Mihai Stefanoaia Drept Penal Vol II

Capitolul 1
Mihai ŞTEFĂNOAIA
DREPT PENAL
Partea generală
Volumul II
2 Titlul
Capitolul 3
Mihai ŞTEFĂNOAIA
DREPT PENAL
Partea generală
Volumul II
Universul Juridic
Bucureşti
-2020-
4 Titlul
Editat de Universul Juridic SRL.
Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) şi este considerată editură cu prestigiu
recunoscut.
Copyright © 2020, Universul Juridic SRL.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Universul Juridic SRL.
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.
! Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila şi semnătura Editurii sau,
după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.
Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă !

Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi
încălcate într-o măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară
apărarea lor prin forţa şi sub sancţiunea legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi:
? conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la
un an sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute
de lege, a operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
? conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia
ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub
orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi
stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea
autorităţilor competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror
deţinător este în baza contractelor de editare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ŞTEFĂNOAIA, MIHAI
Drept penal : partea generală / Mihai Ştefănoaia. - Bucureşti : Universul Juridic, 2020
2 vol.
ISBN 978-606-39-0650-3
Vol. 2. - 2020. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-39-0652-7
34
Redacţie:
tel.: 0732.320.666
e-mail: redactie@universuljuridic.ro
Distribuţie:
tel.: 021.314.93.15 Portal: Librăria UJmag:
fax: 021.314.93.16 tel.: 0725.683.560 tel.: 0733.673.555; 021.312.22.21
e-mail: distributie@universuljuridic.ro e-mail: portal@universuljuridic.ro e-mail: comenzi@ujmag.ro
editurauniversuljuridic.ro universuljuridic.ro ujmag.ro
Editura Universul Juridic Universul Juridic Ujmag.ro

Bibliografie 5
CUVÂNT-ÎNAINTE
Lucrarea se conformează exigenţelor de instruire academică în instituţiile de

învăţământ cu profil juridic, conţine sinteza unor opinii doctrinare valoroase, precum şi
elemente de noutate ştiinţifică şi este racordată cu legislaţia actuală în materie şi cu
jurisprudenţa relevantă.
Conţinutul lucrării îl configurează răspunsul la două întrebări: Care sunt conse-
cinţele săvârşirii unei infracţiuni? Care sunt sancţiunile de drept penal?
Volum II al lucrării „Drept penal. Partea generală” este compartimentat în două
titluri:
Titlul I – Răspunderea penală, în care se conţin abordări relevante privind:
noţiunea de răspundere penală, principiile răspunderii penale; particularităţile răspun-
derii penale a minorilor, particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice, cauzele
care înlătură răspunderea penală.
Titlul II – Sancţiunile de drept penal, care se referă la: conceptul de sancţiune de
drept penal, pedepsele, măsurile educative, măsurile de siguranţă, individualizarea
pedepselor, cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei, cauzele care
înlătură consecinţele condamnării.
La fel ca primul volum, prezentul este destinat nu doar studenţilor şi masteranzilor
din instituţiile de învăţământ cu profil juridic, dar şi teoreticienilor, pentru dezvoltarea
unor idei şi dezbateri ştiinţifice constructive. Deopotrivă, nutrim speranţa ca lucrarea să
fie utilă inclusiv practicienilor, persoanelor care se pregătesc de anumite evaluări,
precum şi celor care doresc să-şi actualizeze cunoştinţele în dreptul penal general.
Autorul
6 Drept penal. Partea generală
Bibliografie 7
LISTA ABREVIERILOR
alin. – alineat
art. – articol
lit. – literă
CEDO – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale
CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C. pen. – Codul penal (Legea nr. 286/2009)
C. pen. 1969 – Codul penal (Legea nr. 15/1968)
C. pr. pen. – Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010)
ICCJ – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
8 Titlul I. Răspunderea penală
Capitolul I. Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal 9
TITLUL I
RĂSPUNDEREA PENALĂ
CAPITOLUL I
RĂSPUNDEREA PENALĂ – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A
DREPTULUI PENAL
Secţiunea I
Noţiune şi aspecte conceptuale
§1. Noţiunea de răspundere penală

Răspunderea penală este una dintre instituţiile juridice fundamentale ale dreptului
penal, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor.
Între cele trei instituţii există o strânsă interdependenţă, infracţiunea ca faptă
periculoasă interzisă prin norma penală atrăgând, prin săvârşirea ei, răspunderea penală,
iar răspunderea penală fără sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi
privită şi invers, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa
răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe
săvârşirea infracţiunii1.
Legătura strânsă dintre infracţiune şi răspunderea penală nu exclude însă posibi-
litatea ca, în anumite situaţii, legiuitorul să trateze în mod autonom răspunderea penală,
concepându-se posibilitatea unor reglementări care sunt de natură să înlăture răspun-
derea penală (deşi fapta ar continua să constituie infracţiune) şi, implicit, posibilitatea
aplicării pedepsei (de exemplu, în cazul amnistiei, al prescripţiei răspunderii penale, al
plângerii prealabile); tot astfel, legătura organică dintre răspunderea penală şi pedeapsă
nu exclude posibilitatea unor dispoziţii autonome prin care se înlătură executarea
pedepsei (integral sau parţial), (deşi fapta ar continua să constituie infracţiune şi să
existe răspunderea penală), aşa cum ar fi cele privind graţierea şi prescripţia executării
pedepsei2.
Termenul „răspundere” derivă din verbul latin „respondere” şi semnifică „a
răspunde”, dar în acelaşi timp, „a plăti”. La rândul său, termenul „răspundere” sem-
nifică „consecinţa rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale”, iar „a trage pe
1 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 310.
2 G. Antoniu, C. Bulai, C. Duvac ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I (articolele
1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 147.
cineva la răspundere” este echivalent cu „a obliga pe cineva să dea socoteala pentru

faptele sale”1.
Răspunderea penală se regăseşte în cadrul răspunderii juridice, alături de celelalte
forme (răspunderea civilă, administrativă, disciplinară). Prin răspundere juridică se
înţelege obligaţia unei persoane de a suporta o anumită consecinţă juridică sau o
anumită sancţiune fiindcă a încălcat un drept al altuia.
În literatura de specialitate, răspunderea penală este adesea definită ca fiind obli-
gaţia (îndatorirea) persoanei care a comis o infracţiune de a răspunde pentru fapta
comisă, adică de a suporta măsurile de constrângere prevăzute de lege.
Doctrina juridică dezvăluie o mare diversitate de definiţii referitoare la răspunderea
penală:
1) obligaţia unei persoane de a suporta o anumită consecinţă juridică sau o anu-
mită sancţiune, fiindcă a încălcat un drept al altuia2. Deşi este una dintre cele mai
comune definiţii ale răspunderii penale, o parte din teoreticieni au apreciat ca fiind
eronate exegezele de genul „obligaţia de a răspunde”, „de a plăti”, în planul definirii
„răspunderii”, fiindcă, din punct de vedere teoretic, atare noţiuni sunt nefundamentate,
iar din punct de vedere practic, nu prezintă utilitate. În plus, sunt logic eronate, deoarece
în astfel de cazuri „definiţia” este formulată „prin definiţie”3;
2) însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii
infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui
conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspun-
dere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de
a-1 constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta
sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restau-
rării autorităţii legii4. Şi acest concept a fost supus criticii de către unii autori,
invocându-se că răspunderea penală şi relaţiile juridico-penale sunt strâns legate între
ele, dar nicidecum nu coincide cu relaţiile juridico-penale, fiind doar un element al
mecanismului de realizare a răspunderii penale5;
3) condamnarea publică a faptelor care prezintă pericol social şi a persoanelor care
le comit6;
4) aplicarea reală a normelor juridico-penale, exprimată într-o evaluare negativă,
de către un organ special al statului – o instanţă – a comportamentului unei persoane
1 E. Dima, D. Cobeţ, L. Manea, Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Ed. ARC & Gunivas,
Chişinău, 2007, p. 1635.

2 Al. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2010, p. 336.
3 M.N. Marchenko (pod red.), Obshchaya teoriya gosudarstva i prava: Akademicheskiy kurs:
Uchebnik dlya vuzov: v 2 t., t. 2, Moskva, 1998, p. 595.

4 C. Bulai, op. cit., p. 311.
5 A. Borodac ş.a. Manual de drept penal: Partea generală, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău,
2005, p. 342.
6 P.P. Osipov, Teoreticheskiye osnovy postroyeniya i primeneniya ugolovno-pravovykh sanktsiy,
Leningrad, 1976, p. 51.

care a săvârşit o faptă socialmente periculoasă şi în aplicarea măsurilor de constrângere

statală în acest sens1.
Deşi unele definiţii sunt mai ambigue, iar altele mai precise, per ansamblu toate
aceste definiţii elucidează esenţa acesteia care o caracterizează în calitate de mijloc de
realizare a ordinii de drept penal sub forma celei mai aspre forme a răspunderii juridice,
intervenită într-un cadru juridic determinat, drept consecinţă a apariţiei raportului
juridico-penal de conflict.
Prin natura sa, răspunderea penală este retrospectivă: adică se referă la o infracţiune
săvârşită în trecut. De aceea, nu agreăm conceptul de „răspundere penală pozitivă”
utilizat de unii autori2 pentru a caracteriza ceea ce, de fapt, constituie regula: abstinenţa
persoanelor de la săvârşirea infracţiunilor prin adoptarea unui comportament pozitiv de
neîncălcare a prevederilor legislaţiei penale. Majoritatea oamenilor nu comit infracţiuni,
nu neapărat pentru că, în caz contrar, va urma răspunderea penală, ci în virtutea respin-
gerii absolute a conduitelor de natură infracţională. De altfel, este şi greu de imaginat ca
o persoană să poarte simultan o „răspundere penală pozitivă” pentru aproape toate
infracţiunile enumerate în Codul penal.
Prin urmare, răspunderea penală este concepută numai în cadrul raportului juridic
penal de conflict – raport care ia naştere ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. În cadrul
acestui raport juridic are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului, judecata şi, în
cazul în care este dovedită vinovăţia făptuitorului, sancţionarea lui, apoi executarea
sancţiunii aplicate potrivit legii.
Răspunderea penală are caracter coercitiv, caracter ce se identifică prin răspunsul
statului la acţiunea ori inacţiunea infractorului. Aşadar, scopul răspunderii penale este
de a restaura justiţia socială, de a corecta infractorul, de a realiza prevenţia specială şi
generală. De reţinut că scopul răspunderii penale nu este de a aplica sancţiuni pentru „a
pedepsi” şi umili infractorul, ci de a aplica sancţiuni ca măsură de corectare şi educare a
infractorului în vederea restabilirii ordinii de drept.
§2. Infracţiunea – temei al răspunderii penale

La art. 15 alin. (2) din Codul penal legiuitorul stabileşte că infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale. Astfel, răspunderea penală este generată în
exclusivitate de săvârşirea unei fapte încadrate în normele juridice ca infracţiune.
Prin urmare, nu orice faptă prejudiciabilă atrage răspunderea penală, ci numai acea
faptă care îşi găseşte expresie în normele incriminatoare ale legislaţiei penale şi care
îndeplineşte toate condiţiile (elementele) obiective şi subiective cerute de tiparul penal
pentru existenţa infracţiunii. De aici rezultă particularitatea răspunderii penale ca fiind
1 N.I. Zagorodnikov, O predelakh ugolovnoy otvetstvennosti, în Sovetskoye gosudarstvo i pravo,
nr. 7/1967, pp. 39-40.

2 A se vedea de exemplu: A.N. Tarbagayev, Ponyatiye i tseli otvetstvennosti. Krasnoyarsk, 1996,
pp. 21-36.
limitativă, restrictivă; or, ea intervine doar în cazurile expres prevăzute de lege şi nu

lasă loc de interpretare, fie de alegere în aplicarea ei.
Viziunile, convingerile unei persoane care nu sunt legate de activităţi infracţionale
nu prezintă interes din punctul de vedere al dreptului penal şi nu pot atrage răspunderea
penală. Potrivit art. 174 C. pen., prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei
infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca
infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în
calitate de coautor, instigator sau complice.
Precizia aplicării constrângerii penale este uşor previzibilă; ea intervine ca un
cumul al existenţei faptei care trebuie încadrată drept infracţiune persoanei ce a
săvârşit-o, care nu este altcineva decât infractorul, şi al sancţiunii ce este stabilită în
norma penală.
§3. Raportul de răspundere juridică penală

Raportul de răspundere juridică penală este constituit, ca orice alt raport juridic,
din:
a) subiecţii raportului;
b) conţinutul raportului;
c) obiectul raportului.
Subiecţii răspunderii penale sunt părţile care formează raportul juridic penal de
constrângere, şi anume: 1) subiectul activ, ca titular al dreptului de a exercita constrân-
gerea de stat şi 2) subiectul pasiv, ca deţinător al obligaţiei de a răspunde pentru săvâr-
şirea infracţiunii şi de a suporta sancţiunea corespunzătoare.
Subiectul activ este statul angajat pentru a aplica răspunderea penală. În această
activitate sunt antrenate organele de urmărire penală, parchetul, instanţele judecătoreşti.
Or, iniţial, pentru identificarea faptei ilicite urmează a fi efectuată o investigaţie, iar
ulterior investigaţiei corespunzătoare, cauza va fi transmisă, după caz, instanţei
judecătoreşti pentru aprecierea acesteia.
De remarcat că şi în ipoteza în care urmărirea penală începe la plângerea persoanei
vătămate subiectul activ al răspunderii penale rămâne a fi tot statul, cu precizarea că în
aceste cazuri punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În aceste cazuri, potrivit reglementărilor în vigoare,
lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Deopotrivă, retragerea plângerii
prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost
retrasă.
În ceea ce priveşte subiectul pasiv al răspunderii penale, acesta poate fi fie
persoană fizică, fie persoană juridică, în condiţiile stipulate de lege. Subiectul pasiv este
persoana care a săvârşit fapta ilicită, care este infracţiune şi corespunde exigenţelor
legale, cum ar fi responsabilitatea, vârsta, particularităţile specifice subiectului unor
categorii de infracţiuni. De menţionat că subiectul pasiv al răspunderii penale este, de
fapt, subiectul activ al instituţiei dreptului penal – infracţiunii.
Subiectul pasiv al răspunderii penale se individualizează prin aceea că el nu poate

fi decât persoana fizică sau juridică vinovată de săvârşirea infracţiunii sau care a
contribuit la comiterea acesteia în calitate de autor, instigator sau complice, neavând
relevanţă dacă infracţiunea în concret săvârşită îmbracă forma faptului consumat ori a
unei tentative pedepsibile1.
Conţinutul răspunderii penale se compune din drepturile şi obligaţiile subiecţilor.
În acest context, statul ca subiect activ are dreptul de a trage la răspundere penală
pe subiectul pasiv. Statul va investiga infracţiunea, va transmite cazul în instanţa de
judecată pentru stabilirea sancţiunii sau măsurii educative, va urmări executarea
pedepsei. Totodată, statul are obligaţia de a aplica sancţiunea doar dacă vinovăţia
infractorului va fi demonstrată.
Pe de altă parte, subiectul pasiv are obligaţia de a suporta sancţiunea stabilită, dar şi
dreptul de a fi tras la răspundere penală doar dacă fapta lui se încadrează în norma
penală şi nu există alte impedimente în a-i fi aplicată sancţiunea.
Obiectul răspunderii penale îl formează sancţiunile de drept penal care se consti-

tuie din: pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă.
Sancţiunile penale trebuie să fie individualizate, adică să fie stabilite şi aplicate
ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea infractorului2.
Legea penală prevede limitele minime şi maxime ale sancţiunilor, deja rolul statului de
a le individualiza reieşind din toate circumstanţele reale.
§4. Momentul apariţiei răspunderii penale

Aşa cum am constatat anterior, răspunderea penală ca instituţie de drept penal
intervine ca rezultat al săvârşirii unei infracţiuni. Totuşi, deşi infracţiunea este cauza
răspunderii penale, nu de fiecare dată comiterea unei infracţiuni determină intervenirea
promptă a răspunderii penale. Or, momentul comiterii infracţiunii nu se identifică cu
momentul apariţiei răspunderii penale.
Cu toate acestea, unii autori consideră că răspunderea penală apare din momentul
săvârşirii infracţiunii3.
Acest punct de vedere necesită precizare. Astfel, să ne imaginăm că a fost găsit
corpul unei persoane decedate, însă infractorul nu este identificat. La fel, nu sunt
identificabile circumstanţele de comitere a omorului: este un omor simplu, unul agravat
sau chiar atenuat? Prin urmare, cum putem vorbi despre răspundere penală în cazul
respectiv? O întrebare similară apare şi în legătură cu infracţiunile nedescoperite.
Aşadar, din momentul comiterii unei infracţiuni apare temeiul pentru răspunderea
penală, însă apariţia răspunderii penale are loc odată cu constatarea acesteia de către
1 I. Paşcu, A.S. Uzlău, Drept penal. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013,
p. 334.
3 M.N. Marchenko (pod red.), op. cit., pp. 604-605.
organele de stat competente şi în forma prevăzută de lege. Constatarea răspunderii

penale are loc prin constatarea existenţei infracţiunii – ca temei al răspunderii penale,
deci prin constatarea săvârşirii unei fapte care prezintă conţinutul unei anumite
infracţiuni şi a inexistenţei vreunei cauze care face ca fapta să nu constituie infracţiune.
Este rezultatul activităţii organelor judiciare penale, adică al activităţii organelor de
urmărire penală şi a instanţei judecătoreşti, exprimată prin hotărârea judecătorească de
condamnare, rămasă definitivă. Fără o astfel de constatare răspunderea penală nu
există1.
Unii autori2 identifică trei etape de individualizare a răspunderii penale din mo-
mentul apariţiei (săvârşirii faptei infracţionale) până la momentul rămânerii definitive a
sentinţei de condamnare: 1) etapa cuprinsă între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel
al începerii urmăririi penale; 2) etapa tragerii la răspundere penală, care începe din
momentul pornirii urmăririi penale şi durează până la terminarea acesteia şi 3) etapa
soluţionării cauzei penale în instanţa de judecată, cuprinsă între momentul terminării
urmăririi penale şi momentul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare. Potrivit
concepţiei respective, este identificată şi o etapă ulterioară – etapa de realizare a
răspunderii penale, cuprinsă între momentul începerii executării pedepsei şi momentul
ispăşirii pedepsei.
Alţi autori deopotrivă delimitează momentul apariţiei răspunderii penale (din
momentul comiterii infracţiunii, adică din momentul naşterii raportului juridico-penal
dintre stat şi persoana care a comis infracţiunea) de momentul realizării răspunderii
penale (care începe cu punerea persoanei sub învinuire)3.
În ce ne priveşte, considerăm că răspunderea penală apare din momentul în care
instanţa de judecată stabileşte vinovăţia persoanei şi se pronunţă în privinţa acesteia. O
astfel de soluţie este formulată în considerarea art. 11 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, care prevede că orice persoană acuzată de comiterea
unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia
sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate
toate garanţiile necesare apărării sale. Aceasta rezultă şi din prevederile art. 23
alin. (11) din Constituţia României: până la dovedirea vinovăţiei unei persoane,
exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este consi-
derată sau prezumată nevinovată (prezumţia de nevinovăţie). Aşadar, o persoană
dobândeşte calitatea de subiect pasiv al răspunderii penale numai în momentul dovedirii
vinovăţiei sale.
Existenţa răspunderii penale constituie temeiul creării şi desfăşurării raporturilor de
drept executiv, care iau naştere prin punerea în executare a hotărârii de condamnare şi

2 A se vedea: Gh. Gladchi, B. Glavan, Noţiunea şi conţinutul răspunderii penale, în Revista Naţională
de Drept (Chişinău), nr. 1/2010, p. 26. Accesibil pe https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/3.
Notiunea%20si%20continutul%20raspunderii%20penale.pdf.
3 S.V. D'yakov, A.A. Ignat'yev, V.V. Luneyev, S.I. Nikulin, Ugolovnoye pravo, Ed. Norma-Infra-M,
Moskva, 1999, pp. 22-23.

durează până la stingerea definitivă a pedepsei aplicate de instanţa judecătorească,

indiferent de natura acesteia (pedeapsa principală sau pedepsele complementare)1.
În cele din urmă, trebuie de subliniat că răspunderea penală nu se identifică cu
pedeapsa penală şi nici nu se suprapune; răspunderea penală este o premisă fără de care
aplicarea pedepsei penale nu este posibilă.
Secţiunea II
Principiile răspunderii penale
§1. Noţiunea şi cadrul principiilor

Principiile răspunderii penale nu se identifică cu principiile fundamentale ale
dreptului penal, astfel încât primele sunt principii instituţionale, iar ultimele sunt
principii generale ce guvernează întregul sistem de drept penal. Prin urmare, principiile
generale (fundamentale) ale dreptului penal pot fi considerate şi principii ale instituţiei
răspunderii penale, însă există şi o serie de principii specifice doar răspunderii penale –
tocmai la această categorie ne vom raporta în acest context de analiză.
Prin principii ale răspunderii penale se înţelege acele idei de bază, diriguitoare, ce
se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale2.
În literatura de specialitate nu există o părere unanimă referitoare la cadrul
principiilor dreptului penal. Bunăoară, potrivit unei opinii, în calitate de principii ale
răspunderii penale sunt reţinute: infracţiunea – singurul temei al răspunderii penale;
personalitatea răspunderii penale; unicitatea răspunderii penale (non bis in idem);
celeritatea răspunderii penale; inevitabilitatea răspunderii penale; individualizarea
răspunderii penale şi prescriptibilitatea răspunderii penale3.
Potrivit altei opinii, este lărgită sfera principiilor răspunderii penale, fiind recunos-
cute în acest cadru: legalitatea răspunderii penale; infracţiunea – unic temei al
răspunderii penale; umanismul răspunderii penale; personalitatea şi individualizarea
răspunderii penale; unicitatea răspunderii penale; inevitabilitatea răspunderii penale;
prescriptibilitatea răspunderii penale4.
Într-o altă viziune, la acest cadru se adaugă şi promptitudinea răspunderii penale5.
Întrucât principiul legalităţii şi principiul umanismului au fost supuse examinării în
secţiunea dedicată principiilor fundamentale ale dreptului penal (fiind astfel, fără
îndoială, aplicabile şi instituţiei răspunderii penale), vom omite intenţionat examinarea
lor particulară în acest context de analiză. Prin urmare, vom raporta la cadrul
1 Ibidem.
2 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 365.
3 I. Paşcu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 306.
4 C. Bulai, op. cit., pp. 316-321.
5 Al. Boroi, op. cit., pp. 337-339.
principiilor speciale în materia răspunderii penale următoarele principii: infracţiunea –

unic temei al răspunderii penale; caracterul personal al răspunderii penale; individua-
lizarea răspunderii penale; unicitatea răspunderii penale; inevitabilitatea răspunderii
penale; celeritatea şi prescriptibilitatea răspunderii penale.
Analiza în parte a fiecărui principiu al răspunderii penale conduce la concluzia că
fiecare principiu este interdependent de celelalte principii, prin care se creează un tot
unitar, ele completându-se şi formând un sistem de principii. Anume centricitatea
principiilor denotă ţelul unic pe care îl au.
§2. Principiile răspunderii penale

Infracţiunea – unic temei al răspunderii penale. Aşa cum am menţionat şi
anterior, răspunderea penală intervine doar în cazul comiterii infracţiunii. Nu există altă
cauză care ar putea genera răspunderea penală; or, pentru alte fapte ilegale de natură
extrapenală se aplică alte forme ale răspunderii juridice.
Respectivul principiu este prevăzut in terminis la art. 15 alin. (2) C. pen.: infrac-
ţiunea este singurul temei al răspunderii penale. În legătură cu acest principiu, în
literatura de specialitate1 au fost formulate câteva concretizări, pe care le vom reflecta în
mod sintetic infra:
1. Răspunderea penală nu poate exista decât în raport cu persoana care a săvârşit o
faptă care constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune. Aşadar, răspunderea penală
nu se poate întemeia pe simpla periculozitate (reală sau presupusă) a unei persoane atât
timp cât această persoană nu a săvârşit o infracţiune. Prin urmare, respectivul principiu
funcţionează în calitate de garanţie a libertăţii individuale a persoanei, care nu poate fi
subiect pasiv al răspunderii penale după bunul plac al organelor de stat, ci numai pe
baza conduitei sale caracterizate de lege ca infracţiune.
2. Răspunderea penală se întemeiază pe un act de conduită exterioară, materială a
persoanei obligate la respectarea normei, dar în acelaşi timp şi pe vinovăţia persoanei
respective în săvârşirea actului său de conduită.
3. Răspunderea penală există numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei
pentru săvârşirea infracţiunii care constituie temeiul răspunderii penale. Astfel, spre
deosebire de legislaţia primitivă, legea penală modernă nu pedepseşte în mod automat
făptuitorul sau complicele infracţiunii; el nu poate fi condamnat doar dacă este dovedită
vinovăţia sa2. Existenţa infracţiunii presupune dovedirea ei, ceea ce înseamnă dovedirea
nu doar a săvârşirii faptei, dar şi a săvârşirii acesteia cu vinovăţie. Prezumţia de nevi-
novăţie funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei învinuite, care, fiind prezumată
nevinovată, se poate apăra, prin toate mijloacele de probă pe care le consideră nepo-
trivite, împotriva învinuirii ce i se aduce.
1 C. Bulai, op. cit., pp. 317-319.

2 G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 315.
4. Termenul de infracţiune este folosit, aşadar, în înţelesul pe care legiuitorul însuşi

îl explică prin dispoziţia din art. 174 C. pen.: prin săvârşirea unei infracţiuni sau
comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la
comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. Astfel, poate constitui
temei al răspunderii penale a unei persoane atât săvârşirea de către aceasta a unei
infracţiuni fapt consumat sau a unei tentative pedepsibile, cât şi participarea ei la vreuna
dintre acestea, în calitate de autor, instigator sau complice.
Caracterul personal al răspunderii penale (principiul personalităţii). Potrivit
acestui principiu, răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care
a săvârşit o infracţiune şi la participanţii care au contribuit la comiterea acesteia.
Aşadar, răspunderea penală este personală, nu poate fi transmisă altcuiva. Este necon-
formă legii răspunderea penală aplicată faţă de terţ, precum şi răspunderea penală
colectivă.
Acest principiu poate fi dedus din prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie, care
consacră dreptul la libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dar şi din prevederile
alin. (1) art. 2 C. pen.: legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative
ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Referitor la acest principiu, s-a pus întrebarea dacă agravarea răspunderii pentru
fapta altuia este compatibilă cu acest principiu. Spre exemplu, art. 198 alin. (2) C. pen.
stabileşte: „Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai
multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică
tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde
potrivit alin. (1)”. Pentru a elucida această problemă, în literatura de specialitate1 s-a
făcut referire la poziţia expusă de Curtea Constituţională a Italiei cu privire la o
problemă similară. Astfel, s-a considerat că un asemenea caz nu contravine prevederilor
art. 27 din Constituţia Italiei2, fiindcă persoana care participă voluntar la o încăierare îşi
asumă răspunderea pentru forma agravată, fiind previzibilă comiterea în această
împrejurare a unei infracţiuni contra integrităţii corporale a unui participant. Consi-
derăm deplin fundamentată această soluţie care poate fi extrapolată şi la întrebarea
noastră.
Personalitatea răspunderii penale are drept consecinţă personalitatea pedepsei sau
măsurii educative, care trebuie să fie aplicată şi să fie executată personal de către
subiectul pasiv al răspunderii penale, fiind inadmisibilă transferarea ei asupra altei
persoane. De aceea, moartea infractorului, deci a subiectului pasiv al răspunderii penale,
are drept consecinţă stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din
aceasta3.
1 A se vedea: F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 58.

2 Conform art. 27 alin. (1) din Constituţia Italiei, răspunderea penală este personală.
3 C. Bulai, op. cit., pp. 319-320.
În doctrina juridică şi în jurisprudenţă s-a pus totuşi problema dacă este posibilă
punerea în aplicare a unei pedepse pronunţate împotriva infractorului, care a decedat
după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, pe seama moştenitorilor.
Relevantă situaţiei este hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în cauza A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiei. Conform circumstanţelor cauzei, pentru
fapta de evaziune fiscală a unei persoane care a decedat au fost pedepsiţi moştenitorii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este o regulă fundamentală a
dreptului penal că răspunderea penală nu supravieţuieşte persoana care a săvârşit
infracţiunea. În opinia Curţii, o asemenea regulă este impusă şi de prezumţia
nevinovăţiei stabilită în art. 6 § 2 din Convenţie. Moştenirea vinovăţiei decedatului nu
este compatibilă cu standardele justiţiei penale într-o societate guvernată de statul de
drept. Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 2 din Convenţie1. Acest principiu a fost
reafirmat şi în hotărârea Curţii în cauza Lagardère c. Franţei2. Suplimentar, în hotărârea
emisă pe cauza Varvara c. Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reieşind din
legătura dintre art. 6 § 2 şi art. 7 § 1 din Convenţie, a invocat faptul că regula pretextată
(răspunderea penală nu supravieţuieşte persoana care a săvârşit infracţiunea) este
valabilă şi din punctul de vedere al art. 7 § 1 din Convenţie, care impune faptul că
nimeni nu poate fi considerat vinovat de o infracţiune comisă de altă persoană. Deşi
este adevărat că oricine trebuie să fie capabil în orice moment să poată stabili ce este
permis şi ce este interzis prin intermediul unor legi clare şi detaliate, un sistem care
pedepseşte persoana pentru o infracţiune săvârşită de altă persoană este de neconceput3.
Situaţia este diferită în privinţa confiscării, care poate fi considerată ca o măsură in
rem sau ad personam. Astfel, se abordează problema dacă pot fi confiscate bunurile
persoanei în lipsa unei sentinţe de condamnare.
Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014
privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în
Uniunea Europeană stabileşte în art. 4 alin. (1) şi (2): „(1) Statele membre adoptă
măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a instrumentelor şi a
produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau
produse, cu condiţia să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune, care poate
rezulta şi în urma unor proceduri in absentia. (2) În cazul în care confiscarea în temeiul
alineatului (1) nu este posibilă, cel puţin atunci când o astfel de imposibilitate este
rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre
adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor şi a instrumentelor în
cazurile în care au fost iniţiate proceduri penale cu privire la o infracţiune care este
susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiei (§ 48).
Accesibil pe www.echr.coe.int.
2 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lagardère c. Franţei (§ 59). Accesibil pe
www.echr.coe.int.
3 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Varvara c. Italiei (§ 66). Accesibil pe
www.echr.coe.int.
proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana

suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în faţa instanţei”.
Directiva 2014/42/UE aduce o noutate în materia confiscărilor în Uniunea
Europeană, în partea ce ţine de confiscarea bunurilor în absenţa unei sentinţe de
condamnare.
Cu toate acestea, textul Directivei în privinţa întinderii instituţiei confiscării a
ridicat multe întrebări. Din acest motiv, în textul final, denumirea articolului a fost
modificată din „Confiscarea în lipsa unei condamnări” în „Confiscarea”. De asemenea,
a fost exclusă prevederea ce ţine de confiscarea bunurilor acuzatului care a decedat.
O reglementare expresă a acestei situaţii se regăseşte în Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva corupţiei care în art. 54 alin. (2) lit. c) prevede: „În scopul de a asigura
asistenţa judiciară prevăzută la art. 55 al prezentei Convenţii privind bunurile achizi-
ţionate prin intermediul unei infracţiuni stabilite conform prezentei Convenţii sau
utilizate pentru astfel de infracţiune, fiecare stat parte, conform dreptului său intern: c)
are în vedere să ia măsurile necesare pentru a permite confiscarea unor asemenea bunuri
în absenţa unei condamnări, atunci când autorul infracţiunii nu poate fi urmărit din
cauza decesului, evadării sau absenţei sau în alte cazuri corespunzătoare”.
Este de remarcat că, în sine, confiscarea în lipsa unei sentinţe de condamnare ridică
întrebări în privinţa respectării drepturilor omului prin prisma art. 6 § 2, art. 7 § 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la această
Convenţie.
Cu toate că la nivelul Uniunii Europene (Directiva 2014/42/UE) confiscarea este
privită ca o instituţie care se aplică faţă de persoană (fiind necesară existenţa unei
sentinţe de condamnare), în unele state ea este admisă şi în lipsa unei sentinţe de
condamnare (actio in rem).
De remarcat faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o abordare
diferenţiată în privinţa confiscării în lipsa unei sentinţe de condamnare1. Aceeaşi opinie
este susţinută şi de judecătorul Pinto de Albuquerque, care în opinia separată în cauza
Varvara c. Italiei a indicat faptul că Curtea a evitat să se pronunţe asupra compa-
tibilităţii cu Convenţia a confiscării în lipsa condamnării şi confiscării extinse.
Întrebările apărute adesea au fost decise în temeiul aspectelor secundare ale prevederilor
legale ce reglementează măsurile implementate de statele răspunzătoare, sau chiar în
temeiul unor fapte specifice referitoare la fiecare caz în parte, cum ar fi bunurile
pierdute de reclamant. Această abordare cazuistică a determinat o jurisprudenţă
contradictorie şi incoerentă2.
În cauza Varvara c. Italiei reclamantul s-a plâns pe faptul că, în lipsa unei
condamnări, confiscarea încalcă dispoziţiile art. 6 § 2, art. 7 § 1 din Convenţia
1 A.H. Ochnio, The intricate jurisprudence of the european court of human rights on non-conviction
based confiscation, în Ius Novum (Varşovia), nr. 1/2017, p. 36. Accesibil pe https://www.lazarski.pl/
pl/badania-i-rozwoj/ius-novum/ius-novum-online/.
2 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Varvara c. Italiei (opinia separată a
judecătorului Pinto de Albuquerque). Accesibil pe www.echr.coe.int.

Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la această Convenţie.

Instanţele italiene au calificat confiscarea ca o procedură administrativă care admite
examinarea acestei chestiuni în lipsa unei condamnări. O condiţie necesară pentru a
dispune confiscarea este o hotărâre finală (care nu este obligatoriu să fie de condam-
nare) care să stabilească natura ilegală a chestiunii. Curtea a notat că pe plan naţional
există prevederi care acţionează în favoarea acuzatului, iar acestea dispun că o persoană
nu poate fi pedepsită în lipsa unei condamnări. În particular, nicio sancţiune nu poate fi
aplicată dacă infracţiunea este prescrisă1.
Referitor la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit că ingerinţa în
dreptul reclamantului la exercitarea liniştită a proprietăţii sale a fost contrară cerinţei de
legalitate şi a fost arbitrară2.
Confiscarea în lipsa unei sentinţe de condamnare urmează să fie analizată prin
prisma criteriilor stabilite în cauza Engel şi alţii c. Olandei. Astfel, întâi de toate trebuie
să existe o examinare a reglementărilor aferente dreptului penal, administrativ sau civil
din sistemul juridic naţional al statului vizat. Cu toate acestea, potrivit Curţii, acesta este
un criteriu relativ şi formal care trebuie examinat în lumina „numitorului comun al
legislaţiei respective a diferitelor state contractante”. A doua etapă este examinarea
gradului de severitate a sancţiunii sub forma confiscării. Conform Curţii Europene a
Drepturilor Omului, acest criteriu trebuie să fie examinat în lumina „tradiţiilor statelor
contractante şi a importanţei conferite de Convenţie (…)”. În ceea ce priveşte
confiscarea, cel mai potrivit plan de referinţă sunt principiul răspunderii penale şi
privarea finală de proprietate. În cauza Varvara c. Italiei, confiscarea a fost tratată de
legislaţia italiană ca o sancţiune administrativă independentă de procedura penală. În
pofida unei alte clasificări a confiscării în dreptul intern, Curtea Europeană a Dreptu-
rilor Omului a ajuns la concluzia contrară. Această poziţie nu a fost împărtăşită de
judecătorul Pinto de Albuquerque, care a menţionat trăsăturile ce caracterizează confis-
carea ca sancţiune administrativă pentru dezvoltarea ilegală a terenurilor (posibilitatea
revocării sancţiunii, scopul preventiv al sancţiunii, procedură independentă de chesti-
unea vinovăţiei, gravitatea sancţiunii constând în ingerinţa asupra dreptului de pro-
prietate în conformitate cu Convenţia)3.
În cazul încălcărilor mai puţin grave ale legii (cauza Varvara c. Italiei), Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat că confiscarea în lipsa unei condamnări
anterioare reprezintă o pedeapsă şi, în rezultat, a susţinut garanţiile stricte ale unui
proces penal, inclusiv prezumţia de nevinovăţie. Totuşi, în cazurile crimelor grave
legate de droguri sau al celor legate de criminalitatea organizată, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a acceptat reguli mai puţin exigente pentru probe şi procedură civilă
şi a optat împotriva caracterului de pedeapsă al confiscării, considerând-o drept măsură
www.echr.coe.int.
www.echr.coe.int.
3 A.H. Ochnio, op. cit., pp. 38-39.
preventivă şi/sau compensatoare. În alte cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a recunoscut privarea de un avantaj ilegal obţinut în lipsa unei condamnări anterioare ca
parte a procesului de condamnare pentru alte infracţiuni (Van Offeren c. Olanda,
Philips c. Marii Britanii)1.
În cauza Gogitidze şi alţii c. Georgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi
revede poziţia referitor la confiscarea fără o condamnare anterioară, abordând problema
într-un cadru mai amplu. Astfel, CtEDO a invocat în motivarea hotărârii faptul că
instrumentele internaţionale au tendinţa de a admite instituţia confiscării în lipsa unei
condamnări anterioare.
La nivelul Uniunii Europene a fost înaintată propunerea ca Parlamentul European
şi Consiliul să reglementeze recunoaşterea reciprocă a ordinelor de arestare şi
confiscare. Aşa cum este indicat în document, propunerea de reglementare îmbună-
tăţeşte cadrul legal actual în câteva moduri, printre care se numără extinderea scopului
comparativ cu Directiva 2014/42/UE. Conform propunerii, reglementările vor acoperi
recunoaşterea reciprocă a tuturor ordinelor de arestare şi confiscare prevăzute de
directivă. Adiţional va acoperi şi ordinele de confiscare în lipsa unei condamnări emise
în conformitate cu cadrul procedurii penale în caz de deces al persoanei, de imunitate,
prescripţie, cazuri în care făptuitorul nu poate fi identificat sau în alte cazuri când
instanţa poate confisca bunurile în lipsa unei condamnări, dacă instanţa va considera că
bunurile sunt rezultate din infracţiune2.
Individualizarea răspunderii penale. Pentru a înţelege semnificaţia acestui
principiu, ab initio este necesar să definim însuşi conceptul „individualizare”.
Aşadar, termenul „individualizare” are următoarele semnificaţii uzuale:
1) acţiunea de a individualiza şi rezultatul ei. Corelativ, prin „a individualiza” se
înţelege: a scoate în evidenţă, punând în lumină particularităţile specifice; a trata pe
cineva sau ceva în mod individual, a-i da un caracter propriu, făcându-l să se deose-
bească de ceilalţi sau celelalte; a determina un lucru prin caracterele sale individuale;
2) adaptare şi aplicare a unei concepţii, a unei legi etc. la cazuri particulare.
În teoria dreptului penal, individualizarea răspunderii penale se referă la alegerea
unei măsuri de constrângere statală specifice în procesul de aplicare a răspunderii
penale faţă de cel ce a săvârşit o infracţiune (subiectul activ al infracţiunii).
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie
de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea
corectă a infractorului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale3.
În literatura de specialitate au fost pertractate mai multe modalităţi de indivi-
dualizare a răspunderii penale, dintre care reţinem4:
1 Ibidem, p. 44.
2 Propunere pentru reglementare de către Parlamentul European şi Consiliul în privinţa recunoaşterii
reciproce a ordinelor de arestare şi confiscare, Bruxelles, 21.12.2016. Accesibil pe http://eur-lex.europa.eu.
3 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 367.
4 I. Paşcu, A.S. Uzlău, op. cit., pp. 307-308.
1) individualizarea legală, efectuată de legiuitor cu prilejul adoptării normei de

incriminare, când se stabilesc natura şi durata pedepsei, ţinându-se seama de pericolul
social abstract al fiecărui tip de infracţiune. Gradul de pericol social a diferitor tipuri de
infracţiuni se particularizează în funcţie de diverse criterii: este o infracţiune-tip sau una
calificată; este o infracţiune intenţionată sau din culpă etc.;
2) individualizarea judiciară, care este un atribut al instanţei de judecată şi pre-
supune stabilirea unei pedepse determinate pentru infracţiunea concret săvârşită,
ţinându-se seama de pericolul social al acelei fapte şi de periculozitatea infractorului. În
plus, judecătorul individualizează pedeapsa penală ţinând cont de criteriile generale
prevăzute la art. 74 C. pen., precum şi de circumstanţele atenuante (art. 75 C. pen.) şi
cele agravante (art. 77 C. pen.);
3) individualizarea administrativă, care are loc în cursul executării pedepselor şi
înseamnă diferenţierea în ceea ce priveşte regimul de executare a pedepselor şi a
celorlalte sancţiuni de drept penal după gravitatea faptei şi pericolul pe care îl prezintă
condamnatul.
Principiul unicităţii răspunderii penale (non bis in idem). Potrivit acestui
principiu, orice persoană care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la răspundere
penală decât o singură dată pentru respectiva faptă şi, implicit, se are în vedere şi că
sancţiunea nu poate fi aplicată decât pentru fapta săvârşită. Nu este exclus însă ca
răspunderea penală să coexiste cu alte forme ale răspunderii juridice, cum ar fi
răspunderea civilă (când prin săvârşirea infracţiunii s-au produs prejudicii materiale),
răspunderea disciplinară (dacă fapta întruneşte şi elementele specifice unei abateri) etc.
În cazul în care raportul juridic de răspundere penală s-a stins în vreunul dintre
modurile prevăzute de lege, răspunderea penală nu mai poate fi reluată.
Unicitatea răspunderii penale nu exclude pluralitatea de sancţiuni penale pe care
răspunderea le atrage în condiţiile legii. Potrivit legii penale române, nu este posibilă
aplicarea a două pedepse principale sau măsuri educative pentru aceeaşi infracţiune.
Este însă posibilă aplicarea de pedepse complementare sau accesorii pe lângă pedeapsa
cu închisoarea sau pe lângă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dar această pluralitate de
sancţiuni nu influenţează asupra unicităţii răspunderii penale1.
În dreptul procesual penal şi în practica judiciară, acest principiu este cunoscut sub
denumirea de autoritate de lucru judecat. Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) lit. i)
C. pr. pen., „acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare
nu mai poate fi exercitată dacă există autoritate de lucru judecat”.
În dreptul naţional acest principiu a fost inserat şi în conţinutul Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală2.
La nivel internaţional, principiul unicităţii răspunderii penale este consacrat în
diverse instrumente. Astfel, Pactul internaţional ONU asupra drepturilor civile şi
politice din 1966 în art. 14 alin. (7) prevede că „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit
din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări”.

2 Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.
În mod asemănător, la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, se
prevede că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi
stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o
hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
În jurisprudenţa Curţii Europene1 s-a statuat în mod constant că principiul non bis
in idem este aplicabil ori de câte ori autorităţile competente formulează din nou împo-
triva unei persoane o acuzaţie în materie penală, în sensul art. 6 par.1 din Convenţie,
după pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare sau condamnare în acelaşi stat,
hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la această faptă, în caz
contrar fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Protocolul nr. 7.
Principiul unicităţii răspunderii penale este unul important şi pentru domeniul
cooperării judiciare în materie penală, fiind prevăzut în art. 9 al Convenţiei europene
privind extrădarea, adoptată sub egida Consiliului Europei în 1957 şi în art. 35 al
Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie penală.
Acelaşi principiu este inserat şi în conţinutul Deciziei-cadru a Consiliului privind
mandatul european de arestare şi procedura de predare între statele membre
(13.06.2003), în art. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen (19.06.1990),
precum şi în art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Inevitabilitatea răspunderii penale. Orice persoană care a comis o infracţiune
urmează să răspundă penal. Răspunderea penală nu este discreţionară, astfel încât nu
poate fi evitată răspunderea penală la dorinţă, tocmai de aceea dacă nu există vreuna din
cauzele care, potrivit legii, înlătură răspunderea penală, aceasta trebuie să atragă
sancţionarea făptuitorului.
În literatura de specialitate s-a mai arătat că inevitabilitatea răspunderii nu
corespunde nivelului de principiu2. În primul rând, conceptul inevitabilităţii răspunderii
este nu un principiu al dreptului, ci o sarcină a organelor care aplică legea; în al doilea
rând, el presupune că orice abatere de la lege, inclusiv infracţiunea, nu trebuie să
rămână nedescoperită şi, ulterior, fără o careva reacţie din partea statului şi a societăţii3.
Tocmai de aceea unii autori îl consideră ca o derivaţie de la principiul echităţii,
care reclamă reacţionarea obligatorie a statului la infracţiune, în planul restabilirii
echităţii afectate prin infracţiune.
Alţi autori au subliniat, pe bună dreptate, că inevitabilitatea răspunderii penale este
legată şi de principiul fundamental al egalităţii membrilor societăţii în faţa legii şi a
autorităţilor publice, prevăzut în Constituţia României, ambele fiind asigurate şi prin
acţiunea principiului oficialităţii acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală
şi sancţionării infractorului. Organele judiciare competente au obligaţia, în baza legii,
de a acţiona din oficiu (cu excepţia infracţiunilor la care punerea în mişcare a acţiunii
1 A se vedea cu titlu exemplificativ: Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza
Gradinger c. Austriei (§ 54-55); Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Franz Fischer c.
Austriei. Accesibil pe echr.coe.int
2 V.V. Mal'tsev, Printsipy ugolovnogo prava, Volgograd, 2001, p. 91.
3 I.E. Zvecharovskiy, Sovremennoye ugolovnoye pravo Rossii, St. Peterburg, 2001, p. 40.
penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate) ori de câte ori sunt sesizate
cu săvârşirea unei infracţiuni, pentru a face imposibilă orice eludare a legii penale1.
Celeritatea (promptitudinea) şi prescriptibilitatea răspunderii penale. Pentru a-şi
atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină
prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel
pot fi realizate prevenţia generală şi cea specială şi pot fi create, pe de o parte,
sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar pe de altă parte, încrederea în
autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data
săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii
se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai
apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse.
Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii autorul acesteia, sub
presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară
aplicarea unei pedepse2.
Aşadar, răspunderea penală este un răspuns prompt la comiterea infracţiunii. Din
punct de vedere temporal, aceasta trebuie să fie aplicată în imediata apropiere de
momentul comiterii infracţiunii, fiindcă sarcina sa este de a restabili ordinea socială, de
a sancţiona, de a reeduca făptuitorul şi de a preveni comiterea altor infracţiuni.
În acelaşi timp, dacă răspunderea penală nu a fost stabilită într-un anumit termen de
la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se stinge dreptul de a mai fi stabilită
răspunderea penală3. În legislaţia penală, prescripţia răspunderii penale este stabilită
pentru aproape toate infracţiunile, excepţie făcând, în temeiul art. 153 C. pen.:
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost
comise; infracţiunile prevăzute la art. 188 şi 189 C. pen. şi infracţiunile intenţionate
urmate de moartea victimei pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală
sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii4.
Secţiunea III
Particularităţile răspunderii penale a minorilor
§1. Noţiune şi aspecte conceptuale

Infracţionalitatea în anturajul minorilor este un fenomen destul de frecvent în
cadrul societăţii contemporane. Tocmai de aceea un vector important al politicii penale
îl reprezintă prevenirea şi combaterea criminalităţii juvenile. Lupta împotriva

2 Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 22 iunie 2017 referitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) C. pen., publicată în M. Of. nr. 839 din 24 octombrie
2017.
4 Dispoziţia menţionată a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 în temeiul art. 246 din Legea nr.
187/2012.
criminalităţii minorilor din România trebuie să se bazeze pe o abordare complexă a

factorului de prevenire în cadrul unei politici sociale adecvate, care să asigure corec-
tarea comportamentului, în principal prin mijloace neprivative de libertate1. trebuie
avute în vedere în special măsurile de educare a minorilor în vederea prevenirii comi-
terii infracţiunilor, precum şi de reeducare a lor post-comitere a infracţiunii. În acest
context, Codul penal român conţine o reglementare vastă în ceea ce prevede minoritatea
în dreptul penal.
Este firesc ca răspunsul statului la comiterea infracţiunilor de către minori să fie
diferit de cazul celor majori şi tocmai din raţionamentele actuale ale politicii penale
pentru minori au fost stabilite sancţiuni diferite de cele prevăzute pentru majori, în
particular fiind compuse dintr-o serie de măsuri educative care pot fi de ordin neprivativ
sau privativ de libertate. În plus, din punct de vedere psihologic, sunt efectuate o serie
de cercetări menite să dea răspuns la întrebări privitor la vârsta de la care urmează a fi
tras la răspundere minorul, care ar fi acele măsuri prin care s-ar realiza scopul sancţiu-
nilor penale – corijarea conduitei minorului, acesta urmând să conştientizeze gravitatea
faptelor comise pentru societate.
În acest sens, scopul principal pe care îl urmăreşte legiuitorul penal român prin
dispoziţiile de reglementare a delincvenţei juvenile constă în stabilirea limitelor şi
consecinţelor răspunderii penale a minorului, a măsurilor educative neprivative de
liberate şi a celor privative de libertate.
Doctrina juridică atestă două modele de abordare a reglementărilor penale în
materia răspunderii minorilor: modelul liberal, bazat pe o concepţie modernă, potrivit
căruia faţă de minorii care au săvârşit infracţiuni se vor aplica numai măsuri educative
(ori/şi de siguranţă) şi modelul autoritar, potrivit căruia minorilor infractori care răspund
penal li se aplică sancţiuni penale de orice natură.
În mod tranşant, modelul autoritar (penal) este abordat în doctrină prin prisma mai
multor modalităţi, cu semnificaţie diferită:
‒ minorul care are o vârstă apropiată de cea a majoratului poate fi considerat adult,
ceea ce permite să i se aplice pedepsele prevăzute pentru majori;
‒ minorului i se aplică numai pedepse a căror durată, în raport cu cele aplicate
majorilor, este mai redusă, regimul de executare fiind mai puţin sever;
‒ modalitatea de sancţionare mixtă [pedepse şi măsuri de siguranţă (educative –
n.a.)].
O analiză comparativă a reglementărilor în materie prevăzute de Codul penal în
vigoare în coraport cu prevederile Codului penal din 1969 (abrogat) demonstrează că
redacţia actuală a legii penale prevede o răspundere penală liberalizată în privinţa
minorilor, astfel încât, potrivit art. 114 C. pen., faţă de minorul infractor pot fi aplicate
numai măsuri educative în calitate de sancţiune penală. Per a contrario, legiuitorul
român instituise în Codul penal anterior un sistem de sancţiuni mixt pentru infractorii
minori, fiind alcătuit din pedepse şi măsuri educative (art. 100 C. pen. din 1969).
1 A. Boroi, G.Ş. Ungureanu, Sistemul sancţionator al minorilor într-o viziune europeană, în Revista
de drept penal (Bucureşti), Anul IX, nr. 2/2002, p. 31.

În concret, Codul penal din 1969 a consacrat minorităţii în dreptul penal întreg
Titlul V al Părţii generale, intitulat „Minoritatea”, cuprinzând articolele 99-110 C. pen.
În redacţia legii penale vechi legiuitorul a prevăzut regula ca faţă de minorul care
răspunde penal se poate aplica o măsură educativă sau o pedeapsă (art. 100 C. pen.).
Ulterior, prin Decretul nr. 218 din 17 iulie 1977 acest regim mixt a fost înlocuit cu un
regim sancţionator alcătuit doar din măsuri educative. Totuşi, prin Legea nr. 104/1992 a
fost abrogat, printre altele, şi Decretul nr. 218/1977, reintrând pe această cale în vigoare
dispoziţiile din Titlul V al Părţii generale, intitulat „Minoritatea”, care prevedeau un
regimul sancţionator alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Totodată, au fost
modificate limitele pedepselor aplicabile infractorilor minori, acestea fiind reduse la
jumătate, în loc de o treime, cum era prevăzut ab origine. Mai târziu, regimul sancţio-
nator pentru minori a fost modificat şi prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi
completarea Codului penal. Codul penal anterior prevedea 4 măsuri educative: a)
mustrarea, b) libertatea supravegheată, c) internarea într-un centru de reeducare şi d)
internarea într-un institut medical-educativ (art. 101 C. pen.). Ca pedepse aplicabile
minorilor, Codul penal din 1969 prevedea închisoarea şi amenda, în limite reduse la
jumătate în raport cu cele aplicabile adulţilor. Nu se aplică minorilor pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare.
Actualmente, tratamentul juridic al minorilor care răspund penal este prevăzut în
Titlul V al Părţii generale a Codului penal, intitulat „Minoritatea” (art. 113-134), fiind
alcătuit din 22 de articole, dislocate în 4 capitole care privesc: regimul răspunderii
penale a minorului (art. 113-116), regimul măsurilor educative neprivative de libertate
(art. 117-123), regimul măsurilor educative privative de libertate (art. 124-127) şi
dispoziţii comune privind răspunderea penală a minorilor (art. 128-134).
Noua reglementare penală în materie îşi are corespondentul în prevederile Con-
venţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 1989, potrivit
cărora orice privare de libertate a minorilor trebuie să fie o măsură extremă şi cât mai
scurtă posibil, precum şi în prevederile Regulilor de la Tokyo, potrivit cărora recurgerea
la măsuri neprivative de libertate trebuie să se înscrie în cadrul eforturilor de
depenalizare şi de dezincriminare.
§2. Limitele răspunderii penale a minorilor

Potrivit art. 113 C. pen., „(1) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu
răspunde penal; (2) minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ; (3) minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”. Aşadar, limitele răspunderii penale a
minorilor se referă la vârstă şi la discernământ, prin prisma cărora se vor şi distinge
minorii care răspund penal de cei care nu răspund penal1.
1 În literatura de specialitate s-a menţionat, temeinic, că termenii „minor” şi „minoritate” au înţelesul
stabilit de legea civilă. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
Din conţinutul prevederii legale în materie, remarcăm că legiuitorul a departajat

vârsta minorităţii în trei perioade distincte:
1) până la vârsta de 14 ani funcţionează prezumţia absolută de incapacitate penală,
minorul fiind considerat ca total lipsit de discernământ;
2) între 14 şi 16 ani, în privinţa minorului funcţionează o prezumţie relativă de
incapacitate penală; în acest caz minorul răspunde penal, dacă elementul material
(acţiunea sau inacţiunea) al laturii obiective, ce reprezintă conduita interzisă de legea
penală, a fost efectuat, integral sau parţial, după împlinirea vârstei de 14 ani şi
numai dacă se probează că l-a săvârşit cu discernământ. În acest scop, instanţa de
judecată este obligată să dispună efectuarea expertizelor psihologice şi psihiatrice,
precum şi a anchetei sociale, urmând ca, în baza rezultatelor care se stabilesc, să se
pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei discernământului în momentul comiterii
faptei;
3) între 16 şi 18 ani, situaţie în care minorul răspunde penal. În acest caz există o
prezumţie legală relativă de capacitate penală – se presupune, până la proba contrarie,
că minorul avea discernământ la data comiterii faptei prevăzute de legea penală. Totuşi,
în aspect social-psihologic, aceştia rămân a fi minori, se deosebesc de adulţi prin
anumite particularităţi subiective şi acest din urmă fapt urmează să influenţeze soluţio-
narea problemei privind răspunderea penală a minorilor. În context, recunoaşterea
minorilor de această vârstă pe deplin responsabili nu predetermină egalarea acestora cu
adulţii1.
Pentru determinarea limitelor şi a condiţiilor răspunderii penale a minorilor,
legiuitorul penal are în vedere, pe de o parte, faptul că, în general, răspunderea penală
presupune capacitatea persoanei de a înţelege caracterul antisocial al faptelor sale şi de
a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele sale de conduită, iar pe de altă parte,
împrejurarea că persoana nu dobândeşte această capacitate în momentul naşterii sale, ci
în mod treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică2. Altfel spus, procesul de
formare, de socializare a persoanei minore, determinat atât de condiţii externe, cât şi de
condiţii interne, este însoţit de obţinerea treptată a posibilităţii de a purta o anumită
formă a răspunderii juridice, de aceea este justificată periodizarea pe vârstă a limitelor
răspunderii penale a minorilor.
Doctrina a departajat două perioade distincte considerate relevante din perspectiva
răspunderii penale în funcţie de dezvoltarea fizică şi psihică a persoanei, respectiv:
minoritatea şi majoratul.
persoanele juridice, capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră
[alin. (1)], iar persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani [alin. (2)]. Întrucât în Codul penal
legiuitorul foloseşte termenii „minor” şi „stare de minoritate” în înţelesul folosit de legea civilă, ar fi greşit
să se folosească termenii „minoritate penală”, sau „majorat penal”, sau „în dreptul penal”. A se vedea în
acest sens: G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II
(articolele 53-187), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 330.
1 I. Casandra, Pedepsele penale aplicate minorilor: teză de doctor în drept. Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova, Chişinău, 2018, p. 93.

2 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., p. 330.
În acest fel, perioada minorităţii (în sens strict) este descrisă, din punct de vedere
teoretic, prin intermediul a două etape progresive: copilăria şi adolescenţa1. La rândul
său, perioada majoratului este determinată prin intermediul a trei etape: etapa
privilegiată sau a responsabilităţii reduse; etapa neprivilegiată; etapa bătrâneţii2.
Fără a ne aprofunda în discuţiile doctrinare polemizate referitoare la aceste
perioade, la rândul nostru, împărţim aceste perioade în două perioade distincte:
1) perioada neimputabilităţii penale ori perioada incapacităţii penale absolute
(vârsta de până la 14 ani);
2) perioada imputabilităţii penale, care, la rândul ei, poate fi: a) perioada
incapacităţii penale relative (vârsta de la 14-16 ani); b) perioada capacităţii penale
relative (vârsta de la 16-18 ani); perioada capacităţii penale depline ori perioada
responsabilităţii absolute (vârsta de la 18 ani).
După această digresiune, trebuie să specificăm că limitele răspunderii penale a
minorului se determină în raport cu vârsta acestuia la data săvârşirii faptei prevăzute de
legea penală.
În situaţia faptelor la care activitatea infracţională se prelungeşte în timp, cum sunt
infracţiunile continue, continuate sau de obicei, nu vor avea relevanţă penală actele
efectuate înainte de împlinirea limitei de vârstă care condiţionează răspunderea penală a
minorului (după caz, până la 14 ani sau până la 16 ani fără discernământ), deoarece
acele acte nu au caracter penal. De asemenea, fapta prevăzută de legea penală săvârşită
de un minor care nu avea capacitatea penală la data săvârşirii nu poate forma temei
pentru răspunderea penală atunci când urmările, de care depinde existenţa infracţiunii,
se amplifică după ce minorul a atins vârsta de la care începe să aibă răspundere penală
(cazul infracţiunilor cu urmări progresive)3.
Minorii sub 14 ani, care nu răspund penal, dar săvârşesc fapte prevăzute de legea
penală, cad sub incidenţa dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 272/2004, care
reglementează protecţia şi promovarea drepturilor copilului. În art. 59 din legea numită
se prevăd următoarele măsuri de protecţie specială a copilului:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
În acelaşi timp, potrivit art. 84 din Legea nr. 272/2004, pentru copilul care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, la propunerea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei unitate
administrativ-teritorială se află copilul, se va lua una dintre măsurile prevăzute la art. 59
lit. a) şi c). Este vorba despre plasament şi supravegherea specializată.
În dispunerea plasamentului ori supravegherii specializate, comisia pentru protecţia
copilului, atunci când există acordul părinţilor sau al altui reprezentant legal al
1 Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj,
1923, p. 394.
2 Ibidem, pp. 394-395.
copilului, ori, după caz, instanţa judecătorească, atunci când acest acord lipseşte, va ţine
seama de:
– condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;
– gradul de pericol social al faptei;
– mediul în care a crescut şi a trăit copilul;
– riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
– orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.
Părinţii copilului care săvârşeşte fapte penale şi nu răspunde penal au obligaţia de a
participa la şedinţele de consiliere efectuate de către direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului, în baza unui program personalizat de consiliere psiho-
logică.
În acelaşi timp, după împlinirea vârstei de 18 ani minorul devine major. Conform
prevederilor art. 186 C. pen., vârsta majoratului începe cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care s-a făcut înregistrarea civilă a naşterii unei persoane.
§3. Dispoziţii generale privind răspunderea penală a minorilor

Pluralitatea de infracţiuni
La art. 129 C. pen. se prevede modul de rezolvare a pluralităţii de infracţiuni,
formulându-se soluţia optimă ce se pronunţă de către instanţă în cazul săvârşirii unui
concurs de infracţiuni în timpul minorităţii şi după majorat. Din conţinutul prevederilor
legale desprindem trei situaţii care generează soluţii distincte:
1) Concursul de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Potrivit art. 129
alin. (1) C. pen., în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se
stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114,
ţinând seama de criteriile prevăzute în art. 74.
2) Săvârşirea unei infracţiuni în timpul minorităţii şi a alteia după majorat.
Conform art. 129 alin. (2) C. pen., în cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una
în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea comisă în timpul
minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se
stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea,
se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin
(sublinierea ne aparţine – n.a.) o pătrime din durata măsurii educative ori din restul
rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat. În acest
caz, potrivit dispoziţiei art. 129 alin. (3) C. pen., din durata pedepsei aplicate se scade
ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la
data judecării. De asemenea, potrivit dispoziţiei art. 129 alin. (5) C. pen., pedeapsa
astfel stabilită nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării
executării sub supraveghere.
Atragem atenţia că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 601 din 27 septembrie
2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (2)
lit. b) din Codul penal1 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 129 alin. (2) lit. b) teza a doua din Codul penal, constatându-se că sintagma „cel
puţin”2 din cuprinsul dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal este
neconstituţională. S-a motivat că reglementarea unui regim sancţionator mai aspru,
caracterizat prin aplicarea pedepsei închisorii, care a fost stabilită pentru infracţiunea
comisă în stare de majorat, la care se adaugă un spor egal cu cel puţin o pătrime din
durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii
infracţiunii comise după majorat, în comparaţie cu cel stabilit pentru persoanele care
comit două infracţiuni concurente după împlinirea majoratului, apare ca fiind
discriminatorie, întrucât creează pentru cea dintâi categorie de persoane, care comit
fapte prevăzute de legea penală în condiţiile unui discernământ în formare, o situaţie
mai grea – caracterizată prin aplicarea unui spor de cel puţin o pătrime din durata
măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii
infracţiunii comise după majorat – decât cea creată pentru persoanele cărora, pentru
faptele de natură penală săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani, în condiţiile
existenţei discernământului, li se aplică un spor egal cu o treime din totalul celorlalte
pedepse stabilite.
În plus, s-a considerat că acest regim sancţionator disproporţionat, care, de altfel,
semnifică şi o lipsă de corelare a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen. cu
prevederile art. 113 şi urm. C. pen., determină şi o restrângere nejustificată a libertăţii
individuale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 23 din Constituţie. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, dacă în cazul regimului sancţionator al concursului de infracţiuni
legiuitorul a prevăzut un spor limitat, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse
stabilite, în cazul pluralităţii de infracţiuni, prevăzute la art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen.,
este reglementată doar limita minimă a sporului aplicabil, cuantumul acestuia fiind lăsat
la aprecierea instanţei de judecată şi fiind limitată, teoretic, potrivit modului de
formulare a textului, doar de limita generală maximă a pedepsei închisorii, aplicabilă
pedepsei rezultante;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este deten-
ţiunea pe viaţă, se execută numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
3) Săvârşirea după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente. Conform
art. 129 alin. (4) C. pen., în cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe
infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni,
după care se face aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) C. pen.
1 Publicată în M. Of. l nr. 1057 din 13 decembrie 2018.

2 În intervalul 13 decembrie 2018-26 ianuarie 2019, sintagma „cel puţin“ din cuprinsul dispoziţiilor
art. 129 alin. (2) lit. b) C. pen. a fost suspendată de drept, încetându-şi efectele juridice începând cu data de
27 ianuarie 2019, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

Dispoziţiile art. 130 C. pen., cu denumirea marginală „Descoperirea unei infrac-
ţiuni săvârşite în timpul minorităţii”, reglementează situaţia unei infracţiuni săvârşite în
timpul minorităţii, dar descoperită pe perioada termenului de supraveghere al amânării
aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ori al liberării
condiţionate a persoanei respective, pentru care s-a luat, chiar după expirarea terme-
nului, o măsură educativă privativă de libertate.
Potrivit acestor dispoziţii, dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării
aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiţionate se
descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii
pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă
de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod
corespunzător dispoziţiile art. 129 alin. (2)-(4) C. pen.
Aşadar, pentru incidenţa dispoziţiilor art. 130 C. pen., privitoare la descoperirea
unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii1:
1) să fie vorba despre o persoană faţă de care instanţa judecătorească a dispus fie
amânarea aplicării pedepsei stabilite pentru săvârşirea unei infracţiuni sau a unui
concurs de infracţiuni, în condiţiile art. 83 C. pen., fie suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere, în condiţiile art. 91 C. pen., fie liberarea condiţionată, în condiţiile
art. 99-100 din acelaşi cod;
2) pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei (2 ani,
potrivit art. 84 C. pen.), al suspendării executării pedepsei sub supraveghere (2-4 ani,
potrivit art. 92 C. pen.) sau al liberării condiţionate [intervalul cuprins între data liberării
condiţionate şi data împlinirii duratei pedepsei, potrivit dispoziţiei din art. 100 alin. (6)],
să se descopere că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune în timpul
minorităţii, pentru care s-a luat, chiar după expirarea termenului de supraveghere, o
măsură educativă privativă de libertate. În aceste condiţii, descoperirea săvârşirii de
către persoana respectivă a unei infracţiuni în timpul minorităţii are ca efect, potrivit
legii, anularea, după caz, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei
sub supraveghere sau a liberării condiţionate şi aplicarea, în mod corespunzător, a
dispoziţiilor art. 129 alin. (2)-(4) C. pen. privitoare la pluralitatea de infracţiuni săvârşite
de minor sau de fostul minor. Pedeapsa care se compară cu sancţiunile aplicate este,
după caz, pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată (amenda sau închisoarea de cel mult
2 ani, art. 83 C. pen.), pedeapsa a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere
(închisoarea de cel mult 3 ani) sau închisoarea cuprinsă între data liberării şi data
împlinirii duratei pedepsei, în cazul liberării condiţionate [art. 100 alin. (6) C. pen.].
Prescripţia răspunderii penale a minorilor
În art. 131 C. pen. este reglementată prescripţia răspunderii penale a minorilor.
Referitor la prescripţia răspunderii penale a minorilor, Codul penal stabileşte reducerea
1 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., pp. 362-363.

termenului de prescripţie (reglementat în art. 154) la jumătate, dacă la data săvârşirii

infracţiunii făptuitorul era minor (art. 131 C. pen.).
În conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., în cazul în care s-a prescris
răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în
mişcare sau, dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată.
Prescripţia răspunderii penale a minorilor poate fi invocată în tot cursul procesului
penal, de către oricare dintre părţi şi luată în considerare chiar şi din oficiu, iar în caz de
prescripţie, potrivit art. 18 C. pr. pen., inculpatul nevinovat poate cere continuarea
procesului.
Minorul devenit major
În art. 134 C. pen., cu denumirea marginală „Minorul devenit major”, se prevede
că dispoziţiile Titlului V „Minoritatea” se aplică şi majorilor care, la data săvârşirii
infracţiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
De asemenea, se instituie posibilitatea instanţei de judecată ca, în cazul în care
infractorul a săvârşit o infracţiune în timpul minorităţii, dar la data pronunţării hotărârii
prin care s-a luat o măsură privativă de libertate a împlinit 18 ani, să dispună executarea
măsurii educative într-un penitenciar, ţinând seama de posibilităţile sale de îndreptare,
de vârsta acestuia, precum şi de celelalte criterii prevăzute în art. 74 C. pen.
Secţiunea IV
Particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice
§1. Răspunderea penală a persoanei juridice: referinţe istorice, teze

Problema privind răspunderea penală a persoanei juridice este intens polemizată,
determinând opinii contradictorii în ştiinţa penală modernă, referitoare la semnificaţia şi
necesitatea acesteia.
În doctrină, aceste dezbateri nesfârşite au fost reflectate sintetic, ilustrându-se
tezele care s-au confruntat (teza ficţiunii, conform căreia persoana juridică este o creaţie
artificială a legii şi teoria realităţii, potrivit căreia persoana juridică este o realitate
concretă) şi parcursul istoric (dar şi legislativ) al acestor discuţii.
Semnificativ în acest context este Congresul al II-lea al Asociaţiei Internaţionale de
Drept Penal (desfăşurat la Bucureşti, în perioada 6-12 octombrie 1929), care a fost
consacrat, inter alia, şi răspunderii penale a persoanelor juridice (morale). Astfel, prin
rezoluţia acestui congres s-a recomandat introducerea în legislaţiile interne a unor
măsuri eficace de apărare socială împotriva persoanelor morale, pentru satisfacerea
interesului colectiv al acestora sau cu mijloace furnizate de ele.
În Europa, răspunderea penală a persoanei juridice a dobândit noi dimensiuni după
Congresul internaţional de drept penal comparat (desfăşurat la Budapesta în 1978).
Nu există un principiu european cu valoare supralegislativă care ar cere statelor să
excludă sau să includă în ordinea lor juridică naţională răspunderea penală a
persoanelor juridice. Cu toate acestea, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi-a

exprimat poziţia în favoarea unei astfel de răspunderi în Recomandarea nr. R (88) 18 cu
privire la răspunderea întreprinderilor pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii
lor1. Această recomandare a fost urmată şi de alte texte internaţionale având un obiect
identic. De exemplu, cel de-al doilea Protocol al Convenţiei relative la protecţia
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnat la 19 iunie 1997, prevede în
art. 3-1 obligaţia statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a asigura răspun-
derea persoanelor morale în cazul infracţiunilor de fraudă, corupţie activă sau spălare de
capitaluri, inclusiv în cazul actelor de participaţie la asemenea infracţiuni; Convenţia
penală privind corupţia, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, prevede în
art. 18 obligaţia statelor membre de a lua măsuri care să asigure tragerea la răspundere a
persoanelor morale, pentru infracţiunile de corupţie activă, trafic de influenţă şi spălare
de capitaluri; Convenţia internaţională privind reprimarea finanţării terorismului,
adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1999, prevede în art. 5
obligaţia statelor membre de a angaja răspunderea persoanelor morale, atunci când
directorul sau administratorul unei asemenea persoane a comis, în această calitate,
vreuna dintre infracţiunile prevăzute în art. 22.
În plan comparat, mai multe state au reglementat răspunderea persoanei juridice în
prevederile legislaţiei penale, dintre care: Franţa, Olanda, Finlanda, Danemarca. Totuşi,
trebuie de remarcat că nu toate statele europene consacră răspunderea penală a
persoanei juridice, excepţie fiind, de pildă, Germania. Răspunderea penală a persoanei
juridice nu este prevăzută nici în Federaţia Rusă.
În România răspunderea penală a persoanelor juridice a fost reglementată frag-
mentar începând cu Codul penal din 1937, care prevedea trei măsuri de siguranţă ce
puteau fi luate împotriva persoanelor juridice: închiderea localului; dizolvarea;
suspendarea. Aceste prevederi nu au fost însă preluate de Codul penal din 1969, astfel
încât începând cu data de 1 ianuarie 1969 şi până la data de 1 iulie 2004 răspunderea
penală a persoanei juridice era inadmisibilă. Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a
Legii nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infrac-
ţiunile de falsificare de monede sau alte valori, în România a fost consacrată o răspun-
dere penală limitată a persoanei juridice (numai pentru categoriile de infracţiuni vizate
de Legea nr. 299/2001). Respectiva lege a fost în vigoare până la data de 12 august
2006, când şi-a început activitatea Legea nr. 278/2006 care a instituit în Codul penal al
României răspunderea penală a persoanei juridice.
În Codul penal actual, răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată în
Titlul VI, intitulat „Răspunderea penală a persoanei juridice”.
1 Această recomandare a fost precedată de alte decizii europene privind acelaşi subiect, dintre care:
Rezoluţia (77) 28 referitoare la contribuţia dreptului penal la protecţia mediului înconjurător, adoptată de
Comitetul de Miniştri la 28 septembrie 1977; Recomandarea nr. R (81) 12 privind crimele economice,
adoptată de Comitetul de Miniştri la 25 iunie 1981; Recomandarea nr. R (82) privind rolul dreptului penal
în protecţia consumatorului, adoptată de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 1982.
2 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., p. 374.
Principiile răspunderii penale a persoanei juridice. În general, principiile

răspunderii penale a persoanei fizice sunt aplicabile şi persoanei juridice. Totuşi, în
doctrina juridică1 au fost ilustrate şi alte principii care particularizează instituţia în
cauză, dintre care fac parte:
‒ răspunderea penală a persoanei juridice poate interveni pentru orice infracţiune;
‒ răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice ce a contribuit la comiterea infracţiunii;
‒ răspunderea penală nu intervine pentru persoanele juridice de drept public.
Modelele răspunderii penale a persoanei juridice. Pentru a angaja răspunderea
penală a persoanei juridice este de necontestat intervenţia unui substratum humanum.
Recunoscând această realitate, statele lumii au optat pentru diferite modele cu privire la
persoanele fizice care pot angaja răspunderea penală a persoanei juridice.
Conform modelului restrictiv, răspunderea penală a persoanei juridice intervine
doar ca urmare a acţiunilor organelor sau reprezentanţilor acesteia (model consacrat în
Franţa, Portugalia).
Potrivit modelului extensiv (întâlnit în Belgia, Elveţia), răspunderea penală a
persoanei juridice este angajată ca urmare a acţiunii oricărei persoane fizice care
acţionează în numele sau beneficiul acesteia.
În corespundere cu modelul mixt (caracteristic pentru SUA), pot angaja răspun-
derea penală numai persoanele fizice care au putere de decizie în cadrul persoanei
juridice.
Modelul actual recunoscut de legiuitorul român este modelul extensiv. Astfel, pot
atrage răspunderea penală a persoanei juridice actele comise de organe, reprezentanţi,
mandatari, prepuşi ori alte persoane care, deşi nu lucrează în mod oficial pentru enti-
tatea respectivă, acţionează sub autoritatea acesteia ori în beneficiul acesteia, precum şi
pentru infracţiunile săvârşite de administratorul de fapt cu respectarea tuturor condiţiilor
pentru angajarea răspunderii penale a acestor entităţi.
Totodată, persoana juridică nu va răspunde pentru o infracţiune săvârşită de un
salariat al acesteia în interesul său personal ori pentru infracţiunile pe care acesta le-a
săvârşit împotriva persoanei juridice înseşi.
În plus, legiuitorul a optat pentru răspunderea penală generală a persoanei juridice
(în detrimentul principiului specialităţii), astfel încât persoana juridică răspunde pentru
orice infracţiune, dacă fapta penală este comisă în realizarea obiectului de activitate sau
în interesul ori în numele persoanei juridice.
Conform doctrinei2, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi privită şi sub
alte două teze: teza răspunderii indirecte, prin ricoşeu (sau reflexie), şi teza răspunderii
directe (sau primare).
Potrivit primei teze, răspunderea penală a persoanei morale este o răspundere
indirectă, pentru fapta altuia, reprezentând o răsfrângere a actelor ilicite comise, cu

intenţie sau din culpă, de persoanele fizice care au calitatea de prepuşi ai persoanei
morale. Această teză, inspirată din dreptul englez şi, mai precis, din teoria identificării
sau teoria alter ego (deoarece identifică prepusul cu persoana morală, considerând că
manifestarea obiectivă şi subiectivă a acestuia reprezintă manifestarea obiectivă şi
subiectivă a persoanei morale înseşi), are drept consecinţă că răspunderea persoanei
morale poate fi angajată numai dacă a fost identificat individul care a comis fapta ilicită,
în persoana căruia se analizează existenţa vinovăţiei (a intenţiei sau a culpei).
Conform celeilalte teze, răspunderea penală a persoanei morale este o răspundere
directă, pentru fapta proprie – de exemplu, pentru o anumită „politică deliberată a
întreprinderii” (cum s-a exprimat o instanţă franceză)1.
Actuala reglementare menţine modelul de răspundere penală directă, consacrat şi
de dispoziţiile anterioare, model în care persoana juridică răspunde pentru fapta proprie,
şi nu pentru fapta altei persoane.
§2. Condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice

Condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice se referă la: perso-
nalitatea juridică, capacitatea juridică, săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, vinovăţie.
1) Personalitatea juridică. Una dintre condiţiile generale pentru angajarea răspun-
derii penale a persoanei juridice este ca aceasta să aibă personalitate juridică. Existenţa
condiţiei rezultă din folosirea de către legiuitor a expresiei „persoana juridică”2. De
altfel, în Expunerea de motive a Codului penal se arată că „a fost menţinută cerinţa
existenţei personalităţii juridice ca premise pentru angajarea răspunderii penale a
entităţilor colective”.
La art. 25 alin. (3) C. civ. se prevede că persoana juridică este orice formă de
organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de
obligaţii civile. Urmează de precizat că o societate se poate constitui cu sau fără
personalitate juridică [art. 1.881 alin. (3) C. civ.], iar sub aspectul răspunderii penale ne
interesează anume persoanele juridice care au personalitate juridică. Per a contrario,
entităţile lipsite de personalitate juridică nu răspund penal.
Această concluzie rezultă şi din prevederile alin. (1) art. 193 C. civ. (intitulat
Efectele personalităţii juridice), care stabileşte că persoana juridică participă în nume
propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară
de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. Prin urmare, persoana juridică participă la
raporturi juridice din nume propriu doar ca efect al personalităţii juridice. Orice
persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general
(art. 187 C. civ.).

2 I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., p. 682.
Admiterea tezei că şi o entitate lipsită de personalitate juridică ar putea răspunde

din punct de vedere penal ar ridica mai multe probleme: în primul rând, ar trebui
determinate persoanele fizice care ar putea reprezenta entitatea în cauză; mai important
însă este că, în absenţa drepturilor şi obligaţiilor distincte şi a unui patrimoniu propriu al
unor asemenea entităţi, aplicarea unei sancţiuni penale împotriva altei persoane juridice
ar aduce atingere caracterului personal al răspunderii penale1.
Persoanele juridice de drept privat dobândesc personalitate juridică în funcţie de
specificul fiecăreia: persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridice fără scop
lucrativ (asociaţii, fundaţii, sindicate, patronate, partide politice, organizaţii religioase
sau etnice).
Potrivit art. 1.889 alin. (3) C. civ., societatea dobândeşte personalitate juridică prin
şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Articolul 251 C. civ. reglementează încetarea personalităţii juridice a persoanei
juridice. Astfel, potrivit alin. (1), persoanele juridice supuse înregistrării încetează la
data radierii din registrele în care au fost înscrise, iar alin. (2) dispune că celelalte
persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Conform art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, asociaţiile şi funda-
ţiile dobândesc personalitate juridică din momentul înscrierii în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor ţinut la grefa judecătoriei, iar federaţiile – din momentul înscrierii în
Registrul federaţiilor aflat la grefa tribunalului. Pierderea personalităţii juridice a
acestor persoane juridice are loc în momentul dizolvării.
Partidele politice sunt persoane juridice de drept public. Potrivit art. 22 din Legea
nr. 14/2003, acestea dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care se admite cererea de înregistrare.
Partidele politice îşi încetează existenţa juridică prin dizolvare sau prin hotărâre a
Curţii Constituţionale ori prin hotărâre judecătorească, în cazurile şi condiţiile prevăzute
de lege2.
Sindicatele şi patronatele dobândesc şi pierd personalitatea juridică în condiţiile
prevăzute de Legea dialogului social, nr. 62 din 10 mai 20113.
Sindicatul, precum şi organizaţia patronală dobândesc personalitate juridică de la
data înscrierii în registrul special al sindicatelor, respectiv al patronatelor, ţinute de
judecătorie.
Sindicatelor şi patronatelor nu li se pot aplica următoarele pedepse complementare:
dizolvarea, suspendarea activităţii şi plasarea sub supraveghere judiciară.
Organizaţiile religioase şi cele aparţinând minorităţilor naţionale au un regim
juridic similar cu cel aplicabil partidelor politice, sindicatelor şi patronatelor. Potrivit
1 R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
pp. 58-59.
2 Cu toate că prin lege partidele politice sunt persoane juridice de drept public, legiuitorul nu le-a
exceptat de la răspundere penală, ci a exclus numai aplicarea împotriva acestora a anumitor pedepse
complementare, şi anume: dizolvarea şi suspendarea activităţii.
3 Publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.
Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor1, cultele
religioase pot fi recunoscute ca persoane juridice prin hotărâre a Guvernului, iar
pierderea acestei calităţii are loc tot printr-o asemenea hotărâre, în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege. Acestor categorii de persoane juridice nu le pot fi aplicate
următoarele pedepse complementare: dizolvarea, suspendarea activităţii, plasarea sub
supraveghere judiciară.
Persoanele juridice care desfăşoară activităţi în domeniul presei, indiferent de
forma juridică, răspund penal, dar nu li se pot aplica patru dintre pedepsele comple-
mentare: dizolvarea, suspendarea activităţii, închiderea unor puncte de lucru şi plasarea
sub supraveghere judiciară.
În ceea ce priveşte entităţile în curs de constituire sau pe cele care şi-au încetat
existenţa prin dizolvare, acestea nu răspund penal, deoarece entităţile în curs de
înfiinţare (până la data recunoscută ca fiind momentul dobândirii personalităţii) şi cele
care nu se mai regăsesc în categoria persoanelor juridice, întrucât nu au dobândit ori
şi-au pierdut fiinţa juridică, nu au capacitate juridică penală2.
În cazul persoanelor juridice aflate în faza lichidării, poate fi angajată răspun-
derea penală a acestora pentru faptele săvârşite în timpul acestei faze3.
2) Capacitatea juridică. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei
juridice de a avea drepturi şi obligaţii şi se dobândeşte, pentru persoanele juridice care
sunt supuse înregistrării, de la data înregistrării, iar pentru celelalte persoane juridice,
după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege [art. 205 alin. (1) şi (2) C. civ.].
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita
drepturile şi îndeplini obligaţiile şi se exercită prin organele de administrare, de la data
constituirii lor, iar până la constituirea lor – de către fondatori ori de către persoanele
fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop [art. 209 alin. (1) şi art. 210
alin. (1) C. civ.].
Persoană juridică (indiferent de forma juridică) poate fi trasă la răspundere penală,
cu excepţiile stabilite în art. 135 alin. (1) şi (2) C. pen. În concret, răspunderea penală
nu poate fi aplicată următoarelor categorii de persoane juridice:
Statul. Referitor la excluderea statului din sfera persoanelor juridice care răspund
penal, în doctrina de specialitate au fost aduse mai multe argumente, printre care4:
1) principiile suveranităţii statului şi cel al separării puterilor în stat;
2) prezumţia de acţionare a statului în interesul public, în regim de drept, ceea ce
înseamnă că acţiunile sale nu pot constitui infracţiuni, iar publicul nu poate fi sancţionat
penal, direct sau indirect;
1 Publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

2 M.A. Hotca, Răspunderea penală a persoanei juridice. Condiţii generale. Accesibil pe
http://htcp.eu/raspunderea-penala-a-persoanei-juridice-conditii-generale/.
3 A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010,
p. 122.
4 Pentru o viziune detaliată a se vedea: R. Ilie, op. cit., pp. 83-89.
3) rolul încredinţat statului în aplicarea sancţiunilor penale, astfel încât este de

neconceput ca statul să se sancţioneze pe sine însuşi;
4) diferenţa care există între funcţiile sancţiunilor penale şi cele ale altor categorii
de sancţiuni: dacă acestea din urmă sunt necesare pentru protecţia drepturilor diferitelor
subiecte de drept, sancţiunile penale nu restabilesc niciun drept aparţinând subiectelor
de drept. Astfel, statul poate şi trebuie să se sancţioneze pe el însuşi dacă o sancţiune
pronunţată este necesară pentru restabilirea ori garantarea drepturilor altor subiecte de
drept, dar o asemenea sancţiune ar fi lipsită de funcţii dacă singurul său efect este
angajarea răspunderii penale a statului.
Excluderea statului din categoria persoanelor juridice care răspund penal se
fundamentează şi pe dispoziţiile celui de-al doilea Protocol al Convenţiei privind
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. În art. 1 lit. d) din acest
protocol se prevede că „persoană juridică” este orice entitate care are acest statut în
temeiul dreptului naţional aplicabil, cu excepţia statelor sau a altor entităţi publice în
exerciţiul prerogativelor lor de putere publică şi a organizaţiilor internaţionale publice1.
Autorităţile publice. Sub aspectul identificării sensului noţiunii de autoritate
publică, Legea nr. 187/2012 stabileşte în art. 240 că „în aplicarea dispoziţiilor art. 135
din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres
în Titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată”. Din
normele constituţionale sunt identificate: Parlamentul, Guvernul, administraţia publică
centrală de specialitate şi administraţia publică locală (spre exemplu: ministerele, forţele
armate, unităţile administrativ-teritoriale, consiliile locale, primăriile, consiliile
judeţene), instanţele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de
Conturi, Curtea Constituţională.
Fundamentele acestei excepţii sunt aceleaşi ca şi cele prezentate pentru justificarea
imunităţii penale a statului.
Instituţiile publice. După cum este prevăzut în art. 135 alin. (2) C. pen., instituţiile
publice sunt exceptate de la răspundere penală doar pentru infracţiunile săvârşite în
exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat. Prin activitate
care nu poate face obiectul domeniului privat urmează a se înţelege o activitate care,
potrivit legii, nu este susceptibilă a fi exercitată de o persoană fizică sau de o persoană
juridică de drept privat2.
Asemenea instituţii sunt relativ greu de identificat, deoarece cel puţin o parte din
instituţiile care desfăşoară activităţi ce nu pot constitui obiect al iniţiativei private pot fi
incluse şi în categoria autorităţilor publice. Astfel, în fiecare caz, organele judiciare
trebuie să verifice dispoziţiile legale aplicabile persoanei juridice în cauză, iar dacă se
constată că infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat, se va exclude posibilitatea răspunderii penale; dacă însă
1 I. Paşcu, Tr. Dima, C. Păun ş.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 685.

2 Fl. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 275.
infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul

domeniului privat, organul judiciar va socoti ca fiind îndeplinită cerinţa legală,
dispunând în consecinţă1.
Nu intră în sfera persoanelor juridice excluse de la răspundere penală universităţile
de stat sau alte instituţii de drept public care desfăşoară activităţi ce pot face obiectul
iniţiativei private2.
Dintre instituţiile publice care beneficiază de o imunitate limitată care acoperă doar
infracţiunile comise în exercitarea activităţilor ce nu fac obiectul domeniului privat fac
parte: Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul de Medicină Legală „Mina
Minovici”, Institutul de Expertize Criminalistice, Institutul Naţional pentru Pregătirea şi
Perfecţionarea Avocaţilor, Banca Naţională a României, Uniunea Naţională a
Barourilor din România, Uniunea Naţională a Notarilor Publici, Institutul de Sănătate
Publică din Bucureşti etc.
3) Săvârşirea infracţiunii în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice. Potrivit art. 135 C. pen., pentru tragerea la răspundere
penală a persoanei juridice, infracţiunea trebuie să fie săvârşită în realizarea obiectului
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
Prima categorie de infracţiuni se referă la cele săvârşite de însăşi persoana juridică
în realizarea obiectului de activitate. Prin săvârşirea de către persoana juridică a unei
infracţiuni în realizarea obiectului de activitate trebuie să înţelegem că un organ, prepus
sau reprezentant al persoanei juridice, a comis o infracţiune cu prilejul transpunerii în
practică a activităţilor pe care, potrivit legii, actelor constitutive sau actelor de
organizare şi funcţionare, persoana juridică le poate desfăşura. Vor intra aici, de pildă,
infracţiunile la regimul concurenţei, infracţiunile din domeniul muncii etc.3.
A doua categorie de infracţiuni se referă la cele săvârşite în interesul persoanei
juridice; altfel spus, fapta este comisă pentru a se obţine un profit sau pentru a se evita o
pierdere pentru persoana juridică. Aşadar, legiuitorul a avut în vedere situaţiile în care,
deşi organul sau reprezentantul persoanei juridice a lucrat în afara obiectului de
activitate, aceasta este în mod indubitabil în profitul ei (spre exemplu, situaţia în care
conducătorul persoanei juridice comite infracţiunea de dare de mită, astfel încât
persoana juridică să obţină un anumit contract, deci, în mod clar, în interesul acesteia)4.
A treia categorie de infracţiuni se referă la cele săvârşite în numele persoanei
juridice. În literatura de specialitate se menţionează că o infracţiune este săvârşită în
numele persoanei juridice dacă persoana fizică ce efectuează elementul material al
faptei acţionează în calitate de organ, prepus sau reprezentant al persoanei juridice,
învestit în mod oficial, fără ca fapta să fie săvârşită în realizarea obiectului de activitate
sau în folosul persoanei juridice în cauză5. Cel care săvârşeşte o asemenea infracţiune

2 Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 275.
4 Al. Boroi, op. cit., p. 155.
pleacă de la poziţia pe care o are în cadrul persoanei juridice a cărei răspundere penală o
angajează şi nu acţionează ca o persoană fizică ce nu are nicio legătură cu aceasta1.
Infracţiunea este imputabilă persoanei juridice, indiferent dacă ea îmbracă formă
consumată ori forma unei tentative pedepsibile şi indiferent dacă este vorba de acte de
autorat, respectiv de coautorat (ceea ce presupune săvârşirea infracţiunii de două sau
mai multe persoane juridice împreună), de acte de instigare ori de acte de complicitate.
4) Vinovăţia persoanei juridice. Deşi art. 135 C. pen. nu mai prevede expres că
fapta trebuie săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală, în comparaţie
cu vechea reglementare (art. 191 din Codul penal din 1969), apreciem că vinovăţia a
rămas o condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice,
care rezultă din art. 16 alin. (1) C. pen.: „Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală”.
În ipoteza săvârşirii infracţiunii de către o persoană juridică, aprecierea elementului
subiectiv comportă unele particularităţi. În acest caz se disting două situaţii, în
dependenţă de calitatea persoanei fizice în raport cu persoana juridică. Aşa cum a fost
expus anterior, persoana fizică poate avea calitatea de organ de administrare, prepus sau
reprezentant (mandatar) al persoanei juridice.
În prima situaţie, când persoana fizică reprezintă organul de administrare al
persoanei juridice, forma vinovăţiei persoanei fizice va fi identică cu cea a persoanei
juridice.
În a doua situaţie, când persoana fizică este un prepus sau reprezentant (mandatar)
al persoanei juridice, forma vinovăţiei persoanei juridice urmează să fie apreciată prin
raportare la atitudinea organelor acesteia.
Sub aspectul structurii organelor de conducere ale persoanei juridice, ele pot fi
unipersonale sau colegiale. În aceste circumstanţe, în literatura de specialitate se atestă
că atunci când există divergenţe între voinţele diferitelor persoane fizice care compun
conducerea persoanei juridice va trebui stabilit în ce măsură fapta infracţională reflectă
voinţa persoanei juridice sau doar a unora dintre persoanele fizice cu rol de decizie. În
această situaţie, vinovăţia persoanei juridice poate să nu existe dacă, fiind în minoritate,
persoanele fizice care au comis fapta nu au reuşit să se impună2.
§3. Corelaţia dintre răspunderea penală a persoanei juridice şi cea a

persoanei fizice
După cum se prevede în art. 135 alin. (3) C. pen., „răspunderea penală a persoanei
juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea
aceleiaşi fapte”.
1 V. Păvăleanu, Răspunderea penală a persoanei juridice în România şi în dreptul comparat.

Accesibil pe https://www.umk.ro/images/documente/publicatii/conferinta2013/vasile_pavaleanu.pdf.
Soluţia se explică prin aceea că răspunderea penală a persoanelor juridice nu

trebuie să servească drept o cauză de exonerare de răspundere penală a persoanelor
fizice care comit actul material şi trebuie să răspundă ca şi până acum pentru propria
contribuţie cu vinovăţia proprie1.
Cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea penală a
persoanei fizice care participă la săvârşirea infracţiunii
Acest subiect cunoaşte o reglementare diferită de la stat la stat, precum şi o
abordare doctrinară diferită. Totuşi, putem identifica două concepţii: a) una minoritară
(modelul restrictiv), de imposibilitate a cumulării răspunderii penale a persoanei fizice
şi a persoanei juridice, şi b) una majoritară (modelul extensiv), care admite cumularea
răspunderii penale a persoanei fizice şi a persoanei juridice.
În viziunea minoritară, cumularea răspunderii penale a persoanei fizice şi a
persoanei juridice ar încălca principiul non bis in idem, deoarece ar fi sancţionată de
două ori aceeaşi faptă culpabilă a unui subiect de drept (a persoanei fizice),
motivându-se prin aceea că aplicarea sancţiunii asupra persoanei juridice are efecte
asupra patrimoniului acesteia din urmă, şi, prin urmare, asupra persoanei fizice care a
săvârşit fapta ce a antrenat răspunderea penală a persoanei juridice2.
Un exemplu de normă care reţine cu titlu de regulă generală această concepţie se
regăseşte în art. 5 din Codul penal belgian, care stabileşte că atunci când răspunderea
persoanei juridice este angajată exclusiv datorită intervenţiei unei persoane fizice
identificate, va putea fi condamnată numai persoana care a comis fapta cea mai gravă.
Dacă persoana fizică a comis fapta cu bună ştiinţă şi în mod intenţionat, ea poate fi
condamnată împreună cu persoana juridică responsabilă.
În viziunea majoritară, transpusă şi în Rezoluţia celui de-al doilea congres al
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal (Bucureşti, 6-12 octombrie 1929)3, se susţine
că tragerea la răspundere penală a persoanei juridice nu exclude posibilitatea tragerii la
răspundere penală, pentru aceeaşi faptă, a persoanei fizice responsabile de administrarea
ei, fie a persoanei fizice care a săvârşit fapta prin mijloace puse la dispoziţie de către
persoana juridică.
Aceeaşi concepţie a fost preluată şi de legiuitorul nostru, care a stabilit expres în
art. 135 alin. (3) C. pen. că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
Din norma citată supra poate fi desprinsă ideea că răspunderea penală a persoanei
juridice poate fi antrenată şi în lipsa răspunderii penale a persoanei fizice. Totuşi, în
literatura de specialitate s-a menţionat că de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să
1 A.R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p. 140.
2 A se vedea: M. Alexandru, Participaţia penală: studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu,

3 Rezoluţia celui de-al doilea Congres Internaţional de Drept Penal, p. 255. Accesibil pe
http://www.penal.org/sites/default/files/RIDP86%201-2%202015%20EN.pdf.
poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea
acesteia (în cazul organelor colective, de pildă)1.
În cazurile cumulării răspunderii penale a persoanei fizice şi a celei juridice este de
menţionat că în asemenea circumstanţe, reieşind din specificul tragerii la răspundere
penală a persoanei juridice, nu vor fi incidente prevederile ce se referă la participaţia
penală prin coautorat, nici cele referitoare la agravanta expusă în art. 77 lit. a) C. pen. –
săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună2.
1 Răspunderea penală a persoanei juridice. Condiţii generale. Accesibil pe http://htcp.eu/raspun

derea-penala-a-persoanei-juridice-conditii-generale/.
2 A se vedea: M. Alexandru, op. cit., p. 141.
Capitolul II. Cauzele care înlătură răspunderea penală 43
CAPITOLUL II
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Secţiunea I
Consideraţii generale
§1. Noţiune şi aspecte generale

În legislaţia penală, un rol important este dedicat, nu întâmplător, instituţiei înlătu-
rării răspunderii penale – instituţie considerată o manifestare reală a principiilor privind
diferenţierea şi individualizarea răspunderii penale, umanismului şi justiţiei.
Ca regulă, consecinţa săvârşirii infracţiunilor este răspunderea penală. Inevita-
bilitatea răspunderii penale denotă reacţia statului, după constatarea vinovăţiei incul-
patului în săvârşirea infracţiunii, în urma unui proces legal. Astfel, doar după verificarea
dacă o anumită faptă este infracţiune, după stabilirea definitivă a vinovăţiei subiectului
activ al infracţiunii devine inevitabilă răspunderea penală şi aplicarea sancţiunii
corespunzătoare.
Desigur, în dreptul penal sunt situaţii în care sunt îndeplinite toate condiţiile pentru
a fi aplicată răspunderea penală, însă aceasta este înlăturată. Aceste cauze de înlăturare
a răspunderii penale sunt expres prevăzute de lege. Ele sunt privite ca o excepţie de la
inevitabilitatea răspunderii penale.
În literatura de specialitate1, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt definite
ca fiind anumite stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, regle-
mentate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge
dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia acestuia de a executa
acea sancţiune. Dintr-o altă perspectivă, înlăturarea răspunderii penale este privită ca un
act de voinţă al legiuitorului, determinat de anumite fenomene sau date ale realităţii care
fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să se diminueze sau chiar să dispară. Atare
fenomene sau date ale realităţii (stări, situaţii etc.) sunt2:
a) scurgerea unui anumit timp de la săvârşirea infracţiunii până la prinderea
infractorului şi tragerea la răspundere penală a acestuia; prin trecerea timpului se stinge
rezonanţa socială a infracţiunii, dispare sentimentul de insecuritate socială şi, implicit,
necesitatea restabilirii ordinii juridice;
b) producerea unor anumite schimbări social-politice care l-au determinat pe
legiuitor să nu mai considere necesară tragerea la răspundere penală pentru anumite
infracţiuni care au fost săvârşite în trecut;

c) existenţa anumitor relaţii între infractor şi victimă care determină partea vătă-
mată să nu mai depună plângere sau, dacă a depus-o, să o retragă ori să se împace, în
cazul săvârşirii anumitor infracţiuni.
Înlăturarea răspunderii penale este o instituţie pe departe arbitrară. Legiuitorul a
prevăzut anumite cauze care conduc la înlăturarea răspunderii penale, care sunt
coroborate în strâns cu ordinea de drept. Astfel, în interesul utilităţii şi apărării sociale,
statul a identificat o serie de cauze care conduc la înlăturarea răspunderii penale. În
particular, legea penală română prevede următoarele cauze care înlătură răspunderea
penală: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii şi împăcarea.
Cauzele care înlătură răspunderea penală au aplicabilitate generală, în sensul că
privesc orice infracţiune şi trebuie deosebite de aşa-numitele cauze de nepedepsire sau
de impunitate, prevăzute preponderent în Partea specială a Codului penal şi care au
incidenţă numai în cazul acelor infracţiuni pentru care sunt prevăzute. Cele mai multe
cauze de nepedepsire sau de impunitate prevăzute în Partea specială a Codului penal se
referă, de exemplu, la calitatea de soţ sau rudă apropiată a tăinuitorului sau favoriza-
torului (art. 270, art. 269), la denunţarea faptei de către mituitor mai înainte ca organul
de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune (art. 290), la retragerea
mărturiei mincinoase mai înainte de a se produce arestarea inculpatului sau de a se fi dat
o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase (art. 273) etc.1.
Legiuitorul român a încorporat în Codul penal, la art. 34, doar două cauze refe-
ritoare la nepedepsire ce fac obiectul tentativei: desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt altele decât cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei. În primul caz, fapta săvârşită este infracţiune, în cel de al
doilea caz, faptei săvârşite îi lipsesc unul sau mai multe elemente ale infracţiunii, care o
face să nu fie infracţiune. În plus, spre deosebire de cauzele justificative şi cauzele de
neimputabilitate care sunt anterioare sau concomitente cu infracţiunea, cauzele care
înlătură răspunderea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia.
Astfel, reieşind din etimologia cuvântului „înlăturare”, înţelegem că despre înlătu-
rarea răspunderii penale putem vorbi doar atunci când există deja acea răspundere.
Înlăturarea răspunderii penale înseamnă refuzul de a supune persoana răspunderii
penale, decizie reflectată printr-o hotărâre judecătorească sau a altei autorităţi
competente luate în privinţa unei persoane care a comis infracţiunea, dar faţă de care se
manifestă o anumită condescendenţă.
În secţiunile ce urmează, pentru a face o claritate, vom analiza detaliat cauzele care
înlătură răspunderea penală, în ordinea înscrisă în Codul penal.

Secţiunea II
Amnistia

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „amnistie” provine din limba greacă –
amnesia, care înseamnă uitare. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române1, a
amnistia înseamnă „a acorda amnistie”; „a ierta, a trece cu vederea”; „a scoate de sub
sancţiunea legii”. Şi în doctrina de specialitate amnistia este echivalată adesea cu
noţiunile de „iertare” şi „uitare”. Astfel, potrivit savantului român V. Dongoroz,
iertarea, atunci când purcede de la putere, care, pentru consideraţiuni de ordin politic şi
social, renunţă la aplicarea sancţiunilor de drept penal, se numeşte amnistie2. Alţi autori
susţin că „această „uitare” aruncată asupra infracţiunilor săvârşite într-un anumit
interval de timp reprezintă în fapt o renunţare din partea societăţii la folosirea
răspunderii penale şi a pedepsei pentru restabilirea ordinii de drept încălcate”3. Este
relevantă în context şi precizarea potrivit căreia amnistia nu este o uitare sau iertare
completă a faptei, fiindcă ea înlătură numai consecinţele penale ale acesteia, nu şi alte
consecinţe juridice (civile, administrative, disciplinare etc.)4.
Aşa cum reiese din prevederile art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţia României coro-
borate cu prevederile art. 152 C. pen., amnistia este un act de clemenţă al Parlamentului,
care se acordă prin lege organică şi care are ca efect înlăturarea răspunderii penale
pentru infracţiunea săvârşită, iar în cazul în care intervine după condamnare, înlătură şi
executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Este lesne de observat că amnistia are o natură juridică dublă, având corespondent
deopotrivă atât în norma juridică constituţională, prin reglementarea dată în Constituţia
României (art. 73), cât şi în cea de drept penal, prin reglementarea sa juridică în Codul
penal (art. 152)5.
Amnistia este dictată de raţiuni de politică penală, fiind în corelaţie cu anumite
situaţii social-politice care au putut influenţa asupra fenomenului infracţional într-o
anumită perioadă sau care marchează momente importante în evoluţia societăţii6.
Ţinându-se seama de astfel de situaţii, statul desistează la forţa sa coercitivă privind
aplicarea răspunderii penale şi a pedepsei penale faţă de infractor pentru acele
1 E. Dima, D. Cobeţ, L. Manea, Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Ed. Arc & Gunivas,
Chişinău, 2007, p. 64.

2 V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Ed. Tempus, Bucureşti, 2000, p. 573.

5 Unii autori consideră amnistia ca fiind o instituţie interramurală complexă: constituţională, penală,
execuţional-penală, procesual-penală, criminologică. A se vedea: D. Simineanu, Esenţa şi definirea noţiunii

de amnistie, în: Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova,
Chişinău, 2012, nr. XII(1), p. 169.
infracţiuni comise până la data apariţiei actului de clemenţă, pentru refacerea ordinii de
drept încălcate. În acest fel, amnistia constituie o formă de proiectare a principiului
umanismului.
Trebuie de specificat că aria de incidenţă a amnistiei se referă numai la infracţiunile
săvârşite până în ziua intrării în vigoare a legii de amnistie, dacă legea nu prevede o altă
dată anterioară intrării în vigoare a legii.
Actul de amnistie nu aduce modificări legii penale, referitoare la condiţiile răspun-
derii penale pentru anumite infracţiuni şi nici nu le dezincriminează, deoarece infracţi-
unile respective rămân a fi în continuare interzise de legea penală în condiţiile normelor
incriminatoare existente. Amnistia nu constituie nicio cauză de înlăturare a caracterului
penal al faptei, cel care beneficiază de amnistie fiind considerat mai departe ca infrac-
tor, adică o persoană care a săvârşit o infracţiune, situaţie care nu este lipsită de conse-
cinţe juridice. Chiar dacă o asemenea persoană nu va fi considerată recidivistă, în cazul
când mai comite o infracţiune, situaţia de mai sus va fi avută în vedere la individua-
lizarea pedepsei pentru nouă infracţiune1. De asemenea, trebuie de specificat că
amnistia nu pune la îndoială legalitatea sau validitatea hotărârilor judecătoreşti.
Sintetizând cele relatate anterior, desprindem următoarele caracteristici ale
amnistiei:
‒ nu conţine elemente noi de reglementare juridică şi nici nu duce la dezincri-
minarea unor fapte;
‒ se aplică doar în privinţa faptelor care au avut loc până la intrarea în vigoare a
actului de clemenţă (dacă legea nu prevede o altă dată anterioară intrării în vigoare a
legii);
‒ datorită efectului retroactiv, amnistia nu poate fi abrogată ulterior, astfel încât îşi
produce urmările instituite prin act şi devine nulă de sine stătător;
‒ recunoaşte persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii.
În special, trebuie pertractrate două caractere ale amnistiei:
a) amnistia are caracter obiectiv şi general, în sensul că operează in rem, adică cu
privire la infracţiuni, fără a se lua în considerare persoana făptuitorilor. Aşadar, în
calitate de destinatari ai amnistiei evoluează un cerc nedeterminat de persoane, care nu
au fost desemnate în mod individual, în particular – prin identificarea lor prin nume de
familie. Nu este exclus, însă, ca actul de amnistie să se răsfrângă asupra unui cerc de
persoane particularizate în funcţie de anumite criterii şi condiţii, cum ar fi, de pildă,
sexul, vârsta persoanelor (de exemplu, asupra femeilor, minorilor, vârstnicilor), terito-
riul pe care se află, antecedentele penale etc. În acest caz, amnistia capătă un caracter
mixt, operând atât in rem, cât şi in personam. Un astfel de exemplu este Legea
nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse2,
prin care au fost amnistiate infracţiunile săvârşite de cetăţenii sau foştii cetăţeni români
care, la data adoptării legii, erau stabiliţi în străinătate;

2 Publicată în B. Of. nr. 113 din 28 decembrie 1967.
b) amnistia are caracter obligatoriu. Fiind un act al organului legislativ, amnistia

are conţinut normativ, dispoziţiile căreia sunt obligatorii pentru toate organele cu
atribuţii de realizare a răspunderii penale. În plus, cel care a săvârşit infracţiunea vizată
de legea amnistiei nu poate renunţa la beneficiul ei, deşi ar putea cere, în temeiul art. 18
C. pr. pen., continuarea procesului penal pentru ca eventual să se constate nevinovăţia şi
să se pronunţe achitarea. În acelaşi timp, dacă se va constata totuşi vinovăţia sa, faţă de
inculpat se va aplica amnistia.
Obiectul amnistiei. Obiectul amnistiei îl constituie infracţiunile care au fost
comise până la ziua intrării în vigoare a actului de clemenţă dacă legea nu prevede o
altă dată anterioară intrării în vigoare a legii şi care sunt expres prevăzute de acest act
ori nu au fost exceptate de el. Infracţiunile săvârşite în ziua intrării în vigoare a legii de
amnistie, precum şi cele săvârşite ulterior, nu beneficiază de actul de clemenţă1. Cu alte
cuvinte, actul de amnistie este un act limitat în timp care nu are forţe juridice asupra
faptelor săvârşite în viitor. Astfel, chiar dacă suntem în situaţia în care după o perioadă
îndelungată de timp după apariţia legii de amnistiere aceasta se aplică în unele cazuri,
este numai pentru că infracţiunea a fost comisă anterior intrării în vigoare a legii, însă
urmărirea penală, judecarea cauzei se petrece peste o perioadă îndelungată ca
consecinţă a nedescoperirii ei, fie a eschivării persoanei de la urmărirea penală sau
judecarea cauzei.
În cazul infracţiunilor continuate, continue, complexe şi de obicei, incidenţa
amnistiei se stabileşte în funcţie de data încetării elementului material. Astfel, dacă
acţiunea sau inacţiunea a încetat anterior intrării în vigoare a legii de amnistie, în cazul
infracţiunilor continue şi continuate, sau dacă ultimul act a fost efectuat, în ipoteza
infracţiunii de obicei, ori dacă toate acţiunile au fost efectuate, în cazul infracţiunii
complexe, amnistia se va aplica2.
Infracţiunilor progresive, al căror act de executare s-a realizat înaintea actului de
clemenţă, li se aplică acest act, chiar dacă urmările se agravează ulterior.
Legea amnistiei poate conţine prevederi fie despre înlăturarea răspunderii penale a
persoanelor care au comis infracţiuni, fie despre înlăturarea executării pedepsei, precum
şi a consecinţelor condamnării faţă de persoanele care deja sunt condamnate pentru
comiterea infracţiunilor.
Deopotrivă, actul amnistiei conţine prevederi, explicite sau implicite, referitoare la
cadrul infracţiunilor asupra cărora se răsfrânge. Identificarea infracţiunilor sau a
categoriilor de infracţiuni cu privire la care intervine înlăturarea răspunderii penale se
efectuează în diverse modalităţi, şi anume: prin indicarea maximului special al pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunile amnistiate, prin precizarea expresă a infracţiunilor
amnistiate ori a legii speciale extrapenale care incriminează faptele amnistiate sau prin
evidenţierea elementului subiectiv al infracţiunii3.

3 A se vedea în acest sens: I. Paşcu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 315.
Delimitarea sferei de incidenţă a actului de amnistie este condiţionată uneori de

vârsta infractorului (ex.: minor, persoană în vârstă de peste 70, 80 de ani etc.); de ante-
cedentele penale ale infractorului (ex.: să nu fie recidivist, să nu mai fi fost condamnat
etc.); de prejudiciul cauzat prin infracţiune (ex.: până la 30.000 lei ori 50.000 lei); de
forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile (ex.: infracţiunile din culpă)1.
Clasificarea amnistiei
În literatura de specialitate, în dependenţă de aria de incidenţă2 a actului de
amnistie, se face distincţie între amnistia generală şi amnistia specială. Amnistia
generală priveşte toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei, indiferent de
natura, gravitatea sau sediul legislativ al infracţiunilor. Amnistia specială se referă
numai la anumite infracţiuni, concret specificate în actul de clemenţă.
În legătură cu condiţiile în care se acordă, amnistia este clasificată în necon-
diţionată (pură şi simplă) şi condiţionată.
Amnistia este condiţionată atunci când actul de clemenţă cuprinde şi alte cerinţe, în
afara celor privitoare la obiectul amnistiei şi data comiterii infracţiunii, cum ar fi:
perioada în care infracţiunea a fost comisă; conduita infractorului după comiterea
infracţiunii (de exemplu, să nu se sustragă de la urmărire); antecedentele penale ale
infractorului (de pildă, să nu fie recidivist); consecinţele faptei (spre exemplu, cuantu-
mul prejudiciului, numărul persoanelor vătămate) etc. Amnistia este necondiţionată în
ipoteza în care actul de clemenţă cuprinde exclusiv condiţii privitoare la obiectul
amnistiei (faptele cărora li se aplică actul de clemenţă) şi data comiterii infracţiunii3.
În dependenţă de momentul intervenirii amnistiei faţă de stadiul raportului penal de
conflict, amnistia este departajată în4: antecondamnatorie (înainte de condamnare sau
propriu-zisă) şi postcondamnatorie (după condamnare sau improprie). Amnistia este
antecondamnatorie când este incidentă până la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Ambele forme sunt prevăzute în art.
152 C. pen.
Trebuie să remarcăm că, deşi este o instituţie unitară, în viziunea noastră, ar fi fost
mai potrivită separarea în legea penală a celor două ipoteze: adică, atunci când actul de
clemenţă este incident până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi,
respectiv, după data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În acest fel,
amnistia antecondamnatorie îşi găseşte temeinic locul în rândul cauzelor care înlătură
răspunderea penală, în timp ce amnistia postcondamnatorie s-ar preta în rândul cauzelor
care înlătură executarea pedepsei, tocmai pentru că prima este o cauză care stinge
răspunderea penală, iar a doua este o cauză care stinge executarea pedepsei. Un prototip
în acest sens este instituţia prescripţiei penale, care a fost departajată, temeinic, de către
1 A se vedea: C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 378.

legiuitor în: prescripţia răspunderii penale (dislocată în Titlul VII al Codului penal) şi
prescripţia executării pedepsei (dislocată în Titlul VIII al Codului penal). Un punct de
vedere similar a fost exprimat în doctrina italiană cu referire la modul de reglementare a
amnistiei în art. 151 din Codul penal al Italiei1.
§2. Efectele amnistiei

Aşa cum rezultă din art. 152 alin. (1) C. pen., efectele principale ale amnistiei sunt:
înlăturarea răspunderii penale pentru infracţiunile care fac obiectul actului de clemenţă
şi, în cazul în care intervine după condamnare, înlăturarea executării pedepsei pronun-
ţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. În acelaşi timp, potrivit alin. (2) al
aceluiaşi articol, efectul amnistiei nu se răsfrânge asupra măsurilor de siguranţă, precum
şi asupra drepturilor părţii vătămate izvorâte din fapta ilicită.
Amnistia are în vedere limitele de pedeapsă precizate de lege pentru infracţiunea
consumată. Aşadar, vor beneficia de amnistie şi cei care au săvârşit o tentativă la
infracţiunea respectivă ori au avut contribuţie de coautor, instigator sau complice. Per a
contrario, amnistia nu se extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori asupra
omisiunii denunţării, decât dacă aceste infracţiuni sunt prevăzute în mod expres în actul
de clemenţă2.
Dacă în actul de clemenţă există stipulate condiţii personale referitoare la incidenţa
amnistiei, în caz de pluralitate de infractori vor beneficia de efectele acesteia numai acei
membri ai pluralităţii care îndeplinesc cerinţele legii (de exemplu, dacă una dintre
condiţii se referă la inexistenţa recidivei, vor beneficia numai persoanele care nu sunt
recidiviste)3.
Dacă se va constata un concurs de infracţiuni, efectele amnistiei vor opera separat
pentru fiecare infracţiune care corespunde condiţiilor legii de clemenţă.
Amnistia nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară, ea nu reprezintă o
restitutio in integrum.
În cele ce urmează vom descrie efectele amnistiei la diferite etape ale aplicării ei.
Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnarea definitivă
Aşa cum am precizat deja, amnistia intervenită înainte de condamnare înlătură
răspunderea penală a făptuitorului. Din punct de vedere procesual, potrivit art. 16
alin. (1) lit. f) C. pr. pen., dacă intervine amnistia, acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare, iar când a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată.
În atare cazuri, procurorul, în temeiul art. 314 C. pr. pen., va dispune clasarea
acţiunii penale, când nu exercită acţiunea penală ori stingerea acţiunii penale exercitate.
Odată ce cauza este ajunsă pe masa judecătorului, în cazul incidenţei amnistiei
instanţa de judecată va pronunţa hotărârea privind încetarea procesului penal [conform
alin. (6) art. 396 C. pr. pen.].
1 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli editore, Bologna, 2014, p. 824.
Conform art. 18 C. pr. pen., în caz de amnistie, suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal.
În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, suspectul sau
inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de
soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. În acest caz, se va adopta o soluţie de
netrimitere în judecată.
Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netri-
mitere în judecată decât cele prevăzute la art. 319 alin. (1) C. pr. pen.1, procurorul va
dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.
Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal în temeiul art. 18 C. pr. pen. şi
se constată, ca urmare a continuării procesului, oricare din următoarele cazuri: fapta nu
există; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; există o cauză
justificativă sau de neimputabilitate, instanţa de judecată pronunţă achitarea. În ipoteza
în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal în temeiul art. 18 C. pr. pen. şi se
constată că nu sunt incidente cazurile menţionate mai sus, instanţa de judecată pronunţă
încetarea procesului penal2.
Efectele amnistiei intervenite după condamnarea definitivă
Potrivit art. 596 C. pr. pen., aplicarea amnistiei, atunci când intervine după rămâ-
nerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la
instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei – de către
judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscrip-
ţie se află locul de deţinere. Judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în
camera de consiliu, cu participarea procurorului.
La acest stadiu, amnistia are ca efect suplimentar, pe lângă înlăturarea răspunderii
penale, şi înlăturarea executării pedepsei, indiferent de etapa executării acesteia, precum
şi a celorlalte consecinţe cu caracter penal ale condamnării. Astfel, ea înlătură pedeapsa
principală, în măsura în care aceasta nu a fost executată sau, după caz, restul de
pedeapsă rămas neexecutat. Deopotrivă, amnistia înlătură executarea pedepselor
complementare, în măsura în care nu au fost executate3, precum şi măsurile educative
aplicate. Asupra pedepsei executate deja amnistia nu produce niciun efect. Astfel, aşa
cum se precizează în partea finală a art. 152 alin. (1) C. pen., amnistia nu produce efecte
asupra amenzii penale executate, ceea ce înseamnă că amenda plătită integral/parţial
înainte de a interveni amnistia nu se va restitui. Restul de amendă rămasă neplătită nu se
mai execută.
1 În particular, potrivit art. 319 alin. (1) C. pr. pen., este vorba de cazurile de amnistie, prescripţie,
retragere a plângerii prealabile sau de existenţa unei cauze de nepedepsire.

2 A se vedea art. 396 alin. (7) şi (8) C. pr. pen.
3 În ipoteza în care amnistia intră în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
aceasta nu produce efecte în privinţa pedepsei complementare – degradării militare, întrucât această
pedeapsă se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (art. 69 C. pen.).
În acelaşi timp, potrivit alin. (2) art. 152 C. pen., atât măsurile de siguranţă, cât şi
drepturile persoanei vătămate stabilite prin hotărârea de condamnare, continuă a fi
executate.
Amnistia înlătură şi celelalte consecinţe ale condamnării, precum şi scoaterea din
evidenţă din cazierul judiciar a faptei pentru care a intervenit amnistia. Infracţiunea
amnistiată nu se va mai lua în calcul pentru stabilirea stării de recidivă (potrivit art. 42
C. pen.), vor fi înlăturate şi interdicţiile, decăderile, incapacităţile rezultate din condam-
nare, cu excepţia cazului când prin lege se dispune altfel. Împiedicarea naşterii stării de
recidivă sau înlăturarea ei are loc indiferent de forma recidivei: postcondamnatorie sau
postexecutorie, mare sau mică. Aceste consecinţe se produc doar dacă recidiviştii nu
sunt exceptaţi de la actul de clemenţă.
În cazul concursului de infracţiuni, incidenţa amnistiei se stabileşte în funcţie de
fiecare infracţiune în parte. Dacă amnistia intervine după condamnarea definitivă pentru
un concurs de infracţiuni, rezultanta urmează a fi desfăcută şi recalculată, iar dacă a mai
rămas numai o pedeapsă în „concurs”, sporul aplicat va fi înlăturat1.
Amnistia poate produce efecte cu privire la o infracţiune continuă, continuată sau
de obicei numai în măsura în care ea s-a epuizat anterior adoptării actului de amnistie
sau datei prevăzute pentru aplicabilitatea actului de amnistie.
Potrivit art. 25 C. pr. pen., în caz de încetare a procesului penal în baza amnistiei,
instanţa de judecată lasă nesoluţionată acţiunea civilă.
Limitele efectelor amnistiei
Potrivit art. 152 alin. (2) C. pen., amnistia nu produce efecte asupra:
1) măsurilor de siguranţă;
2) asupra drepturilor persoanei vătămate.
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, întrucât scopul acestor
măsuri este altul decât acela al pedepsei, şi anume – înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală2.
În acelaşi timp, după cum am specificat anterior, actul de clemenţă nu are efecte
nici asupra acţiunii civile, respectiv asupra drepturilor persoanei vătămate, tocmai din
considerentul că amnistia priveşte numai raportul juridic de drept penal, nu şi raportul
juridic de drept civil.
Indiferent de momentul aplicării amnistiei – înainte de condamnare sau după
condamnare, drepturile părţii vătămate nu vor dispărea. Aceste drepturi se referă, inter
alia, atât la despăgubirile civile, cât şi la cheltuielile de judecată suportate.
Dacă în cursul termenului de reabilitare condamnatul săvârşeşte o infracţiune
amnistiată, nu este admisibilă cererea de reabilitare a acestuia, deoarece nu este
îndeplinită condiţia să fi avut o bună conduită, chiar dacă răspunderea penală a fost
înlăturată3.
1 A se vedea I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., p. 733.

Secţiunea III
Prescripţia răspunderii penale
§1. Prescripţia ca instituţie de drept penal

Consecinţele penale, care iau naştere ca urmare a faptelor infracţionale, ca regulă
au omniprezent elementul de urgenţă, fiind oarecum limitate în timp acţiunile posibile
de întreprins în cazul încălcării normele imperative penale. Evident, această limitare în
timp este prezentă şi în relaţiile apărute ca urmare a aplicării răspunderii penale.
Răspunderea penală, în orice formă a ei, este cu atât mai efectivă, cu cât mai repede este
aplicată.
Statul trebuie să aibă o reacţie promptă la comiterea infracţiunilor; el va trebui să
examineze operativ cauza penală, cu identificarea făptuitorului şi tragerea la răspundere
penală a acestuia. Eficacitatea actului coercitiv al statului este direct proporţională cu
promptitudinea sancţionării şi tragerii la răspundere penală a infractorului. Deci, cu cât
mai repede intervine răspunderea penală, cu atât mai protejate sunt valorile ocrotite. Pe
de o parte, operativitatea investigării cauzei acordă garanţii suficiente pentru colectarea
probelor, identificarea martorilor şi depoziţiilor lor, iar pe de altă parte, sonoritatea
socială a faptei prejudiciabile este în vizorul larg al comunităţii. Aici vom sublinia
sarcina organelor de stat de a descoperi operativ infracţiunile, de a stabili vinovăţia
făptuitorului cu tragerea acestuia la răspundere penală şi executarea sancţiunilor
stabilite.
Aceasta este varianta ideală care nu poate fi de fiecare dată aplicată în practică
corespunzător. Există situaţii în care tragerea la răspundere penală nu poate fi realizată
în termen rezonabil. Aceste cauze pot surveni ca consecinţă a tardivităţii descoperirii
infracţiunii, fie a imposibilităţii recunoaşterii persoanelor vinovate, fie a complexităţii
cauzei, unde colectarea probelor este împovărătoare, pe alocuri imposibilă. La fel nu
este exclusă şi situaţia când deja există o hotărâre de condamnare, dar executarea
acesteia nu poate avea loc din cauza scurgerii termenului de punere în executare.
În astfel de situaţii, dacă a trecut foarte mult timp de la săvârşirea unei infracţiuni,
iar făptuitorul nu a fost tras la răspundere penală, fapta infracţională comisă, deşi
continuă a fi contrară normelor penale, de regulă îşi pierde (din punct de vedere social)
din rezonanţă până la dispariţie. În plus, nu este exclus ca făptuitorul, după scurgerea
unui timp îndelungat, să-şi corijeze comportamentul; în atare circumstanţe, tragerea la
răspundere penală şi, implicit, aplicarea unei pedepse penale faţă de el devin măsuri
penale superflue de realizare a justiţiei, contrare scopului legii penale. Totodată, trebuie
să se ţină cont de faptul că activitatea de investigare a unor infracţiuni săvârşite într-un
trecut îndepărtat necesită eforturi materiale şi fizice considerabile în planul dezvăluirii
lor, astfel încât se va reduce eficacitatea activităţilor de investigare a infracţiunilor
nou-comise. De exemplu, între timp, multe probe se pierd sau expiră, inclusiv din
memoria martorilor; drept urmare, instanţa de judecată va fi lipsită de posibilitatea de a
efectua o examinare completă şi obiectivă a cazului respectiv.
Din aceste considerente, se pierde relevanţa, utilitatea şi semnificaţia descoperirii

acestor infracţiuni, precum şi a sancţionării infractorului. Putem spune aceeaşi şi în
situaţia când pedeapsa a fost aplicată, iar executarea ei nu mai este utilă dacă a trecut un
interval considerabil de timp. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
„puterea consumatoare a timpului şterge urmele dăunătoare rămase în rezultatul infrac-
ţiunii, calmează conştiinţa publică revoltată, face pedeapsa un act de represalii fără
scop, care nu corespunde esenţei şi demnităţii justiţiei statale punitive”1.
Cele relatate mai sus demonstrează cu pregnanţă rezonabilitatea şi oportunitatea
fixării în legea penală, pentru categorii distincte de infracţiuni, a unor perioade de timp,
în funcţie de expirarea cărora, va fi înlăturată răspunderea penală ori, după caz, va fi
înlăturată executarea pedepsei.
Elocventă în acest plan este instituţia prescripţiei, legiuitorul român având grijă de
a identifica toate situaţiile de aplicare a acesteia, prin instituirea cadrului normativ, care
este aplicat în mod obligatoriu la momentul împlinirii condiţiei de prescriere.
Potrivit Codului penal al României, se identifică două forme ale prescripţiei, şi
anume: prescripţia răspunderii penale – care operează ca o cauză care înlătură
răspunderea penală pentru o infracţiune săvârşită, împiedicând incidenţa legii penale,
urmărirea, judecata şi condamnarea infractorului şi prescripţia executării pedepsei –
care operează ca o cauză care înlătură executarea pedepsei aplicate.
În particular, prescripţia răspunderii penale este reglementată în Titlul VII al Părţii
generale a Codului penal „Cauzele care înlătură răspunderea penală” (art. 153-156). În
acelaşi timp, prescripţia executării pedepsei este reglementată în Titlul VIII al Părţii
generale a Codului penal, „Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei”
(art. 161-164). Concomitent se impun precizarea că prescripţia răspunderii penale a
minorilor, precum şi prescripţia executării măsurilor educative sunt reglementate în
Capitolul IV, „Dispoziţii comune”, din Titlul V al Părţii generale a Codului penal,
„Minoritatea” (in concreto, art. 131 este dedicat prescripţiei răspunderii penale a
minorilor, iar art. 132 este dedicat prescripţiei executării măsurilor educative). La fel,
prescripţia răspunderii penale a persoanei juridice, precum şi prescripţia executării
pedepsei de către persoana juridică sunt reglementate în Capitolul III, „Dispoziţii
comune”, din Titlul VI al Părţii generale a Codului penal, „Răspunderea penală a
persoanei juridice” (in concreto, art. 148 este consacrat prescripţiei răspunderii penale a
persoanei juridice, iar art. 149 – prescripţiei executării pedepselor de către persoana
juridică).
Pentru ambele forme ale prescripţiei cuvântul-cheie este timpul. Trecerea timpului
determină apariţia consecinţelor juridice corelative:
 pe de o parte, statul este lipsit de dreptul său de a aplica forţa coercitivă prin
tragerea la răspundere penală, sancţionarea şi obligarea executării pedepsei de către
făptuitor;
1 N.S. Tagantsev, Russkoye ugolovnoye pravo: lektsii. Chast' obshchaya, v 2 t., t. 2, Moskva, 1994,
p. 336.
 pe de altă parte, intervine infractorul cu dreptul său de a nu i se aplica răspun-

derea penală, sancţiunea şi obligaţia de a executa pedeapsa.
Aşadar, prin reglementarea prescripţiei penale, cel mai probabil, legiuitorul a
considerat că este în interesul apărării ordinii sociale ca făptuitorul să nu mai răspundă
penal ori ca pedeapsa să nu mai fie executată dacă ordinea de drept nu a fost lezată prin
trecerea timpului, iar oricare din cele două variante nu ar face decât să aducă în atenţia
opiniei publice o faptă antisocială uitată.
În cele ce urmează vom examina prescripţia ca parte a răspunderii penale, o cauză
de înlăturare a ei, cu menţiunea că prescripţia cu efectul înlăturării executării pedepsei
penale va fi analizat într-un alt capitol.
§2. Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale

Prin prescripţia răspunderii penale înţelegem o cauză de înlăturare a răspunderii
penale pentru o anumită infracţiune ca temei al trecerii unei perioade de timp de la
comiterea ei. Această perioadă de timp, care favorizează apariţia prescripţiei tragerii la
răspundere penală, variază în dependenţă de categoria infracţiunii săvârşite. Astfel, dacă
într-un termen prestabilit expres în legea penală (art. 154 C. pen.), raportul juridic penal
de conflict născut prin săvârşirea infracţiunii nu este soluţionat, intervine înlăturarea
răspunderii penale în baza prescripţiei.
Deşi unii autori atribuie prescripţiei penale o natură juridică dualistă: de drept penal
şi de drept procesual penal, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1.092
din 18 decembrie 20121, a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material şi nu
dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii
penale – opinie susţinută de cea mai mare parte a doctrinei. Curtea a semnalat că, cu
adevărat, înlăturându-se răspunderea penală se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta
este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea
răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale
apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză
de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a
trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare. Aşadar, prescripţia are
caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu
condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.
Această stingere a dreptului statului de a trage la răspundere penală făptuitorul nu
este echivalentă cu lipsa temeiului de tragere la răspundere penală; or, infracţiunea ca
atare a fost comisă, dar intervine cauza de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia
răspunderii penale nu este nicio cauză care exclude infracţiunea şi nici nu dezincri-
minează o anumită faptă.
Legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale în art. 153-156 C. pen.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal, publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
Caracterele prescripţiei
a) Prescripţia are caracter general, deoarece operează în legătură cu orice infrac-
ţiune şi pentru orice infractor, diferenţiate doar prin termenele de prescripţie prevăzute
la art. 154 C. pen., cu excepţia infracţiunilor imprescriptibile – expres prevăzute la
alin. (2) şi (3) art. 154 C. pen.
b) Prescripţia are caracter obligatoriu şi operează ope legis, pe deplin drept,
neputând fi refuzată din momentul în care s-a împlinit termenul maxim prevăzut la
art. 154 C. pen. Aceasta se impune deoarece, chiar dacă inculpatului i s-a recunoscut
dreptul de a cere continuarea procesului penal conform art. 18 C. pr. pen., printre altele,
în caz de prescripţie a răspunderii penale, instanţa de judecată este obligată, în temeiul
art. 396 alin. (8) C. pr. pen., să pronunţe încetarea procesului penal, atunci când nu a
constatat incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.
– caz în care va pronunţa achitarea.
c) Prescripţia operează din oficiu de la data împlinirii ei, iar nu din ziua când este
soluţionată cauza de către organele judiciare1.
§3. Efectele prescripţiei răspunderii penale

Efectul general al prescripţiei răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei
intervenite înaintea condamnării. Astfel, potrivit art. 153 alin. (1) C. pen., prescripţia
răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită.
Drept urmare, statul îşi pierde dreptul de a trage la răspundere penală infractorul, iar
făptuitorul este exonerat de obligaţia de a răspunde penal.
În acord cu art. 107 alin. (3) C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă
făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă; prin urmare, instanţa de judecată poate dispune
luarea unei măsuri de siguranţă, chiar dacă răspunderea penală este prescrisă.
În context, se impune remarca că legiuitorul a prevăzut unele categorii de
infracţiuni care sunt exceptate de la efectul general al prescripţiei. Imprescriptibilitatea
unor infracţiuni este expres reglementată în Codul penal la art. 153 alin. (2), ţinându-se
cont de rezonanţa, gravitatea, impactul acestor infracţiuni care nu pot fi „uitate” de
societate. În particular, este vorba de:
a) infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război. Cu privire la aceste
infracţiuni există şi tratate internaţionale, prin care statele semnatare s-au obligat să le
declare imprescriptibile. Astfel, România a ratificat (prin Decretul nr. 547/1969)
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,
adoptată la 26 noiembrie 1968 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. O
altă Convenţie în acest domeniu, ratificată de România (prin Ordonanţa Guvernului
nr. 91 din 30 august 1999, publicată în M. Of. nr. 425 din 31 august 1999), este
Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a
crimelor de război, adoptată la 25 ianuarie 1974 de Consiliul Europei;

b) infracţiunile prevăzute la art. 188 (omorul) şi la art. 189 (omorul calificat)

C. pen. şi infracţiunile intenţionate urmate de moartea victimei.
Infracţiunile menţionate aduc atingere dreptului la viaţă. Uciderea unei persoane
are şi consecinţe care provoacă, la nivel social, nesiguranţă, nelinişte, teamă, inse-
curitate, ceea ce dăunează desfăşurării normale a vieţii sociale. Normele penale trebuie
să protejeze valorile sociale lezate prin fapta incriminată. Sub acest aspect, suprimarea
vieţii unei singure persoane are aceeaşi gravitate şi trebuie sancţionată cu aceeaşi
rigurozitate ca şi crimele comise împotriva unei colectivităţi sau a unui grup.
În multe alte ţări europene, infracţiunea de omor este imprescriptibilă: Germania,
Marea Britanie, Austria, Finlanda, Irlanda, Danemarca, Olanda, Italia, Estonia, Cehia,
Malta, Cipru. Şi în afara Europei există ţări cu sisteme democratice consolidate în care
infracţiunea de omor nu se prescrie, exemple fiind Statele Unite ale Americii (în
niciunul dintre state omorul nu este prescriptibil), Canada sau Japonia1.
Potrivit alin. (3) art. 153 C. pen., prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în
cazul infracţiunilor de omor şi de omor calificat, precum şi în cazul celor intenţionate
urmate de moartea victimei, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie,
generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii. Deci, dacă până la
intrarea în vigoare a legii mai sus enunţate nu s-a împlinit termenul de prescripţie
generală sau specială a infracţiunilor prevăzute la art. 153 alin. (2) lit. b) C. pen.,
acestea vor rămâne imprescriptibile.
În Expunerea de motive2, care a însoţit propunerea legislativă (devenită ulterior
Legea nr. 27/2012) şi care stă la baza consacrării în Codul penal român a exceptării de
la prescripţia executării pedepsei principale aplicate pentru omor simplu, omor calificat
şi pentru infracţiuni intenţionate, urmate de moartea victimei, s-a subliniat că acesta nu
este un caz de retroactivitate. Retroactivitatea este interzisă sub două aspecte: să nu
pedepseşti astăzi pe cineva pentru o faptă care nu era infracţiune şi nu era pedepsită la
data când a fost comisă şi să nu aplici unei persoane o pedeapsă mai mare decât cea
prevăzută de lege la data comiterii infracţiunii.
Această reglementare este un act de „activitate” a legii, în sensul că noua lege se
aplică şi consecinţelor juridice ale unui fapt trecut, dacă aceste consecinţe juridice nu
s-au epuizat complet şi îşi produc încă efectul, sunt în curs, la data intrării ei în vigoare.
În cazul infracţiunii de omor, chiar dacă fapta (omorul) a fost comisă înainte de noua
lege, consecinţele juridice ale acestei fapte (care constau în atragerea răspunderii penale
a autorului) se produc şi există pe toată durata termenului de prescripţie existent; ele se
epuizează, se consumă integral numai în momentul împlinirii termenului de prescripţie,
deoarece, oricând, pe durata termenului de prescripţie, autorul omorului poate fi tras la
1 Expunere de motive asupra propunerii legislative pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 15/1968 – Codul penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Accesibil pe
http://www.cdep.ro/proiecte/2011/400/50/8/em613.pdf.
2 Expunere de motive asupra proiectului de Lege pentru punerea în aplicare a Codului penal şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale. Accesibil pe
http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf.
răspundere penală. Din aceste motive, dacă termenul de prescripţie nu este împlinit la
data intrării în vigoare a noii legi, această nouă lege poate reglementa consecinţele încă
neepuizate ale faptei trecute, deci poate reglementa, ca lege activă şi nu retroactivă,
regimul prescripţiilor aflate în curs.
Cu privire la o astfel de situaţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că
extinderea termenului de prescripţie pentru infracţiunile săvârşite anterior, dar pentru
care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se împlinise încă termenul prevăzut de
lege, este în acord cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nu
încalcă principiul neretroactivităţii, întrucât noua lege nu a modificat conţinutul
incriminării (condiţiile pentru ca fapta să fie considerată infracţiune şi pedeapsa
aplicabilă). Curtea a menţionat expres că art. 7 din Convenţie nu interzice extinderea
termenului de prescripţie şi aplicarea imediată a noii reglementări [art. 7 alin. (1)]1.
Sub aspect procesual, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., dacă intervine
prescripţia, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare,
nu mai poate fi exercitată.
Odată ce cauza este ajunsă pe masa judecătorului, în cazul incidenţei prescripţiei
instanţa de judecată va pronunţa hotărârea privind încetarea procesului penal [conform
art. 396 alin. (6) C. pr. pen.].
Potrivit art. 18 C. pr. pen., în caz de prescripţie suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal. Dacă, urmare a cererii de continuare a procesului penal,
se constată vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-d) C. pr. pen., instanţa de
judecată dispune achitarea. Dacă nu se constată incidenţa unuia dintre cazurile prevă-
zute în art. 16 lit. a)-d) C. pr. pen., instanţa de judecată dispune încetarea procesului
penal.
În conformitate cu art. 25 alin. (5) C. pr. pen., în cazul încetării procesului penal ca
urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în cazul în care acţiunea penală
este însoţită de o acţiune civilă, instanţa de judecată o lasă nesoluţionată, persoana
vătămată având dreptul de a se adresa instanţei civile cu aceleaşi solicitări.
Termenele răspunderii penale. Pentru aplicarea termenului de prescripţie ca o
cauză care înlătură răspunderea penală este indispensabil să fie stabilită o singură
condiţie – scurgerea unui interval de timp. Acest interval de timp este reglementat
explicit de către legiuitor, fiind graduat în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru diferite
infracţiuni. După această logică, cu cât pedeapsa prevăzută pentru anumite infracţiuni
este mai mare, cu atât şi termenul de prescriere este mai mare.
Trebuie de precizat că asupra caracterului autonom al instituţiei prescripţiei
răspunderii penale au fost expuse două poziţii oficiale. Conform primei interpretări
formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut2 că, deşi efectele prescripţiei
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Coeme şi alţii c. Belgiei. Accesibil pe
www.echr.coe.int.
2 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile
răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie
de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, această
împrejurare nu presupune dependenţa dintre cele două noţiuni, ci, dimpotrivă, având în
vedere regimul juridic aplicabil celor două instituţii de drept penal, le confirmă modul
autonom de funcţionare. S-a mai arătat că: în timp ce pedeapsa prevăzută de lege pentru
săvârşirea unei infracţiuni reprezintă, în principal, proiecţia gradului de pericol social
generic al infracţiunii, pedeapsa aplicată corespunde gradului de pericol social concret
al acesteia şi periculozităţii infractorului (…); limita pedepsei prevăzute de lege
reprezintă un simplu element obiectiv de calcul al duratei termenului de prescripţie a
răspunderii penale, acesta din urmă corespunzând duratei de timp necesare pentru ca
opinia publică să uite faptele săvârşite (…); împrejurarea că termenele de prescripţie se
calculează în funcţie de gravitatea infracţiunilor – exprimată obiectiv de limitele
pedepsei prevăzute de lege – nu este de natură a înfrânge caracterul unitar şi funcţio-
narea autonomă a acestei instituţii.
Prin a doua interpretare, formulată la scurt timp de Curtea Constituţională prin
Decizia nr. 265 din 6 mai 20141, s-a stabilit că noţiunea de instituţie autonomă nu este
reglementată în niciunul dintre cele două coduri penale (Codul penal din 1969 şi
actualul Cod penal) şi nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Aşa fiind, chiar
dacă în limbajul juridic curent utilizarea noţiunii de instituţie autonomă pentru anumite
categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este
susţinut în doctrină şi în practica judiciară, presupune că ea are o existenţă de sine
stătătoare şi nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-şi înde-
plini finalitatea. În viziunea Curţii Constituţionale, o atare concluzie este inadmisibilă,
întrucât nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează o anumită
instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este
independentă de legea căreia îi aparţine. În motivarea Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014
Curtea Constituţională invocă că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal
noţiunea de lege penală ca fiind „orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau
putere de lege”, însă acest fapt nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziţii sunt
legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparţin legii şi au forţa acesteia.
Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute şi în legile
speciale care reglementează alte relaţii sociale, dar stabilesc, totodată, fapte care
constituie infracţiuni (cum ar fi infracţiunile reglementate de legislaţia vamală, fiscală
etc.).
Pornind de la interpretarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din
6 mai 2014, nu au valoare juridică practică pentru moment afirmaţiile despre caracterul
autonom al instituţiei prescripţiei răspunderii penale.
pe instituţii autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei, publicată în M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 . pen., publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014.
Termenele răspunderii penale sunt reglementate în art. 154 C. pen. Aceste termene
se referă atât la infracţiunile săvârşite de persoane fizice, cât şi la cele săvârşite de
persoane juridice. Astfel, potrivit art. 148 C. pen., cu denumirea marginală „Prescripţia
răspunderii penale” (în cazul persoanelor juridice), răspunderea penală a persoanei
juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile
art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător.
Trebuie de menţionat şi la acest segment de analiză că termenele de prescripţie a
răspunderii penale prevăzute în art. 154 C. pen. se reduc la jumătate pentru cei care la
data săvârşirii infracţiunii erau minori şi se întrerup sau se suspendă în condiţiile
prevăzute de lege pentru majori (art. 131 C. pen.).
In concreto, potrivit alin. (1) art. 154 C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii
penale sunt:
a) 15 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani,când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai
mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care
nu depăşeşte un an sau amenda.
§4. Calculul termenului de prescripţie

Termenele prescripţiei răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii
infracţiunii [art. 154 alin. (2) C. pen.].
Opiniile divergente care se atribuie la acest context se referă la semnificaţia
expresiei „data săvârşirii infracţiunii”.
Referitor la semnificaţia acestei expresii, în doctrină s-a arătat că data săvârşirii
infracţiunii coincide cu momentul în care au fost realizate actele de executare, fără a
avea vreo importanţă dacă participanţii au efectuat activităţile specifice înainte, în
timpul sau chiar ulterior executării elementului material (de exemplu, dacă este vorba
despre o promisiune de tăinuire sau favorizare ţinută)1.
Potrivit Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului
Suprem (pct. 1), „în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se
produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data
actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data
consumării acesteia prin producerea rezultatului”2.

2 În Decizia respectivă se face referire inclusiv la curgerea termenului de prescripţie pentru
infracţiunile continue şi cele continuate, arătându-se că ele „se consideră săvârşite la data epuizării laturii
O atare interpretare este frecvent reţinută şi în practica judiciară. Bunăoară, prin

Decizia nr. 266/A/2017 din 2 august 2017, dosarul nr. 9577/2/2017, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a stabilit că data de început a curgerii termenului de prescripţie este
data acţiunii (data la care s-a realizat elementul material), independent de data pro-
ducerii rezultatului. În acest sens, se face trimitere la Decizia nr. 1/1987 a fostului
Tribunal Suprem. La fel, în Sentinţa penală nr. 812/2017 din 11 octombrie 2017 a
Judecătoriei Miercurea Ciuc, definitivă prin Decizia penală nr. 46/A/2018 a Curţii de
Apel Târgu-Mureş, se arată că infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune simplă, iar
termenul de prescripţie curge de la data acţiunii1.
Nu punem la îndoială corectitudinea interpretării expresiei „data săvârşirii infrac-
ţiunii” în sensul de momentul de execuţie a acţiunii/inacţiunii atunci când o raportăm la
categoriile de infracţiuni expres prevăzute la art. 154 alin. (2) şi (3) C. pen., cu soluţiile
particulare rezultante din lege:
1) infracţiunile continue – pentru care termenul de prescripţie începe să curgă din
data încetării acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul survenirii rezultatului;
2) infracţiunile continuate – pentru care termenul de prescripţie începe să curgă de
la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, indiferent de momentul survenirii
rezultatului;
3) infracţiunile de obicei – pentru care termenul de prescripţie începe să curgă de
la data săvârşirii ultimului act, indiferent de momentul survenirii rezultatului;
4) infracţiunile progresive – pentru care termenul de prescripţie începe să curgă de
la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
Deopotrivă, nu putem să nu fim de acord că şi în cazul infracţiunii momentane
(instantanee) data curgerii termenului de prescripţie începe din momentul realizării
elementului material2; or, în cazul acestora, acţiunea sau inacţiunea ce constituie
obiective a acestora, indiferent de data producerii rezultatului. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul
infracţiunilor ce se comit instantaneu, de regulă printr-un singur act de executare, cum sunt cele contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, data săvârşirii acestora neputând fi decât aceea a executării acţiunii
ce constituie latura lor obiectivă, iar termenul de prescripţie urmând a se socoti de la această dată”.
1 Se impune o remarcă, şi anume că respectiva interpretare jurisprudenţială referitoare la data de la
care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor intenţionate simple,
dar în cazul cărora urmarea imediată se realizează într-un anumit interval de timp, deşi majoritară, nu este
unitară. Astfel, în practică, s-a mai arătat că data săvârşirii infracţiunii de la care începe să curgă termenul de
prescripţie a răspunderii penale este data la care s-a produs o primă pagubă, chiar dacă aceasta se produce în
continuare şi ulterior (încheierea definitivă a Judecătoriei Sfântu Gheorghe nr. 84/C/2018 din 10.05.2018,
pronunţată în dosarul nr. 2061/305/2018; încheierea nr. 1049 din 25 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul
nr. 3842/1/2016). O altă interpretare jurisprudenţială a acestei noţiuni stabileşte că data la care începe să
curgă termenul de prescripţie este data la care s-a produs în mod definitiv urmarea imediată. În acest fel,
prin Decizia penală nr. 217 din 27 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. 2677/1/2017, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, completul din 5 judecători a constatat, cu majoritate de voturi, că în cazul unei infracţiuni
de conflict de interese termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data la care au fost obţinute
toate foloasele patrimoniale care intră în conţinutul infracţiunii, dată ulterioară actului unic întocmit de
funcţionarul aflat în conflict de interese.
2 Poziţie exprimată şi în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem.
elementul material sfârşeşte de la sine prin însăşi consumarea infracţiunii (de exemplu,
omorul este infracţiune momentană, fiindcă odată ridicată viaţa victimei, se consideră
realizată infracţiunea)1. Se impune remarca că infracţiunea de omor este o infracţiune
simplă instantanee numai în ipoteza în care moartea se produce imediat. Per a
contrario, infracţiunea de omor nu mai este o infracţiune momentană dacă moartea
victimei intervine la mult timp de la realizarea acţiunii/inacţiunii incriminate,
nemaiputându-se vorbi despre o consumare instantanee, imediată, adică în acelaşi
moment cu săvârşirea elementului material2. În cazul infracţiunii instantanee lipseşte
prelungirea duratei executării activităţii, promptitudinea execuţiei determinând simulta-
neitatea consumării3.
Este însă de reţinut că interpretarea formulată în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20
iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem cu referire la expresia „data săvârşirii
infracţiunii” nu acoperă toate ipotezele de manifestare a tuturor categoriilor de
infracţiuni. O ipoteză particulară se referă la cazul infracţiunilor simple a căror latură
obiectivă presupune producerea unei pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o
perioadă de timp.
Cu referire la aceasta, considerăm convingătoare exegezele surprinse în recursul în
interesul legii nr. 14/C2/294/UI-5/2018 prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie4:
1) prin data săvârşirii infracţiunii nu se poate înţelege data acţiunii/inacţiunii.
Articolul 154 alin. (2) C. pen. se referă la data săvârşirii infracţiunii. Este necesar să fie
vorba de o infracţiune ca să curgă termenele de prescripţie; aşadar, latura obiectivă să
fie completă;
2) dacă prin data săvârşirii infracţiunii s-ar fi înţeles data săvârşirii/încetării
acţiunii sau inacţiunii, cele două ipoteze (art. 154 alin. (2) teza I, pe de o parte, şi art.
154 alin. (2) teza a II-a şi alin. (3), pe de altă parte) nu ar fi avut nevoie de reglementare
distinctă, întrucât ele s-ar fi referit la acelaşi lucru. Ar fi fost suficient un singur text
care să facă referire la data acţiunii.
Urmare a Sesizării menţionate supra, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 5 din 11 februarie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 174, cu
referire la art. 154 alin. (2) teza I C. pen.5, a fost admis recursul în interesul legii
formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie în interpretarea şi aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din
Codul penal, fiind stabilit că „prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care
începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor
1 M.C. Ivan, Delimitarea infracţiunii simple de alte infracţiuni, în Revista Universul Juridic, 9 august
2016. Accesat pe universuljuridic.ro.

2 Ibidem.
3 I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,
p. 275.
4 Accesibil pe http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=20162.
5 Publicată în M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019.
simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos
necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al
obţinerii primului folos necuvenit”.
În susţinerea Deciziei nr. 5 din 11 februarie 2019, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie
a reţinut că, spre deosebire de ipoteza avută în vedere de fostul Tribunal Suprem
(Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987), care viza infracţiunile cu urmări
progresive, în care exista o primă acţiune ce permitea tragerea la răspundere penală a
persoanei vinovate şi, implicit, curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale
de la data executării acţiunii sau inacţiunii ce caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă implică producerea unei
pagube/realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp şi pentru care nu este
incriminată tentativa, data acţiunii sau inacţiunii nu se poate identifica cu data săvârşirii
infracţiunii şi, în egală măsură, cu momentul de debut al curgerii termenului de
prescripţie a răspunderii penale, în condiţiile în care, la acest moment, nu există o
infracţiune aflată cel puţin în faza unei tentative pedepsibile.
În consecinţă, în cazul infracţiunilor de: abuz în serviciu, prevăzută de art. 297
C. pen., folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 C. pen.,
momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în
care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci
sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii
în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul
cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că, în cazul infracţiunilor ce constau într-o singură
acţiune sau inacţiune şi a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube/realizarea
unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de
la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi alta decât
momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit, acest moment
fiind cel care permite încadrarea faptei comise drept infracţiune.
Legiuitorul a mai prevăzut o excepţie de la modalitatea de calcul al datei de la care
curge termenul de prescripţie a răspunderii penale. Potrivit art. 154 alin. (4) C. pen., în
cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, al celor de trafic şi exploatare
a persoanelor vulnerabile, precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşite
faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a
devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de
prescripţie începe să curgă de la data decesului. O asemenea prevedere era necesară,
deoarece, de cele mai multe ori, minorii victime ale acestor infracţiuni nu pot sesiza
organele judiciare datorită presiunii psihice la care sunt supuşi de către agresor1.
1 Fl. Streteanu, R. Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul
formatorilor SNG, Bucureşti, 2010, p. 223. Accesibilă pe http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1219/
Institutii%20Si%20Infractiuni%20In%20Noul%20Cod%20Penal.pdf.
Potrivit art. 186 C. pen., la calcularea timpului ziua se socoteşte de 24 de ore,

săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă. Dacă limita de
pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de
majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica asupra termenului
transformat în zile, după care durata obţinută se transformă în luni. În acest caz, luna se
socoteşte de 30 de zile şi se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea
fracţiei. În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător
aceeaşi tactică, transformarea făcându-se între ani şi luni.
Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge separat,
distinct pentru fiecare infracţiune.
În toate cazurile, pentru stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale
trebuie să fie avută în vedere pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează
fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere
sau de majorare a pedepsei. În cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedepse alternative, se ia în considerare pedeapsa cea mai grea, respectiv maximul
special al acesteia.
În cazul în care va apărea situaţia modificării pedepsei pentru anumite infracţiuni,
atunci calculul termenului de prescripţie corespunde cu pedeapsa mai mică, care va fi
favorabilă făptuitorului, deci se va aplica legea mai favorabilă, potrivit art. 5 sau art. 6
C. pen., după caz.
§5. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Odată cu intrarea în vigoare a Codului penal actual (Legea nr. 286/2009), instituţia
întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale a suferit modificări de esenţă. Astfel,
în temeiul art. 123 C. pen. din 1969, întreruperea cursului termenului prescripţiei avea
loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau
inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Per a contrario, potrivit Codului penal
actual, întreruperea cursului termenului prescripţiei are loc prin îndeplinirea oricărui act
de procedură în cauză (art. 155 alin. (1) C. pen.), nemaifiind astfel limitate la acele acte
care se comunică învinuitului sau inculpatului.
Conform reglementării actuale în materie, actele susceptibile de a întrerupe cursul
prescripţiei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să fie efectuate mai înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit;
– să emane de la organele judiciare competente;
– să fie făcute în conformitate cu dispoziţiile legale, deci să fie valabile, să nu fie
nule.
Ca regulă generală, reieşind din prevederile art. 155 alin. (2) C. pen., după fiecare
întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie (de aceeaşi durată). Legea nu
stabileşte un număr limită de întreruperi, astfel încât ele pot interveni nelimitat.
Întreruperea se produce instantaneu, adică din momentul îndeplinirii oricărui act de

procedură în cauză.
Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un
nou termen de prescripţie a răspunderii penale.
Totuşi, indiferent de numărul de întreruperi câte ar interveni, dacă termenul de
prescripţie a fost depăşit cu încă o dată pentru o anumită categorie de infracţiuni (după
cum sunt stabilite în art. 154 C. pen.), prescripţia răspunderii penale se va considera
împlinită şi îşi va produce efectele. În acest sens, art. 155 alin. (4) C. pen. stabileşte
prescripţia specială, fiind derogatorie de la prevederile generale, nefiind afectată de
întreruperile care pot surveni.
Se impune precizarea că prescripţia specială va opera dacă se împlineşte termenul
cu încă o dată în mod efectiv, adică perioadele de timp, când a curs termenul de
prescripţie, adunate au totalizat durata stabilită în art. 154 C. pen. pentru o anumită
categorie de două ori.
Deşi în Codul penal nu este o prevedere expresă despre suspendarea termenului în
cazul prescripţiei speciale, în literatura de specialitate se afirmă că în durata termenului
de prescripţie specială nu se va include perioada de timp cât termenul a fost suspendat,
deoarece o altă interpretare ar lipsi de eficienţă cauzele de suspendare a termenului
prescripţiei răspunderii penale1.
Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infrac-
ţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei, deoarece este o
cauză care produce efecte in rem.
Odată cu publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul
penal2, a fost pusă problema dacă în continuare mai este posibilă întreruperea cursului
prescripţiei răspunderii penale.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297/2018, a admis excepţia de neconstitu-
ţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului terme-
nului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în
cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconsti-
tuţională3.
1 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., pp. 385-386.

2 Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018.
3 Soluţia adoptată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 a făcut obiectul unor opinii
separate. În acest sens, într-o opinie, dna judecător dr. Livia Doina Stanciu a susţinut că modificările pe care
legiuitorul român le-a adus în materia întreruperii termenelor de prescripţie a răspunderii penale au fost
preluate din dreptul francez şi cel spaniol. În aceste două sisteme naţionale de drept, întreruperea termenelor
de prescripţie nu este condiţionată de comunicarea actelor de procedură suspectului sau inculpatului, deşi, în
opinia majoritară, în paragraful 33 se susţine, în mod neîntemeiat, contrariul.
În viziunea dnei judecător dr. Livia Doina Stanciu, actele întrerupătoare au drept efect neluarea în
calcul a timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii până la data îndeplinirii actului. Fiecare întrerupere
face să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor nu este însă nelimitat. Deşi legea nu
În motivarea soluţiei, Curtea Constituţională a reţinut printre argumentele sale

următoarele:
1. Caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal
trebuie să fie garantat asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii
întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou
termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul
anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen
de prescripţie. O soluţie contrară ar însemna a crea, cu ocazia efectuării unor acte
procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect
întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de
incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de
timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce
poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin.
(4) din Codul penal.
2. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie
precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare
să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod
reglementează numărul întreruperilor, totuşi, pentru ca prin reglementarea întreruperii să nu se ajungă la o

imprescriptibilitate „de facto“ a unor infracţiuni prescriptibile potrivit legii, respectiv pentru a nu se ajunge
la însăşi negarea prescripţiei, prin dispoziţia înscrisă în art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost fixat un
termen maxim, după a cărui expirare prescripţia va opera independent de numărul întreruperilor. Potrivit
textului legal menţionat, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă
termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată. Cu alte cuvinte, prin întrerupere, prescripţia nu poate fi
prelungită la infinit, ci numai cu încă o dată termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal.
Autorul opiniei separate, menţionat mai sus, susţine că examinând excepţia de neconstituţionalitate
invocată se poate lesne constata că autorii excepţiei nu au formulat o veritabilă critică de neconstituţio-
nalitate, ci, în realitate, au solicitat completarea dispoziţiei legale în sensul că întreruperea cursului
termenului de prescripţie a răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură
care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Condiţionarea, mai exact limitarea, restrângerea actelor
de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei doar la cele care, potrivit legii, trebuie comunicate
suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal reprezintă o substituire a instanţei de
contencios constituţional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament. Deşi în motivarea opiniei
majoritare s-a susţinut că prin necomunicarea către suspect sau inculpat a actelor procedurale întrerupătoare
a cursului prescripţiei s-ar crea pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de
imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală
pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale şi de
aceea s-ar impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul
penal, învederăm următoarele: dispoziţiile legale sunt previzibile, textul art. 154 din Codul penal statuând
care sunt termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, în raport de gravitatea infracţiunilor; în
aceleaşi dispoziţii legale ale art. 155 C. pen., mai exact în alineatul (4), legiuitorul statuează că, în situaţia în
care termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal nu a curs neîntrerupt, ci a fost întrerupt
prin efectuarea unor acte de procedură în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale se dublează. Ca
atare, nu se poate pune în discuţie o lipsă de previzibilitate ori de imprecizie a dispoziţiilor legale anterior
menţionate, acestea îndeplinind cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, inclusiv pentru o
persoană care nu dispune de pregătire juridică, textul de lege, prin conţinutul său, neputându-i crea acesteia
o stare de incertitudine perpetuă, aşa cum s-a susţinut în opinia majoritară.
unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi1.

Reieşind din jurisprudenţa mai sus menţionată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 155
alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are
calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile
tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.
3. Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul
penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incri-
minării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în
vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i
acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou
termen de prescripţie a răspunderii sale penale.
4. Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale,
în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin
reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca
efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin
majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, la
dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni,
comparativ cu dispoziţiile art. 124 C. pen. din 1969, care prevedeau împlinirea terme-
nului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate.
5. Soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din Codul penal din
1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale
analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspun-
derii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în
cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau de inculpat.
Urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, atât în doctrină2, cât şi în
practică, s-au conturat două opinii.
Într-o primă opinie, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 urmează a fi
interpretată în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii
penale va avea loc printr-un act care s-a comunicat suspectului sau inculpatului.
În sprijinul acestei opinii, s-au adus următoarele argumente3:
– potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât dispozitivul, cât şi conside-
rentele pe care se sprijină acesta, se bucură de putere de lucru judecat (a se vedea, spre
exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 19954, Decizia
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 637 din 13 octombrie 2015 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului,
paragraful 34, publicată în M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015.
2 A se vedea: M.A. Hotca, Prescripţia răspunderii penale după Decizia CCR NR. 297/2018. Accesibil
pe https://htcp.eu/prescriptia-raspunderii-penale-dupa-decizia-ccr-nr-2972018; I.G. Enache, Instituţia

prescripţiei răspunderii penale, în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Accesibil pe https://www.juridice.ro/611836/institutia-prescriptiei-raspunderii-penale-in-urma-deciziei-
curtii-constitutionale-nr-297-din-26-aprilie-2018.html.
3 A se vedea: I.G. Enache, op. cit.
4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate. Publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 26 ianuarie
1995.
nr. 1415 din 4 noiembrie 20091), fiind general obligatorii şi impunându-se cu aceeaşi
forţă tuturor subiectelor de drept. Caracterul obligatoriu al Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 297/2018 rezultă din paragrafele 28 şi 29;
– având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României, conform
cărora „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale
sunt suspendate de drept”, rezultă că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 produce efecte
ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018, data publicării deciziei în
Monitorul Oficial;
– faţă de lipsa de intervenţie a legiuitorului pentru modificarea prevederilor
neconstituţionale, întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se
produce în condiţiile reţinute la paragraful 34 din Decizia nr. 297/2018, respectiv doar
„prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau
inculpatului în desfăşurarea procesului penal”, în mod asemănător soluţiei legislative
anterioare, prevăzute la art. 123 alin. (1) din Codul Penal din 1969, care, în opinia
judecătorului constituţional, „îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin
dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză”.
– în cauzele pendinte la momentul publicării deciziei şi până la eventuala
intervenţie a legiuitorului se aplică art. 155 alin. (1) C. pen. în interpretarea dată de
Decizia nr. 297/26 aprilie 2018. Prin urmare, în lipsa unui act de procedură care trebuie
comunicat, potrivit legii, suspectului sau inculpatului, întreruperea cursului prescripţiei
răspunderii penale nu poate fi realizată, având în vedere dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.
pen. interpretate în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018.
Într-o a doua opinie, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 urmează a fi
interpretată în sensul că, de lege lata, nu mai există cauze de întrerupere a cursului
termenului de prescripţie a răspunderii penale2.
În susţinerea acestei opinii, s-au adus următoarele argumente3:
– Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 nu este una interpretativă, deoarece
Curtea Constituţională nu a admis o excepţie de neconstituţionalitate prin care să
stabilească că textul este constituţional în măsura în care întreruperea cursului general al
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 referitoare la obiecţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri
publice. Publicată în Monitorul Oficial nr. 796 din 23 noiembrie 2009.
2 A se vedea: M.A. Hotca, De lege lata, există cauze de întrerupere a termenului prescripţiei
răspunderii penale? Accesibil pe https://www.juridice.ro/essentials/2821/de-lege-lata-exista-cauze-de-

intrerupere-a-termenului-prescriptiei-raspunderii-penale.
3 A se vedea: R. Doseanu, Mai este posibilă întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
după decizia 297/2018 a CCR? Accesibil pe https://www.luju.ro/opinii/editorial/mai-este-posibila-intre

ruperea-cursului-prescritiei-raspunderii-penale-dupa-decizia-297-2018-a-ccr.
prescripţiei penale se poate face prin îndeplinirea unui act de procedură care se
comunică învinuitului sau inculpatului;
– în Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională nu interpretează sintagma
„îndeplinirea oricărui act de procedură”, aşa cum a procedat în alte situaţii (spre
exemplu, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu), ci o declară neconstituţională, aspect
ce generează consecinţa suspendării acestui text de lege pe o perioadă de 45 de zile de
la publicarea în Monitorul Oficial, iar în continuare ieşirea lui din vigoare, întrucât
organul legislativ nu a oferit o nouă soluţie legislativă la expirarea acestei perioade;
– deoarece în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 regăsim
admiraţia Curţii Constituţionale faţă de vechea soluţie legislativă cuprinsă în vechiul
Cod penal (ieşit din vigoare la 1 februarie 2014), nu se poate susţine că această soluţie
va ultraactiva;
– urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în prezent nu mai este
posibilă întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în temeiul art. 155 alin. (1)
C. pen., fiind necesară intervenţia legiuitorului în sensul oferirii unei soluţii legislative
în acord cu valorile constituţionale pentru a opera vreo cauză de întrerupere a acestei
prescripţii.
Opiniile sunt separate şi în practică. Astfel, Judecătoria Cluj-Napoca, la adoptarea
Sentinţei penale nr. 2823/2018 din 5 octombrie 2018, făcând referire la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 297/2018, a stabilit că termenele de prescripţie se întrerup prin
efectuarea oricărui act de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului1.
O altă abordare a fost reţinută de Curtea de Apel Timişoara, care la adoptarea
Deciziei penale nr. 1208/A din 31.10.2018 a susţinut opinia, conform căreia în prezent
nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii
penale, deoarece, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, instanţa de conten-
cios constituţional a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiei din art. 155 alin. (1)
C. pen., în care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de
prescripţie2.
Urmare a diferitelor păreri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de
Curtea de Apel Constanţa, care a solicitat să pronunţe o hotărâre prin care să dea o
rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept:
1. Dacă în interpretarea art. 155 alin. (1) C. pen., cauza de întrerupere a cursului
prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză
îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie
comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
2. Dacă actele de procedură îndeplinite anterior publicării în M. Of. al României a
Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, cu respectarea art. 155
1 A se vedea Sentinţa penală nr. 2823/2018 din 5 octombrie 2018, adoptată de judecătoria
Cluj-Napoca. Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5bcdbffde49009641f000035.

2 A se vedea Decizia penală nr. 1208/A din 31 octombrie 2018, adoptată de Curtea de Apel Timişoara.
Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5c35628ce490093405000039.
alin. (1) C. pen., în forma în vigoare la data efectuării lor au condus la întreruperea
cursului prescripţiei răspunderii penale în cauzele aflate pe rol.
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată şi de Curtea de
Apel Cluj, care a solicitat să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de
principiu următoarelor chestiuni de drept:
1. Dacă termenul de prescripţie se întrerupe prin actele de procedură comunicate
inculpatului sau acesta nu se mai întrerupe, nefiind legiferat în prezent prin ce acte se
întrerupe cursul termenului prescripţiei.
2. Dacă actele de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale
îndeplinite sub imperiul Codului penal anterior sau al noului Cod penal până la data
publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 îşi produc efectele şi ulterior
acestei decizii.
Faţă de sesizările expuse mai sus, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a formulat concluzii în sensul susţinerii opiniei, conform căreia Decizia Curţii
Constituţionale nr. 297/2018 este una interpretativă, soluţia fiind că întreruperea
cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate fi realizată prin orice act de procedură,
ci numai prin acelea care trebuie comunicate, potrivit legii procesual penale, suspectului
sau inculpatului1.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în acest
context general, al clasificării deciziilor Curţii Constituţionale ca fiind simple sau
interpretative, Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 este mai mult decât o decizie
de interpretare pură şi simplă (care atribuie normelor criticate o anumită semnificaţie ce
le-ar face compatibile cu Constituţia), respectiv este o decizie manipulativă prin care
este transformată semnificaţia legii, pentru a nu lăsa un vid juridic cu consecinţe
păgubitoare şi substitutivă ce indică norma care trebuie să o înlocuiască pe cea care a
făcut obiectul controlului pentru ca principiul constituţional încălcat să fie respectat
(este adecvată reglementarea criticată la exigenţele constituţionale).
Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, a respins ca
inadmisibile ambele sesizări menţionate mai sus2.
§6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale

Pasivitatea statului în vederea urmăririi şi judecării infractorului până la
intervenirea prescrierii faptei infracţionale este dictată uneori de anumite cauze, de drept
sau de fapt, independente de voinţa organelor judiciare. Tocmai în situaţia intervenirii
1 Concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulate în cauzele conexe
nr. 41/1/2019 şi nr. 73/1/2019. Accesibil pe http://85.120.166.135/sites/default/files/PDF/CHP/conc_15_

02_2019.pdf.
2 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 21 martie 2019 referitoare la interpretarea art. 155
alin. (1) din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 381 din 15 mai 2019.
unor astfel de cauze, care împiedică organele judiciare să acţioneze, pentru a fi asigurată
restabilirea ordinii sociale, se suspendă cursul prescripţiei pe perioada incidenţei lor.
Diferenţa dintre întreruperea şi suspendarea prescripţiei constă în faptul că după
întrerupere începe să curgă un nou termen, iar după suspendare cursul termenului
continuă odată cu dispariţia cauzei de suspendare, luându-se în calcul şi perioada
anterioară intervenirii suspendării.
Articolul 156 C. pen. prevede la alin. (1) că cursul termenului prescripţiei răspun-
derii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de nepre-
văzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Din prevederea legală desprindem două cazuri de suspendare a termenului
prescripţiei de tragere la răspundere penală:
1. Existenţa unei cauze legale ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea procesului penal. La această cauză se raportează, de exemplu, suspen-
darea cercetării penale sau a judecăţii pe motiv de boală – potrivit art. 312 şi 367
C. pr. pen.;
2. Existenţa unei împrejurări de neprevăzut sau de neînlăturat ce împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. La aceste împre-
jurări se referă, de pildă, un cutremur, o inundaţie ori alte calamităţi naturale, catastrofe,
război. În astfel de situaţii, datorită izolării ori faptului că pe primul plan trec acţiunile
de salvare, activitatea judiciară este îngreunată1.
După încetarea motivelor suspendării, nu începe să curgă din nou termenul de
prescripţie, iar perioada de dinaintea suspendării nu se anulează (ca în cazul întreruperii
prescripţiei), ci se socoteşte în termenul de prescripţie; în acest caz prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se în durată şi timpul anterior suspendării2.
Cauzele de suspendare a prescripţiei răspunderii penale produc efecte in personam,
adică numai în raport cu persoanele faţă de care procurorul sau partea vătămată a fost
împiedicată să pună în mişcare acţiunea penală sau să o exercite. Din acest motiv, în
practică, în situaţia în care într-o cauză sunt mai mulţi făptuitori, iar faţă de unii nu se
poate porni sau continua procesul penal datorită cauzelor de mai sus, numai faţă de
aceştia prescripţia se suspendă, dispunându-se, eventual, disjungerea cauzei în privinţa
acelora pentru care nu operează cauzele de suspendare3.
Legea penală nu indică perioada concretă de suspendare a termenelor de prescripţie
şi nici nu-i poate fi pretinsă o astfel de reglementare, fiindcă durata cauzelor de
suspendare nu poate fi identificabilă ante factum.

Secţiunea IV
Lipsa plângerii prealabile

Conform prevederilor legale, despre săvârşirea unei infracţiuni organul de urmărire
penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de
constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu [art. 288 alin. (1) C. pr. pen.].
Atunci când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută
de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în
mişcare în lipsa acestora [art. 288 alin. (2) C. pr. pen.].
Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii1,
constând în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau
nu organele de urmărire penală în scopul tragerii la răspundere penală a infractorului.
Aşadar, pentru anumite infracţiuni, punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adică a persoanei care a
suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală ori a reprezentantului
legal în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de
făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.
De asemenea, în Partea specială a Codului penal întâlnim o reglementare expresă
cu privire la posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale şi din oficiu, respectiv în
cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 C. pen. şi de vătă-
mare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C. pen., săvârşite asupra unui membru de
familie [art. 199 alin. (2) C. pen.].
Refuzul formulării plângerii prealabile de către persoana vătămată (de altfel, ca şi
retragerea plângerii) poate avea la bază motive variate, pornind de la relaţiile apropiate
între aceasta şi autorul faptei, dorinţa de a evita apariţia în faţa organelor judiciare, cu
consecinţele aferente publicităţii şi expunerii în faţa altor persoane a unor chestiuni ce
ţin de viaţa intimă a părţilor sau chiar considerente de ordin economic2.
Infracţiunile condiţionate de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pentru a fi
cercetate penal, sunt expres prevăzute de lege. În doctrină, acestea au fost clasificate în3:
1 Potrivit principiului oficialităţii, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

2 D. Dediu, Însuşirea retragerii plângerii prealabile şi a împăcării de către procuror. Accesibil pe
http://revistaprolege.ro/insusirea-retragerii-plangerii-prealabile-si-impacarii-de-catre-procuror/.
3 A. Bularca-Dorcescu, Dimensiunea juridică a plângerii prealabile. https://www.juridice.ro/428421/
dimensiunea-juridica-a-plangerii-prealabile.html.
a) Infracţiuni care în genere prezintă un grad redus de pericol social. Astfel, de

pildă, manifestarea volitivă a unui individ prin care se realizează infracţiunea de
tulburare de posesie poate atrage răspunderea penală a infractorului doar la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în temeiul dispoziţiilor art. 256 C. pen. La fel, infracţi-
unea de violare de domiciliu prin care are loc pătrunderea fără drept, în orice mod,
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără con-
simţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia,
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale prin formularea unei plângeri
prealabile de către persoana vătămată, în baza art. 224 C. pen. etc.
b) Infracţiuni care în genere prezintă un grad de pericol social ridicat, dar care
antrenează drepturi personale. Astfel, în temeiul art. 218 alin. (5) C. pen., în cazul
infracţiunii de viol în condiţiile alin. (1) şi alin. (2), acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; acţiunea penală privitoare la infracţiunea
de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 C. pen., se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate; etc.
Conform naturii sale juridice, plângerea prealabilă are un caracter mixt, fiind atât o
instituţie de drept penal, cât şi o instituţie de drept procesual penal. Potrivit regle-
mentării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate, iar din punct de
vedere procesual penal, reprezintă o condiţie de procedibilitate, deoarece de existenţa ei
depind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal. Astfel, lipsa plângerii prealabile
constituie o cauză de impunabilitate a faptei, iar din punct de vedere formal, constituie
un impediment pentru promovarea acţiunii penale şi, în general, pentru procedibilitate1.
In concreto, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată
la art. 157 C. pen. drept o cauză care înlătură răspunderea penală. Potrivit alin. (1) al
normei respective, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Din punct de vedere conceptual, plângere prealabilă constituie o expresie a voinţei
persoanei vătămate referitoare la începerea şi desfăşurarea activităţilor procesuale şi nu
trebuie confundată cu plângerea – care constituie încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune, fiind doar
un mod de sesizare a organelor de urmărire penală; în primul caz, organele judiciare pot
să pună în mişcare acţiunea penală în lipsa plângerii, per a contrario, în cazul în care
plângerea este o condiţie de procedibilitate şi pedepsibilitate, acţiunea penală nu poate fi
pornită în lipsa plângerii prealabile.
Plângerea prealabilă nu se identifică nici cu denunţul penal, care este un act al unei
persoane fizice şi juridice de încunoştinţare a organelor judiciare despre săvârşirea unei
infracţiuni.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 187 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală. Publicată în Monitorul Oficial
nr. 420 din 12 iunie 2015.
§2. Caracterele plângerii prealabile

Plângerea prealabilă are următoarele caractere:
a) caracter facultativ (având la bază principiul disponibilităţii) în ceea ce priveşte
punerea în mişcare a acţiunii penale (dar şi retragerea ei în condiţiile art. 158 C. pen.).
Astfel, persoana vătămată (sau reprezentanţii ei, după caz) are dreptul şi nu obligaţia de
a o depune; efectele plângerii prealabile sunt însă obligatorii, astfel încât lipsa sau
retragerea ei înlătură răspunderea penală, după cum prezenţa ei constituie temei pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) caracter personal, titularul ei poate fi numai persoana vătămată (ca excepţie,
aceasta poate fi depusă de către reprezentantul legal al părţii vătămate, mandatar ori din
oficiu);
c) caracter indivizibil, astfel încât, pe de o parte, produce efecte faţă de toate
persoanele vătămate printr-o infracţiune, chiar daca plângerea s-a făcut numai de către
una, pe de altă parte, toţi participanţii la infracţiune răspund penal chiar dacă plângerea
prealabilă s-a făcut numai împotriva unuia dintre ei;
d) caracter intransmisibil – având caracter personal, dreptul de exercitare nu se
poate transmite nici prin acte între vii (deşi exercitarea acestui drept poate fi făcută prin
mandatar), nici prin succesiune (deşi în caz de deces al persoanei vătămate, înainte de
expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală
poate fi pusă în mişcare din oficiu).
§3. Condiţii de valabilitate a plângerii prealabile

a) Plângerea prealabilă trebuie să privească vreuna dintre infracţiunile pentru
care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Sfera infracţiunilor din Codul penal pentru care acţiunea penală
este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată
cuprinde: lovirea sau alte violenţe – art. 193; vătămarea corporală din culpă – art. 196;
ameninţarea – art. 206; violul – art. 218 alin. (1) şi (2); agresiunea sexuală – art. 219
alin. (1); hărţuirea sexuală – art. 223; violarea de domiciliu – art. 224; violarea sediului
profesional – art. 225; violarea vieţii private – art. 226 alin. (1) şi (2); divulgarea
secretului profesional – art. 227; furtul săvârşit în condiţiile prevăzute în art. 231 alin.
(1); abuzul de încredere – art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art.
239; bancruta simplă – art. 240; bancruta frauduloasă – art. 241; gestiunea frauduloasă
– art. 242; distrugerea – art. 253 alin. (1) şi (2); tulburarea de posesie – art. 256;
asistenţa şi reprezentarea neloială – art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti –
art. 287 alin. (1) lit. d)-g); violarea secretului corespondenţei – art. 302 alin. (1); aban-
donul de familie – art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului –
art. 379; împiedicarea exercitării libertăţii religioase – art. 381.
b) Plângerea prealabilă trebuie depusă de către titularul acestui drept. Prin
titularul dreptului de a depune plângerea prealabilă avem în vedere, în primul rând,
persoana vătămată şi, în al doilea rând, reprezentantul său legal (părinţii, tutorele,
curatorul) în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
încuviinţarea reprezentantului legal, în cazul persoanei vătămate ce are capacitatea de
exerciţiu restrânsă. Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul
trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată plângerii. Nu poate formula plângere
un soţ pentru celălalt soţ, sau copilul major pentru părinţi, decât dacă aceştia au
mandatul cerut de lege1.
În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează
actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu
[art. 289 alin. (8) C. pr. pen. coroborat cu art. 295 alin. (3) C. pr. pen.].
În plus, legiuitorul a prevăzut, pentru cazul când cel vătămat este o persoană lipsită
de capacitatea de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, că acţiunea penală se
poate pune în mişcare şi din oficiu. Deopotrivă, dacă persoana vătămată a decedat sau
în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului
prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare
din oficiu.
În cazul unor infracţiuni împotriva patrimoniului, persoana vătămată poate fi şi o
persoană juridică, dar legea penală nu face distincţie după cum persoana vătămată este o
persoană fizică sau o persoană juridică atunci când condiţionează exercitarea acţiunii
penale de formularea plângerii prealabile. Pentru persoanele juridice plângerea prea-
labilă este formulată de persoanele abilitate să le reprezinte. Pentru unele infracţiuni,
plângerea penală se adresează organelor de cercetare penală sau procurorului, după
natura infracţiunii şi calitatea făptuitorului2.
c) Plângerea prealabilă trebuie să fie formulată şi depusă cu respectarea condi-
ţiilor de formă prevăzute de lege. În particular, aceste condiţii se referă la: elementele
de conţinut şi de formă pe care trebuie să le cuprindă nemijlocit plângerea prealabilă;
destinatarul la care se depune şi termenul de depunere.
Plângerea prealabilă trebuie să conţină toate datele şi faptele necesare pentru a fi
posibilă mişcarea acţiunii penale. Astfel, potrivit art. 289 alin. (2) C. pr. pen., ea trebuie
să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţio-
narului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare,
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului
legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi
indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă dacă sunt cunoscute.
Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de
mandatar. Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este
certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. Plângerea
formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primeşte.
1 T. reg. Suceava, d.p. nr. 845/1965, în J.N. nr. 11/1965, p. 151.

În ceea ce priveşte forma în care se face plângerea prealabilă, în practica judiciară1

s-a decis ca înscrisul intitulat „declaraţie” scris de organul de poliţie şi semnat de
persoana vătămată are valoarea unei plângeri prealabile, atâta vreme cât în cuprinsul său
se descrie modul în care s-a săvârşit fapta, se face referire la inculpat şi se solicită
tragerea la răspundere a acestuia.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului,
potrivit legii. Plângerea se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală
când plângerea prealabilă este îndreptată contra unor persoane care deţin anumite
funcţii, cum ar fi aceea de deputat, senator, magistrat, notar public, militar, controlor
financiar de la Curtea de Conturi ş.a.2.
Termenul de depunere a plângerii prealabile este indicat în art. 296 C. pr. pen. În
particular, potrivit acestui articol: (1) Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în
termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei;
(2) Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de
la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei; (3) În cazul în care
făptuitorul este reprezentantul legal al persoanelor prevăzute la alin. (2), termenul de
3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal; (4) Plângerea prealabilă
greşit îndreptată se consideră valabilă dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar
necompetent; (5) Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală
sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar
competent.
Deşi legea nu reglementează expres o atare situaţie, în doctrină s-a arătat, pe bună
dreptate, că, dacă persoana vătămată nu a putut introduce plângerea prealabilă în
termenul de 3 luni, din motive mai presus de voinţa sa, este posibilă repunerea în
termenul de introducere a plângerii. Repunerea în termen operează, de asemenea, dacă
în timpul procesului penal este schimbată încadrarea juridică pentru o faptă dintre cele
care presupun formularea plângerii prealabile, când persoana vătămată este chemată şi
întrebată dacă înţelege să depună plângere penală. De la data când organul judiciar a
anunţat persoana vătămată, aceasta are un termen de 3 luni. Şi în cazul în care
făptuitorul nu este cunoscut, termenul de 3 luni curge de la data când persoana vătămată
a aflat despre „săvârşirea faptei”, indiferent dacă ştie sau nu cine este făptuitorul3.
§4. Lipsa plângerii prealabile. Efecte

Prin lipsa plângerii prealabile se înţelege inexistenţa acesteia sau depunerea
plângerii cu încălcarea condiţiilor legale de valabilitate, în vederea tragerii la răspundere
a infractorului. Aşadar, în primul caz, persoana vătămată nici nu şi-a manifestat voinţa
de a trage la răspundere penală făptuitorul, în sensul că nu a formulat deloc plângerea
1 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a pen., dec. nr. 81/1999.

prealabilă. În cel de-al doilea caz, deşi plângerea prealabilă a fost depusă, ea nu a
întrunit exigenţele legale în acest plan, adică plângerea prealabilă a fost depusă după
expirarea termenului legal prevăzut pentru această procedură, sau plângerea a fost
formulată de către o altă persoană decât persoana vătămată ori de către o persoană care
nu este autorizată legal în acest sens, sau nu au fost respectate alte condiţii de formă sau
de fond.
Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la o astfel de plângere, înlătură răspunderea penală.
Plângerea prealabilă are efecte in rem, fiind indivizibilă. În situaţia în care prin
săvârşirea infracţiunii au fost vătămate mai multe persoane, fapta va atrage răspunderea
penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele [art. 157
alin. (2) C. pen. – indivizibilitate activă]. În situaţia în care infracţiunea a fost săvârşită
de mai multe persoane fizice sau juridice, fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire doar la unul
dintre aceştia [art. 157 alin. (3) C. pen. – indivizibilitate pasivă].
În ipoteza în care lipsa plângerii prealabile este constatată în cursul urmăririi
penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, instanţa
dispune încetarea procesului penal.
În caz de infracţiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate
săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracţiunii
flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta
declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de
cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare
(art. 298 C. pr. pen.).
Secţiunea V
Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care,
după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută, mai înainte de
soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă1.
Retragerea plângerii prealabile are dublă natură juridică – atât de drept penal, cât şi
procesual penal, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care
împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
Retragerea plângerii prealabile – cauză de înlăturare a răspunderii penale – îşi are
sediul materiei în art. 158 C. pen., care delimitează momentul până la care poate
1 C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 367.
interveni această instituţie, infracţiunile la care se referă, precum şi efectele juridice ale
acesteia.
Aşa cum am menţionat anterior, pentru anumite infracţiuni legiuitorul a prevăzut
dreptul persoanei vătămate de a decide în privinţa punerii în mişcare a acţiunii penale
prin introducerea plângerii prealabile. Tocmai în aceste cazuri pentru care este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru a pune în mişcare acţiunea penală,
manifestarea de voinţă a acesteia de a trage la răspundere penală făptuitorul este
revocabilă, plângerea prealabilă, deşi depusă, putând fi retrasă până la pronunţarea unei
hotărâri definitive. Acest drept se poate realiza şi în cursul judecării cauzei, precum şi în
căile extraordinare de atac, dacă în cazul admiterii căilor extraordinare de atac hotărârea
definitivă atacată a fost desfiinţată urmând a se pronunţa o nouă hotărâre1.
Aşadar, în conjunctura infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă
a persoanei vătămate în vederea punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale,
funcţionează principiul disponibilităţii, exprimat în posibilitatea persoanei vătămate de
a solicita tragerea la răspundere penală a făptuitorului ori de a renunţa la acest drept, fie
prin neintroducerea plângerii prealabile ori prin introducerea acesteia cu neglijarea
condiţiilor prevăzute de lege (cazul reglementat la art. 157 C. pen.), fie prin retragerea
ei (cazul reglementat la art. 158 C. pen.).
Amintim în context că există anumite excepţii de la acest principiu, atunci când
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu [cazurile reglementate în Partea
generală a Codului penal la art. 157 alin. (4)-(5), precum şi cazurile reglementate în
Partea specială a Codului penal, art. 199 alin. (2)].
Concretizăm, în mod particular, că titularul dreptului de a retrage plângerea
prealabilă poate fi numai persoana vătămată, adică persoana care a suferit o vătămare
fizică, materială sau morală prin fapta penală şi care a introdus în condiţiile legii o
plângere prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În acelaşi timp, potrivit
art. 158 alin. (3) C. pen., pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea
plângerii prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege. Retragerea plângerii prealabile poate avea loc fie personal, fie prin
mandatar special. Aceasta poate fi formulată oral sau în scris în faţa organului judiciar
care va lua act de ea, ori poate fi făcută prin act autentificat la notar – caz în care
instanţa trebuie să dispună încetarea procesului penal. Cu referire la ultima menţiune,
precizăm că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care a hotărât că declaraţia
autentificată dată în faţa notarului public, prin care persoana vătămată arată că „renunţă
la acţiunea penală” cu privire la o infracţiune pentru care legea prevede că acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, echivalează cu
retragerea plângerii prealabile, instanţa dispunând încetarea procesului penal, conform
art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen.2.

2
Decizia nr. 158/A din 13 aprilie 2016 pronunţată în recurs de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie având ca obiect retragerea plângerii prealabile.
În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condi-
ţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este
însuşită de procuror.
În particular, concretizăm că însuşirea retragerii plângerii de către procuror poate
opera doar în situaţia în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exer-
ciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată
de făptuitor şi acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu. În celelalte două situaţii
[reglementate la art. 157 alin. (5) C. pen.], instituţia respectivă nu operează. Astfel, în
cazul în care persoana vătămată a decedat sau în cel în care persoana juridică a fost
lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
odată acţiunea penală pusă în mişcare din oficiu, plângerea nu mai poate fi retrasă,
nemaiexistând partea care să-şi manifeste voinţa1.
De asemenea, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193
C. pen. şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 C. pen., săvârşite asupra
unui membru de familie, în cazul în care acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu,
răspunderea penală este înlăturată nu prin retragerea plângerii, ci prin împăcarea
părţilor.
Caracterele retragerii plângerii prealabile – cauză care înlătură răspunderea
penală:
 are caracter facultativ (la bază fiind principiul disponibilităţii), astfel încât
titularul acestui drept este cel care decide dacă îl exercită sau nu;
 are caracter subiectiv – adică vizează persoana/persoanele care au săvârşit fapta
şi nu infracţiunea; respectiv, şi efectele pe care le produce retragerea plângerii
prealabile sunt in personam;
 are caracter personal – astfel încât numai persoana vătămată (ori reprezentantul
legal, mandatarul) care a depus anterior o plângere prealabilă, în condiţiile legii, poate
să renunţe şi să solicite revocarea ei2;
 are caracter unilateral – persoana vătămată poate să-şi retragă plângerea chiar
fără ştirea făptuitorului, indiferent de voinţa acestuia sau de vreo negociere prealabilă
retragerii (dacă inculpatul nu este mulţumit de retragerea plângerii, are opţiunea de a
solicita continuarea procesului penal conform art. 18 C. pr. pen.). Totuşi, în cazul în
care există mai multe persoane vătămate prin aceeaşi faptă, retragerea plângerii să fie
făcută de către toate;
 este o manifestare de voinţă revocabilă, în sensul că revocă plângerea prealabilă
depusă anterior. Astfel, retragerea plângerii presupune o acţiune penală în curs (deci, un
proces penal în desfăşurare);
1 D. Dediu, Însuşirea retragerii plângerii prealabile şi a împăcării de către procuror. Accesibil pe
http://revistaprolege.ro/insusirea-retragerii-plangerii-prealabile-si-impacarii-de-catre-procuror/.
2 Cu precizarea că, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în
condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
 are caracter definitiv, astfel încât odată manifestată voinţa persoanei vătămate de
a nu pune în mişcare ori exercita acţiunea penală în privinţa făptuitorului, prin
retragerea plângerii prealabile titularul acesteia nu mai poate reveni la repunerea în
mişcare a acţiunii penale prin formularea unei plângeri prealabile noi cu privire la
aceeaşi faptă, după emiterea unei soluţii definitive. Deopotrivă, în aceste condiţii, nu
mai poate reveni suplimentar la retragerea plângerii prealabile, deoarece lipseşte
acţiunea penală;
 are caracter necondiţionat. Astfel, nu se poate retrage plângerea prealabilă „doar
dacă inculpatul îşi asumă o obligaţie”, o astfel de retragere a plângerii prealabile
neproducând niciun efect în procesul penal. De exemplu, este lipsită de efecte juridice
retragerea plângerii prealabile „cu condiţia ca procesul penal să se reia dacă inculpatul
nu îmi achită şi cealaltă jumătate a prejudiciului”1. În caz de încetare a procesului penal
ca urmare a retragerii plângerii prealabile, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă
[potrivit art. 25 alin. (5) C. pr. pen.]. În acest caz, persoana vătămată poate să-şi valo-
rifice pretenţiile civile pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
Condiţii de valabilitate. Sintetizând cele expuse anterior, infra vom prezenta
condiţiile de valabilitate a retragerii plângerii prealabile, cu evidenţierea unor aspecte.
Astfel, retragerea plângerii prealabile:
1) trebuie să emane de la partea care are dreptul să dispună asupra ei;
2) trebuie să revoce o plângere prealabilă depusă anterior de către titularul acestui
drept cu privire la o infracţiune pentru care legea prevede ca acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
3) trebuie să reprezinte o manifestare expresă, neechivocă şi necondiţionată a voinţei
persoanei vătămate de a renunţa la plângerea făcută. În cazul în care voinţa titularului
acestui drept a fost afectată de vreun viciu (violenţă, eroare), anularea retragerii plângerii
prealabile poate fi făcută în condiţiile nulităţii relative, atunci când prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali
principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului;
4) trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii. Se impune în
context precizarea că dreptul persoanei vătămate de a-şi retrage plângerea prealabilă
poate fi exercitat pe tot parcursul procesului penal, deci fie în faza de urmărire penală,
fie în faza judecăţii pe fond, fie în faza de apel până la termenul în care se pronunţă
instanţa de apel, data la care sentinţa penală rămâne definitivă.
§2. Efectele retragerii plângerii prealabile

Potrivit art. 158 alin. (2) C. pen., retragerea plângerii prealabile înlătură răspun-
derea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă (sublinierea ne
1 I. Dorin, Retragerea plângerii prealabile şi acordul de mediere penală – note şi condiţii distinctive.
Accesibil pe https://www.juridice.ro/512919/retragerea-plangerii-prealabile-si-acordul-de-mediere-penala-
note-si-conditii-distinctive.html?fbclid=IwAR1ibLJIIEMOL1vpVdwemfI1nYVsLdxqpJvAPf_
pVW1CrZHdjousG9Pg2Vs.
aparţine – n.a.). Din această prevedere legală deducem că retragerea plângerii prealabile
produce efecte in personam, astfel încât înlătură răspunderea doar faţă de persoana faţă
de care a fost retrasă. Prin urmare, este posibilă retragerea plângerii prealabile numai cu
privire la unul dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii, urmând ca procesul penal să
continue cu privire la suspecţii sau inculpaţii cu privire la care plângerea nu a fost
retrasă1.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen., acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată, printre altele,
când a fost retrasă plângerea prealabilă – în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală. În ipoteza în care retragerea plângerii prealabile
este constatată în cursul urmăririi penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă este
constatată în cursul judecăţii, instanţa dispune încetarea procesului penal.
La cererea suspectului sau inculpatului, procesul penal poate continua. În caz de
clasare ca urmare a constatării retragerii plângerii prealabile, suspectul sau inculpatul
poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare
a cauzei, continuarea urmăririi penale. În acest caz se va adopta o soluţie de netrimitere
în judecată.
Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de
netrimitere în judecată decât cele prevăzute la art. 319 alin. (1) C. pr. pen.2, procurorul
va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.
Dacă, urmare a cererii de continuare a procesului penal, se constată vreunul dintre
cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-d) C. pr. pen., instanţa de judecată dispune achitarea.
Dacă nu se constată incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-d)
C. pr. pen., instanţa de judecată dispune încetarea procesului penal.
Dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt supor-
tate de către persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă.
Secţiunea VI
Împăcarea

Prin împăcarea părţilor înţelegem manifestarea de voinţă neviciată bilaterală dintre
persoana vătămată şi infractor, care îmbracă forma unei înţelegeri de a pune capăt
conflictului născut între aceştia în urma săvârşirii infracţiunii, dar numai dacă legea a
prevăzut în mod expres acest lucru. În cadrul acestei înţelegeri, persoana vătămată, pe
de o parte, confirmă faptul împăcării cu făptuitorul şi că nu are careva pretenţii faţă de
1 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic,

2 În particular, potrivit alin. (1) art. 319 C. pr. pen., este vorba despre cazurile de amnistie, prescripţie,
retragere a plângerii prealabile sau despre existenţa unei cauze de nepedepsire.

el, iar pe de altă parte, făptuitorul confirmă împăcarea care nu a fost condiţionată, ambii
având ca obiectiv înlăturarea răspunderii penale pentru făptuitor.
Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 C. pen., articol ce
încheie sediul materiei rezervate ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Aşa cum reiese din prevederile art. 159 C. pen., instituţia împăcării este incidentă în
cazul unor infracţiuni pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din
oficiu, cu condiţia ca posibilitatea împăcării să fie în mod expres prevăzută de lege.
Cu referire la infracţiunile prevăzute în Codul penal, împăcarea înlătură
răspunderea penală în cazul următoarelor infracţiuni: furtul – art. 228; furtul calificat
săvârşit în condiţiile prevăzute la art. 229 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c); furtul în scop de
folosinţă – art. 230; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor – art. 243;
înşelăciunea – art. 244; înşelăciunea privind asigurările – art. 245. Totodată, în cazul
infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute la art. 193 C. pen. şi de vătămare
corporală din culpă prevăzută la art. 196 C. pen., săvârşite asupra unui membru de
familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă
în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
La fel ca retragerea (şi lipsa) plângerii prealabile, împăcarea părţilor are un caracter
mixt – de drept penal şi de drept procesual penal. În contextul dreptului penal material
aceasta reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, iar în contextul dreptului
procesual penal constituie o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
sau continuarea exercitării acesteia.
Din punctul de vedere al echităţii sociale, înlăturarea răspunderii penale ca temei al
împăcării părţilor reprezintă o modalitate de manifestare a principiului dispo-
nibilităţii/discreţionarităţii1.
În corespundere cu acest principiu, partea vătămată hotărăşte, la discreţia sa,
tragerea la răspundere penală a infractorului (cu precizarea că împăcarea poate opera
doar în situaţia unor infracţiuni strict prevăzute de lege şi pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale se face din oficiu).
Şi în cazul împăcării, legiuitorul a prevăzut unele excepţii de la principiul
disponibilităţii, în particular este vorba despre cazul în care împăcarea este însuşită de
către procuror. Astfel, potrivit art. 159 alin. (5) C. pen., în cazul în care infracţiunea este
săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4)
C. pen.2 se aplică în mod corespunzător.
Situaţia respectivă este aplicabilă în materia împăcării numai în ipoteza în care
persoana vătămată prin săvârşirea infracţiunii este o persoană juridică, iar autorul este
chiar reprezentantul acesteia. În acest caz, împăcarea îşi produce efecte numai dacă este
însuşită de către procuror. Prin însuşirea de către procuror a manifestării de voinţă se
1 Yu.V. Baulin, Yu.V. Golik, I.E. Zvecharovskiy i dr., Rossiyskoye Ugolovnoye Pravo. Obshchaya
Chast', Pod red. V.S. Komissarova. Ed. Piter, Sankt Peterburg, p. 464.
2 În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii,
retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
creează astfel o protecţie suplimentară a persoanei juridice vătămate, care s-ar putea
găsi în situaţia în care persoana care a săvârşit infracţiunea să fie chiar cea care dispune
de interesele şi patrimoniul acesteia1.
Caracterele împăcării
a) Împăcarea are caracter personal şi subiectiv, adică are loc între persoanele care
s-au înţeles să pună capăt conflictului. Prin urmare, priveşte persoanele şi nu fapta; deşi
are caracter personal, acordul de voinţă al părţilor de a se împăca poate fi exprimat şi
prin persoane cu mandat special ori poate rezulta din înscrisuri autentice2.
Din caracterul personal al împăcării rezultă că în caz de pluralitate de infractori,
pentru a produce efecte pentru fiecare participant, împăcarea trebuie să aibă loc cu
fiecare dintre ei; în mod similar, în cazul în care există mai multe persoane vătămate,
împăcarea trebuie să fie realizată cu fiecare dintre ele.
Prin excepţie de la caracterul personal al împăcării, pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoa-
nele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege. În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul
său legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea
intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu
produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte.
b) Împăcarea are caracter total, necondiţionat şi definitiv3. Împăcarea este totală
când se referă atât la latura penală, cât şi la latura civilă, fiind necondiţionată când nu
este subordonată îndeplinirii niciunei condiţii4. Stingerea conflictului de drept penal
prin împăcarea părţilor presupune ca actul împăcării să nu fie afectat de condiţii, să nu
fie parţial şi să nu se poată reveni asupra ei (caracterul definitiv). Caracterul total al
împăcării rezultă expres din conţinutul art. 159 alin. (2) C. pen., potrivit căruia
împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
c) Împăcarea are caracter bilateral, întrucât presupune manifestarea de voinţă a
ambelor părţi, atât a persoanei vătămate, cât şi a infractorului, nefiind relevant cui
aparţine iniţiativa. Dacă manifestarea voinţei de împăcare există numai din partea unuia
1 A se vedea în acest sens: D. Dediu, Însuşirea retragerii plângerii prealabile şi a împăcării de către
procuror. Accesibil pe http://revistaprolege.ro/insusirea-retragerii-plangerii-prealabile-si-impacarii-de-catre-
procuror/.
2 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 18 septembrie 2006 privind examinarea
recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) teza a II-a
din Codul de procedură penală, referitoare la exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca în
cazurile prevăzute de lege. Publicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 20 martie 2007.
3 În mod clar, aceste caractere ale împăcării au fost pertractate în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 27/2006, potrivit căreia: „Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată
nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi
definitiv, exprimat în şedinţa de judecată (dar numai până la citirea actului de sesizare a instanţei – n.a.),
personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice.
4 V. Drăghici, Drept penal. Partea generală. Curs, ediţia a II-a, Ed. Prouniversitaria, 2010, p. 409.
dintre cei doi subiecţi ai raportului juridic penal de conflict, împăcarea nu poate avea
eficienţă în sensul consecinţelor prevăzute la art. 159 C. pen.
Condiţiile de valabilitate a împăcării
1) Împăcarea trebuie să se refere numai la infracţiunile pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai la acele infracţiuni pentru care
legea prevede posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare.
2) Împăcarea trebuie să fie rezultatul voinţei bilaterale (a persoanei vătămate şi a
infractorului), formulate personal (sau prin reprezentantul legal în cazurile expres
prevăzute de lege), expres (adică să nu rezulte din împrejurări, acţiuni), neechivoc (fiind
necesar să conţină în mod clar acordul de voinţă al persoanelor care s-au hotărât să se
împace) şi necondiţionat. În cazul în care voinţa titularului acestui drept a fost afectată
de vreun viciu (violenţă, eroare), anularea împăcării poate fi făcută în condiţiile nulităţii
relative, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor
părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât
prin desfiinţarea actului.
3) Împăcarea trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de legislaţie, ceea ce
înseamnă că împăcarea poate interveni atât în cursul urmăririi penale, al procedurii de
cameră preliminară, cât şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de
sesizare a instanţei1, în corespundere cu art. 374 alin. (1) C. pr. pen.2. Cu referire la
acest termen, Curtea Constituţională a României a stabilit că reglementarea de către
legiuitor a acestuia ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, conform
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C. pen., este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită,
constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi
în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept3.
În caz de reluare a procesului penal dintr-o etapă procesuală anterioară citirii
actului de sesizare, împăcarea redevine posibilă.
§2. Efectele juridice ale împăcării

Împăcarea are drept efect înlăturarea răspunderii penale. În conformitate cu dispo-
ziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator,
în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul
de procedură penală. Publicată în Monitorul Oficial nr. 532 din 15 iulie 2016.
2 Articolul 374 C. pr. pen. „Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri” la alin. (1) prevede:
„La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată,
preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz,
a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia”.
3 Decizia Curţii Constituţionale nr. 508 din 7 octombrie 2014 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 843
din 19 noiembrie 2014.
când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată, printre altele, când, în condiţiile legii,
a intervenit împăcarea. În ipoteza în care împăcarea este constatată în cursul urmăririi
penale, procurorul dispune clasarea, iar dacă este constatată în cursul judecăţii, instanţa
dispune încetarea procesului penal.
Potrivit art. 159 alin. (3) C. pen., împăcarea produce efecte numai cu privire la
persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a
instanţei. De remarcat că prevederea în cauză a ridicat probleme practice în legătură cu
situaţiile tranzitorii generate de adoptarea Codului penal în vigoare.
În acest sens, cu referire la prevederile art. 159 alin. (3) C. pen., Curtea
Constituţională a României a fost sesizată cu excepţie de neconstituţionalitate, ridicată
de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi – Secţia penală şi
pentru cauze cu minori, în motivarea căreia s-a susţinut că prevederile respective sunt
neconstituţionale în condiţiile în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile în
situaţiile tranzitorii în care inculpaţii au fost trimişi în judecată înaintea datei intrării în
vigoare a Codului penal din 2009 (Codul penal actual – n.a.), pentru săvârşirea unor
infracţiuni pentru care împăcarea părţilor, potrivit dispoziţiilor Codului penal din 1969,
nu înlătură răspunderea penală1, cauze în care, la data de 1 februarie 2014, se depăşise
momentul citirii actului de sesizare a instanţei.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a stabilit, inter alia, că norma
criticată este de drept penal substanţial, căzând sub incidenţa aplicării legii penale mai
favorabile2.
Referitor la acest din urmă principiu, Curtea Constituţională3 a statuat că nu este
permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale
mai favorabile. În acest sens, este evident că în situaţia în care judecătorul apreciază că
lege penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, atunci dispoziţiile art. 159
alin. (3) C. pen. nu sunt aplicabile. Abia în situaţia în care instanţa consideră că lege
penală mai favorabilă este Codul penal vor fi aplicate dispoziţiile art. 159 alin. (3).
Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii
penale şi, prin urmare, de stingere a acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g)
C. pr. pen., şi pentru infracţiuni în cazul cărora Codul penal din 1969 nu prevedea
dreptul părţilor de a se împăca. Însă, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C. pen.,
pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină
până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Curtea a constatat că intrarea în vigoare a Codului penal a creat, în raport cu stadiul
soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor ana-
1 În particular, fiind vorba despre infracţiunea de furt calificat, reglementat la art. 209 din Codul penal
din 1969 şi la art. 229 din Codul penal actual.

2 Pentru a determina natura juridică a împăcării, respectiv dacă aceasta este una de drept penal
substanţial sau procedural, Curtea Constituţională a făcut referire la cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din
8 noiembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 2 decembrie 2011) şi prin Hotărârea Curţii
Europene a Drepturilor Omului din 17 septembrie 2009, pronunţată în cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2),
§§ 111, 112 şi 113.
3 A se vedea în acest sens şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din
20 mai 2014.
lizate, trei situaţii procesuale diferite: 1) prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor
soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal, cărora prevederile
art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile; 2) a doua se referă la situaţia
cauzelor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în cazul
cărora la data anterior referită nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a
instanţei, cauze în care textul criticat poate fi aplicat; 3) a treia ipoteză are în vedere
situaţia cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în
care, la data arătată, fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei. În
acest plan, Curtea a reţinut că doar cu privire la această din urmă situaţie se pune
problema constituţionalităţii aplicării/neaplicării dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul
penal în situaţii tranzitorii.
Legiuitorul nu a reglementat însă in terminis procedura ce se impune a fi urmată în
cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul Codului penal din 1969,
dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanţei a fost depăşit la data intrării în
vigoare a Codului penal.
Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea Fundamentală, în aceste cauze va fi
aplicată legea penală mai favorabilă. Aceasta poate fi fie Codul penal din 1969, fie
Codul penal în vigoare.
Curtea Constituţională a reţinut că, pentru a răspunde exigenţelor principiului
constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din
Constituţie, dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. pen. sunt constituţionale numai în măsura în
care, până la încetarea situaţiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituţional al
aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni şi în cauzele începute
înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal şi în care a fost depăşit momentul citirii
actului de sesizare a instanţei1.
Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 508 din 7 octombrie 20142 s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C. pen., constatându-se
că acestea sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în
judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi
pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit.
Secţiunea VII
Medierea în cauzele penale
În condiţiile în care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală, mai există o modalitate de soluţionare a conflictului penal, şi
anume medierea.
1 O soluţie asemănătoare a fost reţinută în practica Curţii Constituţionale a României prin Decizia
nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, precum şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele
Scoppola c. Italiei din 17 septembrie 2009, Coëme şi alţii c. Belgiei din 22 iunie 2000, Kokkinakis c.
Greciei din 25 mai1993, Sud Fondi Srl şi alţii c. Italiei din 10 mai 2012.
2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 843 din 19 noiembrie 2014.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) C. pr. pen., acordul de mediere constituie deopotrivă
un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale.
Legiuitorul român a reglementat printr-o lege specială medierea şi profesia de mediator,
respectiv prin Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator1.
Potrivit alin. (1) al legii în cauză, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a
conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de
mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul
consimţământ al părţilor.
Procedura de soluţionare a conflictului pe calea medierii se face în urma încheierii
unui contract de mediere între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict, pe de
altă parte (art. 44 din Legea nr. 192/2006).
Aşa cum rezultă expres din prevederile art. 67 alin. (1) din Legea nr. 192/2006,
dispoziţiile din respectiva lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi
în latura civilă, conform distincţiilor specificate în Secţiunea 2, cu denumirea marginală
„Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale” (art. 67-70).
În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în
cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală dacă autorul a recunoscut fapta în faţa
organelor judiciare sau, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea
începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi
încheierea unei înţelegeri, în faţa mediatorului.
La baza soluţionării conflictului pe calea medierii stă acordul de mediere. Acordul
de mediere penală este o alternativă a retragerii plângerii penale sau a împăcării penale.
Prin acordul de mediere persoanele nu-şi retrag plângerea şi nici nu se împacă; prin
acordul de mediere părţile se înţeleg, iar această înţelegere dintre ele produce aceleaşi
efecte procesual-penale ca şi retragerea plângerii ori împăcarea penală2.
Cea mai polemizată chestiune la nivel jurisprudenţial şi doctrinar pe marginea
implicaţiei medierii în sfera penală vizează natura juridică a medierii şi termenul până la
care poate interveni într-un proces penal. Respectiva problemă a fost actuală cel puţin
până în momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016.
Anterior, această întrebare a fost tranşant dezbătută de către Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).
Astfel, prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 20153, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept:
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006.

2 I. Dorin, Împăcarea penală şi acordul de mediere penală – note şi condiţii distinctive. Accesibil pe
https://www.juridice.ro/336835/impacarea-penala-si-acordul-de-mediere-penala-note-si-conditii-distinctive.
html.
3 Publicată în Monitorul Oficial nr. 406 din 9 iunie 2015.
1) dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea
profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de
înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare
a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal;
2) dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare, potrivit
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, sau poate interveni în tot cursul
procesului penal.
În rezultatul examinării sesizării în cauză, Înalta Curte a stabilit:
1) în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, încheierea unui acord de
mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de
împăcare;
2) încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului
penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia
nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezle-
garea unor chestiuni de drept în materie penală, constatându-se ca acestea sunt
constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la
infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc
până la citirea actului de sesizare a instanţei. S-a apreciat că prin Decizia nr. 9 din 17
aprilie 2015 efectul juridic al interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 – potrivit căreia încheierea unui acord de
mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de
împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă
a hotărârii penale – este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care
poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului
de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot
împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) C. pen.], pot recurge la mediere,
iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act
de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de
mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în
mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge
litigiul penal. Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul
noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca
ultim moment până la care poate interveni împăcarea – finalitate care vizează, aşa cum
s-a arătat mai sus (paragraful 34), limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea
raporturilor juridice – aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din
Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.
Trebuie să remarcăm, totodată, că prin Legea nr. 97 din 27 aprilie 2018 art. 67 din
Legea nr. 192/2002 a fost completat cu alin. (22) „Încheierea unui acord de mediere în
latura penală a unei infracţiuni”, cu următorul cuprins: „Medierea constituie o cauză

sui-generis care înlătură răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura
penală, în condiţiile prezentei legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a
instanţei”.
Deşi nu rezultă expres din lege, ne dăm seama că în cazul infracţiunilor urmăribile
penal ca rezultat al plângerii prealabile, încheierea unui acord de mediere poate
interveni până la etapa pronunţării unei hotărâri definitive.
Astfel, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu,
medierea poate avea ca efect împăcarea părţilor în tot cursul urmăririi penale, în cursul
procedurii în camera prealabilă şi în cursul judecăţii până la citirea actului de sesizare a
instanţei, dar nu mai târziu de acest moment.
În cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, medierea poate avea loc în tot cursul procesului penal,
până la pronunţarea unei hotărâri definitive, deoarece, potrivit art. 158 alin. (2) C. pen.,
retragerea plângerii prealabile poate avea loc în tot cursul procesului penal, până la
pronunţarea unei hotărâri definitive.
Procesul-verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii,
trebuie să cuprindă, în acest caz, manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii.
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după
începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda,
în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea urmăririi
penale sau a judecăţii durează până când procedura medierii se închide prin oricare
dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a
fost dispusă. Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal
prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea între părţi sau, dacă aceasta nu se
comunică, la expirarea termenului prevăzut de legislaţie.
În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului
penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri,
potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din legea specială, prin derogare de la dispoziţiile art. 157
alin. (3) C. pen.1, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la
care conflictul s-a încheiat prin mediere; termenul prevăzut de lege pentru introducerea
plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii. Însă, dacă părţile aflate în
conflict nu au încheiat o înţelegere, persoana vătămată poate introduce plângerea preala-
bilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de
închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
În cauzele penale în care medierea este posibilă în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi
(2) art. 67 din Legea nr. 192/2006, aceasta trebuie să se desfăşoare astfel încât victima
să nu se găsească în contact cu făptuitorul, cu excepţia cazului în care părţile îşi exprimă
acordul la încheierea contractului de mediere.
1 Potrivit art. 157 alin. (3) C. pen., fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau
juridice care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la
una dintre acestea.
Capitolul I. Consideraţii generale 89
TITLUL II
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
Secţiunea I
§1. Noţiunea şi caracterele sancţiunilor de drept penal

Odată ce a fost stabilită răspunderea penală, se poate pune problema sancţiunii de
drept penal. Aşadar, sancţiunea de drept penal este consecinţa stabilirii răspunderii
penale a făptuitorului; la rândul ei, răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei
infracţiuni.
Aceasta este a treia etapă a raţionamentului judiciar. Organul judiciar se întreabă în
acest caz care ar trebui să fie consecinţa încălcării normelor juridico-penale. Domeniul
de aplicare a acestui interogatoriu nu poate fi apreciat fără a clarifica mai întâi ce este
sancţiunea penală. După identificarea contururilor acestei noţiuni, va fi posibilă
evocarea puterii de sancţionare recunoscută judecătorului, luând în considerare, mai
întâi, sancţiunea prevăzută de lege (care reflectă gravitatea abstractă a faptei interzise de
legea penală şi intensitatea avertismentului), apoi actul de individualizare a pedepsei
penale (care va exprima gravitatea concretă a infracţiunii săvârşite).
Trebuie de precizat că sancţiunile sunt proprii normelor de drept. Aceste norme se
deosebesc de normele morale în virtutea caracterului lor obligatoriu, garantat de stat.
Însă, sancţiunea nu este unică pentru dreptul penal; sancţiunea penală este doar una
dintre formele posibile de sancţionare juridică – cea mai severă.
Sancţiunile de drept au următoarele caractere:
a) represiv – prin faptul că implică o anumită îngrădire, privare sau aflicţiune şi au
ca scop prevenirea săvârşirii de noi acte ilicite atât de către cel căruia i se aplică, cât şi,
prin exemplaritate, de către alte persoane care ar fi înclinate să-i urmeze exemplul;
b) preventiv – educativ – sancţiunile penale, prin însăşi înscrierea, prevederea lor în
lege, au scopul de a-l descuraja pe cel care a săvârşit fapta spre a nu mai comite alte
fapte în viitor, fiind şi o exemplaritate pentru alte persoane predispuse să comită
asemenea fapte;
90 Titlul II. Sancţiunile de drept penal
c) necesar şi inevitabil – astfel, spre deosebire de majoritatea sancţiunilor juridice

extrapenale, care pot fi înlăturate prin voinţa persoanei titulare a acţiunii, cele penale
sunt inevitabile, acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere penală şi aplicării
sancţiunii fiind exercitată, de regulă, din oficiu, constituind o obligaţie a organelor
penale. Odată stabilită răspunderea penală, aplicarea sancţiunilor penale este inevitabilă
şi nu poate fi înlăturată decât în cazuri anume prevăzute de lege;
d) post-delictum – derivă din faptul că originea sancţiunilor de drept penal se află
în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Pe de altă parte, trebuie să fie clar că nu toate sancţiunile de drept penal sunt
pedepse. Astfel, la sancţiunile de drept penal se adaugă măsurile de siguranţă şi
măsurile educative. În acest plan, în literatura de specialitate se susţine, justificat, că
lupta împotriva infracţiunilor nu ar putea fi eficientă dacă sancţiunile de drept penal s-ar
limita numai la pedepse. În mod frecvent, faptele prevăzute de legea penală evocă unele
realităţi umane sau sociale care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea altor
fapte prevăzute de legea penală. Aceste realităţi, considerate „stări de pericol”, sunt
distincte de pericolul social pe care îl prezintă faptele prevăzute de legea penală şi nu
pot fi combătute prin pedepse, deoarece izvorăsc din realităţi care nu sunt susceptibile
de a fi influenţate prin pedepse; înlăturarea acestor stări de pericol ar putea să se
realizeze numai prin măsuri cu caracter preventiv – măsuri de siguranţă1.
Pedeapsa se identifică cu formă de constrângere juridică proprie dreptului penal, ea
fiind termenul tehnic pentru a denumi sancţiunea care se aplică în cazul săvârşirii unei
infracţiuni. În acest context, se poate folosi sintagma „sancţiune penală” pentru a defini
pedeapsa, dar nu se poate folosi expresia „pedeapsă penală”, deoarece pedeapsa nu
poate fi decât penală2. Aşadar, pedepsele sunt sancţiunile specifice dreptului penal,
deoarece sunt sancţiunile de bază în normele de drept penal (fiind totodată cele mai
grele sancţiuni juridice), în timp ce măsurile de siguranţă, fără a fi neapărat sancţiuni
specifice dreptului penal, sunt totuşi sancţiuni de drept penal – statornicite şi disci-
plinate de normele acestui drept3, având un rol principal de natură preventivă – care se
iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura
o stare de pericol şi a preveni săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
După cum afirmau şi autorii Roger Merle şi André Vitu, „măsurile de siguranţă
sunt simple precauţii de protecţie socială pentru a preveni recidiva unui infractor sau
pentru a neutraliza o stare periculoasă. Prin urmare, universul măsurilor de securitate nu
este un univers penitenciar. Este un univers profilactic unde pedepsele nu au loc”4.
În acelaşi timp, măsurile educative fac parte din sancţiunile de drept penal, dar au
ca particularitate faptul că se aplică numai minorilor şi au un caracter preponderent
educativ-formativ.
1 F. Antolisei, Manuale de diritto penale, Parte generale, Giufre, Milano, 1991, p. 714.
3 V. Dongoroz, op. cit., p. 460.
4 R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel. Problèmes généraux de la science criminelle, droit pénal
général, t. 1, Ed. Cujas, Paris, 7 ème éd., 1997, p. 792.

Aşadar, se pot delimita următoarele categorii de sancţiuni de drept penal:

pedepsele; măsurile educative; măsurile de siguranţă. În cadrul acestui demers de
cercetare, mai întâi vom lua în considerare pedepsele, apoi vom examina măsurile
educative şi ulterior măsurile de siguranţă.
§2. Principiile sancţiunilor de drept penal

Sancţiunilor de drept penal le sunt caracteristice următoarele principii:
1) Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal. Acest principiu este
consacrat expres la art. 2 C. pen. „Legalitatea sancţiunilor de drept penal”, care
stabileşte: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă
ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală; (2) Nu se
poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de
siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost
săvârşită; (3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale
ale acesteia”. Tocmai din aceste prevederi se desprinde a doua latură a principiului
legalităţii, şi anume „nulla poena sine lege”.
Prevederea în legea penală a sancţiunii nu înseamnă obligativitatea legiuitorului de
a o determina în manieră absolută, ci numai de a indica sancţiunea aplicabilă pentru
fiecare faptă prevăzută de legea penală şi de a stabili cuantumul ori durata ei.
Sancţiunea concretă pentru infracţiunea săvârşită se va aplica de către instanţa de
judecată în urma individualizării sancţiunilor.
Astfel, după gradul de determinare a sancţiunilor în legea penală, în literatura de
specialitate1 se face distincţie între:
a) sancţiuni absolut determinate, care sunt prevăzute în lege nu doar în natura ori
felul acestora, dar şi în cuantumul sau durata lor exactă (cum ar fi, de exemplu,
pedeapsa detenţiunii pe viaţă);
b) sancţiuni relative determinate, care sunt prevăzute în lege în natura lor, însă, în
ce priveşte durata sau cuantumul sunt numai relativ determinate, legea prevăzând
limitele maxime şi minime ale acestora sau numai una dintre limitele speciale, cea
maximă sau cea minimă, cealaltă fiind echivalentă cu limita generală.
Anume acest sistem este general admis cu privire la determinarea în lege a
pedepselor, constituind, în acelaşi timp, expresia individualizării legale a pedepsei şi
cadrul de realizare a individualizării judiciare a acesteia;
c) sancţiuni nedeterminate, care sunt prevăzute de lege numai în natura sau felul
acestora, iar durata ori cuantumul lor urmează să fie stabilite de instanţa judecătorească
ori de către organele de executare a sancţiunilor aplicate.
In genere, acest sistem nu este admis în ce priveşte pedepsele, fiind considerat ca o
negare în fapt a principiului legalităţii pedepsei. Este însă acceptat în cazul măsurilor
1 C. Bulai, op. cit., pp. 280-281.

educative şi, mai ales, în cazul măsurilor de siguranţă, care se iau, de regulă, pe o durată
nedeterminată, urmând să înceteze numai odată cu dispariţia cauzei care le-a impus.
2) Principiul proporţionalităţii şi necesităţii sancţiunii presupune că legiuitorul,
fixând pedeapsa, trebuie să menţină un echilibru imperativ între protecţia societăţii, pe
de o parte, şi protejarea intereselor individuale ale infractorului, pe de altă parte.
Pedeapsa necesară şi proporţională este cea care nu este excesivă în raport cu infrac-
ţiunea comisă şi care, prin finalitatea sa, realizează un echilibru just între interesele
societăţii în planul represiunii şi interesele persoanei condamnate1.
3) Principiul umanismului sancţiunilor de drept penal. Brevitatis causa,
umanismul dreptului penal presupune obligaţia legiuitorului şi a persoanelor care
aplică legea penală de a respecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În
raport cu sancţiunile de drept penal, acest principiu conţine exigenţa negativă privind
interzicerea cauzării de suferinţe şi durere persoanelor care execută pedeapsa (altele
decât cele care decurg din însăşi natura sancţiunilor de drept penal), precum şi a celor
care înjosesc persoana umană (ca, de exemplu, bătaia, însemnarea pe corp etc.). Potrivit
art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: „Nimeni nu poate fi supus
torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Într-o redactare
similară celei din CEDO, principiul umanismului se găseşte şi în art. 22 alin. (2) din
Legea Fundamentală. În conformitate cu această dispoziţie constituţională: „Nimeni nu
poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „pedeapsa cu moartea este
interzisă”. Aşa cum am precizat mai sus, în realitate, orice pedeapsă prin caracterul ei
represiv implică şi un minim de suferinţe, dar acestea sunt inerente pedepsei şi nu sunt
adăugate pentru a deveni sursă de suferinţe. Astfel, în corespundere art. 282 alin. (6)
C. pen., nu constituie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni
legale şi care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Totodată, principiul umanismului sancţiunilor de drept penal stă la baza stabilirii
unui regim sancţionator cu largi posibilităţi de individualizare, adaptat conform situaţiei
specifice persoanelor care au săvârşit infracţiuni (astfel, tocmai concepţiile umaniste au
călăuzit legiuitorul să prevadă un regim sancţionator mai blând pentru minori,
constituit, la etapa actuală, exclusiv din măsuri educative).
4) Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Acest principiu con-
sacră regula potrivit căreia orice sancţiune pentru a-şi atinge scopul preventiv-educativ
trebuie să fie strict adaptată (cantitativ şi calitativ) la periculozitatea faptei şi a
infractorului.
În operaţiunea generală de individualizare a sancţiunilor se desprind câteva etape:
1) individualizarea legală (diferenţierea penală) – care se realizează de legiuitor în
momentul elaborării legii penale şi reprezintă un corolar al principiilor legalităţii2;
2) individualizarea judiciară – care se realizează de către instanţa de judecată şi constă
1 X. Pin, op. cit., p. 321.

2 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2005, p. 479.
în aplicarea pedepsei pentru fapta comisă, în raport cu gravitatea acesteia şi

periculozitatea infractorului, cu împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea
penală; 3) individualizarea administrativă (execuţională) – care se realizează în faza de
executare a sancţiunilor de drept penal.
5) Principiul revocării sancţiunilor penale. Acest principiu se exprimă în
posibilitatea evitării şi îndreptării erorilor judiciare care pot apărea în legătură cu
aplicarea unei sancţiuni de drept penal. Astfel, în situaţia în care se constată că
sancţiunile au fost greşit aplicate sau nu mai sunt necesare, în conformitate cu
prevederile legii, ele pot fi revocate (retrase).
6) Principiul personalităţii sancţiunilor penale. Acest principiu consacră regula
că sancţiunile de drept penal se stabilesc şi se aplică numai celor care au săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, neputând fi transmisibile asupra altora.
CAPITOLUL II
PEDEPSELE
Secţiunea I
§1. Noţiunea, trăsăturile, natura, scopul şi funcţiile pedepsei

Spre deosebire de Codul penal din 1969, actualul Cod penal nu mai conţine nicio
precizare referitoare la noţiunea pedepsei şi scopurile acesteia şi nici reglementările
exprese care interziceau cauzarea de suferinţe fizice sau înjosirea persoanei
condamnatului. Atare dispoziţii sunt cuprinse însă în legislaţia referitoare la executarea
pedepselor1.
Într-adevăr, definirea pedepsei prin raportare la caracterul său preventiv nu
întregeşte sfera sa conceptuală şi nici nu permite sesizarea specificului pedepsei penale,
lăsând teren liber doctrinei penale. În acest context, trebuie să fim de acord că
„formularea conceptului pedepsei este un scop primordial al doctrinei şi nu al legislaţiei
penale”2.
Tăcerea legii penale în sfera definirii noţiunii de pedeapsă are la bază mai multe
considerente.
În primul rând, trebuie de remarcat că nu există „pedepse” prin natura lor. Nu ne
putem baza astfel pe un criteriu material de definire a pedepsei, fiindcă, bunăoară,
privarea de libertate poate fi rezultatul unei pedepse, precum şi al unei măsuri de
siguranţă (ori al unei măsuri educative), după cum amenda constituie atât o pedeapsă,
cât şi o sancţiune contravenţională.
1 Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „(1) Scopul executării pedepselor şi a
măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea
pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de
ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate
a deţinuţilor sau persoanelor internate”. Reglementările referitoare la respectarea demnităţii umane,
interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la rele tratamente, precum şi cu
privire la interzicerea discriminării şi exercitarea drepturilor au fost instituite în art. 4-7 din aceeaşi lege. În
acelaşi timp, în art. 3 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se arată că prin
reglementarea executării acestor sancţiuni se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin
menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi menţinerea în comunitate a persoanei
care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală. Reglementări referitoare la respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a demnităţii umane, dar şi a altor drepturi sunt prevăzute
la art. 6-11 din aceeaşi lege.
2 A.G. Bezverkhov, O zakonodatel'nom zakreplenii definitsii ugolovnogo nakazaniya, în Rossiyskaya
yustitsiya, nr. 12/2010, p. 15.

Capitolul II. Pedepsele 95
În al doilea rând, este dificil a defini în lege noţiunea de pedeapsă, avându-se în

vedere şi diversele perspective referitoare la acest concept.
Astfel, din punct de vedere filosofic, pedeapsa este un „răspuns necesar şi natural
la crimă”, iar din punct de vedere politic, pedeapsa a fost întotdeauna expresia unei
dominaţii. Totodată, etimologic conceptul de pedeapsă este sinonim cu „greutate”
(poena din latină1), în timp ce în sens popular pedeapsa desemnează o afecţiune, fiind
asociată mai mult sau mai puţin cu o durere sau cu o infamie. Aceasta înseamnă că
pedeapsa este într-un fel greutatea pe care judecătorul o plasează pe platoul balanţei
pentru a restabili echilibrul rupt de infracţiune şi că este în mod inerent dureroasă2.
Din perspectivă istorică, conceptul de pedeapsă a evoluat de la ideea de sacrificiu,
de răzbunare, la cruzimea pedepselor corporale, a pedepsei cu moartea, până la contem-
porana pedeapsă privativă de libertate.
Tocmai în virtutea conţinutului variabil al noţiunii de pedeapsă, de la o epocă la
alta, de la un stat la altul, o definiţie universal valabilă a pedepsei este dificil de
formulat.
În aceste condiţii, nici teoria dreptului penal nu demonstrează unanimitate în planul
definirii conceptului de pedeapsă, existând o largă varietate de definiţii, dintre care
unele au la bază concepţia retributivă: pedeapsa nu este altceva decât osânda, care
reprezintă aplicarea premeditată a unor suferinţe şi lipsuri, stabilite de lege3; pedeapsa
reprezintă privarea infractorului de unele favoruri, care îi aparţin, precum şi aprecierea
negativă a infractorului, a activităţii sale de către stat4, iar altele – concepţia apărării
sociale, privită, ca scop al pedepsei, prin prisma utilităţii sale sociale. Astfel, aplicarea
unei pedepse celui care a violat legea trebuie să conducă la prevenirea săvârşirii de
fapte penale de către infractor – prevenţie specială –, precum şi la descurajarea altor
persoane din comunitate să mai săvârşească astfel de fapte penale – prevenţie generală.
În plus, după cum afirma E. Ferri, în trecut, pe lângă răsplătirea răului cu rău – cerinţă a
naturii umane şi justificarea morală a retribuţiei –, pedeapsa retributivă are şi o
justificare juridică în sensul că, de câte ori se comite o infracţiune, statul are obligaţia să
intervină şi să aplice pedeapsa, deoarece, altfel, se subminează încrederea şi respectul
datorat acestuia de către cetăţeni5.
Într-o accepţiune mai explicită, pe care o considerăm relevantă în planul definirii
acestei noţiuni, pedeapsa defineşte mijloacele de constrângere şi forţă, precum şi moti-
vaţia aplicării formelor supreme de sancţionare, exercitate de stat în favoarea reparării
prejudiciilor cauzate cetăţenilor şi/ori persoanelor juridice, consecinţă a comiterii
1 Cuvântul are însă o origine şi mai veche, deoarece romanii l-au preluat de la greci, „poini”, iar
aceştia din sanscrită – „koena”, care înseamnă verificare, socotire. A se vedea în acest sens: G. Antoniu,
Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., p. 14.
2 X. Pin, Droit penal general, Ed. Dalloz, Paris, 2017, p. 317.
3 S.I. Dement'yev, Lisheniye svobody. Ugolovno-pravovyye i ispravitel'no trudovyye aspekty, Rostov
na Donu, 1981, p. 45.

4 M.D. Shargorodskiy, Nakazaniye, yego tseli i effektivnost', Izdatel'stvo leningradskogo universiteta,
Leningrad, 1973, p. 12.

5 E. Ferri, La sociologie criminalle, Paris, 1905, p. 121.
infracţiunilor şi necesităţii restabilirii ordinii penale de drept, prin avertizarea celor

predispuşi să încalce normele penale şi pentru oferirea posibilităţilor organizaţionale de
stat, pentru resocializarea persoanelor sancţionate penal, care să trăiască respectând
valorile şi principiile fundamentale ale convieţuirii într-o societate democratică1.
Austeritatea pedepsei justifică respectul necesar pentru demnitatea persoanelor
condamnate, care este exprimat în art. 3 al Convenţiei europene pentru apărarea dreptu-
rilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform căruia „Nimeni nu poate fi supus
torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Trăsăturile pedepsei. Pedeapsa se caracterizează prin următoarele trăsături
definitorii:
a) Pedeapsa este o măsură de constrângere. Orice pedeapsă duce la o anumită
constrângere (îngrădire, privare, restricţie). Bunăoară, prin aplicarea pedepsei închisorii
este limitată libera circulaţie a făptuitorului (libertatea sa); prin aplicarea amenzii
făptuitorul este supus unor obligaţii pecuniare, iar prin aplicarea interdicţiei de a realiza
anumite activităţi ori de a exercita anumite drepturi făptuitorul este limitat în drepturile
sale civile. În atare circumstanţe, pedeapsa presupune suferinţe atât de natură fizică, cât
şi de natură psihică, chiar dacă în această perioadă nu se exercită forţe fizice efective
asupra celui care o execută.
Această constrângere are caracter aflictiv, astfel încât prin însăşi etimologia sa
pedeapsa este inseparabilă de ideea constrângerii/pedepsirii şi provocării unei suferinţe
(dureri) infractorului: este o durere cauzată altora din cauza durerii pe care a cauzat-o
făptuitorul altora anterior.
Pentru a fi în concordanţă cu principiul umanismului, durerea generată de pedeapsă
trebuie să rămână proporţională cu fapta comisă şi să nu producă alte „suferinţe” care
ies din limitele legii (altele decât cele care rezultă din natura pedepsei). Evident,
gravitatea durerii provocate de pedeapsă se diferenţiază în funcţie de pedeapsa aplicată
(detenţiune pe viaţă, închisoare, amendă etc.).
O astfel de cerinţă de proporţionalitate este dedusă din articolul 8 din Declaraţia
drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, care prevede că „legea nu trebuie să
stabilească decât pedepse strict şi evident necesare şi nimeni nu poate fi pedepsit decât
în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi aplicată legal”.
b) Pedeapsa este o măsură de constrângere statală, prin faptul că se aplică de stat
în numele societăţii şi prin organele sale specializate (instanţele de judecată).
Statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite de legea penală, are dreptul, dar şi
obligaţia tragerii la răspundere penală a celor care se fac vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor, prin care se aduce atingere ordinii de drept.
c) Pedeapsa este prevăzută de lege. Pedeapsa are o singură sursă legală – norma
juridico-penală, care prevede infracţiunea şi pedeapsa care se aplică – natura şi
categoria pedepsei, limitele ei. Derogarea de la limitele prevăzute de lege ale pedepsei

poate avea loc doar în cazul în care există o altă normă penală ce permite acest fapt,
cum ar fi existenţa circumstanţelor atenuante sau agravante.
d) Pedeapsa are caracter reeducativ (şi educativ). Pedeapsa urmăreşte implicit şi
reeducarea infractorului. Socrate a fost printre filosofii care au încercat să justifice
suferinţa (durerea) provocată de pedeapsă, întrebându-se: „Oare sufletul infractorului nu
se îmbunătăţeşte, dacă el este pedepsit corect? Astfel, cel pedepsit scapă de răutatea
sufletului său”. Aşadar, pedeapsa nu urmăreşte numai provocarea unei suferinţe celui ce
o ispăşeşte ca răspuns la suferinţa provocată de el altuia, ci şi îndreptarea sa şi împie-
dicarea repetării conduitei antisociale. În plus, pedeapsa constituie temei de reflecţie şi
pentru alte persoane, imprimând în conştiinţa societăţii, în general, necesitatea de a se
abţine de la conceperea comportamentelor infracţionale şi formând convingerea că
respectarea normelor legale este un imperativ pentru toţi membrii societăţii.
e) Pedeapsa are caracter personal. Pedeapsa este sancţiunea care se aplică doar
persoanei ce a comis infracţiunea – infractorului. De aici rezultă caracterul personal al
pedepsei; or, pedeapsa nu poate fi transmisă, nici executată de o altă persoană decât
persoana care a fost trasă la răspundere penală şi sancţionată corespunzător.
f) Pedeapsa are caracter disuasiv (preventiv). Pedeapsa se aplică şi în scopul de a
preveni săvârşirea altor infracţiuni de către infractor prin disciplinarea lui şi avertizarea
cu privire la inevitabilitatea pedepsei în caz de săvârşire a unor noi infracţiuni (pre-
venţia specială), dar şi pentru a descuraja alte persoane, prin puterea exemplului, să
comită infracţiuni (prevenţia generală). Astfel, uneori, se susţine că „sancţiunea corectă
este cea care nu este aplicată, deoarece inspiră o teamă salutară”1.
Natura pedepsei prin prisma jurisprudenţei CtEDO. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a atribuit noţiunii de pedeapsă, prevăzute la art. 7 § 1 din Con-
venţie, o sferă de aplicare autonomă [G.I.E.M. SRL şi alţii c. Italiei (fond) (MC),
pct. 210].
În particular, în lumina jurisprudenţei CtEDO, noţiunea de pedeapsă are un sens
mai larg decât cel atribuit în mod tradiţional în ordinea juridică internă a statelor; în aşa
fel, anumite sancţiuni calificate disciplinare, administrative ori fiscale sau altfel în
dreptul naţional au fost luate în considerare de către Curte ca fiind de „materie penală”
(în sensul articolului 6 al Convenţiei).
Aplicabilitatea art. 6 în temeiul caracterului său penal implică prezenţa non-cumulativă
(alternativă) a oricărui criteriu dintre următoarele trei: clasificarea unei presupuse
infracţiuni în dreptul intern ca fiind de natură penală; natura infracţiunii; natura şi
gradul de severitate a pedepsei posibile2. Cu toate acestea, uneori, în cazul în care
analiza separată a fiecărui criteriu nu conduce la o concluzie clară, o abordare
cumulativă a acestor criterii este de urmat pentru determinarea certă a problemelor care
„au o conotaţie penală”.
1 P. Le Cannu, Rapport de synthèse, în Dépénalisation, régulation et renouvellement des sanctions en
droit comparé des affaires, Litec, coll. « Colloques & débats », t. 24, 2009, p. 92.
2 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Engel şi alţii c. Olandei (§ 82). Accesibil
pe www.echr.coe.int.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, pedeapsa trebuie să comporte, mai degrabă, un

caracter punitiv decât să devină pur şi simplu un mijloc de intimidare pentru a fi
clasificată drept „penală”; având în vedere caracterul punitiv al pedepsei implicate, lipsa
relativă a severităţii pedepsei nu poate înlătura caracterul penal inerent al faptei1.
Aşadar, severitatea măsurii nu este decisivă, deoarece multe măsuri non-penale de
natură preventive pot avea un impact substanţial asupra persoanei vizate (cauza Van der
Velden c. Olandei).
Condiţiile specifice de executare a măsurii aplicate pot fi considerate deopotrivă
relevante (prin prisma naturii şi scopului lor, dar şi austerităţii lor) pentru aprecierea
unei pedepse [cauza Ilnseher c. Germaniei (MC), § 204].
Curtea Europeană a precizat că unele criterii care determină natura pedepsei sunt
statice sau imposibil de modificat după ce măsura a fost aplicată; acesta este, bunăoară,
cazul criteriului referitor la existenţa unei măsuri (sancţiuni) aplicate în urma
condamnării pentru o „infracţiune” sau criteriul privind procedurile asociate adoptării
sale. Pe de altă parte, alte criterii, cum ar fi natura, scopul măsurii şi severitatea acesteia,
pot fi catalogate ca fiind dinamice sau susceptibile de a evolua în timp (Ilnseher c.
Germaniei § 208).
În ce priveşte aplicarea criteriilor de determinare a naturii pedepsei, Curtea a
considerat în special că următoarele măsuri constituie „pedepse”2:
‒ o ordonanţă de confiscare a produsului unei infracţiuni ca urmare a unei
condamnări, având în vedere scopul de aplicare a legii, dincolo de natura sa preventivă
şi reparatorie (Welch c. Regatului Unit, pct. 29-35, privind confiscarea produsului
traficului de droguri);
‒ lipsirea de libertate, menită să garanteze plata unei amenzi, aplicată debitorului
care nu a demonstrat că este insolvabil (Jamil c. Franţei, pct. 32);
‒ o amendă administrativă în domeniul urbanismului echivalentul a 100% din
valoarea lucrării construite abuziv, amendă al cărei scop era atât preventiv, cât şi
represiv [Valico SLR c. Italiei (dec.)];
‒ confiscarea unor terenuri pe motivul lotizării abuzive dispusă de instanţa penală
ca urmare a unei achitări, vizând în cea mai mare parte pedepsirea pentru a evita
repetarea încălcării legii şi având deci în acelaşi timp un caracter preventiv şi represiv
[Sud Fondi SRL şi alţii c. Italiei (dec.); Varvara c. Italiei, pct. 22 şi 51];
‒ confiscarea unor terenuri pentru lotizare ilicită pronunţată de instanţa penală în
urma încetării procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei în ceea ce priveşte
confiscarea impusă în urma încetării procesului penal ca urmare a intervenţiei
prescripţiei ori în lipsa oricărei participări la procesul penal [G.I.E.M. SRL şi alţii c.
Italiei (fond) (MC), pct. 212-233];
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Öztürk c. Germaniei (§ 54). Accesibil pe
www.echr.coe.int.
2 Ghid privind art. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nicio pedeapsă fără lege:
principiul că numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă. Accesibil pe

http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_7_ENG.pdf.
‒ arestarea preventivă dispusă de o instanţă de judecată competentă ca urmare a

unei condamnări pentru infracţiuni grave, având în vedere natura sa în acelaşi timp
preventivă şi represivă, regimul executării acesteia într-un penitenciar obişnuit, precum
şi durata sa nelimitată (M. c. Germaniei, pct. 123-133; Jendrowiak c. Germaniei,
pct. 47; Glien c. Germaniei, pct. 120-130; a contrario, Bergmann c. Germaniei,
pct. 153-182, privind arestarea preventivă a reclamantului în vederea tratamentului
terapeutic într-un centru specializat);
‒ înlocuirea pedepsei cu închisoarea cu o expulzare asociată cu interzicerea
intrării pe teritoriul ţării pe o durată de 10 ani (Gurguchiani c. Spaniei, pct. 40);
‒ pedeapsa accesorie a interzicerii permanente a exercitării profesiei pronunţată de
instanţa de judecată competentă (Gouarré Patte c. Andorrei, pct. 30).
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, o pedeapsă constituind privarea de libertate drept
sancţiune, chiar şi pentru o durată relativ scurtă, cataloghează aproape în mod automat
acţiunea drept „penală”. Astfel, în cauza Zaicevs c. Letoniei (§§ 31-36) trei zile de
„detenţie administrativă” pentru sfidarea curţii a fost considerată drept infracţiune în
domeniul penal (a se vedea, de asemenea, Menesheva c. Rusiei, §§ 94-98)1.
De asemenea, Curtea Europeană a stabilit, cu valoare de principiu, că, în anumite
condiţii, procedurile jurisdicţionale privitoare la taxe şi amenzi fiscale pot constitui
acuzaţii în materie penală (cauza Bendenoun c. Franţei). De exemplu, plata unor
impozite restante, însoţite de penalităţi (amenzi) substanţiale, în urma desfăşurării unei
proceduri administrative, au fost catalogate de Comisia europeană a drepturilor omului
drept o pedeapsă, întrucât aceasta reprezintă o grea sancţiune pecuniară, susceptibilă să
cauzeze un grav prejudiciu reclamantului. Curtea a mai decis că art. 6 este, în egală
măsură, aplicabil procedurii fiscale necontencioase (Miailhe c. Franţei). Se mai pot
încadra în materia penală şi sancţiunile prevăzute de dreptul vamal (Salabiaku c.
Franţei) ori cele aplicabile potrivit dreptului concurenţei (Stenuit c. Franţei)2.
În acelaşi timp, din noţiunea de „pedeapsă” au fost excluse3:
‒ măsurile de siguranţă (în special spitalizarea din oficiu) stabilite pentru o
persoană care nu răspunde penal (Berland c. Franţei, pct. 39-47);
‒ înregistrarea unei persoane în evidenţa judiciară sau a poliţiei cu autori de
infracţiuni sexuale sau violente, având un scop preventiv şi de descurajare [Adamson c.
Regatului Unit (dec.); Gardel c. Franţei, pct. 39-47]; colectarea şi păstrarea de către
autorităţi a probelor de ADN de la persoanele condamnate [Van der Velden c. Olandei
(dec.)];
1 D. Vitkauskas, G. Dikov, Respectarea dreptului la un proces echitabil în temeiul Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Ghid informativ despre protecţia drepturilor omului realizat de Consiliul
Europei, Strasbourg, 2012. Accesibil pe https://rm.coe.int/16806f1616.
2Viziune panoramică reflectată în: A.R. Ilie, op. cit., pp. 190-192.
3 Ghid privind art. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Nicio pedeapsă fără lege:
principiul că numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă. Accesibil pe

http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_7_ENG.pdf.
‒ arestarea cu scopul de a împiedica o persoană să desfăşoare activităţi care aduc

prejudicii menţinerii liniştii şi ordinii publice, dat fiind caracterul său preventiv
[Lawless c. Irlandei (nr. 3), pct. 19];
‒ interzicerea intrării pe teritoriul ţării (pronunţată ca pedeapsă complementară la
o pedeapsă cu închisoarea) ca urmare a unei condamnări penale, asimilată unei măsuri
dispuse de poliţie [Renna c. Franţei, decizia Comisiei; a se vedea, mutatis mutandis şi
în raport cu latura penală a art. 6 § 1, Maaouia c. Franţei (MC), pct. 39];
‒ măsura administrativă a expulzării sau a interzicerii intrării pe teritoriul ţării
[Vikulov şi alţii c. Letoniei (dec.); C.G. şi alţii c. Bulgariei (dec.)];
‒ transferul unei persoane condamnate într-o altă ţară, în aplicarea Protocolului
adiţional la Convenţia Consiliului Europei privind transferul persoanelor condamnate,
măsură al cărei obiectiv este să favorizeze reintegrarea socială a persoanei condamnate
în ţara sa de origine [Szabó c. Suediei (dec.); Giza c. Poloniei (dec.), pct. 30, în ceea ce
priveşte predarea unei persoane condamnate în baza Deciziei-cadru a Uniunii Europene
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre];
‒ măsura preventivă de confiscare a bunurilor bazată pe suspiciunea de aparte-
nenţă la organizaţii de tip mafiot, măsură a cărei impunere nu era condiţionată de o
condamnare penală prealabilă (M. c. Italiei, decizia Comisiei);
‒ măsura supravegherii speciale a poliţiei sau arestul la domiciliu al unei per-
soane periculoase cu scopul de a împiedica comiterea unor infracţiuni (Mucci c. Italiei,
decizia Comisiei; Raimondo c. Italiei, pct. 43, în ceea ce priveşte latura penală a
art. 6 § 1);
‒ măsura confiscării pronunţată în cadrul unor proceduri penale îndreptate
împotriva terţilor [Yildirim c. Italiei (dec.); Bowler International Unit c. Franţei,
pct. 65-68];
‒ revocarea mandatului parlamentar al unui deputat şi declararea neeligibilităţii
sale ca urmare a dizolvării unui partid politic [Sobaci c. Turciei (dec.)];
‒ demiterea şi declararea neeligibilităţii preşedintelui, pronunţată în urma
procedurii de impeachment pentru încălcarea gravă a Constituţiei [Paksas c. Lituaniei
(MC), pct. 65-68];
‒ suspendarea drepturilor de pensie unui funcţionar public în urma unei proceduri
disciplinare [Haioun c. Franţei (dec.)];
‒ o sancţiune de trei weekenduri de izolare disciplinară în penitenciar (A. c.
Spaniei, decizia Comisiei; Payet c. Franţei, pct. 94-100, din perspectiva laturii penale a
art. 6);
‒ izolarea socială a unui deţinut ca rezultat al unei situaţii practice, şi anume
faptul că reclamantul era singurul deţinut din penitenciar, situaţie considerată de Curte
ca o măsură extraordinară pentru care nu se putea aştepta în mod rezonabil ca un stat să
prevadă în detaliu în legislaţia sa regimul care trebuie aplicat [Öcalan c. Turciei (nr. 2),
pct. 187];
‒ reevaluarea impozitului în urma pierderii unui regim fiscal preferenţial, fără
nicio penalitate în sarcina reclamantei [Société Oxygène Plus c. Franţei (dec.),
pct. 40-51].
Scopul şi funcţiile pedepsei penale. Aşa cum am menţionat anterior, Codul penal
actual nu conţine nicio menţiune referitoare la noţiunea de pedeapsă şi scopul ei. În
contrast, Codul penal din 1969 concretiza expres la art. 52 scopul pedepsei ca fiind
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Trebuie de precizat că excluderea acestei prevederi din legea penală nu înseamnă
că legiuitorul şi-a regândit poziţia privind scopul pedepsei penale, în sensul că scopul
prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni nu ar mai fi actual. În realitate, acest scop nu
poate fi contestat; or, după cum afirma şi Beccaria, „scopul pedepsei nu putea fi decât
acel de a împiedica infractorul la comiterea altor infracţiuni şi de a descuraja pe alţii să
comită fapte similare”1.
În context, trebuie să reamintim cele două perspective antitetice referitoare la
problema funcţiilor şi scopului pedepsei: pedeapsa se aplică pentru că a fost comisă o
infracţiune („punitur quia peccatum est”) sau pentru ca să nu se comită infracţiuni în
viitor („punitur ne peccetur”)2. Acest contrast vine, în mod obişnuit, să sublinieze
diferenţa dintre teoriile absolute referitoare la funcţiile pedepsei, care privesc exclusiv
spre trecut şi teoriile relative referitoare la funcţiile pedepsei, care privesc spre viitor
făcând referire la caracterul preventiv al pedepsei.
Pentru adepţii teoriilor retributive, pedeapsa nu are o altă funcţie decât cea de
consecinţă firească în urma comiterii unei infracţiuni. Denominaţia de „teorii absolute”
se datorează faptului că pentru partizanii acesteia pedeapsa nu este justificată de
consecinţele sale sociale pozitive, de necesitatea sau utilitatea ei pentru indivizi sau
comunitate (consideraţii care ar avea un caracter variabil, desigur), dar prin cerinţa
absolută, categorică a dreptăţii, că cel care a comis crima primeşte ceea ce merită3.
În contrast, teoriile retributive se bazează pe funcţia preventivă a pedepselor. Ele
fac referire la efectul pedepselor în viitor: de a reduce infracţionalitatea pe calea
prevenţiei. Caracterizarea lor ca fiind „relative” se datorează faptului că, spre deosebire
de justiţie, care are o natură absolută, necesităţile de prevenire şi protecţie a valorilor
sociale sunt relative şi circumstanţiale: ele diferă de la o societate la alta şi în cadrul
fiecărei societăţi ele variază de-a lungul timpului4.
De fapt, aceste perspective au stat la baza identificării în doctrina contemporană a
mai multor funcţii pe care le îndeplineşte pedeapsa, fiind categorisite în: funcţii
negative ale pedepsei (funcţia de aflicţiune şi funcţia de neutralizare) şi funcţii pozitive
ale pedepsei5.
Funcţiile negative ale pedepsei. Scopul pedepsei şi funcţiile sale nu pot fi recu-
noscute în mod exclusiv „pentru viitor”. Aşa cum pedeapsa nu poate fi desprinsă de
1
C. Beccaria, Des délits et des peines, Garnier-Flammarion, 1991 (1764), p. 87.
2
Aceste concepţii au fost delimitate clar în lucrarea lui Hugo Grotius „De iure belli ac pacis” (1625).
3 E. Bacigalupo, Derecho penal, parte generale, 2-a edicion totalemente renovada y ampliada, Ed.
Hammurabi, Buenos Aires, 1999, p. 262.

4 Ibidem, p. 266.
5 A se vedea: E. Dreyer, Droit penal general, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2016, pp. 936-946.
infracţiune, fiind răspunsul esenţial la acest comportament, aflicţiunea şi neutralizarea

rămân a fi funcţii primare ale pedepsei.
a) Funcţia de aflicţiune (numită şi de constrângere, represiune). Aflicţiunea are la
bază ideea că orice infracţiune trebuie să aibă ca consecinţă o pedeapsă pentru a
restabili ordinea publică. Un rău trebuie să răspundă la un alt rău (malum passionis
propter malum actionis – formulă împuternicită de Hugo Grotius). Deşi această funcţie
a pedepsei a fost în mod regulat contestată, rămâne a fi valabilă, tocmai fiindcă
aflicţiunea oferă, pe de o parte, satisfacţie morală victimei, fiind descurajată să-şi facă
dreptate de sine stătător; pe de altă parte, pedeapsa aduce satisfacţie societăţii şi îi oferă
minimul de încredere în puterea statului de a o apăra contra infracţiunilor1.
Funcţia de constrângere se realizează prin avertismentul deosebit de sever prin care
este atenţionată persoana condamnată, infractorul, asupra conduitei viitoare, precum şi
prin limitarea exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale. Severitatea constrân-
gerilor este dată de regimurile de deţinere progresive, precum şi de stabilirea prin Legea
executării pedepselor.2
Complementară acestei funcţii este funcţia preventivă a pedepsei (asociată şi cu
scopul pedepsei), care se manifestă în două forme:
1) prevenţia specială – atunci când focusul pedepsei se îndreaptă asupra
infractorului, în vederea constrângerii lui şi reeducării pentru a nu mai comite ulterior
alte infracţiuni;
2) prevenţia generală – atunci când pedeapsa aplicată infractorului va constitui
lecţie pentru orice individ din societate, care va conştientiza că în cazul comiterii de
către el a unei infracţiuni şi faţă de el se va aplica pedeapsa.
În doctrina de specialitate, prevenirea generală a fost apreciată ca „destul de
iluzorie, deoarece pedeapsa nu este neapărat descurajantă; infractorii adevăraţi o ignoră;
numai oamenii cinstiţi sunt intimidaţi”3.
b) Funcţia de neutralizare (reeducare) a pedepsei. Pedeapsa devine legitimată,
deoarece împiedică infractorul să dăuneze din nou. Pentru realizarea scopului său,
pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa de eliminare temporară sau definitivă a
condamnatului din societate4. Chiar şi în cazul în care unii infractori nu se corijează în
urma executării pedepselor penale, pedeapsa are rolul de asanare a criminalităţii, de a
ţine departe de societate unele persoane incorigibile ori care au comis fapte ce necesită
excluderea din societate pe perioada vieţii ori a unei părţi foarte însemnate din aceasta5.
În această concepţie, principala funcţie a pedepsei este limitarea şanselor de recidivă.
Această funcţie de neutralizare o îndeplinesc, în mod special, pedepsele privative
de libertate ori restrictive în drepturi (cum ar fi, de exemplu, interzicerea infractorului
de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
1 E. Dreyer, op. cit., pp. 936-937.

3 A se vedea E. Dreyer, op. cit., p. 938.
adunări publice, stabilite de instanţă; de a comunica cu victima sau cu membri de

familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane,
stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea; de a se apropia de locuinţa, locul de
muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile
stabilite de instanţa de judecată etc.).
Funcţiile pozitive ale pedepsei. Pe lângă funcţiile negative ale pedepsei, privite ca
un mijloc de influenţare a conştiinţei infractorului privind gravitatea actului şi
necesitatea evitării lui, precum şi de avertizare a societăţii în privinţa consecinţelor care
pot să apară în cazul conceperii unor comportamente infracţionale similare, pedeapsa
îndeplineşte şi anumite funcţii pozitive îndreptate spre corectarea celui care o ispăşeşte
şi reinserţia sa în societate. Aceste funcţii (alături de funcţia preventivă) sunt funcţii cu
efect în viitor.
a) Funcţia de transformare (reeducare, amendament) a pedepsei. Pedeapsa
îndeplineşte prin efectele sale (sau cel puţin trebuie să îndeplinească) şi o funcţie de
modificare, transformare pozitivă a infractorului. Funcţia de reeducare formează un tot
coerent cu funcţia de represiune. Or, odată constrânsă persoana, ea trebuie să se
reeduce. Pedeapsa urmăreşte, aşadar, să schimbe comportamentul viciat al făptuitorului;
or simpla constrângere, fără îndreptarea făptuitorului, nu poate duce la îndeplinirea
scopului pedepsei.
Funcţia de reeducare a pedepsei se poate observa în înrâurirea pe care o exercită
asupra conştiinţei condamnatului pe parcursul procesului penal, din momentul judecăţii,
al aplicării pedepsei, dar mai ales în timpul executării pedepsei, unde măsurile de
reeducare sunt adaptate în funcţie de gravitatea pedepsei şi personalitatea infractorului
(în cazul pedepsei închisorii)1.
Totuşi, reeducarea prin suportarea pedepsei este un act eminamente personal. De
aceea, societatea are şi ia un rol de jucat în raport cu pedepsele, ceea ce ne îndreaptă
spre o a doua funcţie pozitivă a pedepsei: funcţia de resocializare.
b) Funcţia de resocializare. În mod evident, există o conexiune strânsă între funcţia
de reeducare/transformare şi funcţia de resocializare, astfel încât prima este dificil de
realizat fără a doua, şi viceversa. Reintegrarea persoanei condamnate în societate
presupune recunoaşterea de către aceasta a gravităţii faptei săvârşite şi dorinţa de a nu o
mai repeta. Pentru aceasta însă, fostului condamnat trebuie să i se ofere mijloacele
necesare pentru a reîncepe o viaţă normală.
Astfel, atât timp cât condamnatul îşi recunoaşte „greşeala”, societatea trebuie să-i
acorde asistenţa corespunzătoare.
În realizarea acestei funcţii, legiuitorul apelează din ce în ce mai frecvent şi ori de
câte ori este posibil la măsuri alternative, imediat ce există premisele recuperării fără
lipsire de libertate a persoanei condamnate, stabilirea pentru minorii infractori a unor
măsuri educative, cu limite mai reduse, folosirea instituţiilor graţierii, amnistiei, a

renunţării la pedeapsă, a amânării aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei

sub supraveghere, a liberării condiţionate1.
În general, referitor la funcţiile pedepsei penale, majoritatea teoreticienilor fac
referire la patru orientări, şi anume: retribuţia (constrângerea, aflicţiunea), descurajarea
(prevenţia), neutralizarea (incapacitatea, eliminarea) şi reabilitarea (reeducarea). În plus,
pe lângă aceste patru orientări clasice, în ultimele decenii se desprinde o altă orientare
dedusă din elementele justiţiei restaurative. Conform respectivei orientări, în calitate de
funcţie principală a pedepsei este repararea, aducând în scenă – alături de societate şi
infractor – pe victima infracţiunii, în încercarea de a identifica modalitatea ideală de
restabilire a echilibrului existent înaintea infracţiunii2.
În concluzie, putem afirma că problema scopului şi funcţiilor pedepsei a fost şi
rămâne a fi un subiect controversat în doctrină. Şi atât timp cât teoreticienii dreptului
penal nici măcar nu se apropie de un consens în această privinţă, iar teoriile filosofice
evoluează constant, este justificată opţiunea legiuitorului de a exclude din legea penală
prevederile „declarative” referitoare la noţiunea şi scopul pedepsei. Fiindcă, în realitate,
toate aceste funcţii ale pedepsei au fost criticate şi contestate.
Tocmai de aceea, reţinem imperativele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (cu referire la motivele detenţiei)3 ca fiind motive (funcţii) penologice general
edificatoare pentru toate pedepsele, şi anume: pedeapsa, prevenţia (descurajarea),
protecţia societăţii şi reintegrarea. Trebuie de precizat că, în virtutea faptului că unele
dintre aceste funcţii sunt înclinate spre corectarea condamnatului (în viitor), iar altele
vizează aplicarea unei pedepse pentru restabilirea echităţii sociale (în trecut), ponderea
acestor funcţii nu este echivalentă în cadrul diferitor categorii de pedepse [bunăoară,
scopul de bază (funcţiile) al pedepsei detenţiunii pe viaţă este cel de protejare a
societăţii/de neutralizare, în timp ce scopul de bază (funcţiile) al pedepsei cu amenda
este cu predilecţie unul de reeducare]. Delimitarea între funcţiile pedepsei este astfel în
parte teoretică. În practică, nu există o pedeapsă penală care să îndeplinească o singură
funcţie. În cele mai multe cazuri, funcţiile coexistă în proporţii mai mult sau mai puţin
diferite, legiuitorul şi practicienii dreptului penal fiind cei care dau orientarea politicii şi
practicii în funcţie de accentul pus pe una sau mai multe funcţii4.
§2. Clasificarea pedepselor

În literatura de specialitate, pedepsele sunt clasificate în dependenţă de mai multe
criterii. În cele ce urmează, vom ilustra câteva dintre aceste clasificări.

2 A se vedea în acest sens: A. Szabo, Greşeală, vinovăţie şi pedeapsă: despre reabilitarea persoanelor
care au comis infracţiuni, în D. Buzducea (coord.), Asistenţa Socială a Grupurilor de Risc, Ed. Polirom,
Iaşi, 2010.
3 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vinter şi alţii c. Regatului Unit (§ 111).
4 A. Szabo, Greşeală, vinovăţie şi pedeapsă: despre reabilitarea persoanelor care au comis
infracţiuni, în D. Buzducea (coord.), Asistenţa Socială a Grupurilor de Risc, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.
După rolul şi importanţa atribuită pedepsei, se disting:

a) pedepse principale – sunt de sine stătătoare, ele sunt prevăzute pentru orice
infracţiune în Codul penal; deci, orice infracţiune are stabilită o pedeapsă principală.
Aplicarea pedepsei principale nu este condiţionată de aplicarea altor pedepse;
b) pedepse complementare – sunt acele pedepse care vin să completeze o pedeapsă
principală. Ele nu pot fi aplicate de sine stătător, astfel încât tot timpul vor însoţi o
pedeapsă principală;
c) pedepse accesorii – sunt pedepse secundare privative de drepturi (care însoţesc
pedeapsa principală privativă de libertate) şi care se aplică de drept sau prin hotărârea
instanţei de judecată, pe durata executării, până când pedeapsa a fost executată la
termen ori până când se consideră executată, privându-l pe condamnat de posibilitatea
exercitării drepturilor constituţionale, civile sau familiale, care pot forma în parte
conţinutul pedepselor complementare1.
Această clasificare este găsită şi în Codul penal în Titlul III, Capitolul I, cu
denumirea marginală „Categoriile pedepselor”.
După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea se disting:

a) pedepse privative de viaţă – este pedeapsa cu moartea, care constă în uciderea
prevăzută prin lege a unui om ca pedeapsă pentru o infracţiune2;
b) pedepse corporale – sunt aplicate faţă de corpul persoanei, prin provocarea
suferinţelor fizice, cum ar fi bătaia, aruncatul cu pietre etc.3;
c) pedepse privative de libertate – privesc lipsirea de libertate a infractorului pe
timp determinat ori perpetuu (cum ar fi închisoarea, detenţiunea pe viaţă);
d) pedepse privative sau restrictive de drepturi – privesc interzicerea de a exercita
anumite drepturi politice şi civile (cum ar fi, de pildă, interzicerea dreptului de a părăsi
teritoriul României; interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul
unei persoane juridice de drept public; interzicerea dreptului de a se afla în anumite
localităţi stabilite de instanţă etc.);
e) pedepse morale – prezintă condamnarea publică a infractorului, scoaterea faptei
lui în societate, astfel fiindu-i cauzată o suferinţă morală prin oprobiul societăţii asupra
acţiunii/inacţiunii criminale comise (cum ar fi, de pildă, afişarea sau publicarea hotărârii
de condamnare);
f) pedepse pecuniare – sunt acele pedepse care vizează patrimoniul infractorului
(cum ar fi, de pildă, amenda).
1 A se vedea: M. Basarab, V. Paşca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat, vol. I,
Ed. Hamangiu, 2007, p. 381.
2 În România, pedeapsa cu moartea (cunoscută şi sub denumirea de pedeapsa capitală) a fost abolită
prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 şi a fost înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Actualmente,
Republica Belarus este singura ţară din Europa care nu a abolit pedeapsa capitală. Pedeapsa capitală rămâne
a fi totuşi o pedeapsă actuală în state precum China, India, Iran, Arabia Saudită, Irak, Pakistan, unele state
din SUA ş.a.
3 Deşi de-a lungul istoriei pedepse corporale au fost aplicate (sec. al XVIII-lea fiind epoca pedepselor
corporale, caracterizându-se prin atrocitatea şi barbarismul pedepselor), actualmente, în majoritatea statelor

lumii, pedepsele corporale sunt recunoscute a fi contrare principiului umanismului.
După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se deosebesc:

a) pedepse determinate – care se caracterizează prin prevederea acestora în lege
atât în natura lor, cât şi în cuantum. Pedepsele determinate se subclasifică în:
- pedepse absolut determinate – care presupun prevederea în lege a duratei, a
cuantumului fix în care sc aplică respectiva pedeapsă (de ex.: detenţiunea pe viaţă);
- pedepse relativ determinate – acelea pentru care prin lege sunt prevăzute limitele
între care astfel de pedepse pot fi aplicate.
Determinarea pedepsei poate avea loc fie prin prevederea unei limite maxime şi
minime între care pedeapsa se poate aplica, fie prin prevederea doar a minimului
pedepsei, caz în care maximul pedepsei este cel general ori prin prevederea maximului
până la care sc poate aplica pedeapsa, caz în care limita minimă este aceeaşi cu minimul
general;
b) pedepse nedeterminate – care se caracterizează prin prevederea în lege numai a
naturii lor, fără a fi determinate limitele acestora între care pot fi aplicate pentru
săvârşirea de infracţiuni.
Însă astfel de pedepse nu sunt, în general, recunoscute de legislaţiile penale
moderne din cauza riscului înalt de arbitrariu pe care îl generează.
După numărul pedepselor prevăzute pentru o infracţiune, se deosebesc:
a) pedepse unice – se caracterizează prin prevederea unei singure pedepse pentru
fapta incriminată;
b) pedepse multiple – se caracterizează prin prevederea pentru aceeaşi infracţiune a
mai multor pedepse de natură diferită.
Pedepsele multiple pot fi: cumulative, când se aplică toate pentru sancţionarea
făptuitorului şi alternative, când din cele două sau trei pedepse prevăzute pentru aceeaşi
infracţiune instanţa alege doar una. În dreptul nostru penal, pentru aceeaşi infracţiune
cumularea este posibilă între pedeapsa principală şi cele complementare, nu însă şi între
pedepsele principale. Pedepsele principale multiple sunt prevăzute numai sub formă de
pedepse alternative, conferind astfel instanţei judecătoreşti posibilităţi largi de
individualizare a pedepsei1.
După categoria subiectului căruia i se aplică, se disting:
a) pedepse aplicabile persoanei fizice – cele nominalizate la art. 53 C. pen.;
b) pedepse aplicabile persoanei juridice – cele nominalizate la art. 136 C. pen.
Cadrul de reglementare a pedepselor. Sistemul pedepselor este reglementat în
Titlul III al Codului penal cu denumirea marginală „Pedepsele”, fiind structurat pe
capitole şi secţiuni:
a) Capitolul I – Categoriile pedepselor ( art. 53-55);
b) Capitolul II – Pedepsele principale:
‒ Secţiunea 1 – Detenţiunea pe viaţă (art. 56-59);
‒ Secţiunea a 2-a – Închisoarea (art. 60);

‒ Secţiunea a 3-a – Amenda (art. 61-64);

c) Capitolul III – Pedeapsa accesorie şi Pedepsele complementare:
‒ Secţiunea 1 – Pedeapsa accesorie (art. 65);
‒ Secţiunea a 2-a – Pedepsele complementare (art. 66-70);
d) Capitolul IV – Calculul duratei pedepselor (art. 71-73);
e) Capitolul V – Individualizarea pedepselor:
‒ Secţiunea 1 – Dispoziţii generale (art. 74);
‒ Secţiunea a 2-a – Circumstanţele atenuante şi agravante (art. 75-79);
‒ Secţiunea a 3-a – Renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82);
‒ Secţiunea a 4-a – Amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90);
‒ Secţiunea a 5-a – Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
(art. 91-98);
‒ Secţiunea a 6-a – Liberarea condiţionată (art. 99-106).
Categoriile şi felurile pedepselor aplicabile persoanelor juridice sunt reglementate
în Titlul VI al Codului penal cu denumirea marginală „Răspunderea penală a persoanei
juridice”. În particular, în Capitolul I, Dispoziţii generale, la art. 136 C. pen. sunt
prevăzute pedepsele principale şi complementare aplicabile persoanei juridice.
Pedeapsa principală aplicată persoanei juridice este amenda.
Pedepsele complementare care fac obiectul sancţiunilor penale pentru persoana
juridică sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o
durată de la 3 luni la 3 ani;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la
3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1
la 3 ani;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Stabilirea amenzii cu amenda pentru persoana juridică este reglementată la art. 137
C. pen.
În Capitolul II este reglementat regimul pedepselor complementare aplicabile
persoanei juridice (art. 138-145).
Măsurile educative, în calitate de sancţiuni aplicabile minorilor, sunt reglementate
în Titlul V al Codului penal cu denumirea marginală „Minoritatea”. În particular, în
Capitolul II este reglementat regimul măsurilor educative neprivative de libertate
(art. 117-123), iar în Capitolul III este reglementat regimul măsurilor educative
privative de libertate (art. 124-127).
Secţiunea II
Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice
§1. Consideraţii generale

Pedepsele principale sunt acele pedepse care au rolul important în sancţionarea
infractorului, sunt prevăzute în lege pentru orice infracţiune, se pot aplica singure sau
însoţite de alte pedepse complementare, accesorii şi de alte sancţiuni de drept penal.
Pedepsele principale sunt prevăzute expres în art. 53 C. pen. care le consacră în
ordinea severităţii lor, după cum urmează:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
§2. Detenţiunea pe viaţă

Noţiunea detenţiunii pe viaţă. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă privativă de
libertate ce permite statului deţinerea persoanei în custodie pe tot parcursul vieţii.
Potrivit art. 56 C. pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată
nedeterminată şi se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.
Detenţiunea pe viaţă este cea mai aspră pedeapsă care se regăseşte în legislaţia
română. Ea a fost inserată în şirul pedepselor principale în Codul penal din 1969, prin
Decretul-Lege al Frontului Salvării Naţionale nr. 6 din 7 ianuarie 19901, ca urmare a
victoriei Revoluţiei din anul 1989, înlocuind pedeapsa cu moartea. În preambulul
Decretului-Lege nr. 6 din 1990 se motivează abolirea pedepsei cu moartea prin interesul
de a sublinia caracterul profund umanist al regimului politic instaurat în România în
urma Revoluţiei din decembrie 1989. Acest act era necesar şi în vederea integrării ţării
noastre în structurile Europei Occidentale2.
Scopul primar al detenţiunii pe viaţă este protecţia societăţii, prin izolarea
deţinuţilor periculoşi. Detenţiunea pe viaţă este menită să restabilească ordinea de drept,
prin realizarea echităţii sociale; or, gravitatea infracţiunilor care prevăd o astfel de
pedeapsă este de aşa natură încât nu poate fi justificată o pedeapsă mai blândă pentru a
înlătura consecinţele comiterii ei.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de libertate, dar nu cu caracter tempo-
rar, ci cu caracter perpetuu sau permanent. Aşadar, un element esenţial care deosebeşte
detenţiunea pe viaţă de pedeapsa închisorii este lipsa certitudinii privind liberarea –
1 Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi
abrogarea unor prevederi din Codul penal şi alte acte normative, publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din 8
ianuarie 1990.
2 V.M. Frîntu, Pedepsa detenţiunii pe viaţă, în Analele Universităţii Constantin Brâncuşi din
Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2013, p. 95.

caracterul său nedeterminat. Persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă nu cunosc

dacă vor fi liberate şi, în ipoteza în care vor fi liberate, când se va întâmpla acest lucru.
Caracterul nedeterminat (perpetuu) al acestei pedepse nu contravine exigenţelor ce
derivă din principiul umanismului şi principiul legalităţii pedepselor. În acest sens,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în 2008 în cauza Kafkaris c. Ciprului
că impunerea unei pedepse cu detenţiunea pe viaţă pentru un infractor adult nu este în
sine interzisă sau incompatibilă cu art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate acestea, o pedeapsă pe viaţă ireductibilă ar putea ridica o problemă în temeiul
art. 3 CEDO. Pentru a determina dacă o pedeapsă ce presupune detenţiunea pe viaţă
într-un anumit caz poate fi considerată ireductibilă, Curtea a încercat să verifice dacă se
poate spune că un deţinut condamnat la detenţiune pe viaţă are vreo perspectivă de
liberare. Astfel, un factor care trebuie luat în considerare la evaluarea perspectivelor de
liberare (reductibilitatea unei sentinţe) este existenţa unui sistem care să permită
liberarea. Curtea a menţionat că nu poate impune statelor un sistem, dar acesta ar trebui
să permită liberarea1.
În 2012, standardul privind perspectiva de liberare în jurisprudenţa CtEDO a
evoluat de la simpla „existenţă a unui sistem care prevede examinarea posibilităţii de
liberare” la unul bazat pe o revizuire care ar permite să se ia în considerare dacă există
motive penologice pentru continuarea detenţiei şi dacă aceasta este justificată2.
În conformitate cu Codul penal român, pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi
aplicată în ipoteza săvârşirii următoarelor infracţiuni: art. 189 – omorul calificat,
art. 396 – trădarea prin ajutarea inamicului, art. 398 – înalta trădare, art. 401 – atentatul
care pune în pericol securitatea naţională, art. 402 – atentatul contra unei colectivităţi,
art. 408 – infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională,
art. 421 – capitularea, art. 422 – părăsirea câmpului de luptă, art. 438 alin. (1) şi alin. (2)
– genocidul, art. 439 – infracţiuni contra umanităţii, art. 440 alin. (1) şi alin. (2) –
infracţiuni de război contra persoanelor.
Pedepsele pentru aceste infracţiuni sunt alternative – detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, excepţie făcând
infracţiunea de genocid pe timp de război, în cazul căreia se aplică drept pedeapsă unică
detenţiunea pe viaţă.
Detenţiunea pe viaţă poate fi aplicată şi în cazul concursului de infracţiuni. Astfel,
potrivit art. 39 alin. (2) C. pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu
închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din
totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult
maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile
concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se
poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kafkaris c. Ciprului (§ 97-99). Accesibil
2 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vinter şi alţii c. Regatului Unit (§ 119),
accesibilă pe www.echr.coe.int.
Deopotrivă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe

viaţă în cazul recidivei, în condiţiile prevăzute de art. 43 alin. (3) C. pen., dacă prin
însumarea pedepselor s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei
închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de
lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare.
Neaplicarea detenţiunii pe viaţă. Potrivit art. 57 C. pen., dacă la data pronunţării
hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţiunii pe
viaţă i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii
exercitării unor drepturi pe durata ei maximă.
Deşi nu este trecută în Capitolul V (Individualizarea pedepselor) din Codul penal,
neaplicarea detenţiunii pe viaţă este o măsură de individualizare legală, raţiunea fiind
aceea stabilită prin dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. g) – „nivelul de educaţie, vârsta,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială” a făptuitorului; în acest sens, cuantumul
pedepsei s-a stabilit la 30 de ani, la care se adaugă şi pedeapsa interzicerii exercitării
unor drepturi pe durata ei maximă1.
Deopotrivă, potrivit Codului penal actual, pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se
aplică infractorului minor, care va fi sancţionat doar cu măsuri educative, privative sau
neprivative de libertate.
Exceptarea acestor categorii de infractori de la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă
constituie un mijloc proporţional în raport cu principiile dreptăţii şi umanităţii şi nu
trebuie privită ca o discriminare în raport cu alte categorii de persoane. Aceasta este şi
concluzia la care a ajuns Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Khamtokhu şi
Aksenchik c. Rusiei2. Într-adevăr, este nejustificată critica adusă legiuitorului rus pentru
scutirea anumitor grupuri de infractori (femei, minori şi persoanele de peste 65 de ani)
de la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, această scutire reprezentând, conform criteriilor
luate în considerare, un progres social în materie penală. În acest fel, orice stat poate să
prevadă, în mod legitim, în legislaţia sa naţională sancţiuni de drept penal mai uşoare
pentru anumite categorii de persoane.
Înlocuirea detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi cu
pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă reprezintă o măsură
de individualizare judiciară a executării pedepsei, care poate fi aplicată în cazul în care
cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul
executării pedepsei, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a
îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, şi a făcut
progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale.
În acest sens, în art. 58 C. pen. se prevede posibilitatea înlocuirii pedepsei deten-
ţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi cu pedeapsa interzicerii
exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, cu respectarea condiţiilor de înlocuire:
1
I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., p. 388.
2
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Khamtokhu şi Aksenchik c. Rusiei [MC].
1) cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în

timpul executării pedepsei;
2) a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; conduita bună este
dată de trei indicatori: în primul rând, executarea pedepsei fără a fi sancţionat pentru
abateri disciplinare; în al doilea rând, prin stăruinţă constantă în îndeplinirea obligaţiilor
pe toată durata executării pedepsei, care să ducă la recompensare; în al treilea rând, să
dovedească prin toate manifestările (vizite, întâlniri cu personalul, cu voluntarii şi
psihologul, în cadrul programelor de muncă sau socioeducative, în atitudinea faţă de
ceilalţi deţinuţi) că regretă sincer faptele comise1;
3) a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
îndeplinirea obligaţiilor se poate dovedi cu acte, chitanţe, înţelegeri, prin înapoierea
bunurilor, achitarea sumelor stabilite pentru cheltuielile de judecată, precum şi orice alte
obligaţii cu realizare determinată, ori prin plata periodică a unor rate. În situaţia în care
condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile, trebuie să dovedească că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească. Imposibilitatea îndeplinirii se dovedeşte prin lipsa
averii, arestarea şi executarea pedepsei înainte de a putea efectiv să îndeplinească aceste
obligaţii, lipsa unor venituri pe timpul deţinerii din moşteniri, muncă, alte câştiguri din
care era posibil să achite obligaţiile civile. Deopotrivă, îndeplinirea obligaţiilor morale,
de solicitare a scuzelor pentru fapta comisă este un indicator că persoana condamnată
are intenţia de a îndeplini obligaţiile civile2;
4) a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. Parcurgerea
programelor de învăţământ, de pregătire profesională şi instruire într-o meserie, parti-
ciparea activă la activităţile cultural-educative ori religioase, prezentarea permanentă a
semnelor exterioare de respect faţă de personal ori alţi deţinuţi, vizitatori sau voluntari,
lipsa oricărei sancţiuni disciplinare şi recompensarea periodică sunt de natură a
demonstra progresele sale. Conduita în care apar perioade cu sancţiuni disciplinare ce
alternează cu perioade cu recompense demonstrează inconstanţa conduitei şi lipsa
evidentă de progres educaţional3.
Aşadar, înlocuirea detenţiunii pe viaţă nu are loc în mod automat, prin însăşi
hotărârea instanţei care a constatat acest fapt, ci poate fi dispusă numai după verificarea
îndeplinirii condiţiilor impuse condamnaţilor în acest scop. Instanţa va trebui deci să
verifice, pe baza informaţiilor primite din partea conducerii penitenciarului în care
condamnatul a executat pedeapsa detenţiunii pe viaţă, respectiv din partea comisiei
pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate din
acel penitenciar, dacă într-adevăr, pe toată durata executării pedepsei detenţiunii pe
viaţă, condamnatul a avut o bună conduită, dacă şi-a îndeplinit integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare – respectiv a dovedit că nu a avut posibilitatea să

2 I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., pp. 391-392.
3 Ibidem, p. 392.
le îndeplinească – şi dacă a făcut cu adevărat progrese constante şi evidente în vederea

reintegrării sociale1.
Potrivit, art. 584 alin. (1) C. pr. pen., înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu
pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de
către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deţinere, de
către instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe
viaţă este reglementat în art. 59 C. pen., care prevede că în cazul comutării sau
înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii perioada de detenţiune
executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii. Legiuitorul echiva-
lează durata a două pedepse principale diferite. Deci, perioada aflării în detenţiune pe
viaţă va fi dedusă din termenul închisorii, care va fi considerată executată în acele limite
ale aflării în detenţie; diferenţa rămasă de executat, ori alte durate de timp ce se
consideră ca executate din pedeapsă vor fi realizate în conformitate cu prevederile
stabilite în Capitolul IV, referitor la calculul duratei pedepselor.
Punerea în executare a detenţiunii pe viaţă se realizează potrivit prevederilor
art. 555 C. pr. pen., iar trimiterea spre executare a mandatului are loc în corespundere
cu prevederile art. 556 C. pr. pen.
Regimul de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementat de Legea
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a masurilor privative de libertate dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal2, care la art. 34 stabileşte că faţă de
persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă se aplică regimul de maximă siguranţă.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt
supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt cazate, de regulă,
individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub
supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a Legii
nr. 254/2013 [art. 34 alin. (4) din Legea nr. 254/2013].
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, în mod excepţional, regimul de
maximă siguranţă nu se aplică următoarelor persoane condamnate:
a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;
b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârsta de până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni
locomotorii grave.
Persoanele condamnate care au împlinit vârsta de 65 de ani execută pedeapsa
privativă de libertate în regim închis, în timp ce celelalte două categorii de persoane
indicate mai sus execută pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât
durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă, revenindu-se la

2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013.
regimul de maximă siguranţă după ce situaţia pentru care s-a aplicat nu mai este de
actualitate.
Schimbarea regimului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă
de Comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, constituită în penitenciar, în condiţiile art. 40 din
Legea nr. 254/2013.
§3. Închisoarea
Potrivit art. 60 C. pen., închisoarea constă în privarea de libertate pe durată
determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani şi se execută potrivit legii privind
executarea pedepselor.
Pentru dreptul penal român, închisoarea este cea mai comună formă de pedeapsă,
fiind principala resursă punitivă în planul realizării justiţiei penale. În acest fel,
pedeapsa închisorii, ca pedeapsă principală, se aplică pentru majoritatea infracţiunilor,
ca pedeapsă unică sau ca pedeapsă alternativă fie cu amenda, fie cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă; deopotrivă poate fi aplicată împreună cu pedeapsa amenzii (potrivit
art. 62 C. pen.). Cu titlu de excepţie, în Codul penal închisoarea nu este prevăzută în
calitate de pedeapsă pentru unele infracţiuni care prevăd în calitate de pedeapsă
principală numai amenda [în cazul: alin. (3) art. 288 – Neexecutarea sancţiunilor
penale; alin. (1) art. 389 – Violarea confidenţialităţii votului; alin. (1) art. 434 –
Sustragerea de la luarea în evidenţă militară (pe timp de pace)], precum şi în cazul
genocidului pe timp de război [art. 438 alin. (2)] pentru care legiuitorul a prevăzut
numai pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Tot cu închisoare se execută şi pedeapsa comutată sau înlocuită a detenţiunii pe
viaţă cu o pedeapsă cu limita maximă de 30 de ani, precum şi zilele-amendă
transformate în zile de închisoare.
Pedeapsa cu închisoarea, piatra de temelie a sistemului penal, datează de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, odată cu multiplicarea criticilor aduse pedepselor corporale, în
special în ceea ce priveşte cruzimea şi publicitatea lor.
Cu privire la funcţiile care îi sunt alocate, pedeapsa închisorii nu prezintă nicio
originalitate. În realitate, ea îndeplineşte aceleaşi scopuri ca şi celelalte pedepse. În acest
sens, principalele justificări ale închisorii rămân a fi: efectul de descurajare al
pedepselor (prevenirea), elementul de constrângere şi restabilire a echităţii; neutra-
lizarea (protecţia societăţii) şi folosirea pedepsei ca tehnică de reeducare a infractorului.
Privarea de libertate în cazul închisorii se realizează prin izolarea de societate a
condamnatului pe un termen determinat, reflectat în hotărârea de condamnare
definitivă. Aşadar, principalul element al privării de libertate în închisoare este izolarea
fizică de societate a persoanei condamnate, concretizată în limitarea condamnatului în
mişcare şi circulaţie şi în restricţionarea dreptului persoanelor condamnate de a-şi stabili
liber stilul de viaţă. În cazul închisorii apar şi unele restricţii cu valoare spirituală, cum
ar fi, de exemplu, limitarea făptuitorului în comunicarea cu persoanele dorite. Totuşi,

este util să notăm că scopul pedepsei cu închisoarea nu este determinat de dorinţa
legiuitorului de a „rupe” legătura spirituală dintre societate şi persoanele supuse acestui
tip de pedeapsă; din contră, cadrul juridic privind executarea pedepsei cu închisoarea
garantează menţinerea conexiunii spirituale dintre condamnaţi şi rude ori alte persoane
apropiate, însă în condiţii strict reglementate de lege, cu limitările corespunzătoare
(bunăoară, condamnaţii la pedeapsa cu închisoarea, în condiţiile legii, beneficiază de
dreptul la convorbiri telefonice, la comunicări online; de dreptul la plimbare zilnică, de
dreptul de a primi vizite şi de a fi informaţi cu privire la situaţiile familiale deosebite, de
dreptul la vizită intimă etc.).
În raport cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, cu
modul de acordare a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi cu condiţiile
de detenţie se diferenţiază regimurile de executare a pedepselor privative de libertate.
Aşadar, izolarea condamnatului în cazul închisori duce în mod obiectiv la:
1) restricţionarea libertăţii de circulaţie în afara teritoriului de detenţie (cu
excepţiile prevăzute de lege);
2) privarea de dreptul de a alege locul de vizitare ori şedere;
3) privarea de dreptul de a alege natura, tipul ocupaţiilor, precum şi timpul
realizării lor;
4) limitarea dreptului la libertatea de a comunica cu alte persoane;
5) stabilirea unor obligaţii şi interdicţii prin supunerea condamnatului unui regim
de viaţă ordonat şi sever, aflat sub supraveghere constantă.
Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cele prevăzute de art. 60 C. pen.:
între 15 zile şi 30 de ani. Remarcăm că legiuitorul a prevăzut un mare decalaj între
minimul şi maximul pedepsei cu închisoarea, pentru a putea diferenţia gravitatea
diferitelor categorii de infracţiuni, de la cele mai uşoare până la cele deosebit de grave,
acordând un decalaj semnificativ şi pentru posibilitatea individualizării pedepsei.
Punerea în executare a închisorii se realizează potrivit prevederilor art. 555
C. pr. pen., iar trimiterea spre executare a mandatului are loc în corespundere cu
prevederile art. 556 C. pr. pen.
Regimul pedepsei închisorii este reglementat de legea privind executarea
pedepselor. Pedeapsa închisorii (dar şi a detenţiunii pe viaţă) se execută în locuri anume
destinate, denumite penitenciare. Penitenciarul în care persoana condamnată execută
pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Peniten-
ciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai
aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de
regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare
socială identificate, sex şi vârstă.
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede regimurile de
executare a pedepselor privative de libertate, în ordinea descrescătoare a gradului de
severitate, după cum urmează:
a) regimul de maximă siguranţă (art. 34-35);
b) regimul închis (art. 36);
c) regimul semideschis (art. 37);

d) regimul deschis (art. 38).
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt bazate pe sistemele
progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul.
Regimul de maximă siguranţă se aplică pentru condamnaţii cu pedeapsa detenţiunii
pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi
celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului. Regimul de maximă siguranţă
nu se aplică următoarelor persoane condamnate: a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;
b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil cu vârsta de până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu afecţiuni
locomotorii grave. Ultimele două categorii de persoane indicate urmează să execute
pedeapsa în regim închis, însă numai pe perioada cât durează cauza care a impus
neaplicarea regimului de maximă siguranţă.
Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt
supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt cazate, de regulă,
individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub
supraveghere continuă.
Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai
mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani. Persoanele condamnate care execută
pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă şi
desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în grupuri,
în interiorul penitenciarului, sub pază şi supraveghere. Aceste persoane pot presta
muncă şi pot desfăşura activităţi educative şi culturale în afara penitenciarului, sub pază
şi supraveghere continuă, cu aprobarea directorului penitenciarului.
Regimul semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani. Persoanele condamnate care
execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite
în zone prestabilite din interiorul penitenciarului, prestează muncă şi desfăşoară
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, sub supraveghere, în grupuri,
în spaţii din interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei. Deopotrivă,
persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă şi
desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara
penitenciarului, sub supraveghere, inclusiv electronică.
Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de
cel mult un an. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt
cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul
penitenciarului, pot presta muncă şi pot desfăşura activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire

şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, fără supraveghere.
Regimul de executare se stabileşte la primirea persoanei condamnate în primul
penitenciar în care aceasta urmează să execute pedeapsa, de către comisia pentru
individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în
conformitate cu art. 39 din Legea nr. 254/2013. Schimbarea regimului de executare se
dispune de către aceeaşi comisie, potrivit art. 40 din Legea nr. 254/2013.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate poate fi
dispusă de către comisia formată în cadrul penitenciarului unde se deţine condamnatul.
Această comisie pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare
a pedepselor privative de libertate are ca sarcină de a verifica după executarea a 6 ani şi
6 luni (în cazul pedepselor cu detenţiune pe viaţă) şi a unei cincimi din durata pedepsei
cu închisoarea, precum şi la data în care a încetat cauza care a determinat neaplicarea
regimului de maximă siguranţă, să analizeze conduita persoanei condamnate şi
eforturile depuse de ea pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la
cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură. Comisia va dispune schimbarea
regimului de maximă siguranţă în regim închis în cazul persoanelor condamnate care au
împlinit vârsta de 65 de ani.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul
imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune ţinându-se seama de natura şi
modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi
sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a
comportamentului;
b) a întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau s-a implicat activ în
activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică.
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai
sever se poate dispune, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana
condamnată a comis o infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere
disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave.
§4. Amenda
Potrivit art. 61 C. pen., amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este
obligat să o plătească statului. Aşadar, conform conţinutului său, amenda are caracter
pecuniar. Funcţia de constrângere a pedepsei amenzii se realizează prin micşorarea
patrimoniului condamnatului şi, implicit, o îngreunare a vieţii acestuia, iar în cazul
persoanei juridice condamnate la amendă – prin o diminuare a profitului şi a posibilităţii
de dezvoltare1.

De regulă, amenda ca pedeapsă este aplicată pentru infracţiunile cu un pericol

social redus, fiind cea mai blândă dintre pedepsele principale. În dreptul nostru penal
amenda este o sancţiune foarte adaptabilă (oferă largi posibilităţi de individualizare) şi
este remisibilă, prezentând o serie de avantaje, atât pentru condamnat, cât şi pentru
societate. Astfel, prin aplicarea amenzii condamnatul nu va fi îndepărtat din societate,
beneficiind în continuare de elementele de socializare, în special, în cadrul familiei;
deopotrivă, acesta va putea să exercite în continuare o profesie, un curs de formare sau
educaţie; nu în ultimul rând, se vor evita pericolele de învăţare a unor conduite
infracţionale asociate penitenciarelor. Aşadar, la aplicarea ei, condamnatul nu este izolat
de societate, iar reeducarea lui este condiţionată doar de caracterul represiv al acesteia
prin micşorarea patrimoniului său.
Societatea, de asemenea, dispune de avantajul de a-i păstra condamnatului ele-
mentele de socializare, care constituie un bastion important contra recidivei; în plus,
banii plătiţi prin executarea amenzii se varsă în contul statului.
Pe de altă parte, amenzii, ca pedeapsă penală, i s-a reproşat un grad redus de
represiune, precum şi susceptibilitatea de a leza principiul personalităţii sancţiunilor.
Trebuie nuanţată această critică; or, în realitate, orice pedeapsă produce anumite
consecinţe şi asupra anturajului celui condamnat. Critica de bază invocată faţă de
pedeapsa cu amenda se referă la caracterul său inegalitar, în conjunctura în care adesea
se aplică pentru condamnaţi poziţionaţi diferit social şi financiar. Astfel, o amendă în
aceeaşi proporţie poate fi percepută ca povară pentru anumite persoane, iar pentru altele
poate fi privită ca o „uşurare”, caracterul său represiv fiind diminuat pentru ultimele1.
Aceste dezavantaje ale amenzii pot fi însă evitate sau cel puţin minimalizate prin
intermediul individualizării pedepsei. În acest scop, legiuitorul a şi stabilit limitele
amenzii, minime şi maxime, astfel încât cuantumul sumei poate fi individualizat de
către instanţa de judecată. Astfel, la stabilirea cuantumului amenzii instanţa trebuie să ia
în calcul situaţia materială a făptuitorului şi să ţină cont de faptul că consecinţele
aplicării amenzii pot fi răsfrânse nu doar asupra condamnatului, dar şi asupra
persoanelor aflate la întreţinerea sa.
În continuare, reiterăm că, pentru a nu fi ştirbită eficienţa dreptului penal, este
esenţial ca sistemul de sancţiuni penale să fie aplicat în mod echitabil, rezonabil şi
proporţional.
Ca sancţiune, amenda este întâlnită nu doar în legislaţia penală, dar şi în materie
fiscală, civilă, administrativă etc. Însă, amenda, ca orice pedeapsă, se aplică numai de
către instanţa de judecată ca urmare a stabilirii răspunderii penale a infractorului pentru
fapta comisă şi se trece în cazierul judiciar al condamnatului.
Amenda penală poate fi aplicată ca pedeapsă principală, fie singură, fie alternativ
ori în cumul cu pedeapsa închisorii (potrivit art. 62 C. pen.). Ca pedeapsă unică amenda
se aplică, potrivit Codului penal, în următoarele cazuri: art. 288 alin. (3) – Neexecutarea
1 Pentru o privire panoramică în acest sens, a se vedea: P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de
criminologie, Tome I, Droit pénal général, Ed. Dalloz, Paris, 2ème éd.,1970, pp. 582-583.
sancţiunilor penale; art. 389 alin. (1) – Violarea confidenţialităţii votului; art. 434
alin. (1) – Sustragerea de la luarea în evidenţă militară (pe timp de pace). Cu titlu exem-
plificativ, menţionăm că amenda se aplică drept pedeapsă alternativă în următoarele
cazuri: art. 193 alin. (1) şi alin. (2) – Lovirea sau alte violenţe; art. 203 alin. (1) –
Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate; art. 204 – Împiedicarea
ajutorului; art. 215 – Folosirea unui minor în scop de cerşetorie; etc.
Cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespun-
zătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul
zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile. Instanţa stabileşte
numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei.
Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinându-se seama de
situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de
persoanele aflate la întreţinerea sa.
Aşadar, sistemul actual de determinare a cuantumului amenzii foloseşte două
elemente esenţiale, şi anume: numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea
infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, considerent pentru care numărul
acestora se stabileşte pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei, şi
valoarea unei zile-amendă, care reprezintă suma de bani corespunzătoare unei
zile-amendă ce se determină ţinându-se seama de situaţia materială a condamnatului şi
de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în grija sa. Odată stabilite,
numărul zilelor-amendă se înmulţeşte cu valoarea unei zile-amendă, iar rezultatul
obţinut reprezintă suma pe care condamnatul a fost obligat să o plătească cu titlul de
amendă1.
Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este pe larg răspândit în legislaţia
penală străină. În realitate, prima ţară care a consacrat sistemul zilelor-amendă este
Finlanda (în 1921), urmată de Suedia (în 1931), apoi de Danemarca (în 1939). Au urmat
apoi Grecia (în 1951), Germania şi Austria (în 1975), Ungaria (în 1978), Portugalia (în
1982), Anglia (în 1991), Spania (în 1995). Ziua amendă a fost introdusă în Elveţia în
Codul penal din 2007. Deopotrivă, sistemul zilelor-amendă se regăseşte şi în practica
continentului american, fiind consacrată în Peru – în 1924, Cuba – în 1936, Brazilia – în
1969, Costa Rica – în 1971, Bolivia – în 1973 şi în Mexic – în 1984. În urma
introducerii sale pe bază de încercare în statul New York (în 1988), ziua-amendă s-a
răspândit şi în Statele Unite2.
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt prevăzute la art. 61 alin. (4) C. pen.,
fiind cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
numai pedeapsa amenzii;
1 A se vedea tezele prealabile ale proiectului Codului penal, aprobate prin Hotărârea Guvernului
nr. 1183 din 24 septembrie 2008. Publicată în Monitorul Oficial nr. 686 din 8 octombrie 2008.
2 Cu privire la aceasta a se vedea: H. Bioy, Le jour-amende en droit penal français, These det doctorat
en droit, Soutenue le 7 Février 2014, Universite de Bordeaux, Ecole Doctorale De Droit, p. 23.
b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu

pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
La art. 61 alin. (5) C. pen. se prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă se pot
majora cu o treime dacă prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanţa optează
pentru aplicarea acestei pedepse. Deopotrivă, aşa cum rezultă din art. 61 alin. (6)
C. pen., aceste limite speciale se pot reduce cu o treime o singură dată (indiferent de
numărul circumstanţelor atenuante reţinute), în cazul aplicării circumstanţelor atenuante
de la art. 76 C. pen. În situaţia circumstanţelor agravante (art. 78 C. pen.), se pot aplica
limitele speciale maxime, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare, limitele maxime se pot
majora o singură dată cu o treime (indiferent de numărul circumstanţelor agravante
reţinute). Aceste măsuri de atenuare sau de agravare se aplică limitelor speciale
prevăzute în conformitate cu art. 61 alin. (4) şi alin. (5) C. pen.
Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Dispoziţiile prevăzute la art. 162
C. pen., cu denumirea marginală „Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii”, nu-şi au
corespondent în Codul penal din 1969, însă, aşa cum se arată în Expunerea de motive
asupra proiectului Codului penal, raţiunea introducerii acestei reglementări este
explicată de necesitatea de a consacra mijloace de constrângere penală eficiente care să
nu presupună majorarea duratei pedepsei închisorii.
În ultimul deceniu şi jumătate, fenomenul infracţional s-a amplificat ca urmare a
creşterii considerabile a numărului infracţiunilor contra patrimoniului ori al celor
susceptibile de a aduce beneficii patrimoniale infractorilor, iar în faţa acestei realităţi, în
planul politicii penale, până acum s-a considerat ca fiind oportună şi suficientă
majorarea semnificativă a pedepsei închisorii pentru aceste infracţiuni, efectul nefiind
nici pe departe cel scontat. Reversul unei asemenea abordări a dus la apariţia unor
pedepse cu închisoarea disproporţionate în raport cu importanţa valorii sociale protejate
de legea penală şi cu locul acesteia în cadrul ierarhiei valorilor ocrotite penal,
ajungându-se astfel la cazuri în care pedeapsa pentru anumite infracţiuni contra
patrimoniului să fie egală cu cea prevăzută pentru unele infracţiuni contra vieţii.
Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeaşi
faptă nu reprezintă o premieră pentru legislaţia noastră penală, fiind întâlnită în Codul
penal din 1936 [art. 25 pct. 5 şi art. 52 alin. (1)], iar în prezent este consacrată şi în
dreptul francez (art. 131-2, 131-5 C. pen.), olandez [art. 9 alin. (3) C. pen.], italian [art.
24 alin. (2) C. pen.], elveţian (art. 50 C. pen.), german (§ 41 C. pen.), reglementarea
propusă fiind inspirată de prevederile Codului german.
In concreto, potrivit art. 62 C. pen., amenda poate fi aplicată cumulativ cu
pedeapsa închisorii, atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial. Nu este necesar ca folosul material să fi fost efectiv obţinut, legea
penală impunând doar condiţia ca făptuitorul să fi urmărit obţinerea folosului1. Astfel,

dacă legea prevede pentru infracţiunea comisă numai pedeapsa cu închisoarea sau
pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, dar instanţa optează pentru aplicarea
pedepsei cu închisoarea, instanţa va putea aplica pe lângă pedeapsa închisorii (atunci
când va considera necesar) şi pedeapsa amenzii, care va însoţi astfel pedeapsa
închisorii. Durata pedepsei închisorii şi cuantumul pedepsei amenzii vor fi stabilite pe
baza criteriilor de individualizare a celor două pedepse între limitele speciale prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Potrivit dispoziţiilor din alin. (2) art. 62 C. pen., limitele speciale ale
zilelor-amendă, prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) şi c), se determină, în acest caz, în
raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanţă şi nu pot fi reduse sau majorate
ca efect al cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepsei. Astfel, după cum durata
pedepsei închisorii stabilite de instanţă pentru infracţiunea săvârşită este de cel mult doi
ani sau mai mare de doi ani, limitele zilelor-amendă, între care instanţa urmează să
stabilească numărul zilelor-amendă aplicabil, sunt fie de la 120 la 240 de zile-amendă,
fie între 180 şi 300 de zile-amendă.
În cazul aplicării amenzii cumulative cu închisoarea, la criteriile de stabilire a
sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va aplica art. 62 alin. (3) C. pen., care
prevede drept criteriu de stabilire a sumei datorate prin amendă, corespunzătoare unei
zile-amendă, valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit.
Legiuitorul român a prevăzut şi posibilitatea înlocuirii pedepsei amenzii cu
pedeapsa închisorii, reglementată în art. 63 C. pen. Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. pen.,
înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii se face în două moduri diferite, după
cum pedeapsa amenzii a fost aplicată singură sau pe lângă pedeapsa închisorii.
În dispoziţiile art. 63 alin. (1) C. pen. se prevede înlocuirea amenzii ca pedeapsă
unică2. Astfel, dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa
amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare.
Înlocuirea pedepsei amenzii aplicate pe lângă pedeapsa închisorii este reglementată
prin dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. pen. Potrivit acestuia, dacă amenda neexecutată a
însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii,
pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.
În ambele cazuri de înlocuire a pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în
condiţiile art. 63 C. pen., unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare.
De reţinut însă că, pentru a fi operantă înlocuirea pedepsii amenzii cu pedeapsa
închisorii, trebuie să se constate că persoana condamnată nu execută, cu rea-credinţă,
pedeapsa amenzii în tot sau în parte.
1 M. Udroiu, Fişe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 129.
Executarea pedepsei amenzii se realizează în conformitate cu prevederile Legii

nr. 253/2013, art. 22-24. Deopotrivă, punerea în executare a amenzii penale este
reglementată şi în art. 559 C. pr. pen.1.
În condiţiile Legii nr. 253/2013, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este
obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada
plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. În ipoteza în care persoana
condamnată se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut
de lege, judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia însoţită de documente
justificative, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu
poate depăşi 2 ani. În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea sa va cuprinde:
cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează
amenda, precum şi termenul de plată.
Dacă în termenul de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
atunci când persoana condamnată nu a cerut eşalonarea plăţii amenzii ori în termenul
stabilit pentru achitarea eşalonată a amenzii persoana condamnată nu a achitat amenda,
instanţa de judecată va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea, în condiţiile
prevăzute de art. 63 C. pen., dacă se va stabili neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii.
Neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii denotă situaţia în care cel condamnat, deşi
avea posibilitatea de a plăti amenda, nu a voit să o facă. Pentru combaterea acestei
atitudini a condamnatului de sfidare faţă de hotărârea de condamnare la pedeapsa
amenzii legea prevede înlocuirea obligatorie a amenzii cu închisoarea2.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 253/2013, în cazul nerespectării termenului de
achitare integrală a amenzii sau a unei rate, când plata a fost eşalonată, executarea
pedepsei amenzii se face potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscal. Executorii fiscali au obligaţia să comunice
judecătorului delegat cu executarea, la data executării integrale a amenzii, plata acesteia
şi să îl înştiinţeze cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea.
Aşadar, în cazul neexecutării amenzii cu rea-credinţă, se trece mai întâi la
executarea silită a plăţii amenzii din contul condamnatului şi dacă nici în acest fel nu se
poate obţine contravaloarea amenzii, din cauza relei-credinţe a condamnatului, care şi-a
diminuat ori înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanţa procedează la
înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii prin transformarea zilelor-amendă
stabilite prin hotărârea iniţială de condamnare în zile de închisoare.
Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii. Potrivit art. 64 alin. (1) C. pen., în cazul în care pedeapsa amenzii
1 Potrivit art. 559 C. pr. pen.: „(1) Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună
recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea în termen de trei luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii; (2) Când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral
amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea condamnatului, poate
dispune eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel mult doi ani, în rate lunare”.
nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate,
instanţa, cu consimţământul acesteia, înlocuieşte obligaţia de plată a amenzii
neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, afară
de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii.
Reglementată în acest fel, munca în folosul comunităţii apare, sub aspectul naturii
juridice, ca o formă substitutivă de executare a pedepsei amenzii în cazul persoanelor de
bună-credinţă insolvabile care consimt la executarea pedepsei amenzii în această
modalitate1.
Pentru înlocuirea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
1) Pedeapsa amenzii să nu poată fi executată în tot sau în parte din cauze
neimputabile persoanei condamnate. La categoria de cauze neimputabile persoanei se
referă acele cauze care demonstrează imposibilitatea achitării amenzii, precum: situaţia
materială precară a condamnatului, starea şubredă de sănătate a condamnatului,
veniturile joase existente la data aplicării pedepsei, obligaţiile financiare ale acestuia
faţă de stat sau alte persoane fizice ori juridice etc. Astfel, pentru stabilirea motivelor ce
au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, instanţa de judecată va solicita date privind
situaţia materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la
domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, de la angajatorul sau organele fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi de la alte autorităţi sau
instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului
[art. 23 alin. (4) din Legea nr. 253/2013].
2) Să fie exprimat consimţământul persoanei condamnate cu privire la efectuarea
muncii neremunerate în folosul comunităţii, în faţa instanţei de judecată, explicit şi fără
echivoc.
Manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială care concordă cu dispoziţiile art. 42
alin. (1) din Legea Fundamentală, potrivit cărora „munca forţată este interzisă”. În
acelaşi timp, potrivit art. 4 paragraful 2 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „nimeni nu poate fi constrâns să
execute o muncă forţată sau obligatorie”.
Potrivit art. 64 alin. (6) C. pen., în ipoteza în care persoana condamnată, aflată în
situaţia prevăzută la art. 64 alin. (1), nu-şi dă consimţământul la prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată se înlocuieşte cu pedeapsa
închisorii conform art. 63 (referitor la neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei amenzii).
3) Persoana condamnată trebuie să fie aptă (din punctul de vedere al sănătăţii)
să presteze muncă în folosul comunităţii. Cu alte cuvinte, această măsură nu poate fi
luată dacă persoana condamnată, din cauza stării sale de sănătate, nu o poate presta.
1 Expunere de motive asupra Codului penal. Accesibil pe http://www.cdep.ro/proiecte/2009/
300/00/4/em304.pdf.
4) În situaţia în care amenda însoţeşte pedeapsa închisorii, executarea muncii

neremunerate hotărâtă de instanţă se va executa după ce pedeapsa închisorii a fost
executată, conform art. 64 alin. (2) C. pen.
Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se va face de
către serviciul de probaţiune [art. 64 alin. (3) C. pen.].
Executarea muncii în folosul comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani
de la rămânerea definitivă a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea
unei munci neremunerate în folosul comunităţii. După executarea muncii în folosul
comunităţii, încetează orice obligaţie de a plăti amenda. În acelaşi timp, dacă pe timpul
derulării muncii în folosul comunităţii condamnatul plăteşte amenda corespunzătoare
zilelor-amendă rămase neexecutate, conform art. 64 alin. (4) C. pen., obligaţia de a
presta muncă în folosul comunităţii încetează.
Posibilitatea înlocuirii zilelor-amendă cu pedeapsa închisorii de către instanţa de
judecată apare nu doar în ipoteza în care condamnatul nu-şi dă consimţământul cu
privire la prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii (caz care se asimilează
cu reaua-credinţă a condamnatului la plata amenzii, conform art. 63 C. pen.), ci şi în
următoarele cazuri, expres prevăzute la art. 64 alin. (5) C. pen.: a) persoana condamnată
nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin
muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune,
înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
În ambele ipoteze prevăzute la art. 64 alin. (5) lit. a) şi b) C. pen., instanţa de
judecată înlocuieşte zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare.
Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune în
executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune [art. 560
alin. (3) C. pr. pen.]. Procedura detaliată de executare a muncii neremunerate în folosul
comunităţii este prevăzută în Legea nr. 253/2013 (art. 51, art. 52).
Secţiunea III
Pedeapsa accesorie aplicabilă persoanei fizice
Potrivit art. 54 C. pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor

drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate.
Din definiţia prezentată mai sus, se desprind următoarele caracteristici ale pedepsei
accesorii:
1) este o pedeapsă secundară, astfel încât se dispune numai pe lângă pedeapsa
principală privativă de libertate (închisoare ori detenţiune pe viaţă);
2) este o pedeapsă privativă de drepturi care formează conţinutul pedepsei com-

plementare;
3) de regulă, se execută concomitent cu pedeapsa principală, în timpul în care
condamnatul execută pedeapsa privativă de libertate, chiar şi pe timpul liberării condi-
ţionate poate să execute şi pedeapsa accesorie [excepţie fiind cazul prevăzut la art. 65
alin. (2) C. pen.];
4) pedeapsa accesorie urmează soarta pedepsei principale.
Din punct de vedere formal, pedepsele accesorii nu sunt „sancţiuni”, ci consecinţe
juridice pe care alte ramuri ale dreptului le ataşează unei condamnări penale. Ele tind să
„lovească infractorul” cu un fel de „indignare suplimentară”1.
Raţiunea pedepsei accesorii din noul Cod penal este de a contribui la o mai adec-
vată individualizare a pedepsei şi la amplificarea caracterului aflictiv al pedepsei
principale privative de libertate2.
Conţinutul pedepsei accesorii este stabilit în art. 65 C. pen. În dependenţă de
pedeapsa principală aplicată (închisoare sau detenţiune pe viaţă), poate fi interzisă, ca
pedeapsă accesorie, exercitarea unuia sau a mai multora dintre următoarele drepturi3:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de
drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de
a se apropia de acestea;
1 V.G. Lombois, Droit pénal général, Hachette, 1994, p. 117.

3 Analiza desfăşurată a conţinutului drepturilor a căror exercitare este interzisă o vom realiza în cadrul
secţiunii ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Pedeapsa accesorie în cazul aplicării pedepsei principale a închisorii se aplică în
funcţie de pedeapsa complementară. Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) C. pen., pedeapsa
accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a),
b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. De
remarcat că interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României [art. 66
alin. (1) lit. c) C. pen.], nu a fost prevăzută ca pedeapsă accesorie în ipoteza în care
însoţeşte pedeapsa principală a închisorii.
În cazul în care exercitarea drepturilor specificate la art. 66 alin. (1) C. pen. a fost
interzisă ca pedeapsă complementară, atunci pe parcursul executării pedepsei închisorii
exercitarea acestor drepturi va fi deopotrivă interzisă, cu titlu de pedeapsă accesorie,
neavând relevanţă dacă pedeapsa complementară este aplicată de către instanţa de
judecată în mod facultativ (la aprecierea instanţei) ori obligatoriu (în virtutea prevederii
exprese a acestei pedepse în normele legii penale).
Aşa cum am menţionat mai sus, pedeapsa accesorie poate însoţi şi pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în inter-
zicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o)
C. pen. sau a unora dintre acestea [art. 65 alin. (2)]. În această ipoteză, aplicarea
pedepsei accesorii nu se face automat, ci ţinându-se seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei, la aprecierea instanţei de judecată.
Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare până când pedeapsa principală privativă
de libertate a fost executată sau considerată ca executată. O situaţie particulară, care
reprezintă o excepţie de la regulă, se întâlneşte în cazul interzicerii exercitării dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României, condamnat la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, caz în care pedeapsa accesorie se pune în executare la data liberării condiţionate
sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
Punerea în executare a pedepsei accesorii este reglementată în Legea nr. 253/20131
şi în Codul de procedură penală (art. 555).
1 Potrivit art. 27 din Legea nr. 253/2013:

„(1) Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa închisorii se face prin trimiterea
de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor şi instituţiilor
prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi d)-n), corespunzătoare conţinutului pedepsei accesorii;
(2) Punerea în executare a pedepsei accesorii ce însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă se face prin
trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii persoanelor şi
instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a)-f).
(3) Comunicarea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face de îndată după rămânerea definitivă a hotărârii.
(4) Dispoziţiile art. 31 se aplică în mod corespunzător, în cazul în care pedeapsa accesorie se execută
fără ca persoana condamnată să fie privată de libertate”.
Secţiunea IV
Pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice

Pedepsele complementare sunt pedepse reglementate în scopul de a întregi efectele
pedepselor principale, putând fi dispuse pentru perioade între 1 şi 5 ani, conform art. 66
alin. (1) C. pen. Pedepsele complementare se aplică de către instanţele judecătoreşti
numai pe lângă pedepsele principale şi îndeplinesc, alături de pedepsele principale,
funcţiile de constrângere, de reeducare şi de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.
Astfel, pedepsele complementare completează represiunea instituită prin pedepsele
principale1.
Prin esenţa lor, pedepsele complementare accentuează (amplifică) efectele pedep-
selor principale. De exemplu, prin aplicarea pedepsei cu închisoarea, condamnatul este
exclus pentru o vreme din societate; aşadar, se produce un efect de neutralizare. Această
pedeapsă privativă de libertate poate fi însoţită, în condiţiile legii, de o pedeapsă com-
plementară, care produce, deopotrivă, un efect de neutralizare a persoanei condamnate,
dar într-o o manieră mai vizibilă, de exemplu interzicându-l să practice o profesie
pentru o perioadă de timp.
Din şirul pedepselor complementare enumerate de către legiuitor în art. 55 C. pen.
rezultă că acestea pot fi restrictive de drepturi şi libertăţi, precum şi pedepse morale
(degradarea militară ori publicarea hotărârii de condamnare), care se aplică împreună cu
pedeapsa închisorii sau a amenzii2.
În particular, potrivit art. 55 C. pen., pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
§2. Interzicerea exercitării unor drepturi

Interzicerea exercitării unor drepturi este o pedeapsă complementară care se aplică
persoanelor fizice pe lângă pedeapsa închisorii sau amenzii şi care constă în interzicerea
pe o perioadă de timp a exerciţiului anumitor drepturi ale condamnatului.
Interzicerea exercitării anumitor drepturi este o pedeapsă determinată. Termenul
pentru care se aplică acest tip de pedeapsă este de la 1 an la 5 ani. La aplicarea acestei
pedepse instanţa de judecată indică clar care drepturi sunt interzise şi pentru ce perioadă
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 436 din 9 iunie 2015 referitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a) şi d) din Codul penal şi ale Legii nr. 254/2013
privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 626 din 18 august 2015.
de timp. Conţinutul acestei pedepse este variabil şi divizibil, astfel încât instanţa de
judecată poate individualiza în situaţii particulare care drept sau drepturi necesită a fi
interzise pentru a amplifica efectele pedepsei principale.
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este reglementat la
art. 66 C. pen., potrivit căruia pedeapsa constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă
de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii;
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, cultu-
rale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de
a se apropia de acestea;
Conţinutul diversificat al acestei pedepse determină o mai bună adecvare a sancţi-
unii în raport cu împrejurările concrete ale cauzei sporindu-i în acest fel considerabil
eficienţa. În continuare, vom introduce scurte explicaţii şi precizări referitoare la
drepturile interzise care formează conţinutul pedepsei complementare:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice.
Această interzicere priveşte dreptul de a fi ales în cadrul autorităţilor statului; adică
excluderea condamnatului de la posibilitatea de a candida la alegerile parlamentare,
prezidenţiale, la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerea autorităţilor
publice locale. De asemenea, interzicerea priveşte şi excluderea de la depunerea
candidaturii pentru o funcţie publică eligibilă, cum ar fi cea de membru în Consiliul
Superior al Magistraturii ori de preşedinte, vicepreşedinte sau preşedinte de secţie la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie1.

Dreptul de a fi ales este un drept fundamental, reglementat în art. 37 din

Constituţie, făcând parte, totodată, din categoria drepturilor electorale. Din interpretarea
coroborată a art. 16 alin. (3), art. 36 şi a art. 37 din Constituţie, Curtea Constituţională a
României a reţinut că cetăţeanului român căruia îi este interzis dreptul de a fi ales,
conform art. 37 din Legea Fundamentală, îi este interzis dreptul de a ocupa o funcţie
sau o demnitate publică, civilă sau militară, potrivit art. 16 alin. (3) din Constituţie.
Pentru acest motiv, dispoziţiile art. 66 alin. (3) C. pen. prevăd dispunerea cumulativă a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi cod.
Dispunerea pedepselor complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
nu are nicio consecinţă asupra dreptului la vot, reglementat în art. 36 din Legea
Fundamentală1. Interzicerea dreptului de a fi ales are consecinţe directe numai asupra
dreptului persoanei de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice ale funcţii publice,
prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen.;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. Interdicţia
priveşte în acest caz dreptul de a ocupa funcţii în aparatul de stat, a căror îndeplinire
implică exerciţiul autorităţii de stat. Este vorba de anumite funcţii în care regula este
aceea a numirii pe post în urma îndeplinirii unor criterii sau a susţinerii unui concurs.
Funcţii, cum ar fi cea de judecător, procuror, cadru în sistemul de apărare şi ordine
publică, în administraţia centrală ori locală, inspecţii ori organe de control, ori alte
organe care pot folosi autoritatea de stat ca responsabili cu aplicarea legilor sau a
normelor stabilite prin actele normative2. Când legea prevede interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa va dispune atât interzicerea exercitării
dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, cât şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat [art. 66 alin. (2) C. pen.];
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. Potrivit art. 2 lit. a) din
OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, străinul este persoana care nu
are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al
Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene.
Această pedeapsă a fost prevăzută în Codul penal din 1969 în calitate de măsură de
siguranţă – Expulzarea. Prin urmare, legiuitorul şi-a regândit viziunea referitoare la
temeiul acestei interdicţii. Astfel, aşa cum se arată în doctrină, acest lucru înseamnă că
nu starea de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală este
temeiul acestei sancţiuni, ci necesitatea aplicării unei sancţiuni (pedepse) în completarea
pedepsei principale la care a fost condamnat străinul3. Actualmente, expulzarea
constituie, potrivit art. 2 lit. v1) din O.U.G. nr. 194/2002, punerea în executare a
pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării dreptului
1 Conform art. 36 din Constituţie: „(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până
în ziua alegerilor inclusiv. (2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici
persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”.
străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor art. 65 alin.

(2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen.
Expulzarea este o măsură extremă la care se recurge numai în anumite condiţii. De
regulă, se are în vedere apărarea securităţii naţionale a statului. Este cazul cetăţenilor
străini care, prin faptele lor, au devenit indezirabili statului care ia măsura expulzării.
Conform Constituţiei (art. 19), cetăţeanul român nu poate fi expulzat din România. În
art. 19 din Carta drepturilor fundamentale a UE se prevede că expulzările colective sunt
interzise şi nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există
un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau trata-
mente inumane sau degradante. Expulzarea se efectuează de către Inspectoratul General
pentru Imigrări prin îndepărtarea sub escortă a străinului, în conformitate cu prevederile
OUG nr. 194/2002.
În corespundere cu art. 66 alin. (4) C. pen., pedeapsa concretizată în interdicţia
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se va dispune atunci când
există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori
că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul
în care urmează a fi expulzată.
Deopotrivă, potrivit art. 100 OUG nr. 194/2002:
„(1) Expulzarea se suspendă în perioada în care Inspectoratul General pentru
Imigrări constată incidenţa următoarelor situaţii: a) străinul poate fi îndepărtat sub
escortă numai către un stat faţă de care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în
pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante; b) starea de
sănătate a străinului face imposibilă realizarea îndepărtării sub escortă; c) străinul se
află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 15 alin. (1) din OUG;
(2) Îndepărtarea sub escortă îşi reia cursul de la data la care Inspectoratul General
pentru Imigrări constată încetarea situaţiilor prevăzute la alin. (1);
(3) Inspectoratul General pentru Imigrări informează în scris străinul şi instanţa de
judecată competentă cu privire la constatarea incidenţei sau încetării situaţiilor
prevăzute la alin. (1)”;
d) dreptul de a alege. Prin interzicerea dreptului de a alege, prevăzut la art. 66
alin. (1) lit. d) C. pen., se pierde temporar dreptul la vot al cetăţeanului român.
Dispunerea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a alege are
consecinţe directe asupra dreptului persoanei de a fi aleasă în autorităţile publice sau în
orice ale funcţii publice, prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen., sau asupra dreptului
persoanei de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzut la
art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen., întrucât Legea Fundamentală prevede expres că pot fi
aleşi doar cetăţenii cu drept de vot1, deci al căror drept de a alege nu a fost interzis
printr-o hotărâre judecătorească definitivă1.
1 Potrivit art. 37 din Constituţie: „(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice,
potrivit articolului 40 alineatul (3); (2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv,
e) drepturile părinteşti. Interdicţia exercitării drepturilor părinteşti poate fi

aplicată în cazul săvârşirii de către părinte a unor infracţiuni ce îl afectează grav pe
copil şi demonstrează că infractorul este nedemn să-şi exercite drepturile părinteşti,
această exercitare fiind dăunătoare în primul rând pentru minor. La astfel de infracţiuni
se raportează, bunăoară, unele infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale, în care
victimele sunt minori, ori alte infracţiuni de violenţă comise asupra minorului.
Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti nu se confundă cu decăderea din
drepturile părinteşti. Decăderea din exerciţiul autorităţii părinteşti reprezintă o sancţiune
de drept civil constând în interzicerea exercitării drepturilor şi, în anumite situaţii, a
îndeplinirii îndatoririlor ce decurg din autoritatea părintească, în situaţia în care
părintele are un comportament necorespunzător faţă de minor.
Interzicerea exercitării drepturilor părinteşti se dispune pe o perioadă strict deter-
minată şi numai în limitele temporale prevăzute de legea penală (de la 1 la 5 ani), în
timp ce decăderea din drepturile părinteşti se dispune pe o perioadă nedeterminată.
Este de menţionat că, potrivit art. 464 alin. (2) C. civ., părintele sau părinţii decă-
zuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste
cazuri, consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este şi el obligatoriu.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că măsurile ce implică privarea
de drepturile părinteşti ar trebui să fie aplicate numai în circumstanţe excepţionale şi pot
fi justificate doar dacă sunt motivate de o cerinţă imperativă care se referă la interesele
copilului.
Pentru identificarea interesului superior al copiilor într-un caz particular, trebuie să
se ţină cont de două aspecte: în primul rând, este în interesul suprem al copilului ca
legăturile sale cu familia să fie păstrate, cu excepţia cazurilor în care familia s-a
dovedit a fi extrem de nepotrivită, şi, în al doilea rând, este în interesul superior al
copilului ca acesta să se dezvolte într-un mediu sigur şi liniştit.
f) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea priveşte dreptul de a fi numit
(desemnat) şi de a exercita însărcinarea de tutore. Şi interzicerea acestor drepturi este
determinată de nedemnitatea infractorului care prin infracţiunile săvârşite a demonstrat
că nu prezintă garanţii morale prevăzute de legislaţia civilă pentru a fi desemnat/numit
în calitate de tutore ori în calitate de curator.
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii. Interzicerea acestui drept
vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice
locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi
în funcţia de preşedinte al României”. În acelaşi timp, potrivit art. 38 din Legea Fundamentală, în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
Parlamentul European.
1 Decizia nr. 436/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 66 alin. (1) lit. a) şi d) din Codul penal şi ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
este determinată de periculozitatea condamnatului care s-a folosit de funcţia, profesia,

meseria ori activitatea sa pentru a săvârşi infracţiunea1.
Prin funcţie se înţelege activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţio-
nală de conducere sau execuţie.
Meseria este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică,
necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a obiectelor
muncii sau pentru prestarea anumitor servicii.
Profesia este specialitatea (calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este specia-
litatea (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă.
Activitatea desemnează un domeniu limitat în care acţionează cineva. În contextul
examinat, putem raporta la această noţiune ocupaţii precum: crescători de animale,
lucrători comerciali, pescari, muncitori agricultori, muncitori necalificaţi.
Această interdicţie poate fi aplicată în calitate de pedeapsă complementară numai
dacă infractorul s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de funcţia pe care o ocupa,
profesia sau meseria pe care o exercita ori de activitatea pe care o desfăşura. Cel
decăzut din acest drept nu poate fi reîncadrat sau nu mai poate continua să ocupe
funcţia, să exercite profesia sau meseria ori să desfăşoare activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii.
Pedeapsa respectivă nu trebuie să fie confundată cu măsura de siguranţă a interzi-
cerii exercitării unei funcţii sau profesii, care se ia în cazul în care făptuitorul nu poate
exercita în mod nepericulos funcţia, profesia, meseria sau ocupaţia din cauza incapa-
cităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru activitatea respectivă2.
Totodată, trebuie de precizat că în Codul penal interzicerea exercitării acestui drept
are şi o altă natură juridică, aceasta putând fi impusă de instanţă ca obligaţie ce trebuie
îndeplinită pe durata termenului de supraveghere de către persoana faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei [art. 85 alin. (2) lit. j) C. pen.], în sensul de a nu
ocupa sau exercita funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru
comiterea infracţiunii.
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme3. Prin orice cate-
gorie de armă se are în vedere orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare determină
aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase,
amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în
măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexa la Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor [art. 2 alin. (I) pct. 1]4.
Interdicţia prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. h) C. pen. poate fi dispusă în general faţă
de condamnaţii care au săvârşit infracţiuni folosind arme, indiferent dacă au avut sau nu

3 Potrivit art.179 C. pen.: „(1) Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin
dispoziţii legale. (2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au
fost întrebuinţate pentru atac”.
4 Publicată în M. Of. nr. 583 din 30 iunie 2004.
autorizaţie pentru a deţine astfel de arme, sau faţă de alţi condamnaţi periculoşi pentru
care instanţa apreciază că deţinerea unei arme ar putea favoriza comiterea de noi
infracţiuni1.
Această interdicţie are în Codul penal şi natura unei obligaţii impuse pe perioada
de supraveghere persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei [art. 85
alin. (2) lit. h)] ori ca obligaţie impusă pe perioada supravegherii persoanei faţă de care
s-a dispus liberarea condiţionată [art. 101 alin. (2) lit. g)], în acest din urmă caz dacă
obligaţia nu a fost aplicată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi [art. 101 alin. (3].
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă. Dreptul de
a conduce autovehicule este stabilit atât în ceea ce priveşte categoria acestora, cât şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care le conduc, de Codul rutier
(Legea nr. 203/2012 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulaţia pe drumurile publice, publicată în M. Of. nr. 760 din 12 noiembrie 2012)2.
alin. (2) lit. g)] ori ca obligaţie impusă pe perioada supravegherii persoanei faţă de care
s-a dispus liberarea condiţionată [art. 101 alin. (2) lit. f)], în acest din urmă caz dacă
obligaţia nu a fost aplicată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi [art. 101 alin. (3)].
j) dreptul de a părăsi teritoriul României. Este o pedeapsă complementară care
limitează dreptul la libera circulaţie în afara teritoriului României atât a cetăţenilor
români (care au comis infracţiuni în afara teritoriului ţării, cât şi pe teritoriul României),
cât şi a cetăţenilor străini. Libera circulaţie este un drept garantat constituţional. In
concreto, potrivit alin. (1) art. 25 din Constituţia României, dreptul la liberă circulaţie,
în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
Libera circulaţie a cetăţenilor în spaţiul românesc ori în străinătate este regle-
mentată prin Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a
cetăţenilor români în străinătate3. Potrivit legii în cauză, cetăţenilor români care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege le este garantat dreptul de a călători în
străinătate, de a emigra şi de a reveni oricând în ţară. Nicio autoritate română nu îi poate
interzice, în nicio situaţie, unui cetăţean român să se reîntoarcă pe teritoriul României
[art. 2 alin. (1)]; limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la liberă circulaţie în
străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în
prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui
drept [art. 3 alin. (1)].
Totodată, potrivit art. 15 din OUG nr. 194/20024: „(1) Străinului nu i se permite
ieşirea din ţară în următoarele situaţii: a) este suspect sau inculpat într-o cauză penală şi

3 Publicată în M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005.
4 Publicată în M. Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002.
magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării;

b) a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a părăsi
teritoriul României sau a fost dispusă măsura de a nu părăsi teritoriul României; (2) În
situaţiile prevăzute la alin. (1) organele competente din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne vor pune în aplicare măsura de a nu permite ieşirea de pe teritoriul României,
numai în baza documentelor încheiate de procuror, de instanţele de judecată sau de
organele prevăzute de lege care au atribuţii de punere în executare a pedepsei închisorii,
care conţin o asemenea măsură şi sunt transmise pentru punere în aplicare; (4) Punerea
în aplicare a măsurii se realizează, în toate cazurile, prin instituirea consemnului
nominal la frontieră de către organele poliţiei de frontieră”.
alin. (2) lit. i)] ori a unei obligaţii impuse pe perioada supravegherii persoanei faţă de
care s-a dispus liberarea condiţionată [art. 101 alin. (2) lit. c)], în acest din urmă caz,
dacă obligaţia nu a fost aplicată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exer-
citării unor drepturi [art. 101 alin. (3)], precum şi a unei obligaţii impuse pe durata
termenului de supraveghere persoanei condamnate cu suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere [art. 93 alin. (2) lit. d)].
drept public. Persoana juridică de drept public1 prin excelenţă este Statul. În categoria
persoanelor juridice de drept public se mai includ: unităţile administrativ-teritoriale,
organele autorităţii legislative, Preşedinţia României şi organele autorităţii executive,
anume: Guvernul României; ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale; autorităţile administrative autonome, nesubordonate Guvernului,
precum Banca Naţională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Infor-
maţii, Societatea Română de Televiziune etc.; prefecturile şi organele locale de
specialitate ale administraţiei de stat, adică serviciile publice descentralizate ale
organelor administraţiei publice centrale; misiunile diplomatice şi oficiile consulare,
organele autorităţii judecătoreşti (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,
tribunalele şi Ministerul Public), Curtea Constituţională, autorităţile administraţiei
publice locale etc.
Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate, o funcţie de conducere în
cadrul unei persoane juridice de drept public este caracterizată prin aceea că respectiva
persoană organizează, îndrumă, controlează, conduce o instituţie a statului sau o
autoritate publică, părţile fiind într-un raport de îndeplinire a unor drepturi şi obligaţii
stabilite prin contract de conducere. Importanţa conducerii unei persoane juridice de
1 Conform prevederilor art. 191 C. civ.: „(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin
lege. (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de
drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte
moduri prevăzute de lege”.
drept public este aceea că există prezumţia de legalitate a actelor conducătorului, el

fiind cel care implică cu autoritatea conferită de poziţia în organizaţie drepturile şi
funcţiile ce se aplică în raporturile cu cetăţenii1. Tocmai din aceste considerente este
justificată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului specificat la
art. 66 alin. (1) lit. k) C. pen. pentru condamnaţii care au săvârşit infracţiuni ce îi fac
nedemni de a conduce astfel de unităţi. Şi această interdicţie are caracter determinat,
astfel încât instanţa de judecată este obligată să indice în hotărârea sa perioada pentru
care este valabilă.
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. Impunerea acestei
pedepse implică interzicerea dreptului condamnatului care a săvârşit infracţiuni în
anumite localităţi de a se afla o anumită perioadă de timp în localităţile respective
(determinate concret prin hotărârea de condamnare a instanţei de judecată). Această
interdicţie presupune o limitare a dreptului fundamental la libera circulaţie (art. 25 din
Constituţie), care îşi găseşte fundamentul în necesitatea protecţiei unor valori sociale
aflate în stare de risc în privinţa comiterii unor infracţiuni de către infractor.
Prin hotărârea instanţei de judecată este necesar să se stabilească într-un mod
concret localitatea în care persoana condamnată nu poate merge sau unde nu-şi poate
stabili reşedinţa, precum şi perioada de timp pentru care este valabilă interdicţia.
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă. Interzicerea exercitării acestui
drept se aplică în special condamnaţilor care au săvârşit infracţiuni în locurile descrise
de lege. Această pedeapsă este de natură a elimina riscul comiterii unor fapte contrare
legii, tocmai avându-se în vedere conduita anterioară a condamnatului.
În Codul penal, această interdicţie are şi natura unei obligaţii impuse pe perioada
alin. (2) lit. f)] ori a unei obligaţii impuse pe perioada supravegherii persoanei faţă de
care s-a dispus liberarea condiţionată [art. 101 alin. (2) lit. d)], în acest din urmă caz,
dacă obligaţia nu a fost aplicată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi [art. 101 alin. (3)].
n) dreptul de a comunică cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori
de a se apropia de acestea. Această interdicţie presupune restricţionarea dreptului
condamnatului de a comunica şi de a se apropia de anumite persoane: cu victima sau cu
membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte
persoane – strict determinate în hotărârea instanţei de judecată. Această pedeapsă este
menită să protejeze victima infracţiunii şi familia acesteia de o eventuală răzbunare sau
reproş al condamnatului. Sancţiunea are de asemenea rolul de a împiedica, cel puţin
pentru o perioadă de timp, regruparea foştilor participanţi la săvârşirea infracţiunii sau
evitarea unor reacţii adverse între foştii participanţi, sau evitarea contactului cu alte

persoane care au avut mai mult sau mai puţin legătură cu infracţiunea săvârşită sau care
au participat la procesul penal1.
De regulă, interdicţia de comunicare are caracter absolut, astfel încât se interzice
orice fel de comunicare dintre condamnat şi persoanele indicate în hotărârea de
condamnare, fie că comunicarea este verbală ori nonverbală; deopotrivă, se interzice
atât comunicarea directă, cât şi indirectă ori la distanţă prin intermediul diferitor
tehnologii de comunicare (telefon, e-mail, poştă).
Domeniul de aplicare a acestei interdicţii se poate extinde asupra unei persoane ori
asupra mai multor persoane, în funcţie de circumstanţele ce apar în cazul specific. În
conformitate cu art. 66 alin. (5) C. pen., instanţa trebuie să individualizeze în concret
conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei. Astfel, în hotărârea de
condamnare trebuie arătate în mod clar care sunt persoanele, dintre cele arătate de lege,
cu care condamnatul are interdicţia de a comunica.
alin. (2) lit. e)] ori a unei obligaţii impuse pe perioada supravegherii persoanei faţă de
care s-a dispus liberarea condiţionată [art. 101 alin. (2) lit. e)], în acest din urmă caz,
obligaţia poate fi impusă dacă nu a fost aplicată în cadrul pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi [art. 101 alin. (3)].
Această interzicere presupune o distanţare fizică a condamnatului de victimă şi de
mediul său: locuinţa sa, locul de muncă, şcoală sau orice alt loc în care victima îşi
desfăşoară activităţi sociale în condiţii strict determinate în hotărârea instanţei de
judecată. Ca şi în cazul interdicţiei de mai sus, potrivit art. 66 alin. (5) C. pen., instanţa
trebuie să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de
împrejurările cauzei. Astfel, în hotărârea de condamnare trebuie arătate în mod clar
locurile pe care condamnatul are interdicţia de a le frecventa.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 67 C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi:
‒ poate fi aplicată de către instanţă atunci când pedeapsa principală stabilită este
închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară [alin. (1)];
‒ se aplică în mod obligatoriu atunci când legea prevede această pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită [alin. (2)].
În prima ipoteză, aplicarea pedepsei prevăzute la art. 66 C. pen. de către instanţa de
judecată este facultativă. Adică instanţa de judecată poate să o dispună, dar poate şi să
nu o dispună. Totodată, pentru a putea fi operabilă pentru instanţa de judecată, această
prevedere trebuie să întrunească următoarele condiţii:

‒ Pedeapsa principală stabilită să fie închisoarea sau amenda. Nu are relevanţă

dacă pedeapsa principală este executată cu lipsire de libertate sau fără lipsire de
libertate, pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată. Astfel,
pedeapsa complementară va putea fi aplicată indiferent dacă instanţa a hotărât execu-
tarea amenzii sau a închisorii ori a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea
executării sub supraveghere.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi nu poate fi aplicată
pe lângă detenţiunea pe viaţă. De remarcat că dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. pen.
referitor la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi au
făcut deja obiectul unei excepţiei de neconstituţionalitate [alături de dispoziţiile art. 72
alin. (1) C. pen.]. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a susţinut că dispoziţiile
legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitor la criteriile
de nediscriminare şi ale art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa
legii.
Curtea Constituţională a României a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconsti-
tuţionalitate, constatând că dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi ale art. 72 alin. (1) C. pen. sunt
constituţionale în raport cu criticile formulate.
În susţinerea acestei decizii, Curtea a arătat următoarele1:
 Soluţia legislativă criticată nu afectează principiul egalităţii cetăţenilor în faţa
legii, deoarece se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei criticate, respectiv
aceea de condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fără deosebire de „rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă
politică, de avere sau de origine socială”. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a
statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în
esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de
tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional.
 Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de
stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă
şi rezonabilă (a se vedea Decizia nr. 206 din 31 martie 2015, publicată în M. Of. nr. 375
din 29 mai 2015, paragraful 15).
 Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate la
pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă, pe de o parte, şi cele condamnate la pedeapsa
principală a închisorii/amenzii, pe de altă parte. De aceea, analiza realizată din această
perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii
juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferit este pe deplin justificat. Prin
urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii,
prevăzut de art. 16 şi art. 4 din Constituţie.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 22 februarie 2018 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi ale art. 72 alin. (1) C. pen., publicată în M. Of. nr. 380
din 3 mai 2018.
 Potrivit art. 56 C. pen., detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe

durată nedeterminată, iar potrivit art. 66 alin. (1) din acelaşi cod, pedeapsa comple-
mentară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o
perioadă de la 1 la 5 ani, a unuia sau mai multor drepturi.
‒ Totodată, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se
execută „după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate” – art. 68 alin. (1) lit. c)
C. pen. Or, faţă de natura pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, nu se poate aplica o
pedeapsă complementară, nefiind posibil ca aceasta din urmă să fie incidentă după
intervenirea decesului condamnatului.
‒ Instanţa trebuie să constate caracterul necesar al acestei pedepse în coraport cu
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului. În
ipoteza în care instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei complementare, va
decide care drept sau drepturi dintre drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) C. pen. vor
forma obiectul interzicerii, precum şi durata interzicerii exercitării acelor drepturi.
În cea de-a doua ipoteză, prevăzută la art. 67 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei com-
plementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie atunci când legea prevede
această pedeapsă alături de pedeapsa principală. Aşadar, instanţa aplică această pedeapsă în
virtutea prevederii sale exprese în lege. Şi în acest caz instanţa decide cu privire la
categoriile de drepturi a căror exercitare va fi interzisă şi la durata acestei interdicţii.
Dispoziţii privind aplicarea obligatorie a pedepsei complementare se întâlnesc atât
în Partea generală, cât şi în Partea specială ale Codului penal ori în alte norme penale
speciale. În particular, în art. 57 C. pen., referitor la neaplicarea detenţiunii pe viaţă, se
prevede că în locul detenţiunii pe viaţă se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de
ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă; iar în art. 58 C. pen.
referitor la înlocuirea detenţiunii pe viaţă se prevede că pedeapsa detenţiunii pe viaţă
poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi pe durata ei maximă. În acest din urmă caz, dacă instanţa decide înlo-
cuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu închisoarea, aplicarea pedepsei complementare a
interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie.
Excepţiile prevăzute de legiuitor în art. 57, 58 şi 99 C. pen. nu vizează situaţii de
excepţie în care se aplică pedeapsa complementară la pedeapsa principală a detenţiunii
pe viaţă, ci situaţii de excepţie de neaplicare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, dacă la data
pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, dacă cel
condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul
executării pedepsei şi dacă se impune liberarea condiţionată în cazul în care, între altele,
cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune, consecinţa fiind aceea a
aplicării în final a unei pedepse cu închisoarea şi a pedepsei complementare a inter-
zicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă1.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 22 februarie 2018 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal. Publicată în Monitorul
Oficial nr. 380 din 3 mai 2018.
În Partea specială a Codului penal există exemple numeroase când pedeapsa

interzicerii exercitării unor drepturi se aplică în mod obligatoriu, cum ar fi: art. 188 –
Omorul, art. 189 – Omorul calificat, art. 191 alin. (3) – Determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, art. 197 – Relele tratamente aplicate minorului, art. 209 – Sclavia etc.
Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în
cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere [art. 67
alin. (3) C. pen.]. Prevederea unei asemenea excepţii îşi poate găsi justificarea, printre
altele, în lipsa de periculozitate a condamnatului străin, de vreme ce instanţa a
considerat că pentru îndreptarea lui este suficientă doar aplicarea pedepsei, fără a fi
necesară executarea ei efectivă1.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
La art. 68 C. pen. sunt prevăzute câteva momente de la care va începe executarea
pedepsei complementare prevăzute la art. 66, în funcţie de natura pedepsei (amendă sau
închisoare), modalitatea de executare (pedeapsa cu lipsire de libertate executată în
penitenciar sau în sistem cu supraveghere), precum şi în dependenţă de momentul în
care pedeapsa cu lipsire de libertate se încheie prin alte situaţii specifice executării:
1) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii. O
asemenea reglementare este justificată tocmai în virtutea naturii juridice a pedepsei cu
amenda, care nu exclude condamnatul din societate, astfel încât necesitatea aplicării
imediate a pedepsei complementare nu poate fi contestată. Dacă se dispune înlocuirea
pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi
infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi neexecutată la data înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii
[art. 68 alin. (3) C. pen.].
În ipoteza în care pedeapsa amenzii însoţeşte pedeapsa închisorii, pedeapsa com-
plementară va începe să se execute după ce pedeapsa privativă de libertate a fost
executată ori se consideră executată după încheierea termenului de supraveghere.
Dacă pedeapsa amenzii cu zile-amendă se execută cu muncă neremunerată în folo-
sul comunităţii, momentul începerii executării pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi este cel al debutului pedepsei cu prestarea unei munci în folosul comu-
nităţii, chiar dacă ea va înlocui zilele-amendă. Zilele de executat ca muncă în folosul
comunităţii se realizează în regim neprivativ de libertate, deci pedeapsa complementară
se execută concomitent cu executarea pedepsei principale şi după executarea acesteia,
în situaţia în care aceasta are o durată mai mare în timp decât zilele de muncă nere-
munerată în folosul comunităţii. În situaţia în care instanţa înlocuieşte zilele-amendă
neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile cu
închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi va începe a se executa
după terminarea pedepsei privative de libertate2.

2) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Şi în acest caz interzicerea exer-
citării unor drepturi în calitate de pedeapsă complementară devine executorie imediat ce
hotărârea de condamnare a rămas definitivă, tocmai fiindcă condamnatul este lăsat în
societate fiindu-i suspendată executarea pedepsei.
În ipoteza în care se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, pentru alte motive decât săvârşirea unei noi infracţiuni, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data
revocării se va executa după executarea pedepsei închisorii [art. 68 alin. (3) C. pen.].
3) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pe-
deapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după
expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. Pedeapsa comple-
mentară a interzicerii exercitării unor drepturi se execută numai după executarea
pedepsei cu închisoarea. Raţionamentul este firesc, astfel încât din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepsei cu închisoarea
condamnatul execută şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi, care nu poate
coincide în executare cu pedeapsa complementară.
Potrivit art. 160 alin. (1) C. pen., graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în
parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară, iar potrivit
alin. (2) al aceluiaşi articol graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi a
măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin
actul de graţiere. Deopotrivă, în corespundere cu dispoziţiile Legii nr. 546/2002, art. 9
alin. (3), nu pot fi graţiate (…) pedepsele complementare şi accesorii. Până la stingerea
executării pedepsei ca urmare a graţierii, condamnatul execută şi pedeapsa accesorie;
tocmai de aceea, numai după stingerea executării pedepsei ca urmare a graţierii
urmează să se execute pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
În ipoteza graţierii parţiale, dacă în urma actului de demenţă mai rămâne o parte de
pedeapsă de executat, pedeapsa complementară va începe să se execute după terminarea
executării acelei părţi de pedeapsă.
Potrivit art. 162 alin. (6) C. pen., pedepsele complementare aplicate persoanelor
fizice nu se prescriu. Prin urmare, deşi executarea pedepsei principale este înlăturată ca
efect al împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei, pedeapsa comple-
mentară aplicată rămâne a fi operabilă, urmând a fi executată, conform hotărârii defi-
nitive de condamnare, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
O situaţie similară se atestă şi în cazul expirării termenului de supraveghere a
liberării condiţionate, ipoteză în care pedeapsa principală se consideră executată, în
timp ce pedeapsa complementară se execută după expirarea termenului de supraveghere
a liberării condiţionate.
Atât pe durata termenului de supraveghere a liberării condiţionate, cât şi până la
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei condamnatul execută pe-
deapsa accesorie a cărei executare nu se suprapune cu pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi.
În Codul penal este reglementată şi o excepţie privind momentul începerii exe-

cutării pedepsei complementare în cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată.
Astfel, în conformitate cu art. 68 alin. (2) C. pen., în cazul în care s-a dispus liberarea
condiţionată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se
execută de la data liberării.
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi se realizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013 şi ale Codului
de procedură penală (art. 562, art. 563).
Potrivit art. 29 din Legea nr. 253/2013: „În cazul dispunerii pedepsei comple-
mentare a interzicerii unor drepturi, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de
pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă,
persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze
exercitarea dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este
cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul auto-
rităţii de stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum
şi, dacă este cazul, instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României,
comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General
al Poliţiei de Frontieră1;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate,
Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar în cazul în
care persoana locuieşte în străinătate, comunicarea se face Departamentului consular al
Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii
Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie îşi
1Potrivit art. 563 C. pr. pen.: „(1) Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat
pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face

menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat
organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României. (2) Dacă pedeapsa
complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce
hotărârea a rămas definitivă. (3) În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla
pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacă persoana faţă de care s-a luat pedeapsa complementară a interzicerii de a se afla pe teritoriul
României nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea
în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al
procesului-verbal se trimite instanţei de executare”.
are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa
condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face
consiliului local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi,
dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau
meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii,
comunicarea se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva
funcţie, profesie, meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice
care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective ori
autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite
de instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa
condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei
persoane juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al
Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află
localităţile vizate de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Admi-
nistrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comu-
nicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi,
pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în
afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie
ai acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care
condamnatul nu are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să se apropie,
Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratului
judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este
cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care victima sau
persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie, Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratelor judeţene de

poliţie de la domiciliul acestora. Copia va fi însoţită de menţiunea că victima sau
membrul de familie al acesteia la care se referă măsura complementară poate solicita
emiterea unui ordin european de protecţie, în condiţiile legii;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala
sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de
instanţa de judecată, comunicarea se face victimei, Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa
condamnatul şi Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz,
inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află locurile vizate de
interdicţie. Copia va fi însoţită de menţiunea că victima sau membrul de familie al
acesteia la care se referă măsura complementară poate solicita emiterea unui ordin
european de protecţie, în condiţiile legii”.
Comunicarea se va face când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
devine executabilă, potrivit art. 68 C. pen., şi va menţiona data de la care începe şi data
la care ar trebui să înceteze executarea pedepsei complementare [art. 29 alin. (2) din
Legea nr. 253/2013].
Dispoziţii relevante în materia executării pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi sunt prevăzute la art. 30, „Punerea în executare a pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi în cazul suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei sau a liberării condiţionate”, şi la art. 31, „Acordarea
de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi”, din
Legea nr. 253/2013.
§3. Degradarea militară

Potrivit art. 69 alin. (1) C. pen., pedeapsa complementară a degradării militare
constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. Legea penală distinge două situaţii în care se
aplică respectiva pedeapsă complementară:
– în mod obligatoriu, degradarea militară se aplică condamnaţilor militari în
activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea
mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă [art. 69 alin. (2) C. pen.];
– în mod facultativ (la aprecierea instanţei) degradarea militară poate fi aplicată
condamnaţilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracţiuni
săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5
ani şi de cel mult 10 ani [art. 69 alin. (2) C. pen.].
Aşa cum se desprinde din dispoziţiile art. 69 C. pen., degradarea militară are o
sferă de aplicabilitate redusă, astfel încât se aplică numai anumitor categorii de condam-
naţi: militarilor în activitate, în rezervă sau în retragere.
Potrivit Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare1, cadrele militare sunt în
activitate când ocupă funcţie militară. Calitatea de cadru militar în activitate se menţine
şi pe timpul cât acestea sunt eliberate din funcţii pentru a urma diferite forme de
pregătire în interesul serviciului, sunt suspendate din funcţii, precum şi atunci când sunt
puse la dispoziţie: în vederea încadrării sau trecerii în rezervă ori în retragere; pentru
cazurile de boală stabilite prin hotărâre a Guvernului; pe timpul cât sunt în captivitate.
Pot fi ofiţeri, maiştri militari sau subofiţeri în activitate persoanele care au cetăţenie
română şi domiciliul în ţară [art. 4 lit. a)];
Cadrele militare sunt în rezervă atunci când nu ocupă o funcţie militară, dar
întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul
militar ca rezervişti concentraţi sau mobilizaţi, iar la nevoie, în calitate de cadre militare
în activitate [art. 4 lit. b)];
Cadrele militare sunt în retragere atunci când, potrivit legii, nu mai pot fi chemate
pentru îndeplinirea serviciului militar [art. 4 lit. c)].
Degradarea miliară este o pedeapsă complementară privativă de drepturi, astfel
încât, în cazul aplicării ei, condamnatul pierde gradul militar şi dreptul de a purta
uniformă.
Gradul militar este un drept al titularului şi reprezintă recunoaşterea în plan social a
calităţii de cadru militar. Potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite
în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi corpul ofiţerilor (a se vedea art. 2 din
Legea nr. 80/1995).
Dreptul de a purta uniformă militară poate fi acordat, la trecerea în rezervă sau
direct în retragere, cadrelor militare care au cel puţin 20 de ani de serviciu militar şi s-au
distins prin activitatea desfăşurată, precum şi celor care au adus patriei servicii
deosebite, chiar dacă nu au o vechime de 20 de ani de serviciu militar. Criteriile de
acordare şi de retragere a acestui drept, precum şi situaţiile în care cadrele militare pot
purta uniforma militară, se stabilesc prin regulamente militare (art. 27 din Legea
nr. 80/1995).
Executarea pedepsei degradării militare. Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1)
C. pen., pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În lege nu este indicată durata pedepsei
complementare a degradării militare, astfel încât apreciem că această pedeapsă
perpetuează în mod permanent chiar şi după executarea pedepsei principale.
Reabilitarea (de drept ori judecătorească) nu are, de regulă, efect asupra degradării
militare. Astfel, potrivit art. 169 alin. (2) C. pen., reabilitarea nu are ca urmare obligaţia
de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de
redare a gradului militar pierdut. Este totuşi posibil (în mod facultativ – sublinierea ne
aparţine – n.a.) ca efectele pedepsei complementare a degradării militare să fie
înlăturate şi fostul condamnat să redobândească gradul militar pierdut în urma
condamnării2.
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 155 din 20 iulie 1995.

Aşadar, nu este exclusă în totalitate posibilitatea restabilirii drepturilor pierdute ca

urmare a aplicării degradării militare. Pe lângă posibilitatea redobândirii acestor drep-
turi prin efectul reabilitării, o asemenea soluţie poate avea loc şi prin efectul amnistiei şi
graţierii (atunci când actul de graţiere dispune astfel).
Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecă-
torul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului
unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului
militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului (art. 32 din Legea
nr. 253/2013)1.
Potrivit Legii nr. 80/1995 (art. 72), după aplicarea degradării militare, militarii sunt
scoşi din evidenţă militară, excepţie fiind cazul în care intervine o altă hotărâre
judecătorească, prin care s-a pronunţat achitarea sau prin care nu se mai aplică pedeapsa
complementară a degradării militare, cei în cauză fiind reluaţi în evidenţa militară, cu
gradul avut, prin ordinul celor care au dispus scoaterea din evidenţă.
Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii cărora li s-a aplicat degradarea militară şi
care au fost amnistiaţi sau graţiaţi de pedeapsa complementară a degradării militare,
precum şi cei care au fost reabilitaţi se reiau în evidenţa militară şi, în raport cu nevoile
forţelor armate, li se poate reda orice grad militar, până la gradul avut inclusiv.
Cadrele militare în rezervă care au redobândit cetăţenia română şi anterior au fost
scoase din evidenţa militară pot fi reluate în evidenţă, la repatriere.
Redarea gradului se face prin:
a) decret al Preşedintelui României, pentru generali şi amirali;
b) ordin al şefului Statului Major General, pentru ceilalţi ofiţeri, maiştri militari şi
subofiţeri.
Redarea gradului ca urmare a amnistierii, graţierii sau reabilitării nu atrage, de
drept, rechemarea în activitate, iar timpul cât au fost degradaţi nu se ia în calculul
stagiului în grad şi al vechimii de cadre militare în activitate.
§4. Publicarea hotărârii de condamnare

Fără îndoială, orice pedeapsă este infamantă. În mod special, acest caracter al
pedepselor derivă din însăşi condamnarea infractorului. Cu atât mai mult, caracterul
dezonorant al pedepselor este amplificat în ipoteza în care despre condamnarea
infractorului este înştiinţată societatea pe calea publicării hotărârii de condamnare.
Publicarea hotărârii de condamnare este o pedeapsă morală care constă în disemi-
narea informaţiei despre condamnarea infractorului dincolo de arealul instanţei de
judecată şi de verificarea ocazională a cazierului judiciar. În aşa fel, are loc o „discre-
ditare a condamnatului” ale cărui onoare şi reputaţie sunt afectate prin avertizarea
întregii populaţii în privinţa condamnării sale.
1 În acelaşi sens a se vedea şi art. 564 C. pr. pen.

Potrivit art. 70 alin. (1) C. pen., publicarea hotărârii definitive de condamnare se

poate dispune când, ţinând seama de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana condamnatului, instanţa apreciază că publicarea va contribui la
prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţiuni.
Aşadar, scopul principal al acestei pedepse constă în prevenirea săvârşirii unor
infracţiuni similare. Aplicarea pedepsei complementare, constând în publicarea
definitivă a hotărârii de condamnare, este facultativă; la aplicarea acesteia instanţa de
judecată va ţine cont de natura şi gravitatea infracţiunii, de împrejurările cauzei şi
persoana condamnatului tocmai în planul evaluării eficienţei pedepsei pentru prevenirea
altor asemenea infracţiuni.
Publicarea hotărârii este o pedeapsă morală deosebită dacă persoana infractorului
are notorietate în localitatea respectivă, faptele infracţionale au produs un impact major
la nivel de interes al opiniei publice ori în cazul în care natura şi gravitatea infracţiunii
au suscitat un viu interes pentru comunitate. În asemenea situaţii, publicarea hotărârii
are un efect sporit în ceea ce-l priveşte pe condamnat, dar prin puterea exemplarităţii
cazului poate contribui la prevenirea altor asemenea fapte1.
Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanţă, într-un
cotidian local sau naţional, o singură dată [art. 70 alin. (2) C. pen.]. Prin „extras” se
înţelege în vorbirea curentă un act în care s-au reprodus fragmentar părţile esenţiale
dintr-un document, în cazul particular fiind vorba despre elementele de bază ale
hotărârii de condamnare (dispozitivul hotărârii), precum şi despre datele privind
identitatea persoanei fizice condamnate. Publicitatea nu trebuie făcută în circumstanţe
ori prin mijloace abuzive (cum ar fi, de pildă, inserarea în extrasul publicitar a unor
mesaje/avertismente denigratoare), care exced conţinutul hotărârii de condamnare (de
exemplu: „Atenţie, pericol!”).
Instanţa de judecată determină cu precizie extrasul din hotărârea de condamnare şi
cotidianul (ziar care apare zilnic) în care va fi publicat acest extras. În funcţie de
impactul vizat asupra publicului ori cercului de persoane care urmează a fi informat
despre condamnare, cotidianul poate fi local sau naţional.
Publicarea se face numai o singură dată şi poate avea ca obiect numai o hotărâre
definitivă a instanţei de judecată.
Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei
condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane [art. 70 alin. (3) C. pen.].
Legiuitorul nu specifică anumite persoane care formează conţinutul menţiunii „altor
persoane”; prin urmare, prin alte persoane se înţelege orice altă persoană decât persoana
fizică condamnată căreia i-a fost aplicată respectiva pedeapsă complementară. O altă
chestiune confuză pe care o desprindem din dispoziţia prevăzută la art. 70 alin. (3)
C. pen. este dacă respectiva pedeapsa complementară este de natură morală ori are şi o
natură patrimonială, întrucât afectează patrimoniul condamnatului; or, legiuitorul a pus în
sarcina condamnatului toate cheltuielile legate de publicarea hotărârii de condamnare.

În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare,

judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită de instanţă,
cotidianului local sau naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului
pentru publicare. În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea conducerii
cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei condam-
nate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 de zile [art. 33
alin. (1)-(2) din Legea nr. 253/2013]1.
Secţiunea V
Pedepsele aplicabile persoanei juridice
Persoanele juridice nu pot face obiectul unor pedepse privative de libertate, în

virtutea particularităţilor lor, prin consacrarea răspunderii penale distincte de răspun-
derea persoanei fizice. Legiuitorul a prevăzut în Codul penal şi pedepsele specifice
aplicabile persoanelor juridice.
Consiliul Europei a subliniat în repetate rânduri importanţa prevederii sancţiunilor
corespunzătoare2. Astfel, în Recomandarea sa adresată statelor membre sugerează
acestora „să prevadă sancţiuni adaptate (adecvate) pentru întreprinderi” şi în anexă „să
ia în considerare introducerea sancţiunilor care sunt în mod special potrivite pentru
întreprinderi”. O astfel de adaptare este necesară din mai multe motive. Persoanele
juridice, mult mai mult decât persoanele fizice, sunt organisme schimbătoare. Membrii
sau asociaţii lor pot fi înlocuiţi, forma lor poate fi modificată, organizarea lor poate fi
bulversată, realitatea lor economică poate fi transferată. Conceptele precum reprimarea,
recidiva, aplicarea pedepselor şi reabilitarea comportă în mod necesar distorsiuni
comparativ cu cele aferente persoanelor fizice. Mai mult, funcţia retributivă a pedepsei
nu are aceeaşi semnificaţie în cazul persoanelor juridice. Pentru ele, aspectul moral al
pedepsei devine mult mai abstract3.
Potrivit art. 136 C. pen., persoanei juridice îi pot fi aplicate pedepse principale şi
complementare. Unica pedeapsă principală aplicabilă persoanei juridice este amenda.
1 În acelaşi sens, a se vedea art. 565 C. pr. pen. Pentru o imagine completă, a se vedea integral art. 33
alin. (3)-(7) din Legea nr. 253/2013.

2 Consiliul a elaborat, de asemenea, o listă sistematică, menţionând exemple de sancţiuni şi măsuri
corespunzătoare, în special întreprinderilor, printre care: avertismentul, cauţiunea; o decizie de declarare a

răspunderii şi de suportare a sancţiunii; amenda sau altă sancţiune pecuniară; confiscarea bunurilor utilizate
în săvârşirea infracţiunii sau a veniturilor obţinute din activitatea ilegală; interzicerea anumitor activităţi,
inclusiv a contractelor publice; interzicerea beneficiilor fiscale şi a subvenţiilor; interdicţia de a face
publicitate bunurilor sau serviciilor; suprimarea autorizaţiilor; destituirea membrilor conducerii; plasarea
temporară a întreprinderii sub responsabilitatea unui administrator desemnat de instanţă; închiderea
societăţii; dizolvarea societăţii; compensarea victimei şi/sau restituirea către victimă; restabilirea la starea
originală; publicarea deciziei de sancţionare sau a unei măsuri.
3 A se vedea: S. Geeroms, La responsabilité pénale de la personne morale: une étude comparative, în
Revue internatinale de droit compare, Année 1996, 48-3. Accesibil pe https://www.persee.fr/doc/ridc_

0035-3337_1996_num_48_3_5257.
Din categoria pedepselor complementare care pot fi aplicate persoanei juridice fac
parte:
3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la
unu la 3 ani;
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când
instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de împrejurările
cauzei, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse comple-
mentare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare.
Secţiunea VI
Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice
Amenda este singura pedeapsă principală ce poate fi aplicată persoanei juridice,

după cum prevede art. 136 alin. (2) C. pen. Aşadar, amenda se aplică în cazul oricărei
persoane juridice condamnate penal şi în cazul oricărei infracţiuni reţinute în sarcina
acesteia şi constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o
plătească. Amenda este considerată o sancţiune cu un puternic caracter disuasiv,
afectând în mod evident activitatea societăţii1.
Potrivit art. 137 alin. (2) C. pen., cuantumul amenzii se stabileşte de către instanţa
de judecată prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă,
cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-amendă, care este
cuprins între 30 de zile şi 600 de zile.
Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă ţinând cont de criteriile generale de
individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se
determină ţinând seama de cifra de afaceri – în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ,
respectiv de valoarea activului patrimonial – în cazul altor persoane juridice, precum şi
de celelalte obligaţii ale persoanei juridice [art. 137 alin. (3) C. pen.].
Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită numai
pedeapsa amenzii;
1 A.R. Ilie, op. cit., p. 196.

b) 120 şi 240 de zile-amendă când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5
ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;
c) 180 şi 300 de zile-amendă când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10
ani;
d) 240 şi 420 de zile-amendă când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20
de ani;
e) 360 şi 510 de zile-amendă când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
20 de ani sau detenţiunea pe viaţă.
Potrivit art. 187 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără
luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
Codul penal prevede un tratament penal special în cazul în care, prin infracţiunea
săvârşită, persoana juridică a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, În acest caz,
limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă se pot
majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii
se va ţine seama de valoarea folosului patrimonial obţinut sau urmărit [art. 137 alin. (5)
C. pen.].
Punerea în executare a pedepsei amenzii se realizează conform dispoziţiilor
înscrise la art. 497 C. pr. pen. şi celor prevăzute la art. 25 din Legea nr. 253/2013.
Persoana juridică ce a fost condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite
integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condam-
nare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plăţii, în termen de 15
zile de la efectuarea acesteia [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Dacă persoana juridică se află în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul prevăzut de lege, judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate
dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani
[art. 25 alin. (2) din Legea nr. 253/2013]. Judecătorul delegat cu executarea, analizând
cererea persoanei condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea
acesteia de achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care
dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare
în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată [art. 25
alin. (3) din Legea nr. 253/2013].
În cazul nerespectării termenului de achitare integrală a amenzii sau a unei rate,
când plata a fost eşalonată, executarea pedepsei amenzii se face potrivit prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare. Executorii fiscali au obligaţia să comunice
judecătorului delegat cu executarea, la data executării integrale a amenzii, plata acesteia
şi să-l înştiinţeze cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea [art. 26
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 253/2013].
Secţiunea VII
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice

Pe lângă pedeapsa principală – amenda, persoanei juridice îi pot fi aplicate una sau
mai multe pedepse complementare, prevăzute expres la art. 136 alin. (3) C. pen.:
3 ani;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1
la 3 ani;
Ca şi în cazul persoanei fizice, există două moduri de aplicare a pedepselor
complementare:
‒ în mod facultativ, caz în care aplicarea uneia sau mai multor pedepse comple-
mentare se dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea
infracţiunii, precum şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare [art. 138
alin. (1) C. pen.];
‒ în mod obligatoriu, caz în care aplicarea uneia sau mai multor pedepse
complementare este impusă prin prevederea acestei pedepse în lege.
Conform art. 138 alin. (3) C. pen., pedepsele complementare se pot aplica în
mod cumulativ, cu excepţia dizolvării. În ceea ce priveşte raţiunea excluderii
cumulului cu dizolvarea, aceasta rezidă în faptul că aplicarea dizolvării face inutilă sau
lipsită de obiect aplicarea celorlalte pedepse complementare.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare. În aceste condiţii, în cazul răspunderii penale a persoanei juridice nu
este posibilă aplicarea unor pedepse accesorii.
În situaţia dispunerii unei pedepse complementare în cazul persoanei juridice,
judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv, în funcţie de
persoana juridică vizată, după cum urmează1:
a) Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pentru cazul în care persoana
juridică respectivă este societate comercială, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul
comerţului computerizat pentru persoane juridice şi persoane fizice;
b) Ministerului Justiţiei, pentru cazul în care persoana juridică se încadrează în
prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în
1 A se vedea art. 34 din Legea nr. 253/2013.

vederea înscrierii menţiunii în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop

patrimonial – asociaţii, fundaţii şi federaţii;
c) Tribunalului Bucureşti, pentru cazul partidelor, în vederea înscrierii menţiunii în
Registrul partidelor politice;
d) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul sindicatul, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu
modificările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul special;
e) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul societatea, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte
forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul societăţilor agricole;
f) instituţiei sau autorităţii publice competente cu înregistrarea activităţii respective,
pentru persoanele juridice înfiinţate prin acte normative;
g) Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Băncii Naţionale
a României şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, în cazul în care persoana juridică a
fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni privind spălarea banilor ori finanţarea
actelor de terorism;
h) inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie se află sediul persoa-
nei juridice, pentru a verifica respectarea interdicţiei dispuse.
§2. Dizolvarea persoanei juridice

Chiar dacă este o pedeapsă complementară, dizolvarea persoanei juridice este,
probabil, cea mai gravă consecinţă juridică ce poate surveni faţă de persoana juridică în
cazul comiterii unei infracţiuni, fiindcă determină aşa-numita „moarte civilă” a acesteia.
Conform legislaţiei civile, în cazul dizolvării, persoana juridică încetează. Prin efectul
său, persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii
pasivului [art. 248 alin. (1) C. civ.]. Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă
pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia ([art. 248 alin. (2)
C. civ.]. Gravitatea acestei pedepse nu poate fi contestată, întrucât efectele sale
afectează nu doar titularii persoanei juridice, dar atinge iremediabil şi alte drepturi ale
terţilor (de exemplu, ale salariaţilor). Avându-se în vedere tocmai gravitatea sa, în
literatura de specialitate pedeapsa dizolvării a fost echivalată cu „pedeapsă capitală”;
din acest motiv, condiţiile în care dizolvarea poate fi pronunţată sunt stabilite în mod
strict de Codul penal.
În particular, pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică1 în
următoarele cazuri:
1 Specificăm că, deşi la art. 139 alin. (1) C. pen. se prevede că dizolvarea „se aplică”, această formulă
legislativă nu trebuie interpretată în sensul că dizolvarea este o pedeapsă care se aplică exclusiv în mod
obligatoriu; or, în pofida acestei exprimări legislative, rămâne valabilă regula potrivit căreia, în cazul
persoanei juridice, pedepsele complementare se dispun cu titlu facultativ atunci când instanţa constată că,
faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare şi cu
titlu obligatoriu atunci când legea prevede această pedeapsă.
a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni [art. 139

alin. (1) lit. a) C. pen.]. O astfel de posibilitate pare să fie, în principal, simbolică: din
punct de vedere juridic, ar fi mai corect să invităm judecătorul să declare inexistenţa
persoanei juridice al cărei obiect statutar se dovedeşte a fi nul1. Ipoteza va avea loc, de
exemplu, atunci când o întreprindere se va constitui cu scopul de a se ocupa cu
contrabanda ori cu traficul de persoane sau în scopul finanţării terorismului etc.
Într-adevăr, în atare situaţii trebuie să remarcăm că însăşi existenţa persoanei juridice
este în afara legii. Pornind de la acest raţionament, considerăm că persoanele fizice care
au contribuit la constituirea „organizaţiei criminale” trebuie să răspundă pentru
săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat (art. 367 C. pen.).
Legiuitorul nu specifică anumite categorii de infracţiuni care formează scopul
persoanei juridice în planul săvârşirii lor ori gravitatea acestora. Prin urmare, înţelegem
că această ipoteză este aplicabilă pentru orice situaţie în care persoana juridică
urmăreşte un scop infracţional la constituirea ei, indiferent de natura, gravitatea şi
caracterul infracţiunii. Deopotrivă, este irelevant şi dacă scopul comiterii de infracţiuni
este singurul scop al făptuitorului (bineînţeles, nedeclarat) ori acesta coexistă alături de
un scop legal (eventual, scopul declarat).
În cazul examinat, dizolvarea poate fi pronunţată numai pentru infracţiunile
intenţionate, singurele compatibile cu ideea de scop al săvârşirii de infracţiuni. Apre-
ciem că o asemenea situaţie urmează a fi rar întâlnită în practică, din cauza dificultăţilor
probatorii existente în planul determinării scopului de a săvârşi infracţiuni;
b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3
ani (art. 139 alin. (1) lit. b) C. pen.]. În acest caz, dizolvarea persoanei juridice se aplică
dacă obiectul său licit de activitate a fost deturnat pentru săvârşirea de infracţiuni. Legea
penală nu specifică dacă prevederea de la art. 139 alin. (1) lit. b) se referă la o deturnare
totală a obiectului de activitate ori această deturnare poate fi şi parţială, astfel încât, în
absenţa unei precizări normative, înţelegem că dizolvarea se aplică chiar dacă pe lângă
scopul parvenit de a săvârşi infracţiuni se menţine şi scopul iniţial legal care caracteriza
obiectul licit de activitate a persoanei juridice anterior deturnării.
Pentru a fi aplicabilă această ipoteză este necesar ca „pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită (sublinierea ne aparţine – n.a.) să fie închisoarea mai mare
de 3 ani”. Atragem atenţia că prevederea în cauză se aplică numai cu referire la o
infracţiune săvârşită; reiterăm în context cele prevăzute la art. 174 C. pen., potrivit
căruia „prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege
săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată
sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor,
instigator sau complice”.
Elementul subiectiv este definitoriu şi în acest caz, avându-se în vedere că
deturnarea obiectului de activitate al persoanei juridice se face în scopul comiterii de
infracţiuni; aşadar, elementul subiectiv va îmbrăca numai forma intenţiei;
1 E. Dreyer, op. cit., p. 1119.

c) în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a oricăreia dintre pedepsele comple-

mentare: prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. b)-e) C. pen. (suspendarea activităţii sau a
uneia dintre activităţile persoanei juridice; închiderea unor puncte de lucru ale
persoanei juridice; interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice;
plasarea sub supraveghere judiciară), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice
[art. 139 alin. (2) C. pen.]. În atare ipoteză, instanţa de judecată este obligată să înlo-
cuiască pedeapsa complementară dispusă anterior cu pedeapsa complementară a dizol-
vării persoanei juridice. Elementul subiectiv este relevant şi în acest caz, astfel încât
această ipoteză devine operabilă numai în situaţia în care persoana juridică a manifestat
„rea-credinţă” în raport cu executarea pedepsei complementare anterior aplicate.
Potrivit art. 141 C. pen., dizolvarea, în calitate de pedeapsă complementară, nu
poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii,
şi nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei1.
Continuitatea serviciului public şi garantarea drepturilor fundamentale pe care
aceste persoane juridice le pun în practică se opun dispariţiei lor2. Astfel, de exemplu,
cu privire la partidele politice, sindicate şi patronate, s-a considerat că motivul
exceptării de la sancţiunea dizolvării ar consta în aceea că ele sunt rezultatul exercitării
unor drepturi şi libertăţi constituţionale cărora nu li se poate aduce atingere. Bunăoară,
dizolvarea acestor persoane juridice ar putea genera o încălcare a prevederilor art. 40
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii se pot asocia liber în partide politice,
sindicate, patronate sau alte forme de asociere, iar dizolvarea organizaţiilor religioase ar
putea avea drept consecinţă o încălcare a prevederilor art. 29 alin. (3) din Constituţie,
potrivit cărora cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii,
în condiţiile legii.
Acelaşi raţionament se menţine şi cu referire la exceptarea persoanelor juridice de
la aplicarea pedepsei dizolvării. Astfel încât excepţia concordă cu cele înscrise în art. 30
alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora nicio publicaţie nu poate fi suprimată.
Este dificil să ne imaginăm că o persoană juridică de drept public ar putea fi
condamnată la pedeapsa dizolvării pentru că ea a fost creată în scopul săvârşirii de
infracţiuni sau că obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop. De aceea, astfel
de persoane juridice sunt în mod natural excluse de la aplicarea unei astfel de sancţiuni.
Apoi, trebuie să recunoaştem că, în ceea ce priveşte celelalte persoane juridice intere-
sate, este dificil să se determine interesul superior care justifică că au fost constituite sau
deturnate în scopul săvârşirii unor infracţiuni.
Cu toate acestea, trebuie să admitem că aceste excepţii apar a fi discutabile, cel
puţin în privinţa întrebărilor pe care le ridică în raport cu principiul egalităţii în drepturi
şi nediscriminării.
1 Trebuie de remarcat că, deşi partidele politice sunt excluse de la aplicarea pedepsei complementare a
dizolvării, ele pot fi dizolvate pe cale civilă. A se vedea Legea partidelor politice, nr. 14/2003, care dispune:
un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească.
2 E. Dreyer, op. cit., p. 1120.
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării se realizează în

conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013 şi ale Codului de procedură penală.
În concret, potrivit art. 498 alin. (1) C. pr. pen. şi art. 35 alin. (1) din Legea
nr. 253/2013, copia dispozitivului hotărârii de condamnare la pedeapsa dizolvării se
comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea
persoanei juridice condamnate, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoa-
nei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se
totodată informarea cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii.
La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară
a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. Lichidarea persoanei juridice trebuie
finalizată în cel mult 2 ani de la data dizolvării. În acest scop, judecătorul delegat cu
executarea desemnează un lichidator din rândul practicienilor în insolvenţă, în vederea
îndeplinirii procedurii de lichidare [art. 498 alin. (2) C. pr. pen.; art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 253/2013].
Lichidatorul desemnat aplică în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice
privind lichidarea persoanelor juridice [art. 498 alin. (3) C. pr. pen.; art. 35 alin. (3) din
Legea nr. 253/2013].
§3. Suspendarea activităţii persoanei juridice

Pedeapsa complementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în
interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice în
realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea [art. 140 alin. (1) C. pen.].
Suspendarea activităţii persoanei juridice este de natură temporară, deoarece, dacă
ar fi definitivă, ar duce, în practică, la dizolvarea persoanei juridice (încetarea persoanei
juridice). A suspenda, potrivit vorbirii uzuale, înseamnă „a întrerupe, a amâna, a opri
temporar; a interzice temporar; a face să înceteze în condiţiile prevăzute de lege; a
amâna1. Durata suspendării nu poate depăşi 3 ani [potrivit art. 136 alin. (3) lit. b)
C. pen.]; suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice este
prevăzută pe o durată de la 3 luni la 3 ani.
Pedeapsa suspendării este similară celei prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.
în ceea ce priveşte persoana fizică (interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a
exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii). Aşadar, în cazul acestei sancţiuni, trebuie să fie o strânsă
legătură între infracţiunea săvârşită şi activitatea care urmează a fi suspendată.
Suspendarea va avea în vedere întreaga activitate a persoanei juridice atunci când
toate activităţile persoanei juridice sunt legate de săvârşirea infracţiunii sau dacă
persoana juridică are un singur obiect de activitate şi infracţiunea este legată de acesta.
Din moment ce legea permite interzicerea întregii activităţi a persoanei juridice,
deşi textul nu o spune în mod expres, pot fi suspendate şi mai multe activităţi ale
1 E. Dima, D. Cobeţ, L. Manea, op. cit., p. 1944.

persoanei juridice, dacă toate au avut legătură cu săvârşirea infracţiunii, întrucât a

maiori ad minus1.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute în
art. 136 alin. (3) lit. f) C. pen. (afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare),
instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni
[art. 140 alin. (2) C. pen.]. Astfel, suspendarea activităţii este folosită ca măsură de
constrângere destinată să determine persoana juridică să execute pedeapsa afişării sau
difuzării hotărârii de condamnare, dar numai dacă se face dovada relei-credinţe a
acesteia. Instanţa este obligată să constate reaua-credinţă a persoanei juridice condam-
nate, dovedind că, deşi aceasta a avut posibilitatea să pună în executare hotărârea de
condamnare la afişarea sau difuzarea hotărârii definitive de condamnare, a refuzat să
facă aceasta. Dacă pedeapsa complementară nu a fost executată la expirarea acestei
perioade, după cum am menţionat, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Se impune remarca că, în ipoteza prevăzută la art. 140 alin. (1) C. pen., pedeapsa
complementară a suspendării activităţii persoanei juridice este, de regulă, de aplicare
facultativă (cu excepţia cazului în care norma specială prevede aplicarea ei; caz în care
instanţa de judecată va fi obligată să o dispună). Per a contrario, în ipoteza specificată în
art. 140 alin. (2) C. pen., aplicarea pedepsei complementare este de aplicare obligatorie.
De menţionat că suspendarea activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei
juridice se poate aplica cumulativ cu celelalte pedepse complementare, cu excepţia
dizolvării. Spre deosebire de pedeapsa complementară a dizolvării, în cazul suspendării
persoanei juridice [ipoteză specificată la alin. (1) art. 140 C. pen.] legea nu înaintează
vreo condiţie specială cu referire la elementul subiectiv, fiind reţinută numai o singură
cerinţă, şi anume – aceea ca infracţiunea să fi fost săvârşită în realizarea activităţii sau a
uneia dintre activităţi a cărei suspendare se dispune.
Ca şi în cazul pedepsei dizolvării, potrivit art. 141 C. pen., nici suspendarea nu
poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii,
precum şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei, pentru
aceleaşi motive prezentate anterior.
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării se realizează în
conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013 şi ale Codului de procedură penală.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa
suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la
data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, orga-
nului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă
autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a
persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare (art. 499 C. pr. pen.)2.

2 În acelaşi sens a se vedea şi art. 36 din Legea nr. 253/2013.
§4. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice

Cea de-a treia pedeapsă complementară ce poate fi aplicată persoanelor juridice
este închiderea unor puncte de lucru ale acesteia pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani.
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparţinând
persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia
a fost săvârşită infracţiunea [art. 142 alin. (1) C. pen.].
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice este de natură temporară,
astfel încât instanţa de judecată poate să o aplice pe o perioadă de la 3 luni la 3 ani
[art. 136 alin. (3) lit. c) C. pen.].
Din textul legal arătat supra desprindem câteva reguli care determină aplicabi-
litatea acestei pedepse.
În primul rând, trebuie să se ateste că persoana juridică deţine cel puţin două
puncte de lucru, caz în care ar putea fi închis unul dintre ele pentru a fi operabilă situaţia
închiderii „unuia dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice” ori că persoana
juridică deţine cel puţin trei puncte de lucru, caz în care ar putea fi închise două dintre
ele pentru a fi operabilă situaţia închiderii „mai multora dintre punctele de lucru
aparţinând persoanei juridice”.
În doctrină se menţionează că „persoana juridică trebuie să aibă cel puţin două
localuri (puncte) de lucru, deoarece textul legal foloseşte expresia „unuia (…) dintre
punctele de lucru”. În plus, dacă întreaga activitate a persoanei juridice se desfăşoară
într-un singur loc, soluţia care se impune este suspendarea activităţii acesteia,
nemaiavând nicio justificare închiderea unicului stabiliment al persoanei juridice. Dacă
persoana juridică are mai multe puncte de lucru, acestea nu pot fi închise toate. Este
necesar ca cel puţin unul să rămână deschis, deoarece, pe de o parte, legiuitorul
utilizează expresia „mai multora dintre punctele de lucru”, iar pe de altă parte, dacă
toate punctele de lucru se impune a fi închise, va fi justificată aplicarea sancţiunii
suspendării activităţii persoanei juridice1.
Cu toate acestea, considerăm că nu poate fi pus un semn al egalităţii între suspen-
darea activităţii persoanei juridice şi închiderea unicului punct de lucru al persoanei
juridice ori închiderea tuturor punctelor de lucru ale persoanei juridice. Or, în caz de
suspendare, activitatea persoanei juridice este întreruptă în general având în vedere
orice locaţie prezentă ori ce ar putea fi creată pe durata suspendării, astfel încât
persoana juridică nu o poate relua decât după expirarea termenului stabilit de instanţa de
judecată; per a contrario, în cazul închiderii unui punct de lucru, persoana juridică
poate deschide un alt punct de lucru cu desfăşurarea activităţilor anterioare în condiţiile
legii.
Într-adevăr, atât în cazul închiderii singurului punct de lucru al persoanei juridice,
cât şi închiderii tuturor punctelor de lucru ale acesteia (în cazul unei organizări mai
1 M.A. Hotca, Pedepsele aplicabile persoanelor juridice. Accesibil pe http://www.hotca.ro/index.php/
blog-post/pedepsele-aplicabile-persoanelor-juridice/.
complexe), se creează o confuzie evidentă între suspendarea activităţii persoanei

juridice şi închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru ale persoanei juridice.
Tocmai similitudinea acestei pedepse cu cea a suspendării activităţii persoanei juridice
conduce la dificultăţi în alegerea între aceste două sancţiuni. În literatura de specialitate
s-a arătat temeinic că, pentru această alegere, instanţa va trebui să aibă în vedere natura
infracţiunii comise şi modul de structurare a activităţilor persoanei juridice, pentru a se
putea vedea dacă fapta care a condus la săvârşirea infracţiunii este legată de întreaga
activitate a persoanei juridice ori este un element izolat, specific unui punct de lucru1.
Considerăm că, în cazul în care infracţiunea este legată de întreaga activitate a
persoanei juridice, trebuie să fie aplicată pedeapsa suspendării activităţii persoanei
juridice, în timp ce în ipoteza în care infracţiunea este legată de un punct de lucru al
persoanei juridice trebuie aplicată pedeapsa închiderii acestui punct de lucru.
De remarcat că nu este exclusă posibilitatea cumulării pedepsei suspendării unei
activităţi a persoanei juridice cu pedeapsa închiderii unui punct de lucru al acesteia (sau
a mai multor, după caz); or, legiuitorul a prevăzut expres la art. 138 alin. (3) C. pen.
posibilitatea cumulării pedepselor complementare, cu excepţia dizolvării. Trebuie de
remarcat că suspendarea activităţii se referă la interzicerea unei activităţi a persoanei
juridice oriunde s-ar desfăşura aceasta, deci inclusiv într-un punct de lucru, pe când
închiderea unui punct de lucru conduce la interzicerea tuturor activităţilor desfăşurate în
acel loc. De pildă, ar fi posibilă cumularea pedepsei suspendării unei activităţi cu
pedeapsa închiderii unui punct de lucru al persoanei juridice în cazul când infracţiunea
săvârşită are legătură cu un anumit loc (punct de lucru), precum şi cu desfăşurarea uneia
dintre activităţile persoanei juridice.
În mod logic, suspendarea întregii activităţi a persoanei juridice implică închiderea
şi a punctelor de lucru, astfel încât în acest caz, cel puţin din punct de vedere practic,
cumulul celor două pedepse pare a fi exclus sau cel puţin inutil.
Considerăm necesar să aducem puţină claritate cu referire la noţiunea „punct de
lucru”, care nu este definită în Codul penal. O menţiune de interes cu referire la această
noţiune se regăseşte însă în art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990
privind societăţile, potrivit căruia prin puncte de lucru se înţelege dezmembrăminte fără
personalitate juridică ale societăţilor care se menţionează numai în cadrul înmatriculării
societăţii în registrul comerţului de la sediul principal. Aşadar, punctele de lucru sunt
considerate sedii secundare ale persoanei juridice.
În doctrina juridică de specialitate au fost pertractate câteva trăsături generale care
pot conduce la delimitarea noţiunii „punct de luciu” din Codul penal: este un dezmem-
brământ al unei persoane juridice, serveşte la desfăşurarea activităţii acestora, nu are
personalitate juridică proprie, poate avea caracter temporar etc.2 În aceeaşi ordine de
idei, s-a subliniat, pe bună dreptate, că ceea ce contează, pentru a putea fi aplicată
1 Fl. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 423.
pedeapsa închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice, este situaţia de fapt
existentă, din care să reiasă relaţia de subordonare a acestora faţă de persoana juridică.
Din acest punct de vedere, în înţelesul Codului penal, vor fi puncte de lucru şi alte
dezmembrăminte pe care legea le denumeşte în alt mod (de exemplu, birouri, sucursale,
agenţii, sedii secundare etc.)1.
Această pedeapsă are, după cum este şi firesc, caracter personal, iar nu real.
Aceasta înseamnă că nu există impedimente la darea lui spre folosinţă altor persoane
sau la folosirea lui cu alte destinaţii2.
Pe lângă cerinţa privitoare la existenţa a cel puţin două puncte de lucru, este de
reţinut şi o altă regulă potrivit căreia pedeapsa închiderii unor puncte de lucru nu se
aplică decât în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ. Prin urmare, sancţiunea nu va
fi aplicabilă instituţiilor publice şi persoanelor juridice cu scop nelucrativ (asociaţii,
fundaţii etc.).
Potrivit art. 142 alin. (2) C. pen., pedeapsa închiderii punctelor de lucru nu se
aplică nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei, iar
raţiunea acestei impunităţi este aceeaşi pe care am explicat-o analizând pedeapsa
dizolvării şi suspendarea activităţii.
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de
lucru ale persoanei juridice se realizează în conformitate cu prevederile Legii nr.
253/2013 şi ale Codului de procedură penală.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei
juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii
definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a
înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau
înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei
juridice, pentru a lua măsurile necesare3.
§5. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice

Cea de-a patra pedeapsă complementară ce poate fi aplicată persoanelor juridice
este interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice. Pedeapsa se dispune
pe o durată de la 1 la 3 ani, iar neexecutarea, cu rea-credinţă, a acestei pedepse duce la
dizolvarea persoanei juridice.
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii
publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege (art. 143 C. pen.).
Pentru început, este necesar să clarificăm că, potrivit Legii nr. 8/2016 din 19 mai
2016 privind achiziţiile publice, prin achiziţie sau achiziţie publică se are în vedere
1 Ibidem.
2 Fl. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., p. 422.
3 În acelaşi sens a se vedea şi art. 37 al Legii nr. 253/2013.
achiziţia de lucrări, de produse sau de servicii prin intermediul unui contract de achiziţie
publică de către una ori mai multe autorităţi contractante de la operatori economici
desemnaţi de către acestea, indiferent dacă lucrările, produsele sau serviciile sunt
destinate ori nu realizării unui interes public.
Pedeapsa complementară prevăzută la art. 143 C. pen. vizează interdicţia parti-
cipării persoanei juridice la procedurile pentru atribuirea în viitor a contractelor de
achiziţii publice prevăzute de lege. Aplicarea pedepsei interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţii publice nu poate avea drept efect rezilierea unui asemenea
contract, pe care persoana juridică l-a încheiat anterior condamnării sale la această
pedeapsă1. De altfel, potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 353/2013, punerea în
executare a pedepsei complementare nu aduce atingere derulării contractelor de achiziţii
publice deja încheiate la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar împie-
dică încheierea unor acte adiţionale care să prelungească valabilitatea unor contracte
deja încheiate.
Raţiunea interzicerii dreptului de participare la procedurile de achiziţii publice
rezidă în aceea că produsele sau serviciile publice sunt de interes general, iar o persoană
juridică ce a comis o infracţiune nu mai prezintă credibilitatea necesară2. În literatura de
specialitate se mai arată că această pedeapsă ar trebui aplicată pentru infracţiunile care
au tangenţă cu procedurile de achiziţie publică la care persoana juridică a participat
anterior, precum infracţiuni de corupţie, infracţiuni în legătură cu utilizarea fondurilor
publice, înşelăciuni prin cecuri etc.3. Pare a fi logic acest punct de vedere; or, după cum
afirmă un alt autor, ar fi absurd, de exemplu, ca unei persoane juridice să-i fie aplicată
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile privind atribuirea condiţiilor de
achiziţie publică în domeniul energiei în ipoteza în care a comis o infracţiune privitoare
la drepturile de autor4.
Trebuie de specificat că textul legal prevăzut la art. 143 C. pen. se referă explicit la
acele tipuri de contracte pe care legea le califică drept „contracte de achiziţie publică”.
În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/20165, prin contract de
achiziţie publică se are în vedere contractul cu titlu oneros, asimilat, potrivit legii,
actului administrativ, încheiat în scris între unul sau mai mulţi operatori economici şi
una ori mai multe autorităţi contractante6, care are ca obiect execuţia de lucrări,
furnizarea de produse sau prestarea de servicii.

3A se vedea în acest sens: A. Jurma, op. cit., p. 169.
4 A.R. Ilie, op. cit., pp. 226-227.
6 În sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, au calitatea de autoritate contractantă: a) autorităţile şi
instituţiile publice centrale sau locale, precum şi structurile din componenţa acestora care au delegată
calitatea de ordonator de credite şi care au stabilite competenţe în domeniul achiziţiilor publice;
b) organismele de drept public; c) asocierile care cuprind cel puţin o autoritate contractantă dintre cele
prevăzute la lit. a) sau b). La art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege se prevede că prin organisme de drept public se
Din definiţia legală a noţiunii de contract de achiziţii publice coroborată cu

dispoziţia înscrisă la art. 143 C. pen. înţelegem că pedeapsa complementară se referă la
acele persoane juridice care au calitate de operatori economici. Potrivit art. 3 alin. (1)
lit. j) din Legea nr. 98/2016, prin operator economic se are în vederea orice persoană
fizică sau persoană juridică, de drept public ori de drept privat, sau grup ori asociere de
astfel de persoane, care oferă în mod licit pe piaţă executarea de lucrări şi/sau a unei
construcţii, furnizarea de produse ori prestarea de servicii, inclusiv orice asociere
temporară formată între două ori mai multe dintre aceste entităţi.
Textul de lege interzice persoanei juridice participarea la procedurile pentru
atribuirea contractelor de achiziţii publice atât direct (când persoana juridică încheie ea
însăşi contractul de atribuire), cât şi indirect (când atribuirea are loc prin interpunerea
unei alte persoane, fie prin simulaţie, fie prin subcontractare).
Pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile pentru atribuirea contractelor de
achiziţie publică poate fi aplicată în mod cumulativ cu celelalte pedepse comple-
mentare, cu excepţia dizolvării.
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţii publice se realizează în conformitate cu prevederile Legii n
r. 253/2013 şi ale Codului de procedură penală.
O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la
data rămânerii definitive: a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate în registrul comerţului; b) Ministerului Justiţiei, în vederea
efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al persoanelor juridice fără
scop patrimonial; c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în
vederea efectuării formalităţilor de publicitate; d) administratorului sistemului
electronic de achiziţii publice [art. 501 alin. (1) C. pr. pen.].
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei
juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare
[art. 501 alin. (1) C. pr. pen.]1.
§6. Plasarea sub supraveghere judiciară

Cea de-a cincea pedeapsă complementară ce poate fi aplicată persoanelor juridice
este plasarea sub supraveghere judiciară.
înţelege orice entităţi, altele decât cele prevăzute la alin. (1) lit. a), care, indiferent de forma de constituire
sau organizare, îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii: a) sunt înfiinţate pentru a satisface nevoi
de interes general, fără caracter comercial sau industrial; b) au personalitate juridică; c) sunt finanţate, în
majoritate, de către entităţi dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. a) sau de către alte organisme de drept public
ori se află în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea ori controlul unei entităţi dintre cele prevăzute
la alin. (1) lit. a) sau ale unui alt organism de drept public ori mai mult de jumătate din membrii consiliului
de administraţie/organului de conducere sau de supraveghere sunt numiţi de către o entitate dintre cele
prevăzute la alin. (1) lit. a) ori de către un alt organism de drept public.
1 A se vedea şi art. 38 din Legea nr. 253/2013.
Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfăşu-

rarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activităţii care a ocazionat comiterea
infracţiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani [art. 144 alin. (1) C. pen.].
Mandatarul judiciar va supraveghea numai acea activitate ori activităţi care au
prilejuit săvârşirea infracţiunii; el nu poate fi asemănat administratorului persoanei
juridice, având numai un rol de supraveghere, neputând interveni în gestionarea,
conducerea, administrarea societăţii1.
Codul penal nu cuprinde nicio referinţă despre persoanele care pot fi mandatari
judiciari ori despre activităţile ce pot fi desfăşurate de aceştia. Asemenea menţiuni se
regăsesc însă în Legea nr. 253/2013. Potrivit art. 39 alin. (1) din această lege,
judecătorul delegat cu executarea desemnează un mandatar judiciar din rândul
practicienilor în insolvenţă sau al experţilor judiciari şi trimite acestuia o copie de pe
dispozitivul hotărârii. Nu poate fi desemnat mandatar judiciar practicianul în insolvenţă
care a fost mandatar cu drept de reprezentare a aceleiaşi persoane în cursul procesului
penal.
Atribuţiile mandatarului judiciar privesc doar supravegherea activităţii ce a
ocazionat comiterea infracţiunii şi nu conferă un drept de decizie în gestionarea
respectivei activităţi a persoanei juridice. Mandatarul judiciar are dreptul să participe,
fără drept de vot, la orice reuniune a organelor de conducere ale persoanei juridice în
care se discută aspecte legate de activitatea în cauză şi are acces în toate punctele de
lucru în care se desfăşoară aceasta [art. 39 alin. (3) din Legea nr. 253/2013].
Mandatarul judiciar este obligat la respectarea confidenţialităţii datelor de care a
luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, divulgarea fără drept a acestora atrăgând
răspunderea sa [art. 39 alin. (4) din Legea nr. 253/2013].
Pentru activitatea de supraveghere, mandatarul judiciar este remunerat. Onorariul
mandatarului judiciar este stabilit de judecătorul delegat, fără a putea depăşi
remuneraţia acordată de respectiva persoană juridică unui cenzor în anul anterior
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Plata onorariului mandatarului judiciar
se face din fondurile persoanei juridice art. 39 alin. (2) din Legea nr. 253/2013].
Mandatarul judiciar are obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că
persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi
infracţiuni. În cazul în care instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune
înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice.
Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituţiilor publice,
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, precum şi persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei [art. 144 alin. (3) C. pen.]. Limitarea
domeniului de aplicare a acestei pedepse complementare are la bază aceleaşi
raţionamente pe care le-am expus în contextul de analiză a pedepsei complementare a
dizolvării persoanei juridice; în particular fiind vorba de interesele pe care tind să le

protejeze respectivele categorii de subiecţi. Astfel, în ceea ce priveşte interdicţia plasării

sub supraveghere judiciară a unei instituţii publice, este apărat un interes de ordine
publică referitor la necesitatea continuităţii şi autonomiei activităţii unor astfel de
persoane juridice. În ceea ce priveşte interdicţia plasării sub supraveghere judiciară a
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, sau persoanelor juridice care îşi
desfăşoară activitatea în domeniul presei, interesul constă în apărarea unor drepturi
fundamentale care stau la baza unei societăţi democratice, precum dreptul de a alege şi
de a fi ales, libertatea de asociere, libertăţile economice, libertatea de conştiinţă şi reli-
gioasă, drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau libertatea presei1.
Pedeapsa se dispune pe o durată de la un an la 3 ani, iar neexecutarea cu
rea-credinţă a acestei pedepse duce la dizolvarea persoanei juridice.
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere se
realizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013 şi ale Codului de procedură
penală.
Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei
juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară [art. 5011 alin. (1) C. pr. pen.].
Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea
activităţilor persoanei juridice [art. 5011 alin. (2) C. pr. pen.]2.
§7. Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare

Ultima pedeapsă complementară prevăzută la art. 136 C. pen. este afişarea sau
publicarea hotărârii de condamnare, reglementată în particular la art. 145 C. pen.
Textul de lege prevăzut la art. 145 C. pen. vorbeşte despre două pedepse
publicitare: afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. Interpretarea gramaticală
conduce la ideea că instanţa trebuie să aleagă între afişarea ori publicarea hotărârii de
condamnare, ambele neputând fi dispuse în mod cumulativ. Pe de altă parte, legiuitorul
prevede expres la art. 138 alin. (3) C. pen. posibilitatea aplicării cumulative a tuturor
pedepselor complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice. În aceste condiţii,
sunt potenţate interpretările contradictorii ale textului legal prevăzut la art. 145 C. pen.
şi a celui înscris la art. 138 alin. (3) C. pen., precum şi aplicarea lor neuniformă.
Prin „afişare”, conform limbajului uzual, se are în vedere: acţiunea de a afişa, adică
de a lipi afişe; a aduce la cunoştinţa tuturor (printr-un afiş); a expune public3.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma şi locul stabilite
de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 luni [art. 145 alin. (3) C. pen.].
1 T. Toader, M.I. Michinici, A. Crişu-Ciocîntă ş.a., Noul cod penal. Comentarii pe articole, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 245.

2 Cu privire la executarea acestei pedepse a se vedea şi art. 39 din Legea nr. 253/2013.
3 E. Dima, D. Cobeţ, L. Manea, op. cit., p. 34.
Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de

instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de
comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă [art. 145 alin. (4) C. pen.].
Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte
numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte
mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăşi 3 luni [art. 145 alin. (5) C. pen.].
Textul legal prevăzut la art. 145 C. pen. are în vedere afişarea sau publicarea unei
hotărâri de condamnare definitive, tocmai pentru că publicitatea hotărârii de condam-
nare nu trebuie să afecteze prezumţia de nevinovăţie – principiu înscris la art. 4
C. pr. pen., conform căruia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Publicitatea nu trebuie făcută în circumstanţe ori prin mijloace abuzive, cum ar fi,
de pildă, inserarea în extrasul publicitar a unor mesaje/avertismente denigratoare, care
exced conţinutul hotărârii de condamnare (de exemplu: „Atenţie, pericol!”).
Publicitatea (prin afişare ori prin publicare) se face în extras. Prin „extras” se
înţelege în vorbirea curentă un act în care s-au reprodus fragmentar părţile esenţiale
dintr-un document. În literatura de specialitate s-a menţionat (în particular, cu referire la
norma înscrisă la art. 145 C. pen.) că extrasul trebuie să cuprindă dispozitivul hotărârii
şi anumite elemente pe baza cărora publicul ţintă să-şi poată face o imagine despre
infracţiunea comisă, identitatea persoanei juridice şi alte elemente menite să întregească
un tablou fidel, protejând identitatea altor persoane, inclusiv a victimei1.
În cazul afişării, instanţa stabileşte „forma” afişului, adică materialul din care se
realizează afişul şi modul în care se imprimă, pe acest material, extrasul din hotărârea
de condamnare. Iar în caz de publicare, instanţa trebuie să stabilească, mai precis, dacă
publicarea extrasului din hotărâre se va face prin presa scrisă (în Monitorul Oficial, în
ziare sau în alte publicaţii), prin cea audiovizuală (la un post de radio sau de televiziune)
ori „prin alte mijloace audiovizuale” (de exemplu, se publică pe Internet)2.
Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe
cheltuiala persoanei juridice condamnate [art. 145 alin. (1) C. pen.]. Aşadar, prin
aplicarea pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare în
sarcina persoanei juridice este pusă şi plata cheltuielilor legate de publicitate. O
asemenea prevedere justifică întrebarea dacă, nu cumva, sub denumirea „Afişarea sau
publicarea hotărârii de condamnare” se ascund două pedepse diferite: una de natură
patrimonială, care afectează interesele economice ale persoanei juridice condamnate şi
care constă în obligarea acestei persoane de a suporta cheltuielile de afişare sau
publicare, şi alta de natură morală, care afectează imaginea publică a persoanei juridice
şi care constă în obligaţia de afişare sau publicare a hotărârii de condamnare3.
Prin afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită

identitatea altor persoane [art. 145 alin. (2) C. pen.]. Textul legal nu specifică cercul de
persoane care formează conţinutul formulării „altor persoane”; prin urmare, considerăm
că prin alte persoane se înţelege orice altă persoană menţionată în hotărârea de con-
damnare, cu excepţia persoanei juridice condamnate căreia i-a fost aplicată respectiva
pedeapsă complementară.
Reamintim în context dispoziţia prevăzută la alin. (2) art. 140 C. pen., potrivit
căreia în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau
publicării hotărârii de condamnare, instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei comple-
mentare, dar nu mai mult de 3 luni.
Dacă până la împlinirea termenului de 3 luni pedeapsa complementară nu a fost
pusă în executare, instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice [alin. (3) art. 140
C. pen.].
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii
de condamnare se realizează în conformitate cu prevederile Legii nr. 253/2013 şi ale
Codului de procedură penală.
Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei comle-
mentare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive,
persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada
stabilite de instanţa de judecată [art. 502 alin. (1) C. pr. pen.].
Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei comple-
mentare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive,
persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanţă,
pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte
mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă [art. 502 alin. (2)
C. pr. pen.].
Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii
executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare,
în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la
începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale [art. 502
alin. (3) C. pr. pen.].
O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se
comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat
instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de
control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare [art. 502
alin. (4) C. pr. pen.]1.
1 Cu privire la executarea acestei pedepse a se vedea şi art. 40-41 din Legea nr. 253/2013.
CAPITOLUL III
MĂSURILE EDUCATIVE
Secţiunea I
Noţiune şi aspecte generale
Potrivit art. 114 alin. (1) C. pen., faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii,
avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate,
iar conform alineatului (2) al aceluiaşi articol faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se
poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: dacă a mai
săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori
a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de
7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Această reglementare reprezintă o soluţie nouă în raport cu legea penală veche,
întrucât se prevede că faţă de minorul care răspunde penal se pot lua numai măsuri
educative. În viziunea Codului penal în vigoare, s-a renunţat la sistemul mixt al sancţio-
nării minorilor care răspund penal, instituindu-se un sistem unic al răspunderii penale,
dar nu prin aplicarea unei pedepse, ci prin luarea uneia dintre măsurile educative
neprivative sau privative de libertate1.
Din prevederile citate supra este deductibilă regula potrivit căreia minorul se
sancţionează cu o măsură educativă neprivativă de libertate, excepţie fiind cazurile
expres reglementate de lege, când faţă de minor pot fi luate măsuri educative privative
de libertate.
Deopotrivă, din interpretarea gramaticală a textelor de lege rezultă că în anumite
cazuri măsura privativă de libertate este obligatorie, iar în altele facultativă. Or,
conform art. 114 C. pen. („se poate lua o măsură educativă privativă de libertate”),
întrunirea condiţiilor de aplicare a unei măsuri educative privative de libertate nu
exclude posibilitatea luării unei măsuri educative neprivative de libertate. Dacă ar fi
dorit contrariul, legiuitorul ar fi exclus opţiunea („se poate lua”) şi ar fi impus luarea
măsurii educative privative de libertate, aşa cum a procedat în cazul înlocuirii măsurii
educative neprivative de libertate ca urmare a nerespectării cu rea-credinţă a condiţiilor
de executare sau a obligaţiilor impuse [art. 123 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen.]2.
Prin definiţie, măsurile educative reprezintă sancţiuni penale restrictive de drepturi
şi libertăţi, dar cu un pronunţat caracter educativ, fiind instituite pentru minorii
infractori şi având ca scop asigurarea în condiţiile unei constrângeri penale reduse şi
diferenţiate educarea şi reeducarea acestora prin supraveghere, instruire şcolară sau
1V. Brutaru, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului, în Impactul transformărilor
socioeconomice şi tehnologice la nivel naţional, european şi mondial; nr. 6/2015, p. 171.
2 V. Brutaru, op. cit., p. 173.
Capitolul III. Măsurile educative 165
profesională şi prin cultivarea în conştiinţa lor a unor valori şi comportamente care să

implice respectul faţa de ordinea de drept penal (chiar şi în cazul măsurilor educative
privative de libertate, care presupun internarea minorului într-o instituţie specializată).
Aşadar, măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale, reglementate
pentru a fi dispuse doar în privinţa minorilor responsabili penal şi care au ca scop
educarea sau reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională şi prin cultivarea
în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale. Astfel, măsurile educative
reglementate în dreptul penal românesc sunt consecinţe ale răspunderii penale, putând fi
dispuse numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune. Acestea au menirea de a realiza o
schimbare în conştiinţa infractorului minor în sensul respectării valorilor sociale, pentru
a se putea reintegra în societate.
În dispoziţiile art. 115 C. pen. este reglementat cadrul juridic general al măsurilor
educative care pot fi luate faţă de minorii infractori. Astfel, măsurile educative
neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la
sfârşit de săptămână; asistarea zilnică, iar măsurile educative privative de libertate sunt:
internarea într-un centru educativ; internarea într-un centru de detenţie.
Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face în
condiţiile art. 114 C. pen. coroborate cu criteriile prevăzute la art. 74 C. pen., respectiv:
împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea
de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a
altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura
şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita
după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta,
starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Aceste criterii trebuie să fie folosite mai întâi pentru a decide care dintre cele două
categorii de măsuri educative este aplicabilă în cauză şi apoi pentru alegerea şi
individualizarea măsurii aplicabile1.
În conformitate cu art. 116 C. pen., în vederea efectuării evaluării minorului,
potrivit criteriilor prevăzute la art. 74 C. pen., instanţa va solicita serviciului de
probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi propuneri motivate referitoare la
natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le
urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către instanţă [alin. (1)].
Referatul de evaluare privind respectarea condiţiilor de executare a măsurii educative
sau a obligaţiilor impuse se întocmeşte în toate cazurile în care instanţa dispune asupra
măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligaţiilor impuse,
precum şi la terminarea executării măsurii educative [alin. (2)].
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului din perspectivă psihocomportamentală. Totodată, prin referatul de evaluare,
serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile
1 V.M. Frîntu, Răspunderea penală a minorilor în reglementarea noului Cod penal, în Analele
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 2/2013, p. 131.
educative ce pot fi luate faţă de minor [art. 506 alin. (3)-(5) din Legea nr. 135 din 1 iulie
2010 privind Codul de procedură penală]1.
În particular, potrivit art. 12 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind orga-
nizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune, referatul de evaluare conţine date
privind persoanele care au săvârşit infracţiuni şi sunt susceptibile de a fi menţinute în
stare de libertate (inclusiv privind minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală, faţă de care urmează să fie luate sau au fost luate măsuri educative neprivative
de libertate), nivelul instrucţiei şcolare, comportamentul, factorii care le influenţează
sau le pot influenţa conduita generală, precum şi perspectivele reintegrării în societate.
Referatul de evaluare are caracter consultativ şi de orientare.
Secţiunea II
Măsurile educative neprivative de libertate

Codul penal prevede la art. 115 alin. (1) pct. (1) lit. a)-d) patru măsuri educative
neprivative de libertate [cu reglementare particulară în art. 117, art. 118, art. 119 şi
art. 120 C. pen.], inserate în ordine crescătoare din punctul de vedere al severităţii lor:
stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână;
asistarea zilnică. Această ierarhizare permite înlocuirea unei măsuri educative cu alta în
cursul executării lor, în special înlocuirea unei măsuri cu alta mai severă, în caz de
nerespectare de către minor a condiţiilor de executare a măsurii respective2. În
continuare, aceste măsuri educative vor fi examinate în ordinea progresivă prevăzută de
Codul penal.
§2. Stagiul de formare civică

Stagiul de formare civică [reglementat la art. 117 alin. (1) şi (2) C. pen.] constă în
obligaţia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni,
pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul
săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său
viitor.
Această măsură educativă este cea mai blândă din toate măsurile educative
neprivative de libertate, fiind introdusă în legislaţia penală relativ recent. Ea are un
caracter preventiv ca rezultat al comiterii infracţiunii şi duce la situaţia în care minorul
urmează să conştientizeze acţiunile ilegale săvârşite şi să îndrepte conduita greşită a
minorului. Astfel, potrivit doctrinei, stagiul de formare civică constă în evidenţierea

gradului de pericol social al faptei săvârşite de către minor, având un impact asupra
psihicului acestuia şi determinându-1 să-şi îndrepte comportamentul. Această măsură
educativă se ia, în genere, în cazul faptelor extrem de uşoare sau chiar pentru fapte la
care, deşi nu pot fi socotite uşoare, făptuitorul este un minor care se află încă sub
influenţa subdezvoltării psihice specifice vârstei sale1.
Prin formare civică se înţelege instruirea şi educarea unei persoane pentru a
conştientiza şi asimila normele morale şi de convieţuire socială pozitive şi dominante în
societate. Formarea civică reprezintă obiectivul socializării primare a copilului şi revine,
în principal, familiei şi şcolii2.
Obiectivul respectivei măsuri educative este formulat şi în art. 66 alin. (1) din
Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi
a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal3, fiind concretizat în sprijinirea minorului de a conştientiza consecinţele legale şi
sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi de a-l responsabiliza cu
privire la comportamentul său.
Organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului, pe durata cursului
de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probaţiune, fără a afecta
programul şcolar sau profesional al minorului. În acest scop, consilierul de probaţiune
sau, după caz, persoana desemnată din cadrul instituţiei din comunitate organizează,
efectuează demersurile necesare în vederea participării minorului şi supraveghează
minorul pe durata stagiului de formare civică.
În conformitate cu Legea nr. 253/2013, cursurile de formare civică se elaborează în
baza programei-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului
educaţiei naţionale, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în
conformitate cu standardele minime de lucru în probaţiune pentru instituţiile din
comunitate.
Includerea minorului într-un curs de formare civică se efectuează în cel mult 60 de
zile de la punerea în executare a hotărârii instanţei de judecată rămase definitivă
(conform art. 511 C. pr. pen.).
Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau
periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni, şi include unul sau mai multe module cu
caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi personalităţii minorilor incluşi în
respectivul stagiu şi ţinând seama pe cât posibil de natura infracţiunii comise.
În desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar de
8 ore de formare civică. Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
în a cărui circumscripţie locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare
civică decide, pe baza evaluării iniţiale a minorului, instituţia din comunitate în care
urmează să aibă loc acesta, comunicând acestei instituţii copia de pe dispozitivul

hotărârii, precum şi decizia sa. La rândul său, instituţia din comunitate desemnată sau
serviciul de probaţiune, după caz, adaptează conţinutul concret al stagiului, în funcţie de
particularităţile minorului, cu aprobarea consilierului de probaţiune.
§3. Supravegherea
Supravegherea (reglementată la art. 118 C. pen.) constă în controlarea şi
îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 şi 6
luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri
şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea
în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Din norma legală sus-citată rezultă că supravegherea are următoarele trei
obiective:
– participarea minorului la cursurile şcolare sau de formare profesională;
– prevenirea desfăşurării unor activităţi infracţionale;
– prevenirea intrării în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul
de îndreptare a minorului.
Supravegherea se impune pentru a verifica dacă minorul se află efectiv la cursuri,
depune efort de a însuşi disciplinele. Nu se urmăreşte ca minorul să obţină o reuşită
anume, dar se pune accent pe participarea minorului la cursurile şcolare şi de formare
profesională, fără a absenta nejustificat. Minorul are la fel un rol activ la aplicarea
acestei măsuri: el trebuie să respecte obligaţiile impuse prin frecventarea cursurilor şi
evitarea anturajului infracţional. Devierea de la obligaţiile sale poate duce la schimbarea
măsurii educative cu una mai severă.
Obiectivul măsurii educative a supravegherii este descris în termeni similari celor
prevăzuţi în legea penală şi la art. 67 alin. (1) din Legea nr. 253 din 19 iulie 2013, în
particular fiind concretizat în „participarea minorului la cursuri şcolare sau de formare
profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau a intrării în legătură cu
anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia”.
Supravegherea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic presupun
verificarea modului în care acesta îşi respectă obligaţiile ce decurg din statutul său
familial, şcolar sau profesional.
Activitatea de supraveghere şi îndrumare a minorului se realizează de către părinţii
minorului, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în
condiţii satisfăcătoare, instanţa dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi
interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate a
minorului, la cererea acesteia. În cazul în care supraveghetorul nu este desemnat prin
hotărârea instanţei sau persoana desemnată de instanţă nu mai poate exercita, permanent
sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de proba-
ţiune desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea1.
1 Procedura de executare a măsurii educative a supravegherii este descrisă în art. 67 din Legea nr. 253
din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
§4. Consemnarea la sfârşit de săptămână

Consemnarea la sfârşit de săptămână [reglementată la art. 119 alin. (1) şi (2)
C. pen.] constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi
duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această
perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite
activităţi impuse de instanţă. Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de
probaţiune.
Esenţa acestei măsuri educative se rezumă la faptul că sâmbăta şi duminica
minorul are obligaţia de a nu părăsi locuinţa sa, fiind o măsură restrictivă de libertate,
tocmai fiindcă îl lipseşte temporar pe minor de libertatea de a părăsi locuinţa în zilele de
sfârşit de săptămână. Această măsură este mai severă ca stagiul de formare civică şi
supravegherea. Ea se aplică pentru comiterea unor infracţiuni mai periculoase sau dacă
măsura educativă luată anterior – stagiul de formare civică sau supravegherea – nu a
fost respectată, fie nu a avut un efect scontat. Măsura educativă a consemnării la sfârşit
de săptămână are ca scop de a preveni orice gen de relaţii cu persoane care ar putea să
exercite o influenţă negativă asupra minorului şi de a-l îngrădi de la prezenţa în locuri
care ar putea conduce la apariţia unei conduite infracţionale.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână are ca obiectiv evitarea
contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenţei acestuia în anumite locuri
care să-l predispună la manifestarea unui comportament infracţional [alin. (1) art. 68 din
Legea nr. 253 din 19 iulie 2013].
Interdicţia impusă minorului de a părăsi locuinţa operează începând de la ora 0.00 a
zilei de sâmbătă până la ora 24.00 a zilei de duminică. Această interdicţie se aplică în
mod corespunzător şi persoanelor care, datorită cultelor religioase legale din care fac
parte, au alte zile de repaus decât sâmbăta şi duminica1.
§5. Asistarea zilnică

Asistarea zilnică [reglementată la art. 120 alin. (1) şi (2) C. pen.] constă în
obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care
conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse
minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6
luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probaţiune.
În comparaţie cu celelalte măsuri educative neprivative de libertate, această măsură
este cea mai aspră, deoarece implică acţiunile serviciului de probaţiune în organizarea
programului zilnic al minorului. Minorul nu poate să aleagă singur ce activităţi să facă, el
trebuie să îndeplinească programul stabilit de către părinţi şi consilierul de probaţiune.
1 Procedura de executare a măsurii educative a consemnării la sfârşit de săptămână este descrisă în

art. 68 din Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de

consilierul de probaţiune sau, după caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia din
cadrul unei instituţii din comunitate.
Programul zilnic pe care trebuie să-l respecte minorul şi activităţile pe care trebuie
să le îndeplinească acesta sunt stabilite de comun acord de către consilierul de
probaţiune şi părinţi, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu
consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul
delegat cu executarea, prin încheiere motivată, după audierea celor interesaţi. Încheierea
nu este supusă niciunei căi de atac.
Programul stabilit în condiţiile legii va ţine cont de nevoile identificate ale
minorului, de situaţia sa socială şi, după caz, profesională şi de obligaţiile şi interdicţiile
impuse acestuia pe perioada executării măsurii, urmărindu-se dezvoltarea armonioasă a
personalităţii minorului, prin implicarea acestuia în activităţi ce presupun relaţionare
socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber şi valorificarea aptitudinilor
sale1.
§6. Obligaţii ce pot fi impuse minorului în cazul dispunerii unei

măsuri educative neprivative de libertate
Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanţa va putea
impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute expres
la art. 121 C. pen., serviciile de probaţiune având obligaţia de a supraveghea îndepli-
nirea acestor obligaţii, precum şi modul de executare a măsurilor educative neprivative
de libertate, urmând să sesizeze instanţa dacă au intervenit motive care justifică fie
modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea
ori dacă persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative
sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.
In concreto, potrivit art. 121 alin. (1) C. pen., pe durata executării măsurilor edu-
cative neprivative de libertate instanţa poate impune minorului una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
1) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională – această
obligaţie va fi impusă minorilor infractori care au întrerupt activitatea şcolară înainte
sau după împlinirea vârstei de 14 ani. În cazul în care minorul nu a absolvit cursurile
gimnaziale el poate fi obligat să le finalizeze sau, dacă le-a absolvit, i se poate cere să
urmeze cursurile unei instituţii şcolare de arte şi meserii. Instanţa nu poate decide
executarea acestei obligaţii decât prin consultarea serviciului de probaţiune şi a
1 Procedura de executare a măsurii educative a asistării zilnice este descrisă în art. 69 din Legea
nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
susţinătorilor legali ai minorului, care cunosc cel mai bine aptitudinile, disponibilităţile
şi interesele de perspectivă ale minorului sancţionat;
2) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială
stabilită de instanţă – instanţa poate stabili, la propunerea serviciului de probaţiune, o
zonă teritorială care va include domiciliul minorului şi locaţia instituţiei de învăţământ
la care acesta este înscris, precum şi traseele de deplasare. Scopul acestei obligaţii este
de a-l împiedica pe minor să frecventeze locaţiile favorite ale anturajului său;
3) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă – obligaţia presupune interdicţia de afiliere
şi participare. Astfel, minorul, în funcţie de infracţiunea săvârşită, nu va mai putea să
frecventeze anumite spaţii de interes public (restaurante, baruri, cluburi, stadioane,
cinematografe, săli de spectacol etc.) unde obişnuia, alături de prietenii săi, să comită
acţiuni care contravin normelor penale;
4) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai
acesteia, cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă
– legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei [art. 121 alin. (2) C. pen.] să hotărască modul
concret de aplicare a acestei obligaţii (inclusiv stabilirea distanţei de apropiere cu victima
sau cu alte persoane indicate în norma legală). Instanţa va trebui să procedeze extrem de
sever la aplicarea acestei obligaţii impuse minorului, atenţionându-l că nerespectarea
acesteia va conduce la impunerea unor noi obligaţii sau chiar la aplicarea unei măsuri
educative privative de libertate;
5) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta – prezentarea
periodică (de regulă, săptămânal) la serviciul de probaţiune este o obligaţie tipică
aplicată persoanelor care au primit o sancţiune penală neprivativă de libertate. Este o
măsură de control necesară pentru stabilirea evoluţiei persoanei sancţionate şi pentru
evitarea unor costuri suplimentare în sarcina serviciului de probaţiune;
6) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală – prin
„control”, în acest context, nu trebuie să se înţeleagă altceva decât controlul medical
periodic la care minorul poate fi obligat prin hotărârea instanţei.
§7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor

Pe parcursul executării măsurilor educative neprivative de libertate pot interveni
situaţii care dictează necesitatea de a le modifica sau de a dispune încetarea lor.
Modificarea obligaţiilor este dispusă de instanţă, în mod corespunzător, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare, dacă, pe parcursul
supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie
sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente.
Încetarea executării unora dintre obligaţiile impuse poate fi dispusă de instanţă,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
§8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

La art. 123 alin. (1) C. pen. sunt prevăzute măsurile pe care instanţa le poate
dispune în urma sesizării primite de la serviciul de probaţiune, cu privire la
nerespectarea cu rea-credinţă de către minor a condiţiilor de executare a măsurii
educative sau a obligaţiilor impuse acestuia. În particular, aceste măsuri se
concretizează în: prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut
de lege pentru aceasta; înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă
de libertate mai severă; înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în
cazul în care, iniţial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă,
pe durata sa maximă.
În conformitate cu dispoziţiile din alin. (2) acelaşi articol, dacă nici după luarea
uneia dintre măsurile examinate minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii
educative şi obligaţiile impuse, instanţa înlocuieşte măsura educativă neprivativă de
libertate cu măsura internării într-un centru educativ.
În condiţiile art. 123 alin. (4) C. pen., instanţa poate impune noi obligaţii în sarcina
minorului ori poate spori condiţiile de executare a celor existente.
În ipoteza în care minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa va dispune, potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (3) C. pen., una
dintre următoarele măsuri prevăzute de lege:
1) prelungirea duratei măsurii educative luate iniţial, fără a putea depăşi maximul
prevăzut de lege;
2) înlocuirea măsurii educative luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă
de libertate.
În ambele cazuri menţionate, potrivit art. 123 alin. (4) C. pen., instanţa poate
impune minorului noi obligaţii ori să sporească condiţiile de executare a celor existente.
Dacă minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile
impuse, sesizarea instanţei pentru prelungirea sau înlocuirea măsurii educative
neprivative de libertate în condiţiile art. 123 alin. (1) şi (2) C. pen. se face de către
consilierul de probaţiune, potrivit art. 121 alin. (4) lit. b) C. pen.
Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror în cazul comiterii unei noi
infracţiuni pe durata măsurii educative şi de către judecătorul delegat cu executarea, la
cererea părinţilor, tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a
persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea referatului de
evaluare întocmit de consilierul de probaţiune. Referatul de evaluare însoţeşte sesizarea
făcută de judecătorul delegat.
La înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate instanţa va avea în
vedere severitatea acestor măsuri în ordinea specificată la art. 115 alin. (1) pct. 1 C. pen.
Secţiunea III
Măsurile educative privative de libertate

Aşa cum am stabilit anterior, cadrul măsurilor educative privative de libertate este
prevăzut în art. 115 alin. (1) pct. 2) C. pen. (cu reglementare particulară în art. 124 şi
125 C. pen.), fiind vorba de: internarea într-un centru educativ şi internarea într-un
centru de detenţie. La fel ca şi în cazul măsurilor educative neprivative, observăm că
legiuitorul le-a inserat în legea penală în ordinea crescătoare a severităţii lor, astfel încât
prima este relativ mai puţin severă în coraport cu cea de-a doua. Spre deosebire de
măsurile educative neprivative de libertate, care se iau în mod obişnuit faţă de minorii
care răspund penal, cele privative de libertate pot fi luate, aşa cum se prevede în art. 114
alin. (2) C. pen., numai în două cazuri: dacă minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru
care i s-a aplicat o măsură educativă care a fost executată ori a cărei executare a început
înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat şi dacă pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea
pe viaţă.
În continuare, respectivele măsuri educative vor fi examinate în ordinea înscrisă în
Codul penal.
§2. Internarea într-un centru educativ

Internarea într-un centru educativ [reglementată la art. 124 alin. (1)-(7) C. pen.]
constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor,
unde acesta va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit
aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. Măsura se dispune pe o
perioadă cuprinsă între 1 şi 3 ani.
Deşi privativă de libertate, măsura internării într-un centru educativ este o măsură
educativă, în cadrul căreia preponderent este programul formativ şi educativ, având ca
obiectiv resocializarea minorului1.
Executarea măsurilor educative privative de libertate este reglementată prin Legea
nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal2.
Centrul educativ este instituţia specializată în recuperarea socială a persoanelor
internate, în care acestea urmează programe de instruire şcolară şi formare profesională,
potrivit aptitudinilor lor, precum şi alte activităţi şi programe destinate reintegrării
sociale [art. 141 alin. (1) din Legea nr. 254/2013].
Centrul educativ dispune de personal specializat pentru activităţile educative,
moral-religioase, culturale, sportive, recreative, de asistenţă psihologică şi asistenţă

2 A se vedea şi prevederile relevante în materie de la art. 514-519 C. pr. pen.
socială specifică, de personal medical, de pază, supraveghere şi însoţire, precum şi de

personal tehnico-administrativ [art. 141 alin. (3) din Legea nr. 254/2013].
Ministerul Educaţiei Naţionale, prin inspectoratele şcolare judeţene, asigură
personal specializat pentru activităţile de instruire şcolară, în cadrul centrelor educative
Activitatea de formare profesională este desfăşurată de către personalul centrului
educativ, de personalul specializat al agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă,
precum şi de alţi furnizori de formare profesională acreditaţi [art. 141 alin. (5) din
Legea nr. 254/2013].
În centrul educativ minorului i se va stabili un program prin care va fi obligat să
participe la cursuri şcolare sau de formare profesională pentru a i se forma aptitudini de
a profesa o anumită activitate. Totodată, în instituţia specializată minorul va participa la
programul de reintegrare socială pentru a i se corija comportamentul antisocial avut.
În fiecare centru educativ activitatea de recuperare socială a persoanelor internate
este organizată şi desfăşurată în baza unui proiect educaţional. Proiectul educaţional al
centrului structurează organizarea şi desfăşurarea demersurilor educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială acordate persoanelor internate, în funcţie de
nevoile individuale şi urmăreşte, cu prioritate, următoarele obiective:1
a) asigurarea unui climat favorabil dezvoltării personale;
b) conferirea de utilitate perioadei internării;
c) reducerea vulnerabilităţii psihologice şi sociale;
d) asimilarea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi necesare reintegrării sociale.
În fiecare centru educativ se constituie un consiliu educativ, al cărui scop este
individualizarea regimului de executare a măsurii educative a internării într-un centru
educativ, prin stabilirea asistenţei educaţionale, psihologice şi sociale acordate fiecărei
persoane internate.
Regimul de executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ este
comun tuturor persoanelor internate, individualizându-se din perspectiva demersurilor
recuperative destinate acestora, pentru a răspunde nevoilor de dezvoltare fizică şi
psihică. Minorii se pot deplasa neînsoţiţi în interiorul centrului, în spaţii stabilite prin
regulamentul de ordine interioară, şi pot desfăşura activităţi de instruire şcolară şi
formare profesională, educative, culturale, moral-religioase, de asistenţă psihologică şi
asistenţă socială specifică sau pot presta muncă atât în interiorul, cât şi în exteriorul
centrului, fără supraveghere, în condiţiile legii.
Minorul execută măsura internării în centrul situat cât mai aproape de localitatea de
domiciliu, potrivit arondării stabilite de Administraţia Naţională a Penitenciarelor,
separat de persoanele internate, care rămân în centre după împlinirea vârstei de 18 ani.
Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menţine măsura
1 Articolul 142 din Legea nr. 254/2013.

internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.
Per a contrario, dacă pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă
persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul educativ, dacă
persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Concomitent cu înlocuirea sau liberarea instanţa impune respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 121 C. pen. până la împlinirea duratei măsurii
internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi
dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru
educativ.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de
către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine, în
condiţiile art. 124 alin. (7) C. pen., asupra înlocuirii şi dispune executarea restului
rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia
până la maximul prevăzut de lege ori internarea într-un centru de detenţie.
Ca excepţie, poate fi dispusă amânarea sau întreruperea executării măsurii
educative a internării într-un centru educativ1 dacă:
a) se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana internată suferă
de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a măsurii educative a internării
într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie, iar instanţa constată, pe baza
probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente
în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea
în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea
măsurii educative se amână pentru o durată determinată;
b) persoana internată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste
cazuri, executarea măsurii educative se amână până la încetarea cauzei care a deter-
minat amânarea.
§3. Internarea într-un centru de detenţie

Internarea într-un centru de detenţie [reglementată la art. 125 alin. (1)-(7) C. pen.]
constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu
1 Articolul 184 din Legea nr. 254/2013.

regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială,

precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor
sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani
sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între
5 şi 15 ani.
Potrivit art. 141 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, centrul de detenţie este instituţia
specializată în recuperarea persoanelor internate, cu regim de pază şi supraveghere,
unde aceştia urmează programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de
pregătire profesională şi formare profesională potrivit aptitudinilor lor.
Centrul de detenţie dispune de personal specializat pentru activităţile educative,
moral-religioase, culturale, sportive, recreative, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială specifică, de personal medical, de pază, supraveghere şi însoţire, precum şi de
personal tehnico-administrativ [art. 141 alin. (3) din Legea nr. 254/2013].
Ministerul Educaţiei Naţionale, prin inspectoratele şcolare judeţene, asigură
personal specializat pentru activităţile de instruire şcolară, în cadrul centrelor de
detenţie [art. 141 alin. (4) din Legea nr. 254/2013].
Activitatea de formare profesională este desfăşurată de către personalul centrului
de detenţie, de personalul specializat al agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă,
precum şi de alţi furnizori de formare profesională acreditaţi [art. 141 alin. (5) din
Legea nr. 254/2013].
Regimul de executare a măsurii educative privative de libertate a internării în
centrele de detenţie este de două tipuri: regim închis şi regim deschis1:
a) regimul închis – se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de 3
ani. Persoanele internate care execută măsura educativă în regim închis sunt cazate, de
regulă, în comun, desfăşoară activităţi de instruire şcolară şi formare profesională,
educative, culturale, moral-religioase, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială
specifică şi prestează muncă în grupuri, în interiorul centrului, sub supraveghere.
Persoanele internate care execută măsura educativă în regim închis pot desfăşura
activităţi de instruire şcolară şi formare profesională, educative, culturale,
moral-religioase, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială specifică sau pot presta
muncă în exteriorul centrului, sub pază şi supraveghere continuă, cu aprobarea
directorului centrului;
b) regimul deschis – se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mică de 3
ani. Persoanele internate care execută măsura educativă în regim deschis sunt cazate în
comun, se pot deplasa neînsoţite în zone din interiorul centrului stabilite prin
regulamentul de ordine interioară, desfăşoară activităţi de instruire şcolară şi formare
profesională, educative, culturale, moral-religioase, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială specifică şi prestează muncă în spaţii din interiorul centrului, care rămân
1 Articolele 147, 149, 150 din Legea nr. 254/2013.

deschise în timpul zilei. Persoanele internate care execută măsura educativă în regim
deschis pot desfăşura activităţi de instruire şcolară şi formare profesională, educative,
culturale, moral-religioase, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială specifică sau pot
presta muncă în afara centrului, însoţite de personal al centrului, cu aprobarea
directorului centrului.
Regimurile de executare a măsurilor educative ale internării într-un centru de
detenţie sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele internate trecând
dintr-un regim în altul.
Schimbarea regimurilor de executare se va face o dată la 6 luni, iar contestarea
regimului stabilit sau a deciziei cu privire la schimbarea regimului se face după o
procedură similară celei prevăzute în cazul executării pedepselor.
Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa prelungeşte măsura
internării, fără a se putea depăşi 15 ani, în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele
prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite. Din durata măsurii educative se scade
perioada executată până la data hotărârii.
Dacă, dimpotrivă, pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea
reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o
perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă
persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul de detenţie,
dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. În acest caz, concomitent cu
înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre
obligaţiile prevăzute la art. 121 C. pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Instanţa de judecată va putea reveni asupra deciziei luate şi va putea înlocui măsura
educativă a asistării zilnice în cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credinţă,
condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse, dispunând,
potrivit art. 125 alin. (6) C. pen., executarea restului rămas neexecutat din durata
măsurii educative a internării într-un centru de detenţie.
În ipoteza săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de
către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea
măsurii internării într-un centru de detenţie cu măsura asistării zilnice, instanţa revine
asupra înlocuirii şi dispune, în condiţiile art. 125 alin. (7) C. pen., fie executarea
restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenţie, fie prelungirea
duratei acestei internări.
§4. Schimbarea regimului de executare şi calculul duratei măsurilor

educative
Schimbarea regimului de executare poate avea loc dacă în cursul executării unei
măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18
ani, are un comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de
recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate. În acest caz, instanţa poate
dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. Aşadar, pentru
continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar trebuie să fie îndeplinite
două condiţii esenţiale:
1) persoana condamnată să fi împlinit 18 ani;
2) comportamentul său influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare
şi reintegrare a celorlalte persoane internate.
În acest caz, sancţiunea iniţială nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi păstrează
aceeaşi natură juridică – de măsură educativă, modificându-se doar instituţia de execu-
tare. Pe cale de consecinţă, regimul de executare a măsurii educative în penitenciar va fi
diferit de regimul de executare a pedepsei închisorii.
De remarcat că soluţia adoptată de legiuitor privind executarea măsurilor educative
privative de libertate în penitenciar, cu titlu de sancţiune, este susceptibilă, pe bună
dreptate, de critici. Astfel, considerăm convingătoare abordările referitoare la un „presu-
pus” formalism din partea legiuitorului atunci când a respins noţiunea de pedeapsă
pentru minori, instituind în acelaşi timp o măsură privativă de libertate pe durată de 15
ani; îndoielnic este dacă o asemenea măsură poate fi considerată educativă1.
În ceea ce priveşte modul de calculare a duratei măsurilor educative, dispoziţiile
din art. 127 C. pen. trimit la dispoziţiile art. 71-73 C. pen. privitoare la calculul duratei
pedepselor, cu precizarea că şi durata executării măsurii educative privative de libertate
se socoteşte din ziua în care minorul a început executarea hotărârii definitive, prin care
s-a dispus această măsură, ziua în care încetează socotindu-se în durata executării.
Dacă minorul, în cursul executării măsurii educative privative de libertate, se află
bolnav în spital, perioada intră în durata executării, în afară de cazul în care şi-a
provocat în mod voit boala. În cazul infracţiunilor cu elemente de extraneitate, partea
din sancţiunea privativă de libertate, precum şi durata măsurilor preventive privative de
libertate executate în afara teritoriului ţării, se computează din durata măsurii educative
privative de libertate aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România2.
§5. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare asupra măsurilor

educative
Efectele cauzelor de atenuare şi agravare în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul
minorităţii sunt reglementate de art. 128 C. pen. Potrivit acestui text, în cazul
infracţiunilor săvârşite în timpul minorităţii, cauzele de atenuare şi agravare sunt avute
în vedere la alegerea măsurilor educative şi produc efecte între limitele prevăzute de
lege pentru fiecare măsură educativă.
1 A se vedea în acest sens: G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., p. 358.
Astfel, în cazul circumstanţelor atenuante, limitele duratei măsurilor educative se

reduc cu o treime, o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante
reţinute, iar în cazul circumstanţelor agravante, durata măsurilor educative poate fi
sporită până la maximul ei, indiferent de numărul circumstanţelor reţinute.
§6. Prescripţia executării măsurilor educative

În conformitate cu art. 132 C. pen., măsurile neprivative de libertate se prescriu în
termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele
privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate,
dar nu mai puţin de 2 ani [art. 132 alin. (2) C. pen.].
Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se suspendă
în condiţiile prevăzute de lege pentru majori [art. 132 alin. (3) C. pen.]. Dacă măsurile
educative au fost înlocuite, executarea acestora se prescrie în raport cu măsura
educativă cea mai grea şi termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus înlocuirea.
Dacă termenele prescripţiei răspunderii penale prevăzute la art. 154 C. pen., reduse
la jumătate pentru minori [art. 131 C. pen.], încep să curgă de la data săvârşirii
infracţiunii, termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se socotesc de la
data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, deoarece de la această dată
măsura educativă devine executabilă.
Prescripţia executării măsurilor educative poate fi constatată din oficiu sau invocată
pe calea unei contestaţii la executare. Împlinirea termenului de prescripţie a executării
măsurilor educative are ca efect înlăturarea executării măsurii educative neprivative de
libertate ori a măsurii educative privative de libertate, acestea nemaiputând fi executate
ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie.
§7. Efectele măsurilor educative

Spre deosebire de pedepsele penale, care au un caracter preponderent coercitiv,
măsurile analizate au un caracter preponderent educativ, motiv pentru care, în urma
aplicării lor, nu subzistă consecinţe penale, ele neconstituind antecedente penale faţă de
persoana în privinţa căreia au fost dispuse. De altfel, acest aspect este în mod expres
reglementat la art. 133 C. pen., conform căruia măsurile educative nu atrag interdicţii,
decăderi sau incapacităţi. Această caracteristică a măsurilor educative decurge din însăşi
natura lor ca sancţiuni de drept penal, care se deosebesc de pedepse prin faptul că nu au
caracter represiv, ci eminamente educativ şi cu atât mai puţin pot avea consecinţele
extrapenale ce decurg din condamnare1.

CAPITOLUL IV
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Secţiunea I
Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă
§1. Noţiune şi caracterizare

Măsurile de siguranţă (denumite şi măsuri de prevenţie postdelictuală) îşi găsesc
reglementare în art. 107-1121 C. pen., făcând parte din categoria sancţiunilor de drept
penal1.
În literatura de specialitate măsurile de siguranţă au fost definite ca fiind acele
sancţiuni de drept penal constând din măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care
au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea
penală2.
Justificarea măsurilor de siguranţă porneşte de la ideea de pericol şi nu de la ideea
de retribuţie (cum este în cazul pedepselor). Astfel, în timp ce pedepsele au în principal
caracterul de mijloc de constrângere şi numai în subsidiar pe acela de prevenţie,
măsurile de siguranţă au în principal caracterul de mijloc de prevenţie şi în subsidiar
caracterul de mijloc de constrângere3.
Măsurile de siguranţă au un caracter imprescriptibil şi nu pot fi înlăturate cu
trecerea timpului. Ele se aplică pe o perioadă nedeterminată, deoarece operează cu
stările de pericol a căror durată nu poate fi determinată. Totuşi, ele au un caracter
revocabil, în sensul că pot dura doar atât timp cât există starea de pericol. Odată ce
starea de pericol care a dictat necesitatea aplicării măsurilor de siguranţă va înceta, ele
vor fi revocate.
Starea de pericol pe care legea penală o consideră ca un temei special al luării
măsurilor de siguranţă nu are în vedere orice fel de pericol, ci un pericol legat de
fenomenul infracţional, deoarece numai un asemenea pericol ar justifica intervenţia
legii penale4.
Legea stabileşte două garanţii esenţiale în materia măsurilor de siguranţă, şi anume:
principiul legalităţii [art. 2 alin. (1) C. pen. – legea penală prevede măsurile de siguranţă
ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală] şi
1 Cu toate că în doctrină natura juridică a măsurilor de siguranţă este controversată, apartenenţa

acestor măsuri la categoria de sancţiuni de drept penal rezultă din prevederile art. 2 alin. (1) C. pen.
(Legalitatea sancţiunilor de drept penal), care stabileşte că legea penală prevede pedepsele aplicabile şi
măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Capitolul IV. Măsurile de siguranţă 181
principiul neretroactivităţii [art. 2 alin. (2) C. pen. – nu se poate lua o măsură de

siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost
săvârşită].
Principiul legalităţii în materia măsurilor de siguranţă are următoarele consecinţe1:
a) măsurile de siguranţă trebuie să fie prevăzute expres de lege;
b) aplicarea măsurilor de siguranţă trebuie să fie realizată doar în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege.
Principiul neretroactivităţii măsurilor de siguranţă este consacrat atât în art. 15
alin. (2) din Constituţie, cât şi în art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (2) C. pen.
În privinţa măsurilor de siguranţă, legea penală poate fi aplicată retroactiv, fie
atunci când intervine o lege de dezincriminare (art. 4 C. pen.), fie atunci când intervine
o lege penală mai favorabilă (art. 5 şi art. 6 C. pen.).
Executarea măsurilor de siguranţă, precum şi toate consecinţele penale ale
hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a
legii noi. Totuşi, nu poate fi acceptată teza restituirii bunurilor deja confiscate, pentru că
ar echivala cu întoarcerea executării sancţiunii, adică repunerea în situaţia anterioară
săvârşirii faptei (restitutio in integrum). Dacă bunurile au trecut din patrimoniul con-
damnatului în cel al statului, „consecinţele juridice” sunt deja produse şi, prin urmare,
nu se mai poate pune problema „încetării consecinţelor juridice”. Dacă până la data
intrării în vigoare a legii noi de dezincriminare nu a fost pusă în executare măsura de
siguranţă, bunurile în privinţa cărora a fost dispusă confiscarea nu vor mai putea fi
preluate2.
Dacă la momentul intrării în vigoare a legii penale de dezincriminare persoana
execută o măsură de siguranţă, aceasta va înceta de jure.
Sub aspectul legii penale mai favorabile, măsurile de siguranţă neexecutate şi
neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea
nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai
favorabilă numai sub aspectul măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi
limitele prevăzute de legea nouă.
§2. Scopul măsurilor de siguranţă

Scopul măsurilor de siguranţă rezultă din prevederile art. 107 alin. (1) C. pen., care
stabileşte că „măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală”.
Din norma legală citată mai sus rezultă două scopuri, primul fiind înlăturarea
stării de pericol (scopul imediat sau direct) şi al doilea – preîntâmpinarea săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală (scopul mediat sau indirect).
1G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., p. 288.

2M.A. Hotca, Regula mitior lex în lumina noului Cod penal. Accesibil pe https://www.juridice.ro/
306259/regula-mitior-lex-in-lumina-noului-cod-penal.html.
Starea de pericol este generată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi
reprezintă acele împrejurări de ordin individual sau social care în anumite condiţii pot
acţiona asupra persoanei în sensul comiterii (în viitor) a faptelor prevăzute de legea
penală. Aceste stări de pericol creează o anumită temere că prin existenţa, intensitatea şi
persistenţa lor ar crea un mediu favorabil săvârşirii în viitor a altor fapte prevăzute de
legea penală1.
„Starea de pericol” nu este condiţionată de starea mentală a infractorului sau de
statutul lui juridic, şi poate fi constatată „independent de imputabilitatea, culpabilitatea
sau responsabilitatea penală” a infractorului2.
Sursele stării de pericol social al făptuitorului ar putea consta fie în prezenţa unor
anomalii psihice, a unei boli grave, a unei intoxicaţii cronice cu alcool ori stupefiante,
fie dintr-o contradicţie a făptuitorului cu mediul social, fie din deţinerea unor lucruri
care prin natura, destinaţia sau provenienţa lor ar putea îndemna pe făptuitor să
săvârşească noi infracţiuni în viitor3.
Din această perspectivă trebuie să delimităm noţiunea de stare de pericol de
noţiunea de pericol social.
Starea de pericol serveşte în calitate de temei pentru luarea măsurilor de siguranţă
şi priveşte persoana sau anumite lucruri ce au tangenţă cu fapta săvârşită de făptuitor,
manifestându-se ca o ameninţare pentru viitor.
Pericolul social însă priveşte acţiunea sau inacţiunea prin care este realizată o
anumită faptă, reprezentând un aspect al gravităţii sale concrete.
Starea de pericol poate viza persona făptuitorului sau a altuia, bunuri ale făptuito-
rului sau ale unui terţ ori interese publice4.
Scopul direct (imediat) se realizează prin înlăturarea stării de pericol, ceea ce
presupune îndepărtarea acesteia, astfel încât starea obiectivă care generează starea de
pericol să dispară sau cel puţin să fie pusă sub control, fiind astfel creat un climat de
linişte şi siguranţă.
Scopul indirect (mediat) consistă în preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte prevă-
zute de legea penală, ceea ce presupune crearea anumitor impedimente în calea realită-
ţilor din care decurge starea de pericol, astfel încât să devină imposibilă săvârşirea în
viitor a faptelor prevăzute de legea penală.
§3. Condiţiile generale de aplicare a măsurilor de siguranţă

Pentru a aplica măsurile de siguranţă, este necesar să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii generale.

2 M. Georgescu, Măsurile de siguranţă pentru apărarea socială şi ocrotirea individuală, Cluj, 1938,
p. 217.
3G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., p. 283.
4 M.A. Hotca, Măsurile de siguranţă. Aspecte comune. Accesibil pe https://htcp.eu/masurile-de-
siguranta-aspecte-comune.
1. Să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.

Legea nu stabileşte în ce formă trebuie să fie comisă fapta prevăzută de legea
penală, natura sau gravitatea acesteia. Prin urmare, va fi întrunită această condiţie chiar
dacă fapta a rămas la faza de tentativă (pedepsibilă) sau a fost realizată în forma ei
consumată.
Destinatari ai măsurilor de siguranţă pot fi subiecţii „responsabili” periculoşi
social, cei „semiresponsabili” şi subiecţii „iresponsabili”. La primele două categorii
măsurile de siguranţă pot fi aplicate în cumul cu pedepsele (sistemul binar), iar la a treia
categorie se aplică în mod exclusiv1.
Din prevederile art. 107 alin. (3) C. pen.2 rezultă clasificarea măsurilor de siguranţă
în sancţiuni supletive (se aplică atunci când nu pot interveni pedepsele) sau completive
(se aplică atunci când eficienţa pedepsei nu este îndestulătoare)3.
Măsurile de siguranţă pot fi aplicate izolat atunci când făptuitorului nu îi poate fi
aplicată o pedeapsă (nu există răspundere penală). Se au în vedere:
‒ cazurile când făptuitorul cade sub incidenţa cauzelor de neimputabilitate
(art. 23-31 C. pen.), deoarece este înlăturat caracterul penal al faptei şi în acest caz fapta
nu constituie infracţiune;
‒ cazurile când faţă de făptuitor este înlăturată răspunderea penală (ca urmare a
amnistiei, prescripţiei răspunderii penale, retragerii plângerii penale, împăcării părţilor),
deoarece faţă de făptuitor, chiar dacă a săvârşit o infracţiune, nu poate fi aplicată o
pedeapsă.
În doctrină s-a afirmat că posibilitatea luării măsurii de siguranţă în cazul când nu
există răspundere penală poate fi extinsă şi la unele ipoteze de nepedepsire prevăzute în
Partea generală a Codului penal, cum ar fi desistarea voluntară şi împiedicarea săvârşirii
faptei, sau în Partea specială a Codului penal, şi anume: în cazul nepedepsirii ca urmare
a denunţării faptei de complot; ori ca urmare a denunţării altor infracţiuni sau ca urmare
a unei tăinuiri sau favorizări nepedepsibile; ori ca urmare a neluării de bunăvoie de
către făptuitor a îndatoririlor faţă de persoana pe care o avea sub pază sau în grijă; sau
ca urmare a surprinderii într-o încăierare a unei persoane atrase împotriva voinţei sale
sau care a încercat să despartă pe alta ori să respingă un atac sau să apere pe alţii; sau ca
urmare a altor situaţii4.
Nu va fi posibilă aplicarea unei măsuri de siguranţă izolat de pedeapsă în cazurile
când a intervenit dezincriminarea faptei şi atunci când a expirat termenul de introducere
a plângerii prealabile, fără a fi intervenit o astfel de plângere, deoarece lipseşte calitatea
de subiect de drept penal a făptuitorului. De asemenea, nu va putea fi aplicată o măsură
de siguranţă (de altfel, nici pedeapsă) dacă făptuitorul a decedat 5.
1 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 863.

2 Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
3 V. Dongoroz, op. cit., p. 460.
Este important ca fapta prevăzută de legea penală să fie nejustificată [aşa cum este
indicat expres în art. 107 alin. (2) C. pen.]. Această normă limitează aplicarea măsurilor
de siguranţă, fiind excluse cazurile când fapta este săvârşită în prezenţa uneia dintre
cauzele justificative (art. 18-22 C. pen.), deoarece în aceste cazuri fapta nu generează
existenţa unei stări de pericol.
În celelalte cazuri, atât timp cât există o infracţiune şi o stare de pericol, pentru
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală făptuitorului îi pot fi aplicate atât o
pedeapsă, cât şi o măsură de siguranţă (în cumul).
2. Să existe o stare de pericol din partea persoanei care a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală.
Starea de pericol este generată de săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi
subzistă până când nu este înlăturată. În acest sens, săvârşirea nu a oricărei fapte
prevăzute de legea penală creează o stare de pericol, dar numai a acelor care, datorită
circumstanţelor obiective sau subiective, pot determina frica că în viitor persoana va
comite şi alte fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol poate fi prezentată de o persoană care suferă de o boală psihică
sau intoxicaţie cronică, ori este slab pregătită profesional (periculozitate subiectivă) şi
prin combaterea acestor stări (tratarea bolii sau intoxicaţiei, ridicarea nivelului de
instruire) se înlătură şi starea de pericol. Starea de pericol mai poate fi prezentată şi de
anumite bunuri care se află într-un anumit fel de relaţie cu o faptă prevăzută de legea
penală (periculozitate obiectivă), iar combaterea acesteia presupune scoaterea bunului
respectiv din sfera detenţiei, posesiei sau a proprietăţii persoanei care a comis o faptă
prevăzută de legea penală, înlăturând pericolul ca bunul să fie folosit la comiterea în
viitor a unei alte fapte de acelaşi tip1.
Din această perspectivă, incidenţa măsurilor de siguranţă nu este determinată de
existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol a
persoanei, relevată prin comiterea faptei prevăzute de legea penală2. Astfel, la stabilirea
şi individualizarea măsurii de siguranţă se ţine seama de natura şi gravitatea stării de
pericol generate de săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi de posibilităţile de
înlăturare a acesteia (criteriile generale de individualizare a pedepsei stabilite la art. 74
C. pen. nefiind aplicabile).
Odată ce a fost stabilit că există o stare de pericol, poate fi îndreptăţită şi aplicarea
măsurilor de siguranţă, această condiţie fiind premisa realizării scopului imediat –
înlăturarea stării de pericol (pentru făptuitor sau societate).
3. Să existe o temere justificată că în viitor persoana va săvârşi din nou fapte
prevăzute de legea penală.
Temerea că în viitor persoana va săvârşi şi alte fapte prevăzute de legea penală este
determinată de starea de pericol. În acest sens, legiuitorul a şi prevăzut scopul mediat al
măsurilor de siguranţă – preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
de către făptuitor.

2 I. Paşcu, A. S. Uzlău, op. cit., p. 459.
Teama că făptuitorul va săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală trebuie să fie
analizată în funcţie de împrejurările privind persoana făptuitorului (spre exemplu,
deţinerea unor substanţe psihoactive de către făptuitor este o împrejurare ce poate
determina temerea că acesta va săvârşi din nou fapta de trafic de droguri)1.
Legea penală utilizează sintagmele „poate fi obligat”, „se poate dispune”, „se poate
lua măsura”, pentru a determina dreptul discreţionar de aplicare a măsurilor de
siguranţă, precum şi imperativul „sunt supuse confiscării”, pentru a stabili o obligaţie în
vederea aplicării acestor măsuri (confiscarea specială şi confiscarea extinsă).
Revocarea măsurilor de siguranţă este determinată de înlăturarea stării de pericol
(cu excepţia confiscării speciale şi a confiscării extinse), fiind utilizate sintagmele
„obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol” şi „dacă se constată că
temeiurile care au impus luarea ei au încetat”.
Reieşind din formulările utilizate în legea penală, se poate deduce că în anumite
cazuri temerea justificată trebuie să fie stabilită (existând un drept discreţionar de
aplicare a măsurilor de siguranţă), iar în alte cazuri (confiscarea specială şi confiscarea
extinsă) ea rezultă din însăşi stabilirea circumstanţelor ce dictează aplicarea obligatorie
a măsurilor de siguranţă.
§4. Categoriile măsurilor de siguranţă

Respectând principiul legalităţii, măsurile de siguranţă sunt prevăzute exhaustiv la
art. 108 C. pen. Astfel, din sistemul măsurilor de siguranţă fac parte:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) confiscarea specială;
e) confiscarea extinsă.
Punctăm că ultima măsură de siguranţă (confiscarea extinsă) a fost introdusă
ulterior publicării Codului penal (Legea nr. 286/2009), dar până la intrarea lui în
vigoare (Legea nr. 187/2012), fiind transpusă în legislaţia naţională – Decizia-cadru
2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a
instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea (Legea nr. 63/20122).
Respectând principiul legalităţii, se conferă accesibilitate şi previzibilitate situaţiilor în
care această măsură urmează să fie aplicată.
Reieşind din specificul măsurilor de siguranţă, acestea se diferenţiază una de
cealaltă, fiind marcate de unele trăsături caracteristice:
a) cauza stării de pericol;
1 M.A. Hotca, Măsurile de siguranţă. Aspecte comune. Accesibil pe https://htcp.eu/masurile-de-
siguranta-aspecte-comune.
2 Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.
b) intensitatea stării de pericol;

c) remediul pentru înlăturarea stării de pericol şi a cauzei care o generează.
În aceste circumstanţe se afirmă că nu se poate vorbi de o ierarhizare sau de o
sistematizare a măsurilor de siguranţă, ci de o simplă enumerare a acestora. Din această
perspectivă, nu există măsuri de siguranţă cu caracter principal sau secundar şi nici nu
se pot stabili diferenţieri cantitative în reglementarea acestora care să permită stabilirea
unor limite speciale variate, în raport cu fiecare caz în parte, aşa cum este în cazul
pedepselor1.
În literatura de specialitate2 putem întâlni mai multe clasificări ale măsurilor de
siguranţă, pornind de la diferite criterii.
În funcţie de natura stării de pericol, putem deosebi:
a) măsuri de siguranţă personale – în cazul cărora starea de pericol priveşte
persoana făptuitorului (periculozitate subiectivă, endogenă, in personam). În actuala
reglementare, măsuri de siguranţă personale sunt: obligarea la tratament medical;
internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
b) măsuri de siguranţă reale – în cazul cărora starea de pericol pe care o prezintă
anumite bunuri ce au într-un fel sau altul legătură cu fapta prevăzută de legea penală
(periculozitate obiectivă, exogenă, in rem). În actuala reglementare, măsuri de siguranţă
reale sunt: confiscarea specială şi confiscarea extinsă.
Măsurile de siguranţă personale sunt luate pe o perioadă nedeterminată (atât timp
cât este dictată necesitatea lor) şi pot fi revocate (actuala reglementare nu prevede
măsuri de siguranţă care pot fi luate pe o perioadă determinată, fiind fixat un maxim al
duratei, aşa cum a fost în Codul penal din 1969 măsura de siguranţă interdicţia de a
reveni pe o perioadă determinată în locuinţa familiei).
Măsurile de siguranţă reale sunt irevocabile, deoarece se iau în mod definitiv, fără
posibilitatea revocării lor (se are în vedere că bunurile confiscate nu se mai restituie).
În funcţie de natura constrângerii aplicate, deosebim:
a) măsuri de siguranţă privative de libertate (internarea medicală);
b) măsuri de siguranţă restrictive de libertate (obligarea la tratament medical);
c) măsuri de siguranţă restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii sau
a exercitării unei profesii);
d) măsuri de siguranţă de ordin patrimonial (confiscarea specială şi confiscarea
extinsă).
În funcţie de scopul urmărit, putem diferenţia:
a) măsuri de siguranţă curative – care se iau pentru a vindeca o boală sau pentru a
elimina o intoxicaţie cronică cu substanţe psihoactive (obligarea la tratament medical şi
internarea medicală);
1
G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., p. 290.
2
A se vedea: G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 877; I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., p. 593;
b) măsuri de siguranţă de educare – care se iau pentru a elimina nepregătirea,

nepriceperea în exercitarea unei profesii sau activităţi şi care generează starea de pericol
(interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii);
c) măsuri de siguranţă eliminatorii – care se iau pentru a elimina starea de pericol
care motivează luarea măsurii (confiscarea specială şi confiscarea extinsă).
Secţiunea II
Regimul măsurilor de siguranţă
§1. Obligarea la tratament medical

Obligarea la tratament medical constă în obligarea făptuitorului de a urma un
tratament medical până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să
înlăture starea de pericol.
Această măsură de siguranţă se aplică făptuitorilor care, din cauza unei boli,
inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive,
prezintă pericol pentru societate.
Măsura de siguranţă are drept scop protejarea suspectului/inculpatului, precum şi a
celorlalte persoane în situaţiile în care se constată că suspectul sau inculpatul are nevoie
de tratament medical pentru o afecţiune constatată medico-legal. Această măsură nu
impietează în niciun fel asupra răspunderii penale a persoanei faţă de care se solicită a
se lua măsura şi în situaţia în care se dispune o soluţie de clasare, renunţare la urmărirea
penală ori achitare urmează a fi sesizată instanţa civilă care va dispune asupra internării
nevoluntare a persoanei în cauză. Aşadar, măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical, privită din perspectiva scopului său, nu apare ca fiind o măsură esenţialmente
cu caracter penal; ea este reglementată în Codul de procedură penală graţie situaţiei
procesuale la care se află la un moment dat persoana faţă de care se solicită a se dispune
măsura1.
Această măsură respectă condiţiile stabilite la art. 53 din Constituţie privind
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale, respectiv: măsura este
dispusă prin lege, în scopul apărării ordinii publice, drepturilor şi libertăţilor celorlalţi,
fiind necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol determinate de starea psihofizică a
făptuitorului, generată de boală, inclusiv de consumul cronic de alcool sau de alte
substanţe psihoactive. Nu se poate reţine vreo discriminare sau lipsă de proporţio-
nalitate a acestei măsuri în raport cu situaţia care a determinat-o. Cât priveşte durata
măsurii, aceasta a fost circumstanţiată de legiuitor în considerarea specificului
menţionat, fiind de asemenea prevăzut şi un control legal al acesteia. Astfel, potrivit
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 19 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 245 şi art. 246 din Codul de procedură penală. Publicată în
Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017.
art. 567 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat
pentru efectuarea tratamentului medical are obligaţia de a comunica instanţei dacă,
datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei în cauză, efectuarea tratamentului
medical nu se mai impune1.
Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranţă facultativă, fapt ce
rezultă din prevederile art. 109 alin. (1) C. pen., normă în care este utilizată sintagma
„poate fi obligat”. În acest sens, această măsură de siguranţă poate fi dispusă atât
împreună cu o pedeapsă, cât şi atunci când nu pot fi aplicate pedepse.
De la regula expusă mai sus există o singură excepţie, prevăzută în Partea specială
a Codului penal, şi anume – în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute la art. 353 C. pen.
(Contaminarea venerică). Pentru acest caz legiuitorul a prevăzut că „instanţa de
judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament medical”, dispoziţie din
care rezultă caracterul obligatoriu al stabilirii măsurii de siguranţă sub forma obligării la
tratament medical. Aşadar, în acest caz particular, măsura de siguranţă obligarea la
tratament medical va fi dispusă în mod obligatoriu numai în cazul în care persoanei îi
va fi aplicată şi o pedeapsă.
În situaţiile în care persoana este obligată la tratament medical în libertate, ei îi
revin două obligaţii: cea de prezentare regulată la unitatea sanitară la care urmează să
efectueze tratamentul şi cea de efectuare a tratamentului medical.
Dacă persoana se sustrage de la prezentare sau nu urmează tratamentul, măsura de
siguranţă obligarea la tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranţă
internarea medicală. Înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală
poate fi dispusă şi atunci când starea de sănătate a persoanei s-a înrăutăţit şi dictează
această necesitate.
Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei. Această măsură de
siguranţă va fi obligatorie şi după executarea pedepsei privative de libertate, persoana
urmând tratamentul în stare de libertate.
Obligarea la tratament medical poate fi dispusă (ca măsură de siguranţă) şi cu titlu
provizoriu pe durata urmăririi penale, în cursul procedurii de cameră preliminară, fie în
cursul judecăţii (art. 245 C. pr. pen.).
Obligarea la tratament medical se pune în executare în momentul în care hotărârea
instanţei de judecată rămâne definitivă (art. 566 C. pr. pen.), fie în momentul pronun-
ţării încheierii prin care această măsură se aplică cu titlu provizoriu [art. 246 alin. (7)
C. pr. pen.]2.
Măsura obligarea la tratament medical se ia pe o perioadă nedeterminată, deoarece
nu se poate aprecia cu exactitate când se va însănătoşi făptuitorul sau când starea lui de
sănătate se va ameliora în aşa fel, încât să nu mai prezinte pericol pentru societate.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 465 din 16 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 109 din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 598 din 7 august 2015.
2 În materie de executare a se vedea şi art. 77 din Legea nr. 253/2013.
Încetarea măsurii de siguranţă sub forma obligării la tratament medical are loc
atunci când se constată, prin raport de expertiză medico-legală, faptul că persoana s-a
însănătoşit, fie că starea sănătăţii s-a ameliorat, astfel încât nu mai prezintă pericol
pentru societate.
Reieşind din condiţiile generale de aplicare a măsurilor de siguranţă analizate
anterior, pentru a putea fi dispusă obligarea la tratament medical trebuie să fie abordate
circumstanţele speciale ce se referă la aceste condiţii:
a) Persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
b) Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, inclusiv
cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive.
Prin termenul „boală” urmează să se înţeleagă condiţia psihofizică anormală a
persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Este obligatoriu ca boala
(inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive)
să fie stabilită printr-o expertiză medico-legală obiectivă, iar în raportul de expertiză
trebuie să fie indicat dacă boala este susceptibilă de tratament şi dacă acest tratament
este necesar în cazul examinat. Dacă boala nu va fi susceptibilă de tratament medical în
stare de libertate sau în timpul executării pedepsei privative de libertate, aplicarea
măsurii de siguranţă sub forma obligării la tratament medical va fi lipsită de temeinicie
şi eficacitate.
c) Să existe o temere justificată că în viitor persoana va săvârşi din nou fapte
prevăzute de legea penală, iar prin obligarea la tratament medical făptuitorul se va
însănătoşi, fie starea sănătăţii se va ameliora, astfel încât să înlăture starea de pericol.
Temerea justificată că făptuitorul ar putea săvârşi noi fapte prevăzute de legea
penală este determinată de intensitatea stării de pericol social. La stabilirea intensităţii
pericolului social trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte, modul în care pericolul,
existent în stare latentă sau în mod vădit la data săvârşirii faptei, a contribuit la
comiterea faptei. Pe de altă parte, trebuie evaluată posibilitatea unei agravări progresive
a stării psihofizice anormale a făptuitorului şi consecinţele la care această agravare ar
conduce în plan social, în lipsa unui tratament adecvat1.
§2. Internarea medicală

Internarea medicală (într-o unitate sanitară de specialitate) se ia faţă de acei făp-
tuitori care sunt bolnavi psihic, consumatori cronici de substanţe psihoactive sau suferă
de o boală infectocontagioasă şi prezintă pericol pentru societate. Această măsură de
siguranţă se ia până la însănătoşirea făptuitorului sau până la obţinerea unei ameliorări
care să înlăture starea de pericol.
Măsura internării se poate lua numai atunci când boala mintală sau toxicomania au
căpătat forme grave, în care capacitatea de a înţelege şi de a-şi dirija voinţa sunt
complet sau profund alterate2.

Starea de boală sau toxicomania trebuie să fie dovedită printr-o expertiză

medico-legală obiectivă, iar în raportul de expertiză trebuie să fie menţionate indicaţiile
date faţă de tratament, precum şi unitatea sanitară de specialitate în care trebuie să fie
efectuat tratamentul.
Internarea medicală este o măsură de siguranţă nevoluntară [art. 247 alin. (2) C. pr.
pen.] şi privativă de libertate care se realizează independent de voinţa făptuitorului şi se
poate realiza prin utilizarea mijloacelor de constrângere.
Trebuie de făcut delimitare între măsura de siguranţă internarea medicală şi măsura
administrativă internarea nevoluntară. Prima se ia în temeiul prevederilor Codului
penal, fiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură penală, iar a doua se ia de către
instanţa de drept civil.
Prin internare nevoluntară se înţelege internarea împotriva voinţei sau fără
consimţământul pacientului1.
Prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana cu dezechilibru psihic sau
insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanţe psihoactive, ale cărei mani-
festări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică2.
Prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege persoana cu tulburări psihice
care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său,
astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat3.
Prin periculozitate socială se înţelege atributul unei stări psihice sau al unui
comportament ce implică riscul unei vătămări fizice pentru sine ori pentru alte persoane
sau al unor distrugeri de bunuri materiale importante4.
Dacă persoana se eschivează, fie refuză să se supună internării medicale, execu-
tarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării
măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia. De asemenea, organul de poliţie ia măsurile
necesare pentru darea în urmărire a făptuitorului, precum şi pentru darea în consemn la
punctele de trece a frontierei.
Durata pentru care se aplică măsura internării medicale este nedeterminată, ea fiind
justificată până la însănătoşirea făptuitorului, fie până la ameliorarea stării de sănătate
care să înlăture starea de pericol. Odată ce va fi stabilit că făptuitorul nu mai prezintă
pericol pentru sine sau pentru societate, măsura internării medicale urmează a fi
revocată.
Ca şi în cazul obligării la tratament medical, internarea medicală este o măsură de
siguranţă facultativă, fapt ce rezultă din prevederile art. 110 C. pen., normă în care este
utilizată sintagma „se poate lua”.
1 Definiţie prevăzută la art. 5 lit. p) din Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice, nr. 487 din 11 iulie 2002. Publicată în Monitorul Oficial nr. 589 din 8 august 2002.
2 Definiţie prevăzută la art. 5 lit. a) din Legea nr. 487/2002.
3 Definiţie prevăzută la art. 5 lit. b) din Legea nr. 487/2002.
4 Definiţie prevăzută la art. 5 lit. l) din Legea nr. 487/2002.
Internarea medicală nu reprezintă o pedeapsă pentru faptă săvârşită şi nu are drept

scop reeducarea persoanei. Scopul urmărit de această măsură de siguranţă este înlătu-
rarea stării de pericol, realizată prin însănătoşirea sau ameliorarea sănătăţii făptuitorului.
Internarea medicală poate fi dispusă (ca măsură de siguranţă) şi cu titlu provizoriu
pe durata urmăririi penale, în cursul procedurii de cameră preliminară, fie în cursul
judecăţii (art. 247 C. pr. pen.).
Punerea în executare a internării medicale se face în momentul în care hotărârea
instanţei de judecată rămâne definitivă (art. 569 C. pr. pen.), fie în momentul pronun-
ţării încheierii prin care această măsură se aplică cu titlu provizoriu [art. 248 alin. (9)
C. pr. pen.]1.
Reieşind din condiţiile generale de aplicare a măsurilor de siguranţă analizate ante-
rior, pentru a putea fi dispusă internarea medicală trebuie să fie abordate circumstanţele
speciale ce se referă la aceste condiţii:
a) Persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. După cum am
afirmat anterior, fapta prevăzută de legea penală trebuie să fie nejustificată.
b) Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli psihice,
consumului cronic de substanţe psihoactive sau a unei boli infectocontagioase.
Termenii „boală psihică”, „consum cronic de substanţe psihoactive” şi „boală
infectocontagioasă” nu sunt definiţi de legea penală. Totuşi, prezenţa acestor
circumstanţe este determinată prin expertiză, iar specialiştii care întocmesc raportul de
expertiză urmează să aprecieze gradul acestora, precum şi necesitatea internării
nevoluntare a persoanei, cu indicarea recomandărilor pe care le consideră adecvate,
inclusiv tratamentul propus şi instituţia recomandată.
În doctrină s-a apreciat că, la prima vedere, consumatorul cronic de alcool pare a fi
lăsat în afara reglementării legale, dată fiind neprevederea sa expresă, de felul celei
folosite în art. 109 C. pen. La o examinare mai atentă se poate observa că în art. 109
alin. (1) legiuitorul vorbeşte despre „consumul cronic de alcool sau de alte substanţe
psihoactive”, exprimare din care se deduce că alcoolul face parte din rândul acestor
substanţe, astfel că şi consumatorii cronici de alcool care au comis fapte penale şi care
prezintă riscul de a reitera comportamentul infracţional datorită consumul de alcool pot
fi subiectul internării medicale prevăzute la art. 110 C. pen. Deducţia este confirmată de
studiile de specialitate care precizează că sunt substanţe psihoactive toate substanţele al
căror consum modifică în organism una sau mai multe funcţii psihice, care afectează
comportamentul, conştiinţa şi dispoziţia persoanei care le consumă şi care includ în
categoria substanţelor psihoactive şi alcoolul2.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului3, pentru ca o
persoană să poată fi considerată „alienată” şi să poată fi privată de libertate trebuie să
fie întrunite trei condiţii:

2 M.L. Pamfil, Noua legislaţie penală în discuţia membrilor Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 314-320. Accesibil pe http://ssrn.com/abstract=2214951.
3 A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza N. c. României, § 144.
1) în primul rând, alienarea sa trebuie să fi fost stabilită încât să poată fi probată;

2) în al doilea rând, tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să
justifice internarea;
3) în al treilea rând, internarea nu se poate prelungi în mod valabil fără persistenţa
unei astfel de tulburări.
O persoană „alienată” nu poate fi spitalizată forţat în absenţa dovezilor cu caracter
medical care ar stabili că starea mentală a persoanei este de aşa natură încât să justifice
această măsură. Tulburarea mentală trebuie să fie stabilită printr-o expertiză medicală
obiectivă şi trebuie să fie de aşa natură încât să justifice o spitalizare forţată, iar
valabilitatea acestei măsuri trebuie să continue doar atât timp cât persistă tulburarea
mentală1.
Supunerea oricărei persoane internate într-o unitate de psihiatrie sau admise în
centre de recuperare şi reabilitare la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele
tratamente este interzisă2.
În acest sens şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a expus de repetate ori
stabilind că detenţia unei persoane bolnave poate ridica probleme în temeiul art. 3 din
CEDO. În cazul persoanelor cu tulburări psihice, la aprecierea compatibilităţii sau a
incompatibilităţii condiţiilor specifice de detenţie cu standardele prevăzute la art. 3
trebuie să se ia în considerare vulnerabilitatea şi incapacitatea acestora, în unele cazuri,
de a se plânge sau de a se plânge în mod coerent cu privire la modul în care sunt
afectate de un anumit tratament3.
prevăzute de legea penală, iar prin internarea medicală făptuitorul se va însănătoşi, fie
starea sănătăţii se va ameliora, astfel încât să înlăture starea de pericol.
Temerea nu va fi justificată în toate cazurile, ci numai în acelea în care între starea
în care se află făptuitorul şi fapta săvârşită există o strânsă legătură cauzală, adică atunci
când, din cauza stării în care se află făptuitorul, acesta a ajuns să comită o faptă
§3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii

Dispoziţiile art. 111 C. pen. reglementează interzicerea ocupării unei funcţii sau a
exercitării unei profesii. Potrivit alin. (1) al acestei norme, măsura interzicerii exercitării
dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate
se poate lua atunci când făptuitorul a săvârşit fapta din cauza incapacităţii, nepregătirii
sau din alte cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru
exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi.
1 A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Winterwerp. c. Olandei, § 39.
2 Interdicţia este prevăzută la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 487/2002.
3 A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Slawomir Musial. c. Poloniei, §
87. Accesibil pe www.echr.coe.int.

Cu toate că măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării

unei profesii se aseamănă cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1)
lit. g) C. pen., care la fel prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa funcţia, de
a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii, ele au temeiuri diferite, astfel încât nu pot fi aplicate în cumul. În
cazul măsurii de siguranţă persoana este inaptă să desfăşoare activitatea, iar în cazul
pedepsei complementare persoana este aptă, folosind funcţia, profesia, meseria sau
activitatea pe care o desfăşoară pentru a comite infracţiunea, ceea ce determină o
vinovăţie sporită a făptuitorului.
Pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita
profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea
infracţiunii se aplică pe o perioadă de la 1 la 5 ani, pe când măsura de siguranţă a
interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii se ia pe un timp
nedeterminat, până când nu se va constata că temeiurile care au impus luarea ei au
încetat.
Revocarea acestei măsuri de siguranţă este totuşi condiţionată de trecerea unui
anumit timp, astfel încât, pe lângă constatarea încetării temeiurilor care au impus luarea
acestei măsuri de siguranţă, trebuie să treacă cel puţin un an din momentul când a fost
aplicată. În cazul respingerii cererii de revocare, o nouă cerere nu se poate face decât
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare
[art. 111 alin. (2) C. pen.].
Reieşind din prevederile ce se referă la revocarea acestei măsuri, se poate afirma că
interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii nu poate fi luată pe un
termen mai mic de un an (deoarece înainte de acest termen nu poate fi revocată), însă
nu poate fi stabilit un termen fix, deoarece nu se poate aprecia când va înceta existenţa
stării de pericol.
Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii poate fi aplicată atât
de sine stătător, atunci când nu poate fi stabilită o pedeapsă, cât şi împreună cu o
pedeapsă.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în
executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la
îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor [art. 573 alin. (1)
C. pr. pen.].
Dacă persoana se sustrage de la executarea măsurii de siguranţă, organul care are
îndatorirea să asigure executarea acesteia are obligaţia să sesizeze organul de urmărire
penală, astfel încât persoana care nu execută benevol măsura de siguranţă ar putea fi
trasă la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută la art. 287 C. pen. (Nerespec-
tarea hotărârilor judecătoreşti) sau la art. 288 C. pen. (Neexecutarea sancţiunilor
penale)1.

Pentru aplicarea acestei măsuri de siguranţă, urmează a fi întrunite următoarele

condiţii:
a) Să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
Din prevederile art. 111 alin. (1) C. pen. rezultă că fapta prevăzută de legea penală
să fie săvârşită cu ocazia exercitării unei funcţii, unei profesii sau meserii ori a
desfăşurării unei alte activităţi.
b) Să existe o stare de pericol generată de modul periculos în care persoana, care
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, îşi exercită funcţia, profesia, meseria sau
o altă activitate.
Reieşind din faptul că nu există definiţii legale ale noţiunilor „funcţie”, „profesie”,
„meserie” sau „altă activitate”, urmează să ne raportăm în primul rând la sensul uzual al
acestor termeni.
Prin funcţie se înţelege activitatea desfăşurată în mod obişnuit sau temporar,
considerată în complexul unui sistem social, administrativ, economic. De asemenea,
într-un alt sens, prin funcţie se înţelege gradul pe care îl deţine cineva într-o ierarhie
administrativă sau socială.
Legea nu face nicio precizare în privinţa faptului dacă funcţia publică tot intră în
categoria generală „funcţie” prevăzută la art. 111 alin. (1) C. pen. Astfel, în literatura de
specialitate1 s-a precizat că din enumerarea efectuată de legiuitor: funcţie, profesie,
meserie ori altă ocupaţie se înţelege că „funcţia” desemnează o anumită evoluţie pe
planul profesiei, meseriei, ocupaţiei, incluzând şi funcţiile publice, adică însărcinările în
cadrul autorităţilor publice, instituţiilor sau persoanelor juridice de interes public la care
face referire art. 176 C. pen2.
Prin funcţie publică se înţelege ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite
în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative
autonome3.
Profesia reprezintă o ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o
exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare. Într-un alt sens, prin profesie se
înţelege un complex de cunoştinţe teoretice şi de deprinderi practice care definesc
pregătirea cuiva.
Meseria reprezintă o profesiune sau îndeletnicire care se bazează pe o muncă
manuală calificată, desfăşurată pentru a prelucra, a transforma diverse materiale.
Activitatea reprezintă un ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în
scopul obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un
anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva.

2 Conform art. 176 C. pen., prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice,
instituţiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică.
3 Definiţie prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul
funcţionarilor publici.
Sintagma „alte activităţi” utilizată de legiuitor în art. 111 alin. (1) C. pen. acoperă
orice altă îndeletnicire care reclamă un minim de îndemânare, prudenţă, în sensul că
exercitarea lor de către persoane necorespunzătoare ar putea prilejui săvârşirea unor
fapte prevăzute de legea penală de către persoana care, din acest motiv, prezintă
pericol1.
Prin urmare, starea de pericol izvorăşte din modul periculos în care persoana, care
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, îşi exercită funcţia, profesia, meseria sau o
altă activitate, din cauza nepregătirii profesionale, incapacităţii psihofizice (boală,
infirmitate, intoxicări cu diferite substanţe) sau din alte cauze care o fac improprie sau
inaptă pentru a exercita în mod nepericulos funcţia, meseria, profesia sau altă ocupaţie2.
prevăzute de legea penală din cauza incapacităţii, nepregătirii sau din alte cauze care
o fac inaptă pentru ocuparea funcţiei, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori
pentru desfăşurarea unei alte activităţi.
Măsura de siguranţă interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
este una facultativă, fiind determinată de existenţa unei temeri justificate că în viitor
persoana va săvârşi din nou fapte prevăzute de legea penală.
Această temere rezultă din inaptitudinea persoanei (pentru ocuparea funcţiei,
pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei alte activităţi),
fiind necesar a determina că ea (inaptitudinea) este condiţionată de incapacitatea
(neputinţa de a exercita în condiţii normale activitatea respectivă), nepregătirea (lipsă de
pregătire teoretică sau de experienţă practică) sau de alte cauze care o pun în această
postură3.
Intensitatea pericolului social trebuie raportată la gravitatea consecinţelor ce s-ar
putea produce din cauza inaptitudinii făptuitorului de a exercita activitatea. Intensitatea
pericolului va fi maximă atunci când aceste consecinţe ar fi ireparabile. Însă, în orice
caz, pentru a se putea dispune această măsură de siguranţă, pericolul social al făptuito-
rului trebuie apreciat ca grav fie prin prisma mărimii, fie a frecvenţei consecinţelor
inaptitudinii făptuitorului4.
§4. Confiscarea specială

Confiscarea specială (ca măsură de siguranţă) constă în trecerea silită şi gratuită în
patrimoniul statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit fapta
Starea de pericol decurge din însăşi deţinerea bunurilor ce au legătură cu săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, fie din situaţia că aceste bunuri ar putea fi folosite la

săvârşirea în viitor a altor fapte prevăzute de legea penală. În acest sens este vorba
despre o periculozitate obiectivă, bunurile susceptibile de confiscare fiind enumerate
generic şi limitativ.
Deţinerea acestor bunuri de către făptuitor, reieşind din natura lor sau a legăturii
acestora cu săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, creează pericolul săvârşirii în
viitor a altor fapte prevăzute de legea penală.
Confiscarea specială este reglementată de art. 112 din Partea generală a Codului
penal, însă poate fi dispusă şi în temeiul unor norme ale Părţii speciale, precum şi ale
unor alte acte normative cu caracter special.
Aşa cum prevede art. 112 alin. (1) C. pen., sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului
sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.
Confiscarea specială poate fi dispusă şi în temeiul unei prevederi din Partea
specială a Codului penal. În acest sens, în art. 289 (Luarea de mită), art. 290 (Darea de
mită), art. 291 (Traficul de influenţă), art. 292 (Cumpărarea de influenţă) este prevăzut
că sunt supuse confiscării banii, valorile sau orice alte bunuri primite/oferite/date, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
De asemenea, norme ce se referă la confiscarea specială sunt cuprinse şi în alte acte
normative. Spre exemplu, în temeiul art. 96 alin. (2) din Legea audiovizualului, nr. 504
din 11 iulie 2002, pentru săvârşirea infracţiunii de transmisie a serviciilor de programe
de televiziune ori de radiodifuziune fără licenţă de emisie sau licenţă de utilizare a
frecvenţelor radio în sistem digital terestru, instanţa poate dispune şi aplicarea
dispoziţiilor Codului penal privind confiscarea specială. Un alt exemplu poate fi regăsit
în art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 43 din 30 ianuarie 2000 privind protecţia
patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes
naţional, potrivit căruia se confiscă detectoarele oferite spre vânzare fără autorizaţie
inspectoratului de poliţie al judeţului respectiv, Direcţiei Generale de Poliţie a
Municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, sediul.
Conform prevederilor art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie, averea dobândită licit
nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile
legii.
În conformitate cu prevederile art. 562 alin. (4) C. civ., nu pot fi supuse confiscării
decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii
sau cele rezultate din acestea.
Confiscarea, în dependenţă de actul normativ care o prevede, poate avea natură
diferită (contravenţională sau penală).
În temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 2 din 21 iulie 2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, confiscarea este o sancţiune contravenţională complementară [art. 5
alin. (3) lit. a)].
Confiscarea specială, în reglementarea Codului penal, este o măsură de siguranţă.
Ea poate însoţi o pedeapsă principală, dar poate interveni şi în lipsa unei condamnări
penale.
Din punctul de vedere al naturii juridice, conform prevederilor art. 108
lit. d) şi e) C. pen., confiscarea (specială şi extinsă) reprezintă măsuri de siguranţă.
Totuşi, în literatura de specialitate a fost criticată această „amplasare” a instituţiei
confiscării (speciale şi extinse), fiind sugerat că „locul” lor potrivit este la pedepse.
Această poziţie se întemeiază pe anumite dispoziţii cuprinse în Constituţie, în Codul
penal şi în Decizia-cadru 2005/212/JAI. Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie:
„Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi
confiscate numai în condiţiile legii”. Astfel, se susţine că din aceste prevederi rezultă
cât se poate de clar că măsura confiscării, indiferent dacă este specială sau extinsă, se
poate lua numai dacă bunurile în cauză sunt „destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni ori contravenţii”. Aşadar, orice „extindere” a măsurii asupra altor bunuri ale
unei persoane condamnate înfrânge prevederile constituţionale1.
În viziunea altor autori, referirea în text la fapta prevăzută de legea penală, iar nu la
infracţiune, nu este contrara Constituţiei. În pofida faptului ca textul constituţional de la
art. 44 alin. (9) prevede posibilitatea dispunerii confiscării doar în cazul bunurilor „(…)
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii”, autorii consideră că
noţiunea „infracţiune”, aşa cum este ea utilizată în Constituţie, trebuie interpretată mai
larg, incluzând şi faptele prevăzute de legea penală. Se susţine că acesta nu este, de
altfel, primul caz de neconcordanţă terminologică între Constituţie şi Codul penal, ea
regăsindu-se, spre exemplu, şi în materia legii penale mai favorabile2.
În comparaţie cu celelalte măsuri de siguranţă (care operează in personam),
confiscarea (specială şi extinsă) operează in rem.
Spre deosebire de primele trei măsuri de siguranţă, a căror incidenţă este legată de
existenţa stării de pericol legată de o anumită condiţie a făptuitorului, măsura de
siguranţă confiscarea specială este justificată de starea de pericol pe care o prezintă
bunurile acestuia. Această stare de pericol este determinată de bunurile care dacă ar fi
lăsare în stare liberă de circulaţie ar putea servi la comiterea altor fapte antisociale.
1 M.A. Hotca, Din nou despre confiscarea extinsă. Necesitatea reconsiderării reglementării. Soluţii
propuse. Accesibil pe http://www.hotca.ro/wp-content/uploads/2017/12/confiscarea_extinsa_2.pdf.
2 Fl. Streteanu, Drept penal, Partea generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 230.
Mijlocul cel mai eficient de înlăturare a stării de pericol îl constituie scoaterea acestui
bun din sfera liberei circulaţii. Deci, confiscarea specială, ca sancţiune de drept penal,
constă în scoaterea forţată din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea gratuită în
patrimoniul statului a bunurilor anume prevăzute de legea penală1.
Definiţia noţiunii de bunuri poate fi desprinsă şi prin prisma Directivei 2014/42/UE
din 3 aprilie 2014, care prevede o definiţie extinsă a bunurilor ce pot face obiectul
îngheţării şi confiscării. Definiţia respectivă include documente sau instrumente juridice
care atestă un titlu sau un drept asupra unor astfel de bunuri. Astfel de documente sau
instrumente ar putea include, de exemplu, instrumente financiare sau documente care
pot da naştere unor drepturi de creanţă şi care se află, în mod normal, în posesia
persoanei căreia i se aplică procedurile relevante. Această Directivă nu aduce atingere
procedurilor naţionale existente pentru păstrarea documentelor sau instrumentelor
juridice care atestă un titlu sau un drept asupra unui bun, întrucât acestea se aplică de
către autorităţile naţionale sau organismele publice competente în conformitate cu
legislaţia naţională2.
Trăsăturile confiscării speciale:
1. Confiscarea specială este o măsură cu caracter patrimonial, deoarece ea
presupune trecerea în proprietatea statului în mod forţat şi gratuit a bunurilor prevăzute
de art. 112 alin. (1) C. pen., bunuri ce aparţin făptuitorului şi care au o tangenţă cu fapta
comisă ori sunt deţinute contrar prevederilor legale.
Se impune precizarea că măsura de siguranţă confiscarea specială poate fi dispusă
doar în cazul constatării caracterului ilicit al bunurilor, aşa cum în temeiul prevederilor
art. 44 alin. (8) din Constituţie averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul
licit al dobândirii fiind prezumat.
2. Confiscarea specială se aplică drept urmare a existenţei stării de pericol generate
de ameninţarea pe care o pot prezenta anumite bunuri lăsate în circulaţie, aşa cum ele ar
putea servi drept aport la comiterea unor noi infracţiuni.
3. Confiscarea specială este obligatorie în raport cu bunurile indicate în art. 112 C.
pen., aşa cum legiuitorul a utilizat expres sintagma imperativă „sunt supuse confiscării”,
enumerând bunurile care pot face obiectul acestei măsuri de siguranţă.
Cu titlu de excepţie, confiscarea specială poate avea caracter facultativ în cazurile
expres prevăzute de legi speciale, cum ar fi în cazul prevăzut la art. 96 alin. (2) din
Legea audiovizualului, nr. 504 din 11 iulie 2002, unde este stipulat că pentru săvârşirea
infracţiunii de transmisie a serviciilor de programe de televiziune ori de radiodifuziune
fără licenţă de emisie sau licenţă de utilizare a frecvenţelor radio în sistem digital
terestru, instanţa poate dispune şi aplicarea dispoziţiilor Codului penal privind
confiscarea specială.
1 C. Niculeanu, Regimul juridic al confiscării speciale în lumina noului Cod penal, în Revista Dreptul
nr. 6/2013, pp. 146-147.

2 Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghe-
ţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, punctul 12.
4. Confiscarea specială are un caracter irevocabil; odată dispusă, nu poate fi

revocată din motivul încetării stării de pericol.
Totuşi, există cazuri când poate fi dispusă restabilirea situaţiei anterioare care are
drept efect restituirea bunurilor confiscate; spre exemplu, în cazul admiterii cererii de
revizuire [art. 462 alin. (3) C. pr. pen.1].
5. Confiscarea specială are caracterul unei sancţiuni de drept penal strict personală
căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate2, astfel încât nu
trebuie confundată cu despăgubirea civilă. Spre exemplu, dacă o infracţiune a fost
comisă în participaţie şi folosul a fost împărţit între participanţi, aceştia nu pot fi
obligaţi solidar la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va plăti în
raport cu partea care i-a revenit3.
Categoriile de bunuri supuse confiscării speciale
Pentru a putea dispune confiscarea specială, este necesar a fi întrunite anumite
condiţii, care prezintă anumite particularităţi de la o categorie de bunuri la alta.
1) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală [art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.]
a. Să fie săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
Bunul poate fi confiscat chiar dacă fapta nu constituie infracţiune, fiind incidente
cauze generale sau speciale de neimputabilitate. Este important ca fapta să fie
nejustificată (să nu fie incidente cauzele justificative), altfel nu va fi incidentă măsura
de siguranţă confiscarea specială în privinţa bunurilor produse prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
b. Bunul să fie produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Noţiunea de bun se regăseşte în art. 535 C. civ., conform căruia sunt bunuri
lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Noţiunile de bun şi produse sunt definite şi în art. 2 alin. (1) şi (2) din Directiva
2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind
îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea
Europeană.
Produse înseamnă orice avantaj economic obţinut, în mod direct sau indirect, din
săvârşirea unei infracţiuni; acesta poate consta în orice tip de bun şi include orice
reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum şi orice beneficii de
valoare.
Bunuri înseamnă bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau
imobile, precum şi actele sau instrumentele juridice care dovedesc un titlu sau un drept
asupra acestor bunuri.
1 Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea
amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis
revizuirea nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea măsuri.
2 A se vedea: C. Bogdan, Natura juridică a măsurii confiscării în procesul penal, p. 98. Accesibil pe
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3337733.
3 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., pp. 303-304.
O definiţie mai amplă a bunului este prevăzută la art. 2 alin. (3) din Regulamentul
(UE) 2018/1805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018
privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare.
Prin bunuri se înţelege bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau
imobile, precum şi actele sau instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau
a unui drept asupra unor astfel de bunuri, despre care autoritatea emitentă consideră că:
(a) reprezintă produsul unei infracţiuni ori echivalentul său, fie că este vorba de
suma totală, fie doar de o parte a valorii unui astfel de produs;
(b) reprezintă instrumentul unei infracţiuni sau valoarea respectivului instrument;
(c) face obiectul confiscării prin aplicarea, în statul emitent, a oricăreia dintre
competenţele de confiscare prevăzute în Directiva 2014/42/UE sau
(d) face obiectul confiscării în temeiul oricăror alte dispoziţii privind competenţele
de confiscare, inclusiv confiscarea în lipsa unei condamnări definitive în temeiul
legislaţiei statului emitent, în cadrul unei proceduri iniţiate ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni.
Definiţia noţiunii de produse descrisă în art. 2 alin. (4) din Regulamentul (UE)
2018/1805 este identică cu definiţia descrisă în art. 2 alin. (1) din Directiva
2014/42/UE.
În sensul stabilit de prevederile art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen., ne interesează doar
bunul care este produs prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. În acest sens,
bunurile sunt produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală când au căpătat
existenţă prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al faptei săvârşite
(monede false, titluri de credit false, arme confecţionate ilegal ori materii explozive,
alimente, băuturi sau medicamente false), precum şi acelea care au căpătat în urma
săvârşirii faptei o calitate, o poziţie de fapt, pe care nu ar fi putut să o dobândească pe
căi legale (bunurile introduse în ţară prin contrabandă, medicamentele conţinând o
importantă doză de stupefiante preparate pe baza unei prescripţii medicale abuzive)1.
Acestei categorii îi sunt asimilate bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea
bunurilor produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fiind susceptibile de
confiscare în temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.
Pentru această categorie de bunuri [prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. a) C. pen.] este
necesar ca ele să existe în natură la momentul dispunerii confiscării speciale. Dacă
bunul a fost distrus sau a fost consumat de făptuitor, nu se va putea dispune confiscarea
lor, nici confiscarea echivalentului bănesc, deoarece a dispărut starea de pericol şi
temerea că bunul va putea fi folosit în viitor pentru comiterea altor fapte prevăzute de
legea penală. Această soluţie rezultă şi din art. 112 alin. (5) C. pen., care prevede o
singură excepţie în privinţa bunurilor supuse confiscării speciale care nu se găsesc, caz
în care se confiscă în locul lor bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora, cu
excepţia bunurilor produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală [art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.].

Se vor confisca şi bunurile, şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor produse prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, precum şi bunurile produse de acestea [art.
112 alin. (6) C. pen.].
2) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală dacă sunt ale făptuitorului sau dacă,
aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor [art. 112 alin. (1)
lit. b) C. pen.]
Fapta săvârşită, chiar dacă nu constituie infracţiune, trebuie să fie comisă cu
intenţie. Această soluţie rezultă din expresia „bunurile folosite sau destinate să fie
folosite” de la art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., terminologia folosită fiind de natură să
înlăture posibilitatea comiterii faptei din culpă, întrucât termenii folosiţi sunt
incompatibili cu ideea de culpă1.
Spre exemplu, dacă făptuitorul a săvârşit o ucidere din culpă fiind la volanul unui
autovehicul, nu se va putea dispune confiscarea acestuia, deoarece lipseşte starea de
pericol, făptuitorul în acest caz nu a dorit sau acceptat producerea rezultatului. Dacă
făptuitorul a utilizat mijlocul de transport intenţionat, pentru a comite cu ajutorul lui un
omor (fiind la volanul unui autovehicul, făptuitorul intenţionat cu viteză a lovit victima,
care ulterior a decedat), în acest din urmă exemplu mijlocul de transport ar putea fi
confiscat.
b. Bunurile să fie folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală.
Bunul se consideră că a fost folosit la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
numai în cazurile în care a constituit mijlocul comiterii acesteia. Nu are relevanţă modul
în care a fost utilizat bunul (legiuitorul a prevăzut că poate fi folosit în orice mod),
esenţial fiind ca bunul să fi contribuit efectiv la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală. În această ipoteză, bunul trebuie să fie folosit în starea lui naturală, fără a suferi
anumite modificări.
A doua ipoteză priveşte acele bunuri care au fost destinate pentru a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În această situaţie, bunurile sunt
transformate, adaptate, modificate, pregătite în vederea săvârşirii faptei prevăzute de
legea penală, ele având un scop special (cum ar fi cheile confecţionate pentru
deschiderea încuietoarelor, scara ce urma a fi folosită pentru escaladare). Prin urmare,
bunurile care, deşi, nu au fost efectiv folosite, vor putea fi confiscate dacă se va
demonstra că au fost destinate pentru a fi folosite la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală.
c. Bunurile să fie ale făptuitorului sau ale altei persoane care a cunoscut scopul
folosirii lor.
Atunci când bunul aparţine făptuitorului, urmează să se constate că bunul a fost
folosit în orice mod la săvârşirea faptei.

Bunurile supuse confiscării pot să aparţină cu drept de proprietate făptuitorului în

mod exclusiv, dar pot exista situaţii când bunul aparţine făptuitorului în comun cu altă
persoană (coproprietate sau devălmăşie).
În prima situaţie, dacă sunt întrunite condiţiile, bunurile se confiscă de la făptuitor,
care este unicul proprietar.
În a doua situaţie, dacă bunurile sunt în proprietate comună (în devălmăşie sau pe
cote-părţi), iar celălalt coproprietar nu a cunoscut scopul folosirii bunului de către
celălalt proprietar (făptuitor), soluţia echitabilă ar fi că nu poate fi confiscată decât
cota-parte din bunul respectiv ce revine suspectului sau inculpatului. Această soluţie
poate fi dispusă în temeiul prevederilor art. 112 alin. (2) C. pen., care stabileşte că dacă
valoarea bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este vădit disproporţionată faţă de natura
şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinându-se
seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la
aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.
Dacă bunul aparţine altei persoane (şi nu făptuitorului), trebuie să se constate că
respectiva persoană a cunoscut scopul folosirii bunului, însă fără a fi participant la
săvârşirea acestei faptei.
Această din urmă ipoteză poate fi reţinută numai pe cale de excepţie, pentru că, în
realitate, o persoană, dacă ştie că bunul său va fi folosit la săvârşirea unei infracţiuni de
o altă persoană, devine complice, astfel că bunul este supus confiscării speciale potrivit
primei ipoteze (aparţine infractorului)1.
Dacă bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin
infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va
confisca echivalentul în bani al acestora [art. 112 alin. (3) C. pen.].
Dacă valoarea bunurilor care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi
folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este vădit disproporţionată
faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent
bănesc, ţinându-se seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de
contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în
scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în
întregime [art. 112 alin. (2) C. pen.].
Dacă bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu se găsesc, în locul lor se confiscă
bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora [art. 112 alin. (5) C. pen.].
d. Fapta prevăzută de legea penală să nu fie săvârşită prin presă [art. 112
alin. (4) C. pen.].
Această excepţie este prevăzută expres la art. 112 alin. (4) C. pen. care stabileşte că
dispoziţiile alin. (1) lit. b) C. pen. nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.
1 I. Paşcu, A. S. Uzlău, op. cit., p. 478.

Dreptul la libera exprimare este prevăzut atât la art. 30 din Constituţie, cât şi la
art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept are anumite limite
[expuse în art. 30 alin. (6)-(8) din Constituţie şi în art. 10 § 2 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului], depăşirea cărora atrage după sine răspunderea civilă, contra-
venţională sau penală a persoanelor vinovate. Totuşi, se consideră că aplicarea măsurii
de siguranţă a confiscării speciale asupra bunurilor ce au fost folosite la săvârşirea
acestor fapte (cum ar fi mijloacele de transmitere a datelor, cele de imprimare etc.) ar
aduce o atingere nejustificată a dreptului la informare. Anume din aceste considerente
sancţionarea persoanei fizice (sau juridice) reprezintă o protecţie suficientă, iar
aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale este nejustificată şi disproporţionată
sub aspectul bunurilor supuse acestei măsuri de siguranţă.
3) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea
făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale
făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii
lor [art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Aceasta înseamnă ca fapta săvârşită să întrunească toate condiţiile obiective şi
subiective cerute de norma de incriminare. Cu alte cuvinte, să existe o concordanţă între
ceea ce norma de incriminare cere şi ceea ce s-a realizat în fapt, incidenţa vreuneia din
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 18-31 C. pen.) nu exclude existenţa
faptei în materialitatea ei1.
b. Bunurile să fie utilizate imediat după comiterea faptei prevăzute de legea
penală, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a
produsului obţinut.
Sub aspect temporal, bunurile urmează a fi folosite imediat după săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală. Din punctul de vedere al scopului, bunurile trebuie să
asigure scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut.
c. Bunurile să aparţină făptuitorului sau unei alte persoane care a cunoscut
scopul folosii lor.
În această situaţie bunurile ce aparţin altei persoane sunt supuse confiscării dacă au
fost puse la dispoziţia făptuitorului imediat după săvârşirea faptei.
În măsura în care utilizarea unui anumit lucru, pentru ca făptuitorul să îşi asigure
scăparea sau păstrarea bunului, face parte din însuşi conţinutul faptei prevăzute de legea
penală, confiscarea nu se mai poate dispune în temeiul art. 112 alin. (1) lit. c) C. pen., ci
eventual ca bun folosit la comiterea faptei [art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen.]. Spre
exemplu, obiectul cu care au fost aplicate lovituri unei persoane care a încercat să îl
împiedice pe cel care a sustras un bun de la un vecin al său devine instrument cu care
s-a comis infracţiunea de tâlhărie şi se confiscă în aceste condiţii2.
Dacă bunurile folosite imediat după săvârşirea faptei pentru asigurarea scăpării sau
pentru păstrarea produsului obţinut nu sunt ale făptuitorului, iar persoana căreia îi

aparţin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, nu se poate dispune confiscarea lor în
natură (de la proprietar), însă de la făptuitor poate fi confiscat echivalentul în bani al
bunurilor.
Dacă valoarea bunurilor folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura
scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, este vădit
disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ţinându-se seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce
şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau
adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor
în întregime [art. 112 alin. (2) C. pen.].
În situaţia în care bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura
scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, nu se găsesc, în
locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora [art. 112 alin. (5)
C. pen.].
4) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor [art. 112 alin. (1) lit. d) C. pen.]
a. Bunurile să fie date în scopul de a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor.
Scopul acordării bunurilor este fie de a determina săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, fie pentru a răsplăti pe făptuitor.
Sub aspect temporal, bunurile date în scopul de a determina făptuitorul să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie remise cel târziu până la
momentul începerii actelor de executare. În cazul bunurilor date pentru a răsplăti
făptuitorul, ele pot fi remise doar după săvârşirea faptei.
În ambele cazuri, bunurile date trebuie să fie de natură să dinamizeze activitatea
făptuitorului, determinând astfel pericolul social care dictează aplicarea confiscării
speciale.
b. Bunurile să fie date voluntar, şi nu sub presiunea unei constrângeri, induceri în
eroare.
Bunurile pot să fie date la iniţiativa instigatorului, fie la solicitarea instigatului, însă
în toate cazurile este esenţial ca bunurile să fie date voluntar.
Dacă bunurile au fost date sub imperiul unei constrângeri, ele urmează să fie
restituite proprietarului, aşa cum au ieşit involuntar din posesia acestuia.
De asemenea, urmează a fi restituite proprietarului şi acele bunuri care au fost
dobândite prin inducere în eroare.
În ipoteza în care bunurile au fost doar promise pentru a determina sau răsplăti
făptuitorul pentru săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, însă efectiv nu au fost
date făptuitorului, astfel de bunuri nu vor putea fi confiscate.
Dacă au fost promise mai multe bunuri pentru determinarea sau răsplătirea
făptuitorului, însă au fost remise mai puţine bunuri, vor putea fi confiscate numai
bunurile efectiv primite de făptuitor.
c. Fapta pentru care au fost date bunurile să fie prevăzută de legea penală.
Bunurile date pentru determinarea săvârşirii faptei prevăzute de legea penală,
precum şi cele date pentru a răsplăti făptuitorul, sunt supuse confiscării chiar dacă fapta
a rămas în forma tentativei sau fapta nu constituie infracţiune.
În ipoteza bunurilor date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, nu are relevanţă dacă cel instigat a trecut sau nu la executarea faptei,
precum şi dacă a denunţat fapta; în toate cazurile bunurile date vor fi confiscate.
Aceeaşi soluţie va fi dispusă şi atunci când făptuitorul primeşte bunurile pentru a fi
determinat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă în realitate nu
săvârşeşte nicio faptă, înşelând pe cel de la care a primit bunurile.
Tot în această ipoteză, legiuitorul nu condiţionează confiscarea acestor categorii de
bunuri de săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dar de existenţa scopului –
determinarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Numai în a doua
ipoteză, când bunurile sunt date pentru a răsplăti făptuitorul, este necesar a se constata
că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală.
5) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu
sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia [art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen.]
b. Bunurile să fie dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Prin „bunuri dobândite prin fapte prevăzute de legea penală” se înţelege acele
lucruri care au ajuns în mâinile făptuitorului prin consumarea activităţii interzise
(lucruri furate, bani sau bunuri delapidate, lucruri obţinute prin ameninţare, şantaj,
înşelăciune, folosire de acte false etc.)1.
Sunt asimilate bunurilor dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
acele bunuri şi bani care au fost obţinute din exploatarea acestora [art. 112 alin. (6)
C. pen.].
În literatura de specialitate se precizează că această categorie de bunuri nu se
confundă cu cea a bunurilor „produse” printr-o faptă prevăzută de legea penală [art. 112
alin. (1) lit. a) C. pen.] şi nici cu bunurile care au fost date pentru a „determina” ori a
„răsplăti” [art. 112 alin. (1) lit. d) C pen.]. Dacă bunurile „produse” prin fapta prevăzută
de legea penală sunt „create” de făptuitor în cursul săvârşirii faptei, neavând o existenţă
anterioară, atunci bunurile dobândite prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală există şi anterior săvârşirii ei, obţinerea lor ilegală reprezentând chiar scopul
urmărit când se trece la realizarea actului interzis. Bunurile date pentru a determina sau
răsplăti nu sunt bunuri dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, ci
lucruri primite pentru ea2.

c. Bunurile să nu fie restituite persoanei vătămate sau să servească la despă-

gubirea acesteia.
De regulă, dacă bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
există în natură, ele se restituie persoanei vătămate, iar dacă nu mai există în natură sau
nu pot fi găsite, persoanei vătămate urmează a-i fi restituit echivalentul bănesc al
bunurilor.
În situaţiile în care persoana vătămată nu poate fi identificată, bunurile dobândite
prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală se confiscă. Aceeaşi soluţie va exista şi
atunci când persoana vătămată nu se constituie parte civilă ori dacă partea civilă renunţă
la orice despăgubiri, sau când partea vătămată nu cere restituirea bunurilor furate sau să
fie despăgubită prin echivalent bănesc1.
Dacă bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu se mai
găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora
[art. 112 alin. (5) C. pen.].
Se vor confisca şi bunurile (inclusiv banii) obţinute din exploatarea bunurilor
dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, precum şi bunurile produse
de acestea [art. 112 alin. (6) C. pen.].
6) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală [art. 112 alin. (1)
lit. f) C. pen.]
a. Bunurile să fie supuse unui regim juridic special.
Există bunuri a căror deţinere sau transmitere implică o stare de pericol, caz în care
este necesar ca deţinătorii lor să fie supuşi unei autorizări.
Regimul de autorizare este introdus tocmai pentru a da organelor de stat
competente posibilitatea să verifice dacă persoanele care solicită autorizarea prevăzută
în fiecare caz în parte prezintă garanţii în sensul că vor folosi aceste bunuri într-un mod
care să nu cauzeze o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală şi
pentru ordinea publică, în general2.
Din această categorie de bunuri fac parte: armele, muniţiile, drogurile, substanţele
explozive, substanţele toxice etc.
b. Bunurile să fie deţinute contrar dispoziţiilor legii penale.
Legiuitorul a prevăzut expres că pot fi confiscate doar bunurile deţinute contrar
dispoziţiilor legii penale. Conform art. 173 C. pen., prin lege penală se înţelege orice
dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau în alte
acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.
Pornind de la scopul măsurilor de siguranţă (înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală), ar fi absurd să fie
confiscate în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen. bunurile a căror deţinere este
interzisă de o lege care nu are caracter penal.

În Partea specială a Codului penal sunt prevăzute mai multe categorii de bunuri a
căror deţinere reprezintă o faptă prevăzută de legea penală (cum ar fi în cazul
nerespectării regimului armelor şi al muniţiilor – art. 342 C. pen.; nerespectării
regimului materiilor explozive – art. 346 C. pen. etc.). Astfel, în cazul acestor bunuri,
starea de pericol pentru societate nu trebuie dovedită, fiindcă este prezumată de lege
prin incriminarea deţinerii lor şi de aceea măsura de siguranţă a confiscării speciale
operează în temeiul legii penale1.
Dată fiind natura lor periculoasă şi caracterul ilicit al deţinerii lucrurilor, acestea
sunt supuse confiscării indiferent dacă sunt ale făptuitorului sau dacă aparţin altei
persoane, chiar dacă aceasta este străină de fapta săvârşită2, cu excepţia cazurilor când
persoana deţinea legal acel bun, însă i-a fost sustras sau obţinut prin fraudă de către
făptuitor3.
Îndeplinirea condiţiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care
bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta foloseşte sau nu bunul
respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiţii grevându-se pe starea de pericol ce
derivă din însăşi substanţa/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se
află aceste bunuri şi în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiţii nu se pot prevala
de necunoaşterea legii4.
Confiscarea specială a bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală se
dispune totdeauna, indiferent de soluţia dată cauzei sub aspect penal.
Deţinerea unui bun este interzisă de lege atât în situaţia în care deţinerea se
realizează cu un anumit scop ilicit, expres prevăzut de lege, în lipsa acestui scop,
deţinerea având un caracter licit, cât şi în situaţia în care simpla posesie a unui bun,
indiferent de scopul urmărit, constituie o faptă prevăzută de legea penală, fiind vorba în
acest caz de o interdicţie legală cu caracter general.
În cazul celei de a doua categorii de bunuri, legiuitorul a prezumat existenţa unei
periculozităţi obiective ce derivă din însăşi substanţa/natura acestor bunuri, astfel că
simpla deţinere a acestora, contrar dispoziţiilor legale, creează acea stare de pericol
pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului judiciar prin măsura
confiscării bunurilor respective. În categoria acestor bunuri sunt incluse şi acelea pentru
a căror deţinere este necesară îndeplinirea unor condiţii, fiind supuse unui regim de
autorizare. În cazul acestora din urmă nerespectarea regimului de autorizare determină
ca deţinerea să fie contrară legii penale5.
1 C. Niculeanu, op. cit., p. 150.

4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 725 din 6 decembrie 2016 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial
nr. 230 din 4 aprilie 2017.
5 Decizia Curţii Constituţionale nr. 725 din 6 decembrie 2016 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial
nr. 230 din 4 aprilie 2017.
Bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală capătă acest caracter în
raport cu persoana care le deţine. Astfel, dacă persoana a intrat în posesia unei arme fără
a obţine în prealabil autorizarea necesară de la organele statului, ea va fi în posesia unui
bun a cărui deţinere este interzisă de legea penală (din lipsa autorizaţiei). Va intra în
această categorie şi arma pentru care posesorul nu a prelungit perioada de valabilitate a
permisului [art. 342 alin. (6) C. pen.], cu toate că deţinerea era în conformitate cu legea
penală; prin inacţiunea posesorului, această deţinere a devenit interzisă de legea penală.
Executarea confiscării speciale este prevăzută la art. 574 C. pr. pen1. Măsura de
siguranţă confiscarea specială, luată prin hotărârea instanţei de judecată, se execută
după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor
instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se
predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
c) când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi
bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele
bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa
judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la
dosarul cauzei.
§5. Confiscarea extinsă
În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu, COM (2008)
766, se menţiona faptul că, pentru a descuraja activităţile de criminalitate organizată,
este esenţial ca infractorii să fie deposedaţi de produsele infracţiunii. Confiscarea şi
recuperarea activelor deţinute de infractori constituie un mod foarte eficient de a
combate criminalitatea organizată, orientat în principal spre profit. Confiscarea
împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanţare pentru alte activităţi cu
caracter infracţional, îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele
financiare şi de a corupe societatea legitimă. Confiscarea are un caracter disuasiv,
deoarece întăreşte principiul potrivit căruia „criminalitatea nu aduce venituri”. Aceasta
ar putea ajuta la eliminarea modelelor negative oferite de infractori comunităţilor locale.
În unele cazuri, măsurile de confiscare a produselor infracţiunii permit urmărirea

factorilor de decizie din sânul organizaţiilor criminale, care sunt rareori investigaţi şi
urmăriţi penal1.
Introducerea confiscării extinse la nivel naţional a ridicat întrebări de constituţio-
nalitate, aşa cum art. 44 alin. (8) din Constituţie prevede că averea dobândită licit nu
poate fi confiscată, iar caracterul licit al dobândirii se prezumă. Examinând problema
constituţionalităţii prevederilor menţionate supra, prin Decizia Curţii Constituţionale
nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei
României2, Curtea Constituţională a constatat că „eliminarea tezei a doua a art. 44
alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia «caracterul licit al dobândirii se prezumă» este
neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de
proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din
Constituţie”.
Reglementarea prezumţiei caracterului licit al dobândirii averii nu împiedică
cercetarea caracterului ilicit al dobândirii ei, sarcina probei revenind însă celui care
invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea în mod
ilicit a unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane, asupra acelor bunuri
sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii.
Curtea a subliniat, de asemenea, că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică
legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie –
Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina
respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalităţii. De altfel,
acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod
special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005
privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu
infracţiunea (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie
2005), care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite
în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa
bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu
criminalitatea organizată.
Cu altă ocazie, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din
Codul penal din 19693, a statuat că în vederea stabilirii standardului de probă în ce
priveşte măsura confiscării extinse nu trebuie de plecat de la premisa că prezumţia
dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea
faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracţiuni. Dacă aceasta ar fi
abordarea, confiscarea extinsă ar fi lipsită de orice raţiune de a exista, căci dacă se
1 Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – Produsele provenite din activităţi
de criminalitate organizată: garantarea principiului potrivit căruia „criminalitatea nu aduce venituri”

COM/2008/0766. Accesibil pe https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:
52008DC0766&from=en.
3 Publicată în Monitorul Oficial nr. 691 din 22 septembrie 2014.
ajunge la probarea fiecărui act infracţional din care provin anumite bunuri, se va ajunge
şi la condamnarea autorului pentru aceste acte, şi deci la confiscarea specială a
bunurilor astfel obţinute, nemaigăsindu-şi utilitatea măsura confiscării extinse. Prin
urmare, o prezumţie legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci şi prin
prezumţii simple, fapt statuat şi în doctrină. De altfel, prin Decizia nr. 85 din 3
septembrie 1996 (publicată în M. Of. nr. 211 din 6 septembrie 1996) instanţa de
contencios constituţional a statuat că prezumţia instituită de alin. (8) art. 44 din
Constituţie nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, ceea ce
înseamnă că această prezumţie nu este una absolută1.
La scurt timp după emiterea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie
2011, confiscarea extinsă a fost introdusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 63 din 17
aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal2.
Motivul introducerii confiscării extinse3 a fost transpunerea art. 3 din Decizia-cadru
nr. 2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor
şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea4.
1 Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi clasificate în relative (iuris
tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei
posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară.
Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute,
imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare.
2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 258 din 19 aprilie 2012.
3 Expunerea de motive asupra legii pentru modificarea şi completarea Codului penal şi a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal. Accesibil pe http://www.cdep.ro/proiecte/2011/700/80/5/em785.pdf.

4 Conform art. 3 din Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI din 24 februarie 2005:
(1) Fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute la
alineatul (2), să confişte în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o
infracţiune:
(a) comisă în cadrul unei organizaţii criminale, astfel cum este definită în Planul de acţiune 98/733/JAI
din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizaţie criminală din statele membre ale
Uniunii Europene, în cazul în care infracţiunea este prevăzută de:
– Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni
penale şi de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro;
– Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea,
urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunii;
– Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de
persoane;
– Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului
penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului şi şederii neautorizate;
– Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile;
– Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispoziţiilor minime
privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de
droguri.
(b) care este prevăzută de Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind
combaterea terorismului, cu condiţia ca infracţiunea vizată de deciziile-cadru menţionate anterior;
– în cazul în care nu priveşte spălarea de bani, să se pedepsească cu o pedeapsă privativă de libertate
maximă cu o durată de cel puţin cinci până la zece ani;
Cu toate că Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 03

aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor
săvârşite în Uniunea Europeană1 încă nu a fost transpusă în legislaţia naţională, ea va
înlocui art. 3 din Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI din 24 februarie 2005.
Directiva 2014/42/UE vine să extindă aria de aplicare a confiscării extinse, printre
altele fiind acordată posibilitatea de a fi aplicată şi atunci când persoana nu este
condamnată (confiscarea în lipsa unei condamnări). În acest sens, art. 4 alin. (2) din
Directiva 2014/42/UE prevede că în cazul în care confiscarea în temeiul alin. (1)2 nu
este posibilă, cel puţin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau al
sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile necesare
pentru a permite confiscarea produselor şi a instrumentelor în cazurile în care au fost
iniţiate proceduri penale cu privire la o infracţiune care este susceptibilă să genereze, în
mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce
la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi
putut să compară în faţa instanţei.
Un alt aspect important introdus de Directiva 2014/42/UE este posibilitatea
confiscării de la terţi (de rea-credinţă). În acest sens, art. 6 din Directiva 2014/42/UE
prevede că statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea
– în cazul în care priveşte spălarea de bani, să se pedepsească cu o pedeapsă privativă de libertate

maximă cu o durată de cel puţin patru ani;
şi ca infracţiunea să fie de natură să genereze câştiguri financiare.
(2) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia ca, în temeiul prezentului
articol, să confişte cel puţin:
(a) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că
bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul
unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este considerată
rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ;
(b) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că
bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată
în cursul unei perioade anterioare condamnării pentru infracţiunea prevăzută la alineatul (1) care este
considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei sau alternativ;
(c) în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile
legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice,
că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată.
(3) De asemenea, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i
permite acestuia să confişte, în tot sau în parte, în conformitate cu condiţiile prevăzute la alineatele (1) şi
(2), bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective şi a bunurilor transferate unei persoane juridice
asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o
influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile şi în cazul în care persoana respectivă primeşte o
parte importantă din veniturile persoanei juridice.
(4) Statele membre pot recurge şi la alte proceduri decât cele penale pentru a-l deposeda pe autor de
respectivele bunuri.
1 Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 127 din 29 aprilie 2014.
2 Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parţială, a
instrumentelor şi a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau
produse, cu condiţia să existe o condamnare definitivă pentru o infracţiune, care poate rezulta şi în urma
unor proceduri in absentia.
produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct
sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terţi sau care
au fost dobândite de terţi de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puţin în cazurile
în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie faptul că scopul transferului sau al
achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe
concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în
schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.
Interpretarea normei anterior citate se face astfel încât să nu aducă atingere drepturilor
terţilor de bună-credinţă.
Procedura confiscării extinse nu este direcţionată către o persoană în sensul sta-
bilirii unei pedepse, ci direcţionată către recuperarea bunurilor care se află în proprie-
tatea acesteia, dobândite printr-un comportament ilicit, această procedură operând in
rem, scopul ei fiind recuperarea produselor ce derivă din infracţiuni (assets), şi nu să
stabilească vinovăţia pentru infracţiunile comise1.
În jurisprudenţa sa2, CtEDO a reiterat că astfel de proceduri, prin care nu se
urmăreşte stabilirea unui grad de vinovăţie raportat la o infracţiune săvârşită, au o
natură preventivă, neputând constitui o ,,acuzaţie în materie penală”; nici măcar faptul
că se dispune asupra unei sume mari de bani nu determină încadrarea procedurii drept
,,acuzaţie în materie penală”3.
Aşadar, se poate remarca similitudinea specificităţii instituţiei confiscării extinse în
dreptul român cu argumentele prezentate în jurisprudenţa CtEDO, în sensul că prin
declanşarea şi dispunerea acestei măsuri nu se formulează o nouă acuzaţie în materie
penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ci scopul este de a recupera bunurile
deţinute în mod ilegal de persoana condamnată. De altfel, din însuşi textul de lege
român care stabileşte condiţiile în care instituţia sus-menţionată operează rezultă că, în
urma evaluării probelor, instanţa trebuie să-şi formeze convingerea că bunurile
respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în alin. (1)
art. 1121 C. pen., iar fapta pentru care inculpatul fusese condamnat a fost susceptibilă să
genereze un folos patrimonial, aspecte care pot fundamenta ideea că prin întreaga ei
configuraţie instituţia confiscării extinse nu este orientată către stabilirea vinovăţiei
pentru o infracţiune, ci către recuperarea bunurilor respectivei persoane, care exced în
mod vădit veniturile obţinute în mod licit. Operează însă o ,,relaxare” a sarcinii probei,
iar pe de altă parte, o „divizare” a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a
dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine4.
1 N.A. Moiceanu, M.C. Toader, Corelaţia dintre confiscarea extinsă şi investigaţia financiară în
procesul penal român. Accesibil pe http://revistaprolege.ro/corelatia-dintre-confiscarea-extinsa-si-
investigatia-financiara-procesul-penal-roman/.
2 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Arcuri c. Italiei. Accesibil pe
www.echr.coe.int.
3 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Porter c. Regatului Unit. Accesibil pe
www.echr.coe.int.
4 Decizia Curţii Constituţionale nr. 356/2014.
Din punctul de vedere al corelaţiei dintre confiscarea specială şi confiscarea

extinsă, suntem în prezenţa unei relaţii gen – specie. Această relaţie se evidenţiază din
prevederile art. IV din Legea nr. 63/2012, care stabileşte că „ori de câte ori prin legi
speciale, prin Codul penal sau prin Codul de procedură penală se face trimitere la
art. 112 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea se va considera făcută la
art. 112 şi 1121 şi ori de câte ori prin legi speciale, prin Codul penal sau prin Codul de
procedură penală se face trimitere la confiscare ca măsură de siguranţă, trimiterea se va
considera făcută şi la confiscarea extinsă”.
Confiscarea (extinsă) în lipsa unei sentinţe de condamnare
În doctrină s-a afirmat că unul dintre elementele ce diferenţiază confiscarea extinsă
de celelalte măsuri de siguranţă, aspect ce a dus şi la numirea sa de „confiscare fără
condamnare”, este faptul că bunurile la care se referă nu provin dintr-o infracţiune
pentru care infractorul să fi fost condamnat. Cu toate acestea, „ocazia” confiscării
extinse, pretextul său, sunt judecarea şi condamnarea pentru o altă infracţiune. De
aceea, denumirea de „confiscare fără condamnare” este parţial improprie pentru că,
într-adevăr, se pune problema unei condamnări, dar a uneia pronunţate pentru o altă
faptă decât cea din care provin bunurile supuse confiscării extinse1.
Considerăm totuşi că denumirea „confiscare fără condamnare” menţionată supra
trebuie să aibă o altă semnificaţie decât cea menţionată, deoarece art. 1121 C. pen.
prevede că instituţia confiscării extinse se aplică în cazul în care persoana este
condamnată pentru comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute în norma menţionată
anterior. Chiar dacă condamnarea are loc pentru o altă infracţiune (una dintre cele
prevăzute în norma de drept), oricum este o condamnare.
Dacă e să vorbim despre confiscarea (specială), putem deosebi confiscarea ca parte
a unei sentinţe de condamnare, dar şi confiscarea fără condamnare, ilustrative fiind
dispoziţiile art. 5491 C. pr. pen.
Există mai multe instrumente juridice care prevăd posibilitatea dispunerii
confiscării în lipsa unei condamnări.
Astfel, art. 3 alin. (4) din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24
februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având
legătură cu infracţiunea prevede că statele membre pot recurge şi la alte proceduri decât
cele penale pentru a-l deposeda pe autor de bunurile indicate în această normă.
Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi
produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, în cazul în care confiscarea,
totală sau parţială, a instrumentelor şi a produselor sau a bunurilor a căror valoare
corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiţia să existe o condamnare
1 A. Stan, Confiscarea extinsă – măsură de siguranţă, sancţiune sui generis sau veritabilă pedeapsă?,
Accesibil pe
http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2019/04/01_Revista_Universul_Juridic_nr_2-2019_PA
GINAT_BT_A_Stan.pdf.
definitivă pentru o infracţiune, care poate rezulta şi în urma unor proceduri in absentia,
nu este posibilă, cel puţin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau
al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adoptă măsurile
necesare pentru a permite confiscarea produselor şi a instrumentelor în cazurile în care
au fost iniţiate proceduri penale cu privire la o infracţiune care este susceptibilă să
genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi
putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau
învinuită ar fi putut să compară în faţa instanţei.
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 9 decembrie 2003
(România a ratificat această Convenţie prin Legea nr. 365 din 15 septembrie 2004,
publicată în M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004) stabileşte în art. 54 alin. (1) lit. c) că,
pentru a facilita cooperarea internaţională în domeniul confiscării, Convenţia
încurajează statele semnatare să ia în considerare adoptarea măsurilor necesare pentru a
permite confiscarea produselor provenite din săvârşirea unor infracţiuni de corupţie,
chiar în absenţa unei condamnări penale, în cazurile în care autorul infracţiunii nu poate
fi urmărit penal din motive de deces, sustragere de la urmărirea penală, absenţă sau în
alte cazuri corespunzătoare. Acest articol introduce dispoziţii privind confiscarea care
nu se bazează pe o sentinţă de condamnare, în situaţii limitate, pentru a aborda cazurile
în care nu se poate desfăşura urmărirea penală. Astfel, se referă la confiscarea conexă
unei infracţiuni, însă permite statelor membre să opteze pentru impunerea confiscării de
către instanţele penale şi/sau civile/administrative. Procedurile care nu se bazează pe o
sentinţă de condamnare permit îngheţarea şi confiscarea unui bun independent de
condamnarea penală anterioară a proprietarului.
De altfel, în cauza Silickiene c. Lituaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
evidenţiat că în sistemele juridice ale Consiliului Europei confiscarea se referă, în
general, la o măsură care are ca efect deprivarea permanentă de un bun prin transferul
proprietăţii către stat. Curtea subliniază că în şapte ţări, printre care şi România
(Albania, Germania, Georgia, Moldova, România, Suedia şi Elveţia), confiscarea poate
fi dispusă chiar dacă nu există o hotărâre de condamnare.
Din perspectiva aplicării confiscării extinse în lipsa unei condamnări, ea se
realizează în ipoteza în care se dispune în privinţa bunurilor terţelor persoane.
Conform art. 1121 alin. (3) C. pen., pentru aplicarea dispoziţiilor ce se referă la
confiscarea extinsă se va ţine seama şi de valoarea bunurilor transferate de către
persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice
asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.
Conform prevederilor art. 6 din Directiva 2014/42/UE, statele membre adoptă
măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror
valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o
persoană suspectată sau învinuită către terţi sau care au fost dobândite de terţi de la o
persoană suspectată sau învinuită, cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit
să ştie faptul că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza
unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau
dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ
mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor. Aceste dispoziţii se interpretează astfel
încât să nu aducă atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă.
În ceea ce priveşte confiscarea în lipsa unei condamnări penale, CtEDO a observat
deja în jurisprudenţa sa că despre normele juridice comune la nivel european şi chiar la
nivel universal se poate spune că încurajează confiscarea bunurilor legate de infracţiuni
grave, precum corupţia, spălarea banilor şi traficul de droguri, fără a fi necesară
existenţa în prealabil a unei condamnări penale. În al doilea rând, sarcina de a proba
originea licită a bunurilor prezumate a fi fost dobândite ilicit poate să fie transferată, în
mod legitim, părţilor adverse în astfel de proceduri de confiscare fără caracter penal,
inclusiv în proceduri civile in rem. În al treilea rând, măsurile de confiscare pot fi
aplicate nu doar asupra produselor provenite direct din săvârşirea de infracţiuni, ci şi
asupra bunurilor, inclusiv asupra oricăror venituri şi alte avantaje indirecte, obţinute
prin convertirea sau transformarea produselor provenite direct din săvârşirea de
infracţiuni sau prin amestecarea acestora cu alte bunuri, posibil legale. În cele din urmă,
măsurile de confiscare pot fi aplicate nu doar persoanelor direct suspectate de săvârşirea
de infracţiuni, ci şi oricăror părţi terţe care deţin drepturi de proprietate fără necesara
bună-credinţă (bona fide), cu scopul de a masca rolul lor ilegal în acumularea averilor
ilicite în cauză1.
Reieşind din jurisprudenţa CtEDO, prezumţia de dobândire ilicită a averii nu
încalcă art. 1 din Protocolul 1 referitoare la dreptul de proprietate, după cum nu încalcă
nici art. 6 § 2 referitor la prezumţia de nevinovăţie. În acest sens, CtEDO a ţinut cont de
faptul că prezumţia a fost instaurată în contextul luptei împotriva anumitor tipuri de
infracţiuni şi că, după argumentele guvernelor pârâte, e dificil sau chiar imposibil să se
stabilească faptul că bunurile confiscate provin din infracţiunile pentru care persoana –
inculpat sau terţ – nu a fost trimisă în judecată2.
Natura juridică a confiscării extinse
Natura juridică a confiscării extinse prezintă obiect de dispută în doctrină, cu toate
că, reieşind din reglementarea actuală, confiscarea specială a fost inclusă prin Legea nr.
63 din 17 aprilie 2012 în titlul ce reglementează măsurile de siguranţă.
Astfel, chiar dacă legiuitorul a optat pentru reglementarea confiscării extinse în
calitate de măsură de siguranţă, o parte a doctrinei nu împărtăşeşte această viziune,
reţinând calificarea confiscării drept o sancţiune sui generis sau o pedeapsă accesorie3.
Codul penal din 1969 prevedea expres la art. 12 alin. (2) că măsurile de siguranţă
sunt de aplicabilitate imediată, stabilind că legea care prevede măsuri de siguranţă sau
măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data
intrării în vigoare a legii noi.
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Telbiş şi Viziteu c. României, § 76.
2 A se vedea Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Phillips c. Regatului Unit,
Paulet c. Regatului Unit şi Bongiorno ş.a. c. Italiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.

3 A se vedea: G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 890; A. Stan, op. cit., pp. 8-27.
Legile care prevăd măsuri de siguranţă au fost considerate dintotdeauna ca fiind de

imediată aplicare, neutralizând, pe cale de consecinţă, şi stările de pericol preexistente
intrării în vigoare a legii care prevede măsuri de siguranţă, deoarece fundamentul lor
rezidă în necesitatea derulării paşnice a raporturilor sociale, imperativ satisfăcut nu doar
prin adoptarea unor legi de incriminare a unor fapte prevăzute de legea penală, ci şi prin
adoptarea unor reglementări menite să prevadă riscul comiterii unor astfel de fapte în
viitor: urmărind, astfel, atingerea unei finalităţi care le este proprie, măsurile de
siguranţă nu se raportează la săvârşirea unui act ilicit determinat, ci la un ansamblu de
comportamente alcătuind conduita pe care legiuitorul o erijează în stare de pericol
social1.
Odată cu adoptarea noului Cod penal, a fost infirmată soluţia legislativă anterioară
prevăzută la art. 2 alin. (2), fiind interzisă expres aplicarea sancţiunilor de drept penal
sau a celor penale faptelor săvârşite anterior intrării în vigoare a legii penale care
prevede astfel de sancţiuni.
Astfel, deşi la prima vedere aplicarea retroactivă a legilor care prevăd măsura de
siguranţă a confiscării produsului infracţiunii ar veni în contradicţie cu imperativul
general care interzice aplicarea legilor ex post facto, o doctrină unanimă converge în
sensul că principiul neretroactivităţii nu se aplică însă decât pedepselor sau altor
sancţiuni cu caracter represiv. În concret, s-a arătat că în considerarea prevederilor art. 8
din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, conform cărora „legea nu
trebuie să stabilească decât pedepse strict şi evident necesare şi nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite şi promulgate anterior delictului şi aplicate
legal”, principiul neretroactivităţii legii represive mai severe nu se aplică decât
pedepselor şi sancţiunilor care au caracter punitiv2.
Pornind de la cele menţionate anterior, înainte de pronunţarea deciziei Curţii
Constituţionale nr. 356 din 25 iunie 2014, în practica judiciară s-au pronunţat două
soluţii divergente în privinţa aplicabilităţii imediate a legii care prevedea măsura de
siguranţă confiscarea extinsă şi pentru fapte prevăzute de legea penală săvârşite înainte
de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, respectiv, 22 aprilie 2012, practica neunitară
fiind generată de interpretarea în mod diferit a naturii juridice a sancţiunii de drept penal
a confiscării extinse în sistemul nostru de drept3.
Într-o primă opinie, confiscarea extinsă este considerată o măsură de siguranţă, iar
în consecinţă este de aplicare directă. În acest sens s-a afirmat că în sistemul nostru de
drept confiscarea este o sancţiune de drept penal şi nu o sancţiune penală, care poate fi
1 C. Bogdan, Succinte observaţii privind regimul noilor modificări aduse penal în materia confiscării
extinse. Accesibil pe https://www.juridice.ro/576330/succinte-observatii-privind-regimul-noilor-modificari-
aduse-penal-in-materia-confiscarii-extinse.html.
2 Decizia nr. 2005-527 DC din 8 decembrie 2005 a Consiliului Constituţional al Franţei, par. 12.
Accesibil pe https://www.legifrance.gouv.fr/jo_pdf.do?id=JORFTEXT000000419822.
3 C. Bogdan, Succinte observaţii privind regimul noilor modificări aduse penal în materia confiscării
extinse. Accesibil pe https://www.juridice.ro/576330/succinte-observatii-privind-regimul-noilor-modificari-

aduse-penal-in-materia-confiscarii-extinse.html.
dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu
ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite,
neavând caracter punitiv, ci eminamente preventiv1.
Într-o altă viziune se argumentează că, reieşind din ansamblul elementelor punitive
ale confiscării extinse prevăzute de legislaţia naţională, aceasta ar reprezenta o pedeapsă
în sensul art. 7 § 1 CEDO, indiferent de calificarea dată în dreptul intern2, şi, prin
urmare, exclude posibilitatea aplicării retroactive a acestei instituţii.
Astfel cum statele au avut posibilitatea de a transpune diferit în legislaţia naţională
confiscarea extinsă, pe plan naţional ea poate fi prevăzută nu întotdeauna ca pedeapsă,
cum este în cazul legislaţiei noastre, confiscarea extinsă fiind reglementată ca o măsură
de siguranţă.
Din punctul de vedere al celor care afirmă că confiscarea extinsă reprezintă o
pedeapsă, este relevantă abordarea CtEDO prin prisma art. 7 din CEDO.
Noţiunea de pedeapsă prevăzută la art. 7 § 1 din CEDO are o sferă de aplicare
autonomă [G.I.E.M. SRL şi alţii c. Italiei (MC), § 210]. CtEDO este liberă să treacă
dincolo de aparenţe şi să aprecieze dacă o anumită măsură se transpune în fond într-o
„pedeapsă” în sensul acestei dispoziţii. Punctul de plecare pentru orice apreciere a
existenţei unei „pedepse” constă în a determina dacă măsura în cauză a fost dispusă în
urma unei condamnări pentru o „infracţiune”. Acest criteriu nu este totuşi decât un
criteriu printre altele; lipsa unei asemenea condamnări de către instanţele interne nu este
suficientă pentru a exclude existenţa unei „pedepse” în sensul art. 7 [G.I.E.M. SRL şi
alţii c. Italiei (MC), § 215-219]. Pot fi considerate relevante în acest sens şi alte
elemente: natura şi scopul măsurii în cauză (mai cu seamă scopul de aplicare a legii),
calificarea acesteia în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale,
precum şi gravitatea acesteia [G.I.E.M. SRL şi alţii c. Italiei (MC), § 211; Welch c.
Regatului Unit, § 28; Del Río Prada c. Spaniei (MC), § 82]. Gravitatea măsurii nu este
însă decisivă în sine, din moment ce numeroase măsuri fără caracter penal de natură
preventivă pot avea un impact considerabil asupra persoanei respective [Van der Velden
c. Ţărilor de Jos (dec.)].
În aplicarea acestor criterii, Curtea a considerat, în special, că următoarele măsuri
constituie „pedepse”:
‒ o ordonanţă de confiscare a produsului unei infracţiuni ca urmare a unei
condamnări, având în vedere scopul de aplicare a legii, dincolo de natura sa preventivă
şi reparatorie (Welch c. Regatului Unit, § 29-35, privind confiscarea produsului
traficului de droguri);
‒ confiscarea unor terenuri pe motivul lotizării abuzive dispusă de instanţa penală
ca urmare a unei achitări, vizând în cea mai mare parte pedepsirea pentru a evita
1Ibidem.
2 M. Armaşu, Confiscarea extinsă. Analiză comparativă între reglementarea actuală şi modificările
impuse de Directiva 2014/42/UE, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în Revista
Forumul judecătorilor nr. 2/2014, p. 187. Accesibil pe http://www.forumuljudecatorilor.ro/wp-content/
uploads/art-81.pdf.
repetarea încălcării legii şi având în acelaşi timp un caracter preventiv şi represiv [Sud
Fondi SRL şi alţii c. Italiei (dec.); Varvara c. Italiei, § 22 şi 51]; confiscarea unor
terenuri din cauza lotizării ilicite pronunţată de instanţa penală în urma încetării
procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei în ceea ce priveşte confiscarea
impusă în urma încetării procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei ori în
lipsa oricărei participări la procesul penal [G.I.E.M. SRL şi alţii c. Italiei (MC),
§ 212-233].
Din altă perspectivă, CtEDO a apreciat că nu cad sub incidenţa noţiunii de
„pedeapsă”:
‒ măsura preventivă de confiscare a bunurilor bazată pe suspiciunea de apartenenţă
la organizaţii de tip mafiot, măsură a cărei impunere nu era condiţionată de o
condamnare penală prealabilă (M. c. Italiei, decizia Comisiei);
‒ măsura confiscării pronunţată în cadrul unor proceduri penale îndreptate
împotriva terţilor [Yildirim c. Italiei (dec.); Bowler International Unit c. Franţei,
§ 65-68].
Curtea Constituţională, la paragraful 37 din Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, a
precizat că instituţia confiscării extinse este nu altceva decât o formă a măsurii de
siguranţă a confiscării. În sistemul sancţiunilor de drept penal s-a impus necesitatea ca,
alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv, să se instituie şi un cadru
complementar, respectiv cel al măsurilor de siguranţă. Acestea sunt destinate să
preîntâmpine săvârşirea altor fapte penale prin înlăturarea stărilor de pericol care au
provocat luarea lor. Măsurile de siguranţă, între care se regăseşte şi măsura confiscării
extinse, au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal.
În continuare, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile privind confiscarea
extinsă, introduse în legislaţia română prin Legea nr. 63/2012, reglementează garanţiile
relevate în jurisprudenţa Curţii Europene. Astfel, măsura confiscării extinse este dispusă
de către o instanţă judecătorească, pe baza convingerii proprii că bunurile supuse
confiscării provin din activităţi infracţionale, formate în urma parcurgerii unei proceduri
judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauză au acces la dosar şi la
argumentele acuzării şi au posibilitatea să propună probe şi să prezinte dovezile pe care
le consideră necesare.
Principiul neretroactivităţii legii îşi găseşte justificarea şi are rolul de a asigura
stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă
poate determina în mod clar conduita subiecţilor de drept, destinatari ai legii. Tocmai de
aceea, doctrina a statuat că o lege, odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte
juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează
subiecţilor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând atitudinile
deviante. Este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comporta-
mente şi o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care regle-
mentează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa
legiuitorul, iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul
ordinii de drept în vigoare.
Curtea Constituţională a calificat confiscarea extinsă ca instituţie de drept material,

constatând că norma legală ce reglementează confiscarea extinsă nu poate retroactiva
nici cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar
dacă infracţiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată.
Dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii
consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În aceste circumstanţe, prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, Curtea
Constituţională a decis că dispoziţiile art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969
sunt constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor
dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi
completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Aceeaşi soluţie a fost adoptată de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 11 din
15 ianuarie 20151, stabilind că dispoziţiile art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal sunt
constituţionale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor
dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi
completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Analizând cele expuse anterior, putem afirma că instituţia confiscării extinse, deşi
este reglementată expres ca măsură de siguranţă, reieşind din practica CtEDO şi a Curţii
Constituţionale, atestăm elemente represive ce o apropie de pedeapsa penală.
Condiţiile dispunerii confiscării extinse
Confiscarea extinsă este o măsură de siguranţă ce constă în trecerea silită şi gratuită
în proprietatea statului a bunurilor dobândite de persoana condamnată, precum şi a
bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al
familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul,
a căror valoare depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de aceasta în mod licit.
Pentru a fi dispusă confiscarea extinsă, urmează să fie întrunite mai multe condiţii.
1. Să fie comisă una dintre următoarele infracţiuni:
a) infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori;
b) infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile;
c) infracţiuni privind frontiera de stat a României;
d) infracţiunea de spălare a banilor;
e) infracţiuni din legislaţia privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
f) infracţiuni din legislaţia privind combaterea terorismului;
g) constituirea unui grup infracţional organizat;
h) infracţiuni contra patrimoniului;
i) nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi;
j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 102 din 9 februarie 2015.

k) divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor

privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, infracţiuni privind regimul
importului şi al exportului, precum şi al introducerii şi scoaterii din ţară de deşeuri şi
reziduuri;
l) infracţiuni privind jocurile de noroc;
m) infracţiuni de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile
împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n) infracţiuni de evaziune fiscală;
o) infracţiuni privind regimul vamal;
p) infracţiuni de fraudă comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată
electronice;
q) infracţiuni privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană.
2. Persoana să fie condamnată pentru una dintre infracţiunile enumerate mai sus.
O deosebire esenţială faţă de celelalte măsuri de siguranţă se referă la aceea că
confiscării extinse îi este aplicabilă o regulă specială, care derogă de la regula generală
care prevede că măsurile de siguranţă se aplică în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute
de legea penală. La concret, pentru a dispune confiscarea extinsă este necesar ca
persoana să comită o infracţiune din cele prevăzute exhaustiv de lege, precum şi să fie
condamnată pentru ea. Astfel, dacă fapta în concret nu constituie infracţiune, nu se va
putea dispune confiscarea extinsă, precum şi nici în cazurile când se constată existenţa
unei cauze justificative sau de neimputabilitate.
După cum am menţionat, nu este suficient ca persoana să comită o infracţiune din
cele prevăzute exhaustiv de lege, trebuie ca persoana să fie condamnată pentru ea. Nu în
toate situaţiile când fapta constituie o infracţiune persoana este condamnată pentru ea;
spre exemplu, din cauza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, situaţie în care nu
va putea fi dispusă confiscarea extinsă.
Un caz aparte îl reprezintă confiscarea bunurilor de la terţe persoane, care nu sunt
condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute exhaustiv de lege.
Conform art. 1121 alin. (3) C. pen., pentru aplicarea confiscării extinse se va ţine seama
şi de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui
membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată
deţine controlul.
În acest caz, terţa persoană nu este condamnată, dar este condamnată nemijlocit o
altă persoană, care a transferat primelor bunurile ce provin din infracţiuni.
Conform art. 6 din Directiva 2014/42/UE, statele membre adoptă măsurile necesare
pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde
produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată
sau învinuită către terţi sau care au fost dobândite de terţi de la o persoană suspectată
sau învinuită, cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie faptul că
scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente
de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut
loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât
valoarea de piaţă a bunurilor. Interpretarea normei de drept trebuie să fie realizată astfel
încât să nu aducă atingere drepturilor terţilor de bună-credinţă.
Pentru a dispune confiscarea extinsă de la terţi, trebuie de stabilit dacă terţii
dobânditori sunt de bună- sau de rea-credinţă. În ceea ce priveşte criteriile de analiză a
bunei-credinţe, Directiva 2014/42/EU prevede că urmează de analizat dacă terţii ştiau
sau ar fi trebuit să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării bunurilor era evitarea
confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului
că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ
mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.
3. Fapta să fie susceptibilă să procure un folos material persoanei condamnate.
Mare parte a infracţiunilor sunt săvârşite în scopul obţinerii anumitor avantaje
pentru făptuitori, în principal de ordin material. Pornind de la principiul că
„criminalitatea nu aduce venituri”, este esenţial ca scopul preventiv al măsurii de
siguranţă sub forma confiscării extinse să-şi producă efectul, astfel încât să fie
împiedicată desfăşurarea de activităţi infracţionale şi să fie descurajată criminalitatea
prin transmiterea mesajului că activităţile infracţionale nu aduc venituri.
4. Pedeapsa prevăzută de lege pentru una dintre infracţiunile enumerate în
art. 1121 alin. (1) C. pen. să fie închisoarea de 4 ani sau mai mare.
Astfel, pentru infracţiunile care sunt din categoria celor specificate în art. 1121
alin. (1) C. pen., pentru care pedeapsa este mai mică de 4 ani, nu va putea fi dispusă
confiscarea extinsă.
Cu titlu de exemplu, pentru prima categorie de infracţiuni, expusă la art. 1121
alin. (1) lit. a) C. pen. – infracţiuni privind traficul de droguri şi de precursori –
pedepsele sunt prevăzute de Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi
combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. La art. 4 alin. (1) din Legea 143
din 26 iulie 2000 este prevăzută pedeapsa pentru infracţiunea de cultivare, producere,
fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, cumpărare sau deţinere de
droguri de risc pentru consum propriu fără drept – închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă. Reieşind din condiţia expusă mai sus, pedeapsa cu închisoarea este mai mică
decât 4 ani, şi, prin urmare, nu poate fi dispusă confiscarea extinsă pentru săvârşirea
acestei infracţiuni.
Legiuitorul nu a fost destul de explicit nici de această dată, deoarece nu a prevăzut
expres dacă prin condiţia ca pedeapsa cu închisoarea să fie de 4 ani sau mai mare se are
în vedere că pedeapsa de 4 ani trebuie să reprezinte minimul special, sau, chiar dacă
există un minim special mai mic, să prevadă un maxim de cel puţin 4 ani.
Reieşind din sintagma „pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau
mai mare”, considerăm că minimul special trebuie să fie de cel puţin 4 ani. Spre
exemplu, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 143 din 26 iulie 2000, introducerea sau
scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept, se
pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Minimul special
prevăzut de lege este de 3 ani închisoare, iar Codul penal cere ca pedeapsa prevăzută de
lege să fie de 4 ani sau mai mare. Astfel, atât timp cât legiuitorul va prevedea marje
prea distanţate de pedeapsă (considerăm că marja de 7 ani este una mare) şi nu va fi mai
explicit asupra acestei condiţii, dacă pedeapsa de 4 ani trebuie să reprezinte minimul
special sau nu, urmează de interpretat legea în favoarea făptuitorului.
5. Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5
ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data
emiterii actului de sesizare a instanţei, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de
aceasta în mod licit.
Această condiţie presupune compararea valorii bunurilor deţinute de o persoană
(inclusiv transferate la terţe persoane) cu veniturile sale licite. Diferenţa dintre cele două
valori care ar trebui să rezulte se referă la o depăşire vădită a veniturilor licite, fiind
incidentă pentru o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul
săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţei.
Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal
(publicată în M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015), confiscarea extinsă nu se aplică
asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru
modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal.
Legiuitorul nu a prevăzut ce înseamnă „depăşire vădită”, însă a prevăzut anumite
criterii care trebuie să fie luate în calcul la dispunerea confiscării extinse:
– Pentru aplicarea confiscării extinse se va ţine seama şi de valoarea bunurilor
transferate de către persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau
unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul [art. 1121
alin. (3) C. pen.].
– Prin bunuri, în sensul art. 1121 C. pen., se înţelege şi sumele de bani [art. 1121
alin. (4) C. pen.].
– La stabilirea diferenţei dintre veniturile licite şi valoarea bunurilor dobândite se
vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor şi cheltuielile făcute de
persoana condamnată, membrii familiei acesteia [art. 1121 alin. (5) C. pen.].
– Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi
bunuri până la concurenţa valorii acestora [art. 1121 alin. (6) C. pen.].
– Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea
bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea [art. 1121 alin. (7)
C. pen.].
– Confiscarea nu poate depăşi valoarea bunurilor dobândite în perioada de 5 ani
înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţiunii, până la data emiterii
actului de sesizare a instanţei (cu menţiunea că nu se aplică asupra bunurilor dobândite
înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea
Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), care excedează
nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate [art. 1121 alin. (8) C. pen.].
6. Convingerea instanţei că bunurile supuse confiscării extinse provin din

infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 1121 alin. (1) C. pen.
Conform prevederilor art. 1121 alin. (2) lit. b) C. pen., pentru a putea dispune
confiscarea extinsă, instanţa trebuie să aibă convingerea că bunurile respective provin
din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la art. 1121 alin. (1) C. pen.
Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, „o instanţă naţională este
convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul
unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată”.
Pornind de la diferenţa termenilor utilizaţi, în doctrină s-a afirmat că expresia „are
convingerea” utilizată de legiuitorul autohton şi expresia „este convinsă pe deplin”
utilizată în Decizia-cadru 2005/212/JAI sunt diferite după conţinut. Deşi s-ar putea
spune că expresia „convinsă pe de plin” are un înţeles redundant sau superfluu, din
punct de vedere juridic, ea înseamnă că la dosarul cauzei sunt (trebuie să fie) probe
„mai presus de orice îndoială” că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi
infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată. Articolul 3 alin. (2) din
Decizia-cadru 2005/212/JAI statuează, de fapt, că instanţa trebuie să se „convingă” pe
baza unor probe administrate, care să creeze certitudine în ceea ce priveşte originea
infracţională a bunurilor1.
În redacţia art. 5 alin. (1) din Directiva 2014/42/EU este utilizată deja o altă noţiune
– „o instanţă consideră că bunurile în cauză au fost obţinute din activităţi infrac-
ţionale”. În vederea transpunerii acestei Directive, în proiectul de lege pentru modifi-
carea art. 1121 C. pen. se propune utilizarea noţiunii „instanţa îşi formează
convingerea”.
În aceste circumstanţe, reieşind din evoluţia cadrului legal, precum şi a relaţiilor
juridice în materia confiscării extinse, susţinem că statele trebuie să aibă ocazia să
realizeze scopul măsurilor de siguranţă – cel de prevenire a săvârşirii altor infracţiuni.
Pentru aceasta, instanţa de judecată trebuie să aibă un mecanism juridic adecvat, care ar
permite aplicarea confiscării extinse fără a fi necesară condamnarea persoanei pentru o
anumită infracţiune din care ar rezulta bunul supus confiscării.
Pornind de la prezumţia simplă de dobândire ilicită a bunurilor, termenul
„convingere” utilizat de legiuitorul autohton urmează să fie interpretat în sensul că
instanţa, în raport de infracţiunea comisă, pe lângă identificarea unei disproporţii dintre
veniturile licite şi averea persoanei, urmează să identifice elemente suplimentare în
starea de fapt, astfel încât să poată stabili cu fermitate că bunurile respective provin din
activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la art. 1121 alin. (1) C. pen.
Confiscarea extinsă va putea fi dispusă doar în raport cu bunurile care exced
nivelul veniturilor licite ale persoanei condamnate, fără însă a putea depăşi valoarea
bunurilor dobândite în intervalul de timp stabilit la art. 1121 alin. (2) lit. a) C. pen.
1 M.A. Hotca, Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează confiscarea

extinsă. Accesibil pe https://www.juridice.ro/199507/neconstitutionalitatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-
reglementeaza-confiscarea-extinsa.html.
Executarea confiscării extinse se realizează în temeiul art. 574 C. pr. pen.1.

Măsura de siguranţă a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei de judecată, se
execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor
instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se
predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;
c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi
bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele
bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa
judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la
dosarul cauzei.

Capitolul V. Individualizarea pedepselor 225
CAPITOLUL V
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Secţiunea I
Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor
§1. Noţiunea şi importanţa individualizării pedepselor

Săvârşirea infracţiunii şi stabilirea răspunderii penale pentru aceasta au drept con-
secinţă aplicarea sancţiunilor de drept penal sub forma pedepselor sau măsurilor edu-
cative (măsurile de siguranţă, cu excepţia confiscării extinse, nu se aplică în consecinţa
stabilirii răspunderii penale, ele putând fi luate indiferent dacă făptuitorului i se aplică o
pedeapsă).
Indiferent de tipul sancţiunii, ele au caracter mobil, deoarece variază între un
minim (general şi special) şi un maxim (general şi special), limite pe care trebuie să le
respecte instanţa de judecată la aplicarea lor.
Pentru a determina limita pedepsei (între minim şi maxim), precum şi tipul pedep-
sei (în cazul celor alternative sau cumulative), legiuitorul a stabilit mai multe norme de
care instanţa trebuie să se ghideze, pentru a nu admite stabilirea arbitrară a lor.
La individualizarea pedepsei un rol important joacă şi puterea discreţionară a
instanţei de judecată, care este una restrânsă de prevederile legale1, în primul rând – prin
fixarea limitelor pedepselor (instanţa fiind obligată să stabilească o pedeapsă între
minimul şi maximul prevăzut de lege luând în considerare mai multe reguli); în al
doilea rând – prin instituirea criteriilor generale de individualizare a pedepsei; în al
treilea rând – prin acordarea posibilităţii instanţei de judecată, atunci când legea prevede
pentru o faptă sancţiuni alternative sau cumulative, de a alege pedeapsa care trebuie să
fie aplicată; în al patrulea rând – prin acordarea posibilităţii aplicării anumitor instituţii
de drept în funcţie de întrunirea anumitor condiţii (cum ar fi în cazul renunţării la
aplicarea pedepsei).
Pornind de la aceste realităţi, în literatura de specialitate prin individualizarea
pedepsei se înţelege operaţiunea prin care pedeapsa, ca expresie a reacţiei antiinfrac-
ţionale, este adaptată (adecvată) în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a
infracţiunii şi cu persoana infractorului, în aşa fel încât pedeapsa să-şi poată îndeplini cu
maximă eficienţă funcţiile şi să-şi realizeze scopul2.
Individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile
operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de
îndreptare şi recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea
1 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 792.

gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de

răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi
modul de executare a acesteia1.
§2. Formele de individualizare a pedepsei

Procesul de individualizare a pedepsei poate fi delimitat în trei etape (faze):
 prima etapă se realizează în momentul elaborării normelor de drept prin care se
incriminează anumite fapte;
 a doua etapă se realizează în procesul stabilirii răspunderii penale, fiind aplicată
pedeapsa de către instanţa de judecată;
 a treia etapă se realizează în faza executării pedepsei.
Pornind de la această premisă, se deosebesc trei forme de individualizare a
pedepsei:
a)individualizarea legală;
b) individualizarea judiciară;
c)individualizarea administrativă sau execuţională.
Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor la elaborarea
normelor de drept penal.
Prin reglementarea condiţiilor în care trebuie să aibă loc individualizarea judiciară
şi cea administrativă, legiuitorul nu efectuează o activitate de personalizare concretă a
pedepselor, dar oferă organelor implicate în aplicarea legii toate elementele necesare
unei corecte adaptări a pedepselor2.
Această formă de individualizare se realizează prin:
a) Reglementarea cadrului general al pedepselor. Legiuitorul prevede care sunt
pedepsele principale, accesorii şi complementare (art. 53-55 C. pen.) şi stabileşte care
sunt limitele lor generale (minime şi maxime).
b) Reglementarea, în Partea specială a Codului penal, a naturii şi limitelor speciale
ale pedepsei pentru fiecare faptă în parte, având la bază gravitatea abstractă a faptei şi
ţinându-se cont de importanţa valorii sociale lezate. Limitele speciale trebuie să se
încadreze în limitele minime şi maxime generale.
c) Reglementarea cadrului şi a mijloacelor legale de realizare a individualizării
judiciare şi administrative. Pe această cale legiuitorul reglementează situaţiile şi limitele
în care pedeapsa poate fi redusă sau sporită de instanţa de judecată. Aceste reguli de
aplicare a pedepsei îşi găsesc reflecţia, de exemplu, în cazul stărilor de atenuare
(tentativă, minoritate), de agravare (concurs de infracţiuni, recidivă). Sunt reglementate,
totodată, cauzele generale de nepedepsire (în cazul desistării şi împiedicării producerii
rezultatului – art. 34 C. pen.) şi împiedicarea săvârşirii infracţiunii de către participant
(art. 51 C. pen.).
1Al. Boroi, op. cit., p. 457.

2 M.A. Hotca, Individualizarea pedepsei. Concept şi feluri. Accesibil pe https://htcp.eu/individuali
zarea-judiciara-a-pedepsei-concept-si-feluri.
d) Reglementarea mijloacelor de individualizare a executării pedepsei (renunţarea

la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, liberarea condiţionată).
e) Reglementarea în lege a anumitor circumstanţe atenuante sau agravante
(circumstanţe legale – art. 75-79 C. pen.), de care instanţa va trebui să ţină cont atunci
când le constată.
f) Reglementarea principiului individualizării pedepsei (art. 74 C. pen.), prin
stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite
şi cu periculozitatea infractorului, pornind de la un şir de criterii prevăzute exhaustiv de
lege.
Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de către instanţa de judecată
şi constă în stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, fiind adaptată la cazul
particular, ţinându-se seama de gradul de pericol social concret al faptei şi de
periculozitatea infractorului.
Individualizarea judiciară se realizează în cadrul şi limitele determinate prin indivi-
dualizarea legală şi, spre deosebire de aceasta din urmă, care realizează numai prevenţia
generală, individualizarea judiciară realizează atât o prevenţie generală, cât şi una
specială1.
Odată ce hotărârea instanţei de judecată devine executorie, individualizarea
judecătorească ia sfârşit. Când anumite stări, situaţii sau împrejurări de natură a modi-
fica pedeapsa nu au fost cunoscute de instanţă până la pronunţarea hotărârii definitive
de condamnare, legea permite o individualizare post judicium, de fapt o reindivi-
dualizare a pedepsei pentru a se da efect cauzelor de agravare sau atenuare necunoscute
(de exemplu, stabilirea stării de recidivă, existenţa şi a altor acţiuni ce fac parte din
infracţiunea continuată etc.)2.
Pedeapsa astfel stabilită este expresia justiţiei în soluţionarea conflictului de drept
penal respectiv, ea reprezintă antecedent penal pentru condamnat şi este consemnată în
cazierul judiciar, independent de durata pedepsei efectiv executate, care poate fi mai
redusă, ca urmare a graţierii sau liberării condiţionate3.
Individualizarea administrativă se realizează de către organele administrative de
executare în faza executării pedepsei. Individualizarea administrativă presupune
adaptarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în raport cu
conduita condamnaţilor la locurile de executare a pedepselor4.
Executarea pedepselor privative de libertate se realizează în temeiul Legii nr. 254
din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal5.

2 M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999,
p. 385.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea

descrescătoare a gradului de severitate, următoarele:
a) regimul de maximă siguranţă;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferenţiază în raport
cu gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanelor condamnate, modul de acor-
dare a drepturilor şi de desfăşurare a activităţilor, precum şi cu condiţiile de detenţie.
La stabilirea regimului de executare se au în vedere următoarele criterii:
a) durata pedepsei privative de libertate;
b) gradul de risc al persoanei condamnate;
c) antecedentele penale;
d) vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate;
e) conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de
detenţie anterioare;
f) nevoile identificate şi abilităţile persoanei condamnate, necesare includerii în
programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
g) disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă şi de a participa la
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională.
Stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate se realizează de către o comisie alcătuită din: directorul peniten-
ciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea
regimurilor şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau biroului
asistenţă psihosocială.
§3. Criterii generale de individualizare a pedepsei

Criteriile generale de individualizare a pedepsei reprezintă acele reguli, principii de
care instanţa de judecată trebuie să ţină seama la stabilirea şi aplicarea pedepsei în
cadrul operaţiei de individualizare judiciară a pedepsei1.
Pe lângă criterii generale de individualizare, aplicabile în toate cazurile, există şi
criterii speciale de individualizare a pedepsei, de care instanţa trebuie să ţină seama în
anumite situaţii (de exemplu, prevederile art. 49 C. pen. privind pedeapsa în cazul
participanţilor sau prevederile art. 67 C. pen. privind aplicarea pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi). Aceste din urmă criterii se utilizează în mod
prioritar de către instanţe în situaţiile speciale pentru care au fost stabilite, fiind
completate cu criteriile generale prevăzute la art. 74 C. pen2.

2 T. Toader, M.I. Michinici, A. Crişu-Ciocîntă ş.a., op. cit., p. 159.
Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infrac-

ţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele
criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infrac-
torului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite
Împrejurările comiterii infracţiunii reprezintă acele stări, situaţii, calităţi, întâm-
plări sau alte date ale realităţii în care a fost săvârşită infracţiunea. Sfera acestor împre-
jurări este vastă, cel mai adesea ele se referă la locul şi timpul comiterii infracţiunii
(spre exemplu, săvârşirea unei infracţiuni într-un loc public pe timp de noapte).
De regulă, aceste împrejurări stau în afara conţinutului esenţial al infracţiunii, dar
au legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi sporesc sau atenuează
gradul de pericol al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită
acestei influenţe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete1. În anumite situaţii,
legiuitorul le include în conţinutul incriminării, făcând parte din conţinutul agravant sau
atenuant al infracţiunii.
Modul de comitere a infracţiunii se referă atât la pregătirea săvârşirii faptei, cât şi
la executarea ei. Modul de pregătire a săvârşirii faptei poate să se refere la procurarea
licită sau ilicită a instrumentelor, confecţionarea, modificarea sau adaptarea lor, pentru
folosirea lor la comiterea faptei, obţinerea de informaţii necesare etc. Modul în care este
executată fapta se poate referi la realizarea acţiunii sau inacţiunii printr-un singur act
sau prin acte repetate, prin acţionarea premeditată sau spontană, prin acţionare de unul
singur sau în participaţie etc.
Mijloacele folosite la comiterea infracţiunii se referă la tehnicile şi procedeele
utilizate; la natura obiectelor, instrumentelor şi dispozitivelor, la pericolul pe care îl
reprezintă; la utilizarea lor efectivă la comiterea faptei; etc.
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită
Acest criteriu are importanţă în cazul infracţiunilor de pericol şi al tentativei
idonee.
Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract.
Pentru infracţiunile de pericol concret, norma de incriminare prevede cerinţa ca
fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită [cum ar fi în cazul
neîndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirii lor defectuoase de către angajaţii

care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenţie sau

manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată – art. 329 alin. (1) C. pen.]. Pericolul
social concret este evaluat de către organele judiciare, luându-se în considerare
vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale, urmările survenite sau care s-ar fi
putut produce. Aşa cum pericolul social concret se evaluează de organele judiciare în
fiecare caz separat, el diferă în cadrul aceleiaşi incriminări, de la o faptă la alta, nivelul
său fiind exprimat în sancţiunea concretă aplicată la caz.
Sunt considerate ca elemente relevante pentru periculozitatea infracţiunii ansam-
blul de date concrete care se referă la elementele constitutive ale infracţiunii, adică la
obiectul juridic, la obiectul material, la latura obiectivă şi la latura subiectivă a
infracţiunii1.
Pentru infracţiunile de pericol abstract, pericolul nu necesită a fi dovedit, el fiind
prezumat prin descrierea faptei în norma de incriminare (spre exemplu, conducerea unui
autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool
pur în sânge – art. 336 C. pen.).
În acest sens, legiuitorul evaluează în abstract pericolul social, fiind indicat în
descrierea faptei din norma de incriminare şi stabileşte, în dependenţă de gradul de
pericol, care ar fi limitele speciale ale pedepsei pentru această infracţiune.
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii
Majoritatea normelor de incriminare prevăd că acţiunea sau inacţiunea determină
producerea unui anumit rezultat (care se poate prezenta sub formă materială sau
nematerială).
Există norme de incriminare care prevăd, pe lângă producerea rezultatului,
survenirea şi altor consecinţe care nu determină reţinerea unei infracţiuni distincte, fapt
ce ar permite stabilirea unei pluralităţi de infracţiuni.
Prin natura rezultatului produs se face distincţia dintre diferitele consecinţe
(rezultate) pe care legea penală le prevede [cum ar fi în cazul rezultatelor care se
manifestă în formă materială: distrugerea bunului – art. 253 C. pen., vătămarea
corporală – art. 194 C. pen., iar în cazul celor care se manifestă în formă nematerială:
cauzarea vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale
unei persoane juridice – art. 297 alin. (1) C. pen.].
Gravitatea rezultatului produs se referă la evaluarea concretă a lezării valorii
sociale. La determinarea gravităţii concrete a faptei trebuie să se ţină seama de urmările
materiale sau nemateriale produse prin săvârşirea infracţiunii, cum ar fi gravitatea
vătămării corporale în cazul unei infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii,
gravitatea vătămării interesului legal al unei persoane în cazul infracţiunii de abuz în
serviciu etc.
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit
Mobilul (mobilis) reprezintă acea motivaţie conştientă din punct de vedere social
care determină hotărârea infracţională şi comiterea infracţiunii. Motivul este forţa
1 Ibidem.
motrice, impulsul, sursa internă a comportamentului criminal. Motivul infracţiunii

derivă, de regulă (precizarea ne aparţine – n.a.), din necesităţile făptuitorului (materiale,
sociale, sexuale etc.). Totuşi, necesităţile nu epuizează toate stimulentele umane; astfel,
în calitate de stimulente pentru comiterea infracţiunilor pot fi unele aspiraţii, înclinaţii şi
interese. În acest sens, în literatura de specialitate se menţionează că rareori se comite o
infracţiune pentru simpla satisfacţie de a viola legea penală; se urmăreşte un alt scop,
violarea legii penale nu este decât un mijloc de a-l atinge. Satisfacerea pasiunilor este
motivul obişnuit al delictelor.
În cazul unei infracţiuni, pot concura mai multe motive importante pentru a se
stabili care dintre aceste motive sunt principale (dominante).
În literatura de specialitate motivele se clasifică, în funcţie de gravitatea infrac-
ţiunii, în: motive antisociale (cum ar fi cele politice, lăcomie), asociale (egoiste,
individual-anarhice), pseudosociale (care reprezintă interesele unui grup social aparte ce
contravin intereselor societăţii în general) şi promo-sociale (în cazul depăşirii limitelor
legitimei apărări, gelozie sau răzbunare care se formează în cazul stării de afect).
De obicei, mobilul nu se cere pentru existenţa unei infracţiuni, dar se apreciază ca
un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului, lipsa mobilului fiind un indiciu de
anormalitate psihică a făptuitorului ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia.
În toate cazurile când mobilul nu este un element constitutiv care să condiţioneze
existenţa faptei incriminate, organele judiciare urmează să-l stabilească pentru a
individualiza pedeapsa. În ipoteza în care mobilul este prevăzut de norma de
incriminare în calitate de element obligatoriu al laturii subiective, determinarea acestuia
serveşte în primul rând la încadrarea faptei, iar în al doilea rând, la individualizarea
pedepsei.
În practică stabilirea exactă a motivului sau a motivelor care au generat
infracţiunea este foarte dificilă, întrucât, în dependenţă de personalitatea infractorului
sau de alţi factori situaţionali, motivaţia infracţiunii (atunci când nu este specificată
expres în norma incriminatoare) poate fi foarte variată. Mai mult ca atât, în doctrina
juridică este reflectată şi concepţia că „prostia la fel poate fi motiv al infracţiunii” .
Mobilul infracţiunii poate fi reţinut atât ca circumstanţă atenuantă [art. 75 alin. (2)
lit. b) C. pen. stabileşte că pot constitui circumstanţe atenuante judiciare împrejurările
legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului] sau agravantă [art. 77 lit. h) C. pen. prevede în calitate de circumstanţă
agravantă săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte
împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte].
De asemenea, motivul infracţiunii (precum şi scopul urmărit) sunt prevăzute drept
condiţii ce pot influenţa renunţarea de la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (1) lit. a)
C. pen.].
Scopul reprezintă finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea infracţiunii.

Scopul nu este un element obligatoriu şi nu apare în conţinutul tuturor infracţiunilor, iar
dacă este prevăzut în conţinutul normei de incriminare, el se realizează doar dacă
făptuitorul a urmărit scopul prevăzut de lege, fără a se ţine cont dacă el a fost efectiv
realizat. În legătură cu corelaţia mobil-scop în literatura de specialitate se susţine că
„scopul este reprezentarea psihologică a unui rezultat dorit. Este deci reprezentarea
obiectului mobilului. Este, din punct de vedere cronologic, contemporan cu mobilul şi
anterior voinţei”.
Există totuşi infracţiuni în care scopul este determinant în vederea stabilirii exis-
tenţei infracţiunii, cum ar fi în cazul infracţiunii de furt, pentru care legiuitorul a stabilit
în norma de incriminare scopul de a însuşi pe nedrept bunul [art. 228 alin. (1) C. pen.].
În unele situaţii, scopul poate fi reţinut în calitate de element circumstanţial al unei
variante agravate a infracţiunii [de exemplu, în cazul vătămării corporale, când fapta a
fost săvârşită în scopul producerii anumitor consecinţe prevăzute de lege – art. 194
alin. (2) C. pen.].
Scopul poate avea trei semnificaţii, şi anume: aceea de finalitate urmărită de
subiect (chiar dacă nu este realizată efectiv) şi care se poate situa în afara conţinutului
infracţiunii, de destinaţie şi de rezultat. În aceste din urmă ipoteze, scopul are rolul de a
clarifica elementul material al conţinutului incriminării şi, ca atare, aparţine laturii
obiective a infracţiunii, spre deosebire de scopul ca finalitate, care aparţine laturii
subiective, atribuind caracter calificat intenţiei (excluzând, totodată, intenţia eventuală).
Identificarea scopului urmărit de făptuitor permite stabilirea pericolului social
concret al faptei.
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului
Unul dintre principalele scopuri ale pedepsei este de a preîntâmpina săvârşirea de
noi infracţiuni. Atitudinea pe care o are infractorul faţă de trecut determină gradul de
periculozitate a acestuia. Dacă făptuitorul nu este la prima abatere de la legea penală,
dar a mai săvârşit şi alte infracţiuni (concurs, recidivă), natura infracţiunilor comise şi
frecvenţa acestora au o mare importanţă în aprecierea atitudinii pe care acesta o are faţă
de valorile sociale pe care legea penală le protejează, fiind apreciată periculozitatea
acestuia, dar şi lipsa dorinţei de a se reintegra în societate.
Prezenţa antecedentelor penale demonstrează că pedeapsa anterior aplicată nu şi-a
realizat scopul de prevenire a săvârşirii noilor infracţiuni.
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal
În dependenţă de comportamentul pe care îl adoptă infractorul după săvârşirea
infracţiunii, organul judiciar poate stabili gradul de periculozitate a acestuia.
Astfel, are importanţă dacă infractorul, după săvârşirea infracţiunii, a manifestat un
comportament de regret faţă de cele întâmplate sau, din contra, unul indiferent sau
periculos. În acest sens, urmează să se aprecieze dacă infractorul după săvârşirea
infracţiunii a încercat să se sustragă de la locul comiterii infracţiunii sau a încercat să
înlăture consecinţele faptei sale, dacă s-a autodenunţat sau organele judiciare au aflat
despre infracţiune pe alte căi, dacă a fost restituit sau nu bunul sustras etc.
În cursul procesului penal infractorul poate avea o conduită care să uşureze
activitatea organelor judiciare, fie una care să o îngreuneze. În acest sens, infractorul
poate recunoaşte fapta şi coopera cu organele judiciare, fie poate nega săvârşirea
infracţiunii, poate induce în eroare organele judiciare etc.
Conduita infractorului urmează să fie apreciată de organele judiciare, pentru a
determina atitudinea pe care o are faţă de valorile sociale lezate, astfel fiind evaluat
gradul de pericol pe care îl reprezintă acesta.
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială
Fiecare persoană, pe parcursul vieţii, trece diferite etape, fiind influenţată de diferiţi
factori, care, în ansamblu, determină dezvoltarea personalităţii sale.
Prin personalitate se înţelege totalitatea trăsăturilor specifice unei persoane care o
disting ca individualitate, o fac să fie irepetabilă, fiind determinată de totalitatea
factorilor interni şi externi, inclusiv de elementele biopsihosociale.
Aşa cum personalitatea include un ansamblu de dimensiuni biopsihosociale, ele în
decursul vieţii suferă transformări de ordin cantitativ şi calitativ, iar împreună asigură
dezvoltarea persoanei.
Educaţia are un rol important în formarea personalităţii şi se asigură prin procesul
de învăţământ, care are un caracter informativ-formativ şi de cunoaştere, precum şi un
caracter afectiv-educativ. Astfel, educaţia asigură instruirea persoanei (dobândirea de
cunoştinţe), precum şi modelarea unor calităţi şi formarea unui comportament adecvat
(civilizat). Evaluarea nivelului de educaţie poate permite organelor judiciare să
aprecieze dacă infractorul a înţeles consecinţele care vor surveni în urma săvârşirii
infracţiunii. Cu cât mai înalt este nivelul de educaţie, cu atât mai puţin probabil va fi că
persoana nu a prevăzut consecinţele faptei sale.
Vârsta constituie o coordonată morfologică ce pune în evidenţă dezvoltarea psihică
şi fizică.
Pentru a atrage răspunderea penală, persoana trebuie să aibă capacitatea psihică de
a înţelege caracterul faptei şi a consecinţelor pe care le poate produce, precum şi să-şi
poată manifesta conştient voinţa prin stăpânirea şi dirijarea acţiunilor sau inacţiunilor.
Această capacitate se dezvoltă pe parcursul vieţii şi se apreciază în funcţie de etapa
corespunzătoare: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea.
În acest sens, legiuitorul a instituit un anumit prag minim de vârstă pentru a putea
avea calitatea de subiect activ al infracţiunii.
Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (legiuitorul a
instituit o prezumţie absolută de incapacitate penală), iar cel care are vârsta între 14 şi
16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ
[art. 113 alin. (1) şi (2) C. pen.].
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. Până la vârsta
de 18 ani minorului îi pot fi aplicate măsuri educative, iar de la vârsta de 18 ani îi pot fi
aplicate pedepse penale. Astfel, legiuitorul instituie o prezumţie relativă a capacităţii

penale, acest lucru putând fi răsturnat printr-o expertiză care demonstrează contrariul.
Raportat la vârsta de la care persoana poate fi trasă la răspundere penală, se
apreciază că persoana cu vârsta între 14 şi 16 ani este mai uşor influenţabilă şi poate fi
atrasă mai simplu în activităţi criminale. Persoana cu vârsta între 16 şi 18 ani de
asemenea poate fi mai uşor influenţată, însă deja se consideră aptă de a stăpâni şi dirija
acţiunile sale, fiindu-i aplicabil regimul minorităţii. Persoana matură (de la vârsta de 18
ani) se prezumă că este capabilă de a stăpâni şi dirija acţiunile sale, însă vârsta concretă
va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei, deoarece, pornind de la nivelul de
cunoştinţe şi experienţă, nu poate fi egalată persoana care a absolvit universitatea, are
practică de muncă cu o persoană care a absolvit recent liceul. La etapa bătrâneţii,
persoana poate avea o capacitate diminuată de a înţelege şi dirija acţiunile sau
inacţiunile sale, fiind un factor de care organele judiciare trebuie să ţină cont la
individualizarea pedepsei.
Starea de sănătate se referă atât la starea fizică, cât şi la cea psihică a persoanei,
care poate avea importanţă pentru individualizarea pedepsei. Cel mai des, starea de
sănătate se apreciază în raport cu posibilitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile
sau inacţiunile sale şi de a prevedea rezultatul care poate surveni, precum şi cu
aptitudinea de a-şi manifesta liber voinţa. Dacă persoana are un discernământ diminuat,
organele judiciare trebuie să ţină cont de acest lucru la individualizarea pedepsei.
Situaţia familială poate influenţa individualizarea pedepsei, pornind de la realităţile
din acest anturaj. Familia reprezintă cel mai important anturaj de socializare şi de
formare a personalităţii. Situaţia familială poate fi privită sub aspectul structurii
(numărul membrilor de familie sau lipsa familiei în general, cum ar fi în cazul copiilor
abandonaţi), condiţiilor economico-sociale şi al deficitului educativ. Astfel, la
individualizarea pedepsei instanţa de judecată poate să ţină cont de numărul persoanelor
aflate la întreţinerea făptuitorului1, lipsa veniturilor stabile în familie, situaţia materială
precară, lipsa posibilităţilor de a oferi copiilor educaţie şcolară etc.
Situaţia socială a infractorului poate influenţa individualizarea pedepsei, avându-se
în vedere mediul în care a crescut, relaţiile stabilite cu mediul social din punct de vedere
familial, cultural, profesional etc. Instanţa de judecată poate să ţină cont de relaţiile
existente în familie, modul de îngrijire de ceilalţi membri ai familie; de implicarea în
activităţi civice, participarea la evenimente culturale; de existenţa raporturilor de muncă
ale infractorului, de când este angajat la locul de muncă, care este caracterizarea oferită
de angajator şi colegi, nivelul de pregătire, specificul muncii prestate (calificată sau
necalificată).
1 Legiuitorul a prevăzut şi un criteriu special de individualizare a pedepsei referitor la situaţia familială
expus în art. 61 alin. (3) C. pen.: „Instanţa stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de
individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte ţinând seama
de situaţia materială a condamnatului şi de obligaţiile legale ale condamnatului faţă de persoanele aflate în
întreţinerea sa”.
Secţiunea II
Circumstanţele atenuante şi cele agravante
§1. Noţiune şi caracterizare

Termenul „circumstanţă” este folosit pentru a denumi diferite împrejurări, adică
stări, situaţii, calităţi, întâmplări sau alte date ale realităţii, care stau în afara conţinutului
esenţial al infracţiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana
infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea
infractorului, putând determina, datorită acestei influenţe, fie o agravare, fie o atenuare
a pedepsei concrete1.
Prin stare se înţelege modul sau felul în care se prezintă o persoană sau un bun.
Prin situaţie se înţelege totalitatea împrejurărilor care determină poziţia sau starea
de fapt a unei persoane sau a unui bun în cadrul relaţiilor sociale.
Prin întâmplare se înţelege un eveniment care se petrece neprevăzut.
Prin calitate se înţelege totalitatea însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora
un bun sau o persoană se deosebeşte de alte bunuri sau persoane.
Prin alte date ale realităţii se înţelege orice informaţie care individualizează făptui-
torul sau fapta.
În literatura de specialitate s-a precizat că circumstanţele atenuante şi cele agra-
vante nu trebuie confundate cu alte cauze de modificare a pedepsei, cum sunt stările de
agravare sau de diferenţiere a pedepsei (concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea
continuată), care atrag o agravare a pedepsei ori care determină o atenuare a pedepsei
(minoritatea şi tentativa)2.
Distincţia dintre „stări” şi „circumstanţe” se întemeiază pe modul diferit în care
acestea acţionează asupra pedepsei în caz de concurs de stări sau de circumstanţe.
Astfel, în timp ce stările de agravare şi de atenuare acţionează succesiv, fiecare în parte
producând efecte asupra pedepsei, circumstanţele provoacă doar o singură atenuare sau
agravare3 a pedepsei, indiferent dacă instanţa a reţinut una sau mai multe circumstanţe4.
Clasificarea circumstanţelor în atenuante şi agravante se realizează după efectul pe
care îl produc în procesul stabilirii şi aplicării pedepsei.
Reieşind din precizările făcute anterior, prin circumstanţe atenuante sau agravante
înţelegem acele împrejurări (stări, situaţii, calităţi, întâmplări sau alte date ale realităţii)
care, fiind în afara conţinutului infracţiunii, însoţesc pregătirea, săvârşirea sau
consecinţele infracţiunii şi se referă la infracţiune sau la personalitatea infractorului,

3 Conform art. 76 alin. (3) C. pen. „reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată,
indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute”, iar conform art. 78 alin. (2) C. pen. „majorarea
limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţelor agravante
reţinute”.
determină gradul de pericol social al faptei sau periculozitatea infractorului, astfel încât
pot să influenţeze o atenuare sau o agravare a pedepsei.
§2. Clasificarea circumstanţelor

Circumstanţele pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii în următoarele
categorii:
1. După efectul pe care îl produc în procesul stabilirii şi aplicării pedepsei,
circumstanţele se împart în atenuante şi agravante.
Circumstanţele atenuante sunt acelea care permit diminuarea pedepsei sub minimul
special, iar cele agravante care permit aplicarea pedepsei până la maximul special, în
unele cazuri şi peste această limită.
2. După modul de stabilire a circumstanţelor şi a forţei lor, deosebim circumstanţe
legale şi circumstanţe judiciare.
Circumstanţele legale (atenuante sau agravante) sunt acele împrejurări care sunt
prevăzute expres de lege, iar instanţa de judecată nu poate să le modifice caracterul
(atenuant sau agravant). Circumstanţele legale sunt exhaustiv prevăzute de lege şi,
odată stabilite, sunt obligatorii pentru a fi aplicate la individualizarea pedepsei.
Circumstanţele judiciare sunt acele împrejurări care sunt lăsate la aprecierea
instanţei de judecată. Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare: eforturile depuse de
infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi împrejurările
legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului [art. 75 alin. (2) C. pen.].
3. După obiectul la care se referă, circumstanţele se divizează în circumstanţe
reale şi circumstanţe personale.
Circumstanţele reale sunt acele împrejurări care se referă la faptă, iar existenţa lor
are influenţă asupra pericolului social al faptei.
Circumstanţele personale sunt acele împrejurări care se referă la făptuitor şi au
capacitatea de a-l individualiza.
4. După atitudinea subiectivă a infractorului, circumstanţele se împart în
circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute.
Circumstanţele cunoscute sunt acele împrejurări care sunt cunoscute sau puteau fi
prevăzute de către infractor în momentul când a săvârşit infracţiunea.
Circumstanţele necunoscute sunt acele împrejurări pe care infractorul nu le-a
cunoscut şi nici nu le-a putut prevede.
5. În raport cu momentul de timp în care a fost săvârşită infracţiunea, circumstan-
ţele pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente.
Sunt circumstanţe anterioare premeditarea, înţelegerea prealabilă, organizarea,
provocarea, antecedentele infractorului etc.; sunt concomitente circumstanţele privitoare
la locul, timpul, modul de săvârşire a infracţiunii (loc public, în timpul nopţii, pe timp
de război, prin escaladare, efracţie, cu ajutorul armelor etc.); dintre circumstanţele
subsecvente menţionăm: prezentarea de bunăvoie la organele de urmărire penală şi

recunoaşterea vinovăţiei, sustragerea de la urmărire penală, atitudinea infractorului faţă
de victimă, repararea de bunăvoie a prejudiciului etc1.
§3. Circumstanţele atenuante legale şi judiciare

Circumstanţele atenuante, în accepţiunea legii penale, pot fi definite ca fiind acele
stări, situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date ale realităţii care stau în afara conţinutului
infracţiunii, dar care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului,
atenuează sau reduce gravitatea faptei ori periculozitatea infractorului, determinând
schimbarea pedepsei, ca natură, din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau reducerea
limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de norma de incriminare2.
După cum am menţionat anterior, circumstanţele atenuante sunt divizate în
circumstanţe atenuante legale şi circumstanţe atenuante judiciare.
Circumstanţele atenuante legale sunt obligatorii, fiind prevăzute exhaustiv în
art. 75 alin. (1) C. pen.:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, deter-
minată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o
atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu
a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii
faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni:
contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme infor-
matice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni
contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii
religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra
capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de
război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia
privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor
asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi
al precursorilor de explozivi restricţionaţi, materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor
de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele
care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia
martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist

sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni

contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine
umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter facultativ, fiind lăsate la discreţia
instanţei.
Recunoaşterea „existenţei în cauză a circumstanţelor atenuante judiciare” trebuie să
fie expresia convingerii instanţei de judecată, formată pe baza aprecierii dialectice a
tuturor faptelor şi în funcţie de conştiinţa juridică a judecătorului. În formarea convin-
gerii sale cu privire la existenţa circumstanţelor atenuante, instanţa trebuie să ţină seama
de faptele comise, de gravitatea lor şi, totodată, să le raporteze la „cerinţele politicii
represive faţă de diferitele genuri de infracţiuni”1.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca
aceeaşi împrejurare, după cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori
caracter atenuant, alteori să nu i se poată atribui nicio semnificaţie, iar în unele cazuri să
aibă chiar caracter agravant2.
Astfel, legiuitorul nu a prevăzut o listă exhaustivă a circumstanţelor atenuante
legale, deoarece nu le poate evalua preventiv. Pornind de la faptul că acest caracter
atenuant al acestor împrejurări poate fi stabilit numai posterior, legiuitorul a lăsat
constatarea şi evaluarea acestor circumstanţe la aprecierea instanţei de judecată. Instanţa
de judecată, la rândul său, chiar dacă constată existenţa unei împrejurări ca circumstanţă
atenuantă, poate să nu aplice prevederile art. 75 alin. (2) C. pen. dacă, raportând aceste
circumstanţe la ansamblul faptei comise şi la persoana infractorului, nu consideră că se
justifică astfel caracterul lor uşurător.
Conform art. 75 alin. (2) C. pen., pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
În cele ce urmează, vom analiza fiecare circumstanţă atenuantă în parte.
Circumstanţele atenuante legale
1) provocarea din partea victimei
Conform prevederilor art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., constituie circumstanţă ate-
nuantă legală săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă.
Pentru a putea fi aplicată de instanţa de judecată, provocarea trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
a) Să fie săvârşită o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită.
Instanţa de judecată va putea aplica această circumstanţă doar dacă se va pune
întrebarea angajării răspunderii penale a persoanei care a comis infracţiunea.

Infracţiunea săvârşită în stare de provocare reprezintă o ripostă conştientă şi voită

la actul provocator comis împotriva sa sau a altei persoane, ripostă influenţată de starea
de puternică tulburare sau emoţie, în care s-a aflat cel provocat. Acesta are o repre-
zentare a urmărilor fireşti ale acţiunii sale, pe care le urmăreşte sau le acceptă prin
comiterea faptei1.
Din aceste motive, pentru a fi incidentă această cauză de atenuare, infracţiunea
trebuie să fie săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită, ea nefiind operabilă în cazul
infracţiunilor din culpă.
b) Infracţiunea să fie săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii.
În rezultatul provocării, făptuitorul trebuie să se afle într-o stare psihică ce e
caracterizată prin puternice tulburări sau emoţii.
Prin tulburare se înţelege starea psihică a persoanei care îşi pierde judecata
limpede, aflându-se într-o stare sufletească de nelinişte.
Prin emoţie se înţelege reacţie afectivă de intensitate mijlocie şi de durată relativ
scurtă, însoţită adesea de modificări în activităţile organismului, oglindind atitudinea
individului faţă de realitate.
Existenţa, intensitatea şi durata unei asemenea stări sufleteşti trebuie verificate de
fiecare dată în concret, în raport cu toate datele cauzei, implicit prin analiza particu-
larităţilor psihice ale infractorului, a relaţiilor dintre părţi şi a împrejurărilor comiterii
faptei2.
c) Tulburarea sau emoţia să fie determinate de o provocare din partea persoanei
vătămate.
Actul de provocare din partea persoanei vătămate trebuie să fie de aşa natură încât
să determine la infractor o stare psihică ce e caracterizată de puternice tulburări sau
emoţii. Se cere stabilirea unui raport de cauzalitate dintre actul de provocare şi
infracţiunea săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii.
Starea psihică ce e caracterizată prin puternice tulburări sau emoţii trebuie să existe
la momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă intensitatea acestei stări psihice a scăzut la
momentul săvârşirii infracţiunii, nu mai poate fi incidentă cauza atenuantă analizată.
d) Provocarea să fie produsă de partea vătămată prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Persoana vătămată trebuie să provoace infractorul prin violenţă, printr-o atingere
gravă a demnităţii sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Termenul „violenţă” cuprinde orice act agresiv de natură să provoace puternice
tulburări sau emoţii, inclusiv violenţa fizică manifestată prin acte de lovire sau vătămare
sau violenţa psihică realizată prin ameninţare.
Atingerea gravă adusă demnităţii se poate manifesta prin acte de provocare ce se
prezintă sub forma insultei, batjocorii, gesturilor etc. care au scopul de a umili sau a
înjosi pe cel la care se referă.

Alte acţiuni ilicite grave se pot manifesta prin fapte cu caracter penal (cum ar fi
violarea de domiciliu) sau cu caracter nepenal (cum ar fi întreţinerea de către victimă a
relaţiilor intime cu partenera infractorului).
Legea nu stabileşte faţă de cine trebuie să fie îndreptat actul de provocare; prin
urmare, acesta poate fi îndreptat nemijlocit asupra infractorului sau asupra altor
persoane.
e) Infracţiunea să fie săvârşită împotriva persoanei vătămate (provocatorului) şi
nu împotriva altei persoane.
Săvârşirea infracţiunii este determinată anume de actul provocator al persoanei
vătămate, în lipsa căruia infractorul nu avea să săvârşească fapta. Actul de provocare
trebuie să fie anterior săvârşirii infracţiunii. Din aceste motive, ţine de esenţa provocării
ca infracţiunea să fie săvârşită împotriva provocatorului (persoanei vătămate).
Va fi incidentă circumstanţa atenuantă sub forma provocării şi atunci când din
eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă cu pro-
vocatorul1.
Când provocarea provine din partea unui grup, riposta se poate îndrepta împotriva
oricărei persoane din grupul provocator2.
2) depăşirea limitelor legitimei apărări
Conform prevederilor art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen., constituie circumstanţă ate-
nuantă legală săvârşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor legitimei apărări.
Depăşirea limitelor legitimei apărări necesită a fi întrunite aceleaşi condiţii ca şi la
legitima apărare, cu excepţia uneia dintre ele, şi anume – apărarea să fi depăşit proporţia
care trebuia să existe în raport cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul, fără să fi fost determinată de o tulburare sau temere.
Prin urmare, pentru a putea fi aplicată de instanţa de judecată, depăşirea limitelor
legitimei apărări trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să existe un atac material, direct, imediat şi injust;
b) atacul să pună în pericol persoana celui care se apără, a altuia, drepturile
persoanelor sau un interes general;
c) apărarea trebuie să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală;
d) apărarea să depăşească proporţia care trebuia să existe în raport cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul, fără să fi fost determinată de o
tulburare sau temere.
Reieşind din faptul că instituţia legitimei apărări a fost deja examinată, nu vom
reveni la conţinutul tratat anterior, dar ne vom referi doar la ultima condiţie.
Depăşirea limitelor legitimei apărări prevăzută la art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. se
referă la excesul de apărare.
Excesul de apărare se poate diviza în exces extensiv şi exces intensiv.

2 M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 394.
Vom fi în prezenţa unui exces extensiv atunci când persoana se apără fără să existe
o stare de legitimă apărare, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cu privire la atac
(spre exemplu, împotriva unui atac nematerial, indirect, mediat şi just sau în cazul unui
atac epuizat).
Excesul intensiv se manifestă sub două forme: una explicită şi una implicită.
Excesul intensiv explicit este reglementat la art. 26 alin. (1) C. pen., care prevede
că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în
stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea atacului. Excesul neimputabil (denumit şi exces
justificat) în asemenea condiţii este asimilat legitimei apărări, operând ca o cauza
justificativă.
Excesul intensiv implicit (denumit şi exces scuzabil) se referă la situaţia în care
persoana a depăşit limitele apărării din alte motive decât din cauza tulburării sau temerii
(aşa cum prevede art. 26 alin. (1) C. pen. în cazul excesului intensiv explicit). În aceste
circumstanţe, vom fi în prezenţa circumstanţei atenuante legale a depăşirii limitelor
legitimei apărări.
3) depăşirea limitelor stării de necesitate
Conform prevederilor art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen., constituie circumstanţă ate-
nuantă legală săvârşirea infracţiunii cu depăşirea limitelor stării de necesitate.
Depăşirea limitelor stării de necesitate necesită a fi întrunite aceleaşi condiţii ca şi
la starea de necesitate, cu unele excepţii, şi anume prin săvârşirea faptei să se
pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat şi făptuitorul, în momentul comiterii faptei, să-şi dea seama de disproporţia
dintre urmările grave produse şi pericolul existent.
Prin urmare, pentru a putea fi aplicată de instanţa de judecată, depăşirea limitelor
stării de necesitate trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) pericolul trebuie să fie imediat;
b) pericolul trebuie să vizeze viaţa, integritatea corporală sau sănătatea proprie
sau a altei persoane, un bun important al făptuitorului ori al altei persoane sau un
interes general;
c) pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea infracţiunii sau
inevitabilitatea pericolului care se iveşte;
d) acţiunea de salvare să se materializeze într-o faptă prevăzută de legea penală;
e) fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege;
f) acţiunea de salvare să fie singura cale de evitare sau înlăturare a pericolului;
g) salvarea (fapta incriminata comisă în salvare) să nu fi fost realizată de către o
persoană care să aibă obligaţia specială de a înfrunta pericolul sau să nu fi fost
realizată de un terţ pentru salvarea unei asemenea persoane;
h) prin săvârşirea faptei să se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele ce
s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Reieşind din faptul că instituţia stării de necesitate a fost deja examinată, nu vom
reveni la conţinutul tratat anterior, dar ne vom referi doar la condiţiile neabordate.
În ipoteza în care salvarea produce consecinţe vădit mai grave decât cele care ar fi
avut loc dacă pericolul nu era înlăturat, adică atunci când se constată dispropor-
ţionalitatea dintre starea de pericol şi actul salvării, nu mai este posibilă reţinerea stării
de necesitate pentru a justifica conduita salvatoare. In concreto, vom fi în prezenţa
excesului intensiv de stare de necesitate (depăşirea limitelor stării de necesitate). Astfel,
potrivit art. 26 alin. (2) C. pen., excesul neimputabil de stare de necesitate, bazat pe
neconştientizarea disproporţionalităţii vădite dintre urmările salvării şi cele ale
pericolului reprezintă o cauză de neimputabilitate.
Trebuie să se ţină seama nu doar de condiţiile obiective în care au fost săvârşite
faptele, dar şi de posibilităţile făptuitorului de a-şi alege mijlocul cel mai adecvat pentru
a evita producerea unui rău şi de a aprecia raportul valoric dintre răul cauzat şi bunul
salvat; de exemplu, pentru a localiza un incendiu, posesorul imobilului ameninţat de
incendiu taie pomii din grădina vecină, deşi pentru aceasta putea fi folosit un jet de apă.
Făptuitorul a acţionat sub imperiul ameninţării pericolului şi nu a avut posibilitatea să
verifice cu certitudine eficienţa fiecăruia dintre mijloacele apte să înlăture pericolul sau
valoarea reală a bunurilor salvate şi a celor distruse.
În momentul comiterii faptei, făptuitorul trebuie să-şi dea seama de disproporţia
dintre urmările grave produse şi pericolul existent. În cazul în care făptuitorul conştien-
tiza, în momentul săvârşirii faptei, că va pricinui astfel de urmări vădit mai grave, ar
putea fi aplicată circumstanţa atenuantă generală legală [art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen.
„depăşirea limitelor stării de necesitate”], întrucât a acţionat sub imperiul unui pericol
care a influenţat starea sa psihică.
4) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
a) Săvârşirea unei infracţiuni care să cauzeze un prejudiciu material.
Pentru a se produce un rezultat, infracţiunea trebuie să fie realizată în forma
consumată, astfel încât să producă un prejudiciu material.
b) Infracţiunea cauzatoare de prejudiciu material să nu fie din categoria celor
prevăzute în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.
Legiuitorul a prevăzut că circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii
următoarelor infracţiuni:
 contra persoanei (art. 188-227 C. pen.);
 de furt calificat (art. 229 C. pen.);
 tâlhărie (simplă – art. 233 C. pen., calificată – art. 234 C. pen.);
 piraterie (art. 235 C. pen.);
 fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice
(art. 249-251 C. pen.);
 ultraj (art. 257 C. pen.);
 ultraj judiciar (art. 279 C. pen.);
 purtare abuzivă (art. 296 C. pen.);
 contra siguranţei publice (art. 329-341 C. pen.);
 contra sănătăţii publice (art. 352-359 C. pen.);
 contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate

(art. 381-384 C. pen.);
 contra securităţii naţionale (art. 394-410 C. pen.);
 contra capacităţii de luptă a forţelor armate (art. 413-437 C. pen.);
 de genocid, contra umanităţii şi de război (art. 438-444 C. pen.);
 privind frontiera de stat a României (art. 262-265 C. pen.);
 la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului (art. 32-381 din Legea
nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului);
 de corupţie (art. 289-294 C. pen.);
 asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-132 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie);
 împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (art. 181-185 din Legea
nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie);
 privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi al precursorilor de
explozivi restricţionaţi (art. 346 şi 3461 C. pen.), precum şi materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive (art. 345 C. pen.);
 privind regimul juridic al drogurilor;
 privind regimul juridic al precursorilor de droguri;
 privind spălarea banilor;
 privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa
zborurilor şi securitatea aeronautică;
 privind protecţia martorilor;
 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni
contra păcii şi omenirii;
 privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană;
 privind prevenirea şi combaterea pornografiei;
 privind regimul adopţiilor.
c) Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
După săvârşirea infracţiunii se apreciază şi prejudiciul material cauzat, cuantumul
precis fiind stabilit de organele judiciare. Odată ce infractorul cunoaşte suma preju-
diciului cauzat, ultimul poate să îl achite benevol.
Actul de acoperire integrală a prejudiciului trebuie să se realizeze benevol şi conşti-
ent de către infractor, deoarece numai în aceste condiţii se va atesta o periculozitate mai
redusă a personalităţii sale. Dacă acoperirea integrală a prejudiciul material se impune
print-un titlu executoriu, iar încasarea sumelor se realizează prin forţa coercitivă a
statului, nu mai putem vorbi despre un act voluntar din partea infractorului; prin urmare,
nu mai putem vorbi nici despre aplicarea circumstanţei atenuante analizate.
Prejudiciul trebuie să fie acoperit integral în cursul urmăririi penale sau al judecăţii,
până la primul termen de judecată.
În literatura de specialitate se menţionează că acoperirea prejudiciului material
produs prin infracţiune de altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea
infracţiunii face inaplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., deoarece nu se
mai justifică în niciun fel reducerea pedepsei pentru autorul infracţiunii sau parti-
cipantul la săvârşirea acesteia, întrucât circumstanţa dobândeşte inevitabil un caracter
personal, deoarece finalitatea textului care o reglementează are în vedere tocmai ca
acoperirea integrală a prejudiciului să fie efectuată de către cel care a săvârşit infracţi-
unea, pentru a fi justificată aplicarea pentru acesta a reducerii pedepsei1.
În viziunea noastră, infractorul nu poate beneficia de atenuanta prevăzută la art. 75
alin. (1) lit. d) C. pen. doar în cazurile în care acoperirea prejudiciului material produs
prin infracţiune de altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea
infracţiunii are loc fără intervenţia sau rugămintea infractorului sau participantului. Spre
exemplu, în cazurile în care persoana se află în arest sau în imposibilitate de a face plata
personal (cum ar fi în cazul lipsei resurselor financiare), acoperirea prejudiciului de
către părinţi, rude, persoane apropiate la solicitarea şi cu voinţa infractorului nu pot
împiedica instanţa de judecată să aplice această circumstanţă atenuantă. De altfel, legea
nu stabileşte expres că achitarea trebuie să fie făcută personal de infractor, precum nici
nu impune ca acoperirea prejudiciului să se realizeze prin mijloace financiare proprii,
astfel încât infractorul fie poate ruga pe cineva apropiat să facă achitarea în locul său,
fie poate împrumuta bani de la aceleaşi persoane pentru a acoperi prejudiciul cauzat
prin infracţiune. În această ordine de idei, atât timp cât infractorul şi-a manifestat activ
interesul pentru acoperirea prejudiciului material produs considerăm că nu are relevanţă
cine face nemijlocit plata.
De asemenea, legea nu condiţionează aplicarea acestei circumstanţe atenuante de
dorinţa sau acceptarea efectivă a achitării din partea infractorului. Astfel, apare
întrebarea dacă instanţa de judecată poate să aplice o pedeapsă atenuată [fiind aplicat
art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen.] atunci când persoana vătămată intenţionat nu doreşte să
primească suma prejudiciului material cauzat de la infractor, astfel încât acesta să nu
poată beneficia de efectele acestei circumstanţe atenuante.
În viziunea noastră, infractorul (debitor) poate să profite de această atenuantă doar
dacă efectiv stinge obligaţia faţă de persoana vătămată. În aceste circumstanţe, dacă
persoana vătămată (creditorul) refuză sau se eschivează să primească plata, infractorul
poate recurge la procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii (art. 1513 C. civ. şi
art. 1006-1013 C. pr. civ.). Se va considera în aceste circumstanţe că prejudiciul a fost
acoperit integral din momentul consemnării plăţii [art. 1010 alin. (3) C. pr. civ.].

d) Făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută la art. 75

alin. (1) lit. d) C. pen., într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Legiuitorul a limitat în timp aplicarea acestei circumstanţe atenuante pentru a
descuraja infractorii de la repetarea comportamentului infracţional. Aplicarea nelimitată
a acestei atenuante ar crea premisa pentru abuzuri din partea infractorilor.
Dacă infractorul repetă comportamentul infracţional după ce i-a fost aplicată odată
circumstanţa prevăzută la art. 75 alin. (1) lit d) C. pen., înseamnă că pedeapsa atenuată
nu şi-a produs efectul de reeducare, iar aplicarea repetată a acestei circumstanţe nu este
raţională, odată ce persoana a săvârşit o altă infracţiune, fapt ce determină o temere
justificată că va putea săvârşi şi pe viitor alte infracţiuni.
Circumstanţele atenuante judiciare
1) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea conse-
cinţelor infracţiunii
Din formularea textului art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen. rezultă că infractorul nu
trebuie efectiv să înlăture sau să diminueze consecinţele infracţiunii, dar numai să
depună eforturi în acest sens. Aşa cum prezintă o circumstanţă atenuantă care se aplică
la discreţia instanţei, este important de a fi stabilit dacă prin eforturile sale infractorul
demonstrează regret faţă de cele săvârşite şi încearcă cu adevărat să înlăture sau să
diminueze consecinţele infracţiunii.
Acţiunile infractorului de înlăturare sau diminuare a consecinţelor se pot realiza
doar după săvârşirea infracţiunii, aşa cum legiuitorul a inclus în lista acţiunilor numai
fapte ce se pot realiza în cazul unui rezultat produs.
Înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii se poate realiza prin ajutarea
victimei unei vătămări corporale, prin restituirea bunurilor sustrase în cazul unui furt
etc.
2) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii
sau periculozitatea infractorului
Împrejurările legate de fapta comisă sunt acele date, stări, calităţi, situaţii sau
circumstanţe de fapt care conduc la concluzia că infracţiunea săvârşită nu este una
dintre cele care să prezinte o gravitate sporită, precum şi infractorul o periculozitate
avansată.
Sfera împrejurărilor legate de fapta comisă este foarte largă, fiindu-i lăsată instanţei
de judecată prerogativa de a aprecia împrejurările în funcţie de faptă şi infractor.
În practica judiciară, într-un caz de infracţiune de luare de mită, această
circumstanţă atenuantă prevăzută la art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. este reţinută la
individualizarea pedepsei, în contextul în care inculpatul a dovedit lipsa antecedentelor
penale, integrarea socială a acestuia, vârsta, precum şi împrejurarea că bunurile nu au
fost pretinse de inculpat, ci oferite de martor, precum şi valoarea redusă a mitei. Înalta
Curte a statuat asupra faptului că reducerea pedepsei în corespundere cu aplicarea
circumstanţei atenuante este aptă să atingă scopul represiv, preventiv şi reeducativ al
pedepsei1.
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 97/A/2017 din 23.03.2017.

§4. Efectele circumstanţelor atenuante

Reţinerea de către instanţa de judecată a circumstanţelor atenuante, indiferent dacă
sunt legale sau judiciare, are drept efect reducerea cu o treime a limitelor speciale ale
pedepsei, iar în cazul pedepsei cu detenţiunea pe viaţă se aplică pedeapsa cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani.
În cazul constatării circumstanţelor atenuante, legea obligă la reducerea pedepsei
sub maximul şi minimul special, judecătorul având libertatea să aplice o pedeapsă între
un nou minim special şi un nou maxim special, iar în cazul detenţiunii pe viaţă să se
orienteze spre un alt gen de pedeapsă. Astfel, la aplicarea unei pedepse concrete instanţa
de judecată urmează să se ghideze de noile limite speciale stabilite în raport cu
pedeapsa legală, iar măsura în care pedeapsa concretă va fi fixată mai aproape de noul
minim sau maxim special va depinde, de la caz la caz, de influenţa pe care circumstan-
ţele atenuante reţinute au exercitat-o asupra gradului de pericol social al faptei sau
asupra infractorului1.
Indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute, reducerea limitelor
speciale ale pedepsei se face o singură dată.
§5. Circumstanţele agravante

Circumstanţele agravante pot fi definite ca fiind acele împrejurări prevăzute
explicit în legea penală care reflectă totdeauna şi în mod univoc o gravitate mai ridicată
a infracţiunii şi/sau o periculozitate sporită a infractorului, determinând astfel aplicarea
unei pedepse mai severe2.
În comparaţie cu Codul penal din 1969, care prevedea şi categoria circumstanţelor
agravante judiciare, în actualul Cod penal s-a renunţat la această abordare, astfel fiind
reglementate doar circumstanţele agravante legale.
Conform art. 77 C. pen., constituie circumstanţe agravante următoarele împrejurări:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri;
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor;
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze;
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii;
1 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., pp. 132-133.
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de

o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială,
vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte
împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei
persoane în raport cu celelalte.
Circumstanţele agravante au caracter general; dacă sunt reţinute, ele pot fi aplicate
în cazul oricărei infracţiuni, cu excepţia cazurilor când una dintre circumstanţele
agravante expuse la art. 77 C. pen. constituie element al conţinutului infracţiunii sau
element circumstanţial de agravare a variantei calificate a infracţiunii.
În cele ce urmează, vom analiza fiecare circumstanţă agravantă în parte.
1) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună
Cu cât mai multe persoane participă la săvârşirea unei fapte, cu atât mai sporit este
gradul de pericol social. Aceasta se argumentează prin faptul că efortul comun al mai
multor persoane creează condiţii necesare pentru a atinge mai uşor scopul urmărit,
precum şi măreşte gradul de încredere şi siguranţă a persoanelor participante, iar
posibilitatea de opunere a victimei se reduce considerabil.
Legiuitorul a reglementat instituţia participaţiei penale pentru a determina
condiţiile tragerii la răspundere penală a persoanelor care au participat la săvârşirea
faptei. Totuşi, pornind de la natura juridică a participaţiei penale, există situaţii când ea
poate constitui o circumstanţă agravantă legală generală [art. 77 alin. (1) lit. a) şi d)
C. pen.1], fiind o cauză de agravare a răspunderii penale pentru fapta comisă, fie poate
constitui un element circumstanţial de agravare a infracţiunii, fiind utilizată formularea
„fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună” [art. 218 alin. (3)
lit. f) C. pen. – violul, art. 219 alin. (3) lit. f) C. pen. – agresiunea sexuală, art. 433
alin. (2) C. pen. – agresiunea împotriva santinelei].
În prezenţa unui concurs dintre circumstanţa agravantă legală generală prevăzută la
art. 77 alin. (1) lit. a) – săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună şi
elementul circumstanţial de agravare – săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane
împreună [cum ar fi în cazul prevăzut la art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.], se va reţine
doar forma agravată a infracţiunii, fără a fi incidente şi prevederile ce se referă la
efectele circumstanţelor agravante (art. 78 C. pen.), deoarece operează regula conform
căreia cauza specială derogă de la cea generală.
În art. 77 lit. a) C. pen. legiuitorul a utilizat noţiunea „persoane”, ceea ce înseamnă
că nu este necesar ca toţi cei trei sau mai mulţi făptuitori să aibă şi calitatea de
infractori. Este de ajuns ca unul dintre făptuitori să aibă calitatea de infractor care a
acţionat cu intenţie, ceilalţi putând să nu aibă calitatea de infractori, datorită existenţei
1 Conform art. 77 lit. a) şi d) C. pen., printre împrejurările ce constituie circumstanţe agravante se

numără: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună şi săvârşirea infracţiunii de către un
infractor major dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor.
vreunei cauze care exclude infracţiunea (minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt,

constrângerea etc.)1.
Un aspect controversat se referă la termenul „împreună” în conţinutul normei
expuse la art. 77 lit. a) C. pen. O parte din autori consideră că utilizarea acestui termen
presupune o contribuţie efectivă şi concomitentă a persoanelor la comiterea faptei, fie
admite orice formă a participaţiei penale, fără a fi necesară prezenţa persoanelor şi
existenţa unei contribuţii efective şi concomitente.
În viziunea unor autori, o faptă este săvârşită împreună de mai multe persoane
numai dacă toate aceste persoane contribuie efectiv şi concomitent la comiterea ei.
Această condiţie este îndeplinită întotdeauna în cazul coautoratului, întrucât coautorii
lucrează la executarea nemijlocită a infracţiunii, la executarea nemijlocită a acţiunii care
constituie elementul material al acesteia. O conlucrare efectivă şi concomitentă există,
de asemenea, în toate cazurile în care autorul este ajutat sau asistat prin acţiuni
caracteristice complicităţii care, desfăşurate simultan, îi promovează eficienţa şi îi
asigură reuşita. Prin urmare, săvârşirea împreună a faptei prevăzute de legea penală
înseamnă executarea nemijlocită a faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă2.
Alţi autori consideră că agravanta se realizează în cazul unei pluralităţi ocazionale
de cel puţin trei făptuitori, participare proprie sau improprie. Nu interesează felul
contribuţiei diferiţilor participanţi, nici locul sau timpul când aceasta este dată. Dacă
s-ar admite că agravanta există numai în cazul prezenţei făptuitorilor la locul şi în
momentul săvârşirii faptei, ar însemna să se nege existenţa acesteia tocmai în situaţii în
care ea este mai eficientă, cum este cazul unor infracţiuni grave săvârşite în mod orga-
nizat, prin contribuţia succesivă a numeroase persoane (de exemplu, falsificarea de
monedă, delapidarea sau înşelăciunea etc.)3.
Considerăm prima abordare mai oportună. Astfel, susţinem opinia potrivit căreia
numai împreună persoanele pot intimida victima, se pot stimula unele pe altele, forţa de
acţionare la faţa locului amplificându-se. Dacă există o asemenea conlucrare
concomitentă, nu interesează dacă între participanţi s-a stabilit o înţelegere explicită sau
a existat un acord tacit în acest sens exteriorizat prin fapte din care să rezulte existenţa
neîndoielnică a acestuia4.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă
reală, iar conform art. 50 alin. (2) C. pen. se răsfrânge asupra tuturor – autorului/couato-
rilor şi/sau complicelui, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
2) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente
degradante
Agravanta expusă la art. 77 lit. b) C. pen. prevede două împrejurări distincte în care
poate fi reţinută.

Prima împrejurare se referă la săvârşirea infracţiunii prin cruzimi. Prin cruzimi se

înţelege provocarea suferinţelor fizice sau psihice victimei, care implică existenţa unor
suferinţe mari, prelungite în timp, generate de aplicarea unor procedee caracterizate prin
ferocitate, ieşite din comun şi care nu erau necesare pentru producerea rezultatului
specific infracţiunii săvârşite, trezind în conştiinţa celor care iau cunoştinţă de această
faptă un sentiment de oroare.
În cazul infracţiunii de omor calificat, noţiunea „cruzimi” prezintă două înţelesuri:
unul intrinsec – acţiuni de ucidere constând în întrebuinţarea de către făptuitor a unor
metode inumane şi inutile de chinuire a victimei înainte de deces; altul extrinsec –
acţiuni de ucidere constând în agravanta socială a actului de ucidere, respectiv în aptitu-
dinea lui de a inspira oroare şi groază celor care au cunoştinţă de el şi de procedeele
folosite1.
În mare parte, săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este specifică în cazul infracţiu-
nilor contra persoanei, dar poate fi incidentă şi în cazul altor infracţiuni, cum ar fi
distrugerea comisă prin chinuirea animalelor2.
Această împrejurare constituie o agravantă generală, dar poate fi reţinută şi în
calitate de element circumstanţial agravant [în cazul omorului calificat – art. 189
alin. (1) lit. h) C. pen.]. În prezenţa unui concurs dintre circumstanţa agravantă legală
generală prevăzută la art. 77 alin. (1) lit. b) – săvârşirea infracţiunii prin cruzimi (…) şi
elementul circumstanţial de agravare – prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.], se
va reţine doar forma agravată a infracţiunii, fără a fi incidente şi prevederile ce se referă
la efectele circumstanţelor agravante (art. 78 C. pen.), deoarece operează regula
conform căreia cauza specială derogă de la cea generală.
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/RC/2014 din 9 mai 2014.
2 Conform prevederilor Legii nr. 205 din 26 mai 2004 privind protecţia animalelor:
art. 5 alin. (2) – Deţinătorilor de animale le este interzis să aplice rele tratamente şi cruzimi;
art. 6 alin. (2) – În sensul prezentei legi, prin cruzime faţă de animale se înţelege:
a) omorârea animalelor, cu intenţie;
b) practicarea tirului pe animale domestice sau captive;
c) organizarea de lupte între animale sau cu animale;
d) folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea;
e) folosirea de animale pentru expoziţii, spectacole, publicitate, realizare de filme şi în scopuri
asemănătoare dacă aceste activităţi le provoacă suferinţe fizice şi psihice, afecţiuni sau răniri;
f) abandonarea şi/sau alungarea unui animal a cărui existenţă depinde de îngrijirea omului;
g) administrarea de substanţe destinate stimulării capacităţilor fizice ale animalelor în timpul
competiţiilor sportive, sub forma dopajului;
h) maltratarea şi schingiuirea animalelor;
i) intervenţiile chirurgicale destinate modificării aspectului unui animal sau altor scopuri necurative,
cum ar fi codomia, cuparea urechilor, secţionarea corzilor vocale, ablaţia ghearelor, coltilotul ciocului şi
dinţilor;
j) provocarea de suferinţe fizice şi psihice prin orice mijloace;
k) despărţirea puilor de mamă până la vârsta de minimum opt săptămâni de viaţă;
l) capturarea animalelor prin alte metode decât cele prevăzute de lege;
m) folosirea armelor cu tranchilizant în alte situaţii decât pentru imobilizarea animalelor.
A doua împrejurare se referă la săvârşirea infracţiunii prin supunerea victimei la

tratamente degradante. A supune victima la tratamente degradante înseamnă a o face să
sufere în mod continuu sau cu întreruperi, la siluiri, privaţiuni, prigoniri etc., care îi pun
în primejdie sănătatea, fizică şi psihică, prin acţiuni şi inacţiuni cu caracter înjositor,
umilitor şi degradant1.
Reieşind din jurisprudenţa CtEDO pe art. 3 din Convenţie, tratamentul degradant
reprezintă acel tratament care trezeşte victimelor sentimente de frică, suferinţă şi
inferioritate, susceptibile să le umilească şi să le înjosească. Acest tratament degradant
poate duce la înlăturarea rezistenţei fizice sau morale din partea victimei, fie la
determinarea victimei de a acţiona împotriva voinţei sau conştiinţei sale2.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degra-
dante este o circumstanţă reală, iar conform art. 50 alin. (2) C. pen. se răsfrânge asupra
tuturor participanţilor în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
3) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol
alte persoane ori bunuri
Legiuitorul nu a prevăzut o listă exhaustivă a metodelor sau mijloacelor utilizate la
săvârşirea infracţiunii, însă pentru agravarea răspunderii este necesar ca ele să pună în
pericol alte persoane sau bunuri. Persoanele sau bunurile puse în pericol trebuie să fie
altele decât cele vizate prin săvârşirea infracţiunii.
Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile, răspândirea de
substanţe chimice vătămătoare, toxice ori radioactive, infectarea surselor sau a reţelelor
de apă, declanşarea unor energii distructive, cum ar fi, de exemplu: deschiderea unui
baraj şi provocarea unei inundaţii, răspândirea de dăunători într-o cultură, dărâmarea
unor clădiri sau deteriorarea unor instalaţii, dacă se pune în pericol viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea altor persoane ori integritatea sau existenţa altor bunuri.
În practica judiciară s-a reţinut că nu se justifică reţinerea circumstanţei agravante
prevăzute la art. 77 lit. c) C. pen., care presupune săvârşirea infracţiunii prin metode sau
mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, întrucât, în sine, un
autoturism este destinat transportului şi nu este apt a pune în pericol alte persoane sau
bunuri prin simpla utilizare, neexistând probe că inculpatul a urmărit să-l folosească
precum un instrument destinat să pericliteze viaţa unor persoane. Astfel, nu se justifică
argumentele persoanelor vătămate de a se reţine circumstanţa agravantă legală prevă-
zută la art. 77 lit. c) C. pen. cu argumentarea că art. 77 C. pen. nu face nicio referire la
infracţiunile comise cu intenţie sau din culpă şi că, în momentul în care inculpatul a
urcat la volan sub influenţa băuturilor alcoolice maşina a devenit o armă care putea face
victime circulând pe o stradă cu trafic destul de intens, iar inculpatul putea să prevadă
că în condiţiile în care conduce un autoturism pe drumurile publice sub influenţa
1
2
A. Reidy, The prohibition of torture, A guide to the implementation of Article 3 of the European
Convention on Human Rights. Accesibil pe https://rm.coe.int/168007ff4c.
băuturilor alcoolice şi cu o viteză de 150 km/h, ar putea ucide mai multe persoane1.
Pornind de la această interpretare, autoturismul în sine nu poate constitui un mijloc de
natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri.
În situaţii particulare, legiuitorul a prevăzut anumite metode sau mijloace specifice
de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri în calitate de element al infrac-
ţiunii (cum ar fi în cazul infracţiunii prevăzute la art. 403 C. pen. „Actele de diversiune”
– distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, în întregime sau în
parte, prin explozii, incendii sau în orice alt mod, a instalaţiilor industriale, a căilor de
comunicaţie, a mijloacelor de transport, a mijloacelor de telecomunicaţie, a construc-
ţiilor, a produselor industriale sau agricole ori a altor bunuri, dacă fapta pune în pericol
securitatea naţională) sau în calitate de element circumstanţial al variantei agravate a
infracţiunii [spre exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 253 alin. (4) C. pen. –
distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită
prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să
pună în pericol alte persoane sau bunuri].
Dacă vom fi în prezenţa unui concurs dintre circumstanţa agravantă legală generală
prevăzută la art. 77 alin. (1) lit. c) – săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de
natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri şi elementul infracţiunii „prin
explozii, incendii sau în orice alt mod” (cum este în cazul infracţiunii prevăzute la
art. 403 C. pen.) sau elementul circumstanţial agravant „prin incendiere, explozie ori
prin orice alt asemenea mijloc” [cum este în cazul infracţiunii prevăzute la art. 253
alin. (4) C. pen.], prevederile ce se referă la efectele circumstanţelor agravante nu vor fi
incidente, deoarece operează regula conform căreia cauza specială derogă de la cea
generală.
Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte
persoane ori bunuri este o circumstanţă reală, iar conform art. 50 alin. (2) C. pen. se
răsfrânge asupra tuturor participanţilor în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
4) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor
Pentru a reţine această agravantă, urmează să fie stabilită cooperarea dintre cel
puţin un major şi un minor la săvârşirea aceleiaşi fapte. Agravarea răspunderii
persoanei majore se realizează indiferent dacă minorul răspunde sau nu penal. De
asemenea, nu are nicio relevanţă calitatea în care au cooperat majorul şi minorul,
precum şi numărul participanţilor, fiind suficient ca o singură persoană să fie minor.
Există situaţii când cel puţin una dintre cele trei sau mai multe persoane, care au
comis împreună fapta prevăzută de legea penală, era minor. În asemenea cazuri, privitor
la făptuitorul sau făptuitorii majori, agravantele prevăzute la art. 77 lit. a) şi lit. d)
C. pen. operează cumulativ, pentru că fiecare dintre ele sunt determinate de o situaţie de
fapt diferită şi imprimă un plus de pericol social faptei săvârşite. Ca în toate cazurile în
care există mai multe circumstanţe agravante, pedeapsa se stabileşte o singură dată, în
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 388/A/2017 din 8 noiembrie 2017.
condiţiile prevăzute la art. 78 C. pen., dar cuantumul său trebuie să reflecte existenţa
concursului de circumstanţe, care este de natură să sporească gradul de pericol social al
faptei1.
Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major dacă aceasta a fost săvârşită
împreună cu un minor reprezintă o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra
participanţilor majori numai dacă aceştia au cunoscut sau au prevăzut faptul cooperării
cu un minor.
În acest sens, persoana majoră trebuie să cunoască cu siguranţă că minorul nu a
împlinit vârsta de 18 ani; în caz contrar, nu va fi incidentă agravanta expusă la art. 77
lit. d) C. pen., aşa cum în temeiul art. 30 alin. (3) C. pen. nu constituie circumstanţă
agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care
infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Persoana majoră trebuie
să fie sigură, să nu aibă careva dubii că cealaltă persoana este un minor; de altfel
agravanta expusă la art. 77 lit. d) C. pen. nu se aplică.
5) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
persoanei vătămate datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
Starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate trebuie să se datoreze vârstei,
stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze din care motive se află în imposibilitate de
a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
Instanţa de judecată urmează să aprecieze dacă starea de vădită vulnerabilitate
exista la momentul săvârşirii infracţiunii, dacă ea s-a datorat vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii sau altor cauze (aceste alte cauze urmează să fie apreciate de instanţa de
judecată), precum şi faptul dacă infractorul a cunoscut-o şi a profitat de ea.
Nu contează dacă starea de vădită vulnerabilitate se datorează unor factori externi, fie
infractorul singur a pus persoana vătămată într-o astfel de situaţie (spre exemplu, infrac-
torul i-a administrat persoanei vătămate anumite substanţe care au cauzat somnul ei).
Starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate poate constitui la unele infrac-
ţiuni un element al conţinutului infracţiunii (cum ar fi în cazul infracţiunii de viol –
art. 218 C. pen., infracţiunii de agresiune sexuală – art. 219 C. pen., infracţiunii de
tâlhărie – art. 233 C. pen.). În asemenea cazuri, prevederile ce se referă la efectele
circumstanţelor agravante nu vor fi incidente, deoarece operează regula conform căreia
cauza specială derogă de la cea generală.
Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătă-
mate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze este o circumstanţă
reală, iar conform art. 50 alin. (2) C. pen. se răsfrânge asupra tuturor participanţilor în
măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
6) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
Trebuie de precizat că aflarea în stare de intoxicaţie voluntară nu poate constitui în
orice caz o circumstanţă agravantă. Aşadar, intoxicaţia voluntară ocazională sau

accidentală poate constitui o circumstanţă atenuantă, dar în situaţiile când făptuitorul îşi
provoacă starea de intoxicaţie voluntară (predeterminată) pentru a-şi stimula curajul,
este absurd să i se atenueze responsabilitatea, în acest sens ea devine o împrejurare
agravantă1.
De lege lata, Codul nostru penal nu conţine o reglementare explicită referitoare la
actio libera in causa, legiuitorul limitându-se la a preciza în art. 77 lit. f) că intoxicaţia
provocată pentru comiterea unei infracţiuni constituie o circumstanţă agravantă. De
remarcat că această ipoteză se integrează la situaţia actio libera in causa dolosa, fiind în
esenţă un caz de intoxicaţie predeterminată.
Infractorul poate recurge la această stare pentru a acumula curajul necesar comiterii
infracţiunii, fie pentru a o invoca în calitate de circumstanţă atenuantă.
Textul expus în art. 77 lit. f) C. pen. nu condiţionează starea de intoxicaţie de
caracterul complet sau incomplet al acesteia.
Deşi, în principiu, intoxicaţia preordinată este o circumstanţă personală, subiectivă,
ea se poate converti într-o circumstanţă reală atunci când participanţii au cunoscut
finalitatea urmărită de autor prin provocarea stării de intoxicaţie2.
7) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prile-
juită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă
Pentru a reţine această agravantă, instanţa de judecată urmează să stabilească dacă
infracţiunea a fost săvârşită într-o situaţie prilejuită de existenţa a unei calamităţi, a
stării de asediu sau a stării de urgenţă, precum şi dacă persoana a profitat de această
situaţie.
Nu este strict necesar ca persoana să săvârşească infracţiunea anume în perioada
când se produce nemijlocit calamitatea sau este declarată starea de asediu sau starea de
urgenţă, dar este necesar ca să profite de situaţia prilejuită de aceste evenimente sau
fapte.
Prin calamitate se înţelege o nenorocire mare, dezastru provocat de obicei de un
fenomen natural, care loveşte o colectivitate, cum ar fi în caz de cutremur, inundaţie,
incendiu, alunecare de teren etc.
Calamitatea nu intră de fiecare dată sub noţiunea de forţă majoră (aşa cum este
definită la art. 1.351 C. civ.). Inundaţia sau cutremurul, având o anumită gravitate
previzibilă, încetează a fi eveniment de forţă majoră în acele teritorii sau zone
geografice unde asemenea calamităţi constituie o stare normală, obişnuită. Alunecările
de teren frecvente, ploile torenţiale din timpul verii, îngheţul din timpul iernii nu au
caracter extraordinar, adică nu sunt, de regulă, fenomene imprevizibile, neputând fi
calificate cazuri de forţă majoră.
De aceea, în cazul agravantei prevăzute la art. 77 lit. g) C. pen., stabilirea existenţei
calamităţii nu necesită avizarea de la camerele de comerţ judeţene şi a municipiului
Bucureşti sau de la Camera de Comerţ şi Industrie a României, aşa cum prevede Legea
camerelor de comerţ din România, nr. 335 din 3 decembrie 2007. Instanţa de judecată,
în lipsa avizării existenţei cazurilor de forţă majoră, va putea stabili existenţa unei
1 X. Pin, op. cit., p. 262.

calamităţi, precum şi circumstanţa dacă persoana a profitat de situaţia prilejuită de

calamitate.
Starea de asediu şi starea de urgenţă sunt definite în Ordonanţa de urgenţă nr. 1 din
21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în
unele unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a
ţării la pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa,
unitatea ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua
măsuri excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi admi-
nistrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică,
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională
ori funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea,
limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Starea de asediu sau starea de urgenţă se instituie de Preşedintele României prin
decret, contrasemnat de prim-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al
României.
Decretul de instituire a stării de asediu sau a stării de urgenţă se aduce neîntârziat la
cunoştinţă populaţiei prin mijloacele de comunicare în masă, împreună cu măsurile
urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare. Decretul se difuzează pe posturile de
radio şi de televiziune, în cel mult două ore de la semnare, şi este retransmis în mod
repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării de asediu sau de urgenţă.
Starea de asediu se poate institui pe o perioadă de cel mult 60 de zile, iar starea de
urgenţă – pe o perioadă de cel mult 30 de zile.
Persoana trebuie să săvârşească fapta pe durata stării de asediu sau stării de
urgenţă, profitând de aceasta.
Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o
calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă este o circumstanţă reală, iar
conform art. 50 alin. (2) C. pen. se răsfrânge asupra tuturor participanţilor în măsura în
care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
8) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie,
limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine
socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori
pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale
inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte
Societatea contemporană promovează constant şi tinde spre eliminarea tuturor
formelor de discriminare. Atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional, sunt un şir
de acte normative care interzic discriminarea.
Constituţia României prevede la art. 4 alin. (2) că „România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine
etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de
origine socială”.
Conform prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României: „Cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Conform prevederilor art. 14 din CEDO: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor
recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată,
în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie”.
Conform prevederilor art. 1 al Protocolului nr. 12 la CEDO: „1. Exercitarea
oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în
special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau
oricare altă situaţie. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza
oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1”.
Conform prevederilor art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene: „(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul,
rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau
convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate
naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală. (2) În domeniul
de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se
interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie”.
Conform prevederilor art. 2 alin. (1) şi (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137 din
31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:
„(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică
necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice
alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural
sau în orice alte domenii ale vieţii publice; (11) Comportamentul discriminatoriu
prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după
caz, în condiţiile legii”.
În cazul agravantei prevăzute la art. 77 lit. h) C. pen., nu este suficient ca făptui-
torul să săvârşească infracţiunea pentru unul dintre motivele legate de împrejurările
indicate neexhaustiv (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală,
opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel), dar
trebuie suplimentar să fie stabilit că făptuitorul le consideră cauze de inferioritate ale

unei persoane în raport cu celelalte.
În literatura de specialitate s-a afirmat că discriminarea poate constitui element al
infracţiunii (de exemplu, abuzul în serviciu prevăzut la art. 297 alin. (2) C. pen. sau
incitarea la ură sau discriminare, prevăzută la art. 369 C. pen.), caz în care nu mai poate
avea şi valoare de circumstanţă agravantă legală generală1.
Circumstanţa prevăzută la art. 77 lit. h) C. pen. are un caracter personal, dar se
poate transforma într-o circumstanţă reală, când participanţii au aflat despre motivul cu
care infractorul a acţionat şi au continuat activitatea criminală comună.
§6. Efectele circumstanţelor agravante

Din analiza prevederilor art. 78 C. pen. putem deduce caracterul facultativ al
agravării pedepsei, fapt ce rezultă din sintagmele utilizate „se poate aplica” şi „se poate
adăuga”.
În acest sens, este prevăzut că în cazul în care există circumstanţe agravante, se
poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate
depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult
o treime din maximul special.
Astfel, în cazul reţinerii circumstanţelor agravante, instanţa de judecată are două
opţiuni: prima este de a aplica o pedeapsă până la maximul special, iar a doua (dacă
prima opţiune nu este suficientă) este de a adăuga în cazul închisorii un spor de până la
2 ani, dar care nu poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii un spor de
cel mult o treime din maximul special.
La baza opţiunii pentru una dintre aceste alternative trebuie să se afle atât numărul
circumstanţelor agravante reţinute, cât şi gradul de influenţă a pericolului social sporit
al faptei şi al făptuitorului2.
Considerăm că în ipoteza în care pentru o infracţiune concretă sunt prevăzute
pedepse alternative, dacă sunt reţinute circumstanţe agravante, instanţa poate aplica
pedeapsa cea mai severă.
Indiferent de numărul circumstanţelor agravante reţinute, majorarea limitelor
speciale ale pedepsei se face o singură dată.
§7. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

Noţiunea de cauze de agravare sau de atenuare este mai cuprinzătoare decât cea de
circumstanţe agravante sau atenuante şi cuprinde atât împrejurările care au legătură cu
infracţiunea comisă de autor, adică circumstanţele legale atenuante şi agravante, cât şi

anumite împrejurări care, deşi nu au legătură cu fapta comisă, influenţează gravitatea

faptei şi periculozitatea făptuitorului, acestea fiind stările de atenuare (tentativa) sau
stările de agravare (recidiva, concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată)1.
În art. 79 C. pen. sunt reglementate trei ipoteze distincte:
a) concursul între cauze de atenuare [art. 79 alin. (1) C. pen.];
b) concursul între cauze de agravare [art. 79 alin. (2) C. pen.];
c) concursul între cauze de atenuare şi cauze de agravare [art. 79 alin. (3) C. pen.].
a) Dacă în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii
care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare
la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această
ordine.
Aşadar, dacă la cazul concret se va stabili săvârşirea unei tentative la infracţiune, în
temeiul art. 33 alin. (2) C. pen. limitele pedepsei pentru infracţiunea reţinută se reduc la
jumătate, iar dacă pedeapsa este detenţiunea pe viaţă, se va aplica pedeapsa cu
închisoarea de la 10 la 20 de ani.
După aceasta se vor aplica prevederile art. 76 C. pen., limitele pedepsei fiind
reduse încă cu o treime, indiferent de numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
În ultimul rând vor fi aplicate prevederile speciale de reducere a pedepsei, cum ar fi
în cazul art. 411 C. pen., care prevede că dacă persoana care a săvârşit una dintre
infracţiunile prevăzute în prezentul titlu înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea
adevărului şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
b) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea
răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor
privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
c) Dacă în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform
alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).
Secţiunea III
Mijloace de individualizare a pedepselor
§1. Renunţarea la aplicarea pedepsei

Renunţarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanţei de judecată
de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită
vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia, ţinând seama de

infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior

şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece
stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât
să ajute la recuperarea inculpatului1.
Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei
Pentru a putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, urmează să fie întrunite
atât condiţiile pozitive [art. 80 alin. (1) C. pen.], cât şi cele negative [art. 80 alin. (2)
C. pen.].
Întrunirea condiţiilor pozitive creează doar premisa pentru a dispune renunţarea la
aplicarea pedepsei şi doar dacă instanţa va considera oportun acest lucru, pe când
întrunirea măcar şi a unei singure condiţii negative va împiedica instanţa de la
dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei.
Condiţiile pozitive
Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite
a) Infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost
comisă, motivul şi scopul urmărit.
Gravitatea redusă a infracţiunii săvârşite urmează să fie apreciată de instanţa de
judecată, avându-se în vedere:
 natura infracţiunii;
 întinderea urmărilor produse de infracţiune – instanţa urmează să ţină cont atât de
urmările materiale produse, cât şi de urmările produse din punct de vedere moral.
Valoarea mică sau mare a prejudiciului trebuie analizată din punctul de vedere al
importanţei lor pentru persoana vătămată;
 mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii – pot caracteriza pericolul social
sporit al infractorului, cum ar fi în cazul comiterii infracţiunii prin utilizarea mijloacelor
de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri etc., circumstanţe în care instanţa
ar putea considera inoportună renunţarea de la aplicarea pedepsei. Însă, dacă infractorul
utilizează mijloace care nu sunt apte să pună în pericol viaţa persoanelor sau bunurile,
instanţa va putea ţine cont de acest lucru în vederea dispunerii renunţării de la aplicarea
pedepsei;
 modul şi împrejurările în care a fost comisă infracţiunea – pot determina
pericolul social sporit al infractorului. Astfel, comiterea infracţiunii de mai multe
persoane împreună, săvârşirea furtului prin escaladare, săvârşirea infracţiunii profitând
de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, fie profitând de situaţia
prilejuită de o calamitate etc. sunt circumstanţe în care instanţa ar putea considera
inoportună renunţarea de la aplicarea pedepsei. Pe de altă parte, dacă infractorul a
săvârşit fapta cu depăşirea limitelor legitimei apărări sau dacă a comis infracţiunea fiind
300/00/4/em304.pdf.
constrâns de circumstanţe economice grele, instanţa va putea ţine cont de aceste

circumstanţe pentru a dispune renunţarea de la aplicarea pedepsei;
 motivul şi scopul urmărit prin săvârşirea infracţiunii – se referă la elementele
subiective care determină gradul de pericol social al infractorului. Dacă infracţiunea
este săvârşită din motive discriminatorii, fie un furt este săvârşit în scopul asigurării
unei vieţi de lux, aceste circumstanţe vor constitui un impediment la dispunerea
renunţării de la aplicarea pedepsei. Însă, dacă infractorul săvârşeşte un furt în vederea
asigurării unui minim necesar pentru existenţa familiei sale, instanţa va putea ţine cont
de acest fapt la dispunerea renunţării de la aplicarea pedepsei.
Urmează de precizat că limita de până la 5 ani a pedepsei cu închisoarea prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită reprezintă o condiţie negativă şi nu poate servi
drept unic temei de apreciere a gravităţii reduse a infracţiunii săvârşite. Totuşi, dacă
pedeapsa cu închisoarea pentru infracţiunea săvârşită este mai mare de 5 ani, nu va mai
avea niciun sens aprecierea gravităţii reduse a infracţiunii.
b) În raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea conse-
cinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază
că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea
asupra persoanei acestuia.
Condiţiile expuse în art. 80 alin. (1) lit. b) C. pen. se referă la persoana făptuitorului
şi caracterizează comportamentul său atât până la săvârşirea infracţiunii, cât şi după
săvârşirea ei. În cumul cu condiţiile ce se referă la faptă [prevăzute la art. 80 alin. (1)
lit. a) C. pen.] se creează premisa unei evaluări multilaterale a gravităţii infracţiunii şi a
pericolului social pe care îl prezintă infractorul.
Posibilităţile de îndreptare a infractorului reprezintă posibilităţile sale intelectuale,
pregătirea şi instruirea sa, educaţia de care a beneficiat până la comiterea infracţiunii,
starea materială care îi permite să trăiască fără a apela la expediente pentru procurarea
celor necesare lui şi celor pe care îi are în întreţinere, astfel încât există premise
concrete că persoana condamnată înţelege constrângerea pedepsei chiar şi fără
executarea ei concretă, astfel încât nu mai este necesară aplicarea şi executarea pedepsei
corespunzătoare faptei comise1.
În situaţia în care sunt îndeplinite toate condiţiile legate de faptă [expuse în art. 80
alin. (1) lit. a) C. pen.] şi chiar unele condiţii privitoare la persoana făptuitorului, ca,
spre exemplu, aceea că anterior săvârşirii infracţiunii făptuitorul a avut o bună conduită,
instanţa poate să aplice totuşi o pedeapsă inculpatului, cu alte cuvinte, să respingă
cererea acestuia de a renunţa la aplicarea unei pedepse dacă îşi formează convingerea că
inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse2.
Condiţiile negative
Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevă-
zute la art. 42 lit. a) şi b) (faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală şi
infracţiunile amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare.
Termenul „condamnare” utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen. se referă
şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau
considerării ca executată a acestei măsuri (art. 239 din Legea nr. 187/2012).
Infracţiunile comise în timpul minorităţii, pentru care s-au aplicat pedepse în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1969, nu constituie impedimente pentru dispunerea
renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei sau suspendării executării
pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în
ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai
mare de 5 ani.
Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege
care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (art. 187 C pen.).
Astfel, instanţa urmează să ţină cont că pentru infracţiunea săvârşită legea trebuie
să prevadă un maxim special al pedepsei cu închisoarea de 5 ani.
În doctrină1 s-a menţionat că în situaţiile în care sunt incidente dispoziţii,
poziţionate după un grup de infracţiuni, prin care se dispune reducerea sau majorarea
limitelor pedepselor pentru anumite infracţiuni (cum ar fi în cazul prevederilor art. 199,
308 sau 309 C. pen.), pedeapsa prevăzută de lege este cea ale cărei limite rezultă după
reducerea sau majorarea acestora ca urmare a aplicării dispoziţiilor speciale. De
asemenea, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este
maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind
tratamentul sancţionator al tentativei).
În oricare dintre situaţiile expuse mai sus (constatarea existenţei condiţiilor nega-
tive) instanţa nu va putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.
În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune
dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite atât condiţiile pozitive, cât şi
cele negative [prevăzute la art. 80 alin. (1) şi (2) C. pen.].
1 A se vedea: M.A. Hotca, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Accesibil pe http://www.hotca.ro/index.
php/blog-post/renuntarea-la-aplicarea-pedepsei/.
Renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă şi în anumite cazuri speciale, cum

ar fi cel reglementat de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri1, care stabileşte că
dacă, până în momentul pronunţării hotărârii, inculpatul respectă protocolul progra-
mului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, instanţa de judecată
poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 80 C. pen.
Avertismentul
Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un
avertisment. Avertismentul este obligatoriu şi este strict dependent de renunţarea la
aplicarea pedepsei. Cu alte cuvinte, aplicarea avertismentului este consecinţa renunţării
la aplicarea pedepsei şi este dependent de această măsură.
Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renun-
ţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
Modalitatea de aplicare a avertismentului nu este reglementată de lege; astfel, nu
există nicio normă legală care ar impune instanţa de judecată să aplice avertismentul în
formă scrisă sau în formă verbală, fie să îl includă în hotărâre sau într-un act separat.
Totuşi, reieşind din faptul că aplicarea avertismentului (de altfel, şi a hotărârii instanţei
de judecată) urmează să fie comunicate inculpatului (în cazul absenţei sale la pronun-
ţare), considerăm că avertismentul urmează să fie aplicat şi adus la cunoştinţă doar în
formă scrisă.
În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment.
Efectele şi anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită.
În cursul judecăţii, prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de renunţare
la aplicarea pedepsei acţiunea penală se stinge.
În consecinţă, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată,
făptuitorul este scutit de executarea pedepsei ce putea fi aplicată, iar acţiunea penală
este stinsă.
Totuşi, renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsu-
rilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i
s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea
pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial

renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la

concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei se dispune, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce
atrage anularea. În rezultatul anulării renunţării la aplicarea pedepsei, instanţa dispune
condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea
pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu
privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
§2. Amânarea aplicării pedepsei

Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o persoană
găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a aplicării acesteia,
atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, iar
instanţa apreciază, ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta
anterior şi ulterior comiterii infracţiunii, că, în raport cu situaţia personală a inculpa-
tului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă fixă de 2 ani1.
Condiţiile amânării aplicării pedepsei
Pentru a putea dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, urmează să fie întrunite
atât condiţiile pozitive [art. 83 alin. (1) C. pen.], cât şi cele negative [art. 83 alin. (2)
C. pen.].
Întrunirea condiţiilor pozitive creează doar premisa pentru a dispune amânarea
aplicării pedepsei, pe când întrunirea măcar şi a unei singure condiţii negative va
împiedica instanţa de la dispunerea acestei măsuri.
Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supra-
veghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani.
În cazul stabilirii unei pedepse sub formă de amendă nu contează cuantumul
acesteia sau dacă există ori nu concurs de infracţiuni. Dacă instanţa stabileşte o
pedeapsă sub forma închisorii, chiar şi în cazul unui concurs de infracţiuni, ea nu
trebuie să depăşească 2 ani.
În acest caz instanţa stabileşte o pedeapsă care ar putea fi aplicată făptuitorului în
caz de condamnare. Astfel, trebuie de diferenţiat noţiunea de stabilire a pedepselor
(când pedeapsa este doar fixată de instanţă) de cea de aplicare a pedepselor (când
pedeapsa este determinată în caz de condamnare, astfel încât, la rămânerea definitivă a
hotărârii, ea trebuie executată).
300/00/4/em304.pdf.
În doctrină s-a venit cu sugestia de a modifica sintagma cuprinsă în art. 89 alin. (1)
C. pen. „pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii” cu „pentru care i s-a stabilit
pedeapsa închisorii”1.
b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia
cazurilor prevăzute la art. 42 lit. a) şi b) (când faptele nu mai sunt prevăzute de legea
penală ori infracţiunile au fost amnistiate) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori
s-a împlinit termenul de reabilitare.
amânării aplicării pedepsei pentru o infracţiune comisă ulterior condamnării definitive.
c) Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
Instanţa de judecată nu poate impune unei persoane executarea unei munci forţate.
Din acest motiv, în prealabil persoana trebuie să îşi manifeste acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, iar instanţa, dacă va considera că sunt
întrunite condiţiile necesare, va putea dispune amânarea aplicării pedepsei.
Manifestarea acordului nu echivalează şi cu o eventuală executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, aşa cum pot exista situaţii când starea de sănătate a
persoanei nu-i permite acest lucru. Punerea în executare şi supravegherea executării
propriu-zise a muncii neremunerate în folosul comunităţii (în cazul amânării aplicării
pedepsei) are loc în temeiul Legii nr. 253 din 19 iulie 20132 privind executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
d) În raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infrac-
ţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Instanţa urmează să aprecieze aceste circumstanţe în fiecare caz separat, astfel încât
să stabilească dacă este necesară sau nu aplicarea imediată a unei pedepse.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor pozitive nu este suficientă pentru a dispune
amânarea aplicării pedepsei, dar este necesar ca instanţa să stabilească lipsa condiţiilor
negative.
Constatarea chiar şi a unei singure condiţii negative determină de jure imposi-
bilitatea instanţei de a dispune amânarea aplicării pedepsei.
1 D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică.
Accesibil pe https://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongru
ente-in-aplicarea-practica.html
În aceste circumstanţe, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă:

– Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai
mare. Legiuitorul a inserat în calitate de condiţie negativă doar pedeapsa sub formă de
închisoare (de 7 ani sau mai mare); astfel, dacă pentru infracţiunea săvârşită legea
prevede doar amenda în calitate de pedeapsă, aceasta nu va fi un impediment la
aplicarea instituţiei amânării aplicării pedepsei. Este important ca maximul special al
pedepsei sub forma închisorii să fie până la 7 ani (dacă maximul special pentru infracţi-
unea în cauză ar fi 7 ani, atunci această condiţie negativă nu ar fi întrunită, instanţa fiind
în imposibilitate de a dispune amânarea aplicării pedepsei).
În doctrină1 s-a menţionat că în cazul dispoziţiilor care reglementează variante
infracţionale atenuante sau agravante care produc efecte asupra limitelor pedepsei,
pedeapsa prevăzută de lege (ţinând cont de maximul special) este acea ale cărei limite
rezultă după reducerea sau majorarea acestora ca urmare a aplicării dispoziţiilor
speciale (cum ar fi în cazul prevederilor art. 199, 308 sau 309 C. pen.). De asemenea, în
cazul tentativei (fiind o cauză generală de modificare a pedepsei), limita maximă a
pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată
(maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus
sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei).
– Infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată. În aceste circumstanţe,
este evident că făptuitorul încearcă să evite răspunderea pentru fapta comisă, ceea ce îl
caracterizează negativ. Persoanele care încearcă să evite răspunderea penală prezintă un
grad de conştiinţă redus în raport cu valorile sociale protejate prin lege, iar în
consecinţă, neaplicarea imediată a unei pedepse poate crea premisa unor eventuale
încălcări ale legii penale.
– Infractorul a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii
la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. Dacă persoana nu cooperează
cu organele judiciare şi în acelaşi timp creează impedimente în activitatea acestora,
astfel încât este zădărnicită aflarea adevărului, fie identificarea şi tragerea la răspundere
penală a autorului sau a participanţilor, ea nu poate beneficia de un tratament favorabil
în prezenţa unui comportament negativ.
Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă şi în anumite cazuri speciale, cum ar
fi cel reglementat de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind
prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri2, care stabileşte că
dacă, până în momentul pronunţării hotărârii, inculpatul respectă protocolul progra-
mului integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, instanţa de judecată
poate dispune amânarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 83 C pen. Dacă pe termenul de supraveghere inculpatul nu respectă
programul integrat de asistenţă a persoanelor consumatoare de droguri, amânarea
aplicării pedepsei se revocă.
1A se vedea: M.A. Hotca, Amânarea aplicării pedepsei. Accesibil pe http://www.hotca.ro/index.php/

blog-post/amanarea-aplicarii-pedepsei/.
Un alt caz special este reglementat de art. 378 alin. (5) C. pen., care permite
dispunerea amânării aplicării pedepsei în cazul abandonului de familie chiar dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta, dacă până la rămânerea
definitivă a hotărârii instanţei inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile.
Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care
însoţeşte pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62 C. pen.
Instanţa este obligată să prezinte motivele care au determinat amânarea aplicării
pedepsei, precum şi să atenţioneze infractorul asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului
de supraveghere.
Termenul de supraveghere
Termenul de supraveghere desemnează intervalul de timp în care persoana faţă de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile
de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa [art. 2 lit. b) din Legea nr. 253/2013].
Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile
ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.
Măsurile de supraveghere şi obligaţiile
Măsurile de supraveghere reprezintă suma tuturor activităţilor obligatorii de
executat de către condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse indivi-
dualizat prin hotărârea instanţei de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul
termenului de supraveghere de 2 ani, în perioada amânării aplicării pedepsei şi prin a
căror executare instanţa de judecată apreciază că se realizează resocializarea, urmând ca
pedeapsa neaplicată să fie considerată executată1.
Pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amâ-
narea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere cu un conţinut flexibil
şi variat.
Sistemul de obligaţii pe durata termenului de supraveghere este variat, deoarece în
sarcina persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sunt puse, pe de o
parte, măsuri de supraveghere obligatorii (indicate în art. 85 alin. (1) C. pen.), iar pe de
altă parte, una sau mai multe obligaţii stabilite de către instanţă (menţionate în art. 85
alin. (2) C. pen.).
De asemenea, acest sistem este unul flexibil, deoarece permite instanţei să-l
adapteze în raport cu conduita persoanei supravegheate fie prin impunerea unor noi
obligaţii, fie prin sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente ori
chiar prin încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus iniţial, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.

În temeiul prevederilor art. 404 alin. (3) C. pr. pen., când instanţa dispune
amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei
aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 85
alin. (1) şi (2) C. pen., pe care trebuie să le respecte inculpatul, acestuia i se pun în
vedere consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două
entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea
listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de
probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din
cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se
executa obligaţia, tipul de activitate şi îndrumarea minorului.
Măsurile de supraveghere obligatorii
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
sale de existenţă.
Măsurile de supraveghere sunt obligatorii şi sunt instituite cumulativ de jure,
instanţa neavând posibilitatea de a impune respectarea selectivă a lor. Scopul acestor
măsuri este de a stabili un contact direct între serviciul de probaţiune (consilierul de
probaţiune) şi persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pe toată
perioada termenului de supraveghere, precum şi de a întări autoritatea serviciului de
probaţiune.
Obligaţiile
Legiuitorul a oferit instanţei posibilitatea de a stabili în sarcina persoanei faţă de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe obligaţii, prevăzute
exhaustiv de lege, astfel încât să poată determina, pentru fiecare caz particular, care ar fi
cea mai potrivită activitate pentru resocializarea persoanei.
Ţinând cont de fiecare caz particular, instanţa poate impune persoanei faţă de care
s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele
obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. Cursul ce
trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc se decide de
consilierul de probaţiune în baza evaluării iniţiale a persoanei. În cazul în care persoana
supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen de
maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire
şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor. Supravegherea şi controlul
respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia

stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă
între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Pentru stabilirea obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în folosul comu-
nităţii, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către serviciul de
probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la nivelul
serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
Dacă instanţa a stabilit obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, decide în
care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească
urmează a fi executată această obligaţie, precum şi tipul de activitate.
Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult 6
luni de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu mai
este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de
probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care
munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea
termenului de supraveghere.
Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă.
În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau
urmează cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în
aceeaşi zi calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea persoanei
supravegheate, durata muncii prestate poate fi prelungită de către consilierul de
probaţiune cu până la două ore de muncă.
În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o activitate
remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională, durata
muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore.
Executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii se confirmă de
către instituţia din comunitate unde persoana supravegheată a executat-o prin eliberarea
unui document care atestă acest lucru;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
Consilierul de probaţiune decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, programul
sau programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia, respectiv
instituţiile din comunitate în care urmează să aibă loc acestea.
Supravegherea executării obligaţiilor menţionate mai sus [la lit. a)-c)] se face de
serviciul de probaţiune;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Executarea acestei obligaţii are loc prin comunicarea de către consilierul de
probaţiune a copiei de pe dispozitivul hotărârii instituţiei în care urmează să aibă loc
controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală dacă această instituţie este menţionată în
hotărâre. Dacă instituţia nu este menţionată în hotărâre, consilierul de probaţiune decide

instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală şi
comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele
cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se
apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a
folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
La individualizarea în concret a conţinutului obligaţiilor prevăzute la lit. e)-g)
instanţa trebuie să ţină seama de împrejurările cauzei.
În cazul obligaţiilor prevăzute la lit. e)-j) judecătorul delegat cu executarea trimite
o copie de pe dispozitivul hotărârii pentru executare autorităţilor competente.
Faţă de obligaţiile menţionate la lit. a)-d), serviciul de probaţiune trebuie să ia
măsurile necesare pentru a asigura executarea lor într-un termen cât mai scurt de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor menţionate la lit. d)-j) se face de
organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a
acestora.
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite
prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Dovada îndeplinirii obligaţiilor civile urmează să fie depusă la consilierul de probaţiune
(cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere), aşa cum
supravegherea executării acestei obligaţii este în sarcina serviciului de probaţiune.
Supravegherea (art. 86 C. pen.) reprezintă modalitatea prin care urmează să fie
respectate măsurile indicate în art. 85 C. pen., atribuţiile serviciului de probaţiune,
precum şi ale altor organe implicate în activitatea de supraveghere1.
Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

În acest termen, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei
urmează să comunice serviciului de probaţiune, în prealabil, schimbarea locuinţei şi
orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; schimbarea locului de
muncă; precum şi informaţiile şi documentele de natură să permită controlul mijloa-
celor sale de existenţă.
Pentru a avea mai multe şanse de reuşită în procesul de recuperare a persoanei
aflate în termenul de supraveghere, o atenţie sporită s-a acordat rolului consilierilor de
probaţiune, persoane specializate tocmai în acest gen de activităţi, pentru a contribui
într-un mod calificat la procesul de reintegrare socială.
Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a
celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a
asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus
atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea amânării aplicării pedepsei
Revocarea amânării aplicării pedepsei reprezintă consecinţa nerespectării cu
rea-credinţă a unora dintre măsurile de supraveghere sau a obligaţiilor stabilite de
instanţă, neonorării obligaţiilor civile, fie a săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata
termenului de supraveghere; ca urmare, se dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
Pornind de la conţinutul art. 88 C. pen., putem identifica trei situaţii distincte în
care amânarea aplicării pedepsei urmează a fi revocată obligatoriu [art. 88 alin. (1)-(3)
C. pen.] de către instanţă şi o situaţie când revocarea este facultativă [art. 88 alin. (4)
C. pen.].
1) Nerespectarea de către persoana supravegheată, cu rea-credinţă, pe parcursul
termenului de supraveghere, a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligaţiilor
impuse de instanţă reprezintă prima situaţie de revocare a amânării aplicării pedepsei.
Nerespectarea măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligaţiilor se constată
de consilierul de probaţiune, care trebuie să verifice motivele ce au determinat această
nerespectare. Consilierul de probaţiune va sesiza instanţa de judecată în vederea
revocării amânării aplicării pedepsei doar dacă nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă.
Dacă persoana supravegheată nu respectă anumite măsuri de supraveghere sau nu
execută anumite obligaţii din motive întemeiate (este de bună-credinţă), acest lucru nu
poate servi motiv pentru revocare.
Dacă nerespectarea măsurilor de supraveghere se datorează anumitor circumstanţe
obiective, care nu au depins de persoana supravegheată, consilierul de probaţiune nu are
temei de a sesiza instanţa de judecată în vederea revocării amânării aplicării pedepsei,
deoarece nu este întrunită o condiţie esenţială – rea-credinţa persoanei supravegheate.
Pot exista situaţii când neexecutarea unor obligaţii (imposibilitatea executării) să
servească temei pentru neexecutarea lor sau executarea lor ulterioară (dacă decade
temeiul neexecutării), cum ar fi în cazul constatării incapacităţii de a presta muncă
neremunerată în folosul comunităţii, caz în care zilele de muncă neremunerată în

folosul comunităţii rămase neexecutate nu se mai execută, cu excepţia situaţiei în care,
pe durata termenului de supraveghere, starea de incapacitate temporară de muncă
încetează [art. 51 alin. (7) din Legea nr. 253/2013]. De asemenea, pot exista situaţii
când neexecutarea anumitor obligaţii poate servi temei de modificare a conţinutului lor
sau impunerea unor obligaţii noi.
Este suficient să nu fie respectată şi o singură măsură de supraveghere ori să nu fie
executată şi o singură obligaţie, dacă consilierul de probaţiune consideră că aceasta a
avut loc cu rea-credinţă din partea persoanei supravegheate, ca el să sesizeze instanţa,
caz în care ultima poate revoca amânarea aplicării pedepsei şi dispune aplicarea şi
executarea pedepsei.
2) Neîndeplinirea integrală de către persoana supravegheată a obligaţiilor civile
stabilite prin hotărâre până la expirarea termenului de supraveghere reprezintă a doua
situaţie de revocare a amânării aplicării pedepsei.
Persoana supravegheată urmează să îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Dovada acestui lucru urmează să fie depusă în termenul specificat la consilierul de
probaţiune. Chiar dacă obligaţiile civile nu au fost îndeplinite cel mai târziu cu 3 luni
înainte de expirarea termenului de supraveghere, acest lucru nu va atrage revocarea
amânării aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de
supraveghere.
Neexecutarea altor obligaţii civile (faţă de aceeaşi parte civilă rezultate din aceeaşi
infracţiune) nu poate determina revocarea amânării aplicării pedepsei, dar numai o
neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiilor incluse în hotărâre.
Pot exista o multitudine de motive din care persoana supravegheată nu a îndeplinit
obligaţiile civile, din care circumstanţe, pe lângă explicaţiile oferite consilierului de
probaţiune, instanţa va solicita de la autoritatea administraţiei publice locale de la
domiciliul condamnatului date privind situaţia materială a acestuia şi, dacă apreciază
necesar, de la angajator sau organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Admi-
nistrare Fiscală, precum şi de la alte autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii
cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.
Informaţia cu privire la situaţia materială a persoanei supravegheate poate evidenţia
dacă neîndeplinirea obligaţiilor civile are loc intenţionat sau din lipsa mijloacelor
financiare în acest sens sau din alte motive plauzibile de imposibilitate.
Dacă instanţa va aprecia că persoana supravegheată nu a îndeplinit integral obliga-
ţiile civile şi nu a demonstrat că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, instanţa
va revoca amânarea şi va dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
Totuşi, reieşind din faptul că pot exista motive întemeiate din care persoana supra-
vegheată nu îndeplineşte obligaţiile civile, legiuitorul i-a acordat acesteia posibilitatea
să dovedească că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească obligaţiile civile integral,
caz în care instanţa nu va revoca amânarea aplicării pedepsei.
3) Săvârşirea unei noi infracţiuni după amânarea aplicării pedepsei reprezintă a

treia situaţie de revocare a amânării aplicării pedepsei.
Pentru a dispune revocarea amânării aplicării pedepsei trebuie să se stabilească că:
a) a fost săvârşită o nouă infracţiune după ce a fost dispusă amânarea aplicării
pedepsei;
b) noua infracţiune să fi fost săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită;
c) noua infracţiune să fie descoperită în termenul de supraveghere;
d) să fie pronunţată o condamnare, chiar şi după expirarea termenului de supraveghere.
În situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni, din perspectiva prevederilor art. 83
alin. (1) lit. b) şi ale art. 88 alin. (3) C. pen., s-a pus problema dacă în ipoteza săvârşirii
unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei
pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate
dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării
aplicării pedepsei anterioare.
Soluţia a fost oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul Deciziei nr. 24
din 19 septembrie 2017 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83
alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 88 alin. (3) din Codul penal1.
În susţinerea poziţiei s-a invocat faptul că în cazul amânării aplicării pedepsei, pe
toată durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată este ameninţată să
piardă beneficiul amânării, în cazul în care ar săvârşi o altă infracţiune. În acest sens,
revocarea amânării aplicării pedepsei intervine, cu titlu de sancţiune, pentru nerespec-
tarea obligaţiei de a nu comite o altă infracţiune în interiorul termenului de suprave-
ghere, un asemenea comportament demonstrând că persoana supravegheată nu a
justificat încrederea ce i s-a acordat.
Astfel, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supra-
veghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare
pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt
obligatorii.
Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infrac-
ţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.
Situaţiile expuse mai sus reprezintă cazuri de revocare obligatorie a amânării
aplicării pedepsei. Doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni din culpă revocarea este
facultativă, menţinerea amânării aplicării pedepsei în acest caz se prezintă sub forma
unei excepţii.
Legiuitorul a oferit instanţei dreptul de a decide, reieşind din circumstanţele
concrete ale cauzei, dacă menţine sau revocă amânarea aplicării pedepsei. În cazul în
care instanţa decide revocare, vor fi incidente dispoziţiile de la concursul de infracţiuni.
Anularea amânării aplicării pedepsei
Anularea amânării aplicării pedepsei intervine atunci când instanţa nu a cunoscut
despre faptul că infractorul a mai săvârşit o infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din 1 noiembrie 2017.

Pentru a putea dispune anularea amânării aplicării pedepsei, trebuie să fie întrunite
1) să fie descoperit că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei;
2) descoperirea săvârşirii infracţiuni să aibă loc pe parcursul termenului de
supraveghere;
3) pentru infracţiunea descoperită să fie aplicată pedeapsa cu închisoarea (chiar şi
după expirarea termenului de supraveghere).
O condiţie specială se referă la ipoteza în care pe durata termenului de
supraveghere al amânării aplicării pedepsei se descoperă că persoana supravegheată mai
săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii. Potrivit art. 130 C. pen., dacă pentru
infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii s-a luat, chiar după expirarea termenului de
supraveghere, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea se anulează.
Anularea amânării aplicării pedepsei are la bază o cauză anterioară rămânerii
definitive a hotărârii instanţei prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Dacă pentru infracţiunea descoperită legea prevede în calitate de pedepse
alternative închisoarea şi amenda, iar instanţa aplică pedeapsa cu amenda, anularea
amânării aplicării pedepsei nu poate interveni, aşa cum legea indică clar drept condiţie
ca pentru infracţiunea descoperită să fie aplicată pedeapsa cu închisoarea.
Drept consecinţă a anulării amânării aplicării pedepsei, se vor aplica, după caz,
dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau la pluralitate inter-
mediară.
În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei
rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 83 C. pen. Dacă se dispune
amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării
pedepsei.
Efectele amânării aplicării pedepsei
Efectele amânării aplicării pedepsei reprezintă suma înlesnirilor puse la dispoziţia
infractorului care, în cadrul termenului de supraveghere, execută măsurile obligatorii şi
obligaţiile individualizate prin hotărârea instanţei de judecată, fără privare de libertate,
primeşte ajutorul, controlul şi asistenţa necesare din partea serviciului de probaţiune şi a
organelor specializate pentru a îndeplini măsurile şi obligaţiile impuse, în aşa fel încât,
după perioada de supraveghere, pedeapsa să nu se mai aplice1.
În funcţie de momentul în care sunt incidente, efectele se divizează în imediate
(provizorii) şi definitive.
Efectele imediate (provizorii) sunt incidente din momentul dispunerii amânării
aplicării pedepsei şi se menţin pe toată perioada de supraveghere. La această categorie
menţionăm:
‒ persoanei nu i se aplică pedeapsa (cu titlu provizoriu, deoarece acest lucru este
amânat pe termenului de supraveghere);

‒ persoana nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea

decurge din infracţiunea săvârşită (dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a
descoperit o cauză de anulare);
‒ persoana trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce
îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.
Efectele definitive se produc la împlinirea termenului de supraveghere, moment în
care persoanei faţă de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa şi, pe cale
de consecinţă, nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea
decurge din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice
opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă. Pentru a spori eficienţa mijloacelor de
protecţie a intereselor victimei, producerea efectelor este condiţionată, printre altele, de
îndeplinirea integrală a obligaţiilor stabilite prin hotărâre, în ipoteza neexecutării
acestora fiind obligatorie revocarea amânării şi dispunerea executării pedepsei, afară de
cazul când infractorul dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
§3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere constă în stabilirea şi aplicarea
unei pedepse cu închisoarea de cel mult 3 ani, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni,
dacă instanţa apreciază că, ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută
de acesta anterior şi ulterior comiterii infracţiunii, aplicarea pedepsei este suficientă şi
că, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă
este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată, între 2 şi 4
ani, dar nu mai puţin decât durata pedepsei aplicate.
Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Conform art. 91 C. pen., condiţiile suspendării executării pedepsei sub suprave-
ghere se împart în condiţii pozitive şi condiţii negative.
Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt
întrunite următoarele condiţii:
a) Pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de
cel mult 3 ani.
În cazul aplicării pedepsei cu închisoarea legiuitorul a stabilit un termen de cel mult
3 ani, chiar şi în cazul unui concurs de infracţiuni, prin ce se evidenţiază că măsura de
individualizare judiciară în cauză poate fi dispusă doar în cazul unor infracţiuni de o
gravitate redusă.
b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare
de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 42 C. pen. (faptele care nu mai sunt
prevăzute de legea penală, infracţiunile amnistiate şi infracţiunile săvârşite din culpă)

sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior
condamnării definitive.
c) Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
Munca forţată este interzisă (art. 42 din Constituţie, art. 4 din CEDO), cu excepţia
situaţiilor în care este exercitată (impusă) în perioada de libertate condiţionată.
Instanţa de judecată nu poate obliga persoana la executarea unei munci forţate. Din
acest motiv, în prealabil persoana trebuie să-şi manifeste acordul de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, iar instanţa, dacă va considera că sunt întrunite
condiţiile necesare, va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Manifestarea acordului nu echivalează şi cu o eventuală executare a muncii
neremunerate în folosul comunităţii, aşa cum pot exista situaţii când starea de sănătate a
persoanei nu-i permite acest lucru. Punerea în executare şi supravegherea executării
propriu-zise a muncii neremunerate în folosul comunităţii are loc în temeiul Legii
nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
în condiţii asemănătoare celor prevăzute pentru amânarea aplicării pedepsei.
d) În raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infrac-
ţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că
aplicarea pedepsei este suficientă şi că, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu
va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o
perioadă determinată.
Evaluarea acestor circumstanţe de către instanţă în fiecare caz particular permite
stabilirea faptului dacă infractorul reprezintă o periculozitate majoră sau una redusă,
precum şi a faptului dacă acesta se poate reeduca în libertate.
În raport cu persoana infractorului, care reprezintă un grad de periculozitate redus,
detenţia poate avea efecte negative, determinând modificarea comportamentului
infractorului în rău, lucru generat de contactul avut cu infractori periculoşi din locul de
detenţie.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă avantaje şi din punct
de vedere social-economic, aşa cum neexecutarea unei pedepse privative permite
infractorilor să-şi îndrepte comportamentul într-un mediu sănătos, precum şi reduce din
costurile suportate de stat pentru întreţinerea persoanelor.
Întrunirea condiţiilor pozitive nu este suficientă pentru a dispune suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, deoarece ele creează numai premisa pentru a
dispune această măsură. Este necesar ca instanţa să stabilească lipsa condiţiilor
negative, aşa cum întrunirea măcar şi a unei singure condiţii negative va împiedica
instanţa de la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Aşadar, nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
dacă:
a) Pedeapsa aplicată este numai amenda.
Dacă persoana a săvârşit o singură infracţiune şi instanţa aplică pedeapsa cu amenda,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă, chiar dacă pentru
infracţiunea săvârşită este prevăzută şi o pedeapsă alternativă cu închisoarea.
În situaţiile când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în
condiţiile art. 62 C. pen., amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a
fost suspendată sub supraveghere.
De asemenea, în cazul concursului de infracţiuni, dacă pentru o infracţiune a fost
stabilită pedeapsa cu închisoarea, iar pentru alta pedeapsa cu amenda, fiind aplicată
pedeapsa închisorii la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii, dispunerea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere este posibilă, deoarece pedeapsa
aplicată nu este numai amenda.
b) Aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost
revocată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu va putea fi dispusă doar în
cazul revocării amânării aplicării pedepsei, fiind posibilă dispunerea acestei măsuri în
cazul anulării amânării aplicării pedepsei.
Revocarea amânării aplicării pedepsei se dispune cu titlu de sancţiune, drept conse-
cinţă a nerespectării cu rea-credinţă a unora dintre măsurile de supraveghere sau a
obligaţiilor stabilite de instanţă, neonorării obligaţiilor civile, fie a săvârşirii unei noi
infracţiuni pe durata termenului de supraveghere, pe când anularea acestei măsuri are
loc pentru motivul că instanţa nu a cunoscut despre faptul că infractorul a mai săvârşit o
infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei.
Observăm că revocarea amânării aplicării pedepsei se aplică cu titlu de sancţiune,
deoarece condamnatul nu a justificat încrederea acordată de instanţă, iar în acest caz
este clar de ce legiuitorul a interzis dispunerea suspendării executării pedepsei.
Anularea amânării aplicării pedepsei se datorează necunoaşterii de către instanţa de
judecată a anumitor circumstanţe la momentul dispunerii amânării aplicării pedepsei (a
faptului că infractorul a mai săvârşit o infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii), iar acest lucru nu împiedică instanţa să dispună din nou amânarea aplicării
pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege.
c) Infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
În cazul unui astfel de comportament, infractorul îngreunează activitatea organelor
judiciare şi prezintă un comportament negativ, iar în consecinţă, neaplicarea imediată a
unei pedepse poate crea premisa unor eventuale încălcări ale legii penale.
Pot exista cazuri speciale când întrunirea condiţiilor enunţate mai sus să nu fie
necesară, cum ar fi în situaţia reglementată de art. 378 alin. (5) C. pen., care prevede că
se permite dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul
abandonului de familie chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul îşi
îndeplineşte obligaţiile.
Dacă instanţa dispune suspendarea executării pedepsei, ea este obligată să prezinte
motivele pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi motivele care au determinat-o să
dispună această măsură. De asemenea, instanţa trebuie să atenţioneze condamnatul
asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite
infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce
îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Termenul de supraveghere desemnează intervalul de timp în care persoana faţă de
care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei trebuie să respecte
obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa [art. 2 lit. b)
din Legea nr. 253/2013].
Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de
supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai
mică decât durata pedepsei aplicate.
Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Pot exista situaţii când suspendarea executării pedepsii sub supraveghere să fie
dispusă în urma anulării amânării aplicării pedepsei. În aceste situaţii se pune problema
privind momentul calculării termenului de supraveghere.
În temeiul Deciziei nr. 13 din 7 mai 20191 referitoare la pronunţarea unei hotărâri
prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În cazul
anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit
dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care anterior s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a
executării pedepsei principale rezultante?”, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că
în cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supra-
veghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit
potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii defi-
nitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei principale rezultante.
Această soluţie se argumentează prin faptul că Codul penal nu reglementează ca
instituţie „deducerea dintr-un termen de supraveghere a unui alt termen de

supraveghere”, deoarece acestea nu constituie „pedepse”. Legea română reglementează

numai computarea/deducerea din pedeapsă a măsurilor preventive, dar, şi în acest caz,
numai a măsurilor preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestul la
domiciliu), nu şi a măsurilor preventive neprivative de libertate (control judiciar, control
judiciar pe cauţiune).
În consecinţă, opţiunea jurisprudenţială a deducerii din termenul de supraveghere
prevăzut la art. 92 C. pen. (în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere) a
duratei termenului de supraveghere prevăzute la art. 84 C. pen. (în cazul amânării apli-
cării pedepsei) ar echivala cu o adăugare la legea penală, adică cu încălcarea princi-
piului separaţiei puterilor în stat.
Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de
supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.
Măsurile de supraveghere reprezintă totalitatea activităţilor obligatorii de executat
de către condamnat în condiţiile legii, iar obligaţiile sunt cele impuse individualizat prin
hotărârea instanţei de judecată, pe care le execută în totalitate pe parcursul termenului
de supraveghere cuprins între 2 şi 4 ani, în perioada suspendării executării pedepsei sub
supraveghere şi prin a căror executare se realizează resocializarea, urmând ca pedeapsa
să se considere executată1.
Pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus suspen-
darea executării pedepsei sub supraveghere este supusă unui proces de supraveghere cu
un conţinut flexibil şi variat.
Sistemul de obligaţii pe durata termenului de supraveghere este variat, deoarece în
sarcina persoanei faţă de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supra-
veghere sunt puse, pe de o parte, măsuri de supraveghere obligatorii [indicate în art. 93
alin. (1) C. pen.], iar pe de altă parte, una sau mai multe obligaţii stabilite de către
instanţă [menţionate în art. 93 alin. (2) C. pen.].
De asemenea, acest sistem este unul flexibil, deoarece permite instanţei de judecată
să-l adapteze în raport cu conduita condamnatului fie prin impunerea unor noi obligaţii,
fie prin sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, ori chiar prin
încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus iniţial, pentru a asigura
condamnatului şanse sporite de îndreptare.
Măsurile de supraveghere obligatorii
Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele
măsuri de supraveghere:
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile;


Măsurile de supraveghere sunt obligatorii şi sunt instituite cumulativ de jure,
instanţa neavând posibilitatea de a impune respectarea selectivă a lor. Scopul acestor
măsuri este de a stabili un contact direct între serviciul de probaţiune (consilierul de
probaţiune) şi persoana faţă de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere pe toată perioada termenului de supraveghere, precum şi de a întări
autoritatea serviciului de probaţiune.
Obligaţiile
Ţinând cont de fiecare caz particular, instanţa impune persoanei faţă de care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere să execute una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Sub aspectul conţinutului, sistemul de supraveghere în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveghere este mai redus decât în cazul amânării aplicării pedepsei,
deoarece o parte din obligaţiile întâlnite în cazul amânării aplicării pedepsei intră în
conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi şi pot fi
aplicate persoanei cu acest titlu, iar executarea acestei pedepsei complementare începe
de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspen-
darea executării pedepsei sub supraveghere [art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Instanţa are obligaţia de a impune cel puţin una dintre obligaţiile menţionate mai
sus, având opţiunea să impună mai multe obligaţii, fie chiar şi toate obligaţiile
menţionate mai sus.
Legiuitorul a prevăzut că pe lângă obligaţiile indicate mai sus (dintre care impu-
nerea cel puţin a uneia dintre ele este obligatorie) instanţa urmează să impună şi
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (în cazul amânării
aplicării este o obligaţie facultativă).
Regula generală expusă în art. 93 alin. (3) C. pen. prevede că pe parcursul
termenului de supraveghere condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de
instanţă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor.
Aceeaşi normă prevede şi o excepţie, astfel încât munca remunerată în folosul
comunităţii nu va fi prestată doar în cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana
nu poate presta această muncă.
Pentru stabilirea conţinutului obligaţiei sub forma muncii neremunerate în folosul
comunităţii, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către
serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente la
nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
Suplimentar, condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile sta-

bilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea
Supravegherea condamnatului
Supravegherea condamnatului este activitatea obligatorie a serviciului de pro-
baţiune şi a altor organe abilitate, care cooperează şi sprijină pe cel condamnat pentru
îndeplinirea măsurilor şi obligaţiilor stabilite prin hotărârea instanţei de judecată,
precum şi îndeplinirea obligaţiei de sesizare a instanţei de judecată despre necesitatea
modificării sau încetării unor obligaţii ori în vederea luării măsurilor legale când
condamnatul nu execută măsurile şi obligaţiile în condiţiile stabilite1.
Supravegherea condamnatului se realizează în mare parte în aceleaşi condiţii
prevăzute la art. 86 C. pen. (în cazul amânării aplicării pedepsei).
Pornind de la conţinutul art. 94 C. pen., putem stabili următoarele reguli ce se
referă la supravegherea condamnatului:
1) Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să comunice
serviciului de probaţiune următoarele date:
a. în prealabil, despre schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
b. despre schimbarea locului de muncă;
c. informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
2) Serviciul de probaţiune trebuie să supravegheze executarea următoarelor
obligaţii:
a. urmarea unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b. frecventarea unuia sau mai multor programe de reintegrare socială;
c. îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile.
Organele abilitate trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor obligaţii, a căror
încălcare trebuie sesizată serviciului de probaţiune:
a. supunerea la măsurile de control, tratament sau îngrijire medicală;
b. de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.
3) Serviciul de probaţiune trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura
executarea într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare a următoarelor obligaţii:
a. urmarea unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b. frecventarea unuia sau mai multor programe de reintegrare socială;
c. prestarea muncii neremunerate în folosul comunităţii.
4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să
sesizeze instanţa, dacă:
a. au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de
instanţă, fie încetarea executării unora dintre acestea;

b. persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută,

în condiţiile stabilite, obligaţiile care îi revin;
c. persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,
cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Aşa cum am afirmat şi anterior, prevederile legale ce se referă la măsurile de
supraveghere sunt rigide, ele fiind impuse obligatoriu; prin urmare, nu pot fi modificate
şi nici nu pot înceta. Aşa cum obligaţiile au o anumită doză de flexibilitate, legiuitorul a
atribuit instanţei competenţa ca pe parcursul termenului de supraveghere să poată
modifica sau dispune încetarea anumitor obligaţii.
În acest sens, dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive
care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespun-
zător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă sancţiunea
încălcării de către condamnat a cerinţei de a respecta măsuri de supraveghere şi de a
executa obligaţii sau a cerinţei generale de a nu săvârşi o nouă infracţiune pe durata
termenului de supraveghere – cerinţe a căror îndeplinire confirmă că pedeapsa poate fi
considerată executată şi a căror încălcare indică faptul că pedeapsa trebuie executată
prin privare de libertate1.
În art. 96 C. pen. sunt reglementate patru cauze distincte de revocare a măsurii
suspendării executării pedepsei sub supraveghere:
1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu
rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori
stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
Constatarea nerespectării măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligaţiilor
este de competenţa consilierului de probaţiune. În acest sens, consilierul de probaţiune
va sesiza instanţa de judecată în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub
supraveghere doar dacă în urma verificării motivelor care au determinat nerespectarea
apreciază că aceasta s-a făcut cu rea-credinţă de către condamnat.
Instanţa urmează să aprecieze de sine stătător dacă nerespectarea măsurilor de
supraveghere sau neexecutarea obligaţiilor a avut loc cu rea-credinţă sau din motive
întemeiate. Dacă instanţa va stabili că nerespectarea măsurilor de supraveghere sau
neexecutarea obligaţiilor a avut loc din motive întemeiate, va respinge cererea de
revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Este suficient ca pe timpul supravegherii să nu fie respectată şi o singură măsură de
supraveghere ori să nu fie executată şi o singură obligaţie, dacă consilierul de

probaţiune consideră că aceasta a avut loc cu rea-credinţă din partea persoanei

supravegheate, ca el să sesizeze instanţa, caz în care ultima poate revoca suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere şi dispune executarea pedepsei.
2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă suspendarea
şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească.
Această condiţie este similară cu cea prevăzută în cazul amânării aplicării pedepsei.
Astfel, revocarea se impune doar în cazurile când persoana supravegheată intenţionat nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile. În orice situaţie în care persoana supravegheată
poate dovedi că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile,
instanţa nu poate dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoţit pedeapsa închisorii (în cazul infracţiunii
prin care s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, în condiţiile art. 62 C. pen.) nu a
fost executată şi a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii [potrivit art. 63 alin. (2) sau art.
64 alin. (5) şi (6) C. pen.], instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei,
la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.
4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune, descoperită până la împlinirea termenului şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă
suspendarea şi dispune executarea pedepsei. Pedeapsa principală pentru noua
infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară.
Pentru a fi incidentă această cauză de revocare a suspendării pedepsei sub supra-
veghere, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să fie săvârşită o nouă infracţiune de către persoana condamnată;
b) infracţiunea nouă să fie descoperită până la împlinirea termenului de supra-
veghere;
c) pentru noua infracţiune să fie pronunţată o hotărâre de condamnare la pedeapsa
închisorii, chiar şi după expirarea termenului de supraveghere.
În toate cauzele expuse mai sus revocarea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere este obligatorie. Legiuitorul a prevăzut o excepţie, caz în care instanţa are
opţiunea de a alege între revocarea sau menţinerea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, şi anume – în cazul săvârşirii ulterioare a unei infracţiuni din culpă.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constă în desfiinţarea
suspendării, pentru existenţa unei cauze anterioare rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, care ar fi condus la
neîndeplinirea condiţiilor privind infractorul şi care nu a fost cunoscută de instanţă1.

Pentru a putea dispune anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere,

trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
1) să fie descoperit că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere;
2) săvârşirea infracţiunii să fie descoperită pe parcursul termenului de supra-
veghere;
3) pentru infracţiunea descoperită persoanei să-i fie aplicată pedeapsa cu închi-
soarea (chiar şi după expirarea termenului de supraveghere).
O condiţie specială se referă la ipoteza în care pe durata termenului de supra-
veghere al suspendării sub supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai
săvârşise o infracţiune în timpul minorităţii. Potrivit art. 130 C. pen., dacă pentru
infracţiunea săvârşită în timpul minorităţii s-a luat, chiar după expirarea termenului de
supraveghere, o măsură educativă privativă de libertate, suspendarea se anulează.
În cazul anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere se aplică, după
caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate inter-
mediară.
Chiar şi în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unei pluralităţi intermediare,
instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere
După momentul în care se produc, efectele suspendării executării pedepsei sub
supraveghere se împart în provizorii (imediate) şi definitive.
Efectele provizorii se produc din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin
care instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi până la
expirarea termenului de supraveghere.
Din prevederile legale rezultă următoarele efecte provizorii:
‒ suspendarea executării pedepsei cu închisoarea care a fost aplicată de instanţă;
‒ persoana condamnată trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute
obligaţiile stabilite de instanţă (inclusiv executarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii şi îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile);
‒ în cazul aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi,
persoana condamnată trebuie să o execute din momentul când hotărârea instanţei devine
definitivă.
Efectele definitive se produc la împlinirea termenului de supraveghere. În acest
sens, conform art. 98 alin. (1) C. pen., în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă
infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză
de anulare, pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu mai are ca efect intervenirea

reabilitării de drept la expirarea termenului de supraveghere. Condamnarea va fi
susceptibilă de reabilitare conform dreptului comun, al cărei termen va curge de la
împlinirea termenului de supraveghere.
De asemenea, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte
asupra măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de
condamnare.
§4. Liberarea condiţionată

Liberarea condiţionată reprezintă o modalitate de individualizare a executării
pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă ce constă în liberarea condamnatului înainte
de executarea în întregime a pedepsei dacă acesta întruneşte condiţiile prevăzute de
lege.
Liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu
executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată
constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie
până la împlinirea integrală a duratei stabilite cu ocazia condamnării, întrucât condam-
natul, prin conduita avută pe toată durata executării, dovedeşte că a făcut progrese în
vederea reintegrării sociale şi convinge astfel instanţa că nu va mai comite infracţiuni,
iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate.
În funcţie de pedeapsa care se execută, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea,
condiţiile diferă.
Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă
Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune.
Termenul de 20 de ani de detenţiune este unul fix şi presupune trecerea efectivă a
20 de ani din momentul în care condamnatul a început executarea pedepsei detenţiunii
pe viaţă.
În acest sens, la calcularea termenului de 20 de ani nu se ţine cont de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate. Dacă
pedeapsa detenţiunii pe viaţă este înlocuită cu pedeapsa închisorii pe 30 de ani, vor fi
incidente condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii; prin urmare, se va
ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca
executată pe baza muncii prestate.
b) Cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei.
Buna conduită a celui condamnat se evaluează de către comisia pentru liberare
condiţionată, avându-se în vedere comportamentul persoanei condamnate şi eforturile
acesteia pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor
educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă
socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi îndeplinirea
responsabilităţilor încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare

aplicate [art. 97 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal1].
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească.
Reieşind din faptul că persoana este efectiv privată de liberate, posibilităţile sale
financiare pot fi reduse, motiv din care legiuitorul a atribuit caracterul facultativ al
acestei obligaţii. Sub acest aspect, dacă persoana condamnată poate demonstra că nu a
avut nicio posibilitate să îndeplinească integral obligaţiile civile, această condiţie nu mai
reprezintă un impediment pentru liberarea condiţionată.
Străduinţa condamnatului pe perioada de detenţie de a îndeplini obligaţiile civile,
inclusiv parţial, poate fi luată în considerare la evaluarea comportamentului.
d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
Această condiţie permite instanţei de judecată să-şi formeze propria convingere
dacă persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Îndreptarea priveşte formarea la persoana condamnată a calităţilor morale necesare
de convieţuire în societate, astfel încât să fie exclusă posibilitatea săvârşirii altor
infracţiuni şi reintegrarea socială să poată avea loc.
Convingerea instanţei nu trebuie să fie arbitrară, ea trebuie să se bazeze pe analiza
în ansamblu a probelor, iar hotărârea trebuie să fie motivată.
Această convingere se bazează dintr-o perspectivă „externă” pe comportamentul
din perioada de detenţie, reieşind din faptul dacă persoana condamnată a participat la
activităţi lucrative sau socioeducative, la cursuri de şcolarizare pentru formele de
învăţământ general obligatoriu sau la cursuri de calificare ori recalificare profesională,
dacă a elaborat lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate, dacă nu a fost
sancţionată disciplinar, fie alte date care sunt la dispoziţia instanţei. Aceste informaţii
instanţa le poate aprecia din materialele existente la dosar, însă ele nu de fiecare dată
sunt suficiente pentru a putea face o apreciere dintr-o perspectivă „internă” ce ţine de
factorul subiectiv al persoanei condamnate.
Totuşi, procesul de reeducare a condamnatului pe perioada executării pedepsei nu
poate fi privit numai prin prisma prestării unei munci utile pentru societate şi individ
sau a comportării sale disciplinare, ci trebuie privit şi sub aspectul redresării morale, al
îndreptării acestuia.
În acest sens, în perioada de detenţie condamnatul trebuie să-şi formeze o atitudine
corectă faţă de valorile sociale, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire
socială, scopul educativ şi preventiv al pedepsei fiind astfel atins, iar funcţiile de
exemplaritate şi eliminare temporară ale pedepsei sunt îndeplinite, astfel încât acesta să
se încadreze în viitor într-o viaţă normală în afara câmpului infracţional.
Pentru a aprecia dacă persoana condamnată şi-a format o atitudine corectă faţă de
valorile sociale, astfel îndreptându-se şi putând fi reintegrată în societate, instanţa de
obicei procedează la audierea acesteia. În acest caz se reduc cazurile de inducere în
eroare a instanţei de către condamnaţi în scopul mimării schimbării atitudinii şi
comportamentului doar pentru a obţine liberarea condiţionată.
Procedura de acordare a liberării condiţionate este reglementată de Codul de
procedură penală şi de Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi
a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal.
Dacă instanţa acordă liberarea condiţionată, ea este obligată să prezinte motivele de
fapt care au determinat-o să dispună această măsură. De asemenea, instanţa trebuie să
atenţioneze condamnatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori
nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei cu închisoarea
Liberarea condiţionată în cazul pedepsei cu închisoarea poate fi dispusă dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) A fost executată o parte din durata pedepsei.
Legiuitorul a instituit o durată minimă obligatorie de executare a pedepsei cu
închisoarea până la expirarea căreia nu poate fi acordată liberarea condiţionată. Partea
din pedeapsă care trebuie executată este stabilită sub forma unor fracţii, care sunt
diferite în funcţie de durata pedepsei aplicate de instanţă, fie de vârsta condamnatului.
De asemenea, la calcularea fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din
durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii
prestate [art. 100 alin. (3) şi (4) C. pen.; art. 96 din Legea nr. 254/20131].
1 Partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale

(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi
formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră patru zile executate pentru trei zile
de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră trei zile executate pentru două zile
de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră două zile executate pentru o
noapte de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se
consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile
executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate, se consideră 20 de zile
executate, indiferent de numărul lucrărilor ştiinţifice sau al invenţiilor realizate, pentru întreaga durată a
executării pedepsei, inclusiv în cazul pedepselor contopite.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a
instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.
Pornind de la cele menţionate anterior, putem evidenţia următoarele situaţii:

1. În cazul condamnaţilor care nu au împlinit vârsta de 60 de ani:
 dacă pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani, iar cel condamnat nu a prestat
munci, el trebuie să execute cel puţin două treimi din durata pedepsei;
 dacă pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani, iar cel condamnat a prestat munci,
în calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate
fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea
condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din
durata pedepsei închisorii;
 dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 10 ani, iar cel condamnat nu a prestat
munci, el trebuie să execute cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult
de 20 de ani;
 dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 10 ani, iar cel condamnat a prestat
munci, în calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei
ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz,
liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin două
treimi din durata pedepsei închisorii.
2. În cazul condamnaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani:
 dacă pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani, iar cel condamnat nu a prestat
munci, el trebuie să execute efectiv cel puţin jumătate din durata pedepsei;
 dacă pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani, iar cel condamnat a prestat munci,
în calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate
fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea
condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din
durata pedepsei închisorii;
 dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 10 ani, iar cel condamnat nu a prestat
munci, el trebuie să execute cel puţin două treimi din durata pedepsei;
 dacă pedeapsa închisorii este mai mare de 10 ani, iar cel condamnat a prestat
munci, în calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din durata pedepsei
ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz,
liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin
jumătate din durata pedepsei închisorii.
b) Cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis.
Executarea pedepselor are loc în patru regimuri distincte, pornind de la cel mai
sever:
 regimul de maximă siguranţă;
 regimul închis;
 regimul semideschis;
 regimul deschis.
Stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate se realizează de o comisie special constituită în acest sens.
Pe parcursul executării pedepselor privative de libertate, regimul de executare

poate fi schimbat în unul:
‒ imediat inferior ca grad de severitate, ţinându-se seama de natura şi modul de
săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
1) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi
sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comporta-
mentului,
2) a întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau s-a implicat activ
în activităţile stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică;
‒ mai sever, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a
comis o infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte
gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave.
Modalitatea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de
libertate este prevăzut de Legea nr. 254/2013 şi de Regulamentul din 10 martie 2016 de
aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 157 din 10 martie 20161.
c) Cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească.
d) Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
Ultimele două condiţii sunt aceleaşi ca şi în cazul liberării condiţionate de la
detenţiunea pe viaţă.
Dacă instanţa acordă liberarea condiţionată, ea este obligată să prezinte motivele de
fapt care au determinat-o să dispună această măsură. De asemenea, instanţa trebuie să
atenţioneze condamnatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se
expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori
nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Termenul de supraveghere este diferit, în funcţie de pedeapsa de la care este
liberată condiţionat persoana condamnată.
În cazul detenţiunii pe viaţă, condamnatul este supus unui termen de supraveghere
de 10 ani de la data liberării condiţionate.
În cazul pedepsei cu închisoarea, condamnatul este supus unui termen de supra-
veghere format din intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data împlinirii
duratei pedepsei.
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 11 aprilie 2016.


Specific liberării condiţionate este faptul că nu în toate cazurile se aplică măsuri de
supraveghere, iar în consecinţă nu sunt impuse condamnatului obligaţii în acele cazuri
când nu sunt aplicate măsuri de supraveghere.
Măsurile de supraveghere se aplică obligatoriu doar dacă restul de pedeapsă
rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare. În asemenea cazuri,
condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c) să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
Toate măsurile de supraveghere sunt obligatorii şi se aplică cumulativ, urmând a fi
respectate din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata
termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.
Obligaţiile se impun de către instanţă persoanei condamnate doar în cazul când au
fost aplicate măsuri de supraveghere. În aceste cazuri, instanţa poate impune condam-
natului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii
la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie
de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Obligaţiile prevăzute la alin. (2) lit. c)-g) art. 101 C. pen. pot fi impuse în măsura în
care nu au fost aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi.
Pornind de la caracterul general al obligaţiilor de a nu se afla în anumite locuri sau
la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice; de a nu comunica
cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la săvârşirea
infracţiunii sau cu alte persoane, ori să nu se apropie de acestea; precum şi de a nu
conduce anumite vehicule, instanţa urmează să individualizeze în concret conţinutul lor,
ţinând seama de împrejurările cauzei.
Obligaţiile urmează a fi executate din momentul acordării liberării pe toată durata
termenului de supraveghere, cu excepţia obligaţiilor de a urma un curs de pregătire
şcolară ori de calificare profesională şi de a frecventa unul sau mai multe programe de
reintegrare socială desfăşurate de către serviciul de probaţiune sau organizate în cola-
borare cu instituţii din comunitate, care urmează să fie executate din momentul acor-
dării liberării pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere,
dar nu mai mult de 2 ani.
Supravegherea condamnatului
Pornind de la conţinutul art. 102 C. pen., putem stabili următoarele reguli ce se
referă la supravegherea condamnatului:
1) Pe durata supravegherii condamnatul trebuie să comunice serviciului de
probaţiune următoarele date:
a. să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
b. să comunice schimbarea locului de muncă;
c. să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor
2) Serviciul de probaţiune trebuie să supravegheze executarea următoarelor
obligaţii:
a. să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b. să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială desfăşurate
de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.
3) Organele abilitate trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor obligaţii, a căror
încălcare trebuie sesizată serviciului de probaţiune:
a. să nu părăsească teritoriul României;
b. să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
c. să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii
la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie
de acestea;
d. să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
e. să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
4) În cazul obligaţiilor de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice şi de a nu comunica cu victima sau cu
membri de familie ai acesteia supravegherea se poate realiza şi printr-un sistem
electronic de supraveghere.
5) Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze
instanţa, dacă:
a. au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă,
fie încetarea executării unora dintre acestea;
b. persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în
condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Modificarea obligaţiilor se dispune de instanţă pentru a asigura condamnatului
şanse mai mari de reintegrare socială atunci când pe durata supravegherii au intervenit
motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea
condiţiilor de executare a celor existente.
Încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus instanţa se dispune
atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Revocarea liberării condiţionate
Liberarea condiţionată este revocată cu titlu de sancţiune în urma nerespectării de
către persoana condamnată a măsurilor de siguranţă sau neexecutării obligaţiilor
impuse, ambele cu rea-credinţă, fie în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
Temeiurile de revocare a liberării condiţionate sunt similare atât în cazul pedepsei
închisorii, cât şi al detenţiunii pe viaţă.
Sunt prevăzute două cauze distincte de revocare a liberării condiţionate:
1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea şi
dispune executarea restului de pedeapsă.
2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a
fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare
la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi
dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte
şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
În caz de revocare a liberării condiţionate în legătură cu săvârşirea unei noi infrac-
ţiuni cu aplicarea pedepsei potrivit dispoziţiilor de la recidivă, la determinarea restului
de pedeapsă rămas neexecutat se ţine cont de compensarea în cazul cazării în condiţii
necorespunzătoare (conform art. 551 din Legea nr. 254/2013). Pentru determinarea
restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de
la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) C. pen., trebuie recalculată – începând
cu data de 24.07.2012 – perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a
fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 prin
considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în cazul
condiţiilor de detenţie considerate necorespunzătoare1.
Anularea liberării condiţionate
Anularea liberării condiţionate constă în desfiinţarea acestei măsuri, din motivul
existenţei unei cauze anterioare acordării liberării, care ar fi condus la neîndeplinirea
condiţiilor pentru dispunerea acestei măsuri şi care nu a fost cunoscută de instanţă2.
Pentru a putea dispune anularea liberării condiţionate, trebuie să fie întrunite
1) să fie descoperit că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la
acordarea liberării;
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 26 aprilie 2018 referitoare la interpretarea
dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013. Publicată în Monitorul Oficial nr. 548 din 2 iulie 2018.
2) săvârşirea infracţiunii să fie descoperită pe parcursul termenului de supra-

veghere;
3) pentru infracţiunea descoperită persoanei să-i fie aplicată pedeapsa cu închi-
soarea (chiar şi după expirarea termenului de supraveghere).
O condiţie specială se referă la ipoteza în care pe durata termenului de supra-
veghere al liberării condiţionate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise
o infracţiune în timpul minorităţii. Potrivit art. 130 C. pen., dacă pentru infracţiunea
săvârşită în timpul minorităţii s-a luat, chiar după expirarea termenului de supraveghere,
o măsură educativă privativă de libertate, liberarea se anulează.
În cazul anulării liberării condiţionate se aplică, după caz, dispoziţiile privitoare la
concursul de infracţiuni, recidivă sau la pluralitate intermediară. Dacă în raport cu
pedeapsa rezultată sunt îndeplinite condiţiile pentru dispunerea liberării condiţionate în
cazul detenţiunii pe viaţă sau al pedepsei închisorii (prevăzute la art. 99 sau la art. 100
C. pen.), instanţa poate acorda liberarea condiţionată. În ipoteza în care instanţa dispune
liberarea condiţionată, termenul de supraveghere se va calcula de la data acordării
primei liberări.
Dacă după anularea liberării condiţionate instanţa dispune executarea pedepsei
rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei
închisorii.
Efectele liberării condiţionate
După momentul în care se produc, efectele liberării condiţionate se împart în
provizorii (imediate) şi definitive.
Efectele provizorii se produc din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin
care instanţa a dispus liberarea condiţionată a persoanei condamnate şi până la expirarea
Din prevederile legale rezultă următoarele efecte provizorii:
‒ persoana condamnată nu mai execută pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă, fiind pusă în libertate;
‒ când este cazul, persoana condamnată trebuie să respecte măsurile de supra-
veghere şi să execute obligaţiile stabilite de instanţă.
Efectele definitive se produc la împlinirea termenului de supraveghere. În acest
sens, conform art. 106 C. pen., în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infrac-
ţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea
liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră
executată.
Din momentul împlinirii termenului de supraveghere şi al producerii efectelor
definitive se execută şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi [art. 68
alin. (1) lit. c) C. pen.].
§5. Calculul duratei pedepselor

Calculul corect al duratei executării pedepselor comportă o importanţă primordială
pentru aplicarea corectă a unor instituţii de drept penal, precum: liberarea condiţionată,
termenul de reabilitare judecătorească, aplicarea recidivei etc., fiind totodată expresia
garantării libertăţii persoanei şi, implicit, a evitării deţinerii sale arbitrare în privaţiune.
Deţinerea unei persoane într-o instituţie privativă după expirarea termenului stabilit de
lege constituie o încălcare gravă a libertăţii acesteia, indiferent de durata acestei deţi-
neri. Recunoscând aceasta, legiuitorul a prevăzut în Capitolul IV al Codului penal, cu
titulatura „Calculul duratei pedepselor”, un şir de reglementări menite să clarifice
modalitatea de calcul al pedepselor şi al altor măsuri privative de libertate (art. 71-73).
Aşadar, în cele ce urmează se impun unele precizări pe marginea: duratei executării
(art. 71 C. pen.); computării duratei măsurilor preventive privative de libertate (art. 72
C. pen.); computării pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării (art. 73
C. pen.).
Durata executării
Prin durata executării se înţelege intervalul de timp cuprins între data de la care
începe executarea pedepsei penale şi data la care executarea încetează definitiv.
Durata executării pedepsei privative de libertate se socoteşte din ziua în care con-
damnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare. Ziua în care începe
executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în durata executării
[art. 71 alin. (1) C. pen.].
De remarcat că nu comportă relevanţă ora la care condamnatul a fost adus sau
acesta s-a prezentat la penitenciar pentru executarea pedepsei rămase definitive, ziua
respectivă se ia în calculul duratei executării, adică se consideră drept zi plină executată.
În mod similar, ziua în care încetează executarea pedepsei este considerată ziua stabilită
pentru eliberare, indiferent de ora când condamnatul este pus în libertate.
Durata pedepselor fără privare de libertate se calculează din momentul rămânerii
definitive a hotărârii prin care se stabileşte o astfel de pedeapsă şi durează până la
expirarea termenului de supraveghere stabilit de către instanţa de judecată1.
În cazul măsurilor preventive şi al altor forme de restrângere a libertăţii, sunt inci-
dente dispoziţiile art. 271 C. pr. pen., care stabileşte că „în calculul termenelor privind
măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care
începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia”.
Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital
intră în durata executării, în afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala, iar
această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei [art. 71 alin. (2) C. pen.].
Această prevedere este o expresie a principiului umanismului, astfel încât este firesc ca,
în ipoteza în care condamnatul s-a îmbolnăvit în perioada executării pedepsei privative
de libertate, perioada aflării sale în spital să intre în durata executării pedepsei, cu atât
mai mult că în această perioadă condamnatul este supravegheat.

Permisiunile de ieşire din penitenciar1, acordate condamnatului conform legii de

executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei [art. 71 alin. (3) C. pen.].
Prevederile referitoare la modul de calcul al duratei pedepselor trebuie coroborate
cu prevederile înscrise în cuprinsul art. 186 C. pen., potrivit căruia: „La calcularea
timpului ziua se socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna şi
anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au
început să curgă [alin. (1)].
Calcularea duratei de executare a pedepselor privative de libertate nu se realizează
de fiecare dată sub aspect pur calendaristic, deoarece există prevederi speciale care
reglementează perioade de timp considerate ca fiind executate. Dintre aceste regle-
mentări putem menţiona:
‒ Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare. La calcularea pe-
depsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei,
ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în
care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar
dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pe-
deapsa aplicată [art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013].
În vederea acordării liberării condiţionate, se are în vedere:
‒ Prestarea muncii şi/sau trecerea instruirii şcolare şi formării profesionale.
Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii
şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează
după cum urmează:
 în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 4 zile executate
pentru 3 zile de muncă;
 în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 3 zile executate
pentru 2 zile de muncă;
 în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 2 zile executate
pentru o noapte de muncă;
 în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ
general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
 în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se
consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare
profesională;
 în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate, se consi-
deră 20 de zile executate, indiferent de numărul lucrărilor ştiinţifice sau al invenţiilor
1 Potrivit art. 98 alin. (1) lit. e), f) şi g) din Legea nr. 254/2013, persoanelor condamnate care au o
bună conduită şi care au întreprins eforturile necesare în cadrul muncii prestate sau în cadrul activităţilor
educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al instruirii
şcolare şi al formării profesionale li se acordă, prin procedura stabilită prin decizia directorului general al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, următoarele recompense: e) permisiunea de ieşire din peniten-
ciar pentru o zi, dar nu mai mult de 15 zile pe an; f) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel
mult cinci zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an; g) permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de
cel mult zece zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an.
realizate, pentru întreaga durată a executării pedepsei, inclusiv în cazul pedepselor

contopite.
‒ Elaborarea de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii brevetate (art. 961 din
Legea nr. 254/2013).
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate
Potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., perioada în care o persoană a fost supusă unei
măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pro-
nunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în
acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a
fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii
preventive.
Dintre măsurile preventive care sunt prevăzute la art. 202 alin. (4) C. pr. pen.,
următoarele sunt privative de libertate:
‒ reţinerea;
‒ arestul la domiciliu;
‒ arestul preventiv.
În literatura de specialitate, dispoziţiile prevăzute la art. 72 C. pen. au fost
apreciate, pe bună dreptate, ca expresie a umanismului dreptului penal, legiuitorul fiind
preocupat ca cel condamnat să nu suporte mai multe consecinţe ale aceleiaşi fapte
săvârşite, sens în care detenţia preventivă, în oricare dintre formele ei, constituie ea
însăşi o „pedeapsă”. Dacă nu s-ar proceda la computarea duratei măsurilor preventive
privative de libertate, s-ar ajunge în situaţia în care cel condamnat ar executa o pedeapsă
mai mare decât cea pronunţată de către instanţa de judecată1.
Prevederile art. 72 alin. (1) C. pen. au format obiectul examinării unei excepţii de
neconstituţionalitate, în susţinerea căreia autorul a invocat că dispoziţiile menţionate
încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Legea Fundamentală în măsura în care exclud de
la aplicarea lor persoanele condamnate definitiv într-o cauză pentru o infracţiune
concurentă cu o altă infracţiune aflată în curs de judecată într-o altă cauză şi care au
executat măsuri preventive neprivative de libertate în cauza nesoluţionată definitiv. S-a
arătat că textul criticat se referă la mai multe categorii de persoane, aflate în situaţii
juridice diferite, şi că, pe cale de interpretare, acesta dă posibilitatea excluderii persoa-
nelor anterior arătate de la beneficiul instituit. S-a subliniat şi faptul că scopul urmărit
de legiuitor prin textul criticat este acelaşi, respectiv reducerea duratei măsurilor
preventive privative de libertate efectuate din pedeapsa rezultantă definitiv aplicată,
condiţii în care tratamentul juridic diferit al persoanelor vizate de dispoziţiile normei
analizate este discriminatoriu.
1A. Tatu, Umanismul dreptului penal în materia pedepselor şi măsurilor preventive, în Revista
Universul Juridic nr. 1/2017 p. 54. Accesibil pe https://www.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/
2017/02/06_Revista_Universul_Juridic_nr_01-2017_PAGINAT_BT_A_Tatu.pdf.
Soluţionând excepţia de neconstituţionalitate ridicată cu privire la art. 72 alin. (1)

C. pen., Curtea Constituţională a respins-o ca neîntemeiată1. În susţinerea Curţii se
reţine că:
1) măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca
scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23
din Constituţie. În aşa fel, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de
libertate nu este suspus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el
este, totuşi, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în
funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive
dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate. Pentru
aceleaşi considerente, legiuitorul a reglementat, la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul
penal, ipoteza particulară a concursului de infracţiuni potrivit căreia durata măsurilor
preventive privative de libertate la care persoana condamnată a fost suspusă în timpul
urmăririi penale sau al judecăţii este dedusă din durata pedepsei închisorii pronunţate în
cauză şi în situaţia în care condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în
mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat
pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive;
2) săvârşirea unor infracţiuni concurente, potrivit art. 72 alin. (1) teza a doua din
Codul penal, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Anterior
datei pronunţării unei astfel de hotărâri, concursul de infracţiuni este unul ipotetic,
existenţa sa, stabilită prin acte ale procurorului sau dedusă din acte procesuale specifice
desfăşurării procedurii judecăţii în primă instanţă anterioare pronunţării unei hotărâri de
soluţionare a acţiunii penale, conform art. 405 din Codul de procedură penală, fiind
afectată de cauza suspensivă a constatării sale printr-un astfel de act;
3) din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal,
Curtea a stabilit că o persoană condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni şi
urmărită penal sau judecată pentru o infracţiune concurentă, fapte al căror concurs nu a
fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, nu se încadrează în ipoteza normei de la
art. 72 alin. (1) din Codul penal teza a doua şi nu poate beneficia de computarea duratei
măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârşirii infracţiunii în
privinţa căreia nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă şi
din interpretarea sistematică a textului legal criticat, care este cuprins în Titlul III –
Pedepsele al Părţii generale a Codului penal, la Capitolul IV – Calculul duratei
pedepselor.
Instanţa de judecată poate pronunţa, conform prevederilor art. 396 alin. (1) din
Codul de procedură penală, soluţionând cauza penală referitoare la infracţiunea aflată în
concurs cu infracţiunea în privinţa căreia există o hotărâre definitivă, una dintre
următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
1 Decizia Curţii Constituţionale nr. 138 din 10 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 340
din 19 mai 2015.
Un alt argument, în opinia Curţii, este cuprins în fraza finală a art. 72 alin. (1) teza
finală din Codul penal, aceasta făcând referire implicită la existenţa unei hotărâri
judecătoreşti atunci când stabileşte că scăderea, în ipoteza textului, se realizează „chiar
dacă a fost condamnat pentru o altă faptă (…)”. În acest context, Curtea a constatat că
textul analizat se referă, în mod evident, la situaţia infracţiunilor concurente în raport cu
care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească, chiar şi de achitare sau de încetare a
procesului penal, şi nu la cele care se află încă în curs de soluţionare la momentul
realizării operaţiunii de computare.
În baza argumentelor arătate, Curtea a arătat că textul criticat nu contravine dispo-
ziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât principiul constituţional al egalităţii în
drepturi presupune asigurarea unui tratament juridic egal tuturor persoanelor aflate în
situaţii juridice similare, iar încălcarea lui are loc numai atunci când unor persoane
aflate în situaţii juridice identice li se aplică un tratament juridic diferit, tratament ce nu
este justificat de un scop legitim şi în reglementarea căruia legiuitorul nu asigură un just
echilibru între scopul urmărit şi mijloacele juridice folosite. Deopotrivă, Curtea
Constituţională a stabilit că situaţia juridică a persoanelor condamnate la pedepse penale
este diferită de cea a persoanelor care au calitatea de inculpaţi în dosare penale
nesoluţionate prin hotărâri judecătoreşti, fiind urmarea judecării acestora din urmă în
mod separat pentru infracţiuni concurente. Acest aspect justifică tratamentul juridic
diferenţiat instituit de legiuitor sub aspectul dreptului de a beneficia sau de a solicita
computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, măsura computării,
împreună cu aspectele anterior arătate, fiind aplicabilă în mod egal doar persoanelor
condamnate care se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din
Codul penal.
În ipoteza neaplicării de către instanţa competentă a dispoziţiilor legale referitoare
la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa
închisorii, persoana în cauză are dreptul de a formula contestaţie la executare, conform
prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, invocând situaţia în
care se află ca şi cauză de micşorare a pedepsei.
De asemenea, în situaţia în care durata măsurii preventive privative de libertate
depăşeşte durata pedepsei închisorii, persoana condamnată are dreptul de a solicita
repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conform prevederilor art. 539
din Codul de procedură penală.
Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de
libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot
sau în parte a zilelor-amendă [art. 72 alin. (2) Cod penal].
În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a
fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei
închisorii [art. 72 alin. (3) Cod penal].
Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării
Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării are loc în
cazul infracţiunilor cărora le este aplicabilă legea română în temeiul principiului
teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii (art. 8-11 C. pen.), caz în care
partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate
executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi
infracţiune în România [art. 73 alin. (1) C. pen.].
Aceleaşi dispoziţii legale se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul în care
pedeapsa executată în afara ţării este amenda [art. 73 alin. (2) C. pen.].
Durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza
muncii prestate şi a bunei conduite, acordată de autoritatea judiciară străină ca beneficiu
în favoarea persoanei condamnate, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în
România, putând fi valorificată prin prisma altor instituţii de drept, cum este cea
referitoare la liberarea condiţionată1.
În situaţia în care măsurile preventive privative de libertate au aceeaşi natură şi
reglementare similară în străinătate, ca şi în ţara noastră, computarea se va realiza din
pedeapsa privativă de libertate stabilită de către instanţa română. Problema se pune în
situaţia în care măsurile preventive nu sunt de aceeaşi natură ca şi în ţara noastră2.
Conform art. 202 alin. (4) C. pr. pen., măsurile preventive sunt:
a) reţinerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauţiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.
Măsurile preventive privative de libertate sunt reţinerea, arestul la domiciliu şi
arestarea preventivă (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune sunt măsuri
preventive restrictive de drepturi).
Legislaţia altor state poate prevedea alte categorii de măsuri preventive, iar deter-
minarea naturii privative de libertate trebuie determinată pornind de la jurisprudenţa
CtEDO şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/20043.
1 A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 22 mai 2015 referitoare la sesizarea
formulată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6.638/101/2014, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „În interpretarea şi aplicarea
art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri
privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr.
302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: După transferarea persoanei condamnate în
străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de
statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de
executare? În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din
pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca
executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?”
Publicată în Monitorul Oficial nr. 455 din 24 iunie 2015.
3 Durata pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei cereri formulate de
autorităţile române în temeiul acestei legi, este luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi se
compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române.
În cauza Ciobanu c. României şi Italiei1 CtEDO a stabilit o violare a art. 5 § 1 din

Convenţie, deoarece instanţele române au refuzat să compute din pedeapsa aplicată
reclamantului (în Italia) perioada de arest la domiciliu, motivând că măsura nu era
prevăzută de dreptul român sub imperiul Codului penal din 1969 şi al Codului de
procedură penală din 1968. CtEDO a stabilit că, în dreptul italian, o persoană arestată la
domiciliu este considerată a se afla în arest preventiv, chiar dacă aceasta are permi-
siunea de a părăsi imobilul unde locuieşte pentru prezentarea la muncă. În aceste
condiţii, Curtea a considerat că reclamantul putea argumenta într-un mod întemeiat că a
fost supus, în Italia, unei detenţii care trebuia computată din pedeapsa pe care trebuia să
o execute în România.
De asemenea, în hotărârea pe cauza Ciobanu c. României şi Italiei CtEDO a făcut
referire şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22 din 12 octombrie 2009
privind examinarea recursului în interesul legii, privind stabilirea soluţiei ce trebuie dată
de către instanţă în cazul solicitării deducerii arestului la domiciliu executat în străi-
nătate, conform căreia, întru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din
Legea nr. 302/20042 (art. 15 după republicarea legii) privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, se stabileşte că durata arestului la domiciliu, executat
în străinătate (măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din CEDO),
trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii
aplicate de instanţele române.
Pornind de la cele menţionate mai sus, considerăm că la aprecierea caracterului
privativ de libertate al măsurii preventive dispuse în străinătate trebuie să se pornească
de la gradul de constrângere impus prin măsura preventivă.
Trebuie să precizăm că legislaţia naţională (cu referire la art. 73 C. pen. şi la art. 96
din Legea nr. 254/2013) nu cuprinde dispoziţii care să permită deducerea, din pedeapsa
aplicată, a perioadei executate prin muncă în statul de condamnare. În acest sens, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că în aplicarea art. 17 din Decizia-cadru
2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi a art. 144
alin. (1) din Legea nr. 302/2004, după transferarea persoanei condamnate de autorităţile
judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de
pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a
bunei conduite, acordată de autoritatea judiciară străină ca beneficiu în favoarea
persoanei condamnate, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România,
putând fi valorificată prin prisma altor instituţii de drept, cum este cea referitoare la
liberarea condiţionată3.
1 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Ciobanu c. României şi Italiei. Accesibil
3 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15/2015. Publicată în Monitorul Oficial nr. 455 din
24 mai 2015.
Capitolul VI. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei 299
CAPITOLUL VI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI
Secţiunea I
Tragerea la răspundere penală a infractorului şi aplicarea sancţiunii penale deter-

mină inter alia obligarea acestuia de a executa pedeapsa. Restabilirea ordinii de drept,
prin constrângere, se înfăptuieşte ca rezultat al executării prompte şi integrale a
pedepsei penale aplicate. Or, toate etapele parcurse până la executarea pedepsei nu ar
avea eficienţă în planul înfăptuirii justiţiei dacă într-un final făptuitorul nu îşi va ispăşi
în mod corespunzător pedeapsa. Altfel spus, în caz de neexecutare, nu ar mai fi eficiente
şi impunătoare normele penale de constrângere; or, lipsa executării sancţiunii poate
duce în mod cert la neîncrederea în forţa statului de a apăra şi de a restabili ordinea de
drept penal încălcată.
Prin executarea pedepsei se înfăptuieşte constrângerea şi reeducarea infractorului,
se realizează prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către alte persoane
(prevenţiunea generală), cât şi de către infractor (prevenţiunea specială)1.
Aşadar, regula generală este că, în urma investigării cazului de săvârşire a unei
infracţiuni, judecării, tragerii la răspundere penală a făptuitorului şi aplicării sancţiunii
faţă de el, urmează executarea promptă a pedepsei. Acesta este principiul inevitabilităţii
executării pedepsei penale. Pedeapsa se va executa în termeni restrânşi, pentru a
demonstra societăţii că legea penală funcţionează, precum şi pentru a statornici în
mintea făptuitorului că fapta lui este ilegală, iar pentru săvârşirea ei poartă o răspundere
în faţă comunităţii.
Caracterul inevitabil al executării pedepsei trebuie înţeles nu doar ca o limitare în
drepturi ori ca un generator de obligaţii în sarcina făptuitorului, dar în primul rând ca o
înfăptuire a ordinii de drept şi protejare a societăţii, inclusiv prin ilustrarea unui
exemplu pentru un alt potenţial infractor în cazul comiterii infracţiunii similare. Per a
contrario, lipsa executării pedepsei poate încuraja infractorul la săvârşirea unor fapte
penale noi, dar şi alţi subiecţi care ezită să săvârşească anumite infracţiuni numai din
frica executării sancţiunii penale.
Totodată, trebuie să subliniem că, din punctul de vedere al realizării actului de
justiţie, este necesar, pe de o parte, să se asigure principiul inevitabilităţii răspunderii
penale şi stabilitatea unei convingeri în materie de represiune penală, iar pe de altă
parte, trebuie să se reducă (în măsura în care este posibil) impactul social, psihologic şi
de altă natură al consecinţelor executării pedepselor.

Din acest punct de vedere, caracterul inevitabil al executării pedepsei penale nu

trebuie înţeles ca fiind absolut, fiindcă este posibil ca, prin voinţa legiuitorului, în
anumite situaţii, stări, împrejurări, să fie înlăturată executarea pedepsei. În realitate,
aceste situaţii sunt determinate fie pentru că cel condamnat a reuşit să se sustragă şi nu a
putut fi prins o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază că nu mai
este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.
În acest plan, legea penală a României a ţinut cont de principiile umanismului şi
economiei măsurilor de influenţă juridică penală, reglementând, de rând cu pedeapsa
penală, două situaţii (cauze) în care statul renunţă la dreptul său de a solicita executarea
pedepsei. Aceste cazuri sunt localizate în Titlul VIII din Partea generală a Codului
penal, cu denumirea marginală „Cauzele care înlătură sau modifică executarea
pedepsei”, în particular fiind vorba de graţiere şi de prescripţia executării penale.
Prin cauze care înlătură sau modifică executarea pedepsei se are în vedere
consecinţele pe care le produc, pe planul realizării reacţiei antiinfracţionale, situaţiile la
care acestea se referă1.
Aceste cauze ce înlătură pedeapsa sau modifică executarea pedepsei sunt condi-
ţionate de doi factori: pe de o parte – timpul, iar pe de altă parte – voinţa statului. În
particular, în funcţie de temeiul apariţiei, identificăm: prescripţia executării pedepsei –
care intervine ca rezultat al trecerii timpului şi graţierea – care intervine ca rezultat al
voinţei statului.
Secţiunea II
Graţierea

Potrivit Legii nr. 456/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii2, prin
graţiere se înţelege măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a
executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară.
Etimologic, termenul „graţiere” provine de la verbul „a graţia” – a acorda unui con-
damnat graţierea, a-l ierta de pedeapsă. Aşadar, în sensul cel mai larg graţierea
presupune „iertarea” unei persoane de la executarea unei pedepse. Istoriceşte, graţierea
apare alături de amnistie ca o manifestare a principiului indulgenţei, prin care monarhul
a renunţat să urmărească anumite infracţiuni comise de cetăţenii săi sau să înlăture
condamnările deja pronunţate. Odată cu apariţia statului de drept, această putere a fost
rezervată autorităţilor politice care ocupă o poziţie de vârf în organizarea statului.
Graţierea este o excepţie de la inevitabilitatea executării pedepsei. Caracterul său
excepţional se explică prin lipsa sistematizării şi previzibilităţii în planul acordării sale.

2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 755 din 16 octombrie 2002.
Ca act de clemenţă, graţierea se bazează pe principiile umanismului, legalităţii şi

economiei măsurilor de represiune, are un efect stimulativ asupra condamnaţilor,
influenţează sentimentul de justiţie al societăţii şi, în unele cazuri, poate fi determinată
de politică (inclusiv de politica externă).
Ceea ce trebuie de reţinut este că graţierea nu are ca scop de a destabiliza rolul
instanţelor judecătoreşti care prin hotărâri definitive s-au expus asupra pedepsei. În ceea
ce priveşte motivele care justifică acordarea graţierii, accentul se pune, în general, pe
exigenţa de echitate şi justiţie în cazul concret, dar şi pe vocaţia actului de clemenţă de a
servi ca instrument de punere în aplicare a scopurilor pedepsei. Graţierea permite, de
fapt, întreruperea executării pedepsei atunci când resocializarea persoanei condamnate a
fost deja efectuată, exercitând astfel o funcţie paralelă cu cea a liberării condiţionate;
precum şi să se ţină cont de situaţiile particulare procedurale şi familiale ale persoanei
condamnate, care merită să prevaleze asupra executării stricte a pedepsei; în plus,
permite remedierea tuturor erorilor judiciare care nu ar putea fi reparate altfel etc1.
Normele juridice privind acordarea clemenţei sunt norme penale generale,
deoarece cuprind dispoziţii prin care sunt formulate reguli principale privind naşterea,
modificarea şi stingerea raportului juridic2.
Graţierea are natură juridică dublă: prin reglementarea ei în Codul penal, graţierea
este o instituţie de drept penal, iar prin reglementarea ei în Constituţia ţării graţierea are
natură constituţională. In concreto, în Codul penal la art. 160 sunt ilustrate efectele
graţiei, iar în art. 73 alin. (3) lit. i), precum şi în art. 94 alin. (4) din Constituţie sunt
stabilite organele competente să acorde graţierea: Parlamentul – în cazul graţierii
colective şi Preşedintele – în cazul graţierii individuale.
Aşa cum rezultă din prevederile constituţionale menţionate supra, dar şi din art. 2
din Legea nr. 456/2002, graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşe-
dintelui României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică.
Pe lângă deosebirea de emitent, o diferenţă esenţială între graţierea individuală şi
cea colectivă este raţiunea pentru care acestea sunt acordate. Dacă în cazul graţierii
individuale Preşedintele României are în vedere, cel mai adesea, raţiuni umanitare,
izvorâte din circumstanţe deosebite în care se găseşte condamnatul sau în care a săvârşit
fapta, în cazul graţierii colective sunt preponderente raţiunile de realizare a unei politici
penale şi sociale faţă de o anumită categorie de condamnaţi pentru infracţiuni ce nu
prezintă un pericol social ridicat şi care au dat dovezi temeinice de îndreptare, acestora
oferindu-li-se posibilitatea de a beneficia de clemenţa legiuitorului. Pe lângă aceste
considerente sociale, graţierea colectivă are în vedere adesea şi reducerea numărului de
persoane condamnate care vor rămâne în continuare în penitenciare, precum şi dimi-
nuarea supraaglomerării unităţilor din sistemul penitenciar3.
1 Pentru o viziune panoramică în acest sens, a se vedea: G. Findaca, E. Musco, op. cit., p. 853.
2 Gh. Bică, Gh. Alecu, D. Popescu ş.a., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2016, p. 418.
3 Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor
măsuri şi sancţiuni. Publicată în Monitorul Oficial nr. 207 din 31 martie 2003.
În doctrina de specialitate1 s-a susţinut că în domeniul graţierii poate legifera

inclusiv Guvernul României. S-a menţionat în acest sens că, în afara legilor organice,
singurele acte normative care pot conţine norme juridice de natură penală sunt
ordonanţele de urgenţă2, care pot fi adoptate în conformitate cu prevederile art. 115 din
Legea Fundamentală. În particular, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, „Guvernul
poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare
nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. În
doctrina de specialitate3, la o astfel de situaţie extraordinară a fost raportată situaţia
deţinuţilor din România, care sunt încarceraţi în penitenciare suprapopulate, în condiţii
în care cerinţele minime de subzistenţă a persoanelor nu sunt îndeplinite (lipsa oricărei
intimităţi a deţinuţilor, precaritatea condiţiilor de igienă, asistenţa medicală necorespun-
zătoare, insecuritatea psiho-fizică etc.).
Considerăm totuşi destul de fragilă o atare interpretare în sistem a normelor
juridice, în contextul în care Legea Fundamentală a României stabileşte expres că
acordarea graţierii colective se face prin lege organică – adoptată de către Parlament
(art. 73 din Constituţie), după cum acordarea graţierii individuale se face de către
Preşedinte (art. 94 din Constituţie). În plus, o ordonanţă de urgenţă adoptată în dome-
niul penal necesită o motivare riguroasă în planul soluţionării unei situaţii extraordinare
care nu poate fi amânată.
Deşi în România nu a fost acordată nicio graţiere de către Guvern, în ultimii ani se
dezbate tot mai frecvent această posibilitate. Mai mult ca atât, în 2017 a avut loc prima
tentativă de graţiere prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă4. În Nota de fundamen-
tare a Proiectului ordonanţei de urgenţă s-a arătat, inter alia, că „necesitatea promovării
ordonanţei de urgenţă este determinată, pe de o parte, de iminenţa aplicării unor
sancţiuni de către CtEDO, iar pe de altă parte, de condiţiile deosebit de grele şi
degradante în care sunt obligate să trăiască persoanele condamnate la pedeapsa
închisorii”5.
De menţionat că respectiva Ordonanţă nu a fost salutată la nivel de societate,
generând o serie de controverse şi proteste, în cele din urmă fiind retrasă. Tot din 2017
se află în Parlament un Proiect de lege pentru graţierea unor pedepse şi a unor măsuri
educative privative de libertate6, depus imediat după Ordonanţa din 2017. Proiectul a
1 M.A. Hotca, Despre graţiere, legalitate, umanism şi proporţionalitate. Accesibil pe
https://www.juridice.ro/490931/despre-gratiere-legalitate-umanism-si-proportionalitate.html.
2 Reiterăm că, potrivit art. 173 C. pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal
cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă (sublinierea ne aparţine – n.a.) sau alte acte normative
care la data adoptării lor aveau putere de lege.
3 M.A. Hotca, Despre graţiere, legalitate, umanism şi proporţionalitate. Accesibil pe
https://www.juridice.ro/490931/despre-gratiere-legalitate-umanism-si-proportionalitate.html.
4 Proiectul Ordonanţei de urgenţă privind graţierea unor pedepse. Accesibil pe http://www.just.ro/pro
iectul-ordonantei-de-urgenta-privind-gratierea-unor-pedepse/.
5 Nota de fundamentare a Proiectului Ordonanţei de urgenţă privind graţierea unor pedepse. Accesibil
pe http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/01/Nota-de-fundamentare-OUG-2017-gratiere.docx.
6 Accesibil pe https://www.senat.ro/legis/lista.aspx?nr_cls=L14&an_cls=2017.
fost iniţiat tot de către Guvern, fiind actualmente lăsat în aşteptare la Camera Deputa-
ţilor. Deopotrivă, în Expunerea de motive a acestui proiect de lege sunt invocate, printre
altele, condiţiile proaste din penitenciare.
Caracterele graţierii se delimitează în funcţie de tipul graţierii: individuală sau
colectivă.
a) De regulă, graţierea are caracter subiectiv, se acordă şi produce efecte in
personam, dar poate avea şi caracter real, fiind acordată in rem condamnaţilor pentru
anumite infracţiuni sau pedepse de o anumită gravitate. În acest fel, graţierea indivi-
duală fiind un act determinat se acordă şi produce efecte in personam; dimpotrivă,
graţierea colectivă poate fi acordată fie pentru anumite categorii de infracţiuni ori
pedepse de o anumită gravitate. Tocmai în acest caz graţierea se acordă in rem.
b) Graţierea are caracter obligatoriu. Natura juridică a actelor de graţiere
colective atribuie forţă obligatorie şi face cu neputinţă refuzul beneficiului lor. Ca
excepţie, conform art. 11 din Legea nr. 546/2002, graţierea individuală poate fi refuzată
de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă persoană, însă această
prevedere nu se aplică în cazul condamnatului minor.
c) Graţierea colectivă are caracter general, abstract şi impersonal, în timp ce
graţierea individuală are caracter concret şi personal.
§2. Clasificarea graţierii

1. În raport cu sfera celor care beneficiază de graţiere, graţierea poate fi indivi-
duală sau colectivă. Ambele forme sunt reglementate tranşant în Legea nr. 546/2002,
prevederile căreia vor fi reproduse parţial infra, atât pentru a contura delimitarea dintre
aceste două forme ale graţierii, cât şi pentru a evidenţia particularităţile acordării ei.
Graţierea individuală se acordă unor persoane fizice determinate în mod individual
(chiar dacă mai multe persoane sunt nominalizate în decretul de graţiere), prin decret,
de Preşedintele României, la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşe-
dintelui României şi poate fi făcută de: a) persoana fizică condamnată, apărătorul ori
reprezentantul legal al acesteia; b) soţul persoanei fizice condamnate, ascendenţii,
descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului
persoanei condamnate; c) reprezentantul legal sau avocatul persoanei juridice
condamnate (art. 4 din Legea nr. 546/2002). În mod obligatoriu, cererea de graţiere va
conţine: datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se
solicită graţierea [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 546/2002].
La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei fizice se anexează, în copie
legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după
caz, acte de stare civilă, certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe
care solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale [art. 5 alin. (2) din Legea
nr. 546/2002].
La cererea de graţiere formulată în cazul persoanei juridice se anexează, în copie

legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, adeverinţa emisă de organul care a
autorizat înfiinţarea persoanei juridice sau care a înregistrat persoana juridică, din care
să rezulte antecedentele penale ale acesteia, precum şi alte acte pe care solicitantul le
consideră necesare în susţinerea cererii sale [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 546/2002].
În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita,
atunci când socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei, care este
obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la data solicitării [art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 546/2002].
De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita
informaţii cu privire la persoana fizică organelor administraţiei publice locale, condu-
cătorului locului de detenţie, organelor judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de
poliţie şi altor instituţii publice, precum şi comandantului unităţii, pentru condamnaţii
militari [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 546/2002].
În cazul cererilor de graţiere formulate pentru persoana juridică, Preşedintele
României poate solicita, atunci când socoteşte necesar, informaţii de la registrul comer-
ţului, de la autorităţile cu atribuţii de control în domeniul fiscal şi vamal, de la organul
care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice sau care a înregistrat persoana juridică, de
la organele administraţiei publice locale, precum şi de la orice altă instituţie publică
[art. 6 alin. (3) din Legea 546/2002].
Decretul de graţiere individuală se publică în Monitorul Oficial al României, Partea
I (art. 8 din Legea nr. 546/2002) şi nu poate fi revocat [art. 3 alin. (2) din Legea
nr. 546/2002].
Decretul de graţiere trebuie să conţină următoarele elemente: a) datele de identi-
ficare a persoanei condamnate: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data şi locul
naşterii în cazul persoanei fizice, respectiv denumirea, sediul, codul de înregistrare
fiscală, actul prin care s-a aprobat înfiinţarea în cazul persoanei juridice; b) elementele
de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare; c) pedeapsa aplicată de instanţă,
care face obiectul graţierii; d) modalitatea graţierii – totală sau parţială, indicându-se
partea de pedeapsă graţiată, pentru graţierea parţială (art. 8 din Legea nr. 546/2002).
Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse [art. 9 alin. (1) din Legea
nr. 546/2002]. Graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă numai pentru
pedepse sau măsuri educative privative de libertate [art. 9 alin. (2) din Legea
nr. 546/2002]. Sunt exceptate de la graţiere:
1) pedepsele deja executate;
2) pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de
la executare;
3) condamnările cu suspendarea executării pedepsei;
4) pedepsele complementare şi cele accesorii aplicate persoanei fizice [art. 95
alin. (3) din Legea nr. 546/2002].
În cazul persoanei juridice, pot fi graţiate atât pedeapsa principală, cât şi pedeapsa
complementară a dizolvării ori a suspendării activităţii persoanei juridice [art. 9 alin. (4)
din Legea nr. 546/2002].
Graţierea colectivă, spre deosebire de cea individuală, se acordă unui număr nede-
terminat de persoane, prin lege organică – de Parlament, pentru condamnări determinate
prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate.
Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte
săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere. Atunci când legea de graţiere intră
în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce
efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.
În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre
infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă. Astfel, dacă pentru unele dintre aceste pedepse este
incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat.
În cazul iniţierii legii de graţiere de către Guvern, sarcina elaborării proiectului de
lege revine Ministerului Justiţiei. În acelaşi timp, Administraţia Naţională a
Penitenciarelor poate face propuneri motivate Ministerului Justiţiei în vederea iniţierii
unei legi de graţiere.
Deşi, în principiu obiectivă, reală, impersonală privind pedeapsa aplicată şi nu
persoana condamnatului, graţierea colectivă poate dobândi unele trăsături subiective, în
măsura în care actul de clemenţă cuprinde unele condiţii privitoare la: vârsta şi situaţia
familială ale condamnatului; cetăţenia condamnatului; antecedenţa penală1. Cu toate
că stabilirea acestor criterii este atributul exclusiv al legiuitorului, actul normativ de
graţiere trebuie să respecte prevederile constituţionale şi principiile de drept general
valabile2.
De regulă, actele de graţiere prevăd ca condiţie obligatorie lipsa stării de recidivă.
După cum am menţionat în paragraful anterior, graţierea individuală, care este in
personam, se acordă de către Preşedintele statului, iar graţierea colectivă, in rem, se
acordă prin lege de către Parlament.
2. După condiţiile în care se acordă, graţierea poate fi necondiţionată şi
condiţionată.
Graţierea necondiţionată (pură şi simplă) este atunci când acordarea ei nu priveşte
careva obligaţii pe viitor faţă de persoana graţiată, având loc în mod definitiv la data
aplicării actului de clemenţă. Potrivit Legii nr. 456/2002, graţierea individuală se acordă
necondiţionat, în timp ce graţierea colectivă poate fi acordată şi condiţionat (art. 17).
Graţierea condiţionată este atunci când se acordă prin supunerea persoanelor graţiate
uneia sau mai multor condiţii. Aceste condiţii, de regulă, se referă la comportamentul
beneficiarului posterior acordării beneficiului de clemenţă, cum ar fi, de exemplu:
interdicţia de a săvârşi într-un anumit termen de la data graţierii (eventual 5 ani) o
1 A se vedea în acest sens: Al. Boroi, op. cit., p. 517.

2 Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003 referitoare la excepţia de neconstitu-
ţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor
măsuri şi sancţiuni. Publicată în Monitorul Oficial nr. 207 din 31 martie 2003.
infracţiune intenţionată, în caz contrar fiind revocată graţierea. Aşadar, în ipoteza în care
faţă de beneficiar va fi impusă o condiţie-termen (ori termen de încercare, ori termen de
definitivare a graţierii), iar persoana graţiată va comite o nouă infracţiune în perioada
respectivă, se va revoca graţierea. În situaţia în care se revocă graţierea, în principiu,
pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune se va cumula aritmetic cu pedeapsa neexecutată
a cărei graţiere a fost revocată1. De menţionat că revocarea graţierii nu este reglementată
în Codul penal, ci doar în actele de clemenţă, adoptate în special.
În literatura de specialitate, graţierea condiţionată a fost considerată o formă
modificată de suspendare a executării pedepsei – atunci când executarea nu a început
sau o formă de liberare condiţionată – atunci când actul de graţiere ce operează după
începerea executării şi graţierea priveşte restul de pedeapsă ce mai era de executat2.
Atât în cazul graţierii necondiţionate, cât şi în cazul graţierii condiţionate, în actul
de acordare a acesteia pot fi prevăzute anumite condiţii cu privire la natura pedepsei,
durata condamnării, persoana condamnatului (spre ex.: vârsta – bătrâni, minori; lipsa
antecedentelor penale; femeie care a născut un număr de copii; condamnatul să nu se fi
sustras de la executare etc.) care, fiind comune tuturor modalităţilor graţierii, nu
constituie criterii de diferenţiere3.
3. După întinderea efectelor pe care le produce, graţierea poate fi totală, parţială
sau poate consta în comutarea pedepsei.
Graţierea este totală, atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei
[art. 16 alin. (1) din Legea nr. 456/2002]; graţierea totală se mai numeşte şi remitere de
pedeapsă; or, ea priveşte iertarea de executare a întregii pedepse aplicate. În cazul
graţierii totale, hotărârea de condamnare nu se mai pune în executare, iar dacă
inculpatul a fost arestat, este pus în libertate.
Graţierea este parţială atunci când poate privi o parte determinată din pedeapsă, o
parte calculată prin raportare la pedeapsa în întregul ei, precum şi restul pedepsei
rămase de executat [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 456/2002].
Comutarea reprezintă acea modalitate a graţierii care, prin aplicarea ei, schimbă
pedeapsa aplicată cu un alt tip de pedeapsă mai blândă. Drept exemplu poate constitui
comutarea pedepsei cu închisoarea cu amenda. Potrivit Legii nr. 456/2002, art. 14
alin. (3), comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară prevăzută de Codul
penal şi numai în limitele stabilite de acesta.
4. În funcţie de momentul în care intervine, graţierea poate fi postcondamnatorie
şi antecondamnatorie4.
Graţiere postcondamnatorie (numită în literatura de specialitate şi propriu-zisă5) se
acordă pentru pedepsele sau măsurile educative privative de libertate aplicate prin
1M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 542.
2V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, Ed. Academiei, 1970, p. 347.
4 A. Diaconescu, Unele aspecte referitoare la graţiere, în Revista Universul Juridic, nr. 5/2018,
pp. 69-70. Accesibil pe http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2018/06/07_Revista_

Universul_ Juridic_nr_05-2018_PAGINAT_BT_A_Diaconescu.pdf.
hotărâri judecătoreşti rămase definitive la data actului de graţiere. Poate privi pedepse
sau măsuri educative privative de libertate aflate în curs de executare sau pe cele din
care s-a dispus liberarea. Deopotrivă, intră sub incidenţa graţierii postcondamnatorii şi
pedepsele a căror executare nu a început încă din cauza dispunerii de către instanţă a
amânării executării pedepsei, respectiv pedepsele a căror executare a fost întreruptă.
Graţierea antecondamnatorie (numită în literatura de specialitate şi anticipată1) se
acordă pentru pedepsele sau măsurile educative privative de libertate ce se vor aplica
faptelor comise înainte de intrarea în vigoare a legii de graţiere, care nu au fost judecate
definitiv.
§3. Obiectul graţierii

Obiectul graţierii îl constituie pedeapsa pentru o anumită infracţiune. În ipoteza
concursului de infracţiuni, instanţa de judecată trebuie să verifice incidenţa graţierii în
raport cu fiecare pedeapsă stabilită pentru infracţiunile concurente, urmând să
recalculeze pedeapsa rezultantă în raport cu pedepsele care au rămas de executat.
Ca esenţă, obiectul graţierii îl pot face doar pedepsele care nu au fost executate ori
care sunt în curs de executare, însă unde executarea nu a fost finisată. Aceasta deoarece
este alogic să fie înlăturată executarea pedepsei în cazul în care ea deja a fost executată.
Pedeapsa care face obiectul graţierii este acea care se aplică pentru infracţiunile
comise până la intrarea în vigoare a actului de graţiere. Dacă hotărârea definitivă pri-
vind stabilirea pedepsei este post apariţie actului de clemenţă, graţierea poate fi aplicată
dacă infracţiunea a fost comisă anterior intrării în vigoare a actului de graţiere.
Determinarea obiectului graţierii în actul de clemenţă se poate face prin2:
a) referire la cuantumul pedepsei aplicate. În această situaţie, de regulă, sunt
stabilite pedepsele ce urmează a fi graţiate după gravitatea lor, se reduc total pedepsele
uşoare sau mai puţin grave, iar parţial cele grave sau care au durată mare;
b) indicarea naturii infracţiunilor săvârşite. În actul de graţiere se face referire la
categoria şi tipul infracţiunilor, se stabileşte o lista limitativă a infracţiunilor faţă de care
ea se aplică;
c) stabilirea, atât a cuantumului pedepsei aplicate de instanţă, cât şi a naturii infrac-
ţiunii pentru care s-a aplicat pedeapsa;
d) precizarea elementului subiectiv al infracţiunii.
§4. Efectele graţierii

Prin prisma efectelor sale, graţierea se caracterizează prin lipsa unei predeterminări
normative. Ca regulă, graţierea poate stinge total sau parţial executarea pedepsei
principale ori poate duce la comutarea pedepsei în una mai uşoară, însă dimensiunea
1 Ibidem.
mai mare sau mai mică a efectelor depinde de aprecierea discreţionară a organului
abilitat să o acorde.
In concreto, efectele graţierii sunt descrise în alin. (1) art. 160 C. pen., potrivit
căruia graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai uşoară.
Remarcăm că prin dispoziţiile art. 160 C. pen. sunt prevăzute numai efectele
graţierii necondiţionate. Totuşi, prin actul de acordare a graţierii mai pot prevăzute şi
alte efecte ale acesteia, cum ar fi, de pildă, în cazul graţierii condiţionate.
Trebuie specificată regula potrivit căreia prin graţiere este înlăturată, total sau
parţial, ori comutată anume executarea pedepselor principale. În acelaşi timp, după
graţierea pedepsei principale sau a restului de pedeapsă rămas neexecutat, pedepsele
accesorii nu se mai execută. De asemenea, pedeapsa complementară a interzicerii exer-
citării unor drepturi se va executa de la data graţierii pedepsei principale sau a restului
de pedeapsă1.
Data aplicării graţierii este data publicării actului de graţiere în Monitorul Oficial
sau data menţionată chiar în actul de graţiere.
Din momentul aplicării graţierii, se consideră că persoana a executat pedeapsa; prin
urmare, intervin ca rezultat toate consecinţele ulterioare executării pedepsei. În acelaşi
timp, deşi va fi înlăturată executarea pedepsei, nu este anulată condamnarea şi
consecinţele ei, astfel încât consecinţele condamnării rămân a fi identice cu situaţia în
care beneficiarul ar fi executat pedeapsa. Astfel, condamnarea la o pedeapsă mai mare
de un an închisoare care a fost graţiată constituie prim termen al recidivei. Termenul de
reabilitare începe să curgă de la data aplicării graţierii totale sau a restului de pedeapsă
şi se calculează în raport cu pedeapsa aplicată de către instanţă, iar nu în raport cu
pedeapsa ce a mai rămas de executat în ipoteza unei graţieri parţiale.
Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune şi nu pedeapsa
rezultantă a unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru recidiva postcon-
damnatorie. Dacă pentru unele dintre pedepsele contopite este incidentă graţierea,
aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa
rezultantă care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce eventual fusese aplicat în
considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în cauză2.
Pentru infracţiunile continue, continuate ori progresive, efectul actului de graţiere
reclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării actului de clemenţă.
În cazul comutării pedepsei, este înlăturată pedeapsa mai grea (de exemplu,
detenţiunea pe viaţă va fi comutată în pedeapsa închisorii, iar închisoarea în amendă) şi
începe executarea pedepsei aplicate mai blânde.
În cazul graţierilor succesive, adică dacă pe parcursul executării pedepsei intervin
mai multe acte de graţiere parţială, pedeapsa aplicată condamnatului se reduce succesiv.
Însă nu este exclus ca autoritatea care acordă graţierea să prevadă interdicţia aplicării
1 Fl. Streteanu, D. Niţu, op. cit., p. 372

repetate a graţierii. De exemplu, Decretele nr. 591/19691, 543/19702 şi Legea

nr. 25/19673 i-au exclus de la clemenţă pe acei care, după o anumită dată, au beneficiat
de graţiere totală sau parţială.
În cele ce urmează, ţinând cont de unele particularităţi în privinţa efectelor graţierii,
în funcţie dacă aceasta este condiţionată ori nu, vom proceda la examinarea diferită a
acestora.
Efectele graţierii necondiţionate. Graţierea totală necondiţionată face ca pedeapsa
aplicată să fie considerată executată la data aplicării actului de graţiere (graţiere
postcondamnatorie), respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
(graţiere antecondamnatorie) Săvârşirea unei noi infracţiuni poate atrage, în condiţiile
legii, reţinerea recidivei postexecutorii.
La rândul său, graţierea parţială necondiţionată poate atrage fie înlăturarea
executării pedepsei (dacă restul rămas de executat este egal sau mai mic decât fracţia
din pedeapsa ce a fost graţiată sau dacă durata reţinerii sau arestării preventive este
egală ori mai mare decât fracţia din pedeapsa ce nu a fost graţiată), fie numai a unei
părţi din aceasta.
Efectele graţierii condiţionate. În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se con-
sideră executată la fel de la data adoptării actului de graţiere, cu condiţia că graţiatul nu
săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată în perioada de încercare care conduce la
revocarea graţierii condiţionate. În ipoteza graţierii înainte de condamnare, termenul de
încercare începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare; în
ipoteza în care graţierea intervine după condamnare, termenul de încercare va începe să
curgă de la data intrării în vigoare a actului de clemenţă.
Graţierea parţială condiţionată produce efecte distincte în raport cu stadiul
executării pedepsei. Va avea loc înlăturarea pedepsei în cazul în care condamnatul
executase o parte din pedeapsă egală sau mai mare decât fracţiunea graţiată. Executarea
pedepsei va începe sau va continua dacă, după reducerea pedepsei, rămâne un rest de
executat4.
În cazul comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare al graţierii condiţionate
este posibilă reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie sau a pluralităţii interme-
diare, în vreme ce comiterea unei infracţiuni după intervenţia graţierii necondiţionate
poate atrage, eventual, reţinerea recidivei postexecutorii.
Trebuie să menţionăm şi cauzele excepţii care sunt dictate de legea penală în
privinţa efectelor graţierii:
‒ Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi asupra măsurilor
educative neprivative de libertate (dar produce efecte cu privire la măsurile educative
privative de libertate, înlăturând executarea acestora), în afară de cazul în care prin actul
de graţiere se dispune altfel.
1 Decretul nr. 591/1969, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 90/1969.

2 Decretul nr. 543/1970, publicat în Buletinul Oficial al României, nr. 153/1970.
3 Legea nr. 25/1967, publicată în Buletinul Oficial al României, nr. 113/1967.
Astfel, dacă actul de clemenţă nu indică în textul său înlăturarea pedepselor com-
plementare, atunci pedeapsa complementară se execută. Măsurile educative neprivative
de liberate sunt exceptate de actul de graţiere, dacă nu sunt indicate expres în el.
‒ Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
Măsurile de siguranţă sunt exceptate întotdeauna de la graţiere, fiindcă acestea se
iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât timp cât există aceste
stări. Prin urmare, chiar dacă pedeapsa principală este stinsă prin graţiere, fostul
condamnat este obligat să execute măsura de siguranţă, indiferent de natura acesteia.
Graţierea nu are efecte nici asupra drepturilor persoanei vătămate, adică asupra despă-
gubirilor civile, ori a cheltuielilor de judecată ocazionate de culpa făptuitorului.
‒ Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
Secţiunea III
Prescripţia executării pedepsei

Eficacitatea aplicării pedepsei de către instanţa de judecată depinde de multe
criterii, însă nu în ultimul rând de termenul de executare a acesteia.
Prescripţia executării pedepsei penale este o cauză de înlăturare a executării
pedepsei, care presupune trecerea unui interval de timp determinat după pronunţarea
unei hotărâri definitive de condamnare care nu a fost executată. Raţionamentul de bază
al acestei instituţii este similar cu cel al prescripţiei răspunderii penale: adică interesul
societăţii este redus în obligarea condamnatului să-şi ispăşească pedeapsa care i-a fost
aplicată atunci când a trecut o perioadă lungă de timp din momentul pronunţării hotă-
rârii definitive, deoarece „uitarea acoperă totul”. Readucerea în vizorul societăţii a unei
sancţiuni demult uitate nu aduce niciun bine societăţii; or, ordinea de drept încălcată
prin trecerea timpului a fost reabilitată. În plus, în această perioadă de timp perso-
nalitatea infractorului ar fi putut fi supusă unei evoluţii pozitive, având drept consecinţă
irezonabilitatea executării sancţiunii penale, considerată iniţial adecvată. Aşadar, tocmai
diminuarea efectului urmărit prin executarea pedepsei demonstrează necesitatea respec-
tivei instituţii. În caz contrar, executarea pedepsei se transformă într-un act de răzbunare
din partea statului.
Prin urmare, pe de o parte, prescripţia executării pedepsei stinge dreptul statului de
a impune, prin constrângere, executarea pedepsei, iar pe de altă parte, stinge obligaţia
condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată.
Această modalitate de înlăturare a executării pedepsei este în general necondi-
ţionată. Totuşi, nu poate fi aplicată prescripţia executării pedepsei decât după ce a trecut
o anumită perioadă de timp de la intrarea în vigoare a hotărârii definitive (perioadă
strict reglementată de lege) şi cu condiţia ca hotărârea să nu fi fost efectiv executată.

Aşadar, nu putem să nu fim de acord cu Jean Carbonnier, care afirma că o situaţie de
fapt care se extinde în timp dobândeşte forţa unei situaţii juridice1. Prin urmare, timpul
este nucleul justificării mecanismului de prescripţie a executării pedepsei.
În acest plan, legiuitorul a reglementat termene fixe în care trebuie să fie exercitat
dreptul statului la executarea unei hotărâri definitive de condamnare. În concret, Codul
penal reglementează instituţia prescripţiei executării pedepsei în art. 161-164 din Titlul
VIII „Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei”.
§2. Efectele prescripţiei executării pedepsei

Prescripţia executării pedepsei penale înlătură executarea pedepsei principale. În
acelaşi timp, prescripţia produce efecte şi asupra pedepsei accesorii, care se stinge odată
cu pedeapsa principală.
Potrivit art. 162 alin. (6) C. pen., pedepsele complementare aplicate persoanei
fizice nu se prescriu; prin urmare, pedeapsa complementară exprimată în interzicerea
exerciţiului unor drepturi urmează să fie executată după prescripţia executării pedepsei
principale, iar celelalte pedepse complementare, adică degradarea militară şi publicarea
hotărârii definitive de condamnare, pot fi executate şi în lipsa condamnatului.
Potrivit aceluiaşi articol şi alineat, nici măsurile de siguranţă nu se prescriu.
Aceasta înseamnă că măsurile de siguranţă se vor executa indiferent de timpul scurs de
la luarea acestora până la prinderea făptuitorului. Soluţia este logică având în vedere
natura juridică a măsurilor de siguranţă, care au drept scop: înlăturarea unei stări de
pericol (care nu este înlăturată prin trecerea timpului) şi preîntâmpinarea săvârşirii
faptelor prevăzute de legea penală. Atât timp cât starea de pericol se menţine, persistă şi
necesitatea măsurii de siguranţă.
Subliniem că prescripţia înlătură executarea pedepsei, dar nu şi condamnarea, care
rămâne şi constituie antecedent penal.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile prevăzute la alin. (2) art. 161 C. pen., prescripţia
nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul:
1) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data la
care au fost comise. Asemenea excepţie este o consecinţă firească a obligaţiilor asumate
de statul nostru prin convenţiile internaţionale în materie ratificate de România2.
Desigur, obiectul acestor infracţiuni este atât de valoros, încât nicio trecere de timp nu
poate justifica înlăturarea executării pedepsei. Tocmai gravitatea, magnitudinea şi
impactul generat de aceste infracţiuni demonstrează că întreaga societate continuă să o
experimenteze, şi nu doar societăţile naţionale, ci şi comunitatea internaţională;
1 J. Carbonnier, Sociologie juridique, 2 ème éd., PUF, Paris, 1994, p. 291.

2 Reamintim în acest context Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
contra umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
precum şi Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată la 25 ianuarie 1974 de Consiliul Europei.
2) infracţiunilor prevăzute la art. 188 (omorul) şi la art. 189 C. pen. (omorul

calificat), precum şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei (cum ar fi,
de exemplu, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.), lipsirea de
libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei [art. 205 alin. (4)
C. pen.], tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei [art. 236 C. pen.) etc.].
Această alegere legislativă de a excepta de la prescriptibilitate executarea pedep-
selor (dar şi răspunderea penală) pentru unele infracţiuni de gravitate particulară este
totuşi o sursă de confuzie şi ambiguitate. În acest context, în doctrina de specialitate s-a
pus corect întrebarea, dacă această reglementare priveşte şi pedepsele principale
aplicate pentru acele infracţiuni în conţinutul cărora intră, ca element constitutiv,
omorul simplu sau omorul calificat, cum ar fi atentatul care pune în pericol securitatea
naţională (art. 401 C. pen.), infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională, când vizează viaţa unui reprezentant al unui stal străin [art. 408 alin. (1)
C. pen.], actele de terorism prevăzute la art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 535/2004
pentru prevenirea şi combaterea terorismului, modificată prin Legea nr. 187/2012 etc.,
ori şi pedepsele aplicate pentru tentativă la infracţiunile de omor simplu sau calificat1.
Potrivit dispoziţiei de la alin. (3) art. 161 C. pen., prescripţia nu înlătură executarea
pedepselor principale nici în cazul:
3) infracţiunilor de omor şi de omor calificat, precum şi al infracţiunilor intenţio-
nate urmate de moartea victimei, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie a
executării prevăzut de lege la data intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012.
§3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

Codul penal prevede la art. 162 alin. (1) următoarele termene de prescripţie a
executării pedepsei pentru persoana fizică:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani,
în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Trebuie să remarcăm că, în dreptul penal, termenele pentru prescripţia răspunderii
penale tind să fie mai scurte sau, cel puţin, să aibă un plafon maxim mai mic în raport
cu termenele de prescripţie a executării pedepsei. Termenul maxim de prescripţie a
răspunderii penale este de 15 ani, atunci când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani,
iar în cazul prescripţiei executării pedepsei, termenul maxim de prescripţie este de 20 de
ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea
mai mare de 15 ani.

Această reglementare diferită se explică prin faptul că, deşi prescripţia răspunderii
penale şi prescripţia executării pedepsei sunt manifestări ale aceleiaşi instituţii de drept
penal, termenele de prescripţie se calculează în raport cu două momente diferite ale
forţei punitive.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei aplicate persoanei juridice sunt
reglementate în Titlul VI „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Capitolul III
„Dispoziţii comune”, art. 149 C. pen.:
1) Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice
este de 5 ani.
2) Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie
într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată
sau considerată ca executată.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163
şi art. 164 C. pen. se aplică în mod corespunzător pentru persoane juridice.
Termenele de prescripţie a executării măsurilor educative sunt reglementate în
Titlul V „Minoritatea”, Capitolul IV „Dispoziţii comune”, art. 132 C. pen.:
1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de
la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.
2) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu
durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura
educativă mai grea şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
dispus înlocuirea.
În rest, termenele de prescripţie a executării măsurilor educative se întrerup şi se
suspendă în condiţiile prevăzute de lege pentru majori.
§4. Calcularea termenelor de prescripţie a executării pedepsei

Termenul de prescripţie se calculează în funcţie de pedeapsa aplicată pentru o
singură infracţiune ori în funcţie de pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracţiuni,
pluralitatea intermediară ori recidivă postcondamnatorie; momentul a quo de la care
începe să curgă termenul prescripţiei se socoteşte din momentul când hotărârea de
condamnare devine definitivă, fiindcă de la această dată pedeapsa devine executorie.
Potrivit art. 551 C. pr. pen., hotărârile primei instanţe rămân definitive: la data pro-
nunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; la data expirării
termenului de apel sau de introducere a contestaţiei: a) când nu s-a declarat apel sau
contestaţie în termen; b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă
înăuntrul termenului; la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă
aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
Deopotrivă, potrivit art. 552 C. pr. pen., hotărârea instanţei de apel rămâne
definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat
sfârşit în faţa instanţei de apel. Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei
rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi
procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
Data încarcerării provizorii într-o ţară străină, în baza cererii de extrădare a statului
român, corespunde începerii executării pedepsei, iar partea din pedeapsă executată în
afara teritoriului ţării se scade din durata pedepsei aplicate de instanţele române1.
În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
În cazul revocării liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de
la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul
de pedeapsă neexecutat.
În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie
curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport
cu durata pedepsei închisorii.
În ceea ce priveşte momentul ad quem, la care se împlineşte termenul de
prescripţie, acesta se va stabili ţinându-se seama de dispoziţiile art. 186 C. pen. care
explică modul de calcul al timpului.
Prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se
cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.
§5. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei

La art. 163 C. pen. sunt prevăzute patru situaţii de întrerupere a prescripţiei execu-
tării pedepsei:
1. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin înce-
perea executării pedepsei. Odată ce condamnatul a început a executa pedeapsa,
termenul de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe, deoarece nu este posibilă
prescripţia pedepsei în timp ce aceasta se execută. Începerea executării pedepsei
presupune fie încarcerarea condamnatului, fie plata unei rate a amenzii dacă i s-a
eşalonat executarea ori, în cazul înlocuirii obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii – prezentarea
condamnatului la locul de muncă în folosul comunităţii.
2. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă
un nou termen de prescripţie de la data sustragerii. La cazurile de sustragere de la
executarea pedepsei se raportează, de exemplu, evadarea condamnatului din peni-
tenciar, încetarea achitării amenzii de către condamnat, atunci când aceasta a fost
eşalonată etc. Atragem atenţia că, în acest caz, termenul de prescripţie a executării
pedepsei rămâne termenul iniţial, calculându-se în continuare la pedeapsa aplicată şi nu
la restul de pedeapsă de executat. În acest fel, Înalta Curte de Casaţie a decis că prin
„pedeapsa ce urmează a fi executată” se înţelege nu pedeapsa ce a mai rămas de

executat, ci pedeapsa stabilită de instanţă. În acest sens sunt atât practica anterioară a
Curţii Supreme de Justiţie (Decizia nr. 792/2002), cât şi definiţia dată acestei sintagme
în Codul penal [art. 162 alin. (7)], actualul legiuitor stabilind că „prin pedeapsa ce se
execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele ulterioare
de modificare a acesteia”.
În particular, în speţa soluţionată1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că
întreruperea executării pedepsei pe o perioadă de 3 luni, dispusă prin sentinţa penală
nr. 68 din 4 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, a expirat la data de 9
septembrie 2008, dată la care condamnatul ar fi trebuit să se prezinte la penitenciar în
vederea executării în continuare a sancţiunii aplicate, respectiv a restului de 700 zile de
închisoare. Încălcându-şi această obligaţie, condamnatul A. a părăsit ţara, sustră-
gându-se, astfel, de la executarea pedepsei, situaţie în care a intervenit cauza de între-
rupere a cursului prescripţiei, concretizată în sustragerea de la executare a făptuitorului,
după începerea executării pedepsei. Ca atare, de la acest moment, a început să curgă un
nou termen de prescripţie a executării pedepsei, care, contrar susţinerilor apărării, nu
este format din 5 ani la care se adaugă restul pedepsei rămase neexecutate, ci, aşa cum
în mod corect a reţinut prima instanţă, din 5 ani la care se adaugă pedeapsa stabilită în
cauză, respectiv 3 ani şi 6 luni.
3. Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe şi prin săvârşirea din
nou a unei infracţiuni. Comportamentul condamnatului este un criteriu privind curgerea
normală a prescripţiei; or, săvârşirea unei noi infracţiuni demonstrează perseverenţa
infracţională, prin urmare întrerupe termenul scurs până la săvârşirea unei noi
infracţiuni şi porneşte un nou termen de prescripţie.
4. Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi
prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii.
Potrivit prevederilor Codului penal [art. 64 alin. (1)], înlocuirea obligaţiei de plată a
amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii poate fi dispusă de instanţa de judecată în cazul în care pedeapsa amenzii nu
poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu
consimţământul acesteia, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu
poate presta această muncă. Tocmai în ipoteza unei astfel de înlocuiri, termenul scurs în
vederea executării pedepsei amenzii va fi întrerupt şi va începe un nou termen din
momentul rămânerii definitive a hotărârii de înlocuire a pedepsei.
În toate ipotezele de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, timpul scurs
până la apariţia cauzei de întrerupere nu se mai ia în calcul. Pentru prescripţia executării
pedepsei nu există o prescripţie specială ca în cazul prescripţiei răspunderii penale,
astfel încât oricâte întreruperi ar fi, termenul de prescripţie trebuie să curgă neîntrerupt
în întregime.
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1346 din 20 octombrie 2016.
Pe lângă cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale prevăzute la

art. 127 C. pen., Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală prevede, la art. 33 alin. (2), un caz special de întrerupere a prescripţiei
executării pedepsei – prin depunerea unei cereri de extrădare. În plus, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a statuat că prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „care
instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale,
cât şi a executării pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrădare sunt
aplicabile şi în materia mandatului european de arestare”. În particular, prin Decizia
nr. 2 pronunţată la data de 12 martie 20121, Completul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, competent să judece recursul în interesul legii, a dispus admiterea recursului în
interesul legii şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată, şi ale art. 127 din Codul penal (Codul penal din 1969 – „Întreruperea
cursului prescripţiei penale”), a stabilit: „Transmiterea directă a mandatului european de
arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe
teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată
provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării
pedepsei”.
§6. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

Conform art. 164 alin. (1) C. pen., cursul termenului prescripţiei executării pedep-
sei este suspendat în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. La
astfel de cazuri se raportează:
a) contestaţia în anulare. Astfel, în temeiul art. 430 C. pr. pen., cu denumirea
marginală „Suspendarea executării”, până la soluţionarea contestaţiei în anulare,
instanţa sesizată, luând în calcul concluziile procurorului, poate suspenda executarea
hotărârii a cărei anulare se cere;
b) recursul în casaţie. Conform prevederilor art. 441 alin. (1) C. pr. pen. (intitulat
„Suspendarea executării”), instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie
sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte,
executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. (Conţinutul controlului
judiciar);
c) revizuirea. După cum prevede art. 460 alin. (1) C. pr. pen. (Măsurile care pot fi
luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu), odată cu admiterea în principiu a
cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în
parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 12 martie 2012 privind recursul în interesul legii
privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată,
şi ale art. 127 din Codul penal. Publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 27 aprilie 2012.
condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) C. pr. pen.
(Conţinutul controlului judiciar);
d) redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei
condamnate. Potrivit art. 469 alin. (2) C. pr. pen. (Judecarea cererii de redeschidere a
procesului), cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată
se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere,
instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune
respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi
(2). Dacă executarea pedepsei cu închisoarea nu a început, instanţa poate dispune
respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1)
şi (2);
e) amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Conform
art. 589 alin. (1) C. pr. pen., executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
poate fi amânată în următoarele cazuri:
a. când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condam-
nată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă
specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua
sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi
lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie,
executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;
b. când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste
cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat
amânarea.
f) întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
Potrivit art. 592 alin. (1) C. pr. pen., executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea
persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol (procurorul şi condamnatul), iar în
cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a) şi la cererea administraţiei penitenciarului.
Analizând normele legale citate supra, observăm că în primele patru cazuri (con-
testaţia în anulare, recursul în casaţie, revizuirea şi redeschiderea procesului penal în
cazul judecării în lipsa persoanei condamnate) legiuitorul a menţionat expres dreptul
instanţei de a suspenda executarea hotărârii şi, prin urmare, şi a cursului termenului
prescripţiei executării pedepsei.
În ultimele două cazuri (amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii
pe viaţă şi întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă) în lege
nu se face nicio referire la suspendarea cursului termenului prescripţiei executării
pedepsei.
În practica judiciară1 este susţinută ideea că în cazurile de amânare sau de între-
rupere a executării pedepsei cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se
1 A se vedea Decizia penală nr. 724/P din 4 decembrie 2009, adoptată de Curtea de Apel Constanţa.
Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5a45b1fee49009181f000072.
suspendă, motivându-se prin aceea că, potrivit legii, au efect suspensiv de executare
căile de atac ordinare exercitate în termen (căile ordinare de atac declarate peste termen
şi căile extraordinare de atac au efect suspensiv de executare numai când s-a dispus
suspendarea de către organul competent). În acest sens se invocă faptul că este voinţa
legiuitorului, care a prevăzut că în situaţia în care un condamnat beneficiază de mai
multe amânări ale executării pedepsei, perioada de timp să nu fie luată în calcul, tocmai
pentru a evita ca o persoană să reuşească să se sustragă de la executarea acesteia, prin
obţinerea mai multor amânări ale executării ei. Alt argument1 susţinut se referă la aceea
că din examinarea Codului de procedură penală rezultă că acesta nu prevede expres care
sunt cauzele de suspendare a prescripţiei penale. Prevederile Codului penal referitoare
la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale relevă însă, neîndoielnic, că ţine
de esenţa suspendării cursului prescripţiei cauzele care împiedică în mod determinant şi
necondiţionat reacţia publică împotriva celor care au comis fapte penale şi urmează să
fie traşi la răspundere pentru acestea prin exercitarea acţiunii penale sau prin executarea
pedepsei.
Într-o altă abordare2 se susţine că prevederile Codului de procedură penală (la care
face trimitere art. 164 alin. (1) C. pen.) ce se referă la amânarea executării pedepsei nu
conţin dispoziţii exprese privind suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei în
timpul cât aceasta este amânată. Astfel, dispoziţia favorabilă condamnatului, de
amânare a executării imediate a pedepsei, ar produce şi efecte nefavorabile acestuia,
fără o dispoziţie expresă, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului legalităţii proce-
sului de executare a pedepselor şi sancţiunilor penale şi nu ar îndeplini principiul
clarităţii şi previzibilităţii normei de drept intern, doctrina şi jurisprudenţa neputând
constitui izvoare de drept penal şi procesual penal.
În toate cazurile de suspendare a prescripţiei executării pedepsei, curgerea terme-
nului de prescripţie încetează până la soluţionarea cauzei de suspendare, prescripţia
urmând să-şi reia cursul în ziua în care cauza de suspendare a încetat [art. 164 alin. (2)
C. pen.]. Timpul care a curs până la ivirea cauzei de suspendare a cursului prescripţiei
se socoteşte în durata termenului de prescripţie. În acest fel, spre deosebire de
întreruperea cursului prescripţiei, care face să curgă un nou termen de prescripţie a
executării de la data cauzei de întrerupere, suspendarea are drept efect doar o oprire a
curgerii termenului de prescripţie, aceasta reluându-şi cursul după încetarea cauzei de
suspendare. Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare suspendare
termenul reîncepe să curgă.
1
A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4692/2003 din 22 octombrie 2003.
2
A se vedea opinia separată la Decizia penală nr. 724/P din 4 decembrie 2009, adoptată de Curtea de
Apel Constanţa. Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5a45b1fee49009181f000072.
Capitolul VII. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării 319
CAPITOLUL VII
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Secţiunea I
Pe lângă pedeapsa penală ca consecinţă penală firească a hotărârii definitive de

condamnare, care se stinge în general prin executare ori ca efect al unor cauze care
înlătură executarea pedepselor, există şi alte consecinţe care rezultă din condamnare,
concretizate în decăderi, interdicţii şi incapacităţi.
Ab initio, considerăm necesară o explicaţie preliminară a noţiunilor: decăderi,
interdicţii, incapacităţi; or, legea penală, deşi operează cu aceste noţiuni, nu le defineşte.
Pornind de la sensul curent al acestor noţiuni, raportat la contextul atribuit de
legiuitor în Titlul IX al Codului penal, „Cauzele care înlătură consecinţele condam-
nării”, precum şi la semnificaţiile lor juridice extrapenale, prin decădere înţelegem
pierderea de către fostul condamnat a exerciţiului unor drepturi şi prerogative, în
anumite cazuri expres prevăzute de lege; la rândul său, incapacitatea presupune situaţia
unei persoane care nu are capacitatea legală de a se bucura de anumite drepturi, iar prin
interdicţie se înţelege restricţionarea exercitării unor drepturi civile sau politice de către
fostul condamnat ca măsură represivă sau de protecţie.
Din definiţiile formulate supra reiese că aceste noţiuni se intersectează. Într-adevăr,
este greu de stabilit o frontieră exactă între noţiunile decădere, interdicţie şi incapa-
citate, dar, probabil, este şi superfluă această încercare, atât timp cât, în absenţa unor
explicaţii juridico-penale, sensul uzual al acestor concepte în coroborare cu contextul în
care le-a atribuit legiuitorul în planul reglementării cauzelor care înlătură consecinţele
condamnării [expres pertractate în art. 169 alin. (1) C. pen.], precum şi semnificaţia lor
învederată în legislaţia extrapenală ne face să înţelegem că, per ansamblu, ele se
încadrează în sfera noţională a consecinţelor condamnării, iar legiuitorul, cel mai pro-
babil, prin operarea în contextul menţionat cu aceste noţiuni a voit să acopere exhaustiv
toate urmările dezavantajoase ale condamnării, fie ele penale ori nepenale.
Statul prin structurile sale este cel care monitorizează persoanele cu trecut infrac-
ţional, în scopul prevenirii şi combaterii faptelor prevăzute şi pedepsite de legea penală.
Principalul mijloc de cunoaştere şi identificare operativă a persoanelor care au comis
infracţiuni este cazierul judiciar. În cazierul judiciar se ţine evidenţa persoanelor fizice
şi a persoanelor juridice condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu
caracter penal sau administrativ conform Codului penal, precum şi a celor faţă de care
au fost dispuse măsuri procesual-penale (art. 2 din Legea nr. 290/2004).
Condamnările anterioare constituie antecedente penale producătoare de consecinţe
juridice, penale sau extrapenale.
În plan juridico-penal, ca regulă, antecedentele penale nestinse agravează ori
defavorizează situaţia făptuitorului. Bunăoară, potrivit art. 74 alin. (1) lit. e) C. pen.,
natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului

reprezintă un criteriu de evaluare a periculozităţii infractorului şi, deci, de indivi-
dualizare a pedepsei, iar potrivit art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen., nu se poate dispune
renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare,
cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. De asemenea, existenţa ori inexis-
tenţa condamnărilor anterioare nestinse comport relevanţă, în condiţiile legii, şi în cazul
atragerii stării de recidivă ori dispunerii de către instanţă a amânării aplicării pedepsei,
suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În materie procesual-penală, potrivit art. 223 alin. (2) C. pr. pen., antecedentele
penale pot constitui temei pentru luarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Antecedenţa penală creează pentru fostul condamnat o atitudine de neîncredere şi
reticenţă din partea societăţii – situaţie ce determină luarea unor măsuri (normative) de
precauţie în coraport cu el, în scopul înlăturării pericolului săvârşirii unor noi fapte
antisociale. Aceste măsuri sunt prevăzute, de regulă, în legi extrapenale. Bunăoară, din
categoria normelor-interdicţii fac parte: normele care interzic accederea în anumite
profesii sau funcţii a persoanelor foste condamnate (cu antecedente penale), de
exemplu: art. 3 lit. f) din Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi
traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Antico-
rupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor
publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti1; art. 10 din Ordonanţa Guvernului
nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea
înscrierilor în Arhiva electronică de garanţii reale mobiliare2; art. 14 lit. c) din Legea
nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor3; art. 110 lit. c) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară4; art. 33 lit. b), art. 8913 lit. c), art. 8914 lit. b)
din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care
funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice5); interdicţia de
acordare a autorizaţiei pentru procurarea armelor letale şi neletale [de exemplu, art.
14 alin. (1) lit. c) şi art. 57 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi al muniţiilor6]; interdicţia de a fi tutore al celui căruia i s-a restrâns exerciţiul
unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi al
celui cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească [a se vedea:
art. 111 alin. (1) lit. c) C. civ.]; interdicţia de a fi fondator al societăţilor [art. 6 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile].
1 Publicată în M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997.

2 Publicată în M. Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000.
5 Publicată în M. Of. nr. 1197 din 14 decembrie 2004.
6 Publicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014.
Ori de câte ori apreciază oportun, în funcţie de materia normată, legiuitorul poate
conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală,
reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce rezultă din condamnare. Aceste
consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele
stabilite de lege. În acest context, atragem atenţia că decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile care sunt consecinţe ale executării pedepsei trebuie reglementate explicit
prin lege; în caz contrar, orice decădere în drepturi, interdicţie ori incapacitate neînte-
meiată legal în privinţa unui fost condamnat poate fi privită ca discriminare ori altă
încălcare a drepturilor sale.
Din punctul de vedere al sferei de incidenţă, decăderile, interdicţiile şi incapa-
cităţile pot avea conţinut larg, fiind formulate în lege în termenii cei mai generali, cum
ar fi, de exemplu: nu are antecedente penale1 sau nu a suferit condamnări penale2 ori
pot fi circumscrise unei sfere limitate de condamnări penale, în funcţie de latura
subiectivă, cum ar fi, de pildă: nu are antecedente penale ca urmare a săvârşirii de
infracţiuni cu intenţie3, fie pot să se întemeieze pe criterii de altă natură, cum ar fi
infracţiunile săvârşite4 ori pedepsele aplicate5.
De menţionat că Curtea Constituţională a României, soluţionând excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit con-
damnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, a respins ca inadmisibilă excepţia ridicată. Printre altele,
Curtea a arătat că, deşi legea specială, extrapenală, foloseşte diferite sintagme, precum
„nu au suferit condamnări penale”, „persoana nu a fost condamnată pentru săvârşirea
unei infracţiuni” sau „nu are antecedente penale”, nu înseamnă că aceasta poate
1 De exemplu, art. 33 din Legea nr. 567/2004.

2 De pildă, potrivit art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale (…).
3 De exemplu, art. 10 din Ordonanţa nr. 89/2000 prevede că nu poate fi director de arhivă persoana
care, potrivit legii, este incapabilă sau are antecedente penale ca urmare a săvârşirii de infracţiuni cu
intenţie; deopotrivă, potrivit art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat, este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa
cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului
profesiei.
4 De exemplu, în condiţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, nu pot fi fondatori ai societăţilor
persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii,
infracţiuni de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de
Legea nr. 656/2002 sau pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990.
5 De exemplu, potrivit art. 14 din Legea nr. 295/2004, autorizaţia de procurare a armelor letale se
acordă persoanelor prevăzute la art. 13 alin. (2)-(5) din această lege dacă îndeplinesc, printre altele, condiţia
specificată la art. 14 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, adică nu au fost condamnate, prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un
an, cu executare, pentru infracţiuni comise cu intenţie ori pentru infracţiuni prevăzute de respectiva lege;
deopotrivă, potrivit art. 57 alin. (4) lit. a) din aceeaşi lege, autorizaţia de procurare a armelor neletale
prevăzute în categoria C din anexa legii se acordă persoanelor prevăzute la alin. (1) art. 57 dacă (inclusiv –
n.a.) nu au fost condamnate, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an.
completa/modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul condiţiilor şi

termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale.
În plus, Curtea a reţinut că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a interveni şi a
circumstanţia sfera de incidenţă a decăderilor, interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor
ce rezultă din condamnare. Deopotrivă, Curtea a arătat că legiuitorul urmează să ţină
seama şi de faptul că interdicţiile trebuie reglementate într-un mod rezonabil şi
proporţional în raport cu situaţia care le-a determinat, evitându-se stabilirea în dreptul
pozitiv a unor interdicţii absolute şi perpetue.
Decăderile, incapacităţile şi interdicţiile nu duc la pierderea anumitor drepturi în
mod absolut, ci doar la pierderea exerciţiului unor drepturi. Cu alte cuvinte, fostul
condamnat este în continuare titular al tuturor drepturilor garantate de lege, exerciţiul
acestor drepturi însă este restricţionat, ca regulă, temporar. Aşadar, decăderea din
drepturi, interdicţiile, incapacităţile ce privesc fostul condamnat nu reprezintă măsuri
definitive luate faţă de el, în sensul că redarea exerciţiului acestor drepturilor este
posibilă în condiţiile legii.
Astfel, având în vedere că aceste decăderi, interdicţii şi incapacităţi constituie ade-
vărate obstacole în calea reinserţiei sociale a persoanelor condamnate, în toate legisla-
ţiile penale moderne au fost înscrise dispoziţii care să limiteze în timp astfel de situaţii,
astfel încât, după trecerea unui interval de timp după executarea pedepsei, persoana
fostă condamnată să fie repusă în drepturile sale anterioare condamnării. Încetarea
acestor efecte ţine de instituţia cauzelor care înlătură consecinţele condamnării1.
În Codul penal al României „Cauzele care înlătură consecinţele condamnării” sunt
reglementate în Titlul IX. În particular, în cadrul acestui capitol este prevăzută
reabilitarea, reglementările în materie fiind departajate în dispoziţii specifice pentru
fiecare dintre cele două modalităţi ale sale: reabilitarea de drept (art. 165 C. pen.) şi
1 De menţionat că consecinţele extrapenale care derivă din condamnare şi care vizează decăderi,
interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin aplicarea legii penale de dezincriminare. Articolul 4 din Codul
penal prevede expres că „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de
siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Deşi norma penală face vorbire
despre consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale
nu pot fi limitate doar la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor
judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or, potrivit art. 4 teza
întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite
sub legea veche; deci, în mod implicit, consecinţele extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Aceleaşi consecinţe extrapenale sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se
realizează prin lege şi este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare,
potrivit art. 152 alin. (1) teza a doua din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum
şi celelalte consecinţe ale condamnării”. Cu alte cuvinte, efectele amnistiei postcondamnatorii vizează atât
sfera penală, înlăturând executarea pedepsei aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a
început, cât şi sfera extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs (a se
vedea în acest sens: Decizia nr. 304/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2
cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).
reabilitarea judecătorească (art. 166, art. 168, art. 170, art. 171 C. pen.) şi dispoziţii
comune pentru ambele modalităţi (art. 167, art. 169 C. pen.). Remarcăm că, în esenţă,
Codul penal prevede o singură cauză care înlătură consecinţele condamnării – adică
reabilitarea (care are două modalităţi); prin urmare, susţinem punctul de vedere deja
exprimat în doctrină potrivit căruia pluralul folosit în denumirea Titlului IX al Codului
penal nu este justificat1.
Înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu doar materia dreptului penal (spre
exemplu, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă
sau persoana va putea să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la
aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. a) C. pen.] ori a amânării aplicării pedepsei
[art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei
[art. 91 alin. (1) lit. b) C. pen.], ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din
condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea
definitivă a hotărârii de reabilitare [art. 169 alin. (1) C. pen.].
Secţiunea II
Reabilitarea

Termenul „reabilitare” are origine latină (rehabilitatus) desemnând „capacitatea de
reînnoire”. În sensul cel mai larg, a reabilita înseamnă a restabili o persoană în
drepturile anterioare. În sfera dreptului penal, reabilitarea fostului condamnat se
manifestă prin reintegrarea acestuia în viaţa socială, fără a mai fi pus sub presiunea
interdicţiilor, incapacităţilor sau decăderilor ce decurg din hotărârea de condamnare. Pe
această cale, fostul condamnat este repus în situaţia de până la condamnare, iar fapta
comisă pentru care a executat pedeapsa rămâne dată uitării. Astfel, societatea îl admite
pe fostul condamnat din nou în cercul său şi îi redă încredere pe care a avut-o anterior.
Reîncadrarea fostului condamnat în societate se face totuşi în mod treptat; or, odată
ce o persoană a demonstrat vicii infracţionale în comportament, pentru ca să reobţină
încrederea societăţii trebuie să demonstreze prin conduita sa absenţa predilecţiei spre
infracţionalitate şi conştientizarea celor comise anterior. Aşadar, în mod firesc, imediat
după executarea pedepsei (principale, accesorii, complementare) faţă de fostul con-
damnat devin incidente şi alte consecinţe ale condamnării, exprimate în interdicţii,
decăderi şi incapacităţi. Aşa cum am menţionat în secţiunea anterioară, prin esenţa lor,
aceste consecinţe ale condamnării constituie măsuri de protecţie pe care statul le
instituie în vederea evitării unor noi infracţiuni de către un fost condamnat.
Tocmai interdicţiile, decăderile şi incapacităţile fac obiectul reabilitării.

În doctrina de specialitate s-a afirmat că decăderile şi interdicţiile pot decurge din

hotărârea de condamnare atunci când aceasta cuprinde interzicerea unor drepturi ca
pedeapsă complementară, iar incapacităţile pot decurge din diferitele dispoziţii cuprinse
în legi extrapenale, care interzic foştilor condamnaţi accesul la anumite funcţii sau
activităţi. S-a apreciat că, de regulă, pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi este executată până la împlinirea termenelor de reabilitare şi odată cu ea se
sting şi decăderile şi interdicţiile aferente. Incapacităţile însă rămân, fiindcă ele nu sunt
legate de un anumit termen. De aceea, reabilitarea are ca obiect incapacităţile şi numai
uneori decăderi şi interdicţii1.
Asemenea opinie pare însă a fi restrictivă. Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, obiect al reabilitării sunt, potrivit art. 169 alin. (1) C. pen., incapa-
cităţile, nedemnităţile, decăderile şi interdicţiile care decurg din condamnare. Acestea,
deşi decurg dintr-o condamnare, constituie consecinţe extrapenale, deoarece nu funcţio-
nează ca pedepse, ci sunt menite să ocrotească anumite interese publice2. O concluzie
similară derivă şi din interpretările formulate în Decizia Curţii Constituţionale
nr. 304/2017 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo-
ziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale” din Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor3.
Ca fenomen juridic, reabilitarea presupune, pe de o parte, existenţa unui statut
juridic propriu unui fost condamnat, caracterizat prin anumite incapacităţi şi decăderi
din drepturi, prin persistenţa anumitor consecinţe extrapenale şi chiar penale ale
condamnării, iar pe de altă parte, posibilitatea şi recunoaşterea necesităţii modificării
acestui statut, în anumite condiţii, prin înlăturarea decăderilor, interdicţiilor şi altor
consecinţe ale condamnării4.
Reabilitarea este instituţia de drept penal care face să înceteze decăderile, interdic-
ţiile şi incapacităţile ce rezultă din condamnare. Prin reabilitarea unui condamnat se
înţelege repunerea lui, din punct de vedere moral şi social, în situaţia pe care acesta o
avea înainte de condamnare5. Aşadar, reabilitarea face ca fostul condamnat să revină în
comunitate pe aceeaşi poziţie, îi restabileşte toate drepturile sale, înlătură orice
interdicţie, incapacitate sau decădere ce a survenit drept consecinţă din hotărârea de
condamnare.
Reabilitarea prezintă următoarele trăsături:
a) poate fi obţinută pentru orice condamnare – de regulă, orice condamnat pentru
orice infracţiune, în urma executării pedepsei poate beneficia de instituţia reabilitării, în
condiţiile legii, astfel încât ulterior se vor înlătura toate interdicţiile, decăderile şi

2 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2018 referitoare la interpretarea art. 189 alin. (1)
lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 1000 din 27 noiembrie
2018.
5 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, Decizia nr. 234/A din 10 martie 2006.
incapacităţile ce au decurs din condamnare. Trebuie de remarcat însă că, în cazul în care
o persoană a fost declarată nedemnă de a moşteni în virtutea faptului că a fost
condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a
unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut
ca urmare moartea victimei, efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea
nedemnului (art. 961 C. civ.);
b) este o cauză extinctivă, indivizibilă. În acest fel, reabilitarea se aplică faţă de
persoană pentru toate condamnările succesive, evident, în măsura în care sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru aceasta. Ea nu poate fi aplicată doar în partea
unei condamnări, iar în rest să rămână nestinse interdicţiile, decăderile şi incapacităţile
rezultate din altă condamnare. Or, o reabilitare parţială – numai pentru o condamnare
ori pentru unele dintre condamnările suferite de condamnat – este lipsită de sens,
deoarece reabilitarea priveşte persoana condamnatului şi nu condamnările suferite de
acesta. Însă, dacă pentru una dintre condamnări este operabilă reabilitarea de drept, iar
pentru altele reabilitarea judecătorească, situaţia condamnatului trebuie analizată în
funcţie de dispoziţiile legale ce reglementează reabilitarea judecătorească1;
c) operează in personam – reabilitarea vizează persoana condamnatului şi nu se
referă exclusiv la o anumită condamnare pe care acesta a suferit-o;
d) produce efecte numai pentru viitor – reabilitarea este o cauză care înlătură, pe
viitor, consecinţele penale şi extrapenale ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare,
făcând ca fostul condamnat să se poată bucura din nou, fără nicio restricţie, de toate
drepturile subiective, politice şi social-economice recunoscute cetăţenilor;
e) îndeplineşte o funcţie reeducativă, deoarece are ca scop de a readuce în societate
pe fostul condamnat în statutul său anterior condamnării, astfel încât comunitatea să-l
privească fără temere.
În Codul penal, instituţia reabilitării persoanei fizice este reglementată în Titlul IX
„Cauzele care înlătură consecinţele condamnării”, art. 165-171, iar reabilitarea
persoanei juridice – în Titlul VI „Răspunderea penală a persoanei juridice”, Capitolul
III „Dispoziţii comune”, art. 150 C. pen.
Felurile reabilitării. Aşa cum rezultă din Codul penal, după condiţiile şi modul în
care poate fi obţinută, o reabilitare poate interveni în două ipoteze distincte: în
dependenţă de desfăşurarea normală a evenimentelor, funcţionând din momentul în care
condiţiile legale sunt reunite ori prin solicitarea ei directă de la judecător, funcţionând
din momentul acordării ei de către instanţă.
În prima ipoteză, este vorba de reabilitarea de drept, care se obţine în mod automat
în virtutea legii (ope legis) şi apare ca consecinţă a trecerii unui interval de timp după
executarea pedepsei. Nu este necesar ca fostul condamnat să o solicite sub vreo anumită
formă, ea se aplică automat apariţiei condiţiei legii de trecere a unui interval stabilit de
timp după executarea pedepsei (amenzii, pedepsei închisorii de până la 2 ani, fie
pedepsei închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere).
În al doilea caz, este vorba de reabilitarea judecătorească, care se obţine prin

hotărâre judecătorească atunci când instanţa care judecă cererea celui interesat constată
că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării şi că fostul
condamnat a dovedit că s-a îndreptat şi că merită reabilitarea. Ea intervine în toate
celelalte cazuri în care nu se aplică reabilitarea de drept.
Mai detaliat vom descrie aceste două forme în paragrafele de mai jos.
§2. Reabilitarea de drept

Noţiuni generale. Reabilitarea se spune că este „de drept” (legală) prin faptul că
funcţionează prin vocaţia legii, pe deplin drept, spre deosebire de reabilitarea
„judecătorească”. Această primă formă de reabilitare este prevăzută la art. 165 C. pen.,
potrivit căruia reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a
fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o
altă infracţiune.
Deci, reabilitarea persoanei fizice de drept operează doar prin lege, în prezenţa
condiţiilor expres specificate referitoare la pedeapsa pentru infracţiunea comisă şi
termenul în care persoana nu trebuie să comită noi infracţiuni. Doar simpla îndeplinire a
factorilor menţionaţi condiţionează aplicarea reabilitării de drept. Lipsa formalităţilor
determină specificul acestei forme de reabilitare.
În acelaşi timp, potrivit art. 150 C. pen., reabilitarea persoanei juridice are loc de
drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa
complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârşit
nicio altă infracţiune.
Condiţiile reabilitării de drept pot fi categorisite în trei tipuri: condiţii ce privesc
condamnarea, condiţii referitoare la termenul de reabilitare şi condiţii ce privesc con-
duita condamnatului. Aceste trei condiţii rezultă din norma legală prevăzută la art. 165
C. pen.
Condiţii cu privire la condamnare. Conform dispoziţiilor art. 165 C. pen.,
reabilitarea de drept intervine pentru:
a) condamnări la pedeapsa amenzii;
b) condamnări la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani;
c) condamnări la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere.
În cazul condamnărilor la plata amenzii, este irelevant cuantumul amenzii stabilite,
precum şi modalitatea de plată, iar în cazul pedepsei cu închisoarea, este irelevant dacă
aceasta a fost aplicată pentru o singură infracţiune sau ca pedeapsă rezultantă a unui
concurs de infracţiuni. De asemenea, nu are relevanţă dacă pedeapsa închisorii de până
la 2 ani a fost executată efectiv ori executarea ei s-a stins prin graţiere totală ori a
restului de pedeapsă sau prin prescripţia executării acesteia şi nu are importanţă natura
infracţiunii ce a atras condamnarea1.

Aşa cum rezultă din prevederile art. 91 C. pen., pentru o pedeapsă cu închisoarea
de până la 3 ani intervine reabilitarea de drept în aceleaşi condiţii ca şi pentru o
condamnare la pedeapsa amenzii ori o condamnare la pedeapsa închisorii de până la 2
ani, numai că pentru pedeapsa cu închisoarea de până la 3 ani să se fi dispus
suspendarea executării sub supraveghere şi cel condamnat să fi îndeplinit condiţiile
cerute de lege pentru ca, la expirarea termenului de supraveghere, pedeapsa să fie
considerată ca executată1.
Reiterăm în context că reabilitarea de drept poate fi aplicată şi în cazul condam-
nărilor succesive, dar numai dacă pentru fiecare condamnare în parte sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege. Dacă însă, în cazul unei pluralităţi de condamnări, pentru
unele dintre ele operează reabilitarea de drept, iar altele sunt susceptibile de reabilitare
judecătorească, situaţia condamnatului trebuie analizată în funcţie de dispoziţiile legale
ce reglementează reabilitarea judecătorească.
În cazul persoanei juridice, reabilitarea de drept se poate obţine atât în cazul
condamnării la pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul acesteia, cât şi în cazul
condamnării la pedeapsa complementară.
Condiţii privitoare la termenul de reabilitare. Reabilitarea de drept intervine atât
în cazul persoanei fizice, cât şi al celei juridice, după expirarea a 3 ani de zile din
momentul când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată, iar persoana
condamnată, fizică sau juridică, nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Condiţii privitoare la conduita condamnatului. Potrivit prevederilor legale
(art. 165, art. 150 C. pen.), fostul condamnat, persoană fizică sau juridică, în timpul ter-
menului de 3 ani trebuie să nu fi săvârşit o altă infracţiune, fără a avea vreo importanţă
natura, gravitatea faptei săvârşite ori locul săvârşirii acesteia, în ţară sau în străinătate,
dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 C. pen.; în caz contrar, reabilitarea de drept nu
operează. Prin „săvârşirea unei infracţiuni” în acest context se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator
sau complice (art. 174 C. pen.).
Trebuie particularizate două situaţii:
‒ în ipoteza comiterii unei infracţiuni înăuntrul termenului de reabilitare, pentru
care va fi operabilă reabilitarea de drept, atunci reabilitarea de drept va interveni peste 3
ani după comiterea noii infracţiuni pentru ambele condamnări;
‒ în ipoteza comiterii unei infracţiuni în cursul termenului de reabilitare, care va
putea fi susceptibilă de reabilitare judecătorească, atunci reabilitarea de drept nu va
putea fi aplicată nici faţă de prima, chiar după expirarea a 3 ani de la comiterea celei de
a doua infracţiuni. În acest caz, pentru ambele condamnări va putea fi operabilă doar
reabilitarea judecătorească dacă vor fi întrunite condiţiile necesare.
În cazul în care în termenul de 3 ani va fi comisă o infracţiune care va cădea sub
incidenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală (amnistie, retragerea plângerii
1 Ibidem.
prealabile, lipsa plângerii prealabile, prescripţie), apreciem că, sub auspiciul acestor
cauze, nu se exclude existenţa faptei anterioare în materialitatea ei, astfel încât fapta
săvârşită îşi păstrează caracterul de infracţiune, indiferent dacă este sau nu urmată de o
condamnare. Prin urmare, în această situaţie, va începe să curgă un nou termen de
reabilitare, corespunzător pedepsei pentru infracţiunea săvârşită.
Dimpotrivă, în cazul în care în interiorul termenului de reabilitare va fi săvârşită o
faptă sub imperiul cauzelor justificative ori al cauzelor de imputabilitate, potrivit preve-
derilor legale (art. 18-31 C. pen.), atare fapte nu constituie infracţiuni; prin urmare, va fi
îndeplinită condiţia examinată.
Procedura reabilitării de drept se realizează în temeiul art. 528 C. pr. pen. In
concreto, potrivit alin. (1) al articolului menţionat, la împlinirea termenului de 3 ani
prevăzut la art. 165 C. pen., dacă persoana condamnată (persoană fizică – n.a.) nu a mai
săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge din
oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului. Deopotrivă, potrivit alin. (2)
al aceluiaşi articol, la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 C. pen., dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge
din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice.
Mecanismul de bază prin care poate fi demonstrată reabilitarea de drept a unei
persoane este certificatul de cazier judiciar. Specificăm că, pentru fostul condamnat,
necesitatea probării reabilitării de drept poate apărea fie în planul angajării sale la un loc
de muncă ori înscrierii la un concurs pentru ocuparea unei funcţii pentru care se cere
lipsa antecedentelor penale, fie pentru alte situaţii determinate de alte interese ale
acestuia.
Certificatul de cazier judiciar se eliberează de autorităţile competente şi confirmă în
mod oficial că titularul acestui document nu are antecedente penale şi nu este urmărit
penal. În acest sens, potrivit art. 31 lit. a) din Legea nr. 290/20041, certificatul de cazier
judiciar este documentul eliberat persoanelor, care atestă situaţia judiciară a acestora. În
conformitate cu prevederile art. 15 alin. (1) lit. b) din legea menţionată supra, persoa-
nele fizice înscrise în cazierul judiciar sau cu privire la care s-au făcut notări provizorii
se scot din evidenţă dacă a intervenit reabilitarea judecătorească sau de drept.
Un alt mecanism de probare a reabilitării de drept, implementat în mod constant în
jurisprudenţă2, este constatarea reabilitării prin intermediul unei hotărârii a instanţei de
judecată, la solicitarea fostului condamnat pentru care a intervenit reabilitarea de drept.
În cazul constatării reabilitării de drept, instanţa de judecată nu decide în privinţa
reabilitării fostului condamnat, fiindcă el este deja reabilitat în mod automat prin
1 Articolul 31 a fost introdus de pct. 1 al art. I din Legea nr. 247 din 5 decembrie 2016. Publicată în
M. Of. nr. 983 din 7 decembrie 2016.

2 A se vedea Sentinţa penală nr. 536 din 4 decembrie 2013 a Judecătoriei Turda; Sentinţa penală
nr. 413 din 29 august 2011 a Judecătoriei Tecuci.

vocaţia legii (de drept), dar numai în privinţa reabilitării acestuia pentru condamnarea
suferită. În acest fel, fostul condamnat poate demonstra reabilitarea sa de drept pe baza
copiei de pe hotărârea judecătorească de constatare a reabilitării.
De menţionat că constatarea reabilitării de drept nu este o procedură reglementată
nemijlocit prin lege, ci numai o practică a instanţelor de judecată, consolidată în temeiul
Deciziei de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 8/1969, confirmată şi la nivel
doctrinar1. În plan juridic, a existat totuşi o încercare de reglementare a constatării
reabilitării în legea penală, prin intermediul art. 151 alin. (3) C. pen. din 28 iunie 2004
(Legea nr. 301/2004) care nu a intrat însă în vigoare2.
Codul de procedură penală actual (Legea nr. 135/2010), intrat în vigoare la data de
1 februarie 20143, deopotrivă nu reglementează procedura constatării reabilitării de
drept de către instanţa de judecată, însă, spre deosebire de Codul de procedură penală
anterior4, indică expres în privinţa radierii din oficiu de către autoritatea care ţine
evidenţa cazierului judiciar a menţiunilor privind pedeapsa aplicată persoanei fizice sau
juridice (art. 528 C. pr. pen.).
În virtutea prevederii de la art. 528 C. pr. pen, actualmente, în practica instanţelor
de judecată nu există o concepţie unitară referitoare la admisibilitatea cererii privind
constatarea reabilitării de drept. Astfel, în jurisprudenţa recentă, în unele cazuri s-a
considerat că instanţele de judecată nu au competenţă în examinarea cererilor de
constatare a reabilitării de drept, iar în altele s-a formulat o soluţie opusă, potrivit căreia
instanţele de judecată sunt competente în examinarea cererilor de constatare a
reabilitării de drept.
Pe de o parte, în planul întemeierii hotărârii de inadmisibilitate a cererilor de
constatare a reabilitării de drept, instanţele de judecată au făcut trimitere la art. 528
alin. (1) C. pr. pen. şi la art. 165, 167 C. pen. Astfel, la împlinirea termenului de 3 ani de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă persoana condamnată nu a
mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge
din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului. Textul vizează
condamnările la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani. Rezultă astfel că organul
1 A se vedea în acest sens: C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., pp. 488-489; G. Antoniu, Al. Boroi,
B.N. Bulai ş.a., op. cit., p. 478; M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., pp. 491-492.
2 Potrivit normei în cauză, reabilitarea de drept putea fi constatată şi de instanţa de judecată. În acest
caz, instanţa verifica îndeplinirea condiţiilor privind reabilitarea de drept, după care pronunţa o hotărâre în
constatare.
3 Conform art. 103 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind
dispoziţii procesual penale, Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală intră în vigoare la data
de 1 februarie 2014.
4 De altfel, Codul de procedură penală din 12 noiembrie 1968 reglementa numai procedura reabilitării
judecătoreşti (art. 494-503). Per a contrario, noul Cod de procedură penală din 1 iulie 2010 (Legea
nr. 135/2010) reglementează procedura reabilitării în general, în art. 527 fiind stabilit că reabilitarea are loc
fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 din Codul penal, fie la cerere, acordată de instanţa de
judecată, în condiţiile prevăzute în prezentul capitol.
abilitat de lege pentru ştergerea din cazier a menţiunilor privind pedeapsa este autori-
tatea care ţine evidenţa acestuia, şi nu instanţa de judecată1.
Pe de altă parte, instanţele care se consideră competente să examineze în conti-
nuare cererile de constatare a reabilitării de drept au reţinut diverse argumente în acest
sens: cererea de constatarea a reabilitării de drept nu poate fi considerată inadmisibilă,
dreptul de acces la justiţie fiind un drept constituţional2; în baza art. 528 alin. (1)
C. pr. pen., autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar nu se poate substitui unei
instanţe penale competente a se pronunţa asupra aplicării unor instituţii de drept
substanţial sau procedural, cum ar fi constatarea intervenirii reabilitării de drept, califi-
carea unei cereri ca fiind reabilitare de drept sau judecătorească, aplicarea legii mai
favorabile, persoana competentă a solicita reabilitarea, suspendarea reabilitării, menţiu-
nile despre reabilitare pe sentinţe judecătoreşti etc.3; adresarea cu o cerere de constatare
a reabilitării de drept poate fi înaintată doar în situaţiile în care organul competent nu a
efectuat din oficiu în fişa de cazier menţiunile despre reabilitarea de drept4; este greşită
interpretarea legală raportată la dispoziţiile art. 528 ale noului Cod de procedură penală
prin care se stabileşte doar în competenţa exclusivă a autorităţii care ţine în evidenţă
cazierul judiciar ştergerea din oficiu, excluzându-se autoritatea judecătorului de drept
penal în a se pronunţa asupra unui text de lege prevăzut de Codul penal. Codul de
procedura penală prevede dispoziţii comune cu privire la judecarea reabilitării şi calea
1 A se vedea Sentinţa penală nr. 174 din 9 iulie 2014 a Judecătoriei Paşcani; Sentinţa penală nr. 305
din 15 decembrie 2014 a Judecătoriei Paşcani; Sentinţa penală nr. 43 din 16 martie 2015 a Judecătoriei
Paşcani; Sentinţa penală nr. 813 din 8 septembrie 2016 a Tribunalului Iaşi; Sentinţa penală nr. 503 din 11
decembrie 2017 a Judecătoriei Paşcani.
2 Decizia penală nr. 4 din 20 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Iaşi: Chiar dacă există stabilită în sarcina
autorităţii care ţine evidenţa cazierului judiciar obligativitatea de a şterge din oficiu menţiunile privind
pedeapsa aplicată condamnatului dacă a intervenit reabilitarea de drept, aceasta nu poate împiedica persoana
condamnată de a se adresa instanţei competente – în virtutea principiului constituţional al liberului acces la
justiţie – şi de a cere constatarea intervenirii reabilitării de drept. De altfel, art. 528 din Codul de procedură
penală nu impune persoanei interesate obligaţia de a se adresa, în prealabil, autorităţii competente, astfel
încât, în absenţa unei prevederi legale cu caracter procedural care să oblige expres persoana condamnată de
a se adresa mai întâi autorităţii competente să ţină evidenţa cazierului judiciar şi abia apoi instanţei, nu se
poate susţine cu temei că o cerere adresată organului jurisdicţional – precum cea dedusă judecăţii, de
constatare a intervenirii reabilitării de drept – este inadmisibilă.
3 Sentinţa penală nr. 175 din 5 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti.
4 Sentinţa penală nr. 986 din 15 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti, menţinută prin Decizia penală nr.
344/CO din 13 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti: Tribunalul a apreciat că este inadmisibilă,
urmând a respinge cererea de constatare a intervenirii reabilitării de drept, având în vedere că atât din
certificatul de cazier eliberat petentului, cât şi din fişa de cazier judiciar, eliberată la solicitarea instanţei de
judecată, rezultă că petentul nu este înscris în cazierul judiciar, fiind evident că reabilitarea a operat de drept,
iar autoritatea care ţine evidenţa a şters din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată. Motivele invocate
de petent în sensul că solicită instituţia la care doreşte să se angajeze o hotărâre judecătorească prin care să
constate că a intervenit reabilitarea de drept, care nu au fost dovedite, nu au nicio relevanţă pentru
soluţionarea prezentei cereri. În ipoteza în care organul competent nu efectua din oficiu în fişa de cazier
menţiunile corespunzătoare ca urmare a intervenirii reabilitării de drept, în mod evident formularea unei
cereri către instanţa de judecată care să constate incidenţa acestei instituţii de drept penal era pe deplin
justificată, însă în situaţia în care din fişa de cazier rezultă că aceste menţiuni au fost deja efectuate, o astfel
de cerere apare ca fiind inadmisibilă.
de atac, art. 32 din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar nu prevede o procedură
prealabilă în ceea ce priveşte ştergerea din oficiu de către autoritatea care ţine evidenţa
cazierului judiciar, ci se stabileşte doar o modalitate de rectificare a datelor înscrise sau
a notărilor provizorii dacă acestea nu corespund situaţiei reale sau dacă înregistrarea lor
nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale. Or, rectificarea datelor însemnă modifi-
carea acestora şi nu radierea sau ştergerea, aşa cum prevede Codul de procedură
penală1.
Într-o altă abordare jurisprudenţială, instanţa de judecată a respins o astfel de
cerere, pornind de la ipoteza că petentul nu figurează pe fişa de cazier cu nicio
menţiune, respectiv petentul fiind reabilitat la acest moment, ipoteză în care cererea este
fără obiect2. Această abordare a instanţei nu prezintă o viziune clară dacă se consideră
totuşi competentă instanţa în a examina cererea de constatare a reabilitării de drept.
În ce ne priveşte, considerăm că legiuitorul urmează să intervină pentru a clarifica
aceste aspecte, astfel încât instanţa de judecată să fie competentă în a interveni în sensul
constatării reabilitării de drept doar în cazurile în care autoritatea care ţine evidenţa
cazierului judiciar nu şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condam-
natului, dacă a intervenit reabilitarea de drept3, inclusiv în situaţiile conflictuale, în care
instanţa urmează să se expună asupra aplicării unor instituţii de drept substanţial sau
procedural, cum ar fi calificarea unei cereri ca fiind reabilitare de drept sau judecăto-
rească, aplicarea legii mai favorabile4, persoana competentă a solicita reabilitarea,
suspendarea reabilitării, data de la care urmează să fie socotit termenul de reabilitare,
menţiunile despre reabilitare pe sentinţe judecătoreşti etc., cazuri în care instanţa va
aprecia dacă a intervenit sau nu reabilitarea de drept.
§3. Reabilitarea judecătorească

Generalităţi. Reabilitarea judecătorească este o formă de înlăturare a consecinţelor
condamnării, care se acordă de către instanţa de judecată la cererea condamnatului, iar
după moartea acestuia, la cererea soţului ori a rudelor apropiate5. Reabilitarea judecăto-
rească este prevăzută pentru toate celelalte cazuri exceptate de la reabilitarea de drept;
prin urmare, are o arie de aplicare mai largă.
În coraport cu reabilitarea de drept, în cazul reabilitării judecătoreşti nu este
suficientă numai întrunirea condiţiilor legale pentru reabilitarea persoanei, astfel încât
aceasta nu intervine automat, fiind necesară şi o hotărâre a instanţei judecătoreşti
pronunţată în acest sens. Aşadar, reabilitarea judecătorească o pronunţă instanţa de
1 A se vedea Decizia penală nr. 72/DC din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Vaslui.
2 Sentinţa penală nr. 295 din 4 februarie 2015 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
3 A se vedea Sentinţa penală nr. 413 din 29 august 2011 a Judecătoriei Tecuci.
4 A se vedea Decizia penală nr. 72/DC din 28 aprilie 2015 a Tribunalului Vaslui.
5 Potrivit art. 530 alin. (1) C. pr. pen., cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către
condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele apropiate pot
continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
judecată ca urmare a verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru o astfel

de reabilitare şi reprezintă o recunoaştere a dreptului celui condamnat de a se integra în
societate şi de încetare a oricăror interdicţii, decăderi ori incapacităţi ce decurgeau din
condamnare1. Necesitatea de a verifica prin hotărâre judecătorească îndeplinirea cumu-
lativă a condiţiilor de reabilitare este dictată de natura condamnărilor pentru care
intervine. Or, reabilitarea judecătorească se referă la condamnări cu pedepse mai mari
în coraport cu reabilitarea de drept.
Motivaţia fostului condamnat de a obţine reabilitarea judecătorească poate fi
determinată de un interes imediat şi personal, ca, de pildă, necesitatea acestuia de a
ocupa o funcţie sau de a desfăşura o activitate pentru care se cere să nu aibă antecedente
penale ori de un interes pe plan social, care poate face ca fostul condamnat fie să apară
ca demn de încredere şi de respect în relaţiile cu ceilalţi membrii ai societăţii, fie să
recapete sentimentul demnităţii şi dreptul de a nu i se mai reproşa trecutul în urma
încetării decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor decurgând din calitatea de fost
condamnat2. În legătură cu cel de-al doilea interes menţionat, relevanţa restabilirii
imaginii fostului condamnat în societate se poate extinde nu doar pe timpul vieţii
acestuia, dar şi după decesul lui. În acest sens, potrivit art. 79 C. civ., memoria
persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia
persoanei aflate în viaţă. Tocmai în acest plan, este temeinică reglementarea prevăzută
la art. 166 alin. (2) C. pen., potrivit căreia poate fi reabilitat şi condamnatul decedat
până la împlinirea termenului de reabilitare, dacă instanţa, evaluând comportamentul lui
până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. Astfel, după moartea fostului
condamnat, cererea de reabilitare poate fi depusă de soţ sau de rudele apropiate.
Deopotrivă, soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită
anterior decesului acestuia.
În mod tranşant, reabilitarea judecătorească este reglementată prin dispoziţiile
art. 166-171 C. pen. Aceste dispoziţii constituie sediul unic al reglementării materiale a
reabilitării judecătoreşti a persoanei fizice; legea nu prevede reabilitarea judecătorească
a persoanei juridice.
Condiţiile reabilitării judecătoreşti. Reabilitarea judecătorească se acordă numai
în cazul întrunirii condiţiilor prevăzute de lege cu privire la condamnările pentru care se
cer, cu privire la termenele de reabilitare, cu privire la conduita condamnatului. De
menţionat că în cazul reabilitării judecătoreşti condiţiile privind conduita condamnatului
(denumite şi condiţii de fond ale reabilitării) sunt expres prevăzute în art. 168 C. pen. cu
denumirea marginală „Condiţiile reabilitării judecătoreşti”, celelalte două condiţii
(referitoare la condamnări şi referitoare la termenele de reabilitare), deşi nu au o
reglementare expresă în şirul condiţiilor reabilitării judecătoreşti, sunt deductibile din
conţinutul art. 166 C. pen., prin urmare, nu pot fi contestate. Or, neîntrunirea oricăreia
dintre aceste trei condiţii va duce la respingerea cererii de reabilitare judecătorească.

2 A se vedea în acest sens: I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit.,, p. 774.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării

judecătoreşti o realizează instanţa de judecată la solicitarea fostului condamnat, iar după
moartea acestuia, la solicitarea soţului sau a rudelor apropiate.
Condiţii referitoare la condamnare. Reabilitarea judecătorească operează pentru
toate condamnările care nu cad sub incidenţa reabilitării de drept. Reabilitarea
judecătorească se acordă pentru toate condamnările succesive, chiar dacă pentru unele
dintre acestea ar fi incidentă reabilitarea de drept1. În practica judiciară s-a admis că
reabilitarea judecătorească poate interveni şi în cazul condamnărilor pentru care s-a
aplicat amnistia, întrucât efectele celei dintâi sunt mai extinse decât ale celei din urmă.
Astfel, spre deosebire de amnistie, care înlătură doar consecinţele de ordin represiv ale
condamnării, reabilitarea are ca efect încetarea tuturor decăderilor, interdicţiilor şi
incapacităţilor care rezultă din condamnare şi care subzistă şi după amnistie2.
Condiţii referitoare la termenul de reabilitare. Spre deosebire de reabilitarea de
drept, pentru care legea prevede un termen compus dintr-o durată fixă de 3 ani, pentru
reabilitarea judecătorească sunt prevăzute mai multe termene, compuse din durate fixe,
stabilite în funcţie de natura şi durata pedepsei pe care condamnatul a executat-o sau
care este considerată ca executată. Din conţinutul art. 166 alin. (1) C. pen. se desprind
următoarele termene ale reabilitării judecătoreşti:
‒ 4 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu
depăşeşte 5 ani;
‒ 5 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
‒ 7 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
‒ 10 ani în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată
executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării
pedepsei sau a liberării condiţionate.
Nu are relevanţă dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată de o instanţă
română sau de una străină, dacă produce efecte pe teritoriul României ori dacă pedeapsa
a fost pronunţată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni,
deoarece în urma contopirii pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente
condamnatul a executat o singură pedeapsă3.
Potrivit, art. 166 alin. (2) C. pen., condamnatul decedat până la împlinirea
termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea
condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. Solicitarea reabilitării
fostului condamnat în acest caz se poate face de către soţ sau de către rudele apropiate
ale acestuia. Deopotrivă, soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare
pornită anterior decesului de către fostul condamnat.
2 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, Decizia nr. 391/A din 14 aprilie 2005.
Condiţiile privitoare la conduita condamnatului. Pentru obţinerea reabilitării

judecătoreşti, legea stabileşte (art. 168 C. pen.) că fostul condamnat trebuie să înde-
plinească şi anumite condiţii referitoare la conduita sa, şi anume:
a) Să nu fi săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut pentru
reabilitare. Şi în acest context, prin „săvârşirea unei noi infracţiuni” se are în vedere
semnificaţia stabilită de legiuitor în art. 174 C. pen. şi se referă la săvârşirea oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiuni, consumată sau tentativă,
precum şi la participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau
complice. Dacă după verificarea conduitei fostului condamnat în cursul termenului de
reabilitare se stabileşte că fostul condamnat nu a săvârşit nicio infracţiune, aceasta
constituie o dovadă certă că el s-a îndreptat în urma executării pedepsei anterioare şi, în
consecinţă, cererea de reabilitare poate fi admisă. Dacă, din contra, fostul condamnat
săvârşeşte în acest interval de timp o nouă infracţiune (indiferent de natura, gravitatea
ori locul săvârşirii infracţiunii, dacă hotărârea este recunoscută pe teritoriul României),
acesta nu va putea fi reabilitat; prin urmare, cererea lui de reabilitare va fi respinsă.
Atunci când pentru infracţiunea comisă în termenul de reabilitare nu sunt incidente
cauze care înlătură răspunderea penală – retragerea plângerii prealabile, împăcarea
părţilor ori incidenţa amnistiei – condiţia examinată nu este îndeplinită, fiindcă fostul
condamnat a comis o infracţiune, neavând relevanţă modul cum s-a soluţionat procesul
penal, prin condamnare ori prin aplicarea cauzelor care înlătură răspunderea penală1.
Dimpotrivă, când pentru fapta săvârşită în termenul de reabilitare este incidentă o
cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 18-31 C. pen.), apreciem că o astfel de
faptă nu poate să reprezinte în sensul legii o infracţiune şi este îndeplinită condiţia
prevăzută în dispoziţiile din art. 168 lit. a) C. pen.2.
b) Să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi să-şi fi îndeplinit obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că
nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la
despăgubiri. Aşadar, reabilitarea nu poate fi admisă decât în cazul în care a fost
executată integral hotărârea de condamnare, avându-se în vedere atât latura penală (prin
executarea pedepsei principale), cât şi latura civilă (prin plata cheltuielilor de judecată şi
a despăgubirilor civile). Legea penală prevede două situaţii în care fostul condamnat
poate fi reabilitat pe cale judecătorească, deşi nu a achitat cheltuielile de judecată şi nu a
îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare: 1) cazul în care fostul
condamnat dovedeşte că nu a avut posibilitatea să îndeplinească şi 2) cazul în care
partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Prin urmare, dacă instanţa de judecată constată că partea civilă a renunţat la despă-
gubiri, va considera că această condiţie de reabilitare a fost îndeplinită. Totodată, când
condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu
putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind

2 Ibidem, pp. 488-489.
împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru achitarea
în întregime sau în parte a sumei datorate; acest termen suplimentar nu poate depăşi 6
luni [art. 534 alin. (1), alin. (2) C. pr. pen.]. În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează
suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi
[art. 534 alin. (1), alin. (3) C. pr. pen.].
Verificarea îndeplinirii acestei condiţii trebuie făcută în funcţie de executarea
efectivă de către cel condamnat a obligaţiei de a plăti despăgubirile civile. Condamnatul
care nu a plătit despăgubirile datorate nu se poate prevala de faptul ca partea civilă nu a
pus în executare hotărârea, iar din această atitudine pasivă ar reieşi o renunţare implicită
la despăgubiri1. Astfel, în ceea ce priveşte renunţarea la despăgubiri de către partea
civilă, aceasta poate fi considerată ca stingere a obligaţiei numai dacă a fost expresă şi
de bunăvoie, ea neputând fi prezumată2. În ipoteza în care condamnatul intenţionat s-a
eschivat de la plata despăgubirilor civile, iar termenul de solicitare a despăgubirii s-a
prescris, se va constata reaua-credinţă a fostului condamnat şi se va considera ca nu este
îndeplinită condiţia respectivă. Aşadar, prescripţia dreptului părţii vătămate de a cere
executarea silită condamnatului debitor nu poate constitui dovada renunţării la
despăgubiri, cu atât mai mult cu cât prescripţia priveşte numai urmărirea silită a
executării creanţei, fără să afecteze valabilitatea obligaţiei3.
În cazul în care, după verificarea condiţiilor reabilitării judecătoreşti, instanţa de
judecată constată că acestea sunt întrunite cumulativ, ea este obligată să admită cererea
de reabilitare. Per a contrario, dacă instanţa de judecată va constata absenţa oricăreia
dintre condiţiile prevăzute de lege pentru reabilitarea judecătorească, va emite o
hotărâre de respingere a cererii de reabilitare. În acest caz (în temeiul art. 170 C. pen.),
fostul condamnat poate reînnoi cererea de reabilitare. Prin urmare, respingerea cererii
de reabilitare nu exclude posibilitatea repetării ei, dacă fostul condamnat consideră că
după un anumit interval de timp situaţia s-a modificat şi îndeplineşte condiţiile legale
pentru admiterea cererii de reabilitare.
Termenul de reînnoire a cererii de reabilitare diferă în funcţie de temeiurile pentru
care instanţa de judecată a respins cererea de reabilitare depusă anterior, adică dacă
instanţa a constatat neîntrunirea condiţiilor de fond ori neîntrunirea condiţiilor de formă
ale reabilitării judecătoreşti. În acest context, trebuie de clarificat că din dispoziţiile
art. 170 C. pen. coroborate cu dispoziţiile art. 532 C. pr. pen. rezultă că cererea de
reabilitare poate fi respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de fond ori de formă
privind cererea de reabilitare judecătorească. Aşa cum putem deduce din prevederile
legale menţionate, condiţiile de fond ale reabilitării sunt cele referitoare la conduita
condamnatului. În cazul în care cererea de reabilitare a fost respinsă în rezultatul
constatării neîntrunirii acestor condiţii, fostul condamnat poate reînnoi cererea de
1 Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 1350/R din 29 octombrie 2008, secţia a II-a penală şi
pentru cauze cu minori şi familie.

3 Ibidem.
reabilitare după un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin
hotărâre definitivă; în acest interval de timp, condamnatul trebuie să respecte toate
condiţiile prevăzute la art. 168 C. pen. Când cererea a fost respinsă fiindcă a fost intro-
dusă mai înainte de termenul legal, ea poate fi repetată după împlinirea termenului legal
[art. 532 alin. (2) C. pr. pen.].
În cazul în care cererea de reabilitare anterioară a fost respinsă pentru neînde-
plinirea condiţiilor de formă, reînnoirea cererii de reabilitare, conform art. 170 alin. (3)
C. pen., poate avea loc potrivit Codului de procedură penală. Din conţinutul art. 532
C. pr. pen. rezultă cazurile în care cererea de reabilitare se respinge pentru neînde-
plinirea condiţiilor de formă [specificate la art. 532 alin. (1) lit. b) şi c) C. pr. pen.].
Aceste cazuri sunt: lipseşte menţiunea referitoare la adresa condamnatului, iar când
cererea este făcută de altă persoană, adresa acesteia şi petiţionarul nu s-a prezentat la
termenul de înfăţişare; lipseşte vreuna dintre menţiuni privitoare la: a) condamnarea
pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare;
b) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul de timp
de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul când executarea
pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la intro-
ducerea cererii; c) temeiurile cererii; d) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi
orice alte date pentru soluţionarea cererii şi petiţionarul nu a completat cererea la
termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.
În cazul respingerii cererii în temeiul neîndeplinirii condiţiilor de formă, cererea de
reabilitare poate fi depusă oricând după realizarea acestor condiţii.
În plus, potrivit art. 532 alin. (4) C. pr. pen., cererea de reabilitare din care rezultă
că nu priveşte o persoană condamnată determinată, precum şi cererea formulată în
numele unei persoane condamnate fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile
legii, sunt inadmisibile.
Anularea reabilitării. Potrivit art. 171 C. pen., reabilitarea judecătorească va fi
anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infrac-
ţiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
Aşadar, două condiţii se cer a fi întrunite pentru a opera anularea reabilitării
judecătoreşti: pe de-o parte, trebuie să se constate că cel care a solicitat reabilitarea mai
săvârşise o infracţiune în termenul de reabilitare, iar pe de altă parte, că existenţa ei a
fost descoperită ulterior datei la care a fost acordată reabilitarea.
§4. Calculul termenului de reabilitare

Calculul corect al termenelor de reabilitare presupune stabilirea corectă a datei de
la care acestea încep să curgă, precum şi a datei până la care termenele respective
trebuie să fie împlinite1.
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din 19 ianuarie 2009 pentru examinarea recursului în
interesul legii, privind stabilirea pedepsei ce determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în
Potrivit alin. (1) art. 167 C. pen., termenele reabilitării de drept şi ale reabilitării
judecătoreşti se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau
de la data când aceasta s-a prescris.
Data la care se consideră că a luat sfârşit executarea pedepsei închisorii este data la
care condamnatul a fost pus în libertate din locul de detenţie.
În ipoteza liberării condiţionate de la executarea pedepsei cu închisoare, termenul
de reabilitare curge de la data împlinirii duratei pedepsei (respectiv: data considerării ca
executată a acesteia) şi nu de la data liberării condiţionate. În cazul pedepsei cu deten-
ţiunea pe viaţă, din executarea căreia condamnatul a fost liberat condiţionat potrivit
art. 99 C. pen., data executării pedepsei este data expirării termenului de supraveghere
de 10 ani.
Pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care
amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod [art. 167
alin. (2) C. pen.]. Alte moduri de stingere a executării amenzii sunt graţierea şi
prescripţia executării pedepsei.
În ipoteza stingerii executării pedepsei ca rezultat al intervenirii prescripţiei,
termenul de reabilitare se socoteşte de la data la care s-a împlinit termenul prescripţiei
executării pedepsei potrivit art. 162 C. pen. (a se vedea şi consideraţiile expuse în
lucrarea de faţă în secţiunea dedicată analizei prescripţiei executării pedepsei – n.a.).
În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul de reabi-
litare curge de la data actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era
definitivă sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de
graţiere se referă la infracţiuni în curs de judecată [art. 167 alin. (3) C. pen.]. Prin
urmare, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă rămas neexecutat, termenul
de reabilitare se socoteşte de la data intrării în vigoare a legii de graţiere, în cazul
graţierii colective, sau de la data publicării decretului Preşedintelui României, în cazul
graţierii individuale, când graţierea operează asupra unei pedepse definitive1. Atragem
atenţia asupra faptului că prevederea de la art. 167 alin. (3) C. pen. se referă numai la
cazul graţierii totale ori a restului de pedeapsă rămas neexecutat; în cazul graţierii
parţiale care constă în reducerea duratei pedepsei ce se execută ori trebuie să se execute,
urmând ca cel condamnat să execute restul de pedeapsă rămas negraţiat, termenul de
reabilitare se socoteşte de la data executării restului de pedeapsă.
În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la
data împlinirii termenului de supraveghere [art. 167 alin. (4) C. pen.]. Conform art. 92
alin. (1) C. pen., termenul de supraveghere pentru condamnat este cuprins între 2 şi 4
ani, fără a putea fi mai mic decât durata pedepsei aplicate. Acest termen se calculează
de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării sub supra-
veghere a rămas definitivă [art. 92 alin. (2) C pen.].
cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin
cumul juridic în cazul concursului de infracţiuni. Publicată în M. Of. nr. 393 din 10 iunie 2009.
În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu

pedeapsa cea mai grea, indiferent dacă aceasta a fost aplicată pentru o singură infrac-
ţiune sau ca pedeapsă rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului,
recidivei postcondamnatorii ori pluralităţii intermediare, şi curge de la data executării
ultimei pedepse.
Pentru a interveni reabilitarea, termenul de reabilitare trebuie să curgă neîntrerupt.
Cu alte cuvinte, dacă a intervenit o nouă condamnare, va începe să curgă un nou termen
de reabilitare. Acesta va curge de la data executării celei din urmă condamnări, însă
durata lui va fi stabilită în raport cu condamnarea cea mai grea dintre cele executate1.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost pusă în
mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la
soluţionarea definitivă a acelei cauze [art. 533 alin. (2) C. pr. pen.].
În cazul persoanei juridice, regula generală de calculare a termenului de reabilitare
de 3 ani este stabilit de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a
fost executată sau considerată ca executată dacă aceasta nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune. În rest, prevederile aplicabile persoanei fizice sunt valabile şi pentru
persoana juridică, cu excepţia prevăzută de art. 150 C. pen.
Termenele reabilitării (de drept şi judecătoreşti) sunt termene de drept penal
material şi se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 C. pen.
§5. Efectele reabilitării

Efectele reabilitării sunt reglementate de art. 169 C. pen. Ele sunt aceleaşi atât
pentru reabilitarea de drept, cât şi pentru reabilitarea judecătorească. Potrivit normei
legale, reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile ce
rezultă din condamnare.
Justificat se menţionează în doctrină că aceste efecte corespund atât raţiunii care a
impus reglementarea instituţiei reabilitării, anume – că legea penală nu trebuie să
lovească iremediabil pe cei condamnaţi, cât şi scopului urmărit de această instituţie –
acela de reintegrare socială a condamnatului în temeiul bunei sale conduite.
Reiterăm în context că reabilitarea se axează pe viitorul fostului condamnat şi, prin
urmare, nu are efecte ce ţin de trecutul său; reabilitarea face să înceteze caracterul de
antecedent penal al condamnării anterioare, în sensul că o astfel de condamnare nu
poate constitui primul termen al recidivei, exclusiv prin raportare la condiţiile expres
reglementate de art. 41 alin. (1) C. pen. Deopotrivă, după reabilitare, persoana va putea
să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art. 80
alin. (2) lit. a) C. pen.] ori a amânării aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit. b) C. pen.],
sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art. 91 alin. (1) lit. b) C. pen.].
1 Sentinţa penală nr. 1650 din 22 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul
nr. 1359/245/2008.
Reabilitarea obţinută pentru condamnări pronunţate în străinătate produce aceleaşi

efecte ca şi hotărârile pronunţate în ţara noastră, în condiţiile Legii nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Instituţia reabilitării, prin esenţă, nu poate stinge niciodată pedeapsa principală,
deoarece ea intervine numai după ce aceasta este stinsă. Efectele reabilitării se răsfrâng
doar asupra consecinţelor condamnării, care se extind în timp şi după stingerea pedepsei
principale.
Legea prevede şi anumite limite ale efectelor reabilitării.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 169 C. pen., reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de
reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de
redare a gradului militar pierdut. Aşadar, reabilitarea nu reprezintă o restitutio in
integrum. Această excepţie nu înseamnă că cel reabilitat nu şi-ar putea redobândi pe
căile obişnuite funcţia ori profesia pe care o pierduse din cauza condamnării; or, legea
interzice numai redobândirea lor automată ca efect al reabilitării, nu şi accesul la ele.
Raţiunea acestei derogări se găseşte în necesitatea păstrării stabilităţii în ocuparea
funcţiilor – condiţie importantă pentru buna desfăşurare a activităţii oricărei instituţii
sau societăţi comerciale. Nu ar fi normal ca angajaţii în posturile rămase vacante prin
îndepărtarea celor condamnaţi să fie concediaţi pentru a fi reintegraţi cei reabilitaţi.
În temeiul art. 169 alin. (3) C. pen., reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă luate faţă de condamnat. Excepţia în cauză îşi găseşte justificare în natura
acestor măsuri care sunt luate pentru înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Astfel, măsurile de siguranţă trebuie să
dureze atât timp cât persistă starea de pericol; or, starea de pericol nu poate fi înlăturată
pe cale de reabilitare.
De menţionat că măsurile educative nu pot face obiectul reabilitării, deoarece sunt
aplicate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii, care nu atrag interdicţii, incapacităţi
sau decăderi, iar pe de altă parte, instituţia reabilitării vizează exclusiv o hotărâre de
condamnare la o pedeapsă penală (amendă sau închisoare), toate dispoziţiile legale care
reglementează această instituţie făcând vorbire expresă despre existenţa unei
condamnări1.
Examen de practică judiciară. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României,
referitor la chestiunea dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din
Codul penal (omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune
de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor) prin raportare la dispoziţiile art. 169
din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu
privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de
omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de
art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor
sau tentative la infracţiunea de omor, a stabilit că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e)
din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi
1 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, Decizia nr. 391/A din 14 aprilie 2005.
infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea

termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis
anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică
reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din
Codul penal. Or, a considera că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de
reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o
infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, ar împiedica reţinerea
agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei
noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor ar anihila autoritatea de
lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat definitiv în sensul că
fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de persoana condamnată1.
În fundamentarea acestei soluţii, ICCJ a făcut referire şi la jurisprudenţă, care a
statuat constant în sensul că intervenirea unei cauze care înlătură răspunderea penală
sau consecinţele condamnării nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial
agravant, omorul fiind calificat indiferent dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru
omorul săvârşit anterior, dacă acest omor a fost amnistiat ori dacă a intervenit
prescripţia, aceasta întrucât o astfel de cauză nu exclude existenţa faptei anterioare în
materialitatea ei, iar legea nu prevede nicio excepţie de la incidenţa acestei agravante. În
acest sens este practica judiciară a Tribunalului Suprem, respectiv: Decizia nr. 109 din
11 ianuarie 19732, Decizia nr. 2.899/19763, Decizia nr. 3.319 din 24 decembrie 19744,
Decizia nr. 2.369 din 26 mai 20005, precum şi jurisprudenţa mai recentă a Secţiei
penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată prin Decizia nr. 1.363 din 12
aprilie 2010, în considerentele căreia se menţionează expres că „s-a reţinut corect
infracţiunea de omor deosebit de grav comisă de o persoană care a mai săvârşit un
omor, împrejurarea că a fost reabilitată şi că nu este recidivist neavând relevanţă în
cauză. Existenţa agravantei este determinată de împrejurarea săvârşirii anterior a unei
infracţiuni de omor, ca fapt material, neavând relevanţă că a fost amnistiată ori s-a
dispus reabilitarea”.
1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17 din 11 octombrie 2018 referitoare la interpretarea
art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 1000
din 27 noiembrie 2018.
2 Publicată în Revista Română de Drept nr. 6/1973, pp. 163-164.
3 Publicată în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976”.
4 Publicată în Revista Română de Drept nr. 7/1975, p. 72.
5 Publicată în Buletinul Jurisprudenţei – Culegere de decizii pe anul 2000, pp. 270-272.
Bibliografie 341
BIBLIOGRAFIE
Tratate, monografii, cursuri (autori autohtoni)

1. M. Alexandru, Participaţia penală: studiu de doctrină şi jurisprudenţă,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.
2. G. Antoniu, C. Bulai, C. Duvac ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal, vol. I (articolele 1-52), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
3. G. Antoniu, A. Boroi, B. N. Bulai ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal, vol. II (articolele 53-187), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
4. Gh. Bică, Gh. Alecu, D. Popescu ş.a., Drept penal. Partea generală,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2016.
5. A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010.
6. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997.
7. C.Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007.
8. V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de
Ştiinţe Penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2000.
9. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. II, Ed. Academiei,
1970.
10. V. Drăghici, Drept penal. Partea generală. Curs, ediţia a 2-a, Ed.
Prouniversitaria, 2010.
11. A.R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011.
12. A. Jurma, Persoana juridică – subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010.
13. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012.
14. I. Paşcu, A.S. Uzlău, Drept penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013.
15. I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală,
ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
16. T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de Arte
Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923.
17. F. Streteanu, D. Niţu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014.
18. I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Drept penal general, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002.
19. T. Toader, M.I. Michinici, A. Crişu-Ciocîntă ş.a., Noul cod penal. Comentarii
pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
20. M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, conform noului Cod penal,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
21. M. Udroiu, Fişe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014.
22. M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016.
23. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1999.
Tratate, monografii, cursuri (autori străini)

1. G. Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, Ed.
Dalloz, Paris, 2003.
2. X. Pin, Droit penal general, Ed. Dalloz, Paris, 2017.
3. E. Dreyer, Droit penal general, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2016.
4. P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, Tome I, Droit
pénal général, 2 ème éd., Ed. Dalloz, Paris, 1970.
5. J. Carbonnier, Sociologie juridique, 2 ème éd., Ed. PUF, Paris, 1994.
6. V.G. Lombois, Droit pénal général, Hachette, 1994.
7. G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli editore,
Bolgona, 2014.
8. E. Ferri, La sociologie criminalle, Paris, 1905.
9. C. Beccaria, Des délits et des peines, Garnier-Flammarion, 1991 (1764).
10. E. Bacigalupo, Derecho penal, parte generale, 2-a edicion totalemente
renovada y ampliada, Ed. Hammurabi, Buenos Aires, 1999.
11. A. Borodac ş.a., Manual de drept penal: Partea generală, Academia „Ştefan
cel Mare”, Chişinău, 2005.
12. M.N. Marchenko (pod red.), Obshchaya teoriya gosudarstva i prava:
Akademicheskiy kurs: Uchebnik dlya vuzov, v 2 t., t. 2, Moskva, 1998.
13. P.P. Osipov, Teoreticheskiye osnovy postroyeniya i primeneniya
ugolovno-pravovykh sanktsiy, Leningrad, 1976.
14. A.N. Tarbagayev, Ponyatiye i tseli otvetstvennosti, Krasnoyarsk, 1996.
15. S.V. D'yakov, A.A. Ignat'yev, V.V. Luneyev, S.I. Nikulin, Ugolovnoye pravo,
Norma-Infra-M, Moskva, 1999.
16. V.V. Mal'tsev, Printsipy ugolovnogo prava, Volgograd, 2001.
17. I.E. Zvecharovskiy, Sovremennoye ugolovnoye pravo Rossii, St. Peterburg,
2001.
18. N.S. Tagantsev, Russkoye ugolovnoye pravo: lektsii. Chast' obshchaya, v 2 t., t.
2, Moskva, 1994.
19. Yu.V. Baulin, Yu.V. Golik, I.E. Zvecharovskiy i dr. Rossiyskoye Ugolovnoye
Pravo. Obshchaya Chast'. Pod red. V.S. Komissarova. Ed. Piter, Sankt-Peterburg,
2005.
Bibliografie 343
20. S.I. Dement'yev, Lisheniye svobody. Ugolovno-pravovyye i ispravitel'no

trudovyye aspekty, Rostov na Donu, 1981.
21. M.D. Shargorodskiy, Nakazaniye, yego tseli i effektivnost', Izdatel'stvo
Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1973.
Articole, studii (autori autohtoni)

1. M. Armaşu, Confiscarea extinsă. Analiză comparativă între reglementarea
actuală şi modificările impuse de Directiva 2014/42/UE, din perspectiva Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, în Revista Forumul judecătorilor nr. 2/2014. Accesibil
pe http://www.forumuljudecatorilor.ro/wp-content/uploads/art-81.pdf.
2. C. Bogdan, Natura juridică a măsurii confiscării în procesul penal. Accesibil
pe https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3337733.
3. C. Bogdan, Succinte observaţii privind regimul noilor modificări aduse
Codului penal în materia confiscării extinse. Accesibil pe https://www.juridice.ro/
576330/succinte-observatii-privind-regimul-noilor-modificari-aduse-penal-in-materia-c
onfiscarii-extinse.html.
4. A. Boroi, G.Ş. Ungureanu, Sistemul sancţionator al minorilor într-o viziune
europeană, în Revista de Drept Penal. Anul IX, nr. 2 (aprilie-iunie), Bucureşti, 2002.
5. V. Brutaru, Măsuri educative privative de libertate aplicate minorului, în
Impactul transformărilor socioeconomice şi tehnologice la nivel naţional, european şi
mondial; nr. 6/2015, vol. 6.
6. A. Bularca-Dorcescu, Dimensiunea juridică a plângerii prealabile. Accesibil
pe https://www.juridice.ro/428421/dimensiunea-juridica-a-plangerii-prealabile.html.
7. I. Casandra, Pedepsele penale aplicate minorilor: teză de doctor în drept,
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Chişinău, 2018.
8. D. Dediu, Însuşirea retragerii plângerii prealabile şi a împăcării de către
procuror. Accesibil pe http://revistaprolege.ro/insusirea-retragerii-plangerii-prealabile-
si-impacarii-de-catre-procuror.
9. A. Diaconescu, Unele aspecte referitoare la graţiere, în Revista Universul
Juridic, nr. 5/2018. Accesibil pe http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/
2018/06/07_Revista_Universul_Juridic_nr_05-2018_PAGINAT_BT_A_Diaconescu.pdf.
10. I. Dorin, Împăcarea penală şi acordul de mediere penală – note şi condiţii
distinctive. Accesibil pe https://www.juridice.ro/336835/impacarea-penala-si-acordul-
de-mediere-penala-note-si-conditii-distinctive.html.
11. I. Dorin, Retragerea plângerii prealabile şi acordul de mediere penală – note
şi condiţii distinctive. Accesibil pe https://www.juridice.ro/512919/retragerea-plangerii-
prealabile-si-acordul-de-mediere-penala-note-si-conditii-distinctive.html?fbclid=IwAR
1ibLJIIEMOL1vpVdwemfI1nYVsLdxqpJvAPf_pVW1CrZHdjousG9Pg2Vs.
12. R. Doseanu, Mai este posibilă întreruperea cursului prescripţiei răspunderii
penale după decizia 297/2018 a CCR? Accesibil pe https://www.luju.ro/opinii/editorial/
mai-este-posibila-intreruperea-cursului-prescritiei-raspunderii-penale-dupa-decizia-297-
2018-a-ccr.
13. I.G. Enache, Instituţia prescripţiei răspunderii penale, în urma Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018. Accesibil pe https://www.juridice.ro/
611836/institutia-prescriptiei-raspunderii-penale-in-urma-deciziei-curtii-constitutionale-
nr-297-din-26-aprilie-2018.html.
14. V.M. Frîntu, Pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în Analele Universităţii Constantin
Brâncuşi din Târgu-Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, nr. 4/2013.
15. M.A. Hotca, Răspunderea penală a persoanei juridice. Condiţii generale.
Accesibil pe http://htcp.eu/raspunderea-penala-a-persoanei-juridice-conditii-generale/.
16. M.A. Hotca, Prescripţia răspunderii penale după Decizia CCR nr. 297/2018.
Accesibil pe https://htcp.eu/prescriptia-raspunderii-penale-dupa-decizia-ccr-nr-2972018.
17. M.A. Hotca, De lege lata, există cauze de întrerupere a termenului prescripţiei
răspunderii penale? Accesibil pe https://www.juridice.ro/essentials/2821/de-lege-lata-
exista-cauze-de-intrerupere-a-termenului-prescriptiei-raspunderii-penale.
18. M.A. Hotca, Pedepsele aplicabile persoanelor juridice. Accesibil pe
http://www.hotca.ro/index.php/blog-post/pedepsele-aplicabile-persoanelor-juridice/.
19. M.A. Hotca, Regula mitior lex în lumina noului Cod penal. Accesibil pe
https://www.juridice.ro/306259/regula-mitior-lex-in-lumina-noului-cod-penal.html.
20. M.A. Hotca, Măsurile de siguranţă. Aspecte comune. Accesibil pe
https://htcp.eu/masurile-de-siguranta-aspecte-comune.
21. M.A. Hotca, Din nou despre confiscarea extinsă. Necesitatea reconsiderării
reglementării. Soluţii propuse. Accesibil pe http://www.hotca.ro/wp-content/uploads/
2017/12/confiscarea_extinsa_2.pdf.
22. M.A. Hotca, Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglemen-
tează confiscarea extinsă. Accesibil pe https://www.juridice.ro/199507/neconstituti
onalitatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-reglementeaza-confiscarea-extinsa.html.
23. M.A. Hotca, Individualizarea pedepsei. Concept şi feluri. Accesibil pe
https://htcp.eu/individualizarea-judiciara-a-pedepsei-concept-si-feluri.
24. M.A. Hotca, Renunţarea la aplicarea pedepsei. Accesibil pe http://www.hotca.
ro/index.php/blog-post/renuntarea-la-aplicarea-pedepsei/.
25. M.A. Hotca, Amânarea aplicării pedepsei. Accesibil pe http://www.hotca.ro/i
ndex.php/blog-post/amanarea-aplicarii-pedepsei/.
26. M.A. Hotca, Despre graţiere, legalitate, umanism şi proporţionalitate.
Accesibil pe https://www.juridice.ro/490931/despre-gratiere-legalitate-umanism-si-pro
portionalitate.html.
27. N.A. Moiceanu, M.C. Toader, Corelaţia dintre confiscarea extinsă şi
investigaţia financiară în procesul penal român. Accesibil pe http://revistaprolege.ro/
corelatia-dintre-confiscarea-extinsa-si-investigatia-financiara-procesul-penal-roman/.
28. C. Niculeanu, Regimul juridic al confiscării speciale în lumina noului Cod
penal, în Revista Dreptul nr. 6/2013.
29. D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în
aplicarea practică. Accesibil pe https://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-
si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongruente-in-aplicarea-practica.html.
Bibliografie 345
30. M.L. Pamfil, Noua legislaţie penală în discuţia membrilor Asociaţiei Române
de Ştiinţe Penale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012. Accesibil pe
http://ssrn.com/abstract=2214951.
31. A. Stan, Confiscarea extinsă – măsură de siguranţă, sancţiune sui generis sau
veritabilă pedeapsă?, în Revista Universul Juridic nr. 2/2019. Accesibil pe
http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2019/04/01_Revista_Universul_Ju
ridic_nr_2-2019_PAGINAT_BT_A_Stan.pdf.
32. Fl. Streteanu, R. Moroşanu, Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal. Manual
pentru uzul formatorilor SNG, Bucureşti, 2010. Accesibil pe http://www.inm-lex.ro/
fisiere/d_1219/Institutii%20Si%20Infractiuni%20In%20Noul%20Cod%20Penal.pdf.
33. A. Tatu, Umanismul dreptului penal în materia pedepselor şi măsurilor
preventive, în Revista Universul Juridic nr. 1/2017. Accesibil pe https://www.universul
juridic.ro/wp-content/uploads/2017/02/06_Revista_Universul_Juridic_nr_01-2017_PA
GINAT_BT_A_Tatu.pdf.
Articole, studii (autori străini)

1. Gh. Gladchi, B. Glavan, Noţiunea şi conţinutul răspunderii penale, în Revista
Naţională de Drept nr 1/2010. Accesibil pe https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_
file/3.Notiunea%20si%20continutul%20raspunderii%20penale.pdf.
2. N.I. Zagorodnikov. O predelakh ugolovnoy otvetstvennosti, în Sovetskoye
gosudarstvo i pravo, nr. 7/1967.
3. A.G. Bezverkhov, O zakonodatel'nom zakreplenii definitsii ugolovnogo
nakazaniya, în Rossiyskaya yustitsiya, nr. 12/2010.
4. A.H. Ochnio, The intricate jurisprudence of the european court of human rights
on non-conviction based confiscation, în Ius Novum (Varşovia), vol. 11, no. 1/2017.
Accesibil pe https://iusnovum.lazarski.pl/fileadmin/user_upload/oficyna/Ius_Novum/
2017/NR_1/Ius_Novum_1-17_3-A.Ochnio.pdf.
5. P. Le Cannu, Rapport de synthèse, în Dépénalisation, régulation et
renouvellement des sanctions en droit comparé des affaires, Litec, coll. «Colloques &
débats», t. 24, 2009.
6. Hélène Bioy, Le jour-amende en droit penal français: These det doctorat en
droit, Soutenue le 07 Février 2014, Universite de Bordeaux, Ecole Doctorale De Droit.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

1. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza A.P., M.P. şi T.P. c.
Elveţiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
2. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lagardère c. Franţei.
3. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Varvara c. Italiei.
4. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gradinger c.
Austriei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
5. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Franz Fischer c.

Austriei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
6. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Coeme şi alţii c.
Belgiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
7. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Scoppola c. Italiei.
8. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Scoppola c. Italiei
(nr. 2). Accesibil pe www.echr.coe.int.
9. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kokkinakis c.
Greciei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
10. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sud Fondi SRL şi
alţii c. Italiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
11. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza G.I.E.M. SRL şi alţii
c. Italiei (fond) (MC). Accesibil pe www.echr.coe.int.
12. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Van der Velden c.
Olandei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
13. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Ilnseher c. Germaniei
[MC]. Accesibil pe www.echr.coe.int.
14. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Engel şi alţii c.
15. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Öztürk c. Germaniei.
16. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Welch c. Regatului
Unit. Accesibil pe www.echr.coe.int.
17. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Jamil c. Franţei.
18. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Valico SLR c. Italiei
(dec.). Accesibil pe www.echr.coe.int.
19. Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sud Fondi SRL şi alţii
c. Italiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
20. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza M. c. Germaniei.
21. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Jendrowiak c.
Germaniei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
22. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Glien c. Germaniei.
23. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Bergmann c.
Germaniei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
24. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gurguchiani c.
Spaniei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
25. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gouarré Patte c.
Andorrei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
Bibliografie 347
26. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Zaicevs c. Letoniei.

27. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Bendenoun c.
Franţei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
28. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Miailhe c. Franţei.
29. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Salabiaku c. Franţei.
30. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Stenuit c. Franţei.
31. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Berland c. Franţei.
32. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Adamson c.
Regatului Unit (dec). Accesibil pe www.echr.coe.int.
33. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Gardel c. Franţei.
34. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lawless c. Irlandei
35. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Renna c. Franţei.
36. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maaouia c. Franţei
(MC). Accesibil pe www.echr.coe.int.
37. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vikulov şi alţii c.
Letoniei (dec.). Accesibil pe www.echr.coe.int.
38. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza C.G. şi alţii c.
Bulgariei (dec.). Accesibil pe www.echr.coe.int.
39. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Szabó c. Suediei
40. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Giza c. Poloniei
41. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza M. c. Italiei.
42. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Mucci c. Italiei.
43. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Raimondo c. Italiei.
44. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Yildirim c. Italiei.
45. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Bowler International
Unit c. Franţei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
46. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sobaci c. Turciei
47. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Paksas c. Lituaniei

(MC). Accesibil pe www.echr.coe.int.
48. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Haioun c. Franţei
49. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Payet c. Franţei.
50. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza A. c. Spaniei.
51. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Öcalan c. Turciei
52. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Société Oxygène Plus
c. Franţei (dec.). Accesibil pe www.echr.coe.int.
53. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Vinter şi alţii c.
Regatului Unit. Accesibil pe www.echr.coe.int.
54. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Kafkaris c. Ciprului.
55. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Khamtokhu şi
Aksenchik c. Rusiei (MC). Accesibil pe www.echr.coe.int.
56. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza N. c. României.
57. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Winterwerp. c.
58. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Slawomir Musial. c.
Poloniei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
59. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Arcuri c. Italiei.
60. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Porter c. Regatului
61. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Telbiş şi Viziteu c.
României. Accesibil pe www.echr.coe.int.
62. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Phillips c. Regatului
63. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Paulet c. Regatului
64. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Bongiorno şi alţii c.
Italiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
65. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Ciobanu c. României
şi Italiei. Accesibil pe www.echr.coe.int.
Surse web
1. Propunere pentru reglementare de către Parlamentul European şi Consiliu în
privinţa recunoaşterii reciproce a ordinelor de arestare şi confiscare, Bruxelles
21.12.2016, accesibil pe http://eur-lex.europa.eu.
Bibliografie 349
2. Rezoluţiile celui de-al doilea Congres Internaţional de Drept Penal, p. 255.

Accesibil pe http://www.penal.org/sites/default/files/RIDP86%201-2%202015%20EN.pdf.
3. Expunere de motive asupra Codului penal. Accesibil pe http://www.cdep.ro/
proiecte/2009/300/00/4/em304.pdf.
4. Expunere de motive asupra proiectului de Lege pentru punerea în aplicare a
Codului penal şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind
dispoziţii penale. Accesibil pe http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf.
5. Expunere de motive asupra propunerii legislative pentru modificarea şi com-
pletarea Legii nr. 15/1968 – Codul penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal. Accesibil pe http://www.cdep.ro/proiecte/2011/400/50/8/em613.pdf.
6. Expunere de motive asupra Legii pentru modificarea şi completarea Codului
penal şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Accesibil pe http://www.cdep.ro/
proiecte/2011/700/80/5/em785.pdf.
7. Recursul în interesul Legii nr. 14/C2/294/UI-5/2018 prin care a fost sesizată
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Accesibil pe http://www.scj.ro/CMS/0/Public
Media/GetIncludedFile?id=20162.
8. Concluziile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
concluziile formulate în cauzele conexe nr. 41/1/2019 şi nr. 73/1/2019. Accesibil pe
http://85.120.166.135/sites/default/files/PDF/CHP/conc_15_02_2019.pdf.
9. Ghid privind art. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Nicio
pedeapsă fără lege: principiul că numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o
pedeapsă. Accesibil pe http://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_7_ENG.pdf.
10. D. Vitkauskas, G. Dikov, Respectarea dreptului la un proces echitabil în
temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ghid informativ despre protecţia
drepturilor omului realizat de Consiliul Europei, Strasbourg, 2012. Accesibil pe
https://rm.coe.int/16806f1616.
11. A. Reidy, The prohibition of torture, A guide to the implementation of Article 3
of the European Convention on Human Rights. Accesibil pe https://rm.coe.int/
168007ff4c.
12. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu – Produsele
provenite din activităţi de criminalitate organizată: garantarea principiului potrivit
căruia „criminalitatea nu aduce venituri” COM/2008/0766. Accesibil pe https://eur-lex.
europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX: 52008DC0766&from=en.
13. Decizia nr. 2005-527 DC din 8 decembrie 2005 a Consiliului Constituţional al
Franţei. Accesibil pe https://www.legifrance.gouv.fr/jo_pdf.do?id= JORFTEXT000
000419822.
14. Proiectul Ordonanţei de urgenţă privind graţierea unor pedepse. Accesibil pe
http://www.just.ro/proiectul-ordonantei-de-urgenta-privind-gratierea-unor-pedepse.
15. Nota de fundamentare a Proiectului Ordonanţei de urgenţă privind graţierea
unor pedepse. Accesibil pe http://www.just.ro/wp-content/uploads/2017/01/Nota-de-
fundamentare-OUG-2017-gratiere.docx.
Acte normative naţionale (cu toate modificările şi completările ulterioare)

1. Constituţia României din 21 noiembrie 1991. Publicată în M. Of. nr. 233 din
21 noiembrie 1991.
2. Codul penal (Legea nr. 286/2009). Publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.
3. Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010). Publicat în M. Of. nr. 486 din
15 iulie 2010.
4. Codul civil (Legea nr. 287/2009). Publicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
5. Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea
unor pedepse. Publicată în Buletinul Oficial nr. 113 din 28 decembrie 1967.
6. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Publicată în M. Of. nr. 155
din 20 iulie 1995.
7. Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri. Publicată în M. Of. nr. 362 din 3 august 2000.
8. Legea nr. 487 din 11 iulie 2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoa-
nelor cu tulburări psihice. Publicată în M. Of. nr. 589 din 8 august 2002.
9. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală. Publicată în M. Of. nr. 594 din 1 iulie 2004.
10. Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 pentru modificarea şi completarea Codului
penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Publicată în M. Of. nr.
258 din 19 aprilie 2012.
11. Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal. Publicată în M. Of. nr. 513 din 14 august 2013.
12. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Publicată în M. Of.
nr. 514 din 14 august 2013.
13. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
14. Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în
străinătate. Publicată în M. Of. nr. 682 din 29 iulie 2005.
15. Legea nr. 456/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii. Publicată
în M. Of. nr. 755 din 16 octombrie 2002.
16. Legea nr. 178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor
folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de
urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi
de executori judecătoreşti. Publicată în M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997.
17. Legea nr. 303/2004 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor. Publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
18. Legea nr. 304/2004 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară. Publicată
în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
Bibliografie 351
19. Legea nr. 295/2004 din 28 iunie 2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
Publicată în M. Of. nr. 425 din 10 iunie 2014.
20. Legea nr. 567/2004 din 9 decembrie 2004 privind statutul personalului auxiliar
de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al
personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Crimi-
nalistice. Publicată în M. Of. nr. 1197 din 14 decembrie 2004.
21. Ordonanţa Guvernului nr. 89/2000 din 29 august 2000 privind unele măsuri
pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva electronică de garanţii
reale mobiliare. Publicată în M. Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000.
22. Ordonanţa de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Publicată în M. Of. nr. 955 din 27 decembrie 2002.
23. Decretul-Lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modifi-
carea şi abrogarea unor prevederi din Codul penal şi alte acte normative. Publicat în
M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie 1990.
24. Regulamentul din 10 martie 2016 de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157 din 10 martie
2016. Publicat în M. Of. nr. 271 din 11 aprilie 2016.
Acte normative ale UE

1. Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea
produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea. Publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 068/49 din 15 martie 2005.
2. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie
2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor
săvârşite în Uniunea Europeană. Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L
127 din 29 aprilie 2014.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

1. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea
deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate. Publicată în M. Of.
nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
2. Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003 referitoare la excep-
ţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea
unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni. Publicată în M. Of. nr. 207 din 31
martie 2003.
3. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1415 din 4 noiembrie 2009 referitoare la
obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii-cadru privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice. Publicată în M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie
2009.
4. Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de
lege privind revizuirea Constituţiei României. Publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie
2011.
5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 din Codul de procedură penală.
6. Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 124 din Codul penal. Publicată în
M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013.
7. Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 372
din 20 mai 2014.
8. Decizia Curţii Constituţionale nr. 508 din 7 octombrie 2014 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal.
Publicată în M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014.
9. Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 25 iunie 2014 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1969.
Publicată în M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014.
10. Decizia Curţii Constituţionale nr. 11 din 15 ianuarie 2015 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1121 alin. (2) lit. a) din Codul penal.
Publicată în M. Of. nr. 102 din 9 februarie 2015.
11. Decizia Curţii Constituţionale nr. 138 din 10 martie 2015 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal.
Publicată în M. Of. nr. 340 din 19 mai 2015.
12. Decizia Curţii Constituţionale nr. 187 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală.
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a) şi d) din Codul penal şi ale
Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Publicată în M. Of. nr. 626 din
18 august 2015.
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 din Codul penal. Publicată în M. Of.
nr. 598 din 7 august 2015.
15. Decizia Curţii Constituţionale nr. 637 din 13 octombrie 2015 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 360/2002
privind Statutul poliţistului. Publicată în M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015.
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17
aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de
procedură penală. Publicată în M. Of. nr. 532 din 15 iulie 2016.
Bibliografie 353
17. Decizia Curţii Constituţionale nr. 725 din 6 decembrie 2016 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal.
Publicată în M. Of. nr. 230 din 4 aprilie 2017.
18. Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 19 ianuarie 2017 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 245 şi art. 246 din Codul de
procedură penală. Publicată în M. Of. nr. 294 din 26 aprilie 2017.
19. Decizia Curţii Constituţionale nr. 304/2017 din 4 mai 2017 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au
suferit condamnări penale” din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor. Publicată în M. Of. nr. 520 din 5 iulie 2017.
20. Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 22 iunie 2017 referitoare la
respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul
penal. Publicată în M. Of. nr. 839 din 24 octombrie 2017.
21. Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 22 februarie 2018 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din
Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 380 din 3 mai 2018.
22. Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Publicată în
M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018.
23. Decizia Curţii Constituţionale nr. 601 din 27 septembrie 2018 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

1. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 18 septembrie 2006 privind
examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 11
pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) teza a II-a din Codul de procedură penală,
referitoare la exprimarea acordului de voinţă al părţilor de a se împăca, în cazurile
prevăzute de lege. Publicată în M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007.
2. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3 din 19 ianuarie 2009 pentru
examinarea recursului în interesul legii, privind stabilirea pedepsei ce determină
calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin
cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin cumul juridic în
cazul concursului de infracţiuni. Publicată în M. Of. nr. 393 din 10 iunie 2009.
3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 12 martie 2012 privind
recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33
alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 127 din Codul penal. Publicată în
M. Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012.
4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 14 aprilie 2014 privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept
vizând aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, respectiv dacă
instituţia prescripţiei răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de

instituţia pedepsei. Publicată în M. Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014.
5. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9 din 17 aprilie 2015 privind
pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor
probleme de drept: „1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea
şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză
sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi
cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul
penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul pro-
cesului penal”. Publicată în M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2015.
6. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din 22 mai 2015 referitoare la
sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6.638/101/2014, prin
care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept dacă: „În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru
2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii
reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau
măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144
alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
7. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24 din 19 septembrie 2017
referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul
penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 860 din 1 noiembrie
2017.
8. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7 din 26 aprilie 2018 referitoare la
interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013. Publicată în M. Of. nr. 548
din 2 iulie 2018.
9. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17 din 11 octombrie 2018
referitoare la interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1)
din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 1000 din 27 noiembrie 2018.
10. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 11 februarie 2019 referitoare
la interpretarea şi aplicarea art. 174, cu referire la art. 154 alin. (2) teza I din Codul
penal. Publicată în M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019.
11. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 21 martie 2019 referitoare la
interpretarea art. 155 alin. (1) din Codul penal. Publicată în M. Of. nr. 381 din 15 mai
2019.
12. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13 din 7 mai 2019 referitoare la
pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei
chestiuni de drept: „În cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de
supraveghere, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la
data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a dispus amânarea aplicării
Bibliografie 355
pedepsei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante?” Publicată în M. Of.
nr. 479 din 12 iunie 2019.
Acte normative internaţionale

1. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950.
2. Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra
umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
3. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii
şi a crimelor de război, adoptată la 25 ianuarie 1974 de Consiliul Europei.
Practică judiciară
1. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 266/A din 2 august 2017, dosarul
nr. 9577/2/2017.
2. Sentinţa penală a Judecătoriei Miercurea Ciuc nr. 812/11 octombrie 2017,
definitivă prin Decizia penală a Curţii de Apel Târgu-Mureş nr. 46/A/2018.
3. Sentinţa penală nr. 2823/2018 din 5 octombrie 2018, adoptată de judecătoria
Cluj-Napoca. Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5bcdbffde49009641f000035.
4. Decizia penală nr. 1208/A din 31 octombrie 2018, adoptată de Curtea de Apel
Timişoara. Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5c35628ce490093405000039.
5. Decizia nr. 158/A din 13 aprilie 2016 pronunţată în recurs de Secţia penală a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect retragerea plângerii prealabile.
6. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 97/A/2017 din 23 martie 2017.
7. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/RC/2014 din 9 mai 2014.
8. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 388/A/2017 din 8 noiembrie 2017.
9. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1346 din 20 octombrie 2016.
10. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4692/2003 din 22 octombrie 2003.
11. Decizia penală nr. 724/P din 4 decembrie 2009, adoptată de Curtea de Apel
Constanţa. Accesibil pe http://www.rolii.ro/hotarari/5a45b1fee49009181f000072.
12. Sentinţa penală nr. 174 din 9 iulie 2014 a Judecătoriei Paşcani.
13. Sentinţa penală nr. 305 din 15 decembrie 2014 a Judecătoriei Paşcani.
14. Sentinţa penală nr. 43 din 16 martie 2015 a Judecătoriei Paşcani.
15. Sentinţa penală nr. 813 din 8 septembrie 2016 a Tribunalului Iaşi.
16. Sentinţa penală nr. 503 din 11 decembrie 2017 a Judecătoriei Paşcani.
17. Sentinţa penală nr. 175 din 5 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti.
18. Sentinţa penală nr. 986 din 15 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti.
Cuprins 357
Cuprins
CUVÂNT-ÎNAINTE .....................................................................................................5
LISTA ABREVIERILOR .............................................................................................7
TITLUL I. RĂSPUNDEREA PENALĂ ....................................................................9
CAPITOLUL I. RĂSPUNDEREA PENALĂ – INSTITUŢIE

FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL .............................................................9
Secţiunea I. Noţiune şi aspecte conceptuale ..............................................................9
§1. Noţiunea de răspundere penală ........................................................................9
§2. Infracţiunea – temei al răspunderii penale .....................................................11
§3. Raportul de răspundere juridică penală .........................................................12
§4. Momentul apariţiei răspunderii penale ..........................................................13
Secţiunea II. Principiile răspunderii penale .............................................................15
§1. Noţiunea şi cadrul principiilor .......................................................................15
§2. Principiile răspunderii penale ........................................................................16
Secţiunea III. Particularităţile răspunderii penale a minorilor .................................24
§1. Noţiune şi aspecte conceptuale ......................................................................24
§2. Limitele răspunderii penale a minorilor ........................................................26
§3. Dispoziţii generale privind răspunderea penală a minorilor ..........................29
Secţiunea IV. Particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ...................32
§1. Răspunderea penală a persoanei juridice: referinţe istorice, teze ..................32
§2. Condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice ....................35
§3. Corelaţia dintre răspunderea penală a persoanei juridice şi cea a
persoanei fizice ....................................................................................................40
CAPITOLUL II. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ .......43

Secţiunea I. Consideraţii generale ...........................................................................43
§1. Noţiune şi aspecte generale ...........................................................................43
Secţiunea II. Amnistia .............................................................................................45
§1. Noţiune şi aspecte generale ...........................................................................45
§2. Efectele amnistiei ..........................................................................................49
Secţiunea III. Prescripţia răspunderii penale ...........................................................52
§1. Prescripţia ca instituţie de drept penal ...........................................................52
§2. Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale .................................................54
§3. Efectele prescripţiei răspunderii penale .........................................................55
§4. Calculul termenului de prescripţie .................................................................59
§5. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ....................................63
§6. Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale ....................................69
Secţiunea IV. Lipsa plângerii prealabile ................................................................. 71

§1. Noţiune şi aspecte generale .......................................................................... 71
§2. Caracterele plângerii prealabile .................................................................... 73
§3. Condiţii de valabilitate a plângerii prealabile ............................................... 73
§4. Lipsa plângerii prealabile. Efecte ................................................................. 75
Secţiunea V. Retragerea plângerii prealabile.......................................................... 76
§2. Efectele retragerii plângerii prealabile.......................................................... 79
Secţiunea VI. Împăcarea ......................................................................................... 80
§2. Efectele juridice ale împăcării ...................................................................... 83
Secţiunea VII. Medierea în cauzele penale............................................................. 85
TITLUL II. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL ................................................ 89
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................ 89

Secţiunea I. Noţiune şi aspecte conceptuale ........................................................... 89
§1. Noţiunea şi caracterele sancţiunilor de drept penal ...................................... 89
§2. Principiile sancţiunilor de drept penal .......................................................... 91
CAPITOLUL II. PEDEPSELE................................................................................... 94

Secţiunea I. Noţiune şi aspecte conceptuale ........................................................... 94
§1. Noţiunea, trăsăturile, natura, scopul şi funcţiile pedepsei ............................ 94
§2. Clasificarea pedepselor ............................................................................... 104
Secţiunea II. Pedepsele principale aplicabile persoanelor fizice .......................... 108
§1. Consideraţii generale .................................................................................. 108
§2. Detenţiunea pe viaţă ................................................................................... 108
§3. Închisoarea .................................................................................................. 113
§4. Amenda....................................................................................................... 116
Secţiunea III. Pedeapsa accesorie aplicabilă persoanei fizice .............................. 123
Secţiunea IV. Pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice ................ 126
§2. Interzicerea exercitării unor drepturi .......................................................... 126
§3. Degradarea militară .................................................................................... 142
§4. Publicarea hotărârii de condamnare............................................................ 144
Secţiunea V. Pedepsele aplicabile persoanei juridice ........................................... 146
Secţiunea VI. Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice .......................... 147
Secţiunea VII. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice ............... 149
§2. Dizolvarea persoanei juridice ..................................................................... 150
§3. Suspendarea activităţii persoanei juridice .................................................. 153
§4. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice .............................. 155
Cuprins 359
§5. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice .....................157

§6. Plasarea sub supraveghere judiciară ............................................................159
§7. Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare ........................................161
CAPITOLUL III. MĂSURILE EDUCATIVE ..........................................................164

Secţiunea I. Noţiune şi aspecte generale ...............................................................164
Secţiunea II. Măsurile educative neprivative de libertate ......................................166
§1. Consideraţii generale ...................................................................................166
§2. Stagiul de formare civică .............................................................................166
§3. Supravegherea .............................................................................................168
§4. Consemnarea la sfârşit de săptămână ..........................................................169
§5. Asistarea zilnică...........................................................................................169
§6. Obligaţii ce pot fi impuse minorului în cazul dispunerii unei măsuri
educative neprivative de libertate ......................................................................170
§7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor .........................................................171
§8. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate .....172
Secţiunea III. Măsurile educative privative de libertate ........................................173
§1. Consideraţii generale ...................................................................................173
§2. Internarea într-un centru educativ................................................................173
§3. Internarea într-un centru de detenţie ............................................................175
§4. Schimbarea regimului de executare şi calculul duratei măsurilor
educative ............................................................................................................177
§5. Efectele cauzelor de atenuare şi agravare asupra măsurilor educative ........178
§6. Prescripţia executării măsurilor educative ...................................................179
§7. Efectele măsurilor educative .......................................................................179
CAPITOLUL IV. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ...................................................180

Secţiunea I. Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă..........................180
§1. Noţiune şi caracterizare ...............................................................................180
§2. Scopul măsurilor de siguranţă .....................................................................181
§3. Condiţiile generale de aplicare a măsurilor de siguranţă .............................182
§4. Categoriile măsurilor de siguranţă ...............................................................185
Secţiunea II. Regimul măsurilor de siguranţă .......................................................187
§1. Obligarea la tratament medical ....................................................................187
§2. Internarea medicală .....................................................................................189
§3. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii..................192
§4. Confiscarea specială ....................................................................................195
§5. Confiscarea extinsă ......................................................................................208
CAPITOLUL V. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR .......................................225

Secţiunea I. Consideraţii generale privind individualizarea pedepselor ................225
§1. Noţiunea şi importanţa individualizării pedepselor .....................................225
§2. Formele de individualizare a pedepsei ........................................................226
§3. Criterii generale de individualizare a pedepsei ............................................228
Secţiunea II. Circumstanţele atenuante şi cele agravante ..................................... 235

§1. Noţiune şi caracterizare .............................................................................. 235
§2. Clasificarea circumstanţelor ....................................................................... 236
§3. Circumstanţele atenuante legale şi judiciare ............................................... 237
§4. Efectele circumstanţelor atenuante ............................................................. 246
§5. Circumstanţele agravante............................................................................ 246
§6. Efectele circumstanţelor agravante ............................................................. 256
§7. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare .................................... 256
Secţiunea III. Mijloace de individualizare a pedepselor ....................................... 257
§1. Renunţarea la aplicarea pedepsei ................................................................ 257
§2. Amânarea aplicării pedepsei ....................................................................... 262
§3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.................................... 273
§4. Liberarea condiţionată ................................................................................ 283
§5. Calculul duratei pedepselor ........................................................................ 292
CAPITOLUL VI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ

EXECUTAREA PEDEPSEI .................................................................................... 299
Secţiunea I. Consideraţii generale ........................................................................ 299
Secţiunea II. Graţierea .......................................................................................... 300
§1. Noţiune şi aspecte generale ........................................................................ 300
§2. Clasificarea graţierii ................................................................................... 303
§3. Obiectul graţierii ......................................................................................... 307
§4. Efectele graţierii ......................................................................................... 307
Secţiunea III. Prescripţia executării pedepsei ....................................................... 310
§2. Efectele prescripţiei executării pedepsei .................................................... 311
§3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei .......................................... 312
§4. Calcularea termenelor de prescripţie a executării pedepsei ........................ 313
§5. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei ................................ 314
§6. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei................................ 316
CAPITOLUL VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE

CONDAMNĂRII ..................................................................................................... 319
Secţiunea I. Consideraţii generale ........................................................................ 319
Secţiunea II. Reabilitarea ...................................................................................... 323
§2. Reabilitarea de drept ................................................................................... 326
§3. Reabilitarea judecătorească ........................................................................ 331
§4. Calculul termenului de reabilitare .............................................................. 336
§5. Efectele reabilitării ..................................................................................... 338
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 341

Mihai Stefanoaia Drept Penal Vol II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Stefanoaia Drept Penal Vol II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1

Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă !

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Universul Juridic Universul Juridic Ujmag.ro

Lucrarea se conformează exigenţelor de instruire academică în instituţiile de

§1. Noţiunea de răspundere penală

cineva la răspundere” este echivalent cu „a obliga pe cineva să dea socoteala pentru

Chişinău, 2007, p. 1635.

Uchebnik dlya vuzov: v 2 t., t. 2, Moskva, 1998, p. 595.

Leningrad, 1976, p. 51.

care a săvârşit o faptă socialmente periculoasă şi în aplicarea măsurilor de constrângere

§2. Infracţiunea – temei al răspunderii penale

1 N.I. Zagorodnikov, O predelakh ugolovnoy otvetstvennosti, în Sovetskoye gosudarstvo i pravo,

nr. 7/1967, pp. 39-40.

limitativă, restrictivă; or, ea intervine doar în cazurile expres prevăzute de lege şi nu

§3. Raportul de răspundere juridică penală

Subiectul pasiv al răspunderii penale se individualizează prin aceea că el nu poate

Obiectul răspunderii penale îl formează sancţiunile de drept penal care se consti-

§4. Momentul apariţiei răspunderii penale

organele de stat competente şi în forma prevăzută de lege. Constatarea răspunderii

1 C. Bulai, op. cit., p. 316.

Moskva, 1999, pp. 22-23.

durează până la stingerea definitivă a pedepsei aplicate de instanţa judecătorească,

§1. Noţiunea şi cadrul principiilor

principiilor speciale în materia răspunderii penale următoarele principii: infracţiunea –

§2. Principiile răspunderii penale

1 C. Bulai, op. cit., pp. 317-319.

4. Termenul de infracţiune este folosit, aşadar, în înţelesul pe care legiuitorul însuşi

Bucureşti, 2014, p. 58.

proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana

judecătorului Pinto de Albuquerque). Accesibil pe www.echr.coe.int.

Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului nr. 1 la această Convenţie.

preventivă şi/sau compensatoare. În alte cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

1) individualizarea legală, efectuată de legiuitor cu prilejul adoptării normei de

1 C. Bulai, op. cit., p. 320.

În mod asemănător, la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a

1 A se vedea cu titlu exemplificativ: Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza

§1. Noţiune şi aspecte conceptuale

1 I. Paşcu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 307.

criminalităţii minorilor din România trebuie să se bazeze pe o abordare complexă a

de drept penal (Bucureşti), Anul IX, nr. 2/2002, p. 31.

§2. Limitele răspunderii penale a minorilor

1 În literatura de specialitate s-a menţionat, temeinic, că termenii „minor” şi „minoritate” au înţelesul

Din conţinutul prevederii legale în materie, remarcăm că legiuitorul a departajat

Internaţională din Moldova, Chişinău, 2018, p. 93.

§3. Dispoziţii generale privind răspunderea penală a minorilor

1 Publicată în M. Of. l nr. 1057 din 13 decembrie 2018.

Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

1 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai, op. cit., pp. 362-363.

termenului de prescripţie (reglementat în art. 154) la jumătate, dacă la data săvârşirii

§1. Răspunderea penală a persoanei juridice: referinţe istorice, teze

persoanelor juridice. Cu toate acestea, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi-a

Principiile răspunderii penale a persoanei juridice. În general, principiile

1 C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 369.

§2. Condiţiile generale ale răspunderii penale a persoanei juridice

1 G. Antoniu, Al. Boroi, B.N. Bulai ş.a., op. cit., p. 376.

Admiterea tezei că şi o entitate lipsită de personalitate juridică ar putea răspunde

1 Publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007.

3) rolul încredinţat statului în aplicarea sancţiunilor penale, astfel încât este de

adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 685.

infracţiunea a fost săvârşită în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul

1 I. Paşcu, T. Dima, C. Păun ş.a., op. cit., p. 686.

§3. Corelaţia dintre răspunderea penală a persoanei juridice şi cea a