TEMA 5.

DREPTUL TRATATELOR
 
 UNITĂȚI DE CONȚINUT:
1. Definiţia şi clasificarea tratatelor internaţionale
2. Definirea dreptului tratatelor internaţionale
3. Conţinutul tratatelor
4. Elementele şi condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale
5. Fazele încheierii tratatelor internaţionale
6. Rezervele la tratatele internaţionale
7. Aplicarea tratatelor internaţionale
8. Încetarea tratatelor internaţionale
9. Revizuirea tratatelor internaţionale
10. Interpretarea tratatelor internaţionale
11. Modul de încheiere a tratatelor internaţionale de R.M.
 1. Definiţia şi clasificarea tratatelor internaţionale

Dreptul tratatelor internaţionale

reprezintă acea ramură a dreptului
internaţional constituită din totalitatea
normelor juridice internaţionale ce
reglementează relaţiile dintre state şi alte
subiecte de drept internaţional în legătură
cu:
- încheierea,
- acţiunea şi
- încetarea tratatelor internaţionale.
 1. Definiţia şi clasificarea tratatelor internaţionale

Potrivit art. 2 p.1 din Convenţia de le

Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor, prin tratat se înţelege „un acord
internaţional încheiat între state în
formă scrisă şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat
într-un singur instrument sau în două
sau mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea lor particulară”.
 Tratatul este un act juridic ce exprimă acordul de
voinţă a două sau mai multe subiecte de drept internaţional
în vederea creării, modificării sau stingerii raporturilor
juridice internaţionale.

Tratatul internaţional are următoarele semne

definitorii:
- este un act juridic;
- se încheie între subiecte de drept internaţional;
- se încheie cu scopul de a crea efecte juridice într-un
domeniu anumit al relaţiilor dintre ele;
- este supus dreptului internaţional.
 Subiectele dreptului tratatelor internaţionale
sunt subiectele dreptului internaţional.

Obiectul dreptului tratatelor internaţionale îl

constituie însăşi tratatele internaţionale.

Obiectul tratatelor internaţionale reprezintă

relaţiile subiectelor dreptului internaţional referitor
la bunurile materiale sau nemateriale, acţiunilor
sau abţinerea de la anumite acţiuni.

Orice obiect al dreptului internaţional poate

fi şi obiectul tratatului internaţional.
 Denumirile tratatelor

În practică se folosesc mai multe denumiri care nu prezintă o

semnificaţie juridică specială şi nu au o influență asupra forţei
juridice a tratatelor.
- TRATATUL este un termen ce denumeşte înţelegerea prin care
sunt reglementate domenii importante ale relaţiilor internaţionale:
politic (de exemplu, tratate de pace, de prietenie) sau economic
(de exemplu, tratate de comerţ şi navigaţie).
- CONVENŢIA reglementează relaţii dintr-un domeniu special, ca
de exemplu, Convenţia din 1969 cu privire la dreptul tratatelor,
Convenţia din 1961 privind relaţiile diplomatice şi cea din 1963
privind relaţiile consulare, Convenţia din 1982 privind dreptul
mării etc. De regulă, convenţia este un termen folosit pentru a
desemna în special instrumentele juridice multilaterale prin care se
creează norme de drept internaţional cu valabilitate generală.
- PACTUL desemnează o înţelegere cu caracter deosebit de
solemn, care reglementează un domeniu de relaţii politice
dintre state: Pactul Ligii Naţiunilor (1919), Pactul Briand-
Kellogg (1928), Pactele privind drepturile omului (1966).

- ACORDUL este termenul cel mai general, aplicat înţelegerilor

dintre diverse domenii, politic, economic, financiar, cultural.
Unele ţări u stabilit prin acorduri unele forme de colaborare
multilaterală (de exemplu, Acordul general pentru tarife şi
comerţ GATT – 1947, Acordul internaţional al cafelei – 1959,
Acordul internaţional al zahărului – 1937 şi 1959 etc.).
- STATUTUL este denumirea dată actelor prin care se
constituie organizaţii sau organisme internaţionale sau se
stabilesc un regim juridic internaţional (de exemplu, Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie din 1945, Statutul Dunării
din 1921).

- PROTOCOLUL este o denumire aplicată documentelor

accesorii la un tratat, pentru al preciza, aplica, prelungi,
completa, modifica. Poate fi un act juridic de sine stătător, ca
de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 pentru
interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice, sau a
mijloacelor bacteriologice.
- ACTUL, sub denumirea completă de act adiţional, act final,
act general este cunoscut ca o formă a tratatului internaţional.
Actul adiţional completează, modifică sau interpretează
prevederile unui acord principal, încheiat anterior sau la aceeaşi
dată.
Actul final se adoptă la sfârşitul unei conferinţe internaţionale
şi uneori cuprinde toate angajamentele asumate de statele
participante (de exemplu, Actul final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, 1975).
Actul general este un acord multilateral care stabileşte norme
dintr-un domeniu al relaţiilor internaţionale sau un anumit regim
juridic. De exemplu: Actul final de la Bruxelles din 1890 privind
interzicerea comerţului cu sclavi, Actul general din 1929 privind
reglementarea paşnică a diferendelor.
- CARTA este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite
principii în vederea respectării lui (Carta Atlanticului între SUA şi
anglia, 1941), dar în special constituie un tratat prin care se înfiinţează
o organizaţie internaţională importantă (Carta ONU, Carta de la
Bogota din 1948 privind constituirea OSA).

- CONSTITUŢIA este de regulă o înţelegere internaţională care

constituie actul fundamental al organizării unor organizaţii
internaţionale. Exemple: Constituţia FAO, Constituţia OIM,
Constituţia OMS etc.

- MODUS VIVENDI este un act prin care se urmăreşte reglementarea

provizorie a unor probleme încheiat de obicei cu intenţia de a-l înlocui
anterior printr-un tratat.
- DECLARAŢIA este de obicei, un document multilateral prin care se
fixează reguli de conduită sau puncte de vedere comune ce urmează a
deveni reguli de conduită (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
din 1948. A nu se confunda cu declaraţiile unilaterale, care pot
constitui un mijloc de asumare a obligaţiilor internaţionale, dar nu sînt
tratate.

- GENTLEMEN’S AGREEMENT este o denumire folosită pentru

acordurile încheiate în formă orală. Are aceeaşi valoare ca şi un acord
în formă scrisă. Aranjamentul se foloseşte în special în domeniul
schimburilor comerciale.

- COMPROMISUL este acordul dintre state de a transmite spre

rezolvare, unei instanţe judiciare sau arbitrale internaţionale, un
anumit diferend intervenit între ele.
 Clasificarea tratatelor

A. După numărul de participanţi:

- Tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii
internaţionale). Tratate bilaterale pot fi considerate şi acelea
încheiate între un stat, pe de o parte şi mai multe state, pe de
altă parte (de exemplu, tratatele de pace din 1947).
- Tratate multilaterale (la care participă mai mult de două
subiecte de drept internaţional). Acestea din urmă se
delimitează la rândul lor în tratate universale şi locale.
Tratatele multilaterale universale (generale) sunt destinate
pentru toate statele, de exemplu, Convenţiile de la Viena din
1969 şi 1986. Tratatele locale sunt tratatele le care participă
un număr limitat de state (de exemplu, statele dintr-o regiune
geografică unică), de exemplu, Tratatul de la Roma privind
crearea CEE din 1957.
B. După termenul de validitate:
- Tratate cu termen, sau cu aplicare limitată până la o anumită
dată.
- Tratate fără termen, sau a căror expirare nu este legată de o
anumită dată (de exemplu, tratatele privind protecţia victimelor
de război).
- Tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacita
reconducţie, dacă o parte nu-l denunţă într-un termen stabilit
prin acesta.
C. După criteriul posibilităţii de aderare:
- Tratate deschise (marea majoritate a tratatelor multilaterale).
- Tratate închise, la care alte state nu pot adera decât cu
consimţământul statelor participante (NATO).
D. După criteriul conţinutului:
- tratate politice (reglementează relaţii esenţialmente politice) –
tratate de pace şi tratate privind relaţiile diplomatice; tratate de
alianţă; tratate de prietenie ţi bună vecinătate; tratate de garanţie;
tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale; tratate pentru limitarea armamentului; tratate
pentru delimitarea frontierelor; tratate privind cedarea de teritorii.
- tratate economice - tratate de comerţ, acorduri comerciale; tratate
de navigaţie; acorduri de navigaţie aeriană; acorduri de colaborare
şi cooperare economică; acorduri financiare, de plăţi şi de credit;
acorduri de asistenţă tehnică.
- tratate speciale – acorduri în domeniul transporturilor (feroviar,
maritim, fluvial, aerian şi de tranzit); acorduri în domeniul
comunicaţiilor (telegraf, telefonie, poştale, privind poşta
diplomatică şi serviciul de curieri etc.); acorduri în domeniul
ocrotirii sănătăţii;
 E. După conţinutul lor material:
- tratate legi sau tratate normative. Această denumire
desemnează tratatele care conţin reguli generale de
comportament, susceptibile, prin conţinutul lor, să fie aplicate
de un număr mare de state, dacă nu chiar de ansamblul
comunităţii statelor.
- tratate-contract sunt considerate cele care intervin între două
sau un număr redus de state şi al căror obiect îl formează o serie
de prestaţii reciproce la care se obligă părţile şi care după unii
autori, îşi încetează efectele de îndată ce prestaţiile respective
au fost îndeplinite.
F. După calitatea părţilor:
• tratate internaţionale încheiate între state;
• tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii
internaţionale;
• tratate încheiate între organizaţii internaţionale;
• tratate internaţionale încheiate între alte subiecte de drept
internaţional.
 2. Definirea dreptului tratatelor internaţionale
Tratatul este actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau
mai multe state sau alte subiecte în scopul de a crea, a modifica, a stinge
drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele.
Dreptul tratatelor constituie totalitatea normelor care îl reglementează:
încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, nulitatea şi
cazurile de încetare a tratatelor.
Dreptul tratatelor este parte componentă a D.I.P. Convenţia de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul este acord încheiat în
scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-
un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar
fi denumirea sa.
El se poate încheia însă şi între state şi alte subiecte de D.I.P. şi între
acestea din urmă.
Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice, în conformitate cu
principul respectării cu bună credință a tratatelor.
 3. Conţinutul tratatelor

Un tratat poate fi încheiat în formă scrisă sau orală (aşa-numitul

gentlemen's agreement).
Tratatele internaţionale se încheie de regulă în formă scrisă.
La structura tratatului se referă părţile sale componente, aşa precum
denumirea tratatului, preambulul, dispozitivul, clauzele de fond sau
clauzele finale (partea finală), semnăturile reprezentanţilor părţilor,
anexele.

1. Titlul reprezintă acea partea tratatului în care se anunţă pe scurt

domeniul reglementat, obiectul şi părţile tratatului;
2. Preambulul – reprezintă o parte componentă importantă a tratatului
care cuprinde menţiuni referitoare la scopurile urmărite de părţi,
principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanţii,
nivelul negocierii. Pe lângă aceasta, preambulul este folosit deseori
pentru interpretarea tratatului (termenii folosiţi în tratat pot fi explicaţi
în primul articol sau în partea finală a tratatului).
3. Prevederile sau clauzele de fond, care enunţă normele stabilite, respectiv
drepturile şi obligaţiile părţilor. Partea de bază a tratatului se împarte în
articole, alte tratate pot grupa articolele în secţiuni (Convenţia ONU cu
privire la dreptul mării din 1982), capitole (Carta ONU). În unele tratate
internaţionale articolele, secţiunile sau capitolele pot avea denumire.
4. Clauzele finale prevăd modul de intrare în vigoare a tratatului, data şi
locul semnării, limba în care este alcătuit textul tratatului.
5. Semnăturile reprezentanţilor părţilor.
6. Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de
calcul economic, concretizări ale unor dispoziţii din cuprins, cifre, date,
scheme, hărţi, protocoale etc. Anexele la tratat nu constituie acte juridice
separate, ci fac corp comun cu însuşi tratatul, urmează situaţia acestuia,
tratatul şi anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de
regulă, anexele nici nu se semnează.
 4. Elementele şi condiţiile de validitate a tratatelor
internaţionale

Orice tratat, pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, trebuie

să satisfacă unele condiţii esenţiale de fond şi de formă. El trebuie să
conţină anumite elemente obligatorii şi poate conţine şi unele
elemente accesorii, care nu sînt necesare pentru valabilitatea lui.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
 părţile tratatului;
 voinţa liber exprimată a părţilor;
 conformarea cu dreptul internaţional.
Părţile tratatului - trebuie să fie subiecte de drept internaţional şi
anume, state, organizaţii internaţionale şi în anumite cazuri, naţiuni
care luptă pentru eliberare. Nu sunt tratate documentele intervenite
între un stat şi persoane fizice sau juridice, sau între persoane juridice
din diferite state.
 Voinţa liber exprimată a părţilor trebuie să fie exprimată în mod
liber, pentru ca tratatul să fie valabil. În caz contrar se ridică problema
nulităţii sau anulării tratatului. Astfel, potrivit convenţiei de la Viena din
1969 un stat poate invoca:
a. Eroarea ca viciu de consimţământul, dacă eroarea se referă la un
fapt (situaţie) pe care el îl considera existent la data încheierii tratatului şi
care a reprezentat pentru ce un motiv esenţial al consimţământului de a
încheia tratatul respectiv.
b. Dolul ca viciu de consimţământ, poate fi invocat de un stat dacă a
fost determinat să încheie tratatul prin conduita frauduloasă a altui stat
participant la negocieri.
c. Corupţia reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică,
deşi teoretic ea nu trebuie exclusă. Dacă încheierea unui tratat a fost
obţinută în urma coruperii reprezentantului său prin acţiunea directă sau
indirectă a altui stat participant la negocieri, statul păgubit poate invoca
această corupere ca viciind consimţământul său pentru anularea
tratatului.
d. Încălcarea evidentă a unei dispoziţii importante de drept
intern privind competenţa de a încheia tratate, sau o
încălcare a unei restricţii speciale a competenţii unui
reprezentant de a-şi da consimţământul la un tratat, restricţie
ce a fost adusă la conştiinţa celorlalte state participante la
negocieri.
e. Constrângerea asupra reprezentantului unui stat, prin
care se obţine consimţământul a fi legat printr-un tratat, se
manifestă destul de frecvent în practica internaţională. Un
asemenea tratat trebuie să fie lipsit de orice efect juridice.
f. Folosirea forţei sau ameninţării cu forţa.
 Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul şi condiţia.

Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde

intrarea în vigoare sau încetarea efectelor unui tratat.
Termenul la împlinirea căruia un tratat intră în vigoare se
numeşte suspensiv, iar la împlinirea căruia tratatul îşi stinge
efectele se numeşte rezolutoriu.

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde

începerea sau încetarea executării obligaţiilor prevăzute de
tratat.
Condiţia la fel poate fi suspensivă sau rezolutorie.
 5. Fazele încheierii tratatelor internaţionale

Încheierea tratatului reprezintă ansamblul de activităţi,

proceduri şi reguli ce trebuie respectate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
altfel spus să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
Capacitatea de a încheia un tratat internaţional este o trăsătură
esenţială a calităţii de subiect de drept internaţional.
După cum rezultă din art.6 din Convenţia de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor internaţionale „orice stat are
capacitate de a încheia tratate”.
Subiecte ale tratatelor internaţionale pot fi atât statele unitare
cât şi statele federative.
Subiectele federaţiei pot încheia tratate internaţionale dacă
acest drept este recunoscut lor de constituţia federal.
 Dreptul statelor de a încheia tratate este stabilit şi în legislaţia
lor internă, de regulă, în constituţie.
În general, puterea executivă au competenţă pentru negociere şi
semnare, respectiv aprobare, în timp ce parlamentele au autoritate
pentru aşi exprima consimţământul de a deveni parte la tratat prin
ratificare sau aderare.

Potrivit art. 86 din Constituţie „Preşedintele Republicii

Moldova poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate
internaţionale...”.
Potrivit art. 66 lit. g din Constituţie „Parlamentul ratifică,
denunţă, suspendă şi anulează acţiunea tratatelor internaţionale
încheiate de Republica Moldova”.
 Organizaţiile internaţionale după cum rezultă din art.6
din Convenţia de la Viena din 1986 încheie tratate „potrivit
regulilor acestor organizaţii”.
Prin reguli se înţelege „actele constitutive ale organizaţiei,
rezoluţiile şi hotărârile adoptate în conformitate cu acestea,
precum şi practica acestei organizaţii (p.1 art. 1 Convenţia de
la Viena din 1986), menționând doar organizaţiile
interguvernamentale şi entităţile asimilate de state acestora în
practica relaţiilor cu ele (spre exemplu: Comitetul
Internaţionale al Crucii Roşii), chiar dacă ele sunt prin stat
neguvernamentale.
Organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia
tratate în domeniile lor de activitate.
 Naţiunile şi popoarele care luptă pentru
independenţă sunt competente de a încheia tratate
internaţionale independent de forma regimului colonial şi
de recunoaşterea lor de către alte state.
Aşa, de exemplu, Organizaţia pentru eliberarea
Palestinei şi Organizaţia populară a Africii de Sud-Vest
din numele popoarelor lor au semnat actul final al celei
dea Treia Conferinţe ONU privind dreptul mării din
1982.
 Fazele încheierii tratatelor

În general, la încheierea unui tratat internaţional se

parcurg trei faze:
1.Negocierea textului tratatului;
2.Semarea lui;
3.Exprimarea consimţământului statelor de a fi părţi la
tratat.
Acestea, la rândul său, sunt alcătuite din mai multe
subfaze.
Nu este absolut necesar ca fiecare tratat să treacă prin
toate subfazele, însă fiecare tratat parcurge faza de negociere
a textului său şi o modalitate sau alta de exprimare a
consimţământului statului sau organizaţiei internaţionale de a
se lega prin tratat.
 1. Negocierea reprezintă faza iniţială a încheierii tratatelor
în cadrul căreia are loc discutarea, redactarea, elaborarea şi
adoptarea textului tratatului. Scopul negocierilor îl constituie
realizarea acordului de voinţă asupra textului tratatului şi
adoptarea acestui text.
Negocierile se desfăşoară între repre­zentanţi ai statelor,
special abilitaţi în acest sens. Această abilitare trebuie să
rezulte din documente care emană de la autorităţile competente
ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei sau
altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de
depline puteri.
Depăşirea sau încălcarea mandatului cuprins în deplinele
puteri lipseşte de valoare juridică actele încheiate. Statele pot,
totuşi, ca în cazul în care un reprezentant şi-a depăşit mandatul
să aprobe ulterior sau să recunoască valoarea juridică a actelor
semnate de acesta.
 Pe lângă persoanele special împuternicite prin deplinele puteri,
există şi o categorie de persoane, care, prin funcţiile pe care le
îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi
încheierea tratatelor, depline puteri.
De regulă, acestea sunt:
a) șeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe;
b) Şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea şi
încheierea tratatelor bilaterale, între statul acreditant (de trimitere) şi
statul acreditar (gazdă);
c) Reprezentaţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă sau la
lucrările unei organizaţii internaţionale, convocate în vederea
elaborării unui tratat.
Negocierile propriu-zise încep prin verificarea deplinelor puteri,
pentru a se evita ca ulterior una din părţi să invoce incompetenţa
reprezentantului său şi a se stabili de la început cadrul exact al
tratativelor şi rezultatul la care se poate ajunge.
 Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operaţii legate de
prezentarea de către fiecare din părţi a poziţiei asupra problemelor
de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de
documente informative privind problemele în discuţie sau de acte
normative interne privind aceste probleme, luarea în discuţie a unor
principii şi reglementări internaţionale în materie etc.
Pe această bază se formulează conţinutul celor trei părţi ale
tratatului (preambul, dispozitiv, partea finală).
Cadrul negocierii tratatelor diferă în raport de caracterul
tratatului. Spre deosebire de tratatele bilaterale, la care ini­ţiativa
negocierilor revine statului sau ambelor state, în cazul tratatelor
multilaterale, conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe
baza unui acord preliminar dintre statele­ interesate, care conţine
prevederi referitoare la locul, data şi ordinea de zi a conferinţei,
la statele care vor fi invitate etc.
Tratatele multilaterale generale se negociază, de obicei, în
cadrul organizaţiilor internaţionale universale, ori în conferin­ţele
care se ţin sub egida acestora.
 Odată cu convenirea asupra textului tratatului sau
adoptarea acestuia, este necesară certificarea faptului că
textul elaborat este definitiv şi nu poate fi modificat. Această
procedură se numeşte autentificarea textului tratatului.
Procedura de autentificare se stabileşte fie în însuşi conţinutul
tratatului, fie pe calea acordului dintre părţile contractante.
Practica cunoaşte mai multe mijloace de autentificare a
textelor tratatelor internaţionale:
- parafarea, are loc atunci când negociatorii nu au
împuternicirea de a semna textul tratatului. Parafarea se face
prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colţuri, a iniţialelor
numelor persoanelor care au negociat tratatul.
Parafarea nu obligă juridic statele, ci dovedeşte doar
faptul că părţile au ajuns la un acord asupra textului parafat.
 2. Semnarea definitivă a tratatelor reprezintă atestarea
solemnă a faptului că negocierile sau încheiat şi că textul
reprezintă forma definitivă a tratatului, nemaiputând fi
modificat unilateral de către nici unul dintre statele care au
participat la negocieri şi se realizează prin semnarea textului
tratatului de către reprezentanţii statelor care posedă depline
puteri, ce permit să îndeplinească acest act cu privire la tratat,
după ce negocierea sa terminat.
Cu alte cuvinte, semnarea tratatului are ca efect autentificarea
tratatului elaborat prin negocieri.
În unele cazuri potrivit voinţei părţilor tratatele intră în
vigoare prin semnare. În aceste cazuri, semnarea este actul
definit prin care statul se angajează, modul de exprimare a
consimţământului său faţă de tratat.
În majoritatea cazurilor, tratatele dobândesc forţă juridică
numai printr-o procedură ulterioară distinctă, în fiecare ţară
(ratificare, aprobare, aderare, acceptare).
 3. Exprimarea consimţământului statului de a fi parte
la tratat este cea de-a treia fază a încheierii unui tratat.
Exprimarea consimţământului statului de a fi parte la tratat
se poate face prin semnare (atunci când ea nu exprimă
numai autentificarea, ci şi consimţământul de a deveni
parte), ratificare sau aprobare (care reprezintă un act intern
al parlamentului, respectiv al guvernului ce presupune
existenţa prealabilă a unei semnături), acceptarea (care este
uneori echivalentă cu aprobarea, alteori cu aderarea),
schimbul instrumentelor de ratificare sau aprobare (în cazul
tratatelor bilate­rale), depunerea instrumentelor de ratificare,
aderare, acceptare (în cazul trata­telor multilaterale),
notificarea ratificării, aprobării, aderării sau acceptării).
 Cele mai uzitate proceduri sunt ratificarea şi aderarea.
Ratificarea tratatelor - este operaţiunea juridică, prin care se
exprimă consimţământul statului de a se angaja printr-un tratat
semnat de reprezentanţii săi. Ratificare se materializează în
exterior sub forma unor acte de drept intern (lege, decret,
hotărâre) şi de drept internaţional (instrument de ratificare).
La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau
următoarele considerente:
a)sunt supuse ratificări doar tratatele care prezintă importanţă
datorită obiectului lor;
b)dorinţa părţilor contractante de a evita eventual a controversă
privind depăşirea competenţelor de către agenţii care au
negociat şi semnat tratatul.
 În cazul încheierii tratatelor internaţionale bilaterale are loc
schimbul instrumentelor de ratificare, şi tratatul intră în
vigoare din acest moment dacă părţile nu au prevăzut altele, iar
în cazul celor multilaterale, acestea intră în vigoare în
momentul când sunt depuse un număr de instrumente de
ratificare sau toate aceste instrumente la depozitar, determinat
de participanţii la tratat.
Depozitarul tratatului este acel stat, grup de state, organizaţie
internaţională sau funcţionarul administrativ cel mai înalt al
organizaţiei (de pildă, Secretarul general al ONU, Secretarul
general al Consiliului Europei), căruia îi revine sarcina păstrării
originalului textului tratatului internaţional şi a documentelor
inerente acestuia (declaraţii, rezerve, instrumente de ratificare,
documente de aderare, denunţare etc.).
 Momentul din care tratatul internaţional devine obligatoriu
pentru părţile contractante poartă denumirea de intrare în
vigoare a tratatului. Anume din acest moment tratatul
internaţional începe să-şi producă efectele, el obţinând astfel
valoarea unui act juridic.
Intrarea în vigoare a tratatelor are loc, de regulă, conform
modalităţilor şi termenelor stabilite în tratat sau prin acordul
părţilor contractante.
Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră
în vigoare:
a) la momentul semnării;
b) la scurgerea unui anumit termen după semnare;
c) de la data indicată în tratat.
 6. Rezervele la tratatele internaţionale

Potrivit Convenţiei de la Viena (1969) rezerva este o

declaraţie unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea
sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă
sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care urmăreşte
să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii
din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.
Instituţia rezervei este caracteristică doar tratatelor
multilaterale, deoarece o rezervă făcută în cazul unui tratat
bilateral echivalează cu o revenire asupra textului tratatului
convenit deja între cele două părţi şi deci cu o iniţiativă
implicită de a relua negocierile.
 Articolul 23 al Convenţiei din 1969 înaintează următoarele cerinţe faţă
de formularea rezervelor:
1. rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate statelor
contractante şi altor state care au calitatea să devină părţi la tratat.
Retragerea rezervelor trebuie, de asemenea, făcută în scris;
2. rezervele pot fi formulate cu ocazia semnării tratatului, ratificării,
aprobării sau acceptării sale, ori în momentul aderării. În cazul în care
rezerva a fost formulată la semnarea tratatului, supus ulterior ratificării,
acceptării sau aprobării, această rezervă trebuie să fie reconfirmată în mod
formal de statul rezervatar, atunci când acesta îşi exprimă consimţământul
de a fi legat prin tratat;
3. oricare state părţi la tratat pot fie accepta rezervele care le-au fost
notificate, fie formula obiecţii faţă de acestea. Acceptarea rezervelor poate fi
expresă sau tacită. Neformularea de obiecţii faţă de o rezervă, timp de 12
luni de la notificarea acesteia, este considerată drept acceptare tacită.
Retragerea obiecţiei la o rezervă necesită formularea ei în scris.
 7. Aplicarea tratatelor internaţionale

Convenţia de la Viena (1969) în art. 29 stabileşte: "Dacă din cuprinsul

tratatului nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă
cale, un tratat leagă fiecare din părţi cu privire la întregul său teritoriu".
Din punct de vedere al sferei de acţiune în spaţiu, se disting:
• Tratate cu caracter universal la care participă majoritatea statelor lumii
(de exemplu, Carta ONU, Convenţia de la Viena din 1969, Pactele
internaţionale cu privire la drepturile omului din 1966 etc.);
• Tratate cu caracter regional la acre participă statele unei regiuni
geografice (de exemplu, Tratatul cu privire la zona denuclearizată a părţii de
sud a Oceanului Pacific din 1985).
• Tratate cu caracter local sunt tratatele a căror sferă de acţiune este limitată
la teritoriul unui număr redus de state.
 În ceea ce priveşte aplicarea în timp a tratatelor, este în general admis
principiul că tratatele sunt obligatorii pentru părţi din momentul în care
angajamentele statelor au fost legal perfectate şi până când tratatul, în
condiţiile prevăzute de dreptul internaţional, încetează să-şi producă
efectele.
Tratatul internaţional, la fel ca şi legea în dreptul intern, n-are forţă
retroactivă.
Intrarea în vigoare a tratatului este legată de termenul acţiunii lui, care
de regulă, se stabileşte în tratat.
Tratatele se pot încheia:
• pe un termen determinat;
• fără indicarea unui termen;
• pe un termen nedeterminat.
De cele mai dese ori termenul de acţiune a tratatului se stabileşte prin
dispoziţiile tratatului respectiv.
În cazul tratatului cu termen, acţiunea lui încetează în mod automat la
termenul expirării lui, dacă părţile nu convin asupra prelungirii termenului
sau reînnoirea acţiunii tratatului pe un nou termen.
 Articolul 4 al Constituţiei RM precizează:
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului cu pactele şi cu tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Republica Moldova
este parte prioritate o au reglementările internaţionale.
 8. Încetarea tratatelor internaţionale

Prin încetarea unui tratat internaţional se înţelege că acesta şi-

a pierdut forţa sa juridică în raporturile dintre participanţii săi, el
nemaiproducând în continuare drepturi şi obligaţii pentru părţi.

Încetarea valabilităţii unui tratat internaţional totodată nu

aduce atingere drepturilor, obligaţiilor sau situaţiilor juridice
create prin executarea lui, cu excepţia cazurilor, când aceste
drepturi sau situaţii nu au fost abrogate ulterior prin alte tratate sau
o nouă normă imperativă de drept internaţional.
 Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele lor prin mai multe modalităţi:
A. Denunţarea. Cu privire la efectele denunţării trebuie făcută o diferenţiere între tratate- le
bilaterale, situaţie în care denunţarea pune capăt unui tratat, şi tratatele multilaterale, când
denunţarea capătă caracterul unei retrageri, care, fără a pune capăt tratatului în cauză, face pur
şi simplu ca statul ce denunţă tratatul să iasă din regimul juridic stabilit de tratat.
B. Abrogarea este un caz de stingere a tratatelor internaţionale care solicită voinţa unanimă a
părţilor. Abrogarea poate fi expresă, când rezultă dintr-un tratat special, dar ea poate fi şi tacită,
în cazul a două tratate succesive care reglementează în mod diferit aceeaşi materie, situaţie când
tratatul posterior prevalează asupra celui anterior.
C. Anularea tratatului internaţional. Este o modalitate de renunţare unilaterală a unui stat de la
tratatul încheiat de acesta.
D. Dispariţia uneia din părţile contractante ale tratatului – ca subiect de drept internaţional.
E. Expirarea termenului de valabilitate a tratatului.
F. Executarea completă a prevederilor tratatului.
G. Survenirea unei condiţii rezolutorii expres prevăzută în cuprinsul tratatului.
H. Reducerea numărului de participanţi la tratatul multilateral sub numărul necesar pentru intrarea
în vigoare a acestuia.461
I. Drept urmare a constatării nulităţii tratatului internaţional.
K. Drept urmare a adoptării unor decizii obligatorii din partea anumitor organizaţii internaţionale.
 9. Revizuirea tratatelor internaţionale

În baza unor evaluări asupra funcţionalităţii şi eficacităţii unor

tratate se poate declanşa procedura de modificare a lor (numai
prin voința părților contractante), sau orice stat parte poate
propune amendamente la tratat după intrarea sa în vigoare.
Expresia „modificare” este folosită mai mult generic.

În practică, fără ca deosebirea terminologică să aibă

relevanţă juridică, se utilizează doi termeni:
 amendarea, se referă la o modificare parţială, de importanţă
redusă;
 revizuirea, reexaminarea de ansamblu, rezultând în modificări
substanţiale.
 Revizuirea reclamă îndeplinirea unor condiţii speciale:
 urmează să aibă loc în cadrul unei conferinţe generale a membrilor
O.N.U., convocată prin votul a 2/3 din membrii O.N.U. şi a
oricăror 9 membrii ai Consiliului de Securitate;
 orice asemenea modificări ale Cartei O.N.U. vor intra în vigoare
după ratificarea lor de către 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Pentru Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor nucleare atât
amendarea, cât şi revizuirea urmează a avea loc în cadrul conferinţei
tuturor părţilor, iar adoptarea amendamentelor se face cu votul favorabil al
majorităţii statelor părţi, în timp ce, la revizuire se insistă pe regula
consensului.
Intrarea în vigoare va avea loc după depunerea instrumentelor de
ratificare de către toate statele care au votat favorabil, respectiv au fost de
acord cu revizuirea.
 10. Interpretarea tratatelor internaţionale

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se

determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările
ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.
Obiectul interpretării unui tratat internaţional este limpezirea
clauzelor sale neclare, iar scopul ei este de a stabili “voinţa comună” a
părţilor contractante cu privire la dispoziţiile tratatului la momentul
redactării textului. Convenţia de la Viena (1969) consacră interpretării
tratatelor trei articole: 31, 32 şi 33.
În legătură cu operaţiunea de interpretare, au relevanţă aspectele
referitoare la:
A. Modurile de interpretare;
B. Regulile de interpretare;
C. Mijloacele complementare de interpretare.
 A. Din punctul de vedere al modurilor de interpretare, distingem:
a) interpretarea internaţională; şi
b) interpretarea internă.
Interpretarea internaţională în dependenţă de autoritatea competentă
pentru interpretarea unui tratat internaţional, poate fi:
 interpretarea făcută de părţile contractante ale tratatului;
 interpretarea jurisdicţională, care este efectuată de tribunalele arbitrale
sau instanţele de judecată internaţionale (spre ex.: CIJ, CJCE);
 interpretarea făcută de către organizaţiile internaţionale.
Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare
guvernamentală internă, făcută de autorităţile publice guvernamentale,
de regulă, competente în domeniul relaţiilor externe (ministerele de
externe ale statelor părţi) sau dintr-o interpretare jurisdicţională internă,
efectuată de către instanţele de judecată ale statelor părţi.
 B. Regulile de interpretare. Convenţia de la Viena (1969) a codificat
principalele reguli de interpretare a tratatelor internaţionale. Astfel, în
conformitate cu art. 31 pct. 1 “Un tratat trebuie să fie interpretat cu
bună-credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit
termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi
scopului său”.

C. În cazurile în care interpretarea dată conform regulilor generale de

interpretare, prevăzute la art. 31 din Convenţia de la Viena (1969),
lasă sensul ambiguu sau obscur, ori conduce la un rezultat vădit
absurd sau neraţional, se poate face apel la mijloacele
complementare de interpretare, prescrise la art. 32 din Convenţie
(1969), cum ar fi:
a) lucrările pregătitoare; şi
b) împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
 11. Modul de încheiere a tratatelor internaţionale de R.M.

Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi

procedurilor care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie
aplicate şi a actelor ce trebuie efectuate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să intre în vigoare,
adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.
Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost
codificate prin două convenţii:
 Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru
tratatele care se încheie între state;
 Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie
între state şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile
internaţionale.
 Publicarea şi înregistrarea oficială a tratatelor internaţionale are loc
şi la nivel naţional. Din punct de vedere practic publicarea tratatelor
internaţionale are o importanţă deosebită, deoarece începând cu acest
moment tratatele sunt integrate în ordinea juridică internă, ele urmând
astfel să fie aplicate de către toate autorităţile etatice.
În conformitate cu art. 30 alin. 1 din Legea privind tratatele
internaţionale ale Republicii Moldova: “Ministerul Afacerilor Externe
și Integrării Europene al Republicii Moldova, în termen ce nu
depăşeşte 15 zile, va prezenta spre publicare în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova textele tratatelor internaţionale care au intrat în
vigoare, textele integrale ale anexelor sau altor documente aferente,
rezervele sau declaraţiile Republicii Moldova făcute la momentul
semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, precum şi actele
referitoare la suspendarea, denunţarea sau stingerea tratatelor cu
participarea Republicii Moldova”.
 Acelaşi articol în continuare la alin. 2 precizează: “În
cazurile în care tratatul internaţional nu conţine un text
autentic în limba de stat, se prezintă spre publicare textul
autentic al acestuia într-o limbă străină şi traducerea oficială
în limba de stat, certificată de Ministerul Afacerilor Externe
și Integrării Europene”.

În Republica Moldova se ţine un sistem unic de stat al

înregistrării tratatelor internaţionale, sub formă de registru
de stat şi care se află în administrarea Ministerului
Afacerilor Externe și Integrării Europene.
Vă mulţumesc pentru atenţie!