ACADEMIA “ŞTEFAN CEL MARE” A

MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

DISCIPLINA:
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

TEMA: Subiectele dreptului internaţional public

A elaborat:

CHIŞINĂU
 CUPRINS

1. Consideraţii generale . . . . . . .
2. Statul suveran - subiect de drept internaţional public . .
3. Organizaţiile internaţionale ca subiecte ale dreptului
internaţional public . . . . . . . .
4. Calitatea de subiect de drept internaţional public a
poporului care luptă pentru independenţă şi a omenirii . .
5. Calitatea de subiect de drept internaţional public a altor entităţi
A. Persoana fizică (individul). . . . . . .
B. Persoana morală (juridică) . . . . . .
C. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale . . .
D. Entităţi cu caracter statal contestat . . . . .
7. Recunoaşterea internaţională . . . . . .
8. Succesiunea statelor în dreptul internaţional public . . .
9. Neutralitatea statelor . . . . . . . .

Indice bibliografic . . . . . . . . .

2
 TEMA: Subiectele dreptului internaţional public

1. Consideraţii generale
Noţiunea de subiect de drept este comuniă oricărei ordini juridice, fie ea
internă ori internaţională.
Pentru precizarea cine poate fi şi este subiect al dreptului internaţional
public este necesară definirea noţiunii de subiect de drept internaţional.
Dicţionarul de terminologie de drept internaţional, de la Paris, din anul 1960,
arată că este subiect al dreptului internaţional „Cel căruia i se adresează regulile
de drept international pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie
drepturi".
Charles Rousseau scrie: „Pentrua fi considerat ca subiect activ al unei
ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să fie investită de această
ordine, cu drepturi şi obligaţii definite în mod clar". Acest autor subliniază şi un
alt element caracteristic pentru subiectul de drept internaţional, capacitatea sa de
acţiune în relaţiile internaţionale, în special, de a putea acţiona în mod direct,
prin proceduri adecvate ale dreptului internaţional, pentru a-şi face efectivă
respectarea drepturilor sale, în aceste relaţii.
Astfel, sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional acele entităţi
care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de
altă parte, la desfăşurarea raporturilor juridice generate de aceste norme, dobândind
astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale.
În literatura de specialitate se recunosc ca subiecte ale dreptului internaţional
public următoarele entităţi:
 statul suveran, ca subiect originar şi cu competenţe depline, care mult timp a
fost singurul subiect al acestui drept;
 organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca subiecte derivate şi limitate;
 poporul care luptă pentru independenţă, ca subiect în devenire şi cu
competenţă limitată;

3
  există şi subiecte netipice, aşa numitele entităţi cu caracter statal contestat,
cum ar fi Vaticanul şi oraşele libere.
 şi în curs de afirmare - persoana fizică (omul).
 de asemenea, se discută calitatea de subiect de drept internaţional a
persoanei morale (juridice), a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale
şi chiar a omenirii în întregul ei.

2. Statul suveran - subiect de drept internaţional public

Participând nemijlocit la crearea normelor de drept internaţional, statele sunt
principalele subiecte ale acestuia, dispunând de o gamă foarte largă de prerogative,
ce le permite să-şi îndeplinească drepturile şi îndatoririle de destinatari direcţi ai
normelor de drept internaţional.
Potrivit art. 1 al Convenţiei asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor,
semnată la Montevideo, la 26 decembrie 1993, de statele americane “Statul ca
subiect de drept internaţional trebuie înţeles ca o entitate care are o populaţie
permanentă, dispunând de un teritoriu definit, are un guvern şi capacitatea de a
intra în relaţii cu alte state”:
Statul, ca fenomen social, a cunoscut în dezvoltarea sa istorică diverse forme
dintre care, menţionăm:
1. Stat unitar – se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe
supreme ake puterii şi administraţiei, iar în cadrul relaţiilor internaţionale
apare ca subiect unic de drept internaţional.
2. Uniuni de state. Din categoria acestora fac parte:
 Uniunea personală (aparţine trecutului)– este o formă de stat
compus aflată sub conducerea unui singur monarh, care se caracterizează
prin faptul că fiecare stat component are calitatea de subiect de drept
internaţional.

4
  Uniunea reală – are unele asemănări cu uniunea personală, însă
particularităţile o individualizează, astfel: este creată printr-un act juridic
prin care statele convin să desfăşoare anumite activităţi în comun, are
organe comune de reprezentare în relaţiile cu alte state, dar care, din punct
de vedere constituţional, legislativ şi administrativ se prezintă ca două
entităţi distincte, precum şi vecinătatea statelor din punct de vedere
geografic.
 Confederaţia – este o uniune de state independente care îşi păstrează atât
suveranitatea internă cât şi cea externă. Deci, dânsele creează organe
comune, având atribuţii în domeniul apărării, financiar şi al politicii
externe.
 Federaţia – spre deosebire de confederaţie, reprezintă colectivităţi
complexe în care numai statul federal apare ca subiect de drept
internaţional, constituţia fiind actul care stabileşte competenţa organelor
federale.
3. Protectorat – este o combinaţie întemeiată pe un contract între state de forţe
inegale şi de civilizaţii diferite, prin care acel stat, care este considerat mai
slab şi mai puţin dezvoltat, este pus sub protectorat sau sub ocrotirea unei
puteri.
4. Vaticanul – prin tratatul de la Lateran din 1929, încheiat între Italia şi
Sfântul Scaun, cel din urmă este recunoscut ca stat; are capacitate de a
întreţine relaţii diplomatice, de a încheia tratate şi de a participa şi în alte
forme la viaţa internaţională, are organizare administrativă proprie în
probeme religioase, însă serviciile publice aparţin statului italian.
5. Vasalitatea – este o formă de dependenţă a statelor, specifiă evului mediu,
care se caracteriza prin extinderea raporturilor dintre suzeran (senior) şi
vasal la relaţiile dintre state.
6. Microstate sau ministate – sunt state foarte mici cu un teritoriu şi cu
populaţie relativ redusă. Până în prezent nu există reguli acceptate în baza

5
 cărora să se aprecieze de la ce suprafaţă a teritoriului sau de la ce număr al
populaţiei un stat poate fi calificat mini-stat.

3. Organizaţiile internaţionale ca subiecte dreptului internaţional public

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale reprezintă forme
instituţionalizate de cooperare a statelor. Ele sunt înfiinţate pentru coordonarea
colaborării statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale.
Calitatea organizaţiilor internaţionale de subiecte ale dreptului internaţional
public a fost recunoscută în secolul al XX-lea. După cel de-al doilea război
mondial, jurisprudenţa internaţională şi diferite acte internaţionale au recunoscut
această calitate pentru organizaţiile internaţionale guvernamentale.
Curtea Internaţională de Justiţie, în Avizul ei consulativ, din 11 aprilie 1949,
precizează: „organizaţia (O.N.U., n.n.) este un subiect de drept internaţional,
deoarece ea are capacitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii internaţionale
şi capacitatea să se prevaleze de aceste drepturi pe calea reclamaţiei
internaţionale", în acelaşi act al C.I.J. se face precizarea că organizaţia
internaţională nu este un stat şi ea nu are aceeaşi personalitate juridică
internaţională ca statul, deoarece statele şi organizaţiile internaţionale nu au
aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţiile internaţionale.
O altă definiţie a organizaţiilor internaţionale guvernamentale (sau
interguvernamentale, cum au fost numite prin Convenţia de la Viena din 1969
asupra drepturilor tratatelor) este cea din textul Convenţiei privind reprezentarea
statelor în relaţiile cu organizaţiile internaţionale, adoptată în 1975: potrivit
art. 1 din acest document, o organizaţie reprezintă o “asociere de state constituită
prin tratat având un act constitutiv şi organe comune şi având o personalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”.
Din definiţia de mai sus reiese faptul că, pentru a fi calificată ca atare, o
organizaţie internaţională trebuie (elementele constitutive):
 să fie creată de state;
 să-şi desfăşoare activitatea în temeiul actului constitutiv;

6
  să dispună de o structură instituţională proprie;
 să aibă personalitate juridică internaţională proprie.

4. Calitatea de subiect de drept internaţional public a poporului care luptă

pentru independenţă şi a omenirii
Dreptul internaţional contemporan garantează personalitatea juridică
internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberarea şi formarea statului lor
independent.
Drumul consacrării lor în dreptul internaţional, ca o categorie juridică
specifică, supusă atât condiţiilor de recunoaştere de către alte subiecte de drept
internaţional cât şi unui regim juridic implicând drepturi şi obligaţii, este,
istoriceşte vorbind, relativ scurt. El se regăseşte în perioada luptei anticolonialiste
şi de emancipare naţională, desfăşurată după cel de-al doilea război mondial, cu
sprijinul ONU. În această perioadă, mişcărilor de eliberare naţională li s-a
recunoscut calitatea de subiecte de drept internaţional, în relaţiile cu alte subiecte
de drept internaţional1.
Totodată, dreptul internaţional public a consacrat dreptul acestor popoare la
autodeterminare şi legalitatea luptei lor de eliberare naţională.
Mişcările de eliberare naţională, o dată recunoscute, obţin un statut juridic
special, adică calitatea de subiecte de drept internaţional limitate, ce le permite să
beneficieze de următoarele drepturi:
 dreptul de a încheia tratate internaţionale cu alte subiecte de drept
internaţional;
 să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale dreptului internaţional;
 să participe la negocieri şi la conferinţe internaţionale (în calitate de
observator);
 să primească ajutoare de la state sau organizaţii internaţionale;

1
Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 133.

7
  să participe la crearea dreptului internaţional public. De asemenea, aceste
popoare beneficiază de protecţia legilor si obiceiurilor de purtarea
războiului, în special, de dreptul umanitar.
Ca urmare a constituirii majorităţii popoarelor asuprite în state propri
independente, calitatea de subiect de drept a acestei entităţi este în descreştere în
cadrul comunităţii internaţionale.

5. Calitatea de subiect de drept internaţional public a altor entităţi

În literatura de specialitate se discută calitatea de subiect de drept

internaţional a altor entităţi:
 a persoanei fizice (individul) şi personei juridice (persoana morală);
 a organizaţiilor internaţionale neguvernamentale);
 a entităţilor cu caracter contestat.
În general, aceste entităţi sunt subiecte de drept internaţional în devenire,
aflate pe diferite trepte de afirmare a calităţii lor de subiect de drept internaţional.
Ele nu întrunesc încă condiţiile esenţiale pentru a fi subiect de drept internaţional.

A. Persoana fizică (individul)

Discuţiile rferitoare la posibilitatea acceptării persoanei fizice, a individului
ca subiect al dreptului internaţional au fost numeroase în literatura de specialitate şi
încă nu au fost tranşate. Ea constituie obiectul a numeroase şi vii controverse
doctrinare: între autorii care recunosc individului o asemenea calitate şi cei care
manifestă anumite rezerve ori care nuanţează răspunsul, în fucnţie de conceptele
ori noţiunile cu care operează.
Unul dintre primii susţinnători al tezei conform căreia individul este subiect
al dreptului internaţionale a fost profesorul G. Scelle. Plecând de la ideea că statul
nu este, în ultimă analiză, decât o ficţiune, un instrument pentru promovarea
interesului colectiv şi că actele sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul

8
indivizilor, el susţine că aceştia ar fi, în ultimă instanţă, singurele subiecte ale
dreptului internaţional.
Un alt argument referitor la posibila considerare a individului ca posedând
calitatea de subiect al dreptului internaţional a fost invocat prin prisma sentinţelor
Tribunalelor internaţionale de la Nurenberg şi Tokio prin care au fost
condamnaţi criminalii de război sau persoane care au comis crime împotriva
umanităţii, ca şi faptul că drepturile refugiaţilor sunt protejate de către un organism
al ONU – Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.
Unii autori contemporani au formulat opinii în sensul că, semnând şi
ratificând Carta ONU, comunitatea internaţională a recunosctu că drepturile
omului şi libertăţile fundamentale nu mai sunt o problemă în limitele jurisdciţiei
naţionale ci şi o problemă de drept internaţional, considerând, prin urmare, că prin
Cartă au fost conferite individului în mod direct drepturi internaţionale2.
Considerăm că în raporturile juridice internaţionale, persoana fizică,
individul, nu apare – atât din punct de vedere procedural cât şi substanţial – decât
ca beneficiarul mediat al unor norme şi nu ca subiect activ, creator şi destinatar al
normelor de drept internaţional. El nu posedă deci o capacitate juridică
internaţională proprie şi independentă, în raport cu statele. Acestea sunt încă
singurele în măsură să devină părţi la tratatele internaţionale din care rezultă pentru
persoana fizică anumite drepturi limitate.
B. Persoana morală (juridică)
În literatura de specialitate, se discută dacă întreprinderile multinaţionale au
calitatea de subiect de drept internaţional public.
Aceste entităţi apar ca obiect al unor reglementări de drept internaţional
public şi mai puţin ca subiecte ale acestui drept, întreprinderile multinaţionale nu
se pot adresa,în mod direct, jurisdicţiei internaţionale, cu excepţia Curţii de Justiţie
a Comunităţii Economice Europene.

2
De exemplu: Ph C. Jessup, A Modern Law of Nations. An Introduction, New York, 1958, p. 41 şi 137, operă citată
de Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 143.

9
 În cadrul O.N.U., în ultimul timp, se desfăşoară tratative pentru adoptarea
unui act internaţional, care să constituie un „Cod de conduită al întreprinderilor
multinaţionale", dar cu şanse limitate de definitivare şi adoptare a lui.
C. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale nu întrunesc condiţiile
necesare pentru a fi subiecte de drept internaţional public. Ele sunt subiecte de
drept intern ale statelor, unde îşi au sediul.
D. Entităţi cu caracter statal contestat
Vaticanul
Vaticanul (statul papal) a fost, în trecut, subiect clasic de drept internaţional
(din anul 756 d. Ch).
După constituirea statului unitar naţional italian, în secolul al XlX-lea, s-a
pus problema raporturilor între Italia şi Cetatea Vaticanului (statul papal).
O primă reglementare a raporturilor între Italia şi Vatican s-a făcut prin
Tratatul de la Lateran, din 11 februarie 1929. Acest tratat stipula că Vaticanul, aşa
cum era constituit la acea dată, cu dependenţele şi obligaţiile sale „este recunoscut,
de Italia, ca fiind în proprietatea deplină şi exclusivă, şi sub puterea absolută şi
jurisdicţia suverană a Sfântului Scaun". De asemenea, Italia recunoaşte că „Cetatea
Vaticanului" se află sub suveranitatea Suveranului Pontif.
Tratatul de la Lateran mai prevede că serviciile publice ale Cetăţii
Vaticanului sunt girate de statul italian şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele
două entităţi (art.19). Totodată Italia se obligă să nu stingherească activitatea
diplomatică a Vaticanului, inclusiv în timp de război.
În anul 1984 a fost încheiat un nou tratat internaţional (concordat) între Italia
şi Vatican prin care s-a reglementat situaţia Bisericii catolice din Italia.
Vaticanul înterţine relaţii diplomatice (astăzi cu mai mult de 90 de state), are
dreptul de a încheia tratate internaţionale, participă la conferinţe şi organizaţii
internaţionale.

10
 Oraşele libere (sau internaţionalizate)
Oraşele libere (sau internaţionalizate) reprezintă nişte entităţi politice ce se
autoadministrează şi cărora, în baza unui tratat internaţional, li se acordă statut de
drept internaţional, permiţându-le participarea la relaţiile economice, culturale şi
parţial la relaţiile politice internaţionale. Dat fiind faptul că înfiinţarea oraşelor
libere este determinată de factori de ordin internaţional, în calitate de act juridic
suprem al acestora se prezintă tratatul de drept internaţional, prin care şi se
consacră personalitatea juridică internaţională specială a oraşului liber.
Internaţionalizarea anumitor oraşe a fost rezultatul unor controverse
teritoriale ascuţite şi a rivalităţilor între marile puteri. Reflectând raporturi de forţă
conjuncturale, soluţiile găsite au dat naştere la regimuri juridice diversificate şi
fragile. Trăsătura lor comună este să fie întemeiate pe principiul neutralizării şi să
dispună de un mecanism de autonomie administrativă sub un control internaţional.

7. Recunoaşterea internaţională

Schimbările care se produc permanent în lume (crearea unui stat, instalarea

unui nou guvern într-un stat existent, intervenirea unei modificări teritoriale,
proclamarea statutului de neutralitate a unui anumit stat sau teritoriu, apariţia unei
stări insurecţionale etc.) influenţează raporturile juridice internaţionale, punând
problema recunoaşterii lor.
Recunoaşterea este una din noţiunile de drept internaţional cel mai greu de
definit pentru că în acest domeniu, datorită diversităţii practicilor statelor, nu s-au
putut desprinde reguli cutumiare clare. Pe de altă parte, date fiind problemele
fundamentale pe care le ridică, recunoaşterea a fost adesea utilizată de anumite
state ca instrumente de politică externă pentru a exprima aprobarea sau
dezaprobarea faţă de noile situaţii care sde produc în viaţa internaţională3.
În general, recunoaşterea internaţională este un act unilateral a unui stat,
prin care el se pronunţă faţă de o situaţie nou apărută în comunitatea internaţională,
3
Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 99.

11
sau în viaţa unui stat, sau popor, de natură să determine raporturi juridice între,
statul care face recunoaşterea şi entitatea recunoscută de el.
În calitate de obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi:
1. Statul nou apărut (ca subiect de drept internaţional);
2. Guvernul instalat pe cale neconstituţională;
3. Insurgenţii într-un război civil (partea răsculată şi partea beligerantă);
4. Mişcările de eliberare naţională.

I. Recunoaşterea statelor. Recunoaşterea statelor noi, care apar în

comunitatea internaţională, se practică din sec. al XVIII-lea. Ea are o semnificaţie
specială pentru stabilirea de: relaţii oficiale, între statul care recunoaşte şi statul
nou apărut, în comunitatea; internaţională.
Astfel, prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat
admite că o entitate statală terţă în virtutea elementelor sale constitutive (teritoriu,
populaţie, guvern) întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea personalităţii
juridice depline în ordinea internaţională.

Privitor la valoarea actului recunoaşterii, în literatura de drept internaţional

s-au formulat 2 teorii:
1. Teoria constitutivă – potrivit acesteia, actul recunoaşterii ar fi de natură să
confere statului recunoscut calitatea de subiect de drept internaţional. Alături
de guverne, teritoriu şi populaţie, recunoaşterea ar fi un al patrulea element
constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui stat este
considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfăşurare. În aceste
condiţii, entitatea ce pretinde la calitatea de stat nu devine ca atare
decât în urma emiterii actelor de recunoaştere.
2. Teoria declarativă – în opinia reprezentanţilor celee de a doua teză,
existenţa unui stat nu este condiţionată de actele de recunoaştere ale
celorlalte state care, oricum, intervin ulterior momentului de la care se
consideră că un stat nou devine membru al comunităţii internaţionale. Deci,

12
 noul stat va exista din punct de vedere obiectiv începând cu momentul
în care va întruni cele trei elemente constitutive: populaţia, teirotiul,
guvernul, şi acest lucru chiar în ciuda faptului dacă statele terţe îl vor
recunoaşte sau nu.

II. Recunoaşterea guvernelor. Chestiunea recunoaşterii internaţionale a

unui guvern se pune numai în cazul când el a ajuns la conducerea unui stat, prin căi
neconstituţionale (revoluţie, insurecţie, lovitură de stat sau printr-o cale paşnică,
neconstituţională).
Recunoaşterea guvernului este actul prin care un stat, declară sau admi
tacit că o autoritate politică care a luat puterea într-un stat pe căi neconstituţional
este considerată de acel stat ca reprezentând, în mod valabil, statul respectiv.

În dreptul internaţional contemporan, recunoaşterea guvernelor are un

caracter declarativ, adică actul de recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine
raporturi cu noul guvern şi, implicit, a accepta valabilitatea actelor sale, fără a se
face aprecieri asupra legitimităţii guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi
calificată drept amestec în treburile interne.
La fel ca şi recunoaşterea statului, recunoaşterea unui guvern ţine de
aprecierea politică a altor state. Practica internaţională ne oferă numeroase exemple
când conţinutul diverselor "doctrine" subordona recunoaşterea noilor guverne unor
condiţii de legitimitate, a căror determinare, la fel, ca şi apreciere este foarte
subiectivă (spre exemplu, respectarea bazelor şi formelor democratice ale puterii
de către noul guvern). Recunoaşterea guvernului poate fi făcută conform unor
modalităţi analogice cu cele ale recunoaşterii statului. Aceasta poate îmbrăca
forma unei recunoaşteri exprese, rezultând dintr-o declaraţie oficială a autorităţilor
statului autor al recunoaşterii sau să ia forma unei simple recunoaşteri tacite,
manifestată prin conduita organelor de stat faţă de noul guvern.

13
 III. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională (poporul (naţiunea)
care luptă pentru independenţă). Recunoaşterea internaţională a naţiunii
(poporului) care luptă pentru independenţă are drept consecinţă faptul că permite
acesteia stabilirea de relaţii oficiale cu statul care o recunoaşte, să negocieze şi să
încheie tratate cu statul respectiv şi să obţină dreptul de a participa la unele
organizaţii internaţionale în calitate de observator.

IV. Recunoaşterea insurgenţilor într-un război civil (partea răsculată şi

partea beligerantă). Răsculaţii într-un război civil pot fi recunoscuţi, fie ca
insurgenţi, fie ca beligeranţi.
Recunoaşterea ca insurgenţi se face, de obicei, de guvernul împotriva căruia
luptă răsculaţii, dar şi state terţe.
Recunoaşterea răsculaţilor ca beligeranţi (persoana care se află în stare de
război) se face de statele terţe. Recunoaşterea ca beligeranţi este actul prin care un
stat declară sau admite că el adoptă o poziţie neutră faţă de părţile care luptă într-
un război civil (atât faţă de forţele guvernamentale, cât şi faţă de răsculaţi).

8. Succesiunea statelor în dreptul internaţional public

Succesiunea statelor este de fapt un termen generic, care însumează

totalitatea regulilor de drept aplicabile în cazul unor schimbări de suveranitate
asupra unui anumit teritoriu (cesiune, anexiune, separaţie) ori în cazul schimbrăii
formelor de guvernământ.
În dreptul internaţional public problema succesiunii se pune, în primul rând,
în situaţia în care intervine o substituire între două state (două suveranităţi), pe
acelaşi teritoriu, ca urmare a dispariţiei unui stat ca subiect de drept internaţional
(statul predecesor) şi înlocuirea lui de către un stat nou (statul succesor).
Elementul principal al succesiunii de drept internaţional este transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor de la statul predecesor (cel dispărut) la statul succesor.

14
 În prezent, domeniul acesta este codificat, principalele convenţii
internaţionale adoptate fiind:
1. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratatele
internaţionale din 23 august 1978, intrată în vigoare la 6 noiembrie
1996;
2. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi
datorii din 8 aprilie 1983 (care nu a intrat încă în vigoare fiind necesare
depunerea a 15 instrumente de ratificare sau aderare).
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratatele:
internaţionale, din anul 1978, defineşte succesiunea în dreptul internaţional ca
fiind substituirea unui stat altuia în răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale
unui teritoriu (art. 2).
Instituţia succesiunii a devenit actuală, mai ales după cel de-al doilea război
mondial, ceea ce a determinat Comisia de Drept Internaţional a O.N.U să
pregătească proiectele de convenţii pentru codificarea normelor dreptului
internaţional, din acest domeniu, în această activitate, Comisia de Dtept
Internaţional a abordat instituţia succesiunii sub trei aspecte principale:
 succesiunea statelor la tratatele internaţionale (codificată prin „Convenţia de
la Viena", din anul 1978);
 succesiunea statelor în domeniile bunurilor de stat, arhivelor şi a datoriilor
de stat (codificată prin convenţia din anul 1983);
 succesiunea statelor în ceea ce priveşte calitatea lor de membri în
organizaţiile internaţionale (în curs de codificare).

9. Neutralitatea statelor

Din punct de vedere juridic, neutralitatea se prezintă ca o formă de

manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara
desfăşurării războaielor dintre alte state.

15
 Pe parcursul evoluţiei dreptului internaţional, conceptul de neutralitate a
suferit şi el modificări esenţiale
Astăzi putem distinge următoarele forme de neutralitate:
1. Neutralitate imparţială (absolută)
2. Neutralitate diferenţiată
3. Neutralitatea eventuală sau ocazională
4. Neutralitatea permanent

 Neutralitate imparţială (absolută) – a fost reglementată prin:

- Declaraţia de la Paris din 1856;
- Tratatul de la Washington din 1871 dintre Anglai şi SUA;
- Convenţiile de la Haga din anii 1899 şi 1907 (Convenţiile V şi XIII)
Statul neutru era supus la 3 cerinţe de comportament:
1. Abţinere – să nu participe la ostilităţi şi să nu sprijine operaţiunile militare;
2. Prevenire – să împiedice desfăşurarea operaţiunilor militare pe teritoriul său;
3. Imparţialitate – tratarea în mod egal a părţilor la conflict4.

 Neutralitate diferenţiată – se înţelege neparticiparea unui stat la un conflict

armat, cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un
război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin acordarea de asistenţă
unuia sau unora dintre beligeranţi, care au statut de victimă a unei agresiuni
militare, dar fără participare la operaţiunile militare. Cu alte cuvinte, statul
neutru va continua să respecte obligaţiunile de abţinere şi de prevenire faţă
de statul agresor, dar nu şi pe cele de imparţialitate.

 Neutralitatea eventuală sau ocazională – reprezintă atitudinea de

neutralitate a unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Un

4
Oleg Balan, Eduard Serbenco, op. cit., p. 180.

16
 exemplu în acest sens a constituit-o atitudinea Japoniei şi Turciei faţă de
conflictul dintre statul Israel şi statele arabe din anul 1967.

 Neutralitatea permanentă – presupune:

- neparticiparea la alianţe militare,politice sau economice care au derpt scop
pregătirea de război;
- neadmiterea folosirii propriului teritopriu pentru pregătirile militare,
inclusive amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare
sau alte utilizări echivalente;
- interdicţii de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare;
- promovarea unei politici de colaborare activă cu toate statele.
Statutul de neutralitate permanentă se obţine fie pe cale convenţională,
printr-un tartat la care participă şi statul ce dobândeşte statututl în cauză, fie pe
cale unilaterală, prin acte interne aşe statului, dispoziţii constituţionale, declaraţii
sau legi interne speciale. (EX: RM – art.11 alin.1 din Constituţie, Elveţia, Austria,
Malta, Turkmenistan, Laos, Kambodjia).

17
 Indice bibliografic:

Acte normative internaţionale:

1. Convenţiei privind reprezentarea statelor în relaţiile cu organizaţiile

internaţionale, adoptată în 1975.
2. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratatele
internaţionale din 23 august 1978, intrată în vigoare la 6 noiembrie 1996.
3. Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi
datorii din 8 aprilie 1983 (nu a intrat încă în vigoare).
4. Convenţiei asupra drepturilor şi îndatoririlor statelor, semnată la
Montevideo, la 26 decembrie 1993.
5. Avizul ei consulativ al Curţii Internaţională de Justiţie din 11 aprilie
1949.

Manuale, monografii:
6. Alexandu Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internaţional contemporan, Ed. „ALL BECK”, Bucureşti, 2000.
7. Aurora Ciucă, Drept internaţional public, Editura “Cugetarea”, Iaşi, 2000.
8. Constantin Andronovici, Drept internaţional public, Editura GRAPHIX,
Iaşi, 1993.
9. Dicţionar de drept internaţional public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.
10.George Plastara, Manual de drept internaţional public, Ed. “Socec”,
Bucureşti, 1927.
11.Marian Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. „ALL
BECK”, Bucureşti, 2001.
12.Nicolea Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public, vol. I, Ed.
“Hyperion”, Bucureşti, 1993.
13.Oleg Balan, Eduard Serbenco, Drept internaţional public, vol. I, Chişinău,
2001.
14.Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. „ALL”, Bucureşti, 1998.

18