Ultima

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE
INTERGUVERNAMENTALE, SUBIECTE
DERIVATE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Organizatiile Internationale Interguvernamentale, subiecte
derivate de drept international public
Introducere
Capitolul I: Aspecte generale;

Sectiunea I: Notiune, evolutie, clasificare;
Sectiunea a II-a: Notiunea de drept al organizatiilor
internationale si partile sale componente;
Sectiunea a III-a : Personalitatea juridica a organizatiilor
internationale;
Capitolul II: Organizatiile internationale;

Sectiunea I: Organizatia Natiunilor Unite - organizatie
internationala guvernamentala cu caracter universal;
Sectiunea a II-a: Alte organizatii internationale cu
caracter universal;
Sectiunea a III-a: Organizatii internationale regionale.
Concluzii
2
„Globalizarea este o sursa de noi provocari
pentru umanitate. Numai o organizatie
mondiala este capabila sa faca fata
provocarilor la nivel planetar. Când
actionam impreuna suntem mai putin
vulnerabili fata de catastrofele ce ne lovesc
pe fiecare dintre noi."
Kofi Annan, Secretar General al

O.N.U.
3
Introducere
Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care

guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul societatii internationale.
Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international
(organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului
international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de
constituire si de aplicare a normelor dreptului international public în cadrul comunitatii
internationale reprezinta ordinea juridica internationala.
Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor
juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice
specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea,
securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin
respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau
colectiva a statelor”1 .
Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl
constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte
de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a
drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public în relatiile
internationale.2
Subiectele dreptului international public sunt “entitati participante la viata
internationala, cu drepturi si obligatii directe”3. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului
international public reprezinta acele entitati care participa la raporturi juridice,
reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept international înseamna a
beneficia de personalitate juridica internationala, ceea ce presupune capacitatea de a fi
titular de drepturi si obligatii cu caracter international.
Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre
participantii la raporturile juridice internationale:
1) statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
1
http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/MarcelaRad/cap1.html;
2
3
4
2) organizatiile internationale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
3) natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu
personalitate juridica limitata si tranzitorie, pâna la formarea statului independent;
4) alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror personalitate
juridica nu este recunoscuta în dreptul international public- persoanele fizice si
organizatiile neguvernamentale.4
Organizatiile internaionale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de
functionare, fiind îndreptatite sa îsi asume doar acele drepturi si obligatii care concura la
realizarea scopului pentru care au fost înfiintate. Totodata, reprezinta subiecte de drept
derivate, întrucât sunt creatia statelor - a subiectelor originare - care le confera calitatea
de subiecte de drept, prin statut. Personalitatea juridica internationala a organizatiilor
guvernamentale se manifesta pe plan intern si pe plan international si consta în: dreptul
de a-si coordona activitatea organelor interne, în dreptul de a încheia tratate, de a înfiinta
misiuni diplomatice permanente si de a accepta functionarea unor asemenea misiuni ale
statelor pe lânga ele (drept de legatie activa si pasiva), în dreptul organizatiilor si a
functionarilor acestora de a beneficia la imunitati si privilegii diplomatice, în dreptul de a
actiona pe plan international împotriva unui alt subiect de drept si în obligatia de a
raspunde în fata unor instante internationale5.
Personalitatea juridica a organizatiilor este opozabila si fata de statele care nu sunt
membre ale organizatiei6.
Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
Capitolul I. Aspecte generale

1. Evoluţie istorică
Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru proprice pentru

dezvoltarea relaţiilor dintre statele membre, pentru coordonarea activitaţilor acesstor state
spre anumite scopuri 7.
4
5
6
7
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale (guvernamentale),Ed. Fundatiei „Chemarea”, Iasi, 1994,p.4;
5
Încercări de instituţionalizare a raporturilor dintre entităti organizate , în vederea
realizării unui scop comun, pot fi identificate încă în antichitate8.
Fenomenul prezenţei şi acţiunii organizatiillor internaţionale în societatea
internaţională ţine, însă, de perioada modernă şi contemporană a dezvoltării acesteia9.
În decursul secolelor au fost elaborate numeroase proiecte cu privire la crearea
unor organizaţii internaţionale pentru asigurarea păcii (de exemplu, proiectul lui Piecce
Dobous din lucrarea sa “De recuperatione Terrae sanctae”, din 1305 ori proiectul lui
Immanuel Kant intitulat “ Cu privire la pacea perpetuă” din 1795, şa.)10. Aceste planuri
şi-au găsit realizarea abia în secolul al xix-lea. Primele organizaţii internaţionale
europene au fost create în anumite domenii ale relaţiilor de colaborare dintre state, cum
sunt comunicaţiile fluviale(Comisia permanentă pentru Rhin, din1815 sau comisiile
pentru Dunăre din 1856)11. Au fost create şi organizaţii internaţionale cu ocaţie de
universalitate în domeniul tehnic(de exemplu “ Uniunea Telegrafică Internaţională “ din
1856 sau “Uniunea Poştală Universală din 1874).
După primul război mondial a luat fiinţă prima organizaţie internaţională
guvernamentală cu caracter de universalitate, pentru apărarea păcii
internaţionale-“Socetatea Naţiunilor “ (sau “Liga Naţiunilor”), în anul 191912. Ea a fost o
organizaţie int. deschisă tuturor statelor din comunitatea internaţională şi întemeiată pe
respectarea suveranităţii statelor membre şi a egalitaţii lor în drepturi. Scopurile
principale ale Societăţii Naţiunilor au fost asigurarea păcii şi securităţii internaţionale
prin rezolvarea diferendelor internaţionale, în primul rând, prin mijloace paşnice şi
dezvoltarea cooperării unilaterale între state.
Societatea Naţiunilor şi-a început activitatea în anul 1920 şi-a încetat-o odată cu
începerea celui de-al doilea război mondial. Oficial, şi-a încetat activitateaşi existenţa în
anul 1946, ca urmare a hotărârii adoptată de foştii săi membri.
Societatea Naţiunilor este precursoarea actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite13.
Experienţa Societăţii Naţiunilor a fost utilă pentru crearea ONU după cel de-al doilea
8
De exemplu: „Marea Uniune a popoarelor” propusă de Confucius sau „amfictioniile” din Grecia antică;
9
Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere in dreptul international public, Ed. All-Beck,
Bucuresti, 1998, p. 117;
10
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale)., p. 5;
11
Ibidem;
12
Ibidem;
13
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale (guvernamentale)., p. 6;
6
război mondial, urmărind, între altele , să înlăture deficienţele întâmpinate de prima
organizaţie cu caracter universal 14.
În decursul deceniilor, alături de organizaţiile internaţionale guvernamentale cu
vocaţie de universalitate, au apărut şi activează şi numeroase organizaţii internaţionale
regionale de pe diferite continente. Organizaţiile internaţionale regionale contribuie, tot
mai mult, la asigurarea păcii şi securităţii statelor membre şi la dezvoltarea cooperării
între ele pe mai multe planuri15.
Un aspect nou apărut în sistemul de organizaţii cu caracter
“supranaţional”(suprastatal), cum este Uniunea Europeană (comunităţile europene).
2. Noţiunea de organizaţie internaţională guvernamentală
Organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt, în general, forme permanente,

instituţionalizate ale cooperării dintre state în diferite domenii16.
Condiţiile de constituire a organizaţiilor internaţionale nu se confundă cu cele ale statelor;
ele nu au, evident, aceleaşi elemente caracteristice acestora (populaţie, teritoriu, guvern)
şi nu se pot prevala de atributele suveranităţii. Întrucât organizaţiile internaţionale sunt
“produsul” acordului de voinţă al statelor care le-au constituit, ele au fost calificate de
obicei ca subiecte derivate ale dreptului internaţional în raport cu statele, subiectele
originare17
Definirea acestor organizaţii este dificilă datorită marii lor varietăţi, ca urmare a
obiectelor şi scopurilor lor diferite precum şi a puterilor diferite. Datorită acestui fapt, în
lit. de specialitate sunt date numeroase definiţii organizaţiilor guvernamentale. O astfel de
definiţie este cea dată de Ion Diaconu, care scrie:” Organizaţiile internaţionale reprezintă
forme de realiare a colaborării multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cadru
14
Dumitra Popescu, Florian Coman, Dreptul international public, Bucuresti, 1993, p. 171;
15
De exemplu, Uniunea Europeană care are organe abilitate în diverse domenii : Curtea de Justiţie, Comisia
europeană, Parlamentul European;
16
Ghorghe Moca, Problemele actuale ale dreptului organizatiilor internationale, Revista romana de studii
internationale, nr. 1, 1970, p. 69;
17
Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere in dreptul international public., p. 119;
7
instituţionalizat, pentru înfăptuirea unor obiective stabilite şi pe baza unor reguli înscrise
în statute şi alte documente ale acestora18
Definiţia de drept internaţional public a organizaţiilor internaţionale
guvernamentale este dată până în prezent, de “Convenţia internaţională asupra
reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal”,
din14 martie 197519 în care se precizează că prin organizaţiile internaţionale se înţelege “
o asociaţie de state constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe
comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o
compun.” (articolul1, lit a).
Deşi, în general, această definiţie a fost acceptată de doctrină, ea nu a fost reţinută
în cele două convenţii de la Viena din 1969 şi 1986 privind dreptul tratatelor. Astfel,
articolul 2 al Convenţiei de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 defineşte
termenul “organizaţii internaţionale” ca “organizaţii interguvernamentale”, excluzând,
deci, acele forme de asociere care, deşi operează la nivel internaţional, nu se realizeahă
prin intermediul statelor( organizaţiile neguvernamentale)20
Cu toate acestea, definiţia despre care vorbim cuprinde elementele esenţiale
pentru caracterizarea unei organizaţii internaţionale guvernamentale. Aceste elemente
sunt următoarele:
a) organizaţia internaţională guvernamentală este o asociere liberă a statelor care
participă în calitate de părţi contractante; calitatea de a reprezenta statele în aceste
organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă reprezentaţii guvernelor
statelor respective;
b) asocierea unor state într-o organizaţie internaţională se realizează în baza acordului de
voinţă al statelor care îmbracă, de regulă, forma unui tratat.
Vasta majoritate a organizaţiilor internaţionale au luat naştere în baza unor tratate
multilaterale ce reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor respective, purtând
denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact,etc. .
18
Ion Diaconu, Curs de drept international public, Casa de editura si presa „Sansa” SRL Bucuresti, 1993,
p. 215;
19
www.tratate.ro;
20
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale, Ed. All-Beck, Bucuresti, 2000,
p. 9;
8
c) asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective sau
scopuri comune ca: menţinerea păcii şi stabilităţii financiară, transferul de tehnologie,
etc.
d) o organizaţie internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie adică să
dispună de un număr de organe cu funcţionare periodică sau permanentă, prin
interrmediul cărora să îşi desfăşoare activitatea potrivit statului.
De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţie internaţională, asocierea între
două sau mai multe state trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de
drept internaţional public.
Efectul acumulat al elementelor constitutive înfăţişate conferă organizaţiilor
internaţionale personalitate juridică proprie de drept intern şi internaţional în temeiul
căreia acestea beneficiază de drerpturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din
statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte instincte de drept internaţional21.
3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale
O trăsătură fundamentală a organizaţiilor internaţionale constă în varietatea lor. Se pot,

totuşi, identifica anumite criterii după care organizaţiile internaţioale pot fi clasificate.
După deschiderea lor spre statele comunităţii internaţionale, organizaţiile
internaţioale se împart în:
a) organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate, care sunt deschise tuturor
statelor, indiferent de situarea lor geografică; de exemplu Societatea Naţiunilor, O.N.U
sau instituţiile specializate ale O.N.U.
b) organizaţii regionale care cuprind, în general statele numai dintr-o anumită regiune
geografică, de exemplu Organizaţia Statelor Americane, Consiliul Europei sau
Organizaţia Unităţii Africane22;
După calitatea membrilor lor, organizaţiile internaţioale se împart în:
a) organizaţii guvernamentale (interstatale), care sunt formate din state, în exclusivitate
de exemplu: O.N.U sau Organizaţia Internaţională a Muncii;
21
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale, p. 12;
22
9
b)organizaţii neguvernamentale constituite din reprezentanţi neguvernamentali ai unor
organizaţii naţionale din diferite ţări; de exemplu: organizaţiile internaţioale culturale,
ştiinţifice, de tineret, etc. 23.
După competenţa lor în domeniul relaţiilor internaţionale, organizaţiile
internaţioale se împart în:
a) organizaţii cu competenţă generală în sensul că pot dezbate principalele probleme ale
relaţiilor internaţionale; de exemplu: ONU.
b) organizaţii cu competenţă specială, care se preocupă de colaborarea statelor membre
într-un domeniu limitat al relaţiilor internaţionale, de exemplu: instituţiile specializate
ale O.N.U.24
După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţioale, ele se împart în:
a) organizaţii deschise participării tuturor statelor lumii; de exemplu: O.N.U.;
b) organizaţii închise, la care participă numai statele fondatoare (de obicei organizaţiile
militare)25;
După obiectul organizaţiei internaţionale, ele se clasifică în organizaţii
economice, politice, comerciale, culturale, etc.
Organizaţiile internaţionale mai pot fi clasificate în:
a) organizaţii de cooperare clasică între state, întemeiate pe deplina egalitate suverană a
statelor membre (de exemplu 0.N.U);
c) organizaţii supranaţionale (suprastatale) a căror state membre au cedat unele din
drepturile lor suverane acestor organizaţii (de exemplu Uniunea Europeană)26.
Sectiunea a II-a: Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale şi părţile

sale componente
23
24
Ibidem;
25
Idem., p.11;
26
Ibidem;
10
Ca urmare a evoluţiei practicii internaţionale s-au format reguli juridice cu privire
la organizarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale. În doctrină aceste reguli sunt
numite adesea “dreptul organizaţiilor internaţionale”, în realitate un capitol al dreptului
internaţional public27.
Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele tratatelor
internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse în tratatele multilaterale
încheiate de către state referitoarela aceste organizaţii( ca de exemplu: Convenţia
generală asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. , din anul 1949), precum şi din
normele juridice proprii fiecărei organizaţii internaţionale28.
Normele dreptului organizaţiilor internaţonale sunt mai bine ierarhizate decât cele
ale dreptului internaţional public ca urmare a faptului că normele dreptului organizaţiilor
internaţionale sunt grupate în 2 categorii principale: dreptul originar(principal) şi dreptul
derivat. Dreptul originar al organizaţiilor internaţionale este format, în primul rând, din
normele cuprinse în statutul organizaţiei, care constituie o adevărată “ constituţie” pentru
aceasta.
În general, normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt exprimate prin
diferite forme juridice, care sunt :
a) tratatele internaţionale:
- cele referitoare la constituirea organizaţiilor internaţionale (statutul lor)
- cele încheiate între organizaţie cu statele membre (de exemplu „acordurile de
sediu”);
- tratatele multilaterale încheiate de statele membre cu privire la anumite aspecte
ale statutului internaţional al organizaţiei (de exemplu, cele referitoare la privilegiile şi
imunităţile organizaţiei)
b) regulamentele de procedură ale organelor organizaţiilor internaţionale ;
c) rezoluţiile organizaţiilor (care cuprind aşa-numitul „drept intern” al organizaţiilor);29
d) cutuma internaţională, rezultată din practica statelor membre ale organizaţiei şi din
practica organelor sale.
27
Ion Diaconu, op. cit., p. 215;
28
Gheorghe Moca., op. cit., p. 67-68;
29
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale (guvernamentale)., p. 13
11
I. Dreptul originar al organizaţiilor internaţionale guvernamentale este format, în
primul rând, din norme cuprinse în actul constitutiv al organizaţiei (în statut). Acest act
(statutul) are o dublă natură. Pe de o parte, este un tratat internaţional multilateral încheiat
de către statele fondatoare ale organizaţiei. Asemenea tuturor tratatelor internaţionale, i se
aplică „dreptul tratatelor” codificat prin Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena
din anul 1969, care precizează: „Prezenta convenţie se aplică oricărui tratat care este actul
constitutiv al unei organizaţii internaţionale precum şi oricărui tratat adoptat în cadrul
unei organizaţii internaţionale…” (art. 5)
Pe de altă parte, actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale guvernamentale
este „constituţia” ei.30
Datorită naturii lor duble, actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale se
deosebesc de celelalte tratate internaţionale încheiate de către state sau organizaţii
internaţionale.31
Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale cuprind, în general,
următoarele prevederi:
a) Obiectul şi scopurile organizaţiei, prin care se precizează principalele direcţii
ale activităţii ei; organizaţiile internaţionale, alături de scopurile lor specifice, au şi
scopuri comune, cum sunt apărarea păcii şi securităţii internaţionale, asigurarea libertăţii
şi progresului pentru toate statele şi popoarele etc.;
b) Principiile care guvernează activitatea organizaţiei; aceste principii trebuie
respectate atât de către organizaţia internaţională guvernamentală, cât şi de statele
membre, în activitatea lor.
c) Procedura de primire a noilor membri şi categoriile acestora; în general,
membrii organizaţiilor internaţionale guvernamentale se împart în următoarele categorii:
membri fondatori, membri primiţi ulterior, membri asociaţi şi invitaţii.
d) Drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru: dreptul la vot în
organele organizaţiei, dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul diferitelor organe ale
organizaţiei, dreptul de a face parte din organele principale şi subsidiare ale organizaţiei
etc.
30
31
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p.28;
12
Dintre obligaţii, amintim cu caracter general: obligaţia membrilor de a participa la
realizarea scopurilor organizaţiei şi de a respecta principiile sale, obligaţia de a contribui
la realizarea bugetului organizaţiei etc.;
e) Sistemul organelor organizaţiei şi funcţiile lor. Statutele organizaţiilor
internaţionale guvernamentale prevăd care sunt organele lor principale. Ele se compun
din:
1. un organ plenar şi reprezentativ, format din toţi membrii ei, acest organ îşi
desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare
2. unul sau mai multe organe de îndeplinire a deciziilor organului plenar şi care sunt
formate dintr-un număr restrâns de membri; şi
3. un organ cu activitate permanentă (secretariatul sau biroul organizaţiei) format din
funcţionari internaţionali, în frunte cu secretarul general sau directorul
organizaţiei.
Organele principale ale organizaţiei sunt competente să-şi creeze organe
subsidiare, ca instrumente ajutătoare în realizarea funcţiilor organelor principale.32
Statutele reglementează şi modul de compunere a organelor organizaţiei şi
procesul lor decizional. În mecanismul de vot din organizaţiile internaţionale
guvernamentale se constată tendinţa de înlocuire a unanimităţii, în adoptarea deciziilor,
cu votul majoritar. De asemenea, se practică şi „consensul”, când decizia nu se mai pune
la vot deoarece sunt de acord cu adoptarea ei toţi membrii.
În unele organizaţii internaţionale guvernamentale se practică „votul ponderat”,
când membrii organizaţiei beneficiază de mai multe voturi pe baza unor criterii prevăzute
în statut. Acest mecanism de vot este contrar egalităţii în drepturi a statelor membre şi
este practicat de Fondul monetar Internaţional şi de Banca Internaţională de
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
f) Statutele prevăd şi sancţiunile care pot fi aplicate membrilor. În general sunt
prevăzute următoarele sancţiuni:
1. suspendarea statului vinovat din drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea
de membru;
2. excluderea din organizaţie ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligaţiilor.
32
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale (guvernamentale)., p. 14-15;
13
g) Statutele prevăd şi modalităţile de modificare a organizaţiilor internaţionale
guvernamentale.33 Ele pot fi modificate pe calea amendamentelor aduse acestor statute
sau a revizuirii lor.
II. Dreptul derivat al organizaţiilor internaţionale guvernamentale este format din
normele juridice care emană de la organelor acestor organizaţii şi reglementează
activitatea organelor organizaţiei şi a statelor membre în cadrul ei.
Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei, care îi
determină legitimitatea şi constituie fundamentul său juridic şi, de asemenea, este
subordonat şi ordinii juridice internaţionale34.
Sectiunea a III-a : Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale
Autonomia pe care organizaţiile internaţionale o au din punct de vedere juridic, ca

subiecte ale dreptului internaţional se exprimă în faptul că organizaţiile internaţionale
guvernamentale au propria lor personalitate juridică, distinctă de cea a statelor membre,
atât în ordinea internaţională, cât şi în ordinea internă (statul pe teritoriul căruia îşi are
sediul organizaţia). Această personalitate juridică are calitatea de a fi opozabilă „erga
omnes”. În acest sens, Avizul consultativ dat de C.I.J. la solicitarea Adunării Generale a
O.N.U. în 1999 asupra „prejudiciilor suferite în serviciul O.N.U.”35, arată că „50 de state,
reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale (membrii O.N.U.
în anul 1996) au putere, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând
personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele.”
Unele opinii în doctrină36 susţin că numai organizaţiile cu caracter universal ar
avea o personalitate astfel opozabilă, în timp ce cele regionale nu. În cazul acestora ar fi
necesar un acord tacit sau expres (o recunoaştere) din partea statelor membre.37
1. Personalitatea juridică de drept intern
33
34
Ibidem;
35
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., p. 97;
36
Ibidem;
37
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,., p. 97;
14
Organizaţiile internaţionale au capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în
raporturi de drept intern, pe teritoriul oricăruia din statele membre. O asemenea
capacitate se impune tocmai pentru că organizaţia, neavând un teritoriu propriu, îşi
desfăşoară activităţile pentru care a fost constituită pe teritoriul unor state, intrând pentru
aceasta în numeroase raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern din
aceste state38.
Art. 104 al Cartei O.N.U.39 prevede, în acest sens: „Organizaţia se va bucura pe
teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea
funcţiilor şi realizarea scopurilor sale.”40
Fiecare organizaţie internaţională încheie cu statul pe teritoriul căreia îşi stabileşte
sediul un acord special prin care se precizează întinderea şi conţinutul prerogativelor
respectivei organizaţii, decurgând din actul său constitutiv. În practică41, exercitarea
personalităţii de drept intern se manifestă în legătură cu contractele încheiate de
organizaţie cu persoane fizice sau juridice, cu privire la cumpărarea de bunuri, închirierea
unor localuri, prestarea de servicii etc. Încheierea acestor contracte ridică două probleme
juridice: dreptul aplicabil şi modul de reglementare a diferendelor. În privinţa dreptului
aplicabil al statului gazdă sau al altuia, organizaţiile internaţionale au tendinţa de a evita,
pe cât posibil, referiri la legea aplicabilă. Cu privire la reglementarea diferendelor, se
preferă recurgerea la arbitrajul internaţional.42
Pot exista situaţii în care o organizaţie internaţională să nu posede, prin actul său
constitutiv, decât personalitate juridică internă. Un astfel de exemplu îl constituie Banca
Reglementărilor Internaţionale, creată în 1930, cu sediul la Bâle (Elveţia), care a fost
concepută pentru coordonarea politicilor monetare şi calmarea pieţelor de schimburi şi pe
altă parte cu funcţii pur bancare, neputând însă, prin statut, să deschidă conturi curente
pentru guvern. Deşi internaţională (interguvernamentală) prin scop şi compoziţie, ea nu
38
Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale,p. 31;
39
Anca Ghideanu, Curs de drept comunitar pe www.cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm;
40
Formulări asemănătoare cuprind şi art. I.1. al Convenţiei asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor
Unite (1946), art. 39 al Constituţiei O.I.M., art. 211 al Tratatului de Constituire al Comunităţii Europene.
41
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional-introducere în dreptul internaţional public, p.130;
42
Idem, p.131;
15
are personalitate juridică internaţională (ca F.M.I., de exemplu), neposedând decât
personalitate în dreptul intern al fiecărui stat membru.43
Persoanlitatea de drept intern a organizaţiilor internaţionale, în fiecare din statele
membre, nu echivalează cu asimilarea acestora cu subiectele de drept intern din aceste
state pentru că organizaţiile internaţionale dispun de privilegii şi imunităţi derogatorii de
la dreptul comun.
2. Personalitatea juridică internaţională şi capacitatea organizaţiilor internaţionale
Pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor pentru care au fost constituite,

organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte o anumită personalitate juridică în planul
raporturilor internaţionale. În temeiul acesteia, ele au, deci, calitatea de a dobândi drepturi
şi a-şi asuma obligaţii, în nume propriu, în raporturile cu alte subiecte de drept
internaţional44.
Deosebirile dintre state şi organizaţii internaţionale, din punct de vedere al
calităţii lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii, rezultă din caracterul limitat şi
specializat al personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, prin raport cu aceea a
statelor. Acestea din urmă, în virtutea suveranităţii lor, se pot angaja în raporturi juridice
internaţionale în orice domeniu al relaţiilor internaţionale, în timp ce capacitatea
organizaţiilor internaţionale de a intra în asemenea raporturi este circumscrisă unui
anumit domeniu al relaţiilor internaţionale, în directă legătură cu scopurile şi funcţiunile
specifice pentru care acestea au fost constituite.45
Curtea Internaţională de Justiţie, în Avizul ei consultativ din 11 aprilie 1949
precizează că organizaţia internaţională nu este un stat şi ea nu are aceeaşi personalitate
juridică internaţională ca statul deoarece statele şi organizaţiile internaţionale nu au
aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţiile internaţionale.46
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale este rareori
expres prevăzută în actele lor constitutive. O asemenea prevedere o întâlnim în tratatul de
43
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,., p. 98;
44
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional-introducere în dreptul internaţional public, p.131;
45
Ibidem;
46
Marţian Niciu, Dreptul internaţional public, Ed. Servosat, 1997, p. 84-85
16
la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene (art. 210)47. Atunci când
actele constitutive nu conţin menţiuni exprese privind personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale, aceasta se deduce în fiecare caz în parte, din alte dispoziţii
ale actelor constitutive sau din alte instrumente conexe (cum sunt menţiunile referitoare
la încheierea de tratate, imunităţile şi privilegiile diplomatice acordate funcţionarilor
organizaţiei etc.)48
Din calitatea de subiect de drept internaţional, din existenţa personalităţii
internaţionale a organizaţiei, decurge în mod necesar existenţa unei capacităţi juridice
internaţionale. Conţinutul acestei capacităţi este însă precizat (şi limitat) prin acordul de
voinţă al statelor membre, exprimat în special, prin tratatul constitutiv. În general,
drepturile ce formează conţinutul capacităţii juridice a organizaţiilor internaţionale sunt:
a) dreptul de a încheia tratate cu statele membre, cu state terţe sau cu alte organizaţii;
b) de a întreţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre, acreditate pe
lângă ele (drept de legaţie pasivă) şi de a numi misiuni proprii pe lângă state
membre, state terţe sau alte organizaţii internaţionale (drept de legaţie activă);
c) dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru pagube suferite de
organizaţie, ca entitate distinctă sau de agenţii săi;
d) dreptul la autonomie financiară (dreptul de a-şi constitui şi administra resursele
financiare);
e) dreptul de a recunoaşte alte subiecte de drept internaţional.
Personalitatea juridică internaţională, prin efectul căreia organizaţiile
internaţionale devin titulare de drepturi, impun acestora şi obligaţii a căror
nerespectare atrage răspunderea lor internaţională. Ele sunt obligate să respecte
dreptul internaţional şi să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu normele
acestuia49.
3. Competenţele organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi răspunderea

internaţională
47
www.tratate.ro;
48
Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere in dreptul international public., p. 132;
49
Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentalei, p. 40-47;
17
Urmare a personalităţii lor juridice internaţionale, organizaţiile internaţionale
beneficiază de o largă gamă de competenţe specifice, a căror determinare şi analiză
constituie obiectul dreptului organizaţiilor internaţionale. Competenţele organizaţiilor
internaţionale guvernamentale sunt de natură funcţională, fiind determinate de scopurile
pentru care a fost creată organizaţia şi limitate de prevederile statutului ei.50
Aceste competenţe diferă de la o organizaţie la alta şi pot fi grupate în 3 mari
categorii:
a) Competenţa normativă a organizaţiei internaţionale. Ea constă din posibilitatea
organizaţiei de a crea norme juridice care se adresează statelor membre, organelor
organizaţiei sau chiar altor organizaţii, norme care să fie în concordanţă cu dreptul
internaţional şi principiile de bază ale organizaţiei.
Un aspect interesant este faptul că normele elaborate de anumite organizaţii
internaţionale guvernamentale devin o „legislaţie internaţională” în materia respectivă.
De exemplu, convenţiile elaborate şi adoptate în cadrul O.N.U. cu privire la drepturile
omului, dreptul tratatelor, dreptul mării etc. sau convenţiile adoptate în cadrul O.I.M. sau
de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.).
Competenţa normativă a organizaţiilor internaţionale guvernamentale se
manifestă şi prin actele normative adoptate de organele lor. Aceste acte sunt expresia
puterii de autoreglare a organizaţiei internaţionale. În temeiul ei, organele organizaţiei au
drept să adopte regulamentele lor de funcţionare prin care se precizează şi se dezvoltă
dispoziţiile statutare în această materie.
b) Competenţa operaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale constă
în puterile lor de acţiune, altele decât cele normative. Aceste puteri constau din acţiunile
organizaţiilor de a acorda asistenţă economică, financiară, administrativă şi în unele
cazuri, asistenţă militară statelor membre.
Deoarece aceste acţiuni ale organizaţiei se desfăşoară pe teritoriul statelor
membre, realizarea lor este condiţionată de acceptul statelor membre care este prevăzut în
acordul încheiat între organizaţia internaţională care acordă asistenţa şi statul vizat de ea.
c) Competenţa de control şi sancţiune care este în legătură cu cea normativă.
50
Alain Gandolfi, Institutions internationales, Paris, 1971, p. 106-107;
18
Competenţa de control constă în dreptul organizaţiei de a pretinde şi primi
rapoarte periodice din partea statelor membre asupra felului în care aceste state îşi
îndeplinesc obligaţiile lor statutare sau cele convenţionale.
Competenţa de sancţionare a organizaţiilor internaţionale este stabilită de statutele
lor. Carta O.N.U. stabileşte că organizaţia poate aplica statelor membre sancţiunile de
suspendare a lor din drepturile şi privilegiile ce decurg din această calitate a lor sau să-i
excludă din organizaţie.
În temeiul personalităţii lor juridice, organizaţiile internaţionale guvernamentale
răspund „pentru neîndeplinirea obligaţiilor lor internaţionale care le revin din statutele lor
şi alte acte internaţionale la care ele sunt părţi contractante.” Mai mult, organizaţiile
internaţionale răspund pe plan internaţional şi pentru prejudiciul provocat unui stat
membru, altui stat membru din comunitatea internaţională sau altei organizaţii
internaţionale.51
Răspunderea internaţională a unei organizaţii internaţionale poate fi angajată şi ca
urmare a unor activităţi legale ale ei, dacă acestea au produs daune unor state sau altor
organizaţii internaţionale.
O reglementare mai concretă a răspunderii internaţionale a organizaţiilor
internaţionale se găseşte în Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene, de
la Roma, din anul 1957 (art. 215) şi în Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru
daunele provocate de obiectele spaţiale, din martie 197252.
Capitolul II – Organizatiile internationale

Sectiunea I: Organizaţia Naţiunilor Unite, organizaţie internaţională
cu caracter universal
51
Marţian Niciu, Dreptul internaţional public, p. 85;
52
www.tratate.ro;
19
1. Liga Naţiunilor – precursoarea O.N.U.
Cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin caracterul său universal –
cuprinzând aproape toate statele lumii cât şi prin scopurile ce i-au fost conferite, prin
vastitatea şi multitudinea activităţior sale, este Organizaţia Naţiunilor Unite, instituită în
1945, după încheierea celui de-al doilea rozboi mondial.53
O.N.U. a fost creată pentru remedierea “defectelor” Societăţii Naţiunilor (creată
după primul război mondial) şi pentru stabilirea unei noi ordine internaţionale, atât în
planul asigurării păcii şi eliminării forţei din relaţiile internaţionale, cât şi în cel al
dezvoltării economice, sociale, culturale şi umanitare.
Societatea Naţiunilor (sau Liga Naţiunilor) a activat în perioada interbelică, fiind
prima organizaţie internaţională, având ca obiectiv principal apărarea păcii şi securităţii
internaţionale.
La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie
1919) s-a constituit o comisie a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Welson,
cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace.
Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat,
în unanimitate, în sesiunea plenară a Conferinţei de Pace din 28 aprilie 1919. Întrucât
Pactul era inclus în Tratatul de la Versailles, ca parte a acestuia, data oficială de
constituire a Societăţii Naţiunilor coincide cu intrarea în vigoare A tratatului de pace,
după ratificările necesare, şi anume 10 ianuarie 192054.
Au fost membre ale Ligii circa 60 de state, de pe toate continentele.
Statutul acestei organizaţii cerea statelor membre să soluţioneze diferendele dintre
ele prin mijloace paşnice. Membrii Ligii erau datori să supună aceste diferende fie
arbitrajului internaţional, fie Consiliului Ligii (art.12). Consiliul acţiona în materia
diferendelor ca un mediator, încercând să determine părţile în diferent să ajungă la o
înţelegere corectă asupra lui. El publica un raport în care se stabileau faptele şi se făceau
recomandări pentru soluţionarea diferendului. Dacă raportul era adoptat în unanimitate, el
nu mai avea forţă obligatorie pentru părţile în conflict. Dacă raportul nu întrunea
53
54
Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, p. 147;
20
unanimitatea, el nu mai avea forţă obligatorie, iar părţile puteau recurge chiar şi la război
pentru soluţionarea lui (art. 15, al.7)55.
Statutul Ligii Naţiunilor prezenta, deci, serioase lagune în materia soluţionării
paşnice a diferendelor internaţionale deoarece admitea recurgerea la război56.
În afară de rezolvarea paşnică a diferendelor, alte funcţii ale Ligii erau garanţia
colectivă împotriva agresiunii externe şi reducerea armamentului.
După cum este cunoscut, garanţia colectivă nu a fost niciodată pusă în practică,
deşi în 1932 China şi în 1935 Abisia, victime ale agresiuni au cerut acest lucru. Şi, deşi a
avut loc o Conferinţă a Ligii pentru dezarmare, nu s-a realizat nici un progres în
reducerea armamentelor57.
Pentru prima dată, însă, o structură organizată îşi propunea să acţioneze împotriva
agresorului, făcând distincţia între agresor şi victimă şi chiar uneori a chemat la aplicarea
unor sancţiuni sau a exclus unele state pentru acte de agresiune.
Menţionăm activitatea intensă a diplomatului român Nicolae Tutulescu, ales de
două ori preşedinte al Adunării. El a insistat să se ia măsuri de dezarmare, să se adopte o
definiţie a agresorului, să se aplice sancţiuni faţă de agresori, să se adopte măsuri de
organizare a păcii şi a garantării securităţii58.
Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odată cu izbucnirea celui de-al
doilea război şi a fost dizolvată expres în 1946. A contribuit la dezvoltarea dreptului
internaţional, prin promovarea unui număr de noi norme şi instituţii juridice59.
2. Constituirea O.N.U.
Dacă Societatea Naţuinilor, deşi o organizaţie cu vocaţie de universalitate, nu a

dobândit în cursul existenţei ei un caracter universal, O.N.U., ca succesoare a Societăţii
Naţiunilor, este o veritabilă organizaţie universală.
55
56
Scopul era prevenirea şi amânarea războaielor.;
57
58
Ibidem;
59
21
În timpul celui de-al doilea război mondial, statele din cualiţia antifascistă au
considerat necesară înlociurea Societăţii Naţiunilor cu o nouă organizaţie, deoarece ea s-a
dovedit incapabilă să să impiedice izbucnirea acestui război şi a altor conflicte anterioare
lui. În cadrul conferinţelor internaţionale ale principatelor state din coaliţia antifascistă
(SUA, Anglia şi fosta URSS) a fost dezbătută şi chestiunea infiinţării unei noi organizaţii
internaţională de manţinere a păcii şi securităţii internaţionale60.
În cadrul Conferinţei de la Teheran din 1943, la care au participat şefii SUA,
angliei şi URSS, s-a adoptat hotărârea ca miniştrii de externe a celor trei state să
pregătească proiectul statutului noii organizaţii internaţionale. Renumirea miniştrilor de
externe a celor trei state a avut loc la Dumbacton Oahs, în anul 1944. Ei au pregătit
proiectul de statut al noii organizaţii internaţionale, denumit “Propuneri pentru înfiinţarea
unei organizaţii internaţionale universale”61.
Conferinţa de la Yalta din februarie 1945 a adoptat regula unanimităţii voturilor
celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al viitoarei organizaţii şi a
admis printre membrii ei fondatori două republici unionale din cadrul URSS – Ucraina şi
Belarus. De asemenea, conferinţa a hotărât convocarea unei conferinţe la care să participe
toate statele membre ale coaliţiei antifasciste, care să adopte statutul noii organizaţii
internaţionale. Această conferinţă s-a ţinut la San Francisco între 25 aprilie şi 26 iumie
1945, cu participarea a 50 de state. S-a definitivat statutul organizaţiei internaţionale sub
denumirea de “Carta Naţiunilor Unite” care a fost semnată de participanţii la ea, în ziua
de 26 iunie 1945. Deşi Polonia nu a participat din cauza neînţelegerilor legate de
reprezentarea ei la conferinţă, ea a fost recunoscută ca stat fondator (al 51-lea stat
fondator)62.
Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, structurată în 19 capitole şi cuprinzând 111
articole, este un tratat internaţional. Carta a intrat în vigoare patru luni mai târziu, la 24
octombrie 1945 atunci când membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate şi
majoritatea celorlalte state semnatare au depus instrumentele de ratificare 63. Pe baza unei
60
Dumitra Popescu, Florian Coman, op. cit., p. 240;
61
Marţian Niciu, Organizaţiile internaţionale guvernamentale, p. 29;
62
Idem, p. 30;
63
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale., p. 156;
22
hotărâri a Adunării Generale a O.N.U., ziua de 24 octombrie a fost proclamată “Ziua
Naţiunilor Unite”64.
Pe baza Cartei a luat fiinţă “Organizaţia Naţiunilor Unite”, ce-şi propunea, după
cum se afirmă în Preambulul Cartei, să izbăvească generaţiile viitoare “de flagelul
războiului”; să “reafirme credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
valoarea persoanei umane”, să creeze “condiţiile necesare pentru menţinerea justiţiei şi a
respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi izvoare ale dreptului internaţional” şi să
promoveze “progresul” social şi instaurarea unor condiţii mai bune de trai într-o mai
mare libertate”65.
O.N.U. este “o organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate (atât în ceea
ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa66 sa), adică deschisă tuturor statelor din
societatea internaţională.
Ea arepersonalitate juridică internaţională, fiind subiect de drept internaţional
public, însă subiect derivat, creat de către statele fondatoare şi limitat, privind
competenţele sale, de către dispoziţiile statutului ei.
3. Scopuri şi principii
Se poate afirma că istoria nu a cunoscut încă o organizaţie internaţională în care

popoarele şă-şi fi pus atâtea speranţe ca în O.N.U. Ea a apărut într-o perioadă grea, când
nu amuţise încă vuietul ultimelor bătălii ale celui de-al doilea război mondial, când
ruinele oraşelor şi statelor distruse încă mai fumegau, O.N.U., exprimând gândurile şi
aspiraţiile milioanelor de oameni care au trecut prin grele suferinţe, şi-a propus drept
sarcină principală de a izbăvi generaţiile viitoare de ororile războiului67.
Tocmai în acest sens, potrivit articolului 1 din Cartă principalele ţeluri ale O.N.U.
sunt :
1.să menţină pacea şi securitatea internaţională , folosind măsuri colective eficace
pentru prevenirea şi înăturarea ameninţărilor cotra păcii şi să reprime actele de agresiune
64
65
Ibidem;
66
Neagu Romulus, Adaptarea la cerintele lumii contemporane, Bucuresti, 1989, p. 46;
67
23
şi a altor încălcări ale păcii; să rezolve pe cale paşnică diferendele ori situaţiile care ar
duce la încălcarea păcii;
2. să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, relaţii intemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi şi al autodeterminării popoarelor şi să ia oricare măsuri
menite să consolideze pacea lumii;
3. să realizeze colaborarea internaţională, rezălvând probleme internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, dezvoltând şi încurajând respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebiri de rasă, sex,
limbă sau religie;
4. să fie un centru care să armonozeze acţiunile naţiunilor pentru atingerea acestor
scopuri comune68.
În acest sistem de scopuri ale O.N.U., locul central îl ocupă menţinerea păci şi
securităţii internaţionale. Prevederile Cartei O.N.U. pun bazele unui sistem nou de
securitate internaţională întemeiat pe măsuri colective şi eficace de prevenire şi înlăturare
a ameninţărilor la adresa păcii. La baza noului sistem de securitate internaţională stă
principiul soluţionării paşnice a tuturor diferendelor care se pot ivi între state, în
conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional.
Între scopurile O.N.U. se constată o legătură logică şi o interdependenţă. Cea mai
bună garanţie a păcii şi securităţii internaţionale este existenţa şi dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti între toate statele şi popoarele69.
După cum vedem, scopurile O.N.U. sunt foarte cuprinzătoare şi, ca atare, s-a
ridicat problema priorităţilor. În acest sens, de exemplu, O.N.U. a impulsionat procesul
de decolonizare, punând accentul pe autodeterminarea popoarelor şi pe eliminarea
apartheidului, ceea ce a avut ca efect şi creşterea substanţială a numărului statelor
membre. În prezent, problemele dezvoltării economice au dobândit o importanţă
deosebită şi în cadrul O.N.U.. Totodată, pe plan politic tensiuni şi conflicte armate
interetnice şi ameninţări ale păcii şi securităţii care au apărut după încetarea războiului
rece implică o angajare tot mai puternică a organizaţiei în aplicarea de sancţiuni şi alte
68
69
Idem, p. 32;
24
măsuri pentru eliminarea unor situaţii de confruntare ce periclitează stabilitatea şi pacea
internaţională70.
Carta O.N.U. consacră şi principiile de bază ale activităţii organizaţiei, care au
devenit şi principii ale dreptului internaţional public.
Aceste principii sunt :
a) Principiul egalităţii suverane a statelor, care reuneşte de fapt două principii
fundamentale ale dreptului internaţional public : principiul suveranităţii statelor şi
principiul egalităţii lor în drepturi. Din aşezarea acestor principii la temelia
O.N.U.,rezultă că ea este o organizaţie interstatală, iar nu o organizaţie suprastatală. Deci,
nici un stat membru nu este îndreptăţit să-şi subordoneze organizaţia intereselor lui.
Egalitatea statelor membre trebuie respectată atât în ceea ce priveşte
reprezentarea lor în organele organizaţiei, cât şi în mecanismul de vot din cadrul acestor
organe. O abatere de la această egalitate în domeniul mecanismului de vot o constituie
situaţia specială a celor 5 membri permanenţi ai Consiliului de Securitate a căror voturi
au o pondere superioară voturilor celorlalţi membri ai acestui organ.
b) Principiul îndeplinirii cu bună – credinţă a obligaţiilor asumate de statele
membre în conformitate cu Carta O.N.U. Aceasta reprezintă reformarea prin fundamental
al dreptului internaţional “pacta sunt servanta”.
c) Principiul autodeterminării popoarelor şi naţiunilor care presupune că
popoarele dispun ca mod liber de ele însele. Este un principiu destul de nou al drptelui
internaţional public.
d) Principiul neintervenţiei în problemele care sunt în mod esenţial, de
competenţa internă a statelor, ceea ce asigură respectarea suveranităţii statelor, însă nu
limitează competenţa organizaţiei în ce priveşte aplicarea măsurilor de constrângere.
e) Principiul reglementării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, în
aşa fel încât să nu se primejduiască pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia.
f) Principiul obţinerii de la ameninţarea cu forţa sau de la folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat (principiul
neagresiunii).
Carta consacră două situaţii de excepţie când este permisă folosirea forţei armate :
70
Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Ed. Institutul European,
Bucuresti, 1998, p. 15;
25
1. când măsurile de constrângere, în caz de ameninţare sau violare a păcii,
decise de Consiliul de Securitate sunt aduse la îndeplinire de forţele armate ale statelor
membre;
2. folosirea forţei armate pentru auto apărarea (individuală sau colectivă) a
statelor împotriva unui atac armat, până când Consiliul de Securitate va lua măsurile
necesare pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii în acea zonă.
Principiile cuprinse în Carta O.N.U. se constituie într-un corp de norme
fundamentale în temeiul cărora se reglementează şi funcţionează O.N.U. Împreună cu
scopurile organizaţiei, acest set de norme exprimă esenţa filozofiei politice a autorilor
Cartei în momentul redactării ei71.
4. Calitatea de membru al O.N.U.
Membrii O.N.U. pot fi numai statele. Popoarele care luptă pentru independenţă,
deşi sunt recunoscute ca subiecte ale dreptului internaţional, nu pot participa la activitatea
organizaţiei decât cu statut de observatori72.
Un spaţiu important este rezervat în Cartă (articolele 4, 5 şi 6) problemelor
privind modul în care un stat poate deveni membru al organizaţiei, ce sancţiuni i se pot
aplica în această calitate, în caz de încălcarea prevederilor Cartei şi în ce condiţii se poate
pierde calitatea de membru al O.N.U.
Carta împarte membrii în originari şi noi.
Membrii originari sunt cele 51 de state care au participat la semnarea, 1945 a
Cartei O.N.U.
Noi membrii sunt considerate statele care au fost primite ulzerior în O.N.U., adică
statele nefondatoare şi care acceptă obligaţiile cuprinse în Cartă şi după aprecierea
organizaţiei pot şi sunt dispuse să ducă la îndeplinire aceste obligaţii. În prezent, din cele
192 de state existente astăzi în lume, 189 sunt membre ale O.N.U.73
Distincţia între statele fondatoare şi statele ulterior admise în cadrul O.N.U. nu are
nici o importanţă sub raportul drepturilor, obligaţiilor sau egalităţii subiecţilor.
71
72
Stelian Scăunaş., Drept international public, Editura All-Beck, Bucuresti, 2002., p. 108;
73
Nu sunt membre ale ONU Elvetia, ca stat cu neutralitate permanenta, Vatican si Nione.
26
Orice stat (de fapt, cele trei state rămase în afara acestei organizaţii ce cuprinde
aproape întreaga noastră plnetă) poate deveni membru O.N.U. prin îndepălinirea
următoarelor condiţii cumulative :
1. să fie un stat suveran;
2. să fie un stat iubitor de pace;
3. statul să accepte obligaţiile ce decurg din Cartă;
4. statul să fie în stare şi dispus să îndeplinească aceste obligaţii74.
Aprecierea îndeplinirii acestor condiţii revine Organizaţiei prin Adunarea
Generală a O.N.U. şi Consiliul de Securitate.
Din punct de vedere procedural, admiterea de noi membri în O.N.U., se face la
recomandarea Consiliului de Securitate – adoptată cu 9 voturi, inclusiv voturile celor
cinci membri permanenţi – prin hotărârea adunării Generale, adoptată cu votul a 2/3 din
membri prezenţi şi votanţi75.
Neîndeplinirea uneia dintre condiţi atrage după sine respingerea cererii de
admitere în cadrul ONU, iar dacă odată primit, statul nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate sau încalcă principiile din Cartă, este sancţionat. Organizaţia poate aplica
următoarele sancţiuni :
a) Suspendarea din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor la recomandarea
Consiliului de Securitate, prin hotărârea Adunării Generale76;
b) Suspendarea dreptului de vot, când nu plăteşte contribuţia financiară pe timp de
doi ani77;
c) Excluderea din organizaţie când încalcă sistematic principiile Cartei78; în
practica O.N.U., nici unstat nu a fost, până în prezent, exclus din organizaţie79.
Calitatea de membru poate să înceteze :
a) Prin excludere;
74
75
Ibidem;
76
Potrivit art. 5 din Carta O.N.U. publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti, 1970;
77
Potrivit art. 19 din Carta O.N.U. publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti, 1970
78
79
Stelian Scăunaş, op. cit., p. 108-109;
27
b) Prin retragere; Carta O.N.U. nu prevede expres dreptul membrilor săi de a se
retrage din organizaţie. Cu toate acestea, în practica organizaţiei se cunoaşte un singur
caz de retragere temporară din organizaţie80;
c) Prin încetarea existenţei ca stat81.
Calitatea de membru al organizaţiei se materializează în participarea în dezbateri
şi în celelalte activităţi din cadrul acesteia, inclusiv în dreptul de a fi ales în organele de
conducere.
5. Organizarea şi funcţionarea O.N.U.
În vederea realizării ţelurilor şi sarcinilor ce-i revin, O.N.U. dispune de un vast,

complex de organe constituite într-un sistem funcţional82. Aceste organe sunt principale
(Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social – ECOSOC- ,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională a Justiţiei şi Secretariatul) şi secundare
(subsidiare).
Pentru fiecare organ principal, Carta reglementează componenţa, atribuţiile,
modul de lucru şi adoptare a hotărârilor fiecărui organ al O.N.U.
Cele şase organe enumerate mai sus, deşi calificate toate ca principale, se află,
totuşi, din punct de vedere al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii
diferite. După cum vom preciza în continuare, Adunarea Generală, în care sunt
reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este organul care dispune de cele mai
largi competenţe. Ea ocupă o poziţie centrală în cadrul organizaţiei putând să stabilească
şi compoziţia altor organe. Două din organele principale ale O.N.U. (ECOSOC şi
Consiliul de Tutelă) sunt expres plasate sub autoritatea Adunări Generale. În timp ce
activităţile ECOSOC s-au extins continuu, el coordonând o reţea de alte organe şi
organizaţii, funcţiile Consiliului de Tutelă s-au redus, pe măsura dispariţiei obiectului său
de activitate, în urma decolonizării.
80
Indonezia s-a retras in anul 1965 dar a revenit in cadrul organizatiei.
81
Ion Diaconu, op. cit.,p. 221;
82
Dumitra Popescu, Florian Coman, op. cit.,., p. 244;
28
Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale sunt ferite de interferenţă din partea altor organe O.N.U.,
inclusiv Adunarea Generală.
Ceea ce aduce nou Carta, în privinţa sistemului de organe al O.N.U., în
comparaţie cu Pactul Societăţii Naţiunilor, este posibilitatea creării de organe subsidiare
(art. 7, alin. 2), limitată doar la “necesitatea învederată”. S-a deschis, astfel, calea
dezvoltării instituţionale, a sistemului Naţiunilor Unite, a cărui extindere autorii Cartei,
probabil, n-au presupus-o. Facultatea de a crea organe, subsidiare aparţine tuturor
organelor principale ale O.N.U.83
Organele subsidiare trebuie să fie mandatate de organul principal să exercite
numai competenţe impuse de funcţionarea organizaţiei. Din acest punct de vedere ele se
disting de instituţiile specializate din sistemul O.N.U., ale căror competenţe sun stabilite
prin actele lor constitutive.
Cel mai adesea organele subsidiare poartă denumirea de “comisii”, “comitete” sau
“subcomisii” dart şi de organizaţie, institut, de fond (Fondul Naţiunilor Umite pentru
Copii – UNICEF) sau de “plan” care, la rândul lor şi-au constituit sisteme proprii de
organe.
5.1. Adunarea Generală
Din cele şase organe principale ale O.N.U., Adunarea Generală prin competenţele
şi funcţiile atribuite de Cartă, şi materializate în practică, apare ca fiind organul care şi-a
adus cea mai importantă contribuţie în a conferi O.N.U. calitatea de “centru de
amortizare” a acţiunilor statelor pentru atingerea scopurilor comune proclamate de Cartă.
Cu timpul Adunarea Generală a dobândit din ce în ce mai mult, o poziţie de supraveghere
generală a activităţilor organizaţiei 84.
Adunarea Generală este organul cu adevărat reprezentativ al O.N.U., fiind format
din reprezentanţii tuturor statelor membre ale organizaţiei. Delegaţia unui stat membru
este formată din 5 membri, iar prin Regulamentul interior85 se admite desemnarea, în
83
84
Idem, p. 169;
85
Potrivit art. 25 si 26 din Carta O.N.U. publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti,
1970;
29
cadrul delegaţiei unui stat a 5 supleanţi şi a atâţia consilieri, consilieri tehnici şi experţi
câţi consideră necesar fiecare delegaţie. O.N.U. suportă cheltuielile privind transportul
internaţional pentru cei 5 membri ai fiecărei delegaţii. Numai aceştia şi suplenţii lor pot fi
aleşi în organele subsidiare ale Adunării, în calitate de preşedinte, vicepreşedinte sau
raportor. Fiecare stat membru are un singur vot în Adunarea Generală independent de
numărul delegaţiilor săi, după principiul “un stat, o voce” 86.
Adunarea Generală îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare care sunt
convocate de Secretarul general al organizaţiei, la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor organizaţiei. Adunarea Generală poate fi convocată şi în sesiune
extraordinară de urgenţă, adică în decurs de 24 de ore din partea Consililui de Securitate
sau din partea majorităţii membrilor organizaţiei, pentru confocarea unei astfel de sesiuni.
Fiecare sesiune a Adunării Generale îşi alege un preşedinte şi mai mulţi
vicepreşedinţi. Aceştia împreună cu cei 7 preşedinţi ai comitetelor principale ale Adunării
Constitutive. Biroul sesiuni respective (numit şi Comitet General). În afara Comitetului
General, sesiunile Adunării Generale se desfăşoară în şedinţe plenare şi în cele 7 comitete
principale:
1. Comitetul pentru probleme politice şi de securitate
2. Comitretul pentru probleme economice şi financiare
3. Comitetul pentru probleme sociale, umanitare şi culturale
4. Comitetul pentru probleme coloniale
5. Comitetul pentru probleme administrative şi bugetare
6. Comitetul pentru probleme juridice
7. Comitetul politic special
Limbile oficiale ale organizaţiei sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi
araba 87. Documentele oficiale se publică în toate aceste limbi. Cuvântările ţinute într-o
limbă se traduc în toate limbile.
La începutul fiecărei sesiuni se crează o comisie pentru verificarea deplinelor
puteri.
86
Philippe Moreau Defarges, op. cit., p. 16;
87
Cf. Art. 8, lit. B, Regulamentul intern al Adunarii Generale din 1972 de pe www.unsystem.org;
30
Hotărârile Adunării în probleme importante se iau cu 2/3 voturi ale celor prezenţi
şi votanţi (menţinerea păcii şi securităţii, alegerea membrilor organelor principale,
primirea de noi membri, probleme bugetare). În alte domenii, hotărârile se adoptă cu
majoritatea simplă.
Pentru modificarea cartei se prevăd hotărîrea a 2/3 din statele membre şi
ratificarea de către 2/3, între care şi cei 5 membri permanenţi ai Consiliului de
Securitate88.
Hotărârile Adunării Generale au, în general, caracter de recomandare către statele
89
membre, după cum rezultă din prevederile Cartei . Ea adoptă şi anumite hotărâri
obligatorii în cazul votării bugetului organizaţiei, al alegerii Secretarului general, cu
privire la primirea de noi membri ori sancţionarea lor.
Adunarea Generală are o serie de atribuţii cu caracter general, între care :
a) Discutarea oricăror probleme din cadrul O.N.U. şi adresarea de recomandări
statelor membre şi Consiliului de Securitate;
b) examinarea principiilor generale ale colaborării pentru menţinerea păcii şi
securităţii, inclusivprincipii privind dezarmarea şi reglementarea armamentelor;
c) Discutarea oricăror diferende sau situaţii legate de menţinerea păcii şi
securităţii, supuse Adunării de un stat membru, un stat membru sau Consiliul de
Securitate; o asemenea problemă care necesită o acţiune este referită Consiliului înainte
sau după discuţie;
d) Promovarea cooperării internaţionale, în toate domeniile;
e) Contribuţia la înfăptuirea drepturilor prin studii şe recomandări;
f) Încurajarea dezvoltării dreptului internaţional90.
După cum vedem Adunarea, cât şi Consiliul de Securitate examinează probleme
al păcii şi securităţii. Carta delimitează, însă, competenţele celor două, în sensul că
răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii revine Consiliului. Adunarea
nu poate face comentarii în problemele respective,
Adunarea Generală exercită şi anumite atribuţii cu caracter special, şi anume:
a) admiterea de noi membri, suspendarea şi excluderea din organizaţie;
88
89
Potrivit art. 10-14 din Carta O.N.U. publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti,
1970;
90
Marţian Niciu, Organizaţiiile internaţionale guvernamentale, p. 36-37;
31
b) informarea asupra situaţiei din teritoriile care nu se guvernează singure,
c) aprobarea bugetului;
d) alegerea membrilor altor organe ale O.N.U.;
e)autorizarea altor organe ale O.N.U. de a cere Curţii Instanţei de Justiţie avize
consultative asupra problemelor juridice91.
Deşi lipsite de valoare juridică, rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. se impun
statelor ca norme de comportament, în calitatea lor de membre ale organizaţiei. Statele nu
pot încăca sau ignora cu uşurinţă rezoluţiile Adunării Generale, mai ales când s-au
pronunţat în favoarea acestora 92.
5.2. Consiliul de Securitate
Autorii Cartei au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul

instituţional al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu “răspundere
principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” 93.
Spre deosebire de Adunarea Generală care este organul deliberativ şi de
recomandare al organizaţieio, Consiliul de Securitate este organul principal de acţiune şi
de aplicare a măsurilor de constrângere pentru menţinertea păcii şi securitîţii
internaţionale.
Destinat să facă faţă, prin acţiunile rapide şi eficace unor situaţii conflictuale, din
alcătuirea sa fac parte un număr restrâns de persoane şi anume 15 membri. Din aceştia ,
principalii învingători în cel de-al doilea război mondial, în număr de 5, sunt membri
permanenţi (S.U.A., Anglia, Franţa, China şi Rusia), iar 10 sunt membri nepermanenţi,
aleşi de Adunarea Generală pe timp de 2 ani.
În alegerea membrilor nepermanenţi se iau în considerare contribuţia lor la
menţinerea păcii şi se aplică criteriul „repartiţiei geografice echitabile”94. Astfel, 5 locuri
revin Africii şi Asiei, 1 loc ţărilor Europei răsăritene, 2 locuri ţărilor din Europa
occidentală şi 2 locuri Americii Latine.
91
92
93
Carta O.N.U. art. 24, par. 1 publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti, 1970;
94
32
Consiliul de Securitate fiind un organ permanent al organizaţiei, membrii ei
trebuie să aibă reprezentanţi permanenţi la sediul organizaţiei.
Hotărârile Consiliului în probleme de fond se adoptă cu votul afirmativ a cel puţin
9 membri, printre care trebuie să fie voturile celor 5 membri permanenţi. În chestiunile de
procedură, hotărârile sale sunt adoptate tot cu votul afirmativ a 9 membri, indiferent de
votanţi. Un membru al Consiliului, dacă este parte în diferendul dezbătut, este dator să se
abţină de la vot. Bineînţeles, abţinerea unui membru permanent este considerată vot
negativ.
După cum observăm, votul negativ al unui membru permanent împiedică
adoptarea hotărârii, ceea ce este contrar principiului egalităţii în drepturi a statelor
membre ale O.N.U.
Funcţiile şi competenţele Consiliului de Securitate sunt:
1) În domeniul reglementării paşnice a diferendelor:
- ancheta pentru a vedea dacă continuarea unui diferend sau a unei situaţii
poate să pună în pericol pacea şi securitatea;
- recomandarea metodei la care să recurgă părţile;
- recomandarea conţinutului reglementării95.
2) În caz de ameninţare a păcii, încălcare a păcii sau agresiune, Consiliul poate să adopte:
- măsuri provizorii (de exemplu, hotărâri de încetare a focului);
- măsuri de constrângere, fără folosirea forţei armate (întreruperea totală sau
parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime,
aeriene, ruperea relaţiilor diplomatice);
- măsuri de constrângere cu folosirea forţei armate96.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere membrii O.N.U. s-au obligat să pună
la dispoziţia Consiliului, la cererea sa şi pe bază de acorduri speciale, forţele armate
necesare (instituite sub pseudonimul de „Căştile albastre”).
Carta a prevăzut şi existenţa unui comitet de stat major pentru comanda acestor
forţe armate. Aceste prevederi urmăreau crearea unui sistem mondial de securitate
colectivă ce nu a fost creat până în prezent. De aceea, Secretarul general al O.N.U., pe
95
96
33
baza mandatelor primite din partea Consiliului se ocupă de aceste forţe militare ale
organizaţiei97.
Alte atribuţii ale Consiliului sunt:
- măsurile legate de executarea hotărârilor Curţii Internaţionale de Justiţie;
- recomandările pentru admiterea de noi membri;
- numirea Secretarului general
- alegeri pentru judecătorii Curţii Internaţionale de Justiţie.
Consiliul de Securitate este organismul care are legătură cu organismele regionale
ce au drept de acţiune în domeniul menţinerii păcii şi securităţii, cu informarea şi sub
controlul Consiliului98.
În legătură cu hotărârile adoptate de către Consiliul de Securitate, Carta stipulează
obligaţia membrilor organizaţiei de a accepta şi de a le executa, dacă sunt în conformitate
cu prevederile ei99.
De mai mulţi ani există preocupări pentru reforma O.N.U., pentru modificarea
Cartei care vizează, în principal, Consiliul în sensul desfiinţării dreptului de veto sau al
măririi numărului de membri pentru a include ţări ca Japonia, Germania, India, Brazilia,
Nigeria, Mexic.
5.3. Consiliul Economic şi Social (C.E.S.)
C.E.S. este organul principal care, sub autoritatea Adunării Generale, trebuie să
îndeplinească obiectivele O.N.U. în domeniile economic, social, cultural, de educaţie şi
sănătate publică. Aceste obiective sunt:
- ridicarea nivelului de trai;
- folosirea completă a forţei de muncă;
- crearea condiţiilor pentru progresul economic şi social;
97
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p. 40
98
99
34
- soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate;
- cooperarea în domeniul culturii şi educaţiei;
- respectarea universală a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
C.E.S. îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare care se de două ori pe an. El
adoptă, cu majoritatea simplă de voturi recomandări adresate Adunării Generale,
membrilor organizaţiei sau instituţiilor specializate100.
Este format, în prezent, din 54 de state (iniţial au fost 18). În fiecare an Adunarea
Generală alege 18 state ca membre ale C.E.S. pentru un mandat de 3 ani. Membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate sunt realeşi automat, la expirarea fiecărui mandat.
Pentru celelalte locuri alegerea membrilor urmează principiului repartiţiei geografice
echitabile101.
Funcţiile specifice şi puterile C.E.S. sunt:
- efectuarea de studii şi rapoarte cu privire la chestiunile care ţin de
competenţa sa;
- să facă recomandări pentru asigurarea respectării drepturilor omului;
- să pregătească proiecte de convenţii internaţionale asupra chestiunilor ce
ţin de competenţa sa şi să le supună spre aprobare Adunării Generale sau
să convoace, în acest scop, conferinţe internaţionale.
- să încheie „acorduri de asociere” cu instituţiile specializate, să se consulte
cu organizaţii neguvernamentale102.
C.E.S. este o structură complexă de analiză şi coordonare care dispune de
numeroase organe subsidiare sub formă de comitete permanente, comisii şi subcomisii.
Din categoria comisiilor fac parte Comisiile economice regionale, Comisia pentru
populaţie, Comisia pentru statistică etc103.
5.4. Consiliul de Tutelă
100
101
102
Marţian Niciu, Organizaţiile internaţionale guvernamentale, p.42;
103
Ion Diaconu, op.cit., p. 225;
35
La sfârşitul celui de al doilea război mondial, autorii Cartei stabilesc, pentru
teritoriile „ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare” 104 două
regimuri juridice:
1) Marii majorităţi a acestor teritorii (72 în anul 1946) urma să i se aplice
dispoziţiile cap. X al Cartei – „Declaraţie privind teritoriile care nu se autoguvernează”.
În baza acestei Declaraţii, puterile administrante105 recunoşteau principiul că „interesele
locuitorilor acestor teritorii au întâietate” şi acceptau obligaţia de a dezvolta capacitatea
acestora de autoguvernare106. Dintre acestea, 9 au devenit, înainte de anul 1959 state
independente şi membre cu drepturi depline ale O.N.U., iar 46 dintre ele au dobândit
acest statut după adoptarea Declaraţiei privind acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale107.
2) Un număr de 11 teritorii au fost plasate sub regimul de tutelă reglementat de
dispoziţiile cap. XII-lea al Cartei108.
Obiectul de bază al sistemului de tutelă instituit de Carta O.N.U. constă în
promovarea progresului politic, economic şi social al teritoriilor de sub tutelă şi evoluţia
lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă. Pentru aceasta Carta prevede
încheierea unor acorduri individuale de tutelă aprobate de Adunarea Generală, care să
indice condiţiile în care teritoriul urma să fie administrat cât şi autoritatea care să asigure
administrarea. Se crea astfel un sistem convenţional tripartit, cu participarea teritoriului
sub tutelă, a statului administrant şi O.N.U., aceasta din urmă însărcinată cu asigurarea
controlului. Acest control era exercitat prin Consiliul de Tutelă, sub autoritatea Adunării
Generale109.
După anul 1993, în urma referendului organizat în teritoriul Palan, al cărui popor
a ales asocierea liberă cu S.U.A., în sistemul de tutelă instituit de Cartă nu se mai aplică
nici unui teritoriu. În consecinţă, Consiliul de Tutelă, prin amendarea regulilor sale de
procedură, a decis să se întâlnească „dacă şi atunci când împrejurările o vor impune110.”
104
Raluca Miga Beşteliu, Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, p. 194;
105
Australia, Belgia, Danemarca, Franţa, olanda, Noua Zeelandă, Marea Britanie, S.U.A.;
106
107
Rezoluţia Adunării Generale nr. 1514 / 1960
108
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale, p. 194-195
109
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale, p. 195
110
Ibidem
36
5.5 Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.)
C.I.J. care îi succede din 1945 Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată
de Societatea Naţiunilor, este organul juridic principal al O.N.U. 111 şi are sediul la Haga.
Funcţionează pe baza Statutului său care este parte integrantă a Cartei O.N.U.. Toţi
membrii O.N.U. sunt părţi şi la Statutul C.I.J. Este compusă din 15 judecători
independenţi aleşi pe o perioadă de 9 ani de Adunarea Generală şi de Consiliul de
Securitate de pe listele de candidaţi recomandaţi de statele respective112. Aceştia sunt aleşi
indiferent de cetăţenia lor, dintre persoanele cu înalte calităţi morale, care în ţările lor pot
fi numite în cele mai înalte funcţii judiciare ori sunt jurişti cu o competenţă recunoscută
în materie de drept internaţional. Nici un stat nu poate avea doi naţionali ca judecători113.
În faţa Curţii Internaţionale de Justiţie ca părţi într-o cauză numai statele114.
Curtea are o dublă competenţă: contencioasă şi consultativă.
a) Competenţa contencioasă a C.I.J. poate fi privită din două puncte de vedere: al
materiei supuse jurisdicţiei sale (ratione materiae) şi al subiecţilor care au acces la
jurisdicţia sa (ratione personae).
a.1. Din punct de vedere al materiei, Curtea nu are competenţă decât pentru
diferende de ordin juridic, nu şi cele politice.
a.2. Privitor la subiecte – statele – care au acces la Curte şi modalitatea de
sesizare, este de reţinut caracterul facultativ al jurisdicţiei C.I.J.115, caracter care , potrivit
unor de drept internaţional politic, este numit şi „competenţă facultativă”116.
Curtea nu este, deci, competentă să judece orice litigiu de ordin juridic dintre
state, ci numai litigiile pe care acestea sunt de acord să i le supună.
Exprimarea consimţământului unui stat de a accepta jurisdicţia Curţii poate astfel
avea loc înainte şi independent de apariţia unui diferend sau după apariţia acestuia.
Acceptarea a priori a jurisdicţiei C.I.J. se poate face printr-o declaraţie unilaterală
111
P. M. Defarges, op. cit., p. 17;
112
Ibidem;
113
114
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p. 43;
115
116
37
denumită „clauză facultativă”117 sau poate să rezulte din clauzele unor tratate (clauze
compromisorii).
Acceptarea a posteriori a jurisdicţiei C.I.J. se face de către statele părţi la un
anumit diferend, printr-un acord special, denumit compromis.118
Conform Statutului său119, diferendele juridice pe care C.I.J. le poate judeca
privesc:
- interpretarea unui tratat;
- orice problemă de drept internaţional;
- natura sau întinderea reparaţiei destinate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
b) Competenţa consultativă a C.I.J. decurge din calitatea sa de organ principal al O.N.U..
Se pot adresa Curţii cu cereri de avize consultative, în probleme juridice, Adunarea
Generală sau Consiliul de Securitate, instituţiile specializate ale O.N.U. şi alte organe ale
Organizaţiei. Statele membre O.N.U. nu pot cere Curţii avize consultative.
Avizele Curţii, deşi nu au forţă obligatorie, sunt respectate de cei cărora li se
adresează120.
C.I.J. este legată de O.N.U. numai prin suportarea cheltuielilor ei, prin alegerea
judecătorilor Curţii şi prin avizele consultative pe care organele O.N.U. le pot solicita121.
5.6. Secretariatul
Ultimul organ principal al O.N.U. este secretariatul.

Secretariatul O.N.U. este format din Secretarul general al organizaţiei şi
personalul necesar organizaţiei.
117
Potrivit art. 36 aliniatul 2 al Statutului C.I.J.publicat în Carta Naţiunilor Unite şi Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, Oficiul de Informare Publică, Bucureşti, 1976, p. 112;
118
119
Potrivit art. 36, aliniatul 1 din Statutul C.I.J. publicat în Documente fundamentale, Editura Politică,
Bucureşti, 1970;
120
121
Ion Diaconu, op. cit., p. 227
38
Secretarul general este cel mai înalt funcţionar al organizaţiei122. El este numit de
Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe timp de 5 ani; aceeaşi
persoană poate îndeplini funcţia de secretar general timp de 2 mandate.
Secretarul general acţionează în această calitate la toate şedinţele Adunării
Generale, ale Consiliului de Securitate, ale Consiliului Economic şi Social şi ale
Consiliului de Tutelă atunci când acesta funcţiona. De asemenea, el poate îndeplini orice
funcţii şi misiuni care îi vor fi încredinţate de aceste organe ale O.N.U. şi prezintă un
raport anual Adunării Generale asupra activităţii organizaţiei123.
Secretarul general este competent să atragă atenţia Consiliului de Securitate
asupra oricărei situaţii care periclitează pacea şi securitatea internaţională124.
Carta O.N.U. subliniază caracterul de independenţă al Secretariatului. În
îndeplinirea îndatoririlor lor, Secretarul general şi personalul nu vor solicita şi nici nu vor
primi instrucţiuni de la vreun guvern sau de la vreo altă autoritate exterioară organizaţiei.
În decursul timpului, ocupanţii de funţii de Secretar general al O.N.U., în calitatea
lor de reprezentanţi ai organizaţiei, au jucat un important rol politic şi diplomatic în
soluţionarea unor diferende, pe linie de bune oficii şi conciliere în punerea în aplicare a
deciziilor şi mecanismelor O.N.U. privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale125.
Personalul Secretariatului este recrutat de Secretarul general pe criteriul geografic
şi pe criterii de pregătire profesională, competenţă, eficienţă şi moralitate126.
Secretariatul O.N.U. include funcţionari internaţionali lucrând la sediul central al
Organizaţiei (New York), ca şi cei angajaţi la organele subordonate ale O.N.U., inclusiv
comisiile economice regionale.
Secretariatul pregăteşte studii asupra celor mai variate teme (tendinţe ale
dezvoltării economice şi sociale, drepturile omului etc.), organizează conferinţe
internaţionale asupra unor probleme de interes mondial ori urmăreşte măsura în care
122
În 1992 a fost ales ca Secretar general al O.N.U. diplomatul şi profesorul egiptean Boutros Gali, iar în
1997 diplomatul ghanez Kofi Annan ;
123
Potrivit art. 98 din Carta O.N.U. publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti,
1970;
124
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale)., p. 44
125
126
Stefan Scăunaş, op. cit., p. 111
39
deciziile organelor O.N.U. sunt puse în aplicare. În plus, Secretarul asigură toate
operaţiunile tehnice legate de desfăşurarea activităţii O.N.U.127
În exercitarea atribuţiilor lor, membrii Secretariatului se bucură de o protecţie
corespunzătoare. Prin Convenţia cu privire la imunităţile şi privilegiile O.N.U., li se
acordă un statut apropiat de cel al personalului diplomatic.
Cu aceasta am încheiat prezentarea organelor principale ale O.N.U.
Organele subsidiare ale O.N.U. sunt înfiinţate de organele principale ale
Organizaţiei. Ele nu au o competenţă proprie, ci una delegată de organul principal care a
creat acel organ subsidiar128. Astfel sunt Forţele de urgenţă sau de observaţie pentru
menţinerea păcii129 sau Comisia de drept internaţional, organ subsidiar al Adunării
Generale pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a acestui drept.
6. Direcţiile principale ale activităţii O.N.U.
în cei aproape 60 de ani de existenţă, O.N.U. a desfăşurat o activitate complexă,

determinată de problemele globale ale societăţii internaţionale. În cercetarea acestei
activităţi trebuie să se ia în considerarea că „O.N.U. reuneşte state suverane, ceea ce face
ca ea să depindă de gradul de înţelegere la care ele pot ajunge între ele”130.
Prezentăm, în continuare, aspectele cele mai importante ale activităţii O.N.U..
a) Menţinerea păcii şi asigurarea securităţii internaţionale, ceea ce corespunde
scopului esenţial al organizaţiei. Toate organele O.N.U., principale şi subsidiare, sunt
chemate să contribuie la realizarea acestui deziderat. Dintre ele, în special, Adunarea
Generală şi Consiliul de Securitate au un rol deosebit în acest domeniu131.
Adunarea Generală studiază principiile generale de cooperare a statelor în
menţinerea păcii şi discută chestiunile privitoare la acest lucru. Ea poate face
recomandări şi nu adoptă măsuri concrete şi practice în privinţa menţinerii securităţii
internaţionale. Menţionăm că în aceşti ultimi ani, când în Kuweit, în fosta Iugoslavie şi în
alte zone ale lumii au avut loc conflicte sângeroase, când în prezent suntem zi de zi
127
128
129
P.M. Defarges, op. cit., p. 19;
130
Boutros Boutros Ghali, Agenda pour la paix. Nations unies, New York 1992, p.1;
131
Marţian Niciu, Organizaţiile internaţionale guvernamentale, p. 45
40
informaţi despre violenţe armate şi atentate în Irak, Palestina şi alte arii geografice,
termenul de „menţinere” a păcii a devenit impropriu, dar făcând parte din Carta O.N.U. şi
din formularea principalului scop al organizaţiei îl vom folosi şi în continuare132.
În asigurarea legalităţii şi a menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, rolul de
bază îi revine Consiliului de Securitate al O.N.U. care are menirea nu numai să constate
existenţa unei ameninţări la adresa păcii sau a unui act de agresiune, ci şi să adopte
măsuri necesare pentru apărarea păcii şi restabilirea ei133.
Consiliul poate aplica măsuri de constrângere care nu se bazează pe folosirea
forţei, cum este embargoul faţă de statul vinovat134. Ca exemplu amintim embargoul
economic faţă de Rhodezia de Sud sau embargoul aplicat foste Iugoslavii135.
Atunci când asemenea măsuri nu dau roade, Consiliul aplică măsuri de
constrângere bazate pe folosirea forţelor armate ale statelor membre. Amintim spre
exemplificare două episoade din istoria mondială recentă.
În august 1990, Irakul lui Saddam Hussein invadează şi anexează Kuweitul.
Consiliul de Securitate adoptă mai multe rezoluţii care conduc la blocada Irakului,
autorizând apoi recurgerea la forţă împotriva acestui stat cu scopul de a elibera Kuweitul.
Operaţiunea „Furtună în deşert”, întreprinsă în acest scop de coaliţia dirijată de Statele
Unite, se face, deci, cu binecuvântarea Naţiunilor Unite136.
În urma explodării Iugoslaviei din 1991 şi a ciocnirilor care au rezultat, Consiliul
de Securitate întrebuinţează de mai multe ori regulile capitolului 7, mai ales pentru
expedierea unei forţe de protecţie ai Naţiunilor Unite în ex-Iugoslavia (FORPRONU) sau
chiar a formării unui tribunal internaţional pentru pedepsirea crimelor comise în această
regiune137.
b) O altă direcţie importantă a activităţii O.N.U. este preocuparea ei în domeniul
reglementării cursei înarmărilor şi a măsurilor de dezarmare a statelor.
Adunarea Generală a O.N.U. a avut sesiuni extraordinare consacrate problematicii
dezarmării statelor şi a proclamat două decenii ale dezarmării (1970-1979; 1980-1989).
132
Ibidem;
133
Ibidem;
134
Idem, p. 45-46;
135
Ibidem;
136
137
41
În aceeaşi direcţie se dezvoltă un principiu nou al dreptului internaţional-principiul
dezarmării şi o parte nouă a acestui drept-dreptul internaţional al dezarmării138.
Ca urmare a activităţii O.N.U. în acest domeniu au fost adoptate în decursul
deceniilor mai multe acte internaţionale referitoare la dezarmarea statelor139.
c) Activităţile spaţiale sunt, de asemenea, în atenţia O.N.U. Adunarea Generală a
creat ca un organ subsidiar al ei „Comitetul pentru folosirea spaţiului extraatmosferic
numai în scopuri paşnice”. Au fost elaborate şi adoptate mai multe acte internaţionale
prin care se reglementează din punct de vedere juridic activitatea spaţială a statelor şi
organizaţiilor internaţionale participante la ea. Pe baza acestor acte internaţionale 140 a
apărut şi se dezvoltă un domeniu nou al dreptului internaţional public – dreptul
internaţional spaţial141.
d) În activitatea O.N.U. s-au impus şi preocuparea pentru lichidarea subdezvoltării
şi găsirea unor soluţii în problema alimentaţiei în lume. La baza acestei activităţi au stat
următoarele idei: progresul omenirii depinde de activitatea tuturor ţărilor lumii;
industrializarea trebuie să fie de dezvoltarea agriculturii; progresul ţărilor nu se face cu
oameni subalimentaţi, analfabeţi, şomeri sau cu oameni bolnavi care nu pot să înveţe şi
nici să lucreze eficace142.
f) În domeniul protecţiei mediului înconjurător O.N.U. şi-a arătat preocuparea
prin Conferinţa Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător din 1972. ea a adoptat
„Declaraţia internaţională asupra principiilor vizând protecţia mediului înconjurător”143.
g) Printre direcţiile principale de activitate ale O.N.U. se mai pot aminti:
promovarea şi garantarea pe plan internaţional a drepturilor fundamentale ale omului şi
dezvoltarea unei legislaţii internaţionale referitoare la aceste drepturi care ar determina
apariţia unui drept internaţional al drepturilor omului.
138
Ludovic Takacs, Marţian Niciu, Drept internaţional public, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1976, p. 60;
139
140
Dintre acestea: „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti”, 1967; „Acordul asupra
salvării astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic”, 1968;
141
142
Ibidem;
143
www.unsystem.org;
42
h) De asemenea, O.N.U. se preocupă de controlul internaţional al stupefiantelor.
În această privinţă, C.E.S. a creat în anul 1946 Comisia stupefiantelor, iar în 1971 a fost
creat Fondul Naţiunilor Unite de luptă contra abuzului de droguri.
Cu toate rezultatele, uneori modeste, obţinute de O.N.U. în activitatea ei, prezenţa
O.N.U. în societatea internaţională actuală este necesară şi justificată de rezultatele
obţinute de ea în folosul păcii şi progresului omenirii144.
Sectiunea a II-a : Alte organizatii internationale cu caracter universal
1. Organizaţia Mondială a Comerţului145 (O.M.C.)
Este o organizaţie economică, cu caracter de universalitate, numărul statelor în

2002 fiind de 132. Deşi nu a fost elaborat sub auspiciile O.N.U., Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ (cum se numea, înainte de 1995, Organizaţia Mondială a Comerţului) a
fost o organizaţie universală care a acţionat de facto ca o instituţie specializată146.
Ideea unei astfel de organizaţii a pornit de la preocupările de după cel de-al doilea
război mondial, care aveau ca scop eliminarea barierelor din calea comerţului mondial.
La 1 ianuarie 1948 s-a adoptat un acord comercial multilateral denumit Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ147. Numărul mare de state care au aderat la acest acord a conferit
G.A.T.T. un adevărat caracter de organizaţie internaţională guvernamentală cu vocaţie de
universalitate, deşi acordul nu viza crearea unei organizaţii. Totuşi G.A.T.T. nu avea un
caracter instituţional permanent, statele desfăşurându-şi activitatea periodic, prin runde de
negocieri. Practic, se crease un cadru juridic pentru combaterea concurenţei neloiale şi
pentru soluţionarea diferendelor economice prin mijloace paşnice148.
Principiul fundamental al G.A.T.T. este nondiscriminarea, concretizată prin două
clauze: clauza naţiunii celei mai favorizate (avantajele acordate de un stat semnatar altuia
sunt automat extinse către toate celelalte ţări semnatare); clauza tratamentului naţional
(orice stat semnatar trebuie să aplice pe teritoriul său un regim juridic şi fiscal identic co-
144
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale)., p. 49-50;
145
În limba engleză, World Trade Organization (W.T.O.);
146
147
www.unsystem.org;
148
www.unsystem.org;
43
naţionalilor şi străinilor). G.A.T.T. prevede, de asemenea, reducerea generală şi
progresivă a tarifelor vamale, eliminarea restricţiilor cantitative, interzicerea subvenţiilor
de export149.
În 1994 are loc Conferinţa de la Marrakech (Maroc), care are ca rezultat adoptarea
unui acord pentru constituirea unei veritabile organizaţii internaţionale guvernamentale:
Organizaţia Mondială a Comerţului, acord care a intrat în vigoare în anul 1996.
Organele O.M.C. sunt:
1. Conferinţa ministerială , la nivel de miniştri reprezentanţi ai statelor membre;
2. Consiliul General, care conduce activitatea organizaţiei între reuniunile Conferinţei
ministeriale. Are în subordine ca organe tehnice specializate:
a) Consiliul pentru comerţul cu mărfuri
b) Consiliul pentru comerţul cu servicii
c) Consiliul pentru dreptul de proprietate intelectuală
d) Secretariatul, condus de Directorul General
Prima conferinţă a O.M.C. a avut loc la Seattle, în anul 1998, care, politizată
excesiv de către S.U.A., a fost un eşec150. Semnificative au fost şi manifestaţiile violente
împotriva O.M.C., împotriva fenomenului mondializării, în general, cu reacţii dure, mai
ales, din partea ţărilor în curs de dezvoltare151. La reuniunea ministerială, de la Doha
(Qatar), din noiembrie 2001, au fost primiţi 2 noi membri: China şi Taiwan, acesta din
urmă nu ca stat independent, ci ca teritoriu autonom. Dacă adăugăm şi manifestările
violente de la Genova din iulie 2001, cu ocazia reuniunii G-8, se pare că fenomenul
mondializării este încă în impas152.
2. Instituţiile specializate ale O.N.U.
Instituţiile specializate ale O.N.U. sunt organizaţii internaţionale interstatale care

fac parte din sistemul Naţiunilor Unite şi care, potrivit actelor lor constitutive îndeplinesc
funcţiuni în domeniul economic, social, al culturii, al educaţiei, al sănătăţii şi în alte
domenii legate de scopurile O.N.U.
149
P.M. Defarges, op. cit., p. 51
150
Stefan Scăunaş, op. cit, p. 114;
151
Ibidem;
152
Stefan Scăunaş, op. cit, p. 114;
44
Funcţiunile pe care le îndeplinesc instituţiile specializate sunt limitate la anumite
domenii. În acelaşi timp, ele sunt destinate să cuprindă toate statele.
Colaborarea între O.N.U. şi instituţiile specializate este reglementată prin
încheierea de către Consiliul Economic şi Social a unor acorduri ce prevăd condiţiile în
care instituţia respectivă va fi pusă în legătură cu O.N.U. Aceasta conferă organizaţiei ce-
l încheie, statut de instituţie specializată a O.N.U. (art. 57 din Cartă)153.
Coordonarea de către O.N.U. a acestor instituţii se realizează prin consultări,
rapoarte şi studii pe care instituţiile le transmit O.N.U., precum şi prin participarea
reprezentanţilor instituţiilor specializate – fără drept de vot – la lucrările organelor
O.N.U. şi prin participarea reprezentanţilor O.N.U. la lucrările acestor instituţii154.
Instituţiile specializate se caracterizează prin:
a) sunt create printr-un tratat;
b) au personalitate juridică internaţională;
c) fiecare stat are un singur vot;
d) structura organizatorică este tripartidă, cuprinzând Adunarea generală formată din
reprezentanţi ai statelor membre, un organ administrativ (denumit consiliu,
directorat sau comitet executiv) şi un secretariat155.
Instituţiile specializate sunt:
1. Organizaţia Internaţională a Muncii – O.I.M.
2. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură – F.A.O.
3. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – U.N.E.S.C.O.
4. Organizaţia Mondială a Sănătăţii – O.M.S.
5. Fondul Monetar Internaţional – F.M.I.
6. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – B.I.R.D.
7. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare – I.D.A.
8. Societatea Financiară Internaţională – S.F.I.
9. Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale – O.A.C.I.
10. Organizaţia Maritimă Internaţională – O.M.I.
11. Uniunea Poştală Universală – U.P.U.
153
Dumitra Popescu, Florian Coman, op.cit., p. 253
154
Idem, p. 254
155
Ibidem;
45
12. Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor – U.I.T.
13. Organizaţia Mondială Meteorologică – O.M.M.
14. Organizaţia Mondială pentru Proprietate Intelectuală – O.M.P.I.
15. Asociaţia Internaţională pentru Energie Atomică – A.I.E.A.
16. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – O.N.U.D.I.156
17. Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale – M.I.G.A.157
Dintre acestea am ales spre analiză mai detaliată doar unele pe care le-am
considerat mai cunoscute la noi în ţară.
2.1 Fondul monetar internaţional (F.M.I.)
Scopurile şi funcţiile F.M.I. sunt : a) promovarea cooperării mo netare

internaţionale în vederea asigurării unui mecanism perma nent de consultare şi
colaborare in problemele monetare între ţările membre ; b) să faciliteze
expansiunea şi creşterea echilibrată a co merţului internaţional contribuindu-se
la folosirea mai eficientă a forţei de muncă, la creşterea producţiei şi
dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre ; c) să promoveze
stabilitatea mone tară şi să contribuie la evitarea devalorizării monetare ; d) să
spri jine organizarea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzac ţiile
curente dintre membrii Fondului şi eliminarea restricţiilor va lutare ; e) acordarea
de credite ţărilor membre pentru scurtarea duratei şi reducerea efectelor
158
negative ale dezechilibrării balanţelor de plăţi externe ale statelor membre .
În general. F.M.I. caută să creeze o atmosferă de încredere între state în
domeniul valutar pentru creşterea armonioasă a co merţului internaţional şi
159
evitarea restricţiilor valutare .
Sistemul monetar internaţional stabilit în anul 1944 era bazat pe
următoarele principii : principiul facilităţii parităţii şi cursuri lor valutare ;
principiul convertibilităţii în aur a dolarului ameri can ; şi principiul că dolarul
american este etalonul monetar. Din 1968, aceste principii au fost golite de
156
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,, p. 107
157
158
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale,p. 245;
159
46
conţinutul lor, iar din anul 1971 S.U.A. au rupt dolarul de aur, punând capăt
convertibilităţii sale şi s-a trecut la cursul valutar flotant, dirijat de raportul
între cerere şi ofertă. În anul 1978, F.M.I. şi-a modificat oficial statutul, pentru a
fi de acord cu noua situaţie.
Organele F.M.I. sunt : Consiliul guvernatorilor, care este orga nul suprem.
El este format din guvernatorii statelor membre (de regulă, miniştrii lor de
finanţe sau preşedinţii băncilor lor naţio nale) şi câte un supleant. Consiliul
guvernatorilor aprobă raportul anual al Fondului privind activitatea acestuia,
primeşte noi mem bri, poate revizui cota de participare a ţărilor membre şi
160
statutul organizaţiei .
Un alt organ al F.M.I. este Consiliul de administraţie, format din 22
directori executivi. El asigură conducerea curentă a orga nizaţiei.
Activitatea Fondului este condusă în mod efectiv de Directorul său general,
care este ales de Consiliul de administraţie, pe timp d e 5 ani.
Fondul Monetar Internaţional este organizat, şi îşi desfăşoară activitatea ca o
societate pe acţiuni. Cota de participare a ţărilor membre se compune din 25 la
161
sută aur sau drepturi speciale de tragere (D.S.T.) şi 75 la sută monedă
naţională, care rămâne însă în posesia ţării respective. Cota de participare a
unei ţări la Fon dul Monetar Internaţional se stabileşte după următoarele
criterii : nivelul de dezvoltare al ţării, volumul comerţului ei exterior ŞI venitul
162
ei naţional .
In cadrul organelor Fondului se practică mecanismul de vot ponderat.
Fiecare ţară membră are din oficiu 250 de voturi şi câte un vot în plus pentru
fiecare 100.000 de dolari (sau D.S.T.) din cota sa de participare. Datorită
acestui sistem de vot, ţările bogate au cele mai multe voturi şi influenţa
hotărâtoare în cadrul Fon dului163.
Activitatea F.M.I. este determinată de faptul că el este un fond la care
statele membre pot recurge pentru a cumpăra şi vinde valută. Un stat membru
160
Ibidem;
161
Idem, p. 67;
162
163
Ibidem;
47
poate cumpăra valută prin intermediul Fondului numai pentru echilibrarea
164
balanţei sale de plăţi externe .
Principala modalitate de a cumpăra valută este aşa-numitul „drept de
tragere" 165 . El constă în posibilitatea unui stat membru să obţină valuta altui stat
membru, în schimbul monedei sale naţio nale, cu care participă la cota sa depusă
la Fond. Este de fapt un împrumut pe gaj, moneda sa naţională reprezentând
garanţia resti tuirii împrumutului primit. Rambursarea împrumutului se face
prin r ăscumpărarea, în aur sau valută convertibilă, a monedei naţio nale care
166
a constituit garanţia împrumutului .
În cadrul drepturilor de tragere, creditele acordate sunt pe termen
scurt (2—5 ani) şi se percepe dobândă şi comision. În anul 1961 a fost
încheiat, „Acordul general de împrumut" de către principalele 10 state
membre ale Fondului, prin care ele s-au obligat să pună la dispoziţia
acestuia un credit suplimen tar de 6 miliarde dolari. Pe baza acestui credit a
fost creat „dreptul de tragere specială" (D.S.T.) care este o unitate financiara
de cal cul folosită de Fond. D.S.T. se bazează pe încrederea reciprocă între statele
167
membre ale Fondului .
Alocarea D.S.T.-ului se face de către conducerea Fondului, pro porţional cu
cota de participare a statelor membre. Drepturile de tragere specială pot fi
folosite de deţinător ca rezervă suplimentară, alături de rezervele de aur şi valută
convertibilă ale statului, sau poate să le vândă pentru a obţine valută
convertibilă, sau să răs cumpere cu ele valuta proprie de la un alt stat membru,
ori să plătească dobânzile şi comisioanele datorate F.M.I.
Valoarea D.S.T. se stabileşte pe baza „coşului valutar ponde rat", care
este format din 5 valute importante şi anurne : dolarul american, marca
germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez168.
164
Ibidem;
165
166
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale). p. 67
167
Ibidem;
168
48
Pentru ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare, F.M.I. a insti tuit 169
sistemul de „facilităţi permanente", precum şi un fond de sprijin.
2.2 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cutură (U N.E.S.C.O.)
Această instituţie specializată a fost creată de Conferinţa de la Londra, din anul

1945, care a adoptat convenţia ei.
Preambulul Convenţiei U.N.E.S.C.O170, cuprinde o serie de idei (care definesc
concepţia pusă la baza înfiinţării -acestei organizaţii internaţionale şi a activităţii pe care
trebuie să o desfăşoare. Astfel, pe precizează că „întrucât războaiele iau naştere în
minţile oamenilor, în minţile lor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii". Mal departe
se spune :"neînţelegerea reciprocă dintre popoare a fost întotdeauna, în decursul
istoriei, o cauză de suspiciune şi neîncredere între popoare, prin care divergenţele s-
au transformat prea des în. războaie". Marele şi îngrozitorul război care a luat sfârşit
se spune în preambulul Convenţiei — a fost posibil din cauza negării idealurilor
democratice ale demnităţii, egalităţii în drepturi şi respectului reciproc al
persoanei umane şi din voinţa de a le substitui, exploatând ignoranţa şi prejudecăţile,
cu doctrina inegalităţii rasiale a oamenilor"171
Preambulul Convenţiei mai afirmă că demnitatea omului cere răspândirea culturii
şi educaţiei în rândul tuturor oamenilor şi că pacea nu se poate baza numai pe
acorduri economice şi politice între guverne, ci ea trebuie să se sprijine pe
fundamentul solidarităţii intelectuale şi morale a omenirii.
Scopul U.N.E.S.C.O. este sa contribuie la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, prin consolidarea colaborării între naţiuni uni, prin educaţie, ştiinţă
şi cultură. Totodată, îşi propune garantarea tarea respectului universal al justiţiei,
legii şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care sunt recunoscute de
Carta Naţiunilor Unite pentru toate popoarele, fără deosebire de rasă.1 sex, limbă
sau religie (art. I. al. 1).
169
Dintre care menţionăm: finanţarea compensatorie, finanţarea stocurilor regulatorii, finanţarea extinsă şi
facilitarea rezervei suplimentare;
170
www.unsystem.org;
171
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale),p. 63;
49
Funcţiile organizaţiei sunt : a) să favorizeze cunoaşterea şi înţelegerea între
popoare ; b) să stimuleze dezvoltarea educaţiei de masă şi răspândirea culturii ; c)
să ajute la păstrarea şi răspândirea rea ştiinţei în lume : d) să asigure independenţa,
inviolabilitatea .? diversitatea culturilor şi a sistemelor de educaţie ; e) să nu se
amestece în problemele care ţin în mod esenţial de competenţa] internă a
statelor( art. î, al. 2).
Organele U.N.E.S.C.O. sunt : Conferinţa generală, care este forul conducător al
organizaţiei. Ea este formată din toţi membrii organizaţiei nizaţiei şi se întruneşte
la intervale de 2 ani. Ea stabileşte orien-tarea generală a organizaţiei, fixează
programele ei şi aprobă bugetul U.N.E.S.C.O172.
Consiliul executiv este organul care pregăteşte sesiunile Conferinţei generale a
U.N.E.S.C.O. şi controlează felul în care sunt realizate programele organizaţiei.
Secretariatul U.N.E.S.C.O. este condus de Directorul general al organizaţiei, numit
de Conferinţa generală, pe timp de 6 ani. Secretariatul asigură aplicarea hotărârilor
Conferinţei generale şi cele ale Consiliului executiv173.
Activitatea U.N.E.S.C.O. este complexă şi a cunoscut mai multe etape. În primii
ani de după terminarea celui de-al doilea război mondial organizaţia s-a preocupat
de reconstrucţia învăţământului şi a culturii şi de restabilirea legăturilor culturale şi
ştiinţifice din tre state, legături care au fost întrerupte în timpul războiului.
După eliberarea popoarelor coloniale şi constituirea lor în state independente,
U.N.E.S.C.O. a acordat şi acordă sprijin acestor noi state în domeniile învăţământului,
culturii şi ştiinţei. 174
2.3 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (B.I.R.D.)
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este un organism

financiar-bancar internaţional, cu caracter de universalitate. Împreună cu cele 2 filiale
ale sale : „Societatea Financiară Internaţională" şi „Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare" formează „Banca Mondială". Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
172
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale),p. 63;
173
174
Stelian Scăunaş, op. cit. p. 113
50
Dezvoltare lucrează, în mod strâns, cu Fondul Monetar Internaţional. Atribuţiile şi
sarcinile lor se completează.
Obiectivele B.I.R.D.175 Principalul obiectiv al B.I.R.D. este să ajute la reconstrucţia
ţărilor membre şi la dezvoltarea economiilor lor. Banca mai are următoarele obiective :
a) sprijină reconstrucţia şi dezvoltarea ţărilor membre prin investiţii de capital în scopuri
productive ; b) oferă mijloace financiare statelor memibre, în scopuri productive, ca o
completare a investiţiilor private din străinătate ; c) sprijină dezvoltarea comerţului
internaţional şi menţinerea echilibrului balanţei de plăţi a statelor membre, prin
stimularea investiţiilor internaţionale176.
De asemenea, Banca acordă statelor membre asistenţă tehnică sub forma
misiunilor de experţi şi organizarea de cursuri pentru pregătirea de specialişti. B.I.R.D.
coordonează asistenţa financiară acordată de ţările bogate, ţărilor în curs de
dezvoltare.
Calitatea de membru al B.I.R.D. Un stat membru al F.M.I. poate fi membru şi
al Băncii177. Statul care devine membru al Băncii trebuie să subscrie un anumit
capital, cuantumul acestuia stabilindu-se după posibilităţile statului respectiv şi
cota lui de participare la F.M.I.
Organele B.I.R.D.-ului sunt : Consiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor şi
Preşedintele Băncii, care conduce Secretariatul acesteia. În organele Băncii, se aplică
votul ponderat.
Activitatea Băncii. În general, Banca acţionează ca un intermediar între
deţinătorii de capital din diferite state şi ţările care solicită credite.
Activitatea Băncii îmbracă două forme principale. Una constă din acordarea de
împrumuturi statelor membre pentru realizarea unor proiecte (sau părţi ale lor) de
investiţii, sau pentru înfăptuirea unor programe de dezvoltare. Această activitate a
Băncii constituie forma directă de asistenţă financiară pe care o acordă ea. Banca
foloseşte în activitatea ei şi forma indirectă de asistenţă financiara.
Aceasta constă in garantarea de către B.I.R.D, a împrumuturilor obţinute de
statele membre pe piaţa financiară internaţională.
175
Aşa după cum rezultă din sintetizarea prevederilor Statutului B.I.R.D.(art. 1)
176
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale) p. 69;
177
51
Împrumuturile de la Bancă, nu se obţin de către statele membre in mod
automat şi nici pe baza unui cuantum prestabilit ca urmare a subscripţiei acelui
stat la capitalul ei. Un stat obţine împrumut de la Bancă ca urmare a unor
negocieri purtate cu ea. Conform statutului B.l.R.D., ea acordă împrumuturi
statelor membre în următoarele 178 condiţii: a) împrumutul să fie folosit pentru
realizarea unui scop productiv, materializat într-un proiect de investiţii, cu
caracter prioritar; b) proiectul de investiţie pentru care se solicită împrumutul de
la Bancă trebuie să prezinte siguranţă din punct de vedere tehnic şi economic ;
c) statul care solicita împrumutul să nu aibă posibilitatea de a obţine mijloacele
financiare respective dintr-o altă sursă şi în condiţii mai avantajoase, decât cele
ale Băncii : d) statul care solicită împrumutul să poată garanta rambursarea lui.
Pentru verificarea îndeplinirii acestor condiţii de către statul solicitant al unui
împrumut, Bănca face investigaţii privind starea economică a statului respectiv.
Dacă aceste investigaţii duc la o concluzie pozitivă, Banca încheie cu statul
solicitant două acorduri, pe baza cărora ea acordă împrumutul. Unul este acordul
de împrumut, celălalt este acordul de garanţie 179.
Împrumuturile Băncii sunt acordate pe termen de cel mult 20 de ani (cu
o prelungire de până la încă 5 ani) şi cu o dobândă ce depinde de dobânzile
existente pe piaţa financiară internaţională. B.I.R.D. supraveghează modul în care
este folosit împrumutul acordat de ea.
România participă la B.I.R.D. din anul 1972.
2.4 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
A luat fiinţă in anul 1960, iar din anul 1961 a devenit instituţie specializată a
O.N.U. Scopul Asociaţiei este de a acorda credite ţărilor cele mai sărace din
lume. Membrii Asociaţiei sunt statele membre ale B.l.R.D. Organele ei sunt
identice cu cele ale B.l.R.D. Asociaţia acordă credite pe termen de 50 de ani (cu o
posibilă prelungire cu încă 10 ani) şi fără dobândă. Asociaţia percepe doar un
178
Raluca Miga Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, p. 151-153;
179
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p.69;
52
comision de 0,75 la sută. Restituirea creditului se poate face şi în moneda
naţională a statului beneficiar 180 .
Sectiunea a III-a : Organizatii internationale regionale
1. Uniunea Europeana
1.1. De la Comunităţile europene la Uniunea Europeană

Construcţia europeană este lansată la 9 mai 1950 prin planul Monnet – Shuman,
propunând crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.)181. Este
vorba de a merge dincolo de o organizaţie internaţională clasică şi de a construi între
statele europene structuri care le depăşesc şi le înglobează: principiul fundamental îl
reprezintă delegaţia de suveranitate într-un domeniu limitat dar decisiv182.
„Cooperarea între naţiuni, oricât de importantă ar fi ea, nu rezolvă nimic. Ceea ce
trebuie căutat este o fuziune de interese ale popoarelor şi nu numai, pur şi simplu,
menţinerea echilibrului acestor interese”183.
Aceasta este filosofia din care se inspiră cele trei comunităţi, C.E.C.O. (18 aprilie
1951), apoi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E. sau Piaţa Comună), în sfârşit,
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), ultimele două fiind
definite prin cele două tratate de la Roma (25 martie 1957). Dintre cele trei comunităţi,
C.E.E. cunoaşte cea mai impresionantă dezvoltare prin edificarea progresivă a unui spaţiu
de schimburi organizat, întărit datorită unei solidarităţi bugetare şi politicilor comune
(mai ales în agricultură)184
În literatura de specialitate a fost formulată teoria „suveranităţii divizibile a
statelor”, în legătură cu împărţirea competenţelor între statele membre ale comunităţilor,
pe de o parte, şi organele comunitare, pe de altă parte. Comunităţile nu au competenţă
180
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale).,p. 70;
181
Cele 6 state semnatare sunt: Belgia, Franţa, Italia, R.F.G., Luxemburg şi Olanda;
182
Ph. M. Defarges, op. cit., p. 95;
183
Jean Monnet, Memorii, Fayard, 1976, p. 371
184
Ph. M. Defarges, op. cit., p. 95
53
generală, ci limitată prin prevederile tratatelor comunitare. Împărţirea competenţelor între
statele membre şi Comunitate nu are implicaţii teritoriale185.
Cele trei comunităţi europene au acte constitutive proprii, care sunt tratate
internaţionale guvernate de dreptul internaţional public şi constituie adevărate Constituţii
comunitare. De asemenea, fiecare comunitate n-a avut organele proprii, cu excepţia
Parlamentului european şi a Curţii de justiţie comunitară, care, din 1958 sunt organe
comune ale celor trei comunităţi. Procesul de unificare a organelor comunitare s-a
încheiat în anul 1967186. De atunci toate organele comunitare au fost comune celor trei
comunităţi. Conform tratatelor comunitare, inclusiv „Acordului unic european” din
1986187, comunităţile aveau următoarele obiective comune:
- să acţioneze pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale popoarelor
statelor membre;
- să realizeze o Europă organizată;
- realizarea unei pieţe interne pe deplin liberă;
- democratizarea organelor comunitare, în special prin creşterea rolului
Parlamentului european;
- să dezvolte dreptul comunitar în concordanţă cu noile domenii ale
activităţii comunitare;
- să realizeze o integrare mai deplină prin înfăptuirea unei uniuni
economice, monetară şi politică a statelor membre188.
În evoluţia comunităţilor europene se constată câteva etape importante: prima a
constituit-o crearea „Pieţei comune” pentru produsele industriale şi cele agricole, care s-a
încheiat în anul 1962. O a doua etapă este marcată de unificarea organelor celor trei
comunităţi, pe baza Tratatului de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 189(în vigoare de la 1 iulie
1967) şi de adoptarea „Actului unic european” din anul 1986190.
„Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii europene” adoptat la 7 februarie 1992191
(în vigoare de la 1 ianuarie 1993) a deschis o nouă etapă, superioară, în dezvoltarea
185
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale (guvernamentale), p. 113-114
186
Ibidem;
187
www.unsystem.org;
188
189
www.tratate.ro;
190
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale) , p. 114
191
www.tratate.ro;
54
comunităţilor europene, în procesul de integrare a cât mai multe state europene şi pe
această cale, realizarea unor noi relaţii între ele. Ulterior, tratatul este revizuit prin
Tratatul de la Amsterdam din anul 1997192 (Maastricht II) şi completat la Nisa în anul
2000, inclusiv cu probleme ale securităţii europene193.
Tratatul de la Maastricht din 1992 precizează că Uniunea Europeană este
întemeiată pe Comunitatea Europeană „completată prin politicile şi formele de cooperare
instaurate prin prezentul tratat” (art. A, al. 3). El nu desfiinţează cele trei tratate prin care
au fost create Comunităţile europene şi nici nu desfiinţează aceste comunităţi. De aceea,
în textul său se foloseşte, în continuare, termenul de „Comunitate”, alături de cel de
„Uniune Europeană”194.
Pe lângă bazele sale, constituite din tratate, Comunităţile europene au generat şi o
legislaţie specifică – „dreptul comunitar” care se aplică în mod direct pe teritoriul statelor
membre şi creează drepturi specifice pentru cetăţenii europeni195.
Comunităţile europene s-ai dezvoltat pe baza dialogului permanent dintre
interesele naţionale ale statelor membre şi cele comunitare, cu respectarea diversităţii
naţionale şi a identităţii proprii Comunităţilor. Această metodă comunitară a fost
practicată pentru depăşirea antagonismelor vechi dintre statele europene, pentru
înlăturarea spiritului de superioritate dintre popoarele lor şi evitarea recurgerii la forţă în
relaţiile dintre ele196.
Membrii U.E. sunt cele 6 state fondatoare ale comunităţilor europene, la care s-au
adăugat, în anul 1973 Anglia, Danemarca şi Irlanda, în 1981 Grecia, în anul 1986 Polonia
şi Spania şi în anul 1995 Austria, Finlanda şi Suedia197 (referendumul din Norvegia a
respins aderarea acestei ţări la U.E.198) şi din data de 1 mai 2004 încă 10 state ale
Europei199, în total 25 state.
1.2. Obiectivele U.E.

192
www.tratate.ro;
193
Stelian Scăunaş, op. cit., 117-118
194
195
Stelian Scăunaş, op. cit., 117
196
197
Stelian Scăunaş, op. cit.., p.118
198
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,., p. 112
199
Acestea sunt Ungaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Republica
Cehă;
55
U.E., conform Tratatului de la Maastricht, are următoarele obiective:
a) să promoveze un progres economic şi social, echilibrat şi durabil, în special prin
crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi
sociale între statele membre şi prin stabilirea unei uniuni economico-monetară
(care a dus, începând cu 1 ianuarie 2003, la folosirea unei monede unice a
Uniunii: euro);
b) să asigure afirmarea identităţii U.E. în viaţa internaţională, în special prin
aplicarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei
politici de apărare comună;
c) să întărească protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre,
prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii;
d) să dezvolte o cooperare strânsă între statele membre în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne;
e) să examineze în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin
Tratatul de la Maastricht ar trebui revizuite, în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare (art. B)200.
Un principiu care stă la baza activităţii U.E. este cel al subsidiarităţii. El înseamnă
limitarea acţiunilor Comunităţii numai în cadrul competenţelor sale, care i-au fost
conferite prin tratate comunitare, în vederea realizării obiectivelor sale. În domeniile care
nu aparţin, în mod exclusiv competenţei Comunităţii, ea intervine numai în cazul şi în
măsura în care obiectivele avute în vedere în aceste domenii nu pot fi realizate de statele
membre în mod satisfăcător, şi dacă poate fi realizată mai bine la nivel comunitar 201. Cu
privire la acest principiu, Tratatul de la Maastricht precizează în art. B că „acţiunea
Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului
tratat”.
Aplicarea principiului subsidiarităţii în activitatea U.E. asigură că aceasta nu se
îndreaptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi apărate şi respectate
diversitatea istorică a ţărilor membre, a regiunilor şi culturilor. Uniunea îşi asumă numai
200
www.mie.ro;
201
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p. 133-134
56
sarcinile pe care ea le poate realiza mai bine decât autorităţile centrale sau locale ale
statelor membre202.
Tratatul de la Maastricht precizează că obiectivele Uniunii vor fi realizate în
conformitate cu dispoziţiile sale şi cu respectarea principiului subsidiarităţii. O dovadă a
importanţei care se acordă acestui principiu este crearea unui „Comitet al regiunilor”,
format din reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale. El are un caracter consultativ
pe lângă organele comunitare (art. 4, par. 2)203
În centrul construcţiei europene (a cărei justificare fundamentală este politică: să
asigure o pace şi o reconciliere ireversibile între ţările europene) se află organizarea
schimburilor (de mărfuri, servicii, cărbune, oţel …) între statele membre 204. Conform
tratatului, misiunea Uniunii este ca , „prin stabilirea pieţei comune şi a uniunii economice
şi monetare să promoveze dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice”... 205 Pentru
realizarea acestei misiuni, Uniunea trebuie să întreprindă următoarele acţiuni: eliminarea
dintre statele membre a tarifelor vamale şi a restricţiilor cantitative; o politică comercială
comună; o piaţă internă caracterizată prin eliminarea între ţările membre a oricăror
obstacole privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor; o
politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor; o politică comună
cu privire la mediul înconjurător, apropierea legislaţiilor naţionale; promovarea cercetării
şi dezvoltării tehnologice206 (art. 3 – noua numerotare).
1.3. Organele U.E.

Tratatul de la Maastricht confirmă vechile instituţii comunitare: Consiliul
ministerial, Comisia, Parlamentul european şi Curtea de justiţie comunitară. El le
completează competenţele şi dezvoltă raporturile dintre ele, în sensul democratizării şi
strângerii legăturilor dintre ele.
Consiliul ministerial207 este organul decizional cu o reală putere legislativă,
alcătuit din miniştri de externe sau de resort în funcţie de problemele aflate în dezbatere.
202
Ibidem;
203
Idem, p. 134
204
205
Potrivit art. 2 – nou din Tratatul de la Maastricht pe www.eu.int.;
206
207
Creat în temeiul art. 145-154 ale Tratatului de la Roma
57
O formă specială a acestuia este Consiliul European, format din şefii de state sau de
guverne dar care adoptă numai decizii politice care nu sunt obligatorii 208. Consiliul de
miniştri adoptă următoarele acte juridice: regulamente, directive şi decizii. Puterea sa
legislativă o împarte în anumite domenii precise cu Parlamentul european. Împreună cu
Parlamentul, Consiliul exercită puterea bugetară şi aprobă acordurile internaţionale
negociate, în prealabil, de Comisie209.
Consiliul ministerial se reuneşte la convocarea preşedintelui său sau la cererea
unui membru al său ori a comisiei. În activitatea sa, el este sprijinit de Comitetul format
din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre210.
Parlamentul european
Partea a V-a a Tratatului instituind Comunitatea Europeană se referă la instituţiile
comunitare şi prima dintre ele este Parlamentul european. Acesta, cf. art. 137, este
compus din reprezentanţii popoarelor statelor unite în Comunitate şi exercită puterile care
îi sunt atribuite prin Tratatul de la Maastricht. Reprezentanţii popoarelor sunt aleşi prin
vot universal direct, numărul lor fiind în anul 2002 de 626 (numărul variază: Germania –
99, Luxemburg – 6)211
Parlamentul se întruneşte într-o sesiune anuală ordinară care, potrivit art. 139 din
Tratat, începe în a doua zi de marţi a lunii martie. El se poate reuni în sesiune
extraordinară la cererea majorităţii membrilor, a Consiliului sau a Comisiei.
Cu ocazia Consiliului european din Edinburg, din 12 noiembrie 1992, a fost
adoptată o decizie prin care se stabileşte sediul instituţiilor. Parlamentul ţine sesiunea
plenară (inclusiv sesiunile bugetare) la Strassbourg, sesiunile adiţionale la Bruxelles şi
Secretariatul general şi serviciile la Luxemburg212.
208
Stelian Scăunaş, op. cit.. 118
209
210
Ibidem;
211
212
58
Membrii parlamentului beneficiază de imunităţile şi privilegiile definite de
articolele 8-10 din Protocolul din 8 aprilie 1975 anexat la Tratatul de la Bruxelles213.
Mandatul de parlamentar european este de 5 ani. Reprezentanţii votează personal
şi individual. Ei nu pot fi legaţi de instrucţiuni şi nu pot primi vreun mandat imperativ,
ceea ce consacră caracterul reprezentativ al mandatului. Mandatul este incompatibil cu
calităţile de membru, oficial sau funcţionar administrativ al uneia dintre instituţiile
comunitare, cu calitatea de mebru al guvernului unui stat membru, existând posibilitatea
ca la nivel naţional să se instituie şi alte incompatibilităţi.
Atribuţiile Parlamentului european sunt mai puţin numeroase decât ale unui
Parlament naţional214. Tratatul îi oferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul ministerial
în următoarele domenii: libera circulaţie a muncitorilor; în realizarea pieţei interne; al
educaţiei, cercetării ştiinţifice; al mediului înconjurător; în realizarea reţelelor
transeuropene; al sănătăţii, culturii şi al apărării consumatorilor.
Parlamentul este organul comunitar care aprobă bugetul Comunităţii (dar poate
să-l şi respingă)215.
Comisia europeană
Comisia europeană cu sediul la Bruxelles şi alcătuită din 20 de comisari europeni,
reprezintă organul de execuţie, dar cu o largă independenţă, cu caracter supranaţional,
actele lui fiind obligatorii pentru statele membre216. În sistemul decizional comunitar
Comisia deţine monopolul de iniţiativă. Comisia prezintă propunerile sale Consiliului
care poate decide numai la propunerea Comisiei. Dreptul de iniţiativă al Comisiei este
exclusiv217.
Comisia asigură executarea tratatelor şi executarea actelor adoptate de instituţiile
comunitare.
Comisia execută şi atribuţiile conferite de Consiliu, acelea de executare a
hotărârilor Consiliului. De asemenea, Comisia mai are rolul de a reprezenta Comunitatea
în negocierile internaţionale cu state terţe sau organizaţiile internaţionale218.
213
www.eu.int.;
214
Ibidem
215
216
Stelian Scăunaş, op. cit.., p. 118
217
www.mie.ro;
218
59
Curtea de Justiţie
Cu sediul la Luxemburg, este organul comunitar jurisdicţional, alcătuit din 15
judecători şi 9 avocaţi generali219.
Curtea de Justiţie a Comunităţii europene este instituţia jurisdicţională cu
competenţă generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
Tratatului. Curtea nu este o jurisdicţie internaţională ci jurisdicţia internă a Comunităţii
europene, după modelul instanţelor naţionale.
Principiile care stau la baza justiţiei comunitare sunt fundamental diferite de cele
ale jurisdicţiilor din dreptul internaţional public. Astfel, în principiu, jurisdicţia clasică
este una voluntară, competenţa obligatorie având un caracter excepţional, în timp ce
Curtea de Justiţie a Comunităţii europene este competentă în virtutea Tratatului, în toate
cazurile prevăzute de Tratat, fără a fi necesar acceptul statelor membre.
Dacă, în principiu, în baza unei Curţi internaţionale clasice se soluţionează numai
litigiile între state, Curtea de Justiţie a Comunităţii europene este accesibilă în plus
instituţiilor comunitare şi particularilor (în condiţiile stabilite în Tratat)220.
Hotărârile Curţii de Justiţie a Comunităţii europene au nu numai forţă obligatorie,
ci şi forţă executorie pe teritoriul statelor membre.
Misiunea avocaţilor generali nu este aceea de a reprezenta interesul comunitar
general, ci aceea de a servi dreptul după criterii obiective şi fără nici o legătură cu vreo
categorie de interese221.
Funcţiile Curţii se împart în trei categorii222:
a) controlul legalităţii actelor instituţiilor comunitare (prin acţiunea în anulare, în
carenţă şi excepţia de nelegalitate);
b) controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor Tratatului;
c) interpretarea Tratatului şi actelor comunitare şi aprecierea validităţii actelor
instituţiilor.
Între Curtea de Justiţie a Comunităţii europene şi tribunalele naţionale nu există
raporturi ierarhice, prin pronunţarea sa, Curtea neîncălcând atributele specifice ale
219
220
Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992, www.eu.int;
221
222
60
tribunalelor naţionale. Între cele două instanţe competenţele sunt delimitate, Curtea de
Justiţie referindu-se doar la problemele de drept223.
Principiul de organizare a Comunităţii europene nu este acela al separaţiei
puterilor, ci acela al reprezentării intereselor. Fiecare instituţie comunitară este
purtătoarea unui interes specific în apărarea căruia acţionează în procesul decizional
comunitar. În Consiliu se exprimă interesele statelor membre. Comisia reprezintă
interesul general comunitar. Parlamentul reprezintă popoarele statelor membre, iar Curtea
de Justiţie asigură respectarea dreptului. Ca atare, fiecare instituţie nu este o putere, ci
organul reprezentativ al unei legitimităţi, având în sarcina sa una din funcţiile procesului
decizional: iniţiativa – Comisia; consultarea – Parlamentul; decizia – Consiliul; controlul
executării deciziei – Curtea de Justiţie224.
U.E. şi-a creat şi instituţii specializate, precum Curtea de Conturi, Banca
Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană, Consiliul European etc.225
1.4 Personalitatea juridică a U.E.

Aceasta rezultă din prevederile tratatului de instituire a Euratomului (art. 184), ale
tratatului privind C.E.E. (art.210) şi din prevederile Tratatului de la Maastricht.
U.E. are o personalitate juridică atât în ordinea juridică a statelor membre, cât şi
în cea internaţională. Deşi statele membre renunţă la o parte din competenţele lor
suverane, Comunitatea europeană rămâne o asociaţie între aceste state, ele păstrându-şi
competenţele interne şi externe proprii. Astfel apare grija unor state (mai ales a Franţei şi
Marii Britanii) de a sublinia îşi sunt proprii stăpâni în procesul de construcţie
europeană226.
În relaţiile internaţionale Uniunea are capacitatea de a exercita anumite drepturi şi
să-şi asume obligaţii.
Are dreptul de a încheia anumite tratate internaţionale, cum sunt acordurile
tarifare şi comerciale, acordurile de asociere cu statele terţe, acorduri în domeniul
transporturilor etc.
223
224
225
226
61
Uniunea Europeană dispune de puteri mai mari în materia încheierii de tratate
internaţionale decât alte organizaţii internaţionale227.
Uniunea are şi dreptul de legaţie activă şi pasivă. Ea exercită pe deplin dreptul de
legaţie pasivă prin primirea de misiuni diplomatice ale statelor membre, ale statelor
asociate şi ale altor state. Dreptul de legaţie activă se exercită prin trimiterea de delegaţii
ale Comisiei în diferite state şi delegaţiile sale pe lângă alte organizaţii internaţionale.
Uniunea poate fi parte în faţa unui tribunal de arbitraj. De asemenea, ea poate
acţiona în justiţie prin organele sale şi să participe la procedurile de soluţionare paşnică a
diferendelor internaţionale228.
U.E. răspunde pentru modul în care îndeplineşte prevederile tratatelor
internaţionale la care este parte contractantă şi pentru eventualele daune provocate altor
subiecte de drept internaţional229.
1.5 Dreptul comunitar

Dreptul comunitar este ansamblul de reguli de drept aplicabile în ordinea juridică
comunitară230.
Dreptul comunitar este un drept nou, sui generis. El se deosebeşte de dreptul
intern al statelor care este creaţia unui singur stat, ca şi de un drept federal, care este creat
de organele federale.
Dreptul comunitar nu face parte din dreptul internaţional public, deşi, îşi are
izvorul principal în tratatele comunitare, care sunt tratate de drept internaţional public.
Subiectele ordinii juridice comunitare sunt statele membre ale Comunităţii,
resortisanţii lor, persoanele lor morale şi organele comunitare, în mod egal231.
Întreg sistemul juridic comunitar se bazează pe doi „stâlpi”: unul este prioritatea
dreptului comunitar faţă de drepturile naţionale ale statelor membre, iar al doilea este
aplicarea directă a dreptului comunitar pe teritoriul statelor membre. Cu toate acestea,
dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre sunt două sisteme de drept
autonome şi care se influenţează în mod reciproc232.
227
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale), p. 142;
228
Idem, p.143;
229
230
231
232
Idem, p. 144;
62
Dreptul comunitar cunoaşte două părţi componente, datorită izvoarelor sale.
Aceste părţi sunt: dreptul comunitar principal şi dreptul comunitar derivat233.
Dreptul comunitar principal (primar) are ca izvoare tratatele constitutive, tratatele
care le-au modificat pe cele constitutive şi protocoalele anexe ale tratatelor.
Normele dreptului primar se află în vârful ierarhiei normelor dreptului comunitar
şi fundamentează ordinea juridică comunitară. Ele au fost asemănate cu o Constituţie şi,
potrivit jurisprudenţei Curţii, beneficiază de prezumţia absolută de legalitate.
Tratatele determină câmpul de aplicare a dreptului comunitar, reglementează
instituţiile comunitare, le atribuie competenţele, enunţă principiile de funcţionare a
constituţiilor şi asigură propria respectare prin instituirea unui control jurisdicţional.
Autoritatea tratatelor rezultă din rangul lor şi din condiţiile prin care pot fi
revizuite. Rangul tratatelor se găseşte în vârful ierarhiei comunitare, dispoziţiile lor
neputând fi modificate sau contrazise de acte ale instituţiilor comunitare sau de decizii ale
Curţii de Justiţie234.
Dreptul comunitar derivat este constituit din ansamblul actelor adoptate de
instituţiile comunitare abilitate în acest scop de tratatele constitutive, în vederea realizării
obiectivelor tratatelor. Se consideră ca făcând parte din legislaţia secundară (derivată),
directivele, regulamentul şi decizia235.
2. Consiliul Europei
Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi de realizare a unei

Europe unite236.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanţii a 10 state europene 237 au semnat la Londra
Statutul Consiliului Europei238, punând bazele unei organizaţii internaţionale regionale
prin care să se reafirme „ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt
233
Ibidem;
234
235
236
Stelian Scăunaş, op. cit.., p. 115;
237
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia;
238
Textul Statutului, pe p.ina Web a Consiliului Europei – www.uc.net ;
63
moştenirea comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii
politice şi a statului de drept”239.
Sunt membre ale Consiliului Europei 40 de state europene240. România a fost
primită în anul 1993 şi supusă monitorizării până în anul 1997.
Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul de Miniştri (format din miniştrii de
externe ai statelor membre), Adunarea Parlamentară (numită şi Adunarea Consultativă
sau Parlamentul Europei), alcătuită din parlamentari ai statelor membre şi Secretariatul.
Partea cea mai importantă a activităţii Consiliului constă în pregătirea de
convenţii şi protocoale. Printre acestea, locul principal revine Convenţiei pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la 4 noiembrie 1950 şi intrată în
vigoare în 1953241, tratat care instituie un mecanism de protecţie prin intermediul Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
Din cele peste 173 de convenţii şi tratate europene adoptate în cadrul său
amintim: Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante, acorduri privind probleme culturale şi de educaţie, convenţii
referitoare la extrădare, migraţiune, terorism, etc.242
În ultimii ani s-au formulat mai multe critici la adresa acestei organizaţii, pornind
de la unele atitudini de superficialitate şi chiar formalism. Mai mult, din perspectiva
lărgirii considerabile a domeniilor de activitate a U.E., se pune chiar problema existenţei
viitoare a Consiliului Europei ca organizaţie distinctă sau ca o componentă internă,
specializată a U.E.243
3. Organizaţia pentru Securitate şi cooperare în Europa – O.S.C.E.
Imediat dup moartea lui Stalin (1953), războiul rece se dezgheaţă 244. Cele două
blocuri (atlantic şi sovietic) învaţă să coexiste în mod paşnic. Succesorii lui Stalin se tem
să nu fie repuse în discuţie cuceririle celui de-al doilea război mondial şi, în particular,
239
Textul Statutului, pe p.ina Web a Consiliului Europei – www.uc.net - Preambul;
240
În plus, două state au statut de invitaţi speciali, 5 state au statut de observatori ai Comitetului de Miniştri
şi 3 state observatori ai adminitraţiei Parlamentare.;
241
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit, p.110
242
Ibidem
243
Stelian Scăunaş, op. cit.., p. 117
244
64
influenţa U.R.S.S.-ului asupra Europei Orientale245. De aici apare, în ianuarie 1954
propunerea Molotov (ministru al afacerilor externe al U.R.S.S.) a unui „tratat general
asupra securităţii colective în Europa” care ar legitima ansamblul de modificări rezultate
în urma războiului. Propunerea Molotov se retractează brusc (în toamna anului 1956
armata sovietică zdrobeşte în sânge revolta ungară), dar sămânţa este semănată şi se
dezvoltă aproape 20 de ani mai târziu, odată cu deschiderea Conferinţei pentru Securitate
şi Cooperare în Europa de la Helsinki, din 3 iulie 1973246.
C.S.C.E. este, prin urmare, o iniţiativă sovietică. Occidentalii se raliază acestei
idei în schimbul mai multor concesii (acordurile asupra Berlinului, atitudinea faţă de
negocierile ce privesc dezarmarea în Europa, evocarea prin C.S.C.E.. a problemelor şi
drepturilor omului247.
Pe parcursul perioadei 1973-1990, C.S.C.E. reuneşte 35 de participanţi: toate
statele europene (cu excepţia Albaniei) plus S.U.A. şi Canada248.
La 1 august 1975 Conferinţa de la Helsinki se sfârşeşte printr-un summit la care
participă 35 de ţări249 ce adoptă o declaraţie fără forţă juridică, dar capitală, deoarece
fixează principiile ordinii europene în destinderea Est-Vest. Sunt precizate cele 10
principii: egalitatea suverană a statelor, nerecurgerea la ameninţarea sau utilizarea forţei,
inviolabilitatea frontierelor. Declaraţia stipulează facilitarea contactelor între persoanele
aflate de o parte şi de alta a cortinei de fier (reuniuni de familie, căsătorii între cetăţeni
din state diferite)250
Rusia doreşte instituţionalizarea C.S.C.E., statele occidentale resping ideea. Are
loc un compromis. C.S.C.E. se va reuni la intervale mai mult sau mai puţin egale. În plus,
sunt organizate întâlniri specializate: cooperare ştiinţifică, drepturi ale omului, cooperare
culturală etc.251
C.S.C.E. se impune ca o organizaţie esenţială a dialogului Est-Vest. În particular,
C.S.C.E., care a fost dorită de U.R.S.S., se întoarce împotriva ei: în urma acordurilor de
la Helsinki apar atât în statele occidentale, cât şi în ţările estice mecanisme, comitete de
245
Ibidem;
246
Ibidem;
247
248
Stelian Scăunaş, op. cit. p. 118-119;
249
250
251
Ibidem;
65
supraveghere a drepturilor omului, ce fac presiuni asupra regimurilor comuniste pentru ca
ele să respecte angajamentele semnate252.
Procesul de transformare a C.S.C.E.. într-o organizaţie internaţională – O.S.C.E. –
s-a declanşat la Reuniunea de la Paris din 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru
o nouă Europă253. La reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s-a încheiat
acest proces, schimbându-se şi denumirea în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa.254
Principalele instituţii şi organe O.S.C.E. sunt: Conferinţele Şefilor de State sau
Guverne (ce are loc o dată la 2 ani), Adunarea Parlamentară (cu sediul la Praga),
Consiliul Ministerial (care are loc anual, format din miniştrii afacerilor externe),
Consiliul superior (se întruneşte bianual, la Praga), Consiliul permanent (care se ocupă de
activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a O.S.C.E., se întruneşte la Viena,
săptămânal).255
O.S.C.E. nu dispune astăzi de mecanisme concrete de securitate. Totuşi,
preocupările de a-şi asuma sarcina securităţii europene sunt accentuate astăzi, chiar dacă
ultimele reuniuni nu au dat rezultate prea bune, datorate, probabil, şi procesului de
extindere N.A.T.O.256
4. Organizaţia Atlanticului de Nord – N.A.T.O.
N.A.T.O. este o organizaţie regională, preponderent europeană, la care participă şi

două state neeuropene: S.U.A. şi Canada.
Organizaţia a luat fiinţă şi funcţionează pe baza „Tratatului Atlanticului de Nord”,
semnat la 4 aprilie 1949, la Washington, de către 12 state.
Ca urmare a dispoziţiilor Tratatului Atlanticului de Nord257, părţile contractante
acţionează individual şi colectiv împotriva unui atac armat, exercitând dreptul lor de
autoapărare.258
252
Idem, p. 86;
253
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 181/ 9.09.1991;
254
Stelian Scăunaş, op. cit.., p.119
255
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit.,, p. 113
256
Stelian Scăunaş, op. cit.., p.119-120
257
www.tratate.ro;
258
66
În textul Tratatului Atlanticului de Nord nu se face nici o referire expresă la
crearea unei organizaţii internaţionale. În practică, dezvoltarea principiilor Tratatului
Atlantic a determinat crearea unei organizaţii, formată din organe civile şi militare.
Tratatul stipulează obligaţia pentru părţile contractante de a-şi acorda asistenţă
mutuală în cazul când o parte este victima unui atac, ceea ce se consideră ca fiind un atac
împotriva tuturor părţilor contractante (art. 6).
Cu privire la securitatea statelor părţi la tratat, el prevede obligaţia lor de a se
consulta între ele atunci când „integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea unuia dintre state este ameninţată” (art. 9).
În Convenţia de la Ottawa, din 20 septembrie 1951, se foloseşte expresia de
„Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord”259.
Organele N.A.T.O. sunt260:
A. Organe civile:
1. Consiliul Atlanticului de Nord, ca organ suprem de conducere, la nivelul
miniştrilor de externe ai statelor membre; se reuneşte sub preşedinţia Secretarului
general;
2. Consliul Permanent, alcătuit din împuterniciţi ai miniştrilor de externe, ca
reprezentanţi permanenţi în calitate de ambasadori;
3. Secretariatul, alcătuit din funcţionari internaţionali, sub conducerea Secretarului
general;
4. Adunarea Parlamentară, ca organ cu caracter consultativ, alcătuit din grupuri
parlamentare naţionale.
B. Organele militare
1. Comitetul pentru planurile apărării – organul militar principal care se întruneşte la
nivel de miniştri ai apărării, de două ori pe an
2. Grupul pentru planurile nucleare
3. Comitetul Militar, ca organ de concepţie şi coordonare a acţiunilor militare,
alcătuit din şefii de stat major
4. Comandamentele Militare Multinaţionale
5. Comandamentul Suprem aliat din Europa
259
Idem, p. 100;
260
Stelian Scăunaş, op. cit. p. 120-121
67
6. Comandamentul Suprem al Atlanticului
7. Grupul de Planificare Regională Canada-S.U.A.261
La începutul anilor ’90, N.A.T.O. a adoptat o nouă doctrină262 potrivit căreia
organizaţia poate desfăşura operaţiuni militare în toată Europa pentru restabilirea şi
menţinerea păcii şi chiar desfăşurarea unor operaţiuni cu depăşirea spaţiului Europei.
De asemenea, în aceeaşi perioadă, pornind de la dorinţa mai multor state europene
de a deveni membre ale N.A.T.O., s-a adoptat Programul de cooperare şi parteneriat263, în
baza căruia s-au încheiat numeroase acorduri de parteneriat pentru pace. România a fost
primul stat care a încheiat un asemenea acord, în ianuarie 1994, stabilind şi un program
individual de parteneriat264. Aceasta şi prezenţa trupelor armate româneşti alături de cele
ale N.A.T.O. în zonele de instabilitate armată ale mai multor zone de pe glob a dus la
pasul istoric al ţării noastre de a fi din anul 2004 membru cu drepturi depline al N.A.T.O.
Primirea noilor membri în Organizaţie este condiţionată de existenţa unei
democraţii stabile, crearea unei economii de piaţă libere, rezolvarea amiabilă a
problemelor teritoriale şi etnice, punerea forţelor armate sub control civil, posibilitatea de
a face faţă costurilor aderării. Evenimentele din S.U.A. din 11 septembrie 2001, precum
şi realizarea puternicei coaliţii antiteroriste au determinat statele membre ale alianţei, mai
ales S.U.A., să accepte lărgirea organizaţiei, începând cu anul 2002265.
5. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.)
Organizaţia Statelor Americane este rezultatul unui proces mai îndelungat, început
în secolul al XlX-lea, când ea a existat sub denumirea de „Uniunea panamericană".
Conferinţa a IX-a inter-americană de la Bogota, din anul 1948, a schimbat denumirea or-
ganizaţiei şi a adoptat noul ei statut „Carta Organizaţiei Statelor Americane”266.
261
Ibidem;
262
Documentul „Concepţia strategică a alianţei”, Roma, 7-8 .XI. 1991, adoptat de Consiliul Atlanticului de
Nord
263
www.ili.org;
264
Stelian Scăunaş, op. cit., p. 121;
265
Ibidem;
266
A fost adoptată la Bogota în anul 1948, la cea de-a IX-a Conferinţă interamericană.
68
Carta O.S.A. este un act internaţional cuprinzător, determinând o largă competenţă
organizaţiei. Conform Cartei, organizaţia are următoarele scopuri : întărirea păcii şi
securităţii pe continentul american ; preîntâmpinarea apariţiei diferendelor în relaţiile
dintre statele membre şi soluţionarea lor prin mijloace paşnice ; organizarea de acţiuni
comune în caz de agresiune împotriva unui stat membru ; soluţionarea problemelor
economice, politice, juridice ale statelor membre ; dezvoltarea economică, socială şi
culturală a statelor rmembre (art. 2).
În Cartă se precizează că ordinea internaţională trebuie să se bazeze pe respectarea
personalităţii, suveranităţii, independenţei statelor şi pe îndeplinirea strictă a
obligaţiilor intenaţionale (art. 3). Ea condamnă războiul de agresiune şi face
următoarele precizări : victoria militară, în caz de agresiune, nu conferă agresorului
drepturi ; agresiunea împotriva unui stat membru se consideră ca fiind împotriva tuturor
membrilor organizaţiei ; echitatea socială şi securitatea constituie baza unei păci
îndelungate. Se subliniază necesitatea instruirii popoarelor americane în spiritul
echităţii, libertăţii şi păcii.
Membrii organizaţiei pot fi statele americane, care au ratificat Carta sau cele care
au aderat ulterior la ea.
Carta O.S.A. cuprinde un sistem de drepturi şi obligaţii fundamentale ale statelor
membre. Statele membre au următoarele drepturi : dreptul la apărare şi dezvoltare ;
dreptul la dezvoltare liberă ; teritoriul statelor este indivizibil şi nu trebuie să fie obiectul
unei ocupaţii militare străine ; jurisdicţia statelor se extinde între limitele frontierelor
lor şi asupra locuitorilor lor. Obligaţiile fundamentale ale statelor membre sunt:
îndeplinirea cu bună-credinţă a tratatelor internaţionale, la care participă ; neamestecul
în treburile altui stat; să nu recurgă la măsuri de constrângere economică sau politică
împotriva unui stat, cu scopul de a influenţa voinţa sa, sau pentru a obţine avantaje din
partea lui ; să nu recurgă la forţă în relaţiile internaţionale ; şi să rezolve prin proceduri
paşnice diferendele intemaţionale267.
În Cartă se precizează că drepturile statelor membre nu depind de forţa statului, ci
de calitatea sa de subiect de drept internaţional şi ca nu se admite ştirbirea, sub orice
formă, a acestor drepturi268.
267
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale). p. 149;
268
Ibidem;
69
Carta O.S.A. cuprinde si un sistem de reguli referitoare la domeniile economic,
social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii. Cu privire la educaţie, ştiinţă si cultură, ea
afirmă, ca idee principală, îndatorirea statelor membre de a acorda „importanţă
primordială, in cadrul planurilor lor de dezvoltare, stimulării educaţiei, ştiinţei şi culturii
orientate spre progresul integral al persoanei umane şi ca fundament al democraţiei,
dreptăţii sociale şi progresului" (art. 45).
Organele O.S.A. constituie un sistem complex. Din el fac parte :
a) Adunarea generală care este organul suprem al organizaţiei şi se compune din
reprezentanţii tuturor statelor membre. Se întruneşte anual. Principalele ei funcţii
sunt : stabilirea activităţii şi politicii generale a organizaţiei; determină structura şi
funcţiile celorlalte organe ; coordonează cooperarea O.S.A. cu O.N.U. şi instituţiile
specializate ale O.N.U. ; şi să promoveze cooperarea economică, socială şi culturală
cu alte organizaţii internaţionale (art; 52).
b) Consfătuirea consultativă a miniştrilor afacerilor externe este
organul O.S.A. ce dezbate problemele urgente, de interes comun.
269
Se convoacă la cererea unui stat membru al organizaţiei ;
c) Consiliile organizaţiei: Consiliul permanent; Consiliul eco-
nomic şi social ; Consiliul interamerican pentru educaţie, ştiinţă si
cultură. Aceste consilii fac recomandări cu privire la problemele ce
270
sunt de competenţa lor .
d) Comitetul juridic interamerican este format din 11 jurişti
aleşi de Adunarea generală a organizaţiei. Este un organ consulta-
tiv. Se ocupă de dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi
de codificarea lui. De asemenea, se preocupă de uniformizarea legis -
laţiilor naţionale ale statelor membre şi de studierea aspectelor ju-
ridice ale integrării.
e) Comisia interamericană a drepturilor omului care se pre-
ocupă de promovarea acestor drepturi şi apărarea lor. Ea stimulează
cunoaşterea drepturilor fundamentale ale omului de către popoarele
269
270
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 114;
70
americane. Ea face recomandări guvernelor statelor membre şi pre-
271
găteşte studii şi rapoarte cu privire la aceste drepturi .
Comisia poate primi petiţii din partea unei persoane fizice, a unui grup de
persoane, sau din partea unei organizaţii neguverna mentale cu privire la violarea de
către un stat a prevederilor Con venţiei americane privind drepturile omului, de
la San Jose, din anul 1969. Comisia poate primi comunicări din partea statelor prin
care este acuzat un alt stat membru al organizaţiei că nu respectă prevederile
convenţiei. Acţiunea Comisiei privind aceste plângeri se finalizează printr-un
272
raport al ei, care se transmite statului vizat prin acea plângere .
f) Alături de Comisie funcţionează si Curtea interamericană drepturilor
omului. Ea poate fi sesizată numai de către statele părţi
la Convenţia din 1969 sau de Comisia interamericană a drepturilor
omului (art. 61). Curtea adoptă hotărâri obligatorii pentru state. Ea
poate da şi avize asupra compatibilităţii legilor unui stat cu tratatele
internaţionale, în ce priveşte drepturile omului.
273
g) Secretariatul general al organizaţiei . El este organul permanent al
organizaţiei.
h) Conferinţele specializate pe anumite domenii, care se ocupă de problemele
tehnice ale cooperării dintre statele membre, în do meniile respective.
i) Organizaţiile specializate ale O.S.A . care sunt create de sta tele membre,
pe bază de acorduri internaţionale si care se ocupă de problemele tehnice, de
274
interes comun .
6. Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A)
Este prima organizaţie cu competenţă generală de pe continentul african. Ea este

expresia preocupărilor africane pentru realizarea unităţii africane (panafricanismul). In
anul 1900 s-a ţinut la Londra, primul Congres panafrican, iar în anul 1958 are loc
271
272
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale). p. 150
273
Idem, p. 154;
274
Ibidem;
71
prima Conferinţă a statelor africane independente, de la Acera. Această conferinţă a
înfiinţat „Secretariatul permanent al statelor africane".
În anul 1963 a avut loc Conferinţa statelor africane independente, de la Addis-
Abeba, care a adoptat „Carta Organizaţiei Unităţii Africane", la 25 mai 1963 275.
Conform acestui document, scopurile O.U.A. sunt : întărirea unităţii şi solidarităţii
statelor africane ; cooperarea între statele africane în vederea creării pentru
popoarele lor a unor condiţii mai bune de viaţă ; apărarea suveranităţii, independenţei
şi integrităţii teritoriale a statelor membre ; înlăturarea completă a colonialismului din
Africa ; să favorizeze cooperarea internaţională pe baza Cartei O.N.U. si a Declaraţiei
universale a drepturilor omului (art .2, al. 1).
Pentru realizarea acestor scopuri, Carta cere statelor membre să-şi coordoneze
politica lor în domeniile : politic, diplomatic, economic, al transporturilor, educaţiei,
culturii, sănătăţii, igienei, alimentaţiei, ştiinţei, tehnicii, apărării şi securităţii lor (art.
2, al. 2),
Carta O.U.A, prevede următoarele principii care trebuie să călăuzească activitatea
ei şi a membrilor săi : egalitatea suverană a statelor ; respectarea suveranităţii şi
integrităţii teritoriale a statelor ; dreptul statelor la existenţă independentă ;
rezolvarea diferendelor dintre state numai prin mijloace paşnice ; condamnarea şi re-
primarea asasinatului politic şi a activităţilor subversive ; sprijinirea luptei de
eliberare naţională a popoarelor asuprite ; şi promovarea unei politici de nealiniere
(art. 3).
Membrii O.U.A. pot fi numai statele africane independente. Ele au dreptul de a
se retrage din organizaţie, cu un preaviz de un an (art. 32).
Organele O.U.A. sunt :
a) Conferinţa şefilor de state şi guverne care este organul su-
prem al organizaţiei. Ea se întruneşte o dată pe an. Conferinţa studiază problemele
de interes comun pentru statele membre şi dezbate chestiunile de politică generală
şi de politică economică.
b) Consiliul ministerial format din miniştri de externe, sau de
resort. Se întruneşte de 3 ori pe an. El dezbate problemele cooperă-
275
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit, .p. 116;
72
rii interafricană, execută hotărârile Conferinţei, fiind subordonat
acesteia.
c) In anul 1984 a fost creat „Comitetul pentru conducerea
O.U.A."- format din 7 membri. Comitetul face recomandări Con-
ferinţei şefilor de state si guverne şi Consiliului ministerial.
d) Comisia de mediere, conciliere şi arbitraj formată din 21 de membri aleşi
de către Conferinţa şefilor de state şi guverne. Jurisdicţia comisiei nu este obligatorie
pentru statele în litigiu. Comisia a fost înfiinţată prin Protocolul de la Cairo din anul
1964. Ea este competentă să soluţioneze diferendele ivite numai în relaţiile dintre
statele membre ale organizaţiei, pe baza consimţământului lor 276 .
Conferinţa şefilor de state şi guverne poate crea diferite comisii
specializate, cum sunt : comisia economică şi socială ; comisia pentru educaţie şi
cultură ; comisia pentru sănătate, igienă si alimentaţie ; comisia pentru problemele
tehnice şi ştiinţifice ; şi comisia pentru apărare277.
276
Martian I. Niciu,Organizatiile internationale(guvernamentale),. p. 155;
277
Stelian Scăunaş, op. cit. p. 123.
73
Concluzii
Necesitatea colaborării dintre state în diferite domenii (politic, economic, social,

tehnic, cultural etc.) ale relaţiilor internaţionale a dus la crearea unui număr tot mai mare
de organizaţii internaţionale interstatale.278
În sistemul actual de relaţii internaţionale principalii protagonişti sunt statele-
naţiuni şi organizaţiile internaţionale. Alături de aceştia, unele din organizaţiile
internaţionale neguvernamentale, marile corporaţii transnaţionale şi indivizii, în măsura
în care participă la raporturi guvernate de normele dreptului internaţional sunt consideraţi
în aceeaşi categorie. Gradul în care fiecare influenţează raporturile din cadrul acestui
sistem este însă diferit. Statele, cu interesele lor continuă să fie entităţi politice dominante
ale sistemului contemporan de relaţii internaţionale. Ele sunt libere să admită sau să
refuze reglementarea conflictelor dintre ele prin intermediul unei organizaţii
internaţionale, pot accepta, în limitele actului constitutiv al organizaţiei, deciziile sau
revendicările acesteia, sau pot refuza cooperarea pentru punerea lor în aplicare. În cazurile
în care un stat trebuie să fie constrâns, constrângerea se realizează şi prin acţiunea
altor state. În general, organizaţiile internaţionale nu dispun de mijloace
independente pentru aplicarea unor măsuri coercitive, iar atunci când sunt abilitate, prin
actele lor constitutive să aplice acest gen de măsuri, urmează o politică de o deosebită
prudenţă.
Cu toate acestea, deşi statele rămân în continuare entităţile dominante
ale prezentului sistem de relaţii internaţionale, organizaţiile internaţionale, create prin
voinţa statelor, joacă un rol important în cadrul acestui sistem. Principala lor funcţie este să
furnizeze mijloacele de cooperare între state în domenii în care acestea au interese
comune sau în domeniile în care cooperarea asigură avantaje pentru toate statele sau pentru
un mare număr al acestora. Din moment ce în lumea contemporană, statele trebuie să
coopereze în domenii tot mai numeroase, să-şi acomodeze interesele şi să recurgă la
compromisuri pentru a-şi promova interesele comune şi a soluţiona problemele
278
Grigore Geamăn, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică., Bucureşti,
1975, p. 31;
74
care, prin implicaţiile lor, le depăşesc graniţele, apare logic ca ele să creeze, în acest scop,
variate forme de cooperare, dintre care cele mai eficiente rămân organizaţiile
internaţionale de tip interguvernamental. Aceste organizaţii funcţionează în baza
principiului cooperării voluntare, acţionează ca un liant între state, drept catalizator al
acomodării intereselor naţionale divergente ale acestora şi ca instituţii de identificare şi
implementare a acţiunilor ce pot servi întreaga comunitate internaţională279.
În majoritatea cazurilor, organizaţiile internaţionale oferă nu numai cadrul
în care sunt luate deciziile de a coopera dar şi mecanismele necesare pentru transpunerea
acestor decizii în acţiuni concrete. Recurgerea tot mai frecventă în ultimii ani la
Organizaţia Naţiunilor Unite, în special la principalul său organ pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale - Consiliul de Securitate - probează încrederea sporită a statelor în
capacitatea organizaţiilor internaţionale de a răspunde scopurilor pentru care au fost create.
În sfera politică, mecanismele Naţiunilor Unite au demonstrat flexibilitate şi adaptabilitate
în controlarea şi stingerea unor conflicte prin selecţionarea unor mijloace de reglementare
paşnică a disputelor indicate de Cartă şi prin dezvoltarea unor noi modalităţi dintre care
operaţiunile de menţinere a păcii nu se plasează pe ultimul Ioc.
Organizaţiile internaţionale şi-au demonstrat rolul de instrumente
indispensabile în cadrul sistemului internaţional, cu precădere în domeniile economic şi
social şi în sfera drepturilor omului. Bilanţul organizaţiilor universale sau regionale,
dedicate înfăptuirii dezvoltării economice şi sociale prin asistenţă tehnică, ajutor financiar
sau promovarea comerţului, ca şi mecanismele instituite pentru protecţia drepturilor
omului, poate fi considerat, sub cele mai multe aspecte, ca pozitiv.
Unul din cele mai evidente aspecte ale rolului şi contribuţiei organizaţiilor
internaţionale în statornicirea unei ordini de cooperare în raporturile internaţionale, îl
constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanţii diferitelor naţiuni pe
care ele le facilitează, a intereselor comune ale întregii comunităţi internaţionale. În cadrul
organizaţiilor internaţionale, care asigură o multitudine de forumuri de dezbateri şi canale de
negocieri şi consultări, din varietatea de abordări a problemelor globale sau regionale se
degajă soluţiile convenabile sau acceptabile tuturor participanţilor280.
279
280
Ibidem..
75
Bibliografie:
Alexandru Bolintintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept international

contemporan, Editura All-Beck, Bucuresti, 2000;
Martian I. Niciu, Organizatiile internationale (guvernamentale), Ed. Fundatiei
„Chemarea”, Iasi, 1994;
Raluca Miga-Besteliu, Drept international. Introducere in dreptul international
public, Ed. All-Beck, Bucuresti, 1998;
Dumitra Popescu, Florian Coman, Dreptul international public, Bucuresti, 1993;
Gheorghe Moca, Problemele actuale ale dreptului organizatiilor internationale,
Revista romana de studii internationale, nr. 1, 1970;
Ion Diaconu, Curs de drept international public, Casa de editura si presa „Sansa”
SRL Bucuresti, 1993;
Raluca Miga-Besteliu, Organizatiile internationale interguvernamentale, Ed. All-
Beck, Bucuresti, 2000;
Marţian Niciu, Dreptul internaţional public, Ed. Servosat, 1997;
Alain Gandolfi, Institutions internationales, Paris, 1971;
Romulus Neagu, Adaptarea la cerintele lumii contemporane, Bucuresti, 1989;
Stelian Scăunaş, Drept international public, Editura All-Beck, Bucuresti, 2002;
Philippe Moreau Defarges, Organizatiile internationale contemporane, Ed.
Institutul European, Bucuresti, 1998;
Boutros Boutros Ghali, Agenda pour la paix. Nations unies, New York 1992;
Jean Monnet, Memorii, Fayard, 1976;
Anca Ghideanu, Curs de drept comunitar pe
www.cse.uaic.ro/suporturi_de_curs.htm
Regulamentul intern al Adunarii Generale din 1972 de pe site-ul
www.unsystem.org
76
Carta O.N.U publicată în Documente fundamentale, Editura Politică, Bucureşti,
1970
Rezoluţia Adunării Generale nr. 1514 / 1960 de pe site-ul www.unsystem.org
www.uc.net
www.tratate.ro
www.ili.org
www.eu.int
www.mie.ro
77
Cuprins:
Introducere…………………………………………………………………………..…p. 4
Capitolul I. Aspecte generale………………………………………………………..…p. 6
1.Evoluţie istorică……………………………………………………………………...p. 6
2. Noţiunea de organizaţie internaţională guvernamentală…………………………..…p. 8
3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale………………………………………...…p. 10
Sectiunea a II-a: Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale şi părţile sale
componente..………………………………………………………………………..…p. 11
Sectiunea a III-a : Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale…………….p. 15
Personalitatea juridică de drept intern………………………………………………...p. 15
Personalitatea juridică internaţională şi capacitatea organizaţiilor internaţionale……p. 17
Competenţele organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi răspunderea
internaţională………………………………………………………………………….p. 18
CAPITOLUL II– Organizatiile internationale……………………...………………..p. 20
Sectiunea I: Organizaţia Naţiunilor Unite, organizaţie internaţională cu caracter universal
1.Liga Naţiunilor – precursoarea O.N.U…………………………… ………………..p. 20
2.Constituirea O.N.U. ………………………………………………………………..p. 22
3. Scopuri şi principii………………………………………………………………… p.23
4.Calitatea de membru al O.N.U. ……………………………………………………p. 26
5.Organizarea şi funcţionarea O.N.U…………… …………………………………...p. 28
5.1 Adunarea Generală……………………………… ……………………...p. 29
5.2 Consiliul de Securitate……….……………… ……………………….p. 32
5.3 Consiliul Economic şi Social (C.E.S.)…………… ……………………p. 34
5.4 Consiliul de Tutelă……………………………… ……………………..p. 35
5.5 Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.)……..……… …………………p. 36
5.6 Secretariatul……………….………………………… ………………….p.38
6.Direcţiile principale ale activităţii O.N.U………………………………………….p. 40
Sectiunea a II-a: Alte organizatii internationale cu caracter universal……….……….p. 42
1.Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.)……………………………………...p. 42
2.Instituţiile specializate ale O.N.U………… ………………………..……………...p. 44
78
Fondul monetar internaţional (F.M.I.)………………………………….
…….p.45
2.2 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cutură (U N.E.S.C.O.)…….p.48
2.3 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (B.I.R.D.)………………p. 50
2.4 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare(A.I.D.)……………..……………….p.52
Sectiunea a III-a : Organizatii internationale regionale………………………………p. 52
1.Uniunea Europeana…………………………………………………………………p. 52
1.1. De la Comunităţile europene la Uniunea Europeană…………………………….p. 52
1.2 Obiectivele U.E……………………………………………………………………p.55
1.3 Organele U.E……………………………………………………………………...p. 56
Parlamentul european…………………………………………………………p. 57
Comisia europeană……………………………………………………………p. 58
Curtea de Justiţie………………………………………………………………p.58
1.4 Personalitatea juridică a U.E……………………………………………………...p. 60
1.5 Dreptul comunitar…………………………………………………………………p. 61
2. Consiliul Europei…………………………………………………………………...p. 62
3. Organizaţia pentru Securitate şi cooperare în Europa ( O.S.C.E.)………………...p. 63
4.Organizaţia Atlanticului de Nord ( N.A.T.O.)……………………………………...p. 65
5.Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.)………………………………………..p. 67
Concluzii………………………………………………………………………………p.75
Bibliografie……………………………………………………………………………p.77
Cuprins………………………………………………………………………………..p.79
79

Ultima

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ultima

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

Capitolul I: Aspecte generale;

Capitolul II: Organizatiile internationale;

Kofi Annan, Secretar General al

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care

Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Capitolul I. Aspecte generale

Organizaţiile internaţionale guvernamentale constituie un cadru proprice pentru

2. Noţiunea de organizaţie internaţională guvernamentală

Organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt, în general, forme permanente,

3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

O trăsătură fundamentală a organizaţiilor internaţionale constă în varietatea lor. Se pot,

Sectiunea a II-a: Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale şi părţile

Sectiunea a III-a : Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

Autonomia pe care organizaţiile internaţionale o au din punct de vedere juridic, ca

1. Personalitatea juridică de drept intern

2. Personalitatea juridică internaţională şi capacitatea organizaţiilor internaţionale

Pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor pentru care au fost constituite,

3. Competenţele organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi răspunderea

Capitolul II – Organizatiile internationale

Dacă Societatea Naţuinilor, deşi o organizaţie cu vocaţie de universalitate, nu a

Se poate afirma că istoria nu a cunoscut încă o organizaţie internaţională în care

4. Calitatea de membru al O.N.U.

5. Organizarea şi funcţionarea O.N.U.

În vederea realizării ţelurilor şi sarcinilor ce-i revin, O.N.U. dispune de un vast,

5.1. Adunarea Generală

5.2. Consiliul de Securitate

Autorii Cartei au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul

5.3. Consiliul Economic şi Social (C.E.S.)

5.4. Consiliul de Tutelă

Ultimul organ principal al O.N.U. este secretariatul.

6. Direcţiile principale ale activităţii O.N.U.

în cei aproape 60 de ani de existenţă, O.N.U. a desfăşurat o activitate complexă,

Sectiunea a II-a : Alte organizatii internationale cu caracter universal

1. Organizaţia Mondială a Comerţului145 (O.M.C.)

Este o organizaţie economică, cu caracter de universalitate, numărul statelor în

2. Instituţiile specializate ale O.N.U.

Instituţiile specializate ale O.N.U. sunt organizaţii internaţionale interstatale care

Scopurile şi funcţiile F.M.I. sunt : a) promovarea cooperării mo netare

2.2 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cutură (U N.E.S.C.O.)

Această instituţie specializată a fost creată de Conferinţa de la Londra, din anul

2.3 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie si Dezvoltare (B.I.R.D.)

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este un organism

Sectiunea a III-a : Organizatii internationale regionale

1.1. De la Comunităţile europene la Uniunea Europeană

1.2. Obiectivele U.E.

1.3. Organele U.E.

1.4 Personalitatea juridică a U.E.

1.5 Dreptul comunitar

Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi de realizare a unei

3. Organizaţia pentru Securitate şi cooperare în Europa – O.S.C.E.

4. Organizaţia Atlanticului de Nord – N.A.T.O.

N.A.T.O. este o organizaţie regională, preponderent europeană, la care participă şi

5. Organizaţia Statelor Americane (O.S.A.)

6. Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A)

Este prima organizaţie cu competenţă generală de pe continentul african. Ea este

Necesitatea colaborării dintre state în diferite domenii (politic, economic, social,

Alexandru Bolintintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept international

S-ar putea să vă placă și