ORGANIZARE MINISTERULUI PUBLIC

REFERAT
 Organizarea Ministerului Public, în dreptul românesc este stabilită după
princiii asemănătoare cu cele existente în dreptul european occidental. Natura
juridică a acestei instituţii a fost obiectul unor permanente controverse doctrinare
bazate pe încadrarea acestei autorităţi în puterea judecătorească sau în sfera
executivului.

Lucrarea de faţă îşi propune o scurtă prezentare a organizării, funcţionării si

atribuţiilor Ministerului Public, precum şi o analiză conclusivă asupra naturii
juridice a acestei autorităţi.

Din punct de vedere istoric, Regulamentul organic din 1832 din Ţara
Românească, reprezintă reperul temporal al introducerii instituţiei procurorului în
dreptul românesc.

Profesorul T.C.Briciu analizează evoluţia istorică a acestei instituţii în lucrarea

„Instituţii judiciare.Principiile de organizare a justiţiei.Magistratura.Avocatura” .
Conform studiului reputatului profesor, „într-o formă modernă, apropiată de
scopurile actuale, Ministerul Public a fost reglementat în Codul de procedură civilă
adoptat în anul 1865, care prevedea formele de participare a procurorului la
procesul civil.”

În perioada comunistă, instituţia a fost organizată sub titulatura de Procuratura

Republicii Populare Române, iar ulterior, Procuratura Republicii Socialiste române.
În această perioadă, se remarcă importanţa aparte pe care sistemul totlitar comunist
o acordă procuraturii, sub aspect constituţional, întrucât prin Constituţia de la 1965
„Organele procuraturii” au fost tratate separat de „Organele Judecătoreşti”

Constituţia de la 1991 a redat instituţiei vechea denumire de Minister Public, şi

a păstrat reglementarea acesteia la nivel constituţional, în capitolul „Autoritatea
judecătorească”.

Cu ocazia revizuirii din anul 2003, a legii fundamentale, se constată şi se

prevede că „parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile
legii.”
 De altfel, subsecvent reglementării constituţionale, legea de organizare
judecătorească din anul 1992, precum şi legea de organizare judiciară din 2004 au
tratat organizarea Ministerului Public alături de cea a instnţelor judecătoreşti.
Trebuie precizat însă, faptul că după modificarea din anul 2005 a Legii 303/2004,
termenul general de magistrat a fost înlocuit cu cel de judecător şi procuror ceea ce,
în opinia noastră semnifică o evidenţiere distinctivă a celor două instituţii, pană
atunci cuprinse în noţiunea de „magistrat”.

Într-o opinie doctrinară, „procurorul este un magistrat, dar nu un magistrat de

scaun, ci un magistrat de parchet”. Această opinie are ca fundament formele
existente în Franţa, ţară care a creat instituţia în cauză, unde se face distincţia dintre
magistraţii de scaune, reprezentaţi de judecători şi magistraţii de parchet,
reprezentaţi de procurori.

Într-o concepţie tradiţională, exprimată plastic dar foarte relevant, Ministerul

Public constituie magistratura în picioare, membrii săi punând concluzii stând în
picioare, spre deosebire de magistratura de scaun, care judecă stând pe scaun.

Profesorul Ioan Leş tratează problematica naturii juridice a Ministerului public,

în lucrarea „Organizarea sistemului judiciar românesc”, afirmând că :
„Independenţa parchetelor, consacrată în mod expres de lege,precum şi modul de
redactare a unor texte, ridică problema determinării naturii juridice a Ministerului
Public.Ca urmare a intrării în vigoare a noii constituţii şi prin adoptarea primei legi
postrevoluţionare de organizare judecătorească, Ministerul public a primit o nouă
configuraţie.”

De altfel, reputatul profesor evidenţiază opiniile doctrinare divergente cu

privire la natura acestei instituţii, pe care le vom prezenta şi noi în cele ce urmează.

Într-o primă opinie, se susţine că Ministerul Public face parte din puterea
judecătorească. Această teză este susţinută chiar de situarea Ministerului public în
partea privitoare la Autoritatea judecătorească , aşezare care nu face altceva decât
să includă formal această autoritate în outerea judecătorească.

Pe de altă parte, însă, rolul Ministerului Pubic este cel de apărător al intereselor
generale ale societăţii , al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
fapt care se constituie ca un argument ce susţine o a doua opinie doctrinară,
conform căreia Ministerul Public trebuie cuprins în sfera executivului.
 Conform opiniei doctrinare a profesorului Leş, stabilirea naturii juridice a
Ministerului Public este dificilă, datorită legislaţiei româneşti însăşi, care a permis
şi „a provocat îndepărtarea Ministerului Public de structurile clasice de putere”.
Mai mult, profesorul apreciază că Ministerul Public nu poate fi calificat ca un
organ ce face parte din puterea judecătorească, contra-argumentând afirmaţia
conform căreia situarea „ topografică” a acestei instituţii în cadrul autorităţii
judecătoreşti prin faptul că legiuitorul nu este chemat să formuleze definiţii, să facă
clasificări sau să determine natura juridică a unor autorităţi publice. Mai mult, în
capitolul constituţional „Ministerul Public” este inclus şi Consiliul Superior al
Magistraturii, organ ce nu poate fi inclus în puterea judecătorească stricto sensu.

Există şi o a treia opinie, la care achiesăm, conform căreia Ministerul Public

constituie o „instituţie de putere unică în felul ei, de natură executivă şi
judecătorească.”Argumentăm subscrierea la această opinie prin faptul că, în ceea ce
ne priveşte, considerăm Ministerul Public drept parte a autorităţii judecătoreşti şi
nu a puterii judecătoreşti, întrucât această instituţie se afla sub controlul ministrului
justiţiei. Această opinie a fost susţinută şi de către alţi autori.

Un text deopotrivă pertinent,cu privire la natura juridică a Ministerului Public,

şi care susţine, de altfel, apartenenţa noastră la această din urmă teză, îl constituie
art.59 alin (4)din Legea nr.304/2004 , normă juridică în conformitate cu care ;
„Parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu
celelalte autorităţi publice.”

În concluzie, în ceea ce ne priveşte, susţinem că Ministerul Public reprezintă o

autoritate de natură atât executivă, prin rolul şi atribuţiile sale, cât şi
judecătorească, întrucât deşi stricto sensu activitatea de înfăptuire a justiţiei poate
fi realizată numai de către instanţele judecătoreşti, există o strânsă conexiune sau
chiar interdependenţă, între activitatea desfăşurată de procuror în cadrul processului
civil sau penal, cu funcţia de înfăptuire a justiţiei.

În ceea ce priveşte organizarea Ministerului Public, parchetul reprezintă

structura organizatorică a Ministerului Public.Parchetele funcţionează pe lângă
fiecare judecătorie, tribunal sau curte de apel, precum şi pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă

curţile de apel şi tribunale, au în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care
pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona birouri conduse de
procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structura lor şi câte o
secţie pentru minori şi familie.

Aceste structuri organizatorice ale Ministerului Public, au fost instituite de lege

pentru a garanta mai multă eficienţă şi promptitudine în vederea combaterii
corupţiei şi crimei organizate, motiv pentru care s-a înfiinţat în anul 2002 Parchetul
Naţional Anticorupţie, azi Direcţia Naţională Anticorupţie , condusă de către un
procuror general şi coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Tot cu acest scop, de a destructura grupările infracţionale organizate, frontaliere

şi transfrontaliere, a fost înfiinţată în anul 2004, Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Funcţia esenţială a Ministerului Public o reprezintă apărarea ordinii de drept.

Atribuţiile Ministerului Public determină îndeplinirea unor acte conexe cu
activitatea judecătorească, şi sunt grupate, în mod convenţional, în atriuţii judiciare
şi extrajudiciare.

Între atribuţiile judiciare ale acestei instituţii, regăsim sesizarea instanţelor

judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale; exercitarea acţiunii civile în cazurile
prevăzute de lege; participarea, în condiţiile legii, la soluţionrea cauzelor penale
sau civile; exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege.

Printre atribuţiile extrajudiciare, regăsim : studierea cauzelor care generează sau

favorizează criminalitatea, elaborarea de propuneri în vederea eliminării acestora
precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu.

Trebuie aminitit că există şi atribuţii având caracter judiciar si deopotrivă

administrativ. Printre acestea amintim : efectuarea urmăririi penale şi , după caz ,
supravegherea acesteia, controlul activităţii altor organe, apărarea drepturilor şi
intereselor minorilor, ale interzişilor judecătoreşti , ale dispăruţilor şi a altor
persoane, în condiţiile legii. Mai mult, conform Noului Cod de Procedură Penală,
procurorului i se impune obligativitatea de a aduce probe atât împotriva, cât şi în
favoarea persoanei cercetate penal.

Atribuţiile încredinţate de legiuitor Ministerului Public diferă în materie civilă

de cele atribuite acestuia în cadrul procesului penal.
 Formele de participare a procurorului în procesul civil sunt prevăzute în
articolul 92 din Codul de procedură civilă. Conform acestui articol, în cadrul
procesului civil, procurorul are atribuţii în ceea ce priveşte : pornirea processului
civil, participarea la judecata procesului civil şi punerea de concluzii, exercitarea
căilor de atac şi punerea în executare a anumitor titluri executorii.

Referitor la poziţia procesuală a procurorului în procesul civil, conform

doctrinei recente, s-a afirmat că acesta are calitatea de partcipant în procesul civil,
fiind considerat parte în proces, numai atunci când porneşte acţiunea civilă,
argumentul principal în sprijinul acestei opinii fiind acela că, în actuala
reglementare,art.92 şi următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la
participarea Ministerului public în procesul civil nu mai este aşezat de legiuitor în
titlul referitor la părţi, ci în cel privitor la participanţii la procesull civil.

Acest argument însă, în opinia noastra, nu este destul de pertinent din aceleaşi
considerente prezentate mai sus în legătură cu natura juridică a Ministerului Public.
În ceea ce ne priveşte, susţinem opinia profesorului G.Boroi, conform căreia
procurorul are o poziţie independentă în proces, fiind acel participant în procesul
civil care reprezintă interesele societăţii şi apără ordinnea de drept, precum
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, potrivit art.131 alin(1) din Constituţie.

Pornirea procesului civil, aşa cum am spus, reprezintă o formă de participare a

procurorului la prcesul civil. Dreptul procurorului de a declanşa acţiunea civilă este
totuşi limitat, întrucât legea nu acordă acestuia dreptul de a pune în mişcare
acţiunea civilă decât atunci când fie aceasta este necesară petru apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, fie acest drept îi este conferit în mod expres de lege. Este lesne de
înţeles faptul că legea nu interzice procurorului să introducă acţiunile cu caracter
strict personal, în cazul în care aceata este în interesul persoanelor prevăzute la
art.92 alin (1) C.proc.civ. sau legea îi conferă în mod expres acest drept. În aceste
situaţii, procurorul poate introduce orice acţiune civilă, inclusiv cele cu caracter
strict personal, cum ar fi : acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în stabilirea
maternităţii, acţiunea în anularea căsătoriei pentru viciul de consimţământ al soţului
minor etc.

Atunci când acţiunea este iniţiată de procuror, titularul dreptului subiectiv

dedus judecăţii va fi introdus în proces. El va putea să uzeze de dreptul de
dispoziţie cu privire la procesul civil declanşat de procuror , prin renunţarea la
judecată sau la dreptul subiectiv, ori prin încheierea unei tranzacţii.

În toate cazurile, Ministerul Public nu va datora taxe de timbru şi nici cauţiune,

conform art.92 alin (6) C.proc.civ.

Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a

acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea odinii de drept, a
drepturilor şi intereselor cetăţenilor .Regula este aceea că participarea procurorului
la judecata acţiunii civile este facultativă. În plus, iniţiativa participării la un proces
civil îi aparţine în exclusivitate procurorului.

În anumite materii, participarea procurorului la procesul civil este obligatorie iar

lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea absolută a hotărârii. Printre materiile
care impun prezenţa procurorului în procesul civil, regăsim : cererle de punere sub
interdicţie judecătorească,cererea de decădere din exerciţiul drepturilor părinteşti,
recursul în interesul legii, cererea de declarare a morţii etc.

O altă atribuţie judiciară a procurorului o reprezintă cea de exercitare a căilor

de atac. În conformitate cu articolul 92 alin (4), procurorul poate să exercite căile
de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cauzele privitoare la drepturile şi
interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor şi în cele pentru care legea prevede expres posibilitatea procurorului de
a porni acţiunea civilă , chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când
a participat la judecată, în condiţiile legii. Este necesar a sublinia faptul ca această
atribuţie a procurorului se limitează doar la hotărârile pronunţate în cauzele
privitoare la drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor , a celor cu privire la care legea prevede expres
posibilitate procurorului de aporni acţiunea civilă, precum şi atunci când acesta a
participat la judecată. Mai mult, exercitarea căilor de atac în cauzele precizate, nu
este condiţionată de exercitarea acţiunii civile de către procuror.

Printre atribuţiile procurorului în procesul civil regăsim şi punerea în

executare a unor titluri executorii. Alineatul (5) al art.92 C.pr.civ prevede că
„procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri emise în favoarea
persoanelor prevăzute l art (1).” Aşadar, dreptul procurorului de a cere începerea
executării silite este limitat exclusiv la titlurile executorii emise în favoarea
minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie şi a dispăruţilor. Nu este vorba însă
doar despre hotărâri judecătoreşti, ci de orice fel de titluri executorii emise în
favoarea acestor persoane.

În faza executării silite, procurorul poate exercita contestaţia la executare şi

cererea de întoarcere a executării silite , în măsura în care este necesar pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor sau poate pune concluzii în contestaţiile la executare
introduse de părţi sau de terţi, precum şi în cererile de întoarcere a executării
introduse de părţi.

Procurorul este reprezentant al ministerului Public. În cadrul procesului penal

prezintă un rol primordial, în ceea ce priveşte faza de urmărire penală, pe care fie o
efectuează personal, fie o supraveghează. Procurorul efectuează urmarirea penală în
mod obligatoriu în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, infracţiunilor de
omor, de serviciu, împotriva protecţiei muncii, contra siguranţei circulaţiei pe căile
ferate, orice alte infracţiunii săvârşite de persoanele ce sunt judecate după calitatea
persoanei la instanţa suprema. In cazul altor infracţiuni procurorul supraveghează
urmarirea penală efectuată de organele de cercetare penală având dreptul de a
confirma sau infirma actele şi măsurile acestora şi de a da dispoziţii obligatorii
acestora. În faza de urmărire, procurorul este conducatorul procesului penal, fiind
cel care hotărăşte asupra desfăşurării si finalizării urmăririi; procurorul are dreptul
exclusiv, în aceasta fază, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a dispune luarea
măsurilor asiguratorii sau trimiterea în judecată.

În faza de judecată, procurorul se află pe o pozitie de egalitate cu părţile şi de

subordonare fată de instantă, exercitând funcţia de învinuire (acuzare). În
desfăşurarea judecăţii, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării
adevărului si a respectării dispoziţiilor legale. În anumite situaţii procurorul este
obligat să participe la judecată, sancţiunea în caz de neparticipare a acestuia fiind
nulitatea absolută a hotărârii pronunţate în cauză. Conform art.315, 376 si
38511 prezenţa procurorului este obligatorie: la şedinţele de judecată în primă
instanţă ale Judecătoriilor în următoarele cauze: când instanţa a fost sesizată prin
rechizitoriu; când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 3 ani; când asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, potrivit
art.171 al.2; când inculpatul se află în stare de detenţie; când se dispune înlocuirea
pedepsei amenzii cu pedeapsa inchisorii; la şedinţele de judecată în primă instanţă
ale celorlalte instante; la judecata în apel, precum si în recurs.
 La sedinta de judecata poate participa procurorul care a efectuat urmarirea penala
sau un alt procuror desemnat de conducatorul parchetului.

Ca participant la judecata, procurorul pastreaza dreptul de a pune in miscare

actiunea penala si are la indemana urmatoarele modalitati procesuale: poate face
cereri, ridica exceptii si pune concluzii (art.301 al.1). De asemenea, procurorul are
dreptul de a uza de caile de atac admise de lege impotriva hotararii pronuntate de
instanta.

În faza de punere în executare a condamnării penale, procurorul supraveghează

modul în care este adusă la îndeplinire executarea mandatelor de executare si
veghează la respectarea legii la locurile de executare a pedepselor, măsurilor
educative şi de siguranţă. De asemenea, participă obligatoriu la procedurile
desfăşurate în faţa instanţei de executare .

Conform opiniei profesorului Ioan Leş «  Participarea procurorului la judecată

se înscrie ca una dintre modalităţile importante de acţiune ale Ministerului Public şi
ea este destinată aflării adevărului şi respectării legalităţii în activitatea judiciară.
Pentru realizarea acestei finalităţi, legea îi conferă procurorului un rol activ, rol ce
se realizează prin formularea unor cereri, ridicarea unor excepţii şi prin concluzii pe
care le formulează. »

În încheiere, constatăm că în toate cazurile participarea procurorului la

activitatea judiciară reprezintă un argument care susţine contribuţia importantă pe
care acesta o poate aduce în aflarea adevărului şi apărarea statului de drept.
BIBLIOGRAFIE

 Ioan Leş – „ Organizarea sistemului judiciar românesc.noile

reglementări.”, Ed.All Beck, Bucureşti, 2004
 T.C.Briciu – „ Instituţii judiciare.Principiile de organizare a
jusstiţiei.magistratura.Avocatura”
 C.-L. Popescu - „Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii în
ipostaza de instanţă de judecată şi dreptul la un proces echitabil, în
Dreptul nr.3/2005
 : V.M.Ciobanu- „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I,
Ed. Naţional, Bucureşti, 1996
 Paula C.Pantea – „Ministerul Public. Natura juridică şi atribuţiile sale în
procesu civil”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998
 G.Boroi, M.Stancu – „ Drept procesual civil” , Ed.Hamangiu,
Bucureşti, 2015