ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE

Conținut:
1. Apariția și proliferarea organizațiilor internaționale
2. Caracteristici, clasificare, principiile de organizare și scopurile
organizațiilor internaționale
3. Activitatea organizațiilor internaționale: congrese, conferințe
etc.

1. Apariția și proliferarea organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale (OI) sunt o reflectare a diversității
problematicii mondiale, care nu-și mai poate găsi soluționarea în plan
bilateral, ci necesită un cadru multilateral, instituționalizat al cooperării
internaționale. Probleme precum menținerea păcii și securității, dezarmarea,
eradicarea subdezvoltării, flagele precum terorismul consumul de droguri,
analfabetismul, exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, a solului
și subsolului submarin dincolo de jurisdicțiile naționale ș.a. mu-și pot găsi
rezolvarea decât într-un cadru multilateral.
Definiție. Organizațiile internaționale desemnează o asociație de state,
creată printr-un act constitutiv denumit tratat internațional, în baza
acordului de voință, liber exprimat, pentru a realiza obiectivele convenite
printr-o activitate permanentă, prin organe proprii și având, în limitele
convenite, personalitate internațională. Apariția OI a fost determinată de
complexitatea și diversitatea tot mai mare a relațiilor internaționale,
determinate de factori de natură economică, politică, militară, socială etc.,
care şi-au făcut simţită influenţa începând din a doua jumătate a sec. al XIX-
lea.
Ca urmare a interdependenței și interacțiunii mereu crescânde a
statelor, OI răspund nevoii de a crea un cadru organizatoric cu caracter
permanent, care să le faciliteze cooperarea. Datorită avantajelor pe care le
prezintă, OI s-au impus cu repeziciune, astfel că, până la primul război
mondial au fost propuse circa 450 de proiecte care vizau crearea de astfel de
organizații.
Înainte de a-și face apariția în practică, OI au fost proiectate într-o
serie de planuri încă din sec. al XIV-lea. Cele mai reprezentative dintre
acestea au fost: Planul Pierre Dubois, expus în lucrarea „De recuperatione
Terrae Sanctae” (1305); proiectul regelui ceh Podiebrad (1462); proiectul
lui Emeric Cruce (1632); proiectul lui Charles Irenée Castel (abatele Saint
Pierre) intitulat „Projet pour rendre la paix perpetuelle en Europe” (trei vol.
publicate între 1713 și 1717; proiectul lui Kant „Spre pacea eternă”, eseu
filozofic (1795); planul lui Jeremy Bentham, cuprins în lucrarea „Principles
of International Law” (1786 și 1789), publicată la Londra în 1843 ș.a.
Primele OI au început să fie create în a doua jumătate a sec. al XIX-
lea și începutul sec al XX-lea: Uniunea Telegrafică Internațională (v.) - în
1865, Uniunea Poștală Internațională (v.) în 1874, Oficiul Internațional de
Agricultură în 1905, Oficiul Internațional de Statistică în 1913 ș.a).
Imediat după primul război a apărut prima OI cu vocație de
universalitate – Societatea Națiunilor (v.) Odată cu aceasta, numărul OI a
început să crească vertiginos. În 1945, a fost creată Organizația Națiunilor
Unite (v.) și sistemul său de instituții specializate (v.), dar apar și
organizațiiile regionale (v.). O statistică a Uniunii Organizaţiilor
Internaţionale, care monitorizează OI arată că numărul acestora a crescut
semnificativ în ultima perioadă. Dacă în 1909 existau 37 de organizaţii
interguvernamentale şi 176 de organizaţii neguvernamentale, în secolul
următor creşterea a fost explozivă, astfel încât în anul 1960 existau 154 de
organizaţii interguvernamentale şi 1.255 de organizaţii neguvernamentale,
iar în 1997 numărul acestora ajunsese la 260 respectiv 5.472.

2. Clasificarea, principiile de organizare și scopurile organizațiilor

internaționale
2.1. Caracteristici
În raport de obiectivul lor de activitate, OI contemporane sunt extrem de
variate și se deosebesc după scopuri, competență, componență, structură și
activitatea lor.
OI contemporane, deși au un conținut foarte variat, se pot caracteriza prin
următoarele trăsături generale:
a) constituie centre de armonizare a pozițiilor și intereselor și de
stabilire a scopurilor specifice;
b) au caracter convențional, fiind rezultatul consimțământului lor
consacrat în actul constitutiv;
c) au caracter internațional: au o denumire, un sediu permanent,
membri, pot încheia acorduri cu statele terțe și au personalitate juridică
funcțională, au autonomie față de statele membre;
d) răspund pentru actele lor. OI au privilegii și imunități (v.) stipulate
în: Carta NU (v.), art. 105; Convenția generală asupra privilegiilor și
imunităților ONU (v.); Acordul de sediu încheiat între ONU și SUA;
Acordul asupra privilegiilor și imunităților ONU în Elveția (v.); Convenția
generală asupra privilegiilor și imunităților instituțiilor specializate (v.).
 2.2. Natura juridică
Fiind asociații de state existența și funcționarea lor ridică o serie de
probleme de drept internațional: natura juridică; principiile de funcționare,
care sunt privilegiile și imunitățile lor și ale funcționarilor interbnaționale
ș.a., dar și probleme de altă natură cum ar fiîmbinarea principiului
colaborării internaționale cu principiul suveranității de stat; principiul pacta
sunt servanda cu principiul neamestecului în treburile interne etc.
1. Fiind asociații de state sunt centre în care se armonizează eforturile
statelor membre pentru atingerea scopurilor propuse.
2. OI au un caracter convențional, fiind rezultatul consimțământului
statelor suverane membre ale organizației. Are la baza un act constitutiv care
este un tratat multinațional – pact, carta , convenție, constituție etc. Este un
tratat special pentru că dă naștere unui organism nou. Acest organism
lucrează prin organele sale, care formează o structură mai dezvoltată sau mai
rudimentară. Actul constitutiv prevede modul de cooperare, organele prin
care se realizează, regulile cu privire la vot (consens, unanimisate, majoritate
simpla sau califucată etc).
3. OI au un caracter instituțional (adică au o denumire – ONU,
UNESCO, UE; un sediu cu administrație permanentă și personal propriu
(funcționari internaționali); dreptul de a și exclude membri; dreptul anumitor
organe de a fixa cotizații și obligații pentru membri; pot încheia acorduri cu
alte state sau organizații și chiar cu particulari. Cu alte cuvinte având
personalitate juridică au o anumită autonomie conferită de statut.
4. Au caracter funcțional ca urmare a faptului că au personalitate
juridică și sunt supuse principiului specialității.
5. Personalitatea juridică antrenează răspunderea lor pe plan
internațional.
6. OI sunt create prin tratate care conțin reglementări specifice dar se
supun normelor și principiilor dreptului internațional general.

2.3. Aspecte organizatorice și funcționale

Acestea se referă la calitatea de membru, structura organizatorică și
funcțiile OI.
Calitatea de membru. Numai statele pot avea calitatea de membru,
spre deosebire de ONG care pot avea membri persoane fizice sau juridice.
Sunt doua moduri de dobândire a calității: a) prin participarea la negocierea
și elaborarea actului constitutiv (membri fondatori); b) prin admiterea
ulterioară. Noii membri se primesc de organul din care fac parte toate statele
membre la recomadarea altui organ (Ex. AG la recomandarea CS). Unele OI
au și membri asociați sau observatori.
 Structura organizatorică. Se referă la organizarea internă care este
foarte variată. Regula: o structură tripartită: un organ deliberativ (Adunare
sau Conferință generală); un organ executiv (Consiliu); un organ
administrativ (Secretariat).
Funcțiile OI. În general îndeplinesc trei categorii de funcții:
a) funcție normativă – elaborarea de reglementări cu caracter intern
cât și pentru raporturile cu state sau alte organizații;
b) funcție administrativă – caracteristică uniunilor administrative
internaționale – Uniu. Poștală Universală, Uniu. Telegrafică Internațională;
c) funcție jurisdicțională – CIJ – judecă diferendele dintre state;
tribunal Administarativ al ONU care judecă litigiile dintre organizație și
funcționarii internaționali.

2.4. Clasificarea OI
După natura organizației, adică dacă este formată din asociații de
state, de persoane fizice sau juridice, sau de state și persoane:
- organizații internaționale guvernamentale;
- organizații internaționale neguvernamentale;
- organizații mixte.
După modalitatea de primire a membrilor:
- org. internaț. închise (pot deveni membri doar cu acceptul
unanim al statelor membre);
- org. internaț. deschise (doar prin simpla declarație de
aderare).
După raza de acțiune:
- OI cu vocație universală (ONU);
- Organizații regionale (OSA; OUA; LSA)
După scopul urmărit:
- OI interguvernamentale (colaborarea în diverse domenii)
- Uniuni internaționale administrative (specializate – OIAC)

ORGANIZAȚIE NEGUVERNAMENTALĂ (ONG). Asociații private,

autoguvernate, non-profit care au ca principale obiective: reducerea
suferinței umane; și/sau promovarea educației, îngrijirea sănătății,
dezvoltarea economică, protecția mediului, drepturile omului și rezolvarea
conflictelor; și/sau încurajarea cadrului democratic a instituțiilor și societății
civile.
Conceptul de ONG derivă din cadrul normativ internațional, termenul
fiind utilizat pentru prima dată în art. 71, din Carta NU, care menționează
recunoșterea „statutului consultativ” pentru organizațiile neguvernamentale
naționale și internaționale. Sectorul ONG-urilor este caracterizat de o mare
diversitate a formelor de administrare, organizare, libertăți și responsabilități
și nu fac parte nici direct nici indirect din structurile internaționale de
autoritate de la nivel internațional, statal sau local și servesc scopurilor
nonprofit pentru bunăstarea generală. Trăsătura „neguvernamentală” este
foarte vastă și include mișcările cetățenești pentru protejarea mediului,
inițiative de dezvoltare a cooperării între țări, promovarea drepturilor omului
și acțiunilor umanitare, apărarea păcii mondiale, combaterea discriminării,
sprijinirea grupurilor sociale vulnerabile și protejarea minorităților,
solidaritatea socială, participarea tinerilor și conservarea patrimoniului
cultural.
Din punct de vedere al domeniilor abordate, Michael O’Neill distinge
opt categorii de ONG-uri: religioase, de cercetare, de îngrijire a sănătății,
pentru cultură și civilizație, sociale, pentru servicii juridico-economice,
organizații de prevenire și ajutor și organizații de promovare a asistenței la
nivel planetar.
O altă distincție se face după tipul ONG-ului. Astfel, există trei
generații de ONG-uri:
a) prima generație cea a anilor ’80, care au avut ca element comun
caracterul „anti” cu o mare diversitate de priorități;
b) a doua generație a apărut în anii ’90. are ca profil renunțarea la
elementul „anti” și descoperirea spațiului public și promovarea noilor
cerințe ale calității vieții, protejarea mediului, a valorilor umanității și a
noilor forme de cetățenie.
c) a treia generație, care a început să se manifeste la începutul sec.
XXI. Acestea au afirmat o nouă politică, aceea a cooperării largi, voluntare a
cetățenilor, indiferent de stat și piață, ceea ce a introdus noi probleme în
agenda politică și socială (mediu, globalizare, calitatea vieții, drepturile
omului etc.).

Alte tipuri de organizații:

Organizație umanitară.
Un domeniu distinct, in special în ultima perioada, îl reprezintă
problematica drepturilor omului de care se preocupă un mare număr de
organizaţii neguvernamentale, sindicatele, biserica, mass media şi alte
instituţii naţionale.
Dintre cele 5.000 de organizaţii neguvernamentale, un mare număr
dintre ele acţionează în domeniul drepturilor omului. Unele ONG-uri au fost
create pentru a acţiona pe plan internaţional sau regional, altele numai în
cadrul unui stat. Pentru a-şi îndeplini cu adevărat rolul lor, organizaţiile
neguvernamentale care se ocupă de drepturile omului nu trebuie să fie
antiguvernamentale şi nici în solda unor guverne, adică să servească la
camuflarea violărilor drepturilor omului de care acestea sunt responsabile.
Ele trebuie să fie conştiente de drepturile omului la nivel naţional, regional şi
internaţional.
Diversitatea ONG-urilor se manifestă şi în varietatea funcţiilor pe care
le îndeplinesc.
După obiectivele pe care le urmăresc, în domeniul protecției
drepturilor omului ONG-urile, pot fi:
- care au ca principal obiectiv protecţia drepturilor omului,
- care acţionează în mai multe domenii, problematica drepturilor
omului constituind unul dintre programele sau proiectele lor,
- care se interesează de drepturile omului fără a face din acestea un
obiectiv general sau o subdiviziune a problemelor pe care le
tratează,
care au ca obiectiv educarea populaţiei în spiritul respectului faţă de valorile
general umane
Pentru prima dată, un proiect prezentat în CCDU menționa
organizațiile cu caracter umanitar cu privire la protecția răniților, bolnavilor
și naufragiaților. Ulterior, la propunerea Comitetului de redactare, s-a reluat
o sugestie a experților guvernamentali, adăugându-se două noi caracteristici
pe care trebuie să le îndeplinească o.u.: imparțialitatea și, respectiv,
caracterul voluntar, gata să se pună la dispoziție personalului, unitățile și
mijloacele de transport sanitar.
Se poate califica o organizație ca umanitară când prezintă toate
caracteristicile de imparțialitate. Aceasta presupune ca organizația respectivă
să urmeze în activitatea sa principiul nediscriminării și să nu facă nicio
diferențiere când furnizează ajutor, așa cum prescrie art. 9 din GPI/1977,
adică „fără nicio diferențiere nefavorabilă, fondată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie sau credință, opinii publice și altele, origine națională sau
socială, avere, naștere sau orice altă situație sau orice alt criteriu analog”.
Organizația să respecte principiul imparțialității, care este unul din
principiile fundamentale ale Crucii Roșii. În ceea ce privește caracterul
umanitar, este dat de faptul că activitatea sa, în cadrul unui conflict armat
trebuie să rămână în sfera pur umanitară fapt ce exclude organizațiile cu
caracter politic sau comercial. Printre organizațiile cu caracter umanitar se
numără societățile naționale de Cruce Roșie (v.), Agenția de căutare de
informații asupra prizonierilor de război, societățile de ajutor ș.a.
COMITETUL INTERNAŢIONAL AL CRUCII ROŞII (CICR). Este o instituţie
umanitară privată, care a luat fiinţă la Geneva (Elveţia).
Ideea creării sale s-a născut în urma masacrului din 24 iun. 1959 de la Solferino,
unde și-au pierdut viața aproximativ 40.000 de militari austrieci şi sardinieni. Impresionat
de scenele de groază, negustorul elveţian Henry Dunant (v.), aflat întâmplător în zonă, a
publicat în 1862 o carte cu titlul Un souvenir de Solferino (v. - Bătălia de la Solferino),
care a provocat emoţie în întrega lume. Pe lângă prezentarea ororilor văzute, Dunant
pledează pentru formarea unor organizaţii voluntare, care să ajute la acordarea de îngrijiri
medicale militarilor răniţi în timpul războaielor şi încheierea de tratate internaţionale care
să garanteze protecţia acestor victime.
Acţiunea a demarat la 9 feb. 1863, când Dunant înfiinţează la Geneva „Comitetul
celor cinci”, (având ca membri fondatori pe: Henry Dunant, avocatul Gustave Moynier,
medicul chirurg Louis Appia, Théodore Maunoir de la Comisia pentru igienă şi sănătate
publică de la Geneva şi generalul Guillaume - Henry Dufour). Scopul acestui comitet
consta în examinarea ideilor expuse în cartea sa şi de a organiza o Conferinţă pentru
implementarea lor. Opt zile mai târziu, la 17 feb., Comitetul se transformă în „Comitetul
internaţional pentru ajutorarea răniţilor”.
Numele de CICR a fost adoptat în 1876 şi este păstrat până astăzi. Actul de
naştere al CICR a fost în 1863 când, la iniţiativa „Comitetului celor cinci”, 36 de
experţii (optsprezece delegaţi oficiali ai unor guverne naţionale, şase delegaţi din partea
unor organizaţii neguvernamentale, şapte delegaţi străini neoficiali şi cei cinci membri ai
Comitetului Internaţional) s-au reunit la Geneva, în perioada 26 – 29 oct. şi au adoptat
zece rezoluţii care definesc competenţa şi funcţiile noii organizaţii umanitare.
După înfiinţare, CICR a creat diverse organizaţii umanitare. La 15 oct. 1914,
imediat după declanşarea M.I. a creat Agenţia pentru Prizonierii de război – A.P.R.
(v.); în 1939 a înfiinţat Agenţia Centrală de Informaţii –ACI (v.) pentru prizonierii de
război.
CICR are sediul central la Geneva şi birouri în peste 80 de state; reunind
aproximativ 1.200 de delegaţi la nivel mondial, dintre care aproape 800 îşi desfăşoară
activitatea în sediul central. Potrivit art. 2 din Statut, CICR este constituit, conform
articolelor 60 şi următoarele din Codul Civil al Elveţiei. El are personalitate juridică. Este
compus din 15 la 25 membri recrutaţi din cetăţeni elveţieni, pentru un mandat de patru
ani, cu posibilitatea de a fi reînnoite. Organul suprem este Adunarea, compusă din
membrii CICR, care exercită îndrumarea supremă a instituţiei, adoptă doctrina şi-i
stabileşte obiectivele; Consiliul Adunării este organul colegial, compus din cinci membri
aleşi de Adunare; exercită supravegherea directă a Administraţiei. Preşedinţia, asigură
reprezentarea în exterior, iar Direcţia asigură îndeplinirea Hotărârilor Adunării.
CICR îndeplineşte sarcinile ce-i sunt recunoscute de Convenţiile de la Geneva şi
acţionează, în special, în caz de război, război civil sau tulburări interioare şi tensiuni
interne (v.) străduindu-se să asigure protecţie şi asistenţă victimelor militare şi civile din
conflictele menţionate.
CICR contribuie la pregătirea şi dezvoltarea personalului sanitar, are drept de
iniţiativă umanitară (v.), acţionează în direcţia perfecţionării şi difuzării Convenţilor de
la Geneva şi a Protocoalelor lor adiţionale. De asemenea, întreţine relaţii cu Societăţile
naţionale ale Crucii Roşii şi Semilunii Roşii (v.) cu autorităţile guvernamentale şi cu
instutuţii naţionale şi internaţionale cu profil umanitar.
 Funcţiile CICR sunt menţionate în art. 4 din Statut şi ele sunt divizate în două
părţi: 1) Pentru timp de pace. CICR are ca atribuţii: dezvoltarea, aplicarea şi difuzarea
DIU.
a) CICR este promotorul dezvoltării DIU. Necesitatea unui drept umanitar unic şi
permanent creat de state şi pus în aplicare de acestea a fost primul obiectiv al fondatorilor
CICR. Prima acţiune a fost iniţierea unei Convenţii umanitare care să protejeze militarii
răniţi pe care-i îngrijesc şi a fost realizată la Conferinţa de la Geneva din aug. 1864 (v.)
Din acest moment, CICR s-a pus permanent în slujba ideologiilor umanitare, a iniţiat
permanent proiecte de convenţii internaţionale, prin care a fost extinsă protecţia şi
asistenţa umanitară la noi categorii de victime de război. În cadrul Conferinţelor
internaţionale ale Crucii Roşii au fost adoptate programe de acţiune (v. - Manuel de la
Croix-Rouge internationale, pp. 587 – 609), au fost organizate cursuri de pregătire,
seminarii şi mese rotunde la care au fost abordate cele mai stringente probleme
umanitare.
b) Rolul CICR în aplicarea DIU. Obligaţia aplicării DIU revine fiecărui stat parte
la Convenţiile de la Geneva şi Protocoalelor lor adiţionale. Un rol în acest sens îl are şi
CICR , iar acesta este prevăzut în Statut în art. 4, lit.c) astfel: „de a-şi asuma sarcinile
care-i sunt recunoscute prin Convenţiile de la Geneva de a acţiona în vederea aplicării
fidele a acestor Convenţii”. Pentru aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii, CICR a
creat, în 1995 în cadrul Diviziei Juridice, Serviciul de consultanţă în drept
internaţional umanitar (v.), destinat să furnizeze statelor consultaţii juridice de
specialitate în domeniul aplicării DIU. Serviciile respective acţionează depotrivă şi la
solicitarea guvernelor sau din proprie iniţiativă. Ele furnizează asistenţă de specialitate în
următoarele domenii principale: promovarea Convenţiilor de la Geneva şi a Protocolaelor
lor adiţionale; încorporarea prevederilor DIU în domeniul drepturilor omului; adoptarea
de legi penale necesare pentru a asigura reprimarea crimelor de război şi al crimelor
contra umanităţii; integrarea învăţământului de drept umanitar în programele oficiale. În
cadrul Serviciilor consultative a fost creat un Centru de documentare.
c) Difuzarea DIU şi a Principiilor Crucii Roşii. Difuzarea cât mai largă a DIU a
constituit o preocupare principală a tuturor Conferinţelor de codificare şi a fost prevăzută
în toate Convenţiile pertinente: HI şi HIV din 1899, respectiv 1907 (art.1), Convenţiile de
la Geneva: GI/1949, art. 47; GII/1949, art. 48; GIII/1949, art. 127; şi GIV/1949, art. 144,
Convenţia de la Haga din 1954 (art. 25), GPI/1977 (art. 83) şi GPII/1977 (art. 19) , Rez.
21 a Conferinţei pentru reafirmarea şi dezvoltarea DIU, intitulată „Difuzarea DIU
aplicabil în conflictele armate”, Convenţia pentru limitarea utilizării anumitor arme
clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind
fără discriminare (art. 6) ş.a.
Pe plan internaţional, CICR are un rol principal în difuzarea DIU. Acest rol este
prevăzut în Statutul său şi într-o serie de rezoluţii ale Conferinţelor Crucii Roşii. Potrivit
art. 4, lit. g, din Statut, CICR are ca principal rol :„să lucreze la înţelegerea şi difuzarea
dreptului internaţioanl umanitar aplicabil în conflictele armate şi să pregătească
eventuale dezvoltări”. Ideea difuzării Convenţiilor de la Geneva este mai întâi la
fondatorii CICR. Astfel, Gustave Moynier, a declarat la Conferinţa internaţională de la
Berlin din 1896: „Dacă vrem să avem eficienţa Convenţiei de la Geneva, atunci trebuie
să acţionăm astfel încât aceasta să pătrundă în comportamentul militar şi în cel al
populaţiei în ansamblul său. Principiile acesteia trebuie răspândite printr-o propagandă
activă”
Ideea răspândirii DIU a fost reluată la toate Conferinţele internaţionale ale Crucii
Roşii, iar la unele Conferinţe a adoptat programe de acţiune. Aceste programe vizează
toate mediile: forţele armate, responsabilii guvernamentali, mediile academice, cercurile
medicale, mass-media, tânăra generaţie, publicul larg. Linile directoare ale difuzării DIU,
stabilite la ultimele Conferinţe internaţionale ale Crucii Roşii, urmăresc: cunoaşterea şi
respectarea DIU, care trebuie să aibă drept efect limitarea suferinţelor umane generate de
conflictele armate; consolidarea identităţii şi imaginiii Mişcării Internaţionale de Cruce
Roşie şi Semilună Roşie; contribuţie la pregătirea unui spirit de pace.
2. Acţiunile CICR în situaţii de conflict armat. CICR a semnat în 1997, un acord
cu Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie (v.), prin
care au fost definite responsabilităţile în cadrul Mişcării.
Federaţia organizează şi conduce misiuni de asistenţă în caz de catastrofe
naturale, dezastre provocate de om, epidemii şi alte urgenţe; misiunea CICR este de a
garanta protecţia vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi
internaţionale. Potrivit acordurilor de la Sevilla din 1977, CICR este „Agenţia de
conducere a Mişcării în conflicte”, cele mai importante misiuni ale sale fiind:
monitorizarea conformităţii părţilor la un conflict armat cu Convenţiile de la Geneva şi
Protocoalele lor adiţionale, acordarea de asistenţă medicală răniţilor şi bolnavilor pe
câmpul de luptă; supervizarea tratamentului aplicat prizonierilor de război; acordarea de
ajutor în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate; protejarea populaţiei civile
şi a persoanelor civile în caz de război; arbitrarea părţilor într-un conflict armat. Ca o
recunoaştere a meritelor sale, CICR i s-a conferit de patru ori Premiul Nobel pentru
Pace (v.) – în 1901, 1917, 1944 şi la 10 dec. 1963, la sărbătorirea centenarului său,
împreună cu Liga Societăţilor de Cruce Roşie (care a dobândit din 1991 numele de
Federaţie).

ORGANIZAȚII VOLUNTARE PARTICULARE. Organizațiile

nonprofit, particulare, care organizează și desfășoară activități de asistență
umanitară în caz de conflict armat. Convențiile de la Geneva din 1949,
denumindu-le „societăți de ajutor voluntare” le menționează în contextul în
care acestea intervin pentru îngrijirea răniților și bolnavilor (GI/1949, 18;
GIII/1949, 123, 125; GIV/1949, 142; GPI/1977, 17, 81; GPII/1977, 18).
Personalul acestora are același statut cu cel al Societăților naționale de Cruce
Roșie sau Semilună Roșie (GI/1949, 26), iar bunurile care le aparțin sunt
considerate proprietate particulară (GI/1949, 34; GII/1949, 24, 25, 27).

ORGANIZAȚIE PARAMILITARĂ. Formulă consacrată, pentru prima

dată, în GPI/1977, art 43, pct. 3 pentru a defini cel de-al doilea element al
combatantului (v.). Ea este astfel formulată: „Partea la un conflict care
încorporează în forțele sale armate o organizație paramilitară sau un
serviciu armat însărcinat cu menținerea ordinii care sunt combatanți,
trebuie să notifice aceasta celeilalte părți la conflict”. Sub condiția
notificării în timp de conflict armat, polițiștii în uniformă pot deveni
combatanți. În Germania a existat un organism numit Bundesgrendzschn,
care în timp de pace putea apăra frontiera, iar în timp de război lua parte la
ostilități. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a prevăzut în
Declarația asupra Poliției că în caz de război și de ocupație membrii poliției
trebuie să-și continue rolul de protecție a persoanelor și bunurilor în interesul
populației civile și nu trebuie să-și asume rolul de combatant.

ORGANIZAȚIE STRĂINĂ (in drept). Este orice grup străin constituit

(asociație, partid, uniune, societate, fundație, organizație etc.), indiferent
dacă are caracter național sau internațional, dacă este sau nu recunoscut
oficial. Fapta de a lua legătura cu o o.s. în scopul de a suprima sau știrbi
unitatea și indivizibilitatea, suveranitatea sau independența statului poate
constitui infracțiunea de trădare (v.).

ORGANIZAȚIE TERORISTĂ. Structură constituită ierahic, cu ideologie

proprie de organizare și acțiune, având reprezentare atât la nivel național, cât
și internațional înfiinţată cu scopul de a-şi atinge obiectivele politice,
economice, religiose sau de altă natură prin teroare, folosind modalități
violente și/sau distructive (Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și
combaterea terorismului, art. 4, pct. 5).

4. Activitatea organizațiilor internaționale: conferințe, congrese

etc.
4.1. Conferinţă internaţională
Expresie folosită în dreptul diplomatic pentru a desemna o reuniune
internaţională cu caracter oficial, întrunită pentru a dezbate şi reglementa
probleme de interes general pentru comunitatea internaţională.
Def. Conferințele internaționale sunt reuniuni de delegații convocate
pentru consultări, discuții schimburi de vederi sau negocieri.
Practica statelor a evidenţiat o varietate de c.i. în funcţie de
problemele care trebuiau soluţionate sau după nivelul participanţilor.
De regulă au caracter temporar și obiective mai limitate decât OI.
Ex.:codificarea dreptului internațional, încheierea unor tratate, dezbaterea și
soluționarea unor probleme politice, economice, sociale sau culturale etc.
Primele conferințe au avut loc în secolul XVII, fiin cele care au
condus la pacea westphalică, prin care s-a pus capăt războiului de 30 de ani
(1618-1648).
1899 și 1907 – Conferințele pentru pace
 După constituirea Societății Națiunilor s-a extins practica
conferințelor internaționale pentru menținerea păcii, apărraea reciprocă,
reglemntarea pașnică a diferendelor
4.2. Conferință la nivel înalt – specifică deceniului 8 si 9, cu
participarea șefilor de stat și de guvern. Sunt convocate, de regulă, pentru a
soluţiona probleme izvorâte dintr-un război sau pentru înfiinţarea unor
organizaţii internaţionale. Tradiția cea mai îndelungată a aparținut țărilor
nealiniate, commonwealth-ul, Organizația Conferinței Islamice etc
Cea mai mare parte a c.n.î. au avut loc cu prilejul reglementării
problemelor izvorâte din război. Pentru reglementarea problemelor
referitoare la MII au fost convocate următoarele conferinţe: Conferinţa de la
Teheran (v.) la care au participat şefi de stat şi de guvern ai SUA, URSS şi
Marea Britanie (v.); Conferinţa de la Ialta (v.) cu participarea şefilor de stat
ai SUA, URSS şi Marii Britanii; Conferinţa de la Potsdam (v.) cu
participarea şefilor de stat şi de guvern ai SUA, URSS şi Marii Britanii. v. -
1941 – 1945, Conferinţele celui de-al doilea război mondial.

4.3 Conferințe ale miniștrilor afacerilor externe – reuniuni

preliminarii pentru pregatirea intalnirii sefilor de state.
4.4. Conferințele plenipotențiarilor și reprezentanților
guvernamentali.

Procedura conferințelor internaționale:

- regulile de organizare s-au dezvoltat începând cu secolul al
VII-lea (Congresele Munster, Osnabruk – 1648; Viena – 1815)
- poate fi convocată de un grup de state sau de o organizație
internațională;
- statul care nu participă are dreptul să nu recunoască hotărârile
- la ședința de deschidere se procedează la schimbul deplinelor
puteri și se adoptă regulamentul de desfășurare (atribuțiile și drepturile
președintelui; vicepreș.; ale comisiilor și subcomisiilor; publicitatea sau
nepublicitatea lucrărilor; ordinea participării a discuții; limba oficială și
limba de lucru a conferinței; modul de scrutin pentru alegeri și votări; modul
de desfășurarea adiscuțiilor etc);
- statele participante sunt egale dpv juridic;
- concluziiile asupra problemelor dezbătute se consemnează în
actele care se adoptă: trattae, convenții, protocoale, pacte acorduri, declarații
rezoluții etc.
 Folosirea metodei conferințelor internaționale este o trăsătură a
relațiilor internaționale contemporane (În secolul XIX cam o conferință pe
an; 40 în perioada interbelică; 260 în primul deceniu după cel de-al doilea
război; 3.000 în anii 80 si 90 – cifra include și conferințele organizațiilor
internaționale)

4.3. Congres
Denumire având mai multe semnificaţii.
1. Reuniune a reprezentanţilor unor state, convocate pentru găsirea
unor soluţii la problemele internaţionale importante. Acesta sunt cunoscute
sub numele de c. internaţionale.
De regulă aveau o fază pregătitoare, care se finaliza cu adoptarea unor
înţelegeri prelimiare, care se dicutau în perioada congresului şi se regăseau
în documentele semnate la încheierea c.
În sec. XVII – XIX, c. internaţionale se numeau reuniunile la care
participau oameni de stat şi diplomaţi, care se întâlneau pentru încheierea
păcii şi rezolvarea unor probleme teritoriale. Astfel, s-au organizat
Congresul de la Viena (v.) în 1815; Congresul de la Paris (v.) în 1856;
Congresul de la Berlin (v.) din 1878 etc.
2. Reuniuni fără caracter diplomatic, în care sunt abordate şi analizate
diferite domenii de activitatea de interes internaţional (Ex.: congresele
poştal, medical, geologic etc.) sau ale unor organizaţii sociale (Ex.:
congresele păcii, congresele antifasciste etc.). 3. Organe de conducere
naţională în cazul unor state (Ex.: Congresul american – SUA; Congres
constituţional – Danemarca; Congres naţional – Haiti, India etc.)
Concluzie: Congresele sunt reuniuni interguvernamentale sau
neguvernamentale convocate pentru reglementarea unor probleme de interes
reciproc pentru participanți cu caracter politic, ec., soc., cult.
În trecut era o diferență tranșantă între conferințe și congrese. La
congrese se dicutau problemele cele mai importante la nivelul cel mai inalt.
Cu timpul diferențierea s-a estompat.
Primele congrese sunt consemnate încă din antichitate (Greci, Roma,
Orient) au continuat sub forma conciliilor ecumenice.
Congresul internațional s-a transformat în conferință internațională,
iar congresul a rămas să desemneze acele reuniuni fără caracter diplomatic:
congrese medicale, geologice, ale păcii, antifasciste, ale juriștilor etc.