ORGANIZAȚII REGIONALE ȘI

SUBREGIONALE DIN ESTUL EUROPEI

DR.OCTAVIAN SERGENTU

2019
 Organizații regionale și subregionale din Estul Europei

În ultima perioadă s-au intensificat oportunitățile pentru studiul interdisciplinar al dreptului

internațional și relațiilor internaționale (BARKER J.C., International Law and International Relations,
London, Continuum, 2000).
Definiția dreptului internațional:
internațional reprezintă un set de norme/legi care guvernează relațiile între
state și organizații internaționale, sunt reguli cu bază obligațională, a căror violare este sancționată
prin aplicarea măsurilor prevăzute de societate.
Specificitățile dreptului internațional (Guilhaudis, J.F., Relations internationales contemporaines,
Paris:Juris-Classeur, 2002):
 Dreptul relațiilor internaționale (state și interacțiuni),
 Dreptul internațional public (state, organizații internaționale),
 Dreptul internațional privat (persoane fizice și persoane morale private),
 Dreptul transnațional (operatori internaționali non-statali).

2
 Organizații regionale și subregionale din Estul Europei

Principiile generale ale dreptului internaționale sunt reprezentate de regulile

fundamentale ale ordinii juridice internaționale și societățile internaționale, sunt
definite de Charta Națiunilor Unite dar și de principiile în devenire: solidaritatea,
autorizarea de ingerință, responsabilitatea penală internațională individualizată etc.
În timp sporește cantitatea și calitatea interacțiunilor interna ționale ale statelor,
actorilor non-statali și organizațiilor internaționale continuu preocupate de elaborarea
de reguli, standarde, regimuri și care reprezintă surse pentru dezvoltarea dreptului
internațional.
 Crește rolul „comunității internaționale” și se intensifică atitudinile de respectare a
legislației internaționale.
 Are loc o amplificare a relației funcționale regimuri-organizații de drept
internațional.

3
ACTORI FOARTE IMPORTANȚI
ÎN SECOLUL AL XX-LEA:

4
R.Keohane, J.Nye (Eds.). Transnational Relations and World Politics.
Cambridge: Cambridge University Press, 1972
1) Schema de interacționare în cadrul sistemului clasic statului centrist a lumii:

Guvernul 1 Guvernul 2

Societatea 1 Societatea 2

Anexa 2: a se vedea în prezentarea cursului.

 Organizații internaționale

Conceptul de organizație internațională are vechime, dar

practica și acțiunea continuă a unor organizații internaționale
sunt relativ noi în evoluția relațiilor internaționale, un
fenomen moder al secolului al XX-lea.

Organizațiile internaționale:
* Vehicule ale interacțiunii internaționale;
* Instrumente ale sistemului internațional;
* Produs al procesului de instituționalizare în relațiile internaționale.

6
 Caracteristicile comune tuturor tipurilor de Organizații
Interguvernamentale (OI):

 Sunt structurate permanent pentru a aplica permanent un set de

funcțiuni;
Părțile sunt membre pe bază voluntară;
Reprezintă un instrument de bază în sistemul internațional, servind
scopuri precise, având o structură clar stabilită și metode de operare;
Au un corp reprezentativ, uneori și în formă de conferință
consultativă;
Au un secretariat permanent care se ocupă de problemele
administrative, dar și de cercetare, documentare, informare.
7
 Criteriile clasificării
Organizațiilor Inter-Guvernamentale:

§.După tipologia membrilor:

* Organizațiile Inter-Guvernamentale sunt compuse din state/guverne naționale;
* Organizațiile Non-Guvernamentale (ONG) sunt principalii actori transnaționali,
care sunt compuse din asociații/ structuri private și persoane individuale.
§. După scop geografic:
* globale, dispun de o arie de exprimare/ operare globală;
* regionale, dispun de o arie regională desemnată teritorial (cele mai multe OIG și
ONG).
8
 Organizații Inter-Guvernamentale și Non-Guvernamentale

§.După funcțiuni/obiective/scopuri:
* misiuni multiple (generale);
* misiuni limitate (specializate).
Funcțiuni

Geografie Generale Specializate

OIG ONG OIG ONG

Globale ONU Biserica Catolică FMI Crucea Roșie,

Amnesty International

Regionale Europol Mișcarea Europeană OCEMN Fundația

de la Marea Neagră

Tabel:
9
Tipuri și exemple de OI
 Organizații Internaționale

Notă:
- O parte din OI sunt rezultat al combinării unor OIG și ONG (ex.OIM, INTELSAT
etc.).
- Cele mai numeroase OIG și ONG sunt în Europa.
- Cel mai mic număr de ONG sunt în zonele sărace ale globului.
- Evolutiv, misiunea unui OI înregistrează modificări.

Rațiunea Organizațiilor Internaționale:

= Sunt efectul unor preocupări care transced frontierele naționale:
* OIG = „punți” între guverne;
* ONG =„punți între popoare.

10
 Organizații Inter-Guvernamentale și Non-Guvernamentale

> Organizațiile internaționale sunt actori mai importanți decât Organizațiile Non-
Guvernamentale pe scena internațională, conform rolului pe care îl au guvernele în
politica externă și în relațiile internaționale, dar trebuie evaluată influența pe care o
exercită unele structuri organizaționale precum ar fi Biserica Catolică, Congresul
Mondial Evreiesc, Congresul Ecumenic etc.
> OIG-urile au crescut ca număr după al doilea război mondial și sunt expresia
dezvoltării politicii de cooperare:
§. sunt forum-uri pentru rezolvarea neînțelegerilor și intereselor mutuale;
§. câteva oferă model de managment supr-național;
§. unele au preocupări pentru „organizarea securității regionale”.
11
 Organizații Inter-Guvernamentale și Non-Guvernamentale

 Rolul ONG-urilor este în creștere, datorită

industrialismului și serviciilor, comunicațiilor și
transporturilor și care este perceput ca fiind „noul trib”de
actori transnaționali.

Efectele produse:
¶ dezvoltarea relațiilor transnaționale care produce și o „socializare internațională”;
¶ se manifestă ca grupuri foarte puternice de consultanță și lobby, la nivel regional și
global;
¶ câteodatăchiar unele OIG-uri tind să devină actori distincți, autonomi și competitori ai
guvernelor în sistemul internațional;
¶ corporațiile multinaționale propun înțelesuri noi pentru conceptele de interes na țional,
cetățenie, patriotism etc.
12
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
OSCE
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa reprezintă consecința
directă a unui proces multilateral demarat în Europa prin Conferința pentru
Securitate și Cooperare, care a fost lansată la Helsinki în 1972. Cu toate că nu a
fost realizată prin intermediul unui tratat, ci prin acordul de voință al statelor
membre, OSCE, comportă toate celelalte elemente specifice unei organizații
internaționale. ,,La ora actuală, ea este cea mai cuprinzătoare organizație de
securitate de tip regional, numărând 56 de state membre din Europa, America de
Nord (SUA și Canada) și toate republicile care au format fosta Uniune Sovietică,
practic spațiul de la Vancouver-Canada până la Vladivostok-Rusia și este singura
organizație din Europa considerată aranjament regional în sensul prevederilor
Capitolului VIII din Carta Națiunilor Unite ( cu atribuții pe linia menținerii păcii și
securității în Europa, sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU)”.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Aidoma altor structuri de securitate regională, OSCE a cunoscut transformări și

modificări considerabile, ca o consecință directă a faptului că a devenit evident că nici o
instituție europeană nu dispune de capacitatea de a gestiona de una singură întregul
complex de problematici cu care se confruntă continentul. ,,În etapa actuală, OSCE se
află în faza de definire a identității de securitate europeană, bazată pe patru
elemente:geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această
privinţă rezidă în:
 abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană);
 participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante;
 principii, norme, valori şi standarde comune;
 instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive .
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Scurt istoric
Generic, debutul ființării Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa a apărut
în 1950, concomitent cu proiectul convocării unei conferințe general-europene pentru
securitate. Eforturile pentru realizarea acestui proiect- intensificate într-o perioadă
dominată de procesul destinderii Est-Vest, când o politică de armonizare între state
având interese antagonice, era prioritară și preferabilă războiului-au cuprins un proces
îndelungat și complex de acțiuni desfășurate în diferite foruri sau în diferite grupuri de
țări. Un loc primordial în cadrul acestor demersuri și acțiuni l-au ocupat țările mici și
mijlocii, printre care s-a aflat și România. De altminteri, formatul conferinței era
perceput de unii drept un mijloc pentru devansarea procesului de scindare a Europei
rezultat în urma celui de-al doilea Război Mondial, în timp ce pentru alții era văzut ca o
cale de consfințire a status-quo-ul postbelic.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

În orice caz, mesajul principal al personalităților care și-au concertat eforturile în

vederea cristalizării acestui prim format instituțional, era cel care viza asigurarea
securității prin intermediul unei politici de deschidere. ,,Prin urmare, respectivele
eforturi au concurat în direcția convocării, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lângă
Helsinki), a reprezentanților statelor europene, precum și a SUA și Canada, pentru
consultări aferente pregătirii Conferinței. Consultările pregătitoare multilaterale s-au
prelungit până la 8 iunie 1973, rezultatele acestora fiind cuprinse în Recomandările
finale de la Helsinki (Carta bleu), adoptate de către miniștrii de externe ai statelor
participante, pentru ca la 18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante să
înceapă activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat până în vara anului 1975”.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

La 1 august 1975 , a fost semnat la nivel înalt, Actul final al Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa, cunoscut ca Acordurile de la Helsinki. ,,Însumând
principiile de bază (decalogul de principii) care guvernează relaţiile dintre statele
participante şi atitudinea guvernelor respective faţă de cetăţenii lor, precum şi
prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evoluţii a
procesului CSCE.
Decalogul de principii care guvernează relaţiile între state, înscris în Actul final de la Helsinki
statuează următoarele aspecte de interes primordial:
-principiul egalitaţii suverane a statelor
-principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa
-principiul inviolabilităţii frontierelor
-principiul integrităţii teritoriale a statelor
-principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor
-principiul neintervenţiei în afacerile interne ale unui stat
-principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
-dreptul egal al popoarelor la autodeterminare
-principiul cooperării internaţionale
-principiul executării cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE
deschizând calea transformării sale într-un forum instituţionalizat de dialog şi negocieri, cu o structura
operaţională.
,,Fiind prima Conferinţă la nivel înalt după adoptarea Actului Final de la Helsinki, Summit-ul CSCE de la
Paris a deschis o pagina nouă în raporturile dintre statele europene, punându-se oficial capăt Războiului Rece
şi fiind adoptate documente de importanță majoră în domeniul dezarmării - Tratatul privind reducerea armelor
convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind
nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii
şi securităţii ” (Documentul de la Viena - 1990).
Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele instituţionalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate
la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniştrilor de externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt
create, totodată, Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) şi
Biroul pentru Alegeri Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi
unităţii, constând în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi
promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
Un impuls pentru o acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa la nivel înalt de
la Helsinki din 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaraţia de la Helsinki, denumită
simbolic ,,Sfidările schimbării” - conţine prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolului CSCE în
asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi tensiunilor. Documentul prevede asumarea
unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor. Noul
instrument - Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - este însărcinat să se ocupe, într-o fază cât
mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la Helsinki
a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, - care se întruneşte, la
Viena, pentru a se consulta şi a negocia măsuri concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în
regiunea euro-atlantică. Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a
creat funcţia de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a stabilit
o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. Prin crearea, în
aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent (transformat ulterior în Consiliul Permanent), au fost
lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de dialog, consultări şi decizie politică. Pe baza hotărârilor şi
posibilităţilor create prin Documentul de la Helsinki din 1992, CSCE şi-a adăugat un nou profil,
operaţional, având capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă durată pentru prevenirea conflictelor şi
gestionarea crizelor în zone de conflict sau potenţial conflictuale.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
Summit-ul de la Budapesta75 din 1994, a hotărât schimbarea denumirii procesului început la Helsinki
în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care a devenit, totodată, primul instrument pentru
prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politică a statelor membre de a se
trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul
de conduită privind aspectele militare ale securităţii, conţinând principiile care să guverneze rolul şi
folosirea forţelor armate în societăţi democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată,
începerea discuţiilor în cadrul OSCE privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa
secolului XXI, bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la
Istanbul a Cartei pentru securitate europeană.
Obiectivele OSCE
,,Priorităţile OSCE sunt:
•consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi democratice, civile,
bazate pe statul de drept;
•prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de tensiune;
•eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi diviziuni politice,
economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare”.
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

În prezent, OSCE are un rol special în prevenirea conflictelor şi din

tradiţia consolidată a utilizării unui dialog deschis şi a regulii consensului
(acum, consens minus unu).
Ca priorităţi, se pot evidenţia: consolidarea valorilor comune ale statelor
membre şi ajutarea lor în construirea societăţii civile democratice, bazate
pe supremaţia legii; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi
readucerea păcii în zonele de conflict; surmontarea unor deficite reale ori
numai presupuse ale stării de securitate a statelor membre şi prevenirea
unor noi destructurări ale acestora, prin promovarea unui sistem regional
de securitate bazat pe cooperare.
O problemă rezidă, însă, în direcţia dezvoltării organizaţiei în contextul
tensiunilor Est - Vest.
 Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră

Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a fost avansată pentru prima oară în
1990, de fostul preşedinte al Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în România. La
iniţiativă au subscris România, Bulgaria şi URSS. Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a
fost oficial lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii fondatori ai
CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări
caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia).
Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde
în arealul său un număr de opt mări. Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992
(”Declaration on Black Sea Economic Cooperation” şi ”Bosphorus Statement”) arată că obiectivul
central al CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor membre în
scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană şi mondială, prin
intensificarea cooperării multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea
geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. În mod deliberat a fost evitată includerea
unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului.
 Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră
Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică recunoscută, care este dată de resursele naturale foarte
bogate, în special petrol şi gaz şi de o piaţă potenţială de peste 350 milioane consumatori. Comerţul cumulat al
regiunii reprezintă peste 5% din comerţul mondial.
Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul timp, ca urmare a declanşării campaniei
antiteroriste; SUA sunt interesate de evoluţiile din regiune, iar UE îşi substanţiază asistenţa pentru ţările din zonă
prin Politica de Nouă Vecinătate.
Evoluţia cooperării economice în bazinul Mării Negre poate fi împărţită în trei etape:
1. de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la Bucureşti, din anul 1996, când miniştrii de
externe au adoptat un Plan de acţiune care a îmbunătăţit cooperarea;
2. de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul căreia a început finanţarea comună a Secretariatului Internaţional
Permanent (PERMIS) de la Istanbul şi s-au intensificat reuniunile la toate nivelele. În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat ”Carta CEMN”;
3. de asumare a caracteristicilor unei organizaţii regionale. La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniştrilor de externe din statele CEMN de
la Tbilisi, a fost înfiinţată Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură regională de cooperare
în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999, ca urmare a adoptării
Rezoluţiei A/54/5.
 Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră
La 25 iunie 2002, la Istanbul, şefii de stat şi de guvern din regiunea Mării
Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani
de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre.
La Summit-ul aniversar OCEMN a fost semnată “Declaraţia Decenială” prin
care se marchează trecerea organizaţiei într-o nouă etapă şi în care sunt
creionate domeniile viitoare de acţiune, cum sunt cele legate de securitatea şi
stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană şi colaborarea cu alte
iniţiative şi structuri regionale. La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul
Aniversar al OCEMN (15 ani de la înfiinţarea organizaţiei). A fost adoptată o
Declaraţie Aniversară.
 Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră

Organizare și structuri instituționale

State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R.Moldova,
România, Federaţia Rusă, Serbia – Muntenegru, Turcia şi Ucraina.
Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania,
Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu
statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croaţia şi Belarus (din octombrie 2005). Ungaria şi
Marea Britanie deţin statutul de partener pentru dialog sectorial cu OCEMN.
Alte organizaţii şi instituţii internaţionale, printre care Uniunea Europeană, OSCE,
Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERD, BEI
şi Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN.
 Procesul de Cooperare Dunăreană
Procesul de Cooperare Dunăreană (PCD) a fost lansat în mod oficial
la Viena la 27 mai 2002, ca urmare a unei iniţiative comune a României,
Austriei, Comisiei Europene şi a Pactului de Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est. Participanţii la PCD sunt, alături de cei patru co-iniţiatori, toate
statele din bazinul Dunării - Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia,
Croaţia, Germania, Republica Moldova, Serbia şi Muntenegru, Slovacia,
Slovenia, Ucraina şi Ungaria.
Procesul este conceput ca un forum de cooperare regională, structurat
pe mai multe dimensiuni sectoriale (economie şi dezvoltare durabilă,
mediu, cultură, navigaţie, turism, cooperare sub-regională), subsumate
unei dimensiuni politice care are rolul de a stabili liniile directoare ale
viitoarei cooperări şi de a identifica proiectele prioritare care urmează a
se realiza în cadrul dimensiunilor sectoriale.
 Procesul de Cooperare Dunăreană
Obiectivul său fundamental îl constituie armonizarea diverselor iniţiative de cooperare
în regiunea dunăreană, în lumina valorilor şi standardelor europene, având în vedere că,
în contextul extinderii Uniunii Europene, Dunărea devine un fluviu interior al Uniunii.
Procesul de Cooperare Dunăreană este o formă unică de cooperare, având avantaje
importante care să contribuie la atingerea scopurilor sale: o structură flexibilă, ne-
instituţionalizată; participarea tuturor statelor riverane, aparţinând bazinului fluviului
Dunărea, fiecare având profiluri economice şi culturale diferite; o arie de cooperare
cuprinzătoare; participarea şi sprijinul activ al Comisiei Europene şi al Pactului de
Stabilitate
De la lansarea sa în 2002, în cadrul Procesului de Cooperare Dunăreană a fost iniţiate
şi realizate diverse proiecte: activitatea de revizuire a Convenţiei de la Belgrad din 1948
privind regimul juridic al navigaţiei pe Dunăre (aflată în derulare); Bursa de Turism
Dunărean (Bucureşti, octombrie 2002), două ediţii ale Conferinţei de Afaceri Dunărene
(Bucureşti, 8-9 octombrie 2003, şi Belgrad, 10-11 noiembrie 2005), precum şi alte proiecte.
 Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)

CEFTA reprezintă cel mai important acord multilateral de liber schimb din Europa Centrală şi
de Sud-est. CEFTA a fost semnat la 21 decembrie 1992 la Cracovia (Polonia) şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1993, având ca membri fondatori următoarele ţări: Cehoslovacia – ulterior Cehia şi
Slovacia, Polonia şi Ungaria. Celor 4 membri ai Grupului de la Vişegrad li s-au alăturat ulterior
Slovenia (de la 1 ianuarie 1996), România (1 iulie 1997), Bulgaria (1 ianuarie 1999), şi Croaţia (1
martie 2003).
CEFTA şi-a modificat componenţa de la 1 mai 2004, având în vedere că cinci dintre ţările
parte (Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au aderat la UE, rămânând în Acord
Bulgaria, Croaţia şi România. La data de 27 februarie 2006 s-a semnat, la Skopje, Acordul de
aderare a Republicii Macedonia la CEFTA, în prezent acesta aflându-se în proces de ratificare.
CEFTA a fost considerat o ,,antecameră” şi o etapă de pregătire a participării la piaţa internă
unională, UE fiind de la început în favoarea formării şi funcţionării CEFTA.
Principalul obiectiv urmărit de CEFTA a fost crearea unei zone de liber schimb prin
liberalizarea graduală a comerţului reciproc cu produse industriale şi agricole şi prin eliminarea
barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului în perioada de tranziţie.
 Inițiativa Central European

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care reuneşte
18 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Italia,
Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru (1 august 2006), Polonia, România, Slovacia,
Slovenia, Serbia, Ucraina, Ungaria.
O dată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr
egal de state membre şi nemembre UE (9).
ICE cuprinde 8 state membre NATO (Bulgaria, Cehia, Italia, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia, Ungaria). Primul pas în direcţia creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta,
cu prilejul reuniunii vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia şi
Iugoslavia. Scopul iniţiativei (denumită ”Patrulater”) era dezvoltarea cooperării politice,
economice, tehnice, ştiinţifice şi culturale. Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, structura a
devenit Grupul Pentagonal, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în Grupul
Hexagonal. Prin aderarea Bosniei, Croaţiei şi Sloveniei, structura a devenit Iniţiativa Central
Europeană. Documentul de bază al activităţii ICE îl reprezintă Regulile de Procedură, amendate
în aprilie 2008
 Inițiativa Central European
Obiectivele Inițiativei Central Europene vizează următoarele aspecte de
interes primordial:
- consolidarea cooperării dintre statele membre şi nemembre UE, în special privind temele de
pe agenda europeană;
- întărirea cooperării şi a relaţiilor de bună vecinătate;
- intensificarea cooperării multilaterale economice, cu accent pe cooperarea transfrontalieră şi
inter-regională, modernizarea infrastructurii în transporturi, comunicaţii şi energie, promovarea
comerţului şi investiţilor;
- promovarea cooperării în domeniile protecţiei mediului, turismului şi agriculturii;
- promovarea proiectelor culturale în vederea consolidării contactelor people-to-people, a
cunoaşterii specificului cultural al fiecărui stat membru;
- dezvoltarea societăţii civile.
 Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei
(Southeast European Cooperative Initiative - SECI)

Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European

Cooperative Initiative - SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după
semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii
Europene şi Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei strategii
economice şi de mediu viabile în regiune.
Reuniunea inaugurală a avut loc la Geneva, în perioada 5-6 decembrie
1996, la 6 decembrie 1996 fiind adoptată Declaraţia de Intenţie privind
cooperarea în cadrul SECI. Potrivit Declaraţiei, SECI este o structură
regională care încurajează cooperarea între statele participante şi facilitează
integrarea lor în structurile europene.
SECI urmăreşte coordonarea planurilor de dezvoltare regională, asigură o
mai bună prezenţă a sectorului privat în economia zonei şi stimulează
transferul de know-how, precum şi realizarea de investiţii în sectorul privat.
 Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei
Statele participante la SECI: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia,
F.R.I. a Macedoniei, R. Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria.
Statele susţinătoare: Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă.
Iniţiativa a cooperat cu: Organitaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa, Comisia Europeană, Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Banca Mondială, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de Investiţii, precum şi cu instituţii şi
iniţiative regionale, cum ar fi: Iniţiativa Central Europeană, Organizaţia pentru Cooperare
Economică a Mării Negre, procesul Royaumont.
SECI colaborează de asemenea cu Institutul pentru Regiunea Dunării şi Europa
Centrală, cu sediul la Viena, precum şi cu Centrul Naţiunilor Unite pentru Prevenirea
Criminalităţii Internaţionale
 Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est
(SEECP)

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare

regională neinstituţionalizată. A fost înfiinţată în 1996, la iniţiativa Bulgariei, care a dorit să pună
bazele unei noi forme de cooperare, după apariţia noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii.
SEECP poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, iniţiatǎ de Nicolae
Titulescu în perioada interbelică şi reluată după cel de-al Doilea Război Mondial sub forma
conferinţelor miniştrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,
România şi Turcia.
State participante la SEECP:
SEECP Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România, Serbia, Turcia,
(ţări fondatoare), Bosnia şi Herţegovina (2001), Croaţia (2004), Republica Moldova (2006) şi
Muntenegru (2007). Carta relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în
Europa de Sud-Est stă la baza funcţionării SEECP. Documentul a fost semnat la Bucureşti, la
12 februarie 2000. Anexa Cartei ce cuprinde aspectele procedurale a fost modificată în 2007,
prin introducerea referirilor la înfiinţarea Consiliului Cooperării Regionale (RCC), braţul
operaţional al SEECP.
 Grupul de la Vișegrad
Grupul de la Vișegrad este format din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria (1991). Țările europene și
SUA nu consideră Grupul de la Vișegrad ca fiind un subiect sau obiect al relațiilor internaționale
contemporane.
SUA examinează Grupul de la Vișegrad ca fiind unul care exercită influență la frontierele fostului
spațiu ex-sovietic. Pe de altă parte, Uniunea Europeană relevă îngrijorare față de Grupul de la Vișegrad,
pentru că liderii Poloniei, Ungariei și Cehiei s-au opus de nenumărate ori față de politica, inclusiv asupra
unor state instituindu-se sancțiuni parțiale unionale (art.7 din Tratatul unional). Pe de altă parte, Grupului
de la Vișegrad i-a fost oferită o platformă de comunicare și de realizare a unor obiective importante
precum ar fi relația cu „Parteneriatul Estic”.
Țările din Grupul de la Vișegrad, în afară de responsabilitatea pe care o au față de propriile interese
regionale sunt chemate să răspundă și pentru securitatea Uniunii Europene la Est și concomitent să
promoveze viziunea de extindere a sferelor de interes a Uniunii Europene.
 Grupul de la Vișegrad
Dacă analizăm cine se manifestă ca lider în cadrul Grupului de la Vișegrad atunci vom remarca rolul
dominant pe care îl exercită Polonia și o poziția activă pe care o impune Cehia.
Dezvoltarea Grupului de la Vișegrad și tendințele de edificare în jurul său a unui mediu de piață și
comunicare favorabil a stabilit niște relații intense cu statele vecine. Relațiile Grupului de la Vișegrad au
devenit prioritare în contextul adoptării Politicii Europene de Vecinătate din anul 2003 și s-au extins în
anul 2009 în formatul „Parteneriatului Estic”. Bruxelles-ul nu dispune de capacitatea de-a monitoriza și
interveni concomitent pe toate ariiile geografice din cadrul politicii sale externe și, prin urmare, a delegat
„politica estică” a UE în competența Grupului de la Vișegrad. Politica estică a UE se află la periferia
estică a UE și unele state din Grupul de la Vișegrad sunt interesate de securitatea propriilor frontiere, care
sunt de asemenea frontierele estice al Uniunii Europene.
 Grupul de la Vișegrad

În anul 2015, în urma evenimentelor din Ucraina – anexarea Crimeei și declanșarea unui război
camuflat a Rusiei la adresa Ucrainei- experții de la Moscova consemnau: „În prezent influența Grupului
de la Vișegrad, în special grație eforturilor Poloniei, se extinde asupra Ucrainei și Moldovei,
conjugându-se cu interacțiunile statelor Baltice și din Balcani.
În perspectivă nu este exclusă o extindere a Grupului de la Vișegrad până în Carpații
Europei și pe axa Balto-Dunăreană. Numai că nucleul grupului va reprezenta elementul cheie a
acestei structuri”.
Expertiza rusă se întreba cum vor coopera în cadrul Grupului de la Vișegrad, după alegerile din 2015
din Polonia, grupul cu orientare conservatoare în politică (Polonia și Ungaria) cu social-liberalii (Cehia
și Slovacia).
Precizăm că după aderarea țărilor din Grupul Vișegrad în anul 2004 a încetat să funcționeze
CEFTA.
Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP)

Ca forum de dialog politic şi consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, SEECP constituie un
instrument important pentru promovarea intereselor statelor participante de integrare în structurile
politice, de securitate şi economice europene şi euro-atlantice. SEECP a fost conceput ca expresie
a solidarităţii dintre statele din zonă. Elementul definitoriu este reprezentat de faptul că SEECP este
singurul forum din sud-estul Europei provenit şi gestionat de statele din regiune, prin care se
doreşte să se contribuie semnificativ la îmbunătăţirea climatului politic.
Printre obiectivele cele mai importante pe care SEECP le vizează, se numără următoarele aspecte
de interes primordial:
-întărirea stabilităţii, securităţii şi al relaţiilor de bună vecinătate;
-intensificarea cooperării multilaterale economice şi comerciale în zonă, cu accent pe cooperarea transfrontalieră,
modernizarea infrastructurii în transporturi, comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţilor;
-promovarea cooperării în domeniile umanitar, social şi cultural;
-cooperarea în domeniul justiţiei, în combaterea crimei organizate, traficului ilicit cu droguri şi arme, precum şi a
terorismului.
 GUAM
Organizaţie pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică

GUAM este o organizaţie care are la bază interesul statelor de a participa la tranzitul
de hidrocarburi din regiunea Marii Caspice spre Europa, inclusiv în cadrul proiectelor
Uniunii Europene -TRACECA şi INOGATE.
În timp agenda organizaţiei a fost diversificată în mai multe direcţii, pe motiv că
statele membre au descoperit mai mult de un singur interes comun pe care l-ar putea
valorifica prin cooperare. Rusia şi alte state care s-au simţit ameninţate într-o oarecare
măsură de apariţia unui nou actor în spaţiul CSI au incriminat un interes politic malefic
îndreptat spre destabilizarea politică şi economică în zonă.

Gruparea GUAM este formată din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, şi Republica

Moldova. Cooperarea acestor ţări a început de la un forum consultativ care a avut loc la
Strasbourg pe 10 octombrie 1997. În luna aprilie 1999 Uzbekistanul a aderat la
formaţiune, adăugând o literă la denumirea ei.
Instituţionalizarea GUUAM-ului a avut loc pe data de 7 iunie 2001 la Yalta, Ucraina.
 GUAM
Organizaţie pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică

Structura internă arată după cum urmează:

● Corpul suprem al organizaţiei este considerat „întrunirea anuală a
preşedinţilor statelor membre GUAM”;
● Organismul executiv este format din Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe;
● Grupul de lucru este Comitetul Coordonatorilor Naţionali, câte un
coordonator pentru fiecare ţară;
● Adunarea Parlamentară GUAM;
● Consiliul de Afaceri GUAM;
● Biroul de informaţii;
● Centrul virtual de combatere a terorismului, traficului de droguri şi fiinţelor
umane;
● Opt grupuri de lucru, cu câte un reprezentant pentru fiecare grup, din
partea fiecărei ţări, se ocupă de întrebări legate de: industria energetică,
transport, economie si comerţ, tehnologia informaţională şi telecomunicaţii,
cultură, ştiinţă şi învăţământ, turism şi lupta împotriva terorismului şi a
traficului de droguri.
 Organizații interguvernamentale și nonguvernamentale
pentru Marea Neagră
Comunitatea Opțiunii Democratice
În spațiul defunctei URSS s-a acreditat ideea creării unui organism regional nou, axa
”Marea Baltică-Marea Neagră-Marea Caspică”, care a fost lansată la Artek, Crimeea, pe atunci
Ukraina, de către șefii statelor din Georgia, Ukraina, Polonia și țările baltice ( august 2005). În
noua formulă geopolitică nu se regăsea România, nici Bulgaria, nici Turcia. Proiectul a fost
considerat ca o nouă viziune geopolitică derivată din vechea strategie „Intermarium”.
FORUMUL MĂRII NEGRE PENTRU DIALOG ŞI PARTENERIAT
Forumul Mării Negre Pentru Dialog și Parteneriat s-a desfăşurat la 5 iunie 2006 la Bucureşti
sub patronatul PREŞEDENŢIEI ROMÂNIEI a avut menirea să ofere cadrul de întâlnire şi dialog
a reprezentanţilor la nivel înalt ca şi ai societăţii civile din statele regiunii Mării Negre precum
Armenia, Azerbaijan, Bulgaria, Federaţia Rusă, Georgia, Grecia, Republica Moldova, Turcia,
Ucraina, parteneri din Uniunea Europeană şi euro-atlantici.
Raţiunea organizării unei asemenea acţiuni politico-diplomatice a constituit-o lansarea
unui proces de reflecţie asupra identităţii şi viitorului regiunii Mării Negre, care să concure la
creşterea încrederii reciproce şi să faciliteze forme concrete şi eficiente de colaborare pe
multiple planuri şi totodată să conducă la identificarea şi elaborarea unor proiecte pragmatice,
care să dea impuls şi susţinere proxisului istoric de dezvoltare regională.
 Forumul Mării Negre Pentru Dialog și Parteneriat

Iniţiativă românească a fost susţinută de o serie de activităţi

derulate în diferite formate şi responsabilităţi atât de organisme statale,
cât şi de instituţii şi organizaţii ale societăţii civile şi astfel se justifica
prezenţa statului român la această complexă şi binevenită manifestare
ca reprezentanţi ai reţelei universităţilor de la Marea Neagră.
Concepută ca o elevată formă de colaborare pe toate planurile şi în
toate domeniile vieţii universitare şi gândită ca o modalitate specifică de
dialog şi parteneriat, eminentul profesor şi cercetător, academician Ion
Bostan aprecia pe cele mai drepte temeiuri că “Reţeaua Universităţilor
de la Marea Neagră dacă nu era constituită, trebuia înfiinţată acum”,
adică în condiţiile în care aria problematică a regiunii Mării Negre a
devenit, în contextul politicii europene şi mondiale, de cea mai mare
actualitate pentru stabilitate .
 „Inițiativa celor trei mări” ca proiect geostrategic

„Inițiativa celor trei mări” reprezintă un proiect comun al Poloniei și Croa ției și cuprinde țările care
sunt așezate între cele trei mări –Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică: sunt trei state
Baltice - Lituania, Letonia și Estonia, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Croa ția, Slovenia,
România și Bulgaria. Toate țările „Inițiativei celor 3 mări” sunt membre ale UE și NATO (excluzând
Austria, care nu este membru NATO).

În luna decembrie 2015 serviciul de presă a președintelui Croa ției a anun țat că a fost lansat
proiectul „Adriatica – Baltica - Marea Neagră” menit să coordoneze capabilită țile de distribu ție și de
tranzitare a gazelor în cadrul trilateralei strategice a celor trei mări, marcate geografic, prin care se
dorește diminuarea dependenței de gazul rusesc. Croația a desemnat proiectul „Ini țiativa celor 3 mări”
ca fiind unul din elementele cheie din cadrul politicii externe a Croa ției. Polonia a îmbră ți șat și a
încurajat cel mai mult proiectul croat. Proiectul „Ini țiativa celor 3 mări” se dore ște să reprezinte o
alternativă la gazoductul ruso-german „Nord Stream-2” și să proiecteze un „coridor sudic a gazelor”, să
se accelereze construcția terminalelor din Croația și Grecia și să interconecteze Grecia și Bulgaria.
 „Inițiativa celor trei mări”

În luna septembrie din anul 2014 Consiliul Atlantic a lansat raportul care cuprindea
90 de pagini și care se întitula „Completing Europe — From the South-North Corridor to
Energy, Transportation and Telecommunications Union” (Formând Europa: de la
coridorul Nord-Sud la o Uniune energetică, de transport și a telecomunicațiilor). Îi
descoperim ca autori ai raportului pe președintele și directorul executiv al Consiliului
Atlantic Frederick Kempe, pe fondatorul și președintele Jones Group International James
L. Jones, pe membrii Consiuliului Atlantic Ian Brzezinski, John Roberts, etc.
Potrivit raportorilor, administrația SUA trebuie să-i determine pe alia ții săi europeni
că este necesar ca să fie constituit un coridor sud-est european carea ar îngrădi calea
gazului rusesc în Europa.
Polonia şi România reprezintă „state fundaţii“, care dispun de capabilități militare și
de o cooperare militară strânsăe. Ţările balticele sunt deja implicate. Singurul stat est-
european care până acum a făcut figură separată de acest bloc a fost Ungaria, care a
dezvoltat legături egale cu Rusia, dar şi cu SUA. Există însă semnale puternice că şi
Ungaria este pregătită să se alăture.
 Iniţiativa celor 3 mări

Indiscutabil, flancul estic al peninsulei europene dispune de un grup coeziv, sprijinit de o

mare putere globală, care formează o linie de demarcaţie între Rusia şi restul Europei. În mod
evident, Germania se simte îngrijorată de apariția acestui bloc. O mare parte din europenil
consideră că pot fi negociate și remediate interesele ruseşti, fără a crea o nouă linie de demarca ție
est-vest și în care să fie enunțată o descurajare pronunțată antirusească.
Inițial România a privit cu rezervă Iniţiativa celor 3 mări, trimiţând în anul 2016, la
Dubrovnik, la summitul cu cea mai înaltă reprezentare, un secretar de stat în Externe. Precizăm
că Romania va gazdui în anul 2018 summitul “Initiativei celor Trei Mari”.
 Inițiativa celor 3 Mări

Inițiativa celor 3 Mări își are originea vizionară în inițiativa reflexivă al fostului pre ședinte al
României Traian Băsescu. Or, fostul președinte al României, Traian Băsescu, împreună cu fostul
lider georgian, Michail Saakașvili, creierul implementării proiectelor de export a democra ției
pentru spațiul post-sovietic, la care se asociase și fostul șef al statului ucrainean, Victor Iu șcenco,
lansau, în anul 2005, organizarea unei „noi Conferin țe de la Ialta, care să reafirme libertatea și
securitatea popoarelor din bazinul Mării Negre.
În cadrul „axei geostrategice București-Washington-Londra” din perioada primului deceniu a
secolului XXI și din perspectiva exploatării fenomenului euroatlantic în cazul constituirii
cordonul maritim Marea Mediteraneană-Marea Neagră-Marea Caspică ca o soluție optimă, rolul
României se prezenta ca fiind unul esențial.
 Organizații regionale și subregionale ale Federației Ruse

Comunitatea Statelor Independente (CSI; în rusă: Содружество Независимых

Государств, СНГ - Sodrujestvo Nezavisimîh Gosudarstv) este o alianță formată din 11 din
cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepțiile fiind cele trei țări baltice: Estonia,
Letonia și Lituania, precum și Georgia. Crearea CSI a declan șat procesul de destrămare a
Uniunii Sovietice.
Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost înființată la 8 decembrie 1991, de către
liderii Republicii Belarus, Federației Ruse și Ucrainei, care au semnat Acordul privind
înființarea acesteia.
Două săptămâni mai târziu, pe 21 decembrie, 1991 la Alma-Ata, liderii a unsprezece
state suverane (cu excepția statelor baltice și a Georgiei, care a devenit membru al CSI în
1993) au semnat Protocolul la Acord în care au subliniat că Republica Azerbaidjan,
Republica Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kârgâzstan,
Republica Moldova, Federația Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Ucraina pe
bază de drepturi egale înființeaza Comunitatea Statelor Independente.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan,

Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia,
Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. În decembrie 1993
s-a alăturat și Georgia, în circumstanțe controversate, în urma unui
război civil în care trupele rusești au intervenit de partea guvernului
lui Șevardnadze.
În urma evenimentelor din august 2008, când trupele rusești au
intervenit din nou în Georgia, pentru susținerea regimurilor
separatiste sud-osetine și abhaze, parlamentul georgian a votat la
unanimitate retragerea Georgiei din CSI, pe data de 14 august 2008.
În anul 2014, parlamentul de la Kiev anunță că își sistează prezența în
Comunitatea Statelor Independente, ca urmare a anexării Crimeei și
declanșării unui război camuflat în sud-estul ucrainean.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Obiectivele Comunității Statelor Independente sunt:

- cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural și de altă natură;

dezvoltarea globală și echilibrată în domeniul economic și social a statelor membre în

cadrul unui spațiu economic comun;
-cooperarea între state și integrare; asigurarea drepturilor și a libertă ților fundamentale,
în conformitate cu principiile general recunoscute și normele dreptului interna țional și a
documentelor OSCE;
- cooperarea între statele membre pentru menținerea păcii și securității interna ționale,
punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înnarmărilor și a cheltuielilor
în domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare și a altor arme de distrugere în
masă, realizarea dezarmării generale și complete;
- asistența pentru cetățenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor
și circulația în cadrul Comunității;
- asistența juridică reciprocă și cooperarea în alte domenii ale rela țiilor juridice;
soluționarea pașnică a diferendelor și conflictelor între națiunile Comunită ții.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

CSI reprezintă o formă de cooperare între statele independente egale în drepturi,

considerată de către comunitatea internațională ca o organizație regională interstatală.
Caracteristicile sale distinctive sunt organizarea de interacțiune în aproape toate sferele
de comunicare interstatală, asigurarea flexibilității mecanismelor și formatelor de
cooperare colectivă. Flexibilitatea mecanismului organizației interstatale și
interguvernamentale permite să se ia în considerare diferite grade de pregătire a țărilor
pentru integrare și permite fiecăruia să participe la procesele de integrare în măsura și
în direcțiile care corespund intereselor lor naționale.
Interacțiunea din comunitate are loc în cadrul organelor sale statutare: Consiliul
șefilor de stat, Consiliul șefilor de guvern, Consiliul Mini ștrilor al Afacerilor Externe,
Consiliul Economic, Consiliul Miniștrilor Apărării, Consiliul comandan ților trupelor de
grăniceri, Adunarea Inter-Parlamentară, Curtea judecătorească economică.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Consiliul șefilor de state (CȘS) este autoritatea supremă a Comunității, în care la nivelul
șefilor de stat se discută și se iau decizii privind problemele de principiu referitoare la statele -
participante din sfera intereselor lor comune.
Consiliul șefilor de guvern (CSG) al Comunității coordonează cooperarea puterii executive în
domeniul economic, social și în alte sfere ale intereselor comune. La Consiliul se discută
problemele critice ale colaborării economice, umanitare, sociale, militare între statele -
participante, se adopta proiectele documentelor importante, care se vor introduce pentru analiza
ulterioară la Consiliul șefilor de stat.
Consiliul de Miniștri ai Afacerilor Externe din Comunitatea Statelor Independente (CMAE)
este principalul organ executiv care asigură cooperarea în domeniul politicii externe a statelor
membre CSI în probleme de interes reciproc, în perioada dintre reuniunile Consiliului șefilor de
stat și al Consiliului șefilor de guvern din Comunitate.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Consiliul Economic - principalul organ executiv, care asigură îndeplinirea condițiilor

acordurilor adoptate în cadrul CSI, de către Consiliul șefilor de state CSI și Consiliul șefilor de
guvern cu privire la formarea și funcționarea unei zone de liber schimb și alte probleme ale
cooperarii socio-economice. Consiliul Economic este format din adjuncții șefilor de guvern din
statele - membre ale CSI.
În cadrul Consiliului, activează Comisia pentru probleme economice ( care își are sediul în
clădirea sucursalei din Moscova a Comitetului Executiv al CSI). Comisia este compusă din
reprezentanții autorizați ai tuturor statelor - membre ale Comunității, cu excepția Azerbaidjanului,
Turkmenistanului și Uzbekistanului. Aceasta se ocupă cu completarea și revizuirea documentelor
proiectelor pregătite de către Comitetul Executiv al CSI și organelor de natură socio-economică,
precum și armonizarea pozițiilor statelor membre.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Consiliul Miniștrilor Apărării din statele membre CSI (CMA) este un organ al Consiliului șefilor de stat cu
privire la politica militara și dezvoltarea militara a Comunității. Membrii CMA sunt miniștrii apărării din statele
membre CSI (cu excepția Republicii Moldova, Turkmenistanului și Ucrainei).
Consiliul comandanților trupelor de frontieră (CCTF) este un organ al Consiliului șefilor de stat cu privire la
coordonarea protecției frontierelor externe ale Comunității și asigurarea unui mediu stabil pentru ei.
Membrii CCTF sunt comandanții (șefii) trupelor de frontieră (sau alți reprezentanți autorizați) din statele-
membre ale CSI, precum și președintele Serviciului Coordonator al Consiliului Comandanților.
Adunarea Interparlamentara (AIP), desfășoară consultări interparlamentare, discută problemele de
cooperare în cadrul Comunității, dezvoltă propuneri comune în sfera activității parlamentelor naționale.
AIP a CSI a fost fondată și funcționează pe baza Acordului privind Adunarea Interparlamentară a CSI din
27.03.1992, și pe baza Convenției privind Adunarea Interparlamentară CSI din 26.05.1995. În activitatea
AIP CSI participă parlamentele din Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kârghâstan, Moldova,
Federația Rusă, Tadjikistan și Ucraina.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Curtea economică a Comunității a fost creată pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care parvin din
acordurile și tratatele economice semnate între statele din CSI, prin rezolvarea disputelor care apar în
procesul relațiilor economice. Este formată dintr-un număr egal de judecători de la fiecare stat semnatar al
Acordului privind Curtea Economică a CSI (inițial - 8, la ora actuală – 5 membri, câte un judecător din
Bielorusia, Kazahstan, Kârghâzstan, Federația Rusă și Tadjikistan).
Consiliul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre ale CSI pe lânga organele statutare și alte
organe ale CSI, este un organ permanent al CSI. Consiliul, în perioada dintre reuniunile CSS, CSG, și
CMAE facilitează interacțiunea statelor în probleme de interes comun, discută și prezintă propuneri
statelor membre cu privire la perspectivele de dezvoltare și prioritățile CSI; elaboreaza proiectele ordinii
de zi ale CSS, CSG și CMAE; în limitele competenței sale, monitorizează îndeplinirea hotărârilor
organelor statutare supreme ale CSI. În Consiliu activează reprezentanți din toate cele unsprezece state ale
Comunității.
În cadrul CSI au fost create mai mult de 70 de organisme de cooperare sectorială.
 Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Reprezentanții Comitetului Executiv al CSI participă la lucrările reuniunilor majore și forumurile

organizate de ONU, UE, OSCE, ONU / CEE, UNESCAP, ASEAN, UNESCO, FAO, OAS, UNHCR și
alte organizații internaționale.
O etapă extrem de importantă pentru CSI a fost acordarea de către Adunarea Generală a ONU în martie
1994, a statutului de observator. Același statut a fost acordat Comunitătii de către UNCTAD ( 19
aprilie, 1994).
 Organizația Tratatului de Securitate Colectivă

Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) a fost creată în baza Acordului de

securitate colectivă ( care a avut loc în luna mai 1992) și a fost transformat în Organizație (cu
Statut, buget, instituții și structuri) în anii 2002-2003, se poziționează ca fiind o organizație
multifuncțională, de tip nou. Membrii OTSC sunt Armenia, Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan,
Rusia, Tadjikistan, Uzbekistan. Toate misiunile de pacificare ale OTSC pot fi recunoscute doar
ca având legalitate de statele care au aderat la această organizație, nicidecum de comunitatea
internațională.
De ce OTSC nu poate avea funcții de pacificare în afara celor 6 state eurasiatice?
Codul OSCE în care sunt stipulate aspectele politico-militare ale securității (semnat și de
Rusia) cere de la fiecare țară să întărească în legislația națională o serie de prevederi care în
legislația rusă nu existau în mod clar formulate. În particular acestea se referă la:
 Organizația Tratatului de Securitate Colectivă

- să întărească în legislația națională responsabilitatea militarilor pentru încălcarea normelor dreptului

umanitar internațional în cadrul conflictelor militare (paragraful 31, Codul OSCE), inclusiv răspunderea
personală pentru emiterea ordinelor, care contravine legislației naționale și internaționale;
- să fie interzise formațiunile militare, care nu se subordonează organizației militare a statului sau în fapt nu
sunt controlate de aceasta;
- preîntâmpinarea ca să fie cumulate oportunități de către militari și formațiunile militare a executării unor
misiuni(de luptă sau altele), care depășesc cadrul pentru care acestea au fost create;
-în legislație să fie întărită cerința conform căreia mecanismul neutralității politice a forțelor militare trebuie să
primeze, etc.
Organizația de reprezentare universală în regiunea europeană este Organizația de securitate și cooperare
în Europa (OSCE). Există o cooperare între OTSC și OSCE, inclusiv reprezentanții OTSC sunt invitați la
ședințele OSCE. Dar, nici o țară niciodată nu a sprijinit nici o rezoluție a reprezentanților OTSC, inclusiv la
summitul OSCE de la Astana (anul 2010), când OSCE-ul era sub președinția Kazahstanului. Nu a fost adoptat
la summitul de la OSCE nici „planul de acțiuni”(comune, pe care l-a introdus Kazahstanul).
 Organizația Tratatului de Securitate Colectiv ă

Acesta a fost blocat, în special, datorită insistențelor europene și a faptului că OSCE dorea să-și asigure
participarea în reglementarea conflictelor din Georgia și Republica Moldova. Membrii OTSC, ca urmare a
eșecurilor pe care le-au avut în relațiile cu OSCE, consideră că astăzi Organizația Europeană de Securitate
și de Cooperare nu mai poate fi reprezentanta politică universală în regiunea eurasiatică, ci o organizație
mult mai slabă și ineficientă, care ar fi la un nivel inferior față de OTSC în ceea ce privește eficiența
organizațională. De asemenea, OTSC consideră că marile și puternicele organizații cum sunt OSCE și
ONU, mega- puterile, alianțele politico-militare și alte instituții internaționale specializate în reglementare
conflictelor regionale sunt refractare față de noua organizație postsovietică și că acestea nu mai pot produce
un noi impulsuri sau politici, care ar stimula pacificarea regională. Reprezentanţii OTSC susţin că
organizațiile nu văd în organizația lor ca fiind una care poate fi parteneră. Singurul partener important pe
care îl consideră OTSC că-l are ar fi Organizația de cooperare de la Şanghay.
 Organizația Tratatului de Securitate Colectiv ă
OTSC este concepută ca o organizație ce conferă o integrare în sfera de securitate. Conform statutului
OTSC, statele participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992 activează în strictă conformitate
cu angamentale asumate de statutul ONU, de hotărârile Consiliului de Securitate al ONU și care se conduc de
princiipiile recunoscute de dreptul internațional. Statele care au aderat la OTSC sunt Rusia, Armenia,
Kârgâzstan, Belorusia, Kazahstan, Tadjikistan.
OTSC a semnat un acord în 2010 un acord cu ONU care îi conferă rolul de participant la procesul de
stabilitate și securitate regională și internațională, inclusiv calitatea de pacificator internațional. Principalul
obiectiv al organizației constă în asigurarea stabilității și securității în regiunea Eurasiatică, în mod special
spațiul postsovietic.
În Memorandumul de sporire a eficientizării acordului de securitate colectivă din 15 mai 1992 și
adaptarea acestuia la situația geopolitică contemporană se stipulează acest scop strategic. În document se spune
că ”statele-participante la Tratatul de securitate colectivă din 15 mai 1992, semnatare a Memorandumului,
ghidându-se de scopurile și principiile statului ONU și a angajamentelor adoptate în cadrul OSCE, reconfirmă
aderența sa pentru scopurile și principiile Tratatului, considerându-l un instument important de asigurare a
stabilității și securității în regiune Eurasiatică(...)”.
 Comunitatea economică eurasiatică (EvrAzEs)

Comunitatea economică eurasiatică (EvrAzEs) este o organizație economică internațională, creată de

Părți în scopul avansării eficiente a procesului de formre a Uniunii vamale și a Spațiului economic Unic,
dar și în scopul realizării unor obiective suplimentare ce se leagă de aprofundarea integrarii în sfera
economică și în cea umanitară. Acordul de instituire a EvrAzEs-ului a fost semnat la 10 octombrie la 2000
și a intrat în vigoare la 30 mai 2001 după ce a fost ratificat de toate statele-memebre. Membrii fondatori ai
Comunității economice eurasiatice sunt cinci state: Belorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia și Tadjikistan.
La 25 ianuarie 2006 a fost semnat procesul verbal de aderare a Uzbekistanului la organizație, ca în
octombrie 2008 Uzbekistanul să-și sisteze activitatea din organele EvrAzES.
Din luna mai 2002 statutul de observatori de pe lângă EvrAzES îl dețin Ucraina și Republica Moldova,
iar din ianuarie 2003 și Armenia. De același statut se bucură Comitetul interstatal al aviației (MAK), Banka
Eurasiatică de Dezvoltare.
 Comunitatea economică eurasiatică (EvrAzEs)

În concordanță cu scopurile statutare și obiectivele Comunității și ghidându-se de principiile integrării

cu mai multe viteze, Belorusia, Kazahstanul și Rusia, în anii 2007-2010, au creat Uniunea Vamală și printr-
o planificare strategică adecvată propunându-și să formeze ulterior – Spațiul economic Unic al EvrAzES,
la care urmau să adere, atunci când vor ar fi pregătite, mai multe state din Comunitate, se stipulează în
documentele statutare ale EvrAzES.
Spațiul economic unic are ca prioritate strategică adoptarea unor măsuri comune care ar asigura
perspectiva sectorului energetic, luându-se în calcul securitatea energetică a statelor din EvrAzES,
formarea unei piețe comune a gazelor și petrolului pentru statele din EvrAzES.
Moscova considera că acest proiect ar facilita atragerea Ucrainei într-un proces de integrare mult mai
plenar și ar fi determinat statul ucrainean să renunțe la opțiunea de aderare la UE.
 Opțiuni integraționiste în Eurasia

Spațiul economic unic (SEU)

În decembrie 2009 la summitul non-formal de la Almata președinții Belorusiei, Kazahstanului și
Federației Ruse au aprobat Planul de acțiuni pentru anii 2010-2011 cu privire la formarea Spațiului
economic unic al celor trei state. Acesta prevedea elaborarea și semnarea în decurs de 2 ani, până la 1
ianuarie 2012, a 20 de acorduri internaționale, care să asigure crearea SEU și să dinamizeze raporturile
interstatale între statele postsovietice.
Zona liberului comerț
Țările din CSI au ajuns la un acord cu privire la liberul comerț. Liderii a 8 din 11 state din CSI au
ajuns la un acord nou care se referă la zona liberului comerț, dezbaterile au durat estimativ 17 ani. În
prima perioadă a proiectului, din lista produselor care se bucură de facilități au fost excluse metalele și
sursele energetice, acestea constituind baza exportului Rusiei.
 Precizări

Politica europeană de vecinătate (P.E.V.) a fost dezvoltată începând cu anul 2003, pentru a evita
apaișia unor noi linii de divizare între U.E. lărgită și vecinii săi și a consolida prosperitatea, stabilitatea și
securitatea tuturor.
Politica europeană de vecinătate (P.E.V.) a fost inițiată în Comunicarea Comisiei privind o Europă
lărgită, în martie 2003, fiind urmată de un document de strategie privind politica europeană de vecinătate,
din mai 2004, care stabilește în termeni concreți felul în care U.E. își propune să lucreze cu aceste state.
P.E.V. reprezintă o politică bilaterală între U.E. și fiecare țară parteneră și este completată și cu
cooperare multilaterală, cu inițiative regionale și subregionale.
Parteneriatul Estic a fost lansat în mai la Praga, Uniunea pentru Mrediterana (Euro-mediteranean),
cunoscută ca Procesul de la Barcelona, relansată la Paris, în iulie 2008, precum Sinergia Mării Negre,
lansată la Kiev, în februarie 2008.
VĂ MULȚUMESC!!!