Curente ale diplomației culturale

europene. Școlile europene de relații

internaționale

Dr.Octavian Sergentu
UNIVERSITATEA HYPERION
Diplomația culturală
- Statele își dezvoltă strategii în cadrul relațiilor
internaționale.

- Strategiile statelor sunt hard power sau soft power,

dar și smart power.

- În cadrul proceselor globalizării și a formării a unei

culturi a cunoașterii statelor adeseori recurg la
instrumente eficiente- soft power- flexibile care au ca
obiectiv realizarea politicii externe și promovarea
interselor naționale pe arena internațională, oferă noi
perspective de interconectare internațională.
 Diplomația culturală

Una dintre cele mai eficiente din tehnologii de comunicare este reprezentată de diplomația
culturală grație căreia statul poate:
a. să-și eficientizeze politica externă;
b. să-și consolideze prestigiul și reputația internațională;
c. să demonstreze că dispune de o societate deschisă și de valori democratice;
d. să influențeze asupra sistemului multipolar din cadrul sistemului internațional, care
reflectă diversitatea culturală și interdependența lumii;
e. să formeze un mediu atractiv pentru investițiile internaționale, să contribuie la o
dezvoltare a industriei tursimului;
f. cultura va fi prezentată ca o parte componentă importantă și care formează brandul țării;
g. poziționarea politicii statului ca având o proprie cultură sttrategică, un un înalt potențial
și coeficient intelectual, cultural și intelectual;
 Diplomația culturală

h. Schimbarea percepțiilor față de țară și formarea unei imagini pozitive față de valorile
și tipologia statului;
i. Diminuarea tendințelor negative față de țară și popor.
Diplomația culturală reprezintă politica statului în anumite sfere culturale:
 Cultura în politica externă;
 Aplicarea instrumentală a culturii și normelor culturale în activitățile politicii
externe;
 Indexarea factorilor culturali din activitatea dipolmatică care trebuie să realizeze o
interconectivitate și o bună înțelegere internațională, realizarea stabilității și păcii
internaționale prin depășirea barierelor culturale;
 Utilizarea factorilor culturali, ai artei și educației care au ca scop promovarea și
protejarea intereselor naționale pe arena internațională.
 Diplomația culturală
În relațiile internaționale sun utilizate modele tradiționale ale
diplomației culturale care sunt caracterizate prin specificul propriu a
abordărilor naționale atunci când sunt elaborate și realizate strategiile
de politică externă.
Primul model este un model care reflectă o politică externă
orientatativă a statului, care sistemic include cooperarea interculturală
în practica relațiilor internaționale, caracterizată printr-o centralizare
rigidă și un control direct din partea statului, iar politica interculturală
este realizată prin intermediul structurilor guvernamentale sau de
instituțiile special create de stat în alte state (Franța).
 Diplomația culturală
Al doilea model se bazează pe o implicare contextuală a statului, când
diplomația culturală este finanțată integral sau parțial de către guvern, iar
responsabilitatea administrativă sau de coordonare de înfăptuire a strategiei
politicii culturale a statului este delegată/ le revine organizațiilor non-
guvernamentale (Marea Britanie).
Al treilea model este cel al organizării decentralizate și care se bazează, pe de
o parte, pe un control relativ din partea statului și centralizarea activității
culturale internaționale, iar, pe de altă parte, pe o distanțare de putere, adică
MAE formulează principiile generale ale politicii culturale externe, iar
realizarea strategiei în practică aparține organizațiilor non-guvernamentale,
finanțarea cărora este înfăptuită de stat conform competențelor atribuite prin
lege (Germania).
 Diplomația culturală

Statele inaugurează instituții speciale și rețele ale a acestora care trebuie să realizeze
scopurile și obiectivele diplomației culturale iar acestea sunt coordonate de instituțiile din
sfera diplomației sau direct de către guvern.
Statele care nu dispun de resurse financiare și creative se limitează la oportunitățile pe care
le oferă reprezentanțele din exterior, adică strategia diplomației culturale este realizată de
către colaboratorii din reprezentanțele diplomatice.
Principalele institute ale diplomației culturale sunt centrele culturale din exterior, care se
remarcă prin universalitate și expun diverse forme de activitate culturală, în special seminarii
și conferințe, colocviuri, organizarea și promovarea scriitorilor, artiștilor, pictorilor, etc. ,
desfășurarea „Zilelor culturii” statului pe care-l reprezintă, organizarea cursurilor lingvistice,
realizarea unor programe mixte educaționale și culturale interguvernamentale/ interstatale,
lectura cărților și publicațiilor din propria țară, vizionarea filemelor, editarea publicațiilor,
organizarea unor întâlniri cu personalități culturale arhicunoscute etc.
 Diplomația culturală

Primele centre culturale au apărut la sf.sec.XIX-lea – înc.sec.XX-lea.

În anul 1883 în Franța a fost creată Alianța Franceză, care poate fi

considerată ca fiind prototipul centrelor culturale internaționale
contemporane. Cu timpul au fost create organizații similare și în alte
state: Societatea națională italiană Dante Aligheri(1889), Institutul
Francez (1907), Institutul Gete (1925), Consiliul Britanic (1934),
Institul Cervantes (1991), Institul Confucius (2004), Fundația „Lumea
Rusă”/ Fond Russkiy Mir(2007) etc.
 Curente ale diplomației culturale
europene. Școlile europene de
relații internaționale

Parteneriatul Estic s‐a încadrat plenar în

primele documente pe tema securității și
mai ales în ceea ce a însemnat «Doctrina
Solana» («Secure Europe in a better
world», 2003) pentru Europa – sub
impulsul dat de fostul Înalt Reprezentant
pentru Politică Externă și de Securitate Comună.
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

În «Doctrina Solana» se menționează că SUA fiind într‐o poziție dominantă

după războiul rece, totuși în lumea contemporană nici un stat nu este în măsură să
rezolve complexitatea problemelor considerând că poate să mizeze
exclusiv pe capabilitățile sale. În atare condiții s‐a ivit oportunitatea ca UE, alături
de SUA dar și cu alți jucători, să‐și asume răspunderea pentru securitatea globală și
să contracareze provocările și amenințările.
Javier Solana considera ca fiind amenințări de bază: conflictele
regionale, sărăcia, „guvernanța deficientă” (bad governance), răspândirea
armelor de exterminare în masă, terorismul și crima, dar și dependența
energetică. Doctrina Solana a fost concepută ca o proiecție imediată și a fost pusă
instantaneu în acțiune de către UE.
 Curente ale diplomației culturale europene. Școlile
europene de relații internaționale

Javier Solana insistă, prin doctrina sa, pe extinderea

zonei de securitate în jurul Europei și solicită edificarea
unor „inele de bună gestionare a țărilor” (a ring of well
governed countries). Totodată, autorul se pronunță pentru
consolidarea sistemului internațional de securitate
multilateral, în cazul ONU, NATO, MERCOSUR, ASEAN
și pune accentul pe extinderea numărului de state care pot
fi eficient gestionate.
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

În doctrină se precizează că UE trebuie să

coopereze cu partenerii săi, mai întâi de toate cu
SUA –„relațiile transatlantice nu pot fi
substituite”, dar și cu alte state, precum sunt
Rusia, Japonia, China, Canada și India.
 Europa secolului XXI

Există câteva curente privitoare la securitatea europeană:

Școala de la Wales se dezvoltă în cadrul așa zisei „teorii ai
emancipării” (emancipatory theory). Aceasta își are originea în
izvoarele Școlii de la Frankfurt ale cărui reprezentanți sunt
T.Adorno și J.Habermas. Această teorie a fost pentru prima dată
avansată de către K.Both la începutul anilor 1990 și simbolizează
noua mișcare europeană în direcția teoriei de securitate non-
americane. Emancipaționiștii își construiesc raționamentele pe
baza criticii aplicate conceptului realist al securității, unde
domină „forța” și „ordinea”, iar securitatea unui actor exprimă
insecuritatea altui actor. Ei se pronunță pentru un sistem de
securitate universală, în care o însemnătate centrală o joacă
individul și nu statele sau națiunile.
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

În anul 2007 K. Both a publicat studiul «Theory of World Security», care este
considerat pilonul teoriei emancipării. În cadrul acestuia autorul lansează ideea de
edificare a unui sistem de securitate globală, care să depă șească frontierele
naționale și care ar respinge „lupta animalică instinctivă a suprave țuirii”:
«Ideea securității globale reprezintă sinonimul libertății personalităților și a
grupurilor, încadrabilă libertății raționale a altora și egalității morale universale,
încadrabilă achitării inegalităților pragmatice».
Securitatea globală trebuie să fie fundamentată pe democra ția cosmopolită, care,
potrivit lui Both, „niciodată nu poate fi obținută prin intermediul războaielor și
revoluțiilor, pentru că în noua ordine globală astfel de resurse sunt inimaginabile.
Unul dintr gânditorii reprezentativ ai Școlii de la Wales este V.Johns care a editat
în anul lucrarea «Security, Strategy, and Critical Theory».    
Rita Floyd & Stuart Croft. European non-traditional security theory. EU GRASP Working Paper №1, February 2010. Seventh Framework
Programme: http://www.eugrasp.eu/wp1-european-non-traditional-security-theory-by-rita-floyd-stuart-croft), p.6
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

Cea de-a doua orientare în cadrul cercetărilor netradiționale este

reprezentată de „teoria securizării” (securitisation theory), care a fost
dezvoltată de Școala de la Copenhaga.
Teoria este elaborată pe baza ideii că în relațiile internaționale că orice
poate deveni un obiect al politicii imediate nu pentru că aceasta reprezintă o
amenințare, ci pentru că un actor important o proclamă ca reprezentând o
amenințare serioasă. Altfel spus, amenințarea devine amenințare, pentru că
este văzută și anunțată public (performative speech act) ca atare din partea
statului. Numai că securizarea (securitisation) există nu doar ca o consecință
a polarizării actorilor, ci după ce auditoriul o receptă ca existentă. Obținând
acceptul și legitimarea societății, actorul poate întreprinde măsuri și să evite
regulile și legile (legitimize the breaking of rules).
 Curente ale diplomației culturale europene. Școlile
europene de relații internaționale

După ce amenințarea este neutralizată apare următoarea etapă –desecurizarea

(desecuritisation), un proces care include chestiunile din sfera protecției și securității
și care revin în sfera politică, care remediază regulile democrației. Scopul final
constă în eliminarea de pe agenda zilei a subiectelor din sfera securității, nu doar
obținerea unei securizri. Un exemplu concludent îl reprezintă relațiile Germaniei și
Franței, care nu sunt supuse analizelor din sfera securității, pentru că ele reprezintă o
normalitate în cadrul relațiilor politice.  
Principalii reprezentanți ai Școlii de la Copenhaga sunt: Peter Hough -
«Understanding Global Security», Routledge, 2004; Barry Buzan - «People, States
and Fear», ECPR, 2007; William Bain - «The Empire of Security», Routledge, 2006.
 
Rita Floyd & Stuart Croft. European non-traditional security theory. EU GRASP Working Paper №1, February 2010. Seventh Framework Programme:
http://www.eugrasp.eu/wp1-european-non-traditional-security-theory-by-rita-floyd-stuart-croft
, , p.5.
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

Cea de-a treia orientare din cadrul cercetărilor critice este cea care revendică
„teoria insecurizării” (insecuritisation theory), elaborată de școala de la Paris, în
special de Michel Foucault și Pierre Bourdieu. Adepții acestei teorii –în special
D.Bigo – afirmă că „securitatea” reprezintă ceea ce aplici, adică securitatea
reprezintă o practică. În cadrul respectivei teorii a securității nu se pune accentul pe o
„necesitate antropologică”( precum o teorie a emancipării) sau ca un discurs public
(precum în teoria securizării), ci receptarea este văzută ca un proces al „securizării și
insecurizării frontierelor, identităților și a reprezentărilor despre ordine”.
D.Bigo scrie: „Securitatea nici într-un caz nu reflectă sporirea amenințărilor în
epoca contemporană, aceasta este o minimalizare a nivelului acceptării celuilalt;
aceasta este o tentativă a insecurizării care are loc zilnic pe care o realizează
profesionaliștii și consolidarea potențialului politic chemat să acționeze”.
 Curente ale diplomației culturale europene.
Școlile europene de relații internaționale

Teoreticienii Școlii de la Paris pun la îndoială conceptualizarea securității

enunțată de Școala de la Copenhaga afrimând că securizarea nu reprezintă un
rezultat al actului public care s-a încununat de succes, ci „sunt deciziile
birocratice zilnice, utilizarea tehnologiilor și practica raționalizării lui Weber”.
De asemenea cercetătorii de la Paris au ajuns la concluzia că noua sfera de
securitatea se caracterizează printr-o lipsă a delimitărilor tradiționale între
aspectele tradiționale cu caracter extern și intern.
Potrivt lui Bigo, sfârșitul bipolarității și ascensiunea Uniunii Europene au
contribuit la spălarea frontierelor între securitatea internă și externă. Colapsul
amenințărilor tradiționale a determinat agenții interni și externi să caute un sens
al existenței (raison d'etre), iar Uniunea Europeană propune un spațiu politic, în
care pot să interacționeze participanții interni și externi ai securității.
 Cercetările europene în sfera securității globale

În ultimele decenii, în Uniunea Europeană s-au activizat studiile

care reclamă problematica regională/ europeană și cele legate de
securitatea globală/ globalizare. Aidoma altor forțe planetare
europenii înțeleg că securitatea națională este una vitală în perioada
globalizării și este inseparabilă de tematica regională și contextul
regional, este una inseparabilă de cel globală.
Remarcăm cercetările Institutului Regal de relații internaționale
și pe cele ale Comitetului Militar J.Coleman din Bruxelles - «A
European Global Security Strategy: Offering Seven-League Boots to
Become a Global Actor».
 Cercetările europene în sfera
securității globale

Generalul Belgian propunea acum un deceniu o serie

de măsuri care trebuie să constituie nucleul strategiei
de securitate a UE.
În primul rând se enunță elaborarea unei strategii pe
termen lung al Uniunii Europene orientată spre o
apărare a valorilor comune și cu o delimitare elocventă a
amenințărilor.
În al doilea rând, strategia trebuie să fie recunoscută
de toate instituțiile și țările membre ca fiind una legitimă
și care coordonează acțiunile.
 Cercetările europene în sfera
securității globale
În al treilea rând, UE trebuie să dispună de resurse aferente
care pot fi accesate în caz de necesitate, spre exemplu, în cazul
intervențiilor: „strategia trebuie să fie consolidată prin resurse,
altfel, fără resurse, aceasta va rămâne doar pe hârtie“.
În al patrulea rând, se cere un model de adoptare a
deciziilor în caz de situații excepționale, care să excludă
divergențele dintre statele-membre.
În al cincilea rând, Serviciul European de Acțiune Externă
(SEAE) trebuie să-și asume calitatea de lider și rolul
coordonator în asigurarea securității comparativ cu rolul pe
care îl joacă Consiliul de Securitate Na țională în SUA.  
 Cercetările europene în sfera
securității globale
Unul dintre cele mai importante centre epistemologice ale Europei în sfera
securității globale este Institutul pentru securitate de pe lângă Uniunea
Europeană - „European Union Institute for Security Studies”.
În anul 2010 a publicat o cercetare care s-a întitulat ”Guvernanța Globală
2025”, în care sunt descrise problemele cheie ale securității globale și posibilile
scenarii de dezvoltare. Principalele amenințări sunt evaluate ca reprezentând
transferul puterii către actorii non-statali, care utilizând noile resurse de
comunicare nu întotdeauna acționează în beneficiul umanității, cum ar fi rețelele
criminale și cele teroriste.
Alte amenințări ale securității lumii sunt reprezentate de „statele fragile”, care
au nevoie de suport umanitar sau de pacificare; migrația; resurse naturale
insuficiente, dar sunt luate în calcul și riscurile legate de dezghețarea Arcticii și
revoluția biotehnologică.
 Cercetările europene în sfera
securității globale
În raportul Institutul pentru securitate de pe lângă Uniunea
Europeană se subliniază faptul că structurile existente în cadrul
unor state aparte, în organizațiile regionale sau grupurile nonformale
(G-20) nu sunt pe deplin eficiente în scopul rezolvării problemelor
globale și se cere ca aceste probleme să fie reglementate în baza unor
norme clare ale institutelor interna ționale. 
Sunt evidențiate 4 scenarii - ca fiind scenarii de dezvoltare probabile
în viitor.
Primul scenariu- „Abia menținându-se înot”- se consideră că crizele
vor fi depășite în cadrul sistemului existent. Institutele de securitate
rămân nereformate de către statele occidentale, singurele care vor fi
responsabile de securitatea globală, pe când statele emergente vor fi
concentrare pe propriile resurse și viziuni.
 Cercetările europene în sfera securității
globale

Cel de-al doilea scenariu- „Fragmentarea”- descrie o situație prin care

regiunile și statele puternice se vor reprezenta pe sine însele și vor tinde să
creeze autarhii puternice. Având în vedere globalizarea și interdependența dintre
state o astfel de abordare este una păguboasă.
Cel de-al treilea scenariu- ”Revigorarea concertului european”- cataclismele
ecologice din lume și conflictele serioase stimulează „o cooperare eficientă care
are ca scop remedierea problemelor globale”. În o atare situație jucători precum
China, India, Rusia își asumă responsabilitatea și aidoma „concertului european
din secolul al XIX-lea” garantează o dezvoltare stabilă și securitatea în lume. În
consecință clivajele dintre regiuni și veniturile populației se nivelează.
Global Governance 2025: At a Critical Juncture. The European Union Institute for Security Studies . Paris 2010.,
http://www.iss.europa.eu/uploads/media/Global__Governance_2025.pdf , C.15.
 Cercetările europene în sfera
securității globale

Ultimul scenariu - conflictual- descrie bătălia pentru

resurse și zonele de debușeu, dar și o cursă a înarmării.
Neîncrederea și tensiunile determină incontestabil faptul
că nu se poate realiza o reformare al sistemului de
Guvernare Globală.
 Cercetările europene în sfera
securității globale

Consiliul European pentru afaceri internaționale

(European Council on Foreign Relations) — reprezintă un
foarte important centru de cercetare în sfera securității.
În anul 2010 a fost publicat studiul „Iluzia ordinii în formarea Europei
multipolare”. Studiul se focalizează pe evaluarea situației geopolitice din
Europa, care s-a transformat într-un sistem multipolar:
"Chiar dacă europenii salutau cu bucurie nașterea unei lumi multipolare,
ei nu observau că în paralel se forma o Europă multipolară, caracteristică
printr-o competiție evidentă între principalele forțe de pe continent –UE,
Rusia și Turcia – pentru influența asupra noilor state apărute, care s-au
format după prăbușirea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei“.
 Ordinea Globală

1. Lumea nu se modifică și globalizarea nu trebuie percepută ca o ideologie

politică, ci ca un proces sau fenomen natural, la care participă atât omul cât și
statele.
2. Statele nu pot fi puse în antiteză cu globalizarea, pentru că este o construcție
ilogică și periculoasă.
3.Statele sunt cele care au (re)lansat proiectul globalizării.
4. Globalizarea nu poate fi percepută ca o formă instituțională de tipul guvern
mondial, parlament global, justiție globală (pentru că acestea solicită o organizare
ierarhică și rigidă/ totalitară, contrară spiritului civic și democratic) atâta timp cât
globalizarea se manifestă ca o formă care încurajează democrația și participarea
civică.
5. Globalizarea încurajează existența statelor, oferă modele și șanse de emancipare.
Vă mulțumesc