DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC CURS

Capitolul I
Organizațiile Internaționale Guvernamentale - înființare/organizare
O organizație interguvernamentală, denumită și organizație internațională
guvernamentală, este o formă de asociere a statelor suverane sau a altor organizații
interguvernamentale, întemeiată pe dispozițiile unui tratat, având un act constitutiv
și organe comune și având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor sau
organizațiilor care o compun. Articolul 2 al Convenției de la Viena privind dreptul
tratatelor (1969) definește organizațiile internaționale ca fiind "organizațiile
interguvernamentale". Comisia de Drept Internațional a propus definiția următoare:
"o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe
comune și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre."
Pentru a beneficia de personalitate juridică internaţională, o organizaţie
internaţională trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive:
1. să fie constituită din state în calitate de membri;
2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre;
3. să aibă o structură instituţională proprie (formată din organe cu funcţionare
permanentă sau periodică şi cu atribuţii determinate de tratatul constitutiv), capabilă
să adopte acte opozabile membrilor organizaţiei.
La aceste elemente, doctrina mai adaugă şi necesitatea conformităţii organizaţiei cu
normele dreptului internaţional.
Odată întrunite aceste elemente, organizaţia internaţională dobândeşte personalitate
juridică internaţională, distinctă de cea a statelor membre.
Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică
internaţională cu un caracter limitat şi specializat, legat de scopul şi de funcţiile
specifice determinate la constituire. Personalitatea juridică internaţională conferă
organizaţiilor internaţionale următoarele drepturi:
1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state terţe sau cu alte organizaţii, cu
excepţia cazurilor în care actul constitutiv interzice acest lucru;
2. de a stabili şi menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre
acreditate pe lângă ele şi de a numi misiuni proprii pe lângă state membre, state terţe
sau alte organizaţii internaţionale;
3. de a înainta plângeri internaţionale pentru daunele suferite de organizaţie sau de
reprezentanţii săi;
4. de a-şi constitui şi gestiona resursele financiare.
De asemenea, organizaţiile internaţionale dobândesc şi o serie de obligaţii, în
temeiul personalităţii lor internaţionale. Astfel, ele sunt obligate să respecte dreptul
internaţional şi să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu normele acestuia.
Organizaţiile internaţionale mai au şi unele competenţe specifice, cum ar fi:
- competenţa normativă – de a elabora norme sau reguli convenţionale de drept
internaţional;
- competenţa de control sau de sancţionare în raporturile cu statele membre.
Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai importantă organizație
internațională din lume. Fondată pe 24 octombrie 1945, după Al Doilea Război
Mondial, la San Francisco, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat
din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”,
„respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea
dreptului internațional”. Sediul central al organizației este la New York.
Organizația Națiunilor Unite este compusă din cinci entități:
1) Adunarea Generală ONU:
 discută recomandări sau sugestii date statelor membre sau Consiliului de
securitate al ONU;
 decide admiterea de noi membri, conform propunerilor date de Consiliul de
Securitate ONU;
 adoptă bugetul;
 alege membrii temporari ai Consiliului de securitate ONU, toți membrii
Consiliului Economic și Social, Secretarul general ONU, după propunerea
acestuia din partea Consiliului de securitate ONU și a 15 judecători de la
Curtea Internațională de Justiție; fiecare țară are un vot.
2) Secretariatul ONU:
 susține alte agenții specializate;
 este votat de Adunarea Generală ONU și are un mandat de 5 ani
3) Curtea Internațională de Justiție:
 ia decizii cu privire la disputele dintre state și emite decizii cu valoare legală
 cei 15 judecători sunt aleși de Adunarea Generală ONU și au mandate pe 9
ani
4) Consiliul de Securitate ONU:
 responsabil pentru menținerea păcii la nivel internațional;
 poate adopta rezoluții;
 are 15 membri: membrii permanenți cu putere de veto (China, Franța, Rusia,
Marea Britanie și Statele Unite) și 10 membri aleși
5) Consiliul Economic și Social ONU:
 responsabil pentru comunicarea dintre state pe domeniile economic și social
 coordonează cooperarea dintre agențiile specializate
Capitolul II
State atipice în Dreptul internațional public
Statul este o instituţie având ca suport o grupare de indivizi, aşezată pe un teritoriu
anume, având capacitatea de a-şi stabili propria competenţă şi organizată în vederea
desfăşurarii unor activităţi cuprinse în funcţiile executivă, jurisdicţională şi
legislativă. Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional
public, în calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de
suveranitate: de altfel, suveranitatea este cea care asigură "baza politică şi juridică a
calităţii statului ca subiect de drept internaţional".
Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 1933
cuprinde un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Art. 1 al acestei
convenţii stabileşte că statul, ca persoană în dreptul internaţional, trebuie să aibă
următoarele caracteristici:
1) Teritoriul reprezintă spaţiul în cadrul căruia se exercită suveranitatea de stat.
Elementele teritoriului sunt: solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială,
spaţiul aerian.
2) Populaţia este colectivitatea umană aflată în mod permanent sau temporar pe un
anumit teritoriu, formată din cetăţeni ai statului respectiv, precum şi din cetăţeni
străini şi apatrizi.
3) Autoritatea guvernamentală reprezintă ansamblul de organe care exercită
prerogativele suveranităţii în limitele teritoriului determinat şi asupra populaţiei
aflate pe acest teritoriu.
4) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, denumită şi "independenţă", a fost
considerată de jurişti ca Charles Rousseau şi Guggenheim ca fiind criteriul decisiv
în determinarea existenţei statului.
Practica este uneori în dezacord cu teoria. Există o serie de situaţii în care entităţile
nu corespund perfect criteriilor definite mai sus.
Vaticanul a apărut în urma Pactului de la Laterano, semnat cu Benito Mussolini la
11 februarie 1929, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea. Prin acest pact, Biserica
şi guvernul italian au încheiat disputa începută în anul 1870, ca urmare a pierderii
Statelor Pontificale. Acordul stabilea crearea unui mic stat independent, garanta
libertatea totală a Papei şi dreptul de reprezentare diplomatică (prin nunţi papali). Cu
o suprafaţă de 0,44 km² şi 1000 de locuitori este ţara cea mai puţin întinsă şi populată
din lume. Este, de fapt, o enclavă în oraşul Roma, cu care are o frontieră de 4 km.
Vaticanul este o monarhie absolutistă sacerdotală. Papa exercită o funcţie dublă: este
şeful spiritual al Bisericii, dar şi conducătorul Vaticanului. El reprezintă puterile
legislativă, executivă şi judiciară şi este ales prin votul cardinalilor.
Limbile oficiale sunt italiana şi latina. Moneda este, în urma unui acord cu Uniunea
Europeană, euro.
Teritoriul este considerat neutru şi inviolabil. Neutralitatea sa a fost violată în
practică în mai multe rânduri mai ales de către Germania şi Italia fascistă în timpul
celui de-al doilea război mondial.
Cu toate că Vaticanul are o dimensiune redusă, nu-i lipsesc caracterele unui teritoriu
statal. Deşi se apropie de zero, procentul natalităţii pe acest teritoriu nu prejudiciază
existenţa populaţiei. Cetăţenia este specială şi funcţională. Se dobândeşte în condiţii
determinate de exercitarea unor funcţii religioase, de rang şi domiciliu. La dispariţia
acestor condiţii cetăţenia se pierde fără să afecteze cetăţenia originară.
În practică, se consideră că personalitatea juridică a Vaticanului nu este deplină (nu
întruneşte toate elementele deplinei statalităţi). Are jurisdicţia suverană, dar nu
suveranitate deplină. Are organizare administrativă în probleme religioase, dar nu
exercită ansamblul competenţelor statale în măsura în care Italia îşi aduce o
contribuţie importantă la funcţionarea serviciilor publice (apă, gaz, electricitate,
transport în comun).4 Tot Italiei îi revine sarcina exercitării anumitor prerogative
internaţionale care afectează direct sau indirect Sfântul Scaun.
Chiar dacă are un statut apropiat de cel al unui stat, Vaticanul este o entitate
particulară, un stat atipic. Beneficiază, de altfel, de statutul de observator în cadrul
Naţiunilor Unite.
Capitolul III
Raportul între dreptul convențional și dreptul cutumiar
Cât priveşte raportul dintre tratat şi cutumă, din practica CIJ, se desprind următoarele
reguli:
- normele prevăzute în tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte state terţe sau pot fi
impuse ca reguli cutumiare;
- tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să existe în paralel;
- în caz de îndoială, tratatele se interpretează potrivit dreptului cutumiar, ale căror
norme, dacă au caracter imperativ, vor avea prioritate faţă de tratat.
Codificarea permite transformarea unei reguli cutumiare în regulă convenţională
între statele care vor deveni părţi ale tratatului de codificare.
Nu există fenomen de substituţie, de absorbţie între tratat şi cutumă. În preambulul
Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) se arată că: “Normele
cutumiare de drept internaţional vor continua să guverneze problemelecare nu sunt
expres reglementate prin dispoziţiile prezentei convenţii”, ceea ce demonstrează că
între cele două izvoare se manifestă raporturi de complementaritate.
Raportul dintre tratat şi cutumă nu exclude posibilitatea ca norme conţinute în tratate
să fie acceptate, pe lângă statele părţi, şi de alţi membri ai comunităţii internaţionale.
Articolul 38 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969)
stipulează că “niciuna dintre prevederile art. 34-37 nu se opune ca o regulă enunţată
într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terţ, ca regulă cutumiară de drept
internaţional recunoscută ca atare”.
O distincţie trebuie făcută între tratatul care creează reguli noi ce pot fi acceptate
drept cutumă, şi tratatul care codifică sau reflectă în dispoziţiile sale cutuma.
Problema a fost analizată de CIJ în cauza privind Platoul Continental al Mării
Nordului din 20 februarie 1969. În speţă, Curtea a precizat că domeniile acoperite
de regulile cutumiare şi cele conţinute în tratate nu se suprapun şi nu au conţinut
identic: “chiar dacă norma cutumiară şi norma din tratat ar avea acelaşi conţinut, nu
ar fi un motiv pentru CIJ să considere că încorporarea normei cutumiare într-un tratat
ar trebui să înlăture aplicabilitatea sa”. În concluzie, tratatele şi cutumele având
acelaşi conţinut pot exista în paralel.
Dubla consacrare a unei norme de drept internaţional în două izvoare distincte
înlesneşte determinarea sa, tratatul fiind un izvor al dreptului internaţional care, spre
deosebire de cutumă, o concretizează într-un timp mult mai scurt decât aceasta, îi
conferă un conţinut precis şi mai clar, iar dovada normei este substanţial înlesnită
prin consemnarea ei în scris.
Capitolul IV
Cutuma ca izvor de drept internațional public
Cutuma, cel mai vechi izvor de drept internaţional dar şi al dreptului în general,
reprezintă „o regulă nescrisă cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept dintr-
un sistem juridic determinat”.
Articolul 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o consacră ca izvor de drept
în următorii termeni: “o dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”. Pentru
ca practica statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată
cutumă potrivit dreptului internaţional, trebuie să întrunească cumulativ elemente de
ordin material şi subiectiv, să aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat
şi repetat, să fie acceptată de către subiectele dreptului internaţional public ca o
regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de curtoazia internaţională. Practicile
menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică şi nu
atrag răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-
au transformat, în timp, în reguli cutumiare (imunităţile şi privilegiile diplomatice);
de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanţe (de exemplu, anumite
reguli de ceremonie aplicate diplomaţilor).
Cutuma internaţională este o regulă opozabilă tuturor acelor state care nu se opun
formal creării sale. Pentru a putea deveni o cutumă universală, o regulă trebuie să fie
recunoscută de către majoritatea reprezentativă a statelor.
Curtea Internaţională de Justiţie a precizat că, pentru ca o regulă convenţională să
fie considerată cutumă, “este suficient ca participarea să fie largă şi reprezentativă,
cu condiţia ca să fie prezente toate statele interesate în mod deosebit de acea
cutumă”. Numărul statelor interesate variază, în funcţie de obiectul acelei reguli şi
în funcţie de mărimea spaţiului teritorial pe care cutuma ce urmează a fi elaborată se
aplică, deoarece există cutume ce se aplică numai la un nivel regional, sau local (CIJ,
Cauza dreptului de tranzit pe teritoriul indian, 1960).
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă fie pentru
a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Se impune o distincţie între două elemente constitutive şi anume elementul material
- consuetudo sau practica, şi elementul psihologic sau subiectiv - opinio juris sive
necessitatis, acceptat ca fiind dreptul.
Pentru a se putea invoca existenţa unei norme cutumiare, cele două elemente trebuie
întrunite cumulativ.
Până în secolul trecut, elementul material a avut caracter exclusiv în constituirea
cutumei. Este constituit din practica subiectelor de drept internaţional care are
incidenţă asupra relaţiilor internaţionale.
Cutuma se naşte din folosinţa fondată pe precedente pozitive (acţiuni) sau negative
(omisiuni, abţineri). Folosinţa trebuie să fie continuă şi generală. Practica trebuie să
fie dictată de sentimentul unei obligaţii juridice şi nu de motive de oportunitate
politică.
Precedentele sunt actele care emană de la diverse organisme statale, acte adoptate de
organele specializate în relaţii externe, hotărâri ale curţilor internaţionale de justiţie,
sentinţe arbitrale, declaraţiile organizaţiilor internaţionale.
Simpla repetare generală, uniformă şi îndelungată a unei anumite conduite nu este
suficientă pentru a fi considerată cutumă. Este necesar ca respectarea conduitei să
fie motivată de convingerea că ea reprezintă şi se impune ca o obligaţie juridică.
Elementul psihologic oferă şi răspunsul la întrebarea legitimă privind momentul de
la care se consideră că ne găsim în prezenţa unei cutume: atunci când oricare dintre
participanţii la viaţa internaţională are convingerea că ceilalţi se vor comporta
conform conduitei ce formează obiectul respectivei practici.
Convingerea explică formula opinio juris sive necessitatis, element care ne ajută să
facem diferenţa între cutuma de uzanţă şi cea de curtoazie.
Există, într-adevăr, în viaţa internaţională, o multitudine de uzanţe, de practici
destinate cel mai adesea păstrării caracterului amical al relaţiilor internaţionale. Ele
sunt respectate de majoritatea statelor dar nu constituie reguli cutumiare deoarece le
lipseşte elementul care să le recunoască caracterul obligatoriu. Statele le aplică din
proprie iniţiativă, dar nu se consideră în nici un fel legate prin respectarea lor.
Dimpotrivă, în cazul unei cutume, atitudinea subiectului de drept trebuie să fie
“motivată de conştiinţa unei îndatoriri” (CPIJ, Cauza Lotus, 1927). “Statele
interesate trebuie să aibă convingerea că se conformează unei obligaţii juridice”
(CIJ, Cauza platoului continental al Mării Nordului, 1969).
Succesiunea în timp a celor două elemente prezintă anumite probleme. În mod
obişnuit este acceptat faptul că elementul material premerge existenţa unei opinio
juris, practica uniformă determinând apariţia treptată a convingerii de a acţiona în
conformitate cu o regulă juridică. Dreptul contemporan a demonstrat că există o
cutumă “sălbatică”, al cărei proces de elaborare este accelerat, dacă nu chiar inversat,
în sensul că elementul psihologic precedă practica sau apare în acelaşi timp cu ea.
Adunarea Generală ONU a fost locul privilegiat al acestei evoluţii în domenii cum
ar fi dreptul mării (crearea prin cutumă a Zonei Economice Exclusive, de exemplu).
Se apreciază că dacă un stat a formulat obiecţiuni în procesul de formare al cutumei,
aceasta nu îi poate fi opozabilă. Atunci când constată că o regulă juridică pe care nu
o aprobă este pe cale să îmbrace forma unei cutume, un stat are întotdeauna
posibilitatea să se declare împotriva ei.
În acest caz statul trebuie să îşi arate opoziţia într-un mod clar şi constant. Astfel, în
cauza privind Zonele de pescuit anglo-norvegiene din anul 1951, CIJ a declarat că
„normele cutumiare existente privind lăţimea mării teritoriale nu sunt opozabile
Norvegiei, aceasta fiind întotdeauna împotriva oricărei aplicări a regulii menţionate,
în ceea ce o priveşte”.
Regula cutumiară, când se demonstrează existenţa celor două elemente constitutive,
beneficiază de prezumţia acceptării unanime. Ea se impune şi noilor state apărute
după încheierea procesului cutumiar. Lor li se permite să interpreteze normele
cutumiare deja existente sau să aibă iniţiativa lansării unor reguli noi.
În faţa dificultăţilor pe care le prezintă punerea în aplicare a dreptului nescris grija
pentru siguranţa juridică determină comunitatea internaţionala să codifice regulile
cutumiare. Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi
sistematizare a normelor dreptului internaţional public în scopul asigurării unităţii
lor, a precizării conţinutului şi a înlăturării eventualelor contradicţii dintre ele. Mai
poate fi definită ca fiind „operaţiunea de conversie a regulilor cutumiare într-un corp
de reguli scrise, grupate sistematic”.
Articolul 15 din Carta ONU defineşte codificarea ca fiind “formularea mai exactă şi
sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile în care există deja o
practică de stat consecventă, precedente şi opinii doctrinare”. Obiectul codificării l-
au constituit, în primul rând, normele cutumiare.
Procesul de codificare răspunde a priori unui obiectiv de siguranţă juridică care
urmăreştesăreunească într- un singur text reguli cutumiare adeseori dispersate a
cărorexistenţă este uneori dificil de dovedit.
Procesul nu se mulţumeşte să fixeze într-un text scris starea de drept asupra unei
probleme fiind însoţit adesea de o mişcare de dezvoltare progresivă a dreptului
internaţional care va avea ca finalitate afirmarea unor reguli noi.
Codificarea neoficială este rezultatul cercetării ştiinţifice - doctrina juridică. Deşi nu
este obligatorie pentru state, poate oferi elemente utile codificării oficiale, practicii
statelor şi jurisprudenţei internaţionale.
Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale sau al conferinţelor şi are caracter obligatoriu.
Carta Naţiunilor Unite (art. 13) a încredinţat Adunării Generale misiunea de “a
încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional precum şi codificarea sa”.
În anul 1947 a fost creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării
dreptului internaţional – Comisia de Drept Internaţional, alcătuită din treizeci şi
patru de membri, specialişti în drept internaţional, aleşi de către Adunarea Generală
pentru un mandat de cinci ani.
Un alt organism cu atribuţii în domeniul codificării este Comisia ONU pentru drept
comercial internaţional creată în anul 1966 şi formată din 36 de membri,
reprezentanţi ai statelor membre. A treia conferinţă a ONU privind dreptul mării a
permis în mod efectiv codificarea regulilor privind lăţimea apelor teritoriale,
rezultatul fiind dezvoltarea dreptului şi consacrarea Zonei Economice Exclusive.
(vezi infra p. 220)
Alte codificări cu valoare deosebită sunt: Convenţia privind relaţiile diplomatice
(Viena, 1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia
privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).
Capitolul V
Regimul juridic al mării teritoriale
Marea teritorială (sau apele teritoriale) desemnează spaţiul marin cuprins între
teritoriul unui stat şi apele sale interioare pe de o parte, şi marea liberă pe de altă
parte.
Statul îşi exercită, ca şi în cazul teritoriului terestru, suveranitatea asupra mării
teritoriale şi a apelor interioare.
Marea teritorială corespunde zonei maritime adiacente apelor interioare asupra
cărora se exercită suveranitatea unui stat. Articolul 2 din Convenţia privind dreptul
mării de la Montego Bay (1982) arată că „suveranitatea se întinde asupra spaţiului
aerian de deasupra mării teritoriale, asupra fundului acestei mări şi asupra subsolului
său.”
Delimitarea mării teritoriale a statului a fost multă vreme fixată la trei mile marine,
fără însă ca această limită să fi fost vreodată unanim acceptată.3
În sec. al XIX-lea această limită corespundea distanţei la care putea fi lansată o
ghiulea de tun. Ea s-a extins ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare
stabilitate regula celor 6 mile marine, iar ulterior, la Conferinţa de la Geneva privind
dreptul mării din anul 1958 s-a recunoscut dreptul statelor de a-şi stabili lăţimea
mării teritoriale între 3 şi 12 mile marine.
Preocupate să îşi extindă limita mării teritoriale în scopul accesului neîngrădit la
exploatarea economică a zonelor de coastă, în anii ’70, unele state sud-americane şi-
au lărgit marea teritorială până la 200 mile marine.
Apariţia şi consacrarea conceptului de zonă economică exclusivă prin Convenţia din
1982 asupra dreptului mării a făcut posibilă stabilirea unei limite acceptate de 12
mile marine pornind de la liniile de bază pentru toate statele.
Limita interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale o constituie linia de
bază. Aceasta poate fi de două feluri: normală, la litoralul fără sinuozităţi; dreaptă,
la celelalte, fiind o linie ce uneşte punctele extreme ale formaţiunilor de insule,
stânci, etc. strâns legate de uscat şi punctele cele mai avansate ale litoralului.
Limita exterioară a mării teritoriale este o linie paralelă cu linia de bază, aflată la 12
mile marine de aceasta. Porţiunea de mare aflată între linia de bază dreaptă şi ţărm
face parte din apele interioare ale statului.
Statele arhipelag au prevăzut un mecanism de delimitare specific. Întinderea mării
teritoriale, a zonei economice exclusive şi a platoului continental se calculează
începând cu liniile care înglobează insulele ce intră în componenţa statului.
În apele maritime sunt cuprinse şi golfurile cuo deschidere spre marea mai mică de
24 mile maritime (această distanţă reprezentând dublul lăţimii acceptate pentru
marea teritorială), precum şi golfurile „istorice” care, deşi au o deschidere mai mare
de 24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape
interioare din considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au
fost folosite în mod exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt
Golful Hudson (Canada), Golful Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franţa).
Golfurile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria apelor
maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenţii
pe care le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementărileprivind
regimul juridic şi folosinţa acestora aparţin fiecăruia dintre state pentru partea care
îi revin.
Potrivit articolului 7 al Convenţiei de la Montego Bay : ,,Acolo unde coasta este
profund răscroită şi decupată, sau dacă există un şir de insule de-a lungul coastei, în
apropierea imediată a acesteia, metoda liniilor drepte care unesc punctele apropiate
poate fi utilizată pentru a trasa linia de bază începând cu care se măsoară lăţimea
mării teritoriale”.
Statul riveran este obligat să respecte „dreptul de trecere inofensivă” de care
beneficiază navele străine în marea sa teritorială. Se aplică atât navelor comerciale
cât şi navelor de război cu condiţia ca acestea din urmă să nu exercite activităţi „care
să aducă atingere păcii, ordinii sau securităţii statului riveran”.
Regula expusă mai sus, de origine cutumiară, a fost reluată şi precizată în Convenţia
de la Montego Bay. Aceasta permite o trecere laterală (în tranzit) şi perpendiculară
în ceea ce priveşte intrările şi ieşirile din porturi.
Potrivit art. 8 al Convenţiei din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea
unei nave prin marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă:
ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale
sau independenţei politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar dreptului
internaţional; efectuează manevre sau exerciţii cu arme de orice fel; culege
informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau securităţii statului riveran;
desfăşoară acte de propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale
securităţii; permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a oricăror aparate
de zbor; îmbarcă, debarcă sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine sau
orice alte instalaţii în măsură să efectueze cercetări subacvatice; îmbarcă sau debarcă
mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran; săvârşeşte
acte de poluare gravă a mediului; desfăşoară activităţi de cercetare, pescuit sau orice
alte activităţi care nu au o legătură directă cu navigaţia.
Condiţiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite
de legislaţia internă a fiecărui stat care are ieşire la mare. Statul riveran nu poate
împiedica trecerea inofensivă prin marea sa teritorială, dar poate delimita în
cuprinsul acesteia zone maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor
străine de orice fel sau numai a unor categorii de nave.
De asemenea, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite zone
şi poate lua măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice trecere care nu
este inofensivă.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de cercetare penală sau
de arestare a unor infractori cu privire la faptele penale săvârşite la bordul navei
numai dacă: consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost
încălcată ordinea publică în marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de
căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru
reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislaţiei sale de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de
vizită, de reţinere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al
documentelor navei, al încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de
confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru
încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel
privitoare la regimul mării teritoriale poate continua şi după ieşirea în marea liberă
a navei infractoare.
În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran, de regulă, nu poate opri o navă aflată
în trecere inofensivă în scopul exercitării jurisdicţiei civile asupra persoanelor aflate
la bordul navei, dar poate lua faţă de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru
obligaţii asumate în legătură cu trecerea.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se
bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. În cazul în care
nava respectivă sau echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran nava poate fi
obligată să părăsească marea teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru
orice prejudiciu produs de navă sau de echipaj revine statului de pavilion.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele
state, inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte nave
submersibile au obligaţia ca în marea teritorială să navige la suprafaţă şi să arboreze
pavilionul naţional.
Numeroase spaţii maritime nu sunt supuse suveranităţii absolute a statului riveran.
Aceste spaţii, în care autoritatea recunoscută a statului este restrânsă sunt: platoul
continental, zona contiguă şi zona economică exclusivă (ZEE).
Capitolul VI
Imputabilitatea - condiție pentru angajarea răspunderii penale
internaționale
Deşi statele par a fi reale pentru cetăţenii lor, totuşi acestea sunt doar abstracţiuni
juridice. Asemănător persoanelor juridice din dreptul intern, statele acţionează în
mod necesar prin organe sau agenţi. Regulile de imputare specifică actorii a căror
conduită poate angaja răspunderea statului, într-un cadru general sau specific. Ar
trebui menţionat că problema aici este una de răspundere pentru o conduită ce se
pretinde că încalcă obligaţiile internaţionale existente a statului. De aceea nu ne
interesează problema oficialilor cărora le revin în concret acele obligaţii. Doar
oficialii de prim rang ai statelor [şeful de stat sau de guvern, ministrul afacerilor
externe, şi unii diplomaţii în anumite condiţii; a se vedea articolul 7 din Convenţia
de la Viena (1969)] au o autoritate ce obligă în mod inerent statul; alţi oficiali
acţionează în baza unor puteri exprese sau aparente (articolul 46 din aceeaşi
convenţie). Dimpotrivă, orice oficial al statului, chiar la nivel local sau judeţean,
poate săvârşi un act internaţional ilicit atribuit statului – de exemplu, o unitate de
poliţie sau jandarmerie ce torturează un prizonier sau rechiziţionarea de către un
primar a unei întreprinderi.
Un exemplu clar de atribuire a unei conduite efectuate de către un agent al statului
faţă de un alt stat a fost scufundarea la data de 10 iulie 1985 a navei organizaţiei
Greenpeace, Rainbow Warrior, în portul Auckland (Noua Zeelandă). Guvernul
francez a admis ulterior că explozibilul a fost plantat pe navă de către agenţi ai
Direcţiei Generale de Securitate Externă, ce au acţionat pe baza ordinelor primite.
Noua Zeelandă a pretins şi a primit scuze şi compensaţii pentru violarea suveranităţii
sale. Aceasta acţiune a fost net separată de prejudiciul cauzat Greenpeace,
organizaţie non guvernamentală, şi naţionalului olandez care a fost ucis în explozie.
Au fost încheiate acorduri separate pentru a reglementa compensaţiile datorate
acestora.
Pe de altă parte, un stat nu poate în mod normal să garanteze siguranţa naţionalilor
străini aflaţi pe teritoriul său sau securitatea bunurilor ori succesul investiţiilor
acestora. În legătură cu orice ofensă produsă, va există o anumită implicare a însăşi
statului, adică a guvernului unui stat, prin conduita de care este acuzat. Un stat în
general va fi răspunzător doar pentru conduita organelor sale sau a oficialilor, ce au
acţionat într-o asemenea calitate (articolul 4 al Proiectului privind răspunderea
statelor). Actele pur private nu vor angaja răspunderea statului, deşi statul poate, în
anumite circumstanţe, să fie făcut răspunzător pentru greşeala de a nu fi prevenit
acele acte, sau pentru că nu a luat măsuri de pedepsire a persoanelor responsabile.
Pe de altă parte, sfera răspunderii statului pentru actele oficiale este largă, iar
definiţia organului este şi ea comprehensivă şi inclusivă. Nu există distincţie
relevantă fundamentată pe rangul oficial al oficialilor în ierarhia statului. Atât timp
cât aceştia acţionează în capacitatea lor oficială, răspunderea se angajează. În plus,
nu există vreo delimitare fundamentată pe caracterul executiv central sau local al
organelor. Răspunderea poate fi angajată pentru acte atât ale oficialilor din teritoriu
cât şi a oficialilor locali. De asemenea, clasificarea puterilor este fără relevanţă: în
principiu, conceptul de organ acoperă atât oficialii din legislativ, executiv cât şi din
justiţie la toate nivelele instanţelor de judecată (articolul 4).
Acţiunea sau omisiunea oricărui organ sau oficial sunt imputabile statului dacă
acestea au acţionat în această calitate la momentul respectiv, chiar dacă acestea ar fi
acţionat ultra vires. Într-adevăr, statul poate fi răspunzător pentru conduita care este
evident săvârşită prin abuz de autoritate, dacă oficialii au acţionat dintr-o poziţie
oficială. Spre exemplu, în cauza Caire un naţional francez a fost împuşcat şi ucis de
membri ai armatei mexicane în Mexic, după ce a refuzat să le dea banii pe care
aceştia îi cereau. Instanţa a reţinut că pentru ca acţiunea ultra vires a oficialilor să fie
imputabilă statului, „aceștia trebuie să acționeze cel puțin cu aparența organului sau
oficialului competent sau aceştia trebuie să uzeze de puteri şi de metode specifice
calităţii lor oficiale”. În cauză răspunderea statului este antrenată „având în vedere
faptul că aceştia au acţionat în calitatea lor de ofiţeri şi au utilizat mijloace aflate la
dispoziţia lor în virtutea calităţii lor”. În mod asemănător, în cauza Youmans,
cetăţeni americani reţinuţi într-o casă de o bandă au fost ucişi după ce soldaţii trimişi
să disperseze banda, contrar ordinelor primite, au deschis focul asupra casei, forţând
pe cei din interiorul casei să iasă. Instanţa a reţinut că răspunderea statului este
angajată deoarece „la momentul săvârşirii acestor acte făptuitorii erau în timpul
serviciului sub o supraveghere strictă şi în prezenţa unui ofiţer la comandă”. Aceeaşi
instanţă a apreciat că: „Soldaţii ce cauzează prejudicii personale sau comit distrugeri
nejustificate sau jefuiesc, acţionează întotdeauna în dispreţul unor reguli stabilite de
o autoritate superioară lor. Răspunderea statului pentru asemenea fapte ar putea să
nu fie angajată în cazul în care s-ar aprecia că oricare dintre actele comise de soldaţi
în contradictoriu cu instrucţiunile sale, a fost tot timpul considerat drept un act
personal”. Pe de altă parte un stat nu este răspunzător pentru actele bandelor sau
indivizilor privaţi. Conduita lor va fi imputabilă statului numai dacă aceştia au
acţionat în fapt sub autoritatea sau controlul acelui stat (articolul 9), sau dacă statul
îşi asumă actele lor ca fiindu-i proprii (în terminologie common law , „le ratifică”)
– articolul 11. În cauza Personalul diplomatic şi consular de la Teheran, Curtea
Internaţională de Justiţie a reţinut că deşi iniţial studenţii ce au preluat controlul
ambasadei Statelor Unite ale Americii de la Teheran nu au acţionat ca agenţi ai
Iranului, un decret ulterior din partea Aiatolahului Khomeini a subscris la ocuparea
ambasadei şi a „transformat ocuparea ambasadei şi detenţia ostaticilor în acte ale
statului Iran. Militanţii, autori ai invaziei şi răpitori ai ostaticilor, au devenit astfel
agenţi ai statului Iran, pentru ale căror acte statul însuşi este răspunzător
internaţional”.
În mod asemănător, statul este răspunzător dacă autorităţile acţionează în înţelegere
cu bandele, sau participă la violenţa declanşată de o bandă. În orice caz, tribunalele
internaţionale solicită o dovadă puternică a unei asemenea înţelegeri.
În plus, conduita care nu este imputabilă statului pentru că nu este atribuită agenţilor
sau organelor sale ar putea totuşi să fie atribuită statului deoarece acesta a eşuat în
executarea anumitor obligaţii de a preveni asemenea conduită. De exemplu, în cauza
Personalul diplomatic şi consular de la Teheran, Iranul a fost ţinut răspunzător pentru
încălcarea obligaţiilor sale speciale de a a asigura protecţia personalului şi localurilor
ambasadei şi consulatului, chiar înainte de a-şi asuma actul ocupării de către studenţi
a ambasadei. Obligaţia de a controla banda este îndeosebi importantă atunci când
banda, mulţimea este într-un anume fel sub controlul autorităţilor.

Ca alte sisteme de drept, dreptul internaţional nu limitează imputabilitatea conduitei

la sfera oficialilor obişnuiţi sau a organelor statului; de asemenea, imputabilitatea se
extinde la conduita realizată de alte persoane care sunt autorizate de stat să acţioneze
sau care cel puţin se află sub controlul, supravegherea sau îndrumarea acestuia. De
exemplu, în cauza Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua,
Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că: „Pentru ca această conduită (a contras)
să dea naştere la răspunderea juridică a Statelor Unite, va trebui în principiu să se
dovedească că acest stat a avut un control efectiv asupra operaţiunilor militare sau
paramilitare cu prilejul cărora au fost săvârşite faptele de care este acuzat”.
Este foarte adevărat că acest standard a fost criticat de majoritatea celor din Camera
de Apel a Tribunalului pentru fosta Iugoslavie în cauza Tadić, preferându-se ca
punct de plecare un „control general dincolo de finanţarea sau echiparea unor
asemenea forţe şi implicarea la participarea şi supervizarea operaţiunilor militare”.
Totuşi, problema în această din urmă cauză nu a fost aceea de a stabili răspunderea
statului. Camera a întrezărit să determine dacă forţele sârbo-bosniace au fost sub
controlul Republicii Federale Iugoslavia, cu consecinţa că acest conflict armat urma
să fie considerat ca având un caracter internaţional şi astfel urmau să se aplice
regulile mai extensive ale dreptului umanitarcu privire la conflictele armate
internaţionale. Era un context complet diferit: doar pentru că se consideră că un
conflict armat este internaţionalizat, statele nu trebuie să-şi asume răspunderea
pentru actele miliţiilor locale angajate în conflict. Motivaţia majorităţii a fost apt
criticată de către judecătorul Shahabuddeen în opinia sa separată. Judecătorul a
amintit că problema „nu era dacă Republica Iugoslavia era răspunzătoare pentru vreo
încălcare a dreptului umanitar cauzată de miliţiile bosniaco-sârbe, ci important de
ştiut era dacă Federaţia utilizase forţa prin intermediul miliţiilor împotriva Bosniei
Herţegovinei”. Proiectul Comisiei de Drept Internaţional a adoptat stricteţea cerută
în cauza Nicaragua. În conformitate cu articolul 8, conduita unei persoane sau a unui
grup de persoane este imputabilă statului „dacă persoana sau grupul de persoane
acţionează în fapt pe baza ordinelor, sau sub îndrumarea ori controlul acelui stat”.
În oricare din aceste situaţii principiul ce guvernează este acela al răspunderii
independente: statul este răspunzător pentru actele sale, adică pentru actele organelor
sale sau a agenţilor săi, iar nu pentru acte ale unor subiecte private, mai puţin atunci
când există circumstanţe speciale ce atrag imputabilitatea unor astfel de conduite
asupra statului. Acelaşi principiu se aplică şi atunci când un stat este implicat într-
un fel în conduita unui al treilea stat – într-adevăr acest principiu se aplică a fortiori,
deoarece statul terţ va fi răspunzător în mod obişnuit pentru propriile sale acte ilegale
potrivit răspunderii sale proprii (articolele 16-19). Există însă şi un alt aspect al
răspunderii independente. Un stat nu se poate ascunde în spatele implicării unor state
printr-o conduită comună. Acesta este răspunzător în măsura în care a contribuit la
acea conduită prin propriile sale acte. De aceea, în cauza Nicaragua actele contras
nu erau imputabile Statelor Unite, dar acestea erau răspunzătoare pentru propria
conduită constând în antrenarea şi finanţarea contras şi în realizarea unor operaţiuni
speciale, incluzând minarea unui port în Nicaragua. Deasemenea dacă un anumit
număr de state acţionează împreună în administrarea unui teritoriu, fiecare din ele
va fi răspunzător pentru propria conduită ca parte la o acţiune comună.
Într-un fel special de paralelism, statul va fi răspunzător pentru conduita unei mişcări
insurecţionale care ulterior a ajuns la guvernarea acelui stat (sau dacă aceasta este o
mişcare secesionistă, va răspunde noul stat pentru care aceasta a luptat). Regula este
extinsă într-un mod oarecum anormal, deoarece ea fixează imputabilitatea unei
conduite nu pe baza faptelor petrecute la momentul comiterii acelei conduite, ci pe
baza unor posibilități viitoare, adică în funcţie de succesul sau eşuarea revoltei sau
secesiunii. Însă regula a fost stabilită şi a găsit consacrare în articolul 10 al
Proiectului Comisiei de Drept Internaţional. De exemplu, în cauza Yeager, imediat
după revoluţia din 1979 din Iran, reclamantul a fost reţinut mai multe zile de gărzile
revoluţionare după care a fost evacuat din ţară. Instanţa a reţinut că deşi gărzile nu
erau recunoscute potrivit legii interne ca făcând parte din aparatul de stat, acestea
erau în fapt în exerciţiul unor funcţii publice în absenţa aparatului de stat anterior:
de aceea s-a reţinut că Iranul este răspunzător pentru actele gărzilor.
Capitolul VII
Sancțiunile internaționale
Într-o societate internaţională descentralizată, în care fiecare dintre subiectele
primare (statele) sunt suverane, este logic ca ,,dreptul propriei dreptăţi” sau ,,de a-
şi face dreptate în nume propriu” să fie recunoscut tuturor atunci când se constată un
prejudiciu material sau juridic al cărui autor refuză, sau întârzie să îl repare.
La acest nivel se observă legătura existentă între punerea în aplicare a dreptului, şi
răspunderea internaţională - diferită dar conexă. Atât una cât şi cealaltă au fost,
totuşi, diferenţiate în mod foarte clar.
Până la apariţia ONU, exercitarea de către un stat a unor măsuri de natură diferită
destinate să îi permită să îşi reintre în drepturi a fost asimilată în mod progresiv de
către dreptul internaţional.
Potrivit teoriei clasice, obligaţia secundară a statului responsabil de a repara
prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicită nu determină imediat exercitarea dreptului
statului lezat de a acţiona în vederea obţinerii unei reparaţii. Dacă statul responsabil
se achită cu diligenţa corespunzătoare de obligaţia sa secundară, victima sa va
resimţi într-o manieră pasivă atât încălcarea dreptului său cât şi, ulterior, reparaţia
pe care o pretinde.
Ieşirea din pasivitate a statului lezat va consta fie în măsuri destinate a constrậnge
subiectul responsabil să execute reparaţia (executare forţată pe calea represaliilor sau
legitimei apărări în caz de agresiune), fie în măsuri de autoprotecţie, şi anume
executarea forţată, în vederea obţinerii de către el însuşi a reparaţiei prejudiciului
suferit.
Ele au un caracter temporar şi ar trebui suspendate dacă faptul ilicit a fost întrerupt
sau dacă diferendul ce a stat la baza adoptării lor se află în curs de a fi reglementat
pe cale arbitrală sau judiciară. De asemenea, măsurile ar trebui înlăturate ,,din
momentul în care statul responsabil se achită de obligaţiile ce îi revin datorită faptei
ilicite(...)”.
Raportul existent între subiectele responsabile şi victime se stabileşte, în primul
rând, prin comiterea faptei ilicite. Dreptul la acţiune al statelor lezate ia naştere nu
ca urmare a constatării cerinţei reparatorii a statului responsabil ci din încălcarea
legalităţii internaţionale.
Pericolele diverse pe care le presupune o asemenea extindere a raportului de
răspundere sunt întreţinute de imprecizia considerabilă a regimului răspunderii
pentru “încălcarea obligaţiilor ce decurg din normele imperative ale dreptului
internaţional general” şi de confuzia menţinută la nivelul lucrărilor CDI ca şi în
practica statelor privind scopurile reale ale contramăsurilor.
În dreptul internaţional clasic se disting în mod tradiţional represaliile şi retorsiunea.
Deşi nu sunt sinonime, există tendinţa, mai ales în limbajul curent, confundării celor
două noţiuni.
Ambele au o trăsătură comună: aceea de a fi măsuri hotărâte ca reacţie la un fapt
ilicit săvârşit de către un alt stat, şi care aduce atingere drepturilor subiective ale
statului lezat.
Alte trăsături comune se referă atât la obiectul cât şi la scopul lor: ambele au menirea
de a exercita o presiune asupra unui stat determinat în scopul ca acesta din urmă să
respecte drepturile statului căruia acţiunile sale і-au adus prejudicii.
Diferenţa dintre retorsiune şi represalii rezidă în conţinutul şi natura lor juridică.
Dacă retorsiunea este o măsură licită ce se înscrie în cadrul exercitării competenţelor
recunoscute ale statului în dreptul internaţional, măsura represaliilor reprezintă un
act intrinsec ilicit, adoptat de către un stat lezat ca reacţie la un act ilicit iniţial,
săvârşit de către un alt stat.
Retorsiunea constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de actele inamicale,
contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Măsura de
retorsiune, ca şi actele la care se răspunde, nu sunt ilegale. Actele inamicale, care
determină retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.
Represaliile au fost definite de Institutul de Drept Internaţional în anul 1934 ca fiind:
“măsuri de constrângere, ce derogă de la regulile ordinare ale dreptului comun,
hotărâte şi adoptate de către un stat, ca răspuns la actele ilicite săvârşite în defavoarea
sa de către un alt stat, şi având ca scop să impună acestuia prin presiunea exercitată
asupra sa, revenirea la legalitate.”
Ele pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat faţă de alt stat doar
dacă, înainte de a recurge la ele, statul lezat a cerut statului vinovat să repare daunele
provocate prin acţiunile ilegale şi nu a obţinut vreun rezultat.
De asemenea, se impune respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite
şi daunele provocate prin acestea şi represaliile care se aplică.
Potrivit articolului 51 din proiectul CDI, represaliile: “trebuie să fie proporţionale cu
prejudiciul suferit, ţinându-se cont de gravitatea faptei internaţional ilicite şi de
drepturile în cauză”.
Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor statului
vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul şi boicotul.
Embargoul desemnează acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau
ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială,
până când statul vinovat nu îşi încetează acţiunile ilegale şi nu îl despăgubeşte pentru
daunele provocate. Tot o măsură de embargo o reprezintă şi reţinerea bunurilor, de
orice fel, aparţinând statului vinovat.
Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie
internaţională împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului
internaţional (întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale şi de altă
natură).
În dreptul internaţional nu sunt permise represaliile cu caracter militar. Interdicţia
rezultă din principiul general de a nu recurge la forţă, inclus în articolul 2, paragraful
4 al Cartei Naţiunilor Unite, dar şi din dreptul cutumiar, astfel încât CIJ a aplicat-o
în litigiul dintre Nicaragua şi Statele Unite.
Capitolul VIII
Zona contiguă - regim juridic
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre larg
dincolo de limita exterioară a acesteia până la o distanţă maximă de 24 de mile
marine măsurată dela liniile de bază ale mării teritoriale.
Regimul juridic al zonei contigue constă în drepturi speciale ale statului riveran de
a exercita controlul pentru:
- prevenirea încălcării legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de
trecere a frontierei de stat pe teritoriul său ori în marea sa teritorială;
- reprimarea încălcărilor acestor legi şi reglementări, comise pe teritoriul său ori în
marea sa teritorială.
Acest regim juridic a fost reglementat prin Convenția ONU asupra dreptului mării
de la Montego Bay din 10 decembri 1982, partea a II-a ”Marea teritorială și zona
contiguă”, secțiunea a 4-a ”zona contiguă” Articolul 33.
Capitolul IX
Răspunderea penală internațională
În dreptul internaţional contemporan, regulile privind instituţia răspunderii vizează
existenţa şi efectele actelor şi faptelor ilicite, precum şi obligaţia de reparare a
prejudiciilor cauzate de acestea. Aceste reguli nu au fost codificate încă sub forma
unui tratat-cadru.
Comisia de Drept Internaţional a elaborat, începând cu anul 1961, prin eforturile mai
multor raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului
Articolelor privind Răspunderea Internaţională (Draft Articles on State
Responsibility). Răspunderea internaţională poate fi, aşadar, definită ca o instituţie
juridică în temeiul căreia statul sau alt subiect de drept internaţional care a săvârşit
un fapt internaţional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate altui stat sau
cetăţenilor altui stat sau comunităţii internaţionale prin acel fapt ilicit.
În doctrina dreptului internaţional au existat două teorii în fundamentarea
răspunderii internaţionale: teoria culpei şi teoria răspunderii bazate pe risc (a
răspunderii obiective).
Teoria culpei fundamenta existenţa răspunderii internaţionale pe existenţa
elementului subiectiv al culpei în săvârşirea faptului internaţional ilicit.
Teoria răspuderii bazate pe risc (a răspunderii obiective) fundamentează existenţa
răspunderii internaţionale pe simpla producere a faptului internaţional ilicit care
poate fi atribuit statului, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia.
Pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat în urma săvârşirii unui fapt
internaţional ilicit, art.3 al Proiectului prevede două condiţii – a imputabilităţii şi a
ilegalităţii faptului:
a) faptul, constând într-o acţiune sau o omisiune, este imputabil statului conform
dreptului internaţional;
b) faptul constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului.
Pentru a se stabili dacă se poate angaja răspunderea statului în dreptul internaţional,
trebuie determinate categoriile de acte şi fapte ilicite care pot fi imputabile acestuia.
Capitolul II al părţii I a Proiectului de Articole tratează această chestiune. Astfel, pot
fi considerate acte şi fapte ale statului:
A. Actele autorităţilor publice ale statulu
B. Conduita altor entităţi împuternicite să exercute elemente ale autorităţii publice
C. Conduita persoanelor care acţionează în numele statului
D. Conduita organelor puse la dispoziţia statului de către alt stat sau de către o
organizaţie internaţională
E. Conduita organelor statului care au acţionat în afara competenţelor lor (sau actele
ultra vires)
Acte care nu pot fi considerate ca "acte ale statului":
A. Conduita persoanelor care nu acţionează în numele statului
B. Conduita organelor altui stat pe teritoriul statului în cauză
C. Conduita organelor unei organizaţii internaţionale pe teritoriul statului în cauză
D. Conduita organelor unei mişcări insurecţionale. În cazul în care mişcarea
insurecţională înlătură guvernul anterior, noul guvern va fi răspunzător de actele
săvârşite de mişcarea insurecţională înainte de preluarea puterii (art. 15 al
Proiectului).
Încălcarea, de către un stat, a unei obligaţii internaţionale, reprezintă un act
internaţional ilicit indiferent de originea obligaţiei respective: convenţională sau
cutumiară. Pentru a se antrena răspunderea statului, trebuie îndeplinită condiţia ca
obligaţia internaţională încălcată să fi fost în vigoare faţă de statul respectiv.
Noţiunea de "crimă internaţională" nu trebuie confundată cu cele de "crimă conform
dreptului internaţional"/"crimă de drept internaţional", "crimă de război", "crimă
împotriva păcii", "crimă împotriva umanităţii". Prima desemnează un act al statului,
contrar dreptului internaţional, şi de o gravitate extremă, antrenând răspunderea
acestuia, în timp ce celelalte sunt fapte săvârşite de indivizi şi antrenează
răspunderea personală a acestora în conformitate cu dreptul internaţional penal.
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului
A. Consimţământul statului-victimă
B. Contramăsurile
C. Forţa majoră şi cazul fortuit
D. Starea de primejdie
E. Starea de necesitate
F. Legitima apărare
Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor
- obligaţia de a înceta comiterea faptului ilicit (art. 41 al Proiectului). De asemenea,
este necesară depunerea de asigurări sau garanţii că faptul ilicit nu se va mai repeta.
- obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.
- restituirea în natură
- compensarea
- satisfacţia - prezentarea de scuze;
- acţiuni disciplinare împotriva oficialilor responsabili de faptul ilicit săvârşit;
- recunoaşterea oficială a conduitei ilicite.
Dreptul internaţional penal
Dreptul internaţional penal este o ramură distinctă, parte a dreptului internaţional
public, formată din ansamblul regulilor, instituţiilor şi procedurilor privind
reprimarea crimelor de drept internaţional. Noţiunea de "drept internaţional penal"
nu trebuie confundată cu cea de "drept penal internaţional", care cuprinde ansamblul
regulilor de drept intern care au ca obiect săvârşirea unor infracţiuni cu elemente de
extraneitate (normele privind extrădarea, asistenţa judiciară internaţională,
cooperarea poliţienească etc.).
Principiile care guvernează dreptul internaţional penal sunt:
A. Principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor – nullum crimen sine lege şi nulla
poena sine lege.
B. Principiul jurisdicţiei universale în privinţa reprimării crimelor de drept
internaţional.
C. Principiul răspunderii penale personale
D. Principiul imprescriptibilităţii crimelor de drept internaţional
E. Principiul potrivit căruia unicul temei al răspunderii internaţionale penale este
crima de drept internaţional.
Cele mai grave crime de drept internaţional au fost pentru prima oară definite în
statutele tribunalelor internaţionale create imediat după cel de-al doilea război
mondial, la Nürnberg şi Tokyo: crimele contra păcii, crimele contra unamităţii şi
crimele de război. La acestea se adaugă alte infracţiuni internaţionale, numite şi
"delicte internaţionale" (delicta juris gentium): sclavia şi traficul cu sclavi, comerţul
cu femei şi copii, falsificarea de monedă, traficul de stupefiante, difuzarea de
publicaţii pornografice, pirateria, terorismul internaţional.
Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede următoarele categorii de crime de drept
internaţional:
a) Genocidul
b) Crimele împotriva umanităţii
c) Crimele de război
d) Crima de agresiune (sau crimele împotriva păcii)
Tribunalele penale internaţionale
Tribunalele penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda
Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a fost înfiinţat cu scopul
represiunii penale împotriva persoanelor care au comis grave încălcări ale dreptului
umanitar în timpul războiului din fosta Iugoslavie (începând cu anul 1991).
Tribunalul a fost creat în urma Rezoluţiei Consiliului de Securitate nr. 808 din 1993,
ca aplicare a art. 41 al Chartei ONU, potrivit căruia "Consiliul de Securitate poate
hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie luate spre a se da
urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste
măsuri". Prin această rezoluţie, Secretarul General ONU era împuternicit să prezinte
Consiliului de Securitate un raport asupra creerii unui tribunal internaţional.
Raportul a fost aprobat prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 827 din 25 mai
1993.
Tribunalul penal internaţional pentru Ruanda (TPIR) a fost înfiinţat tot printr-o
rezoluţie a Consiliului de Securitate, nr. 955 din 8 noiembrie 1994. Competenţa,
organizarea şi procedura din faţa TPIR sunt similare cu cele prevăzute de Statutul
TPII.
Curtea Penală Internaţională permanentă – creată prin Statutul de la Roma, adoptat
în 1998 şi intrat în vigoare în 2002. Competenţa Curţii Penale Internaţionale este
calificată ca fiind complementară jurisdicţiilor penale naţionale (art. 1), spre
deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda, a căror competenţă era
guvernată de principiul priorităţii.
Sediul Curţii este la Haga.
Sub aspectul competenţei materiale, Curtea Penală Internaţională poate judeca:
- crima de genocid;
- crimele împotriva umanităţii;
- crimele de război;
- crima de agresiune;
Capitolul X
Modalități de dobândire a calității de parte la un tratat
Rolul exprimării consimţământului de către State pentru a fi parte la un tratat este de
a stabili un mecanism prin care tratatul să devină un act juridic, dând naștere unor
drepturi și obligații internaționale. În conformitate cu articolul 11 al Convenţiei de
la Viena (1969): „Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se poate
exprima prin semnare, prin schimbul instrumentelor care constituie tratatul, prin
ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, sau prin oricare alt mijloc, dacă astfel s-
a convenit”. Articolul 11 enumeră o serie de mijloace specifice de exprimare a
consimţământului de a fi legat, permiţând totodată ca părţile să adopte oricare alt
mijloc cu care sunt de acord. Cea mai precisă metodă este, deci, ca părţile unui tratat
să stabilească ele însele modalitatea de exprimare a consimţământului. Este utilă
distincția dintre momentul încheierii unui tratat și momentul intrării sale în vigoare,
în special în cazul tratatelor multilaterale care, adesea, cuprind clauze de intrare în
vigoare după ce tratatul este semnat de un număr determinat de state.
Semnarea
Efectul juridic al semnării unui tratat variază în raport de statutul acestuia în dreptul
intern al fiecărui stat și în raport de voința părților de a-l supune ratificării, acceptării
sau aderării. În cazul în care tratatul este obiect al ratificării, acceptării sau aderării,
semnarea reprezintă doar o etapă intermediară, semnificând faptul că împuterniciții
au căzut de acord asupra textului şi doresc să-l accepte. Semnarea în aceste condiţii
nu exprimă consimţământul final de a fi legat şi nici nu impune obligaţia Statelor de
a-l ratifica sau chiar, în lipsa unui termen expres pentru a se produce un asemenea
efect, de a-l supune legiuitorului pentru ca acesta să adopte eventuale măsuri
pregătitoare de implementare. În practică, parafarea constituie de asemenea un act
juridic în sensul că prin semnătura sa fiecare stat acceptă producerea provizorie a
anumitor efecte juridice, până la momentul îndeplinirii unor condiții sau verificării
împlinirii acestora. Etapa intermediară dintre semnare şi ratificare dă posibilitatea
statelor de a promulga legislaţia necesară sau de a obţine acordul propriilor organe
legislatoare. Ratificarea corespunde principiului democratic potrivit căruia guvernul
ar trebui să consulte opinia publică fie prin intermediul parlamentului fie în alt mod
înainte de însuşirea definitivă a tratatului.
Semnarea exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat doar atunci când aceasta
reprezintă etapa finală a încheierii tratatului. În caz contrar, semnarea are efectul de
autentificare definitivă a textului unui tratat. Articolul 12 din Convenţia de la Viena
(1969) enumeră o serie de mijloace de exprimare a consimţământului de a fi legat
prin semnare, incluzând şi semnarea ad referendum. Semnarea ad referendum
reprezintă, de obicei, fie faptul că Statul semnatar nu este la momentul respectiv
pregătit să accepte termenii tratatului, fie că plenipotenţiarii desemnaţi nu au
împuterniciri definitive în domeniu. Semnătura ad referendum se transformă într-o
semnătură definitivă dacă ulterior este confirmată de Statele implicate. Articolul 12
prevede, de asemenea că parafarea are valoare de semnătură atunci când se poate şi
s-a stabilit că Statele negociatoare au convenit astfel. Parafarea se exprimă practic,
prin consemnarea inițialelor reprezentanților Statelor.
În cazul tratatelor multilaterale există posibilitatea ca părţiciparea la tratat să se
realizeze prin mai multe mijloace de exprimare a consimțământului, în funcție de
circumstanțe și de termenii tratatului. De exemplu, un tratat poate conține clauza
„deschis spre semnare” până la o anumită dată specificată, după care statele
nesemnatare interesate pot să devină părți la tratat doar prin aderare sau alte mijloace
stabilite de tratat.
Ratificarea
Mecanismul ratificării se utilizează în special cu privire la tratatele care prezintă o
importanță deosebită și permite statelor contractante să obțină în prealabil încheierii
tratatului obținerea aprobării din partea parlamentelor naționale, precum și adoptarea
acelor acte juridice interne necesare asumării tratatului. Ratificarea este înţeleasă ca
un act formal, solemn din partea unui Şef de Stat prin care sunt date aprobarea şi
angajamentul de a executa obligaţiile asumate. Articolul 2(1)(b) al Convenţiei de la
Viena (1969) prevede că expresiile „ratificare”, „acceptare”, „aprobare” şi „aderare”
înseamnă, după caz, un act internaţional în conformitate cu care un Stat stabileşte,
în plan internaţional, consimţământul său de a fi legat printr-un tratat. Articolul 14
prevede următoarele: consimţământul de a fi legat prin tratat este exprimat prin
ratificare dacă (a) tratatul prevede expres astfel; (b) statele negociatoare au convenit,
pe altă cale, că ratificarea este necesară; (c) când tratatul a fost semnat, sub rezerva
ratificării; (d) când intenţia statului de a semna sub rezerva ratificării rezultă din
deplinele puteri sau a fost exprimată în timpul negocierilor.
Ratificarea este un act formal și necondiţionat şi, mai puţin atunci când tratatul
prevede altfel, nu este dependentă de recepţionarea sau depozitarea instrumentelor
de ratificare de către celelalte State. Asemenea acțiuni însă trebuie întreprinse după
ratificare. Tendinţa în practica internaţională este de a se relaxa formalităţile de
ratificare. Un sprijin în vederea unei relaxări a formalităţilor de ratificare se poate
desprinde din atitudinea Curţii Internaţionale de Justiţie în cauza Nicaragua, când
eşuarea statului Nicaragua de a ratifica Statutul fostei Curţi Permanente de Justiţie
Internaţională şi de a converti „angajarea potenţială în angajare efectivă” a fost
apreciată ca rectificată prin ratificarea Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie de
către statul central-american.
Distincția dintre ratificarea la nivel internațional și procedurile interne sau
„ratificarea” la nivelul fiecărui stat în parte este importantă atât sub aspect practic
precum și la nivel teoretic. Astfel, aprobarea prin ratificare de către parlament a unui
tratat, în conformitate cu cerințele constituționale proprii, nu produce efecte juridice
internaționale, deoarece nu este vorba de ratificarea propriu-zisă, în sensul de mijloc
de exprimare a consimțământului unui stat de a fi legat prin tratat.
Procedura ratificării poate presupune anumite operațiuni prevăzute chiar de clauzele
tratatului. De exemplu, în cazul Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor
în conflicte armate, la Convenția privind drepturile copilului(2000), articolul 3
impune condiția efectuării unei declarații: „Fiecare stat parte va depune, cu ocazia
ratificării prezentului protocol sau a aderării la acesta, o declarație obligatorie care
să indice vârsta minimă de la care este permisă înrolarea voluntară în forțele armate
naționale și să descrie garanțiile prevăzute pentru a veghea ca această înrolare să nu
fie forțată sau realizată prin constrângere.”
Aderarea
Această formă a consimţământului de a fi legat prin tratat este stipulată de articolul
15 al Convenţiei de la Viena (1969) şi are în vedere modalitatea prin care un Stat
exprimă consimţământul său de a deveni parte la un tratat, atunci când nu a fost în
poziţia sau nu a avut posibilitatea de a semna acel tratat. Un stat poate adera la un
tratat numai dacă tratatul prevede această posibilitate sau, ulterior, dacă părţile au
fost de acord. Tratatele care reglementează regimuri regionale, de cele mai multe ori
permit aderarea doar prin invitaţie cum ar fi Convenţia din 1992 privind protecţia
Mediului Marin din zona Mării Baltice.
O chestiune practică privește răspunsul la întrebarea dacă un stat poate să adere la
un tratat care nu este încă în vigoare. Comisia de Drept Internaţional a subliniat că :
„O examinare a celei mai recente practici în domeniul tratatelor relevă că, în fapt,
toate tratatele moderne care conţin clauze de aderare consacră dreptul de a adera
independent de intrarea în vigoare a tratatelor, fie expres, prin normarea posibilităţii
de aderare înainte de intrarea în vigoare a tratatului sau, implicit, prin faptul că
intrarea în vigoare a tratatului este condiţionată de depunerea, inter alia, a
instrumentelor de aderare. Efectul aderării este identic cu cel al ratificării.
Acceptarea şi aprobarea
Ambele metode, atât acceptarea cât și aprobarea, sunt utilizate frecvent cu scopul de
exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratat. Reglementarea principală este
art 14(2) din CVDT: „consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se
exprimă prin acceptare sau aprobare în condiţii asemănătoare acelora care se aplică
ratificării”. Nu există o diferenţă foarte mare între semnarea sub rezerva acceptării
sau aprobării şi semnarea sub rezerva ratificării. Utilizarea acestor metode de
consimţire la tratat a fost iniţiată pentru a simplifica procedura, spre exemplu, pentru
a evita condiţiile constituţionale care ar putea fi cerute de autoritatea parlamentară
anterior ratificării. Regulile aplicabile ratificării sunt aplicabile şi acceptării sau
aprobării şi, cu excepţia faptului când se prevede altfel, acceptarea şi aprobarea au
acelaşi efect ca şi ratificarea. Exprimarea consimţământului de a fi parte, prin
acceptare sau aprobare fără semnare în prealabil, este analoagă aderării. În multe din
cele mai recente Convenţii încheiate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite
(cum ar fi Acordul cadru privind comerțul transfrontalier fără hârtie, din 2016), toate
mijloacele de consimţire la tratat sunt enumerate ca opţiuni posibile şi valabile.