NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noţiunea dreptului internaţional

Dreptul internaţional a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat
pentru relaţiile interstatale. Evoluţia sa, pornind de la elemente normative de natură strict
bilaterală, încă din perioada antichităţii s-a caracterizat printr-o dinamică exponenţială – o
reflectare evidentă a creşterii interdependenţelor internaţionale pe care este chemat să le
guverneze.
Pentru a da o definiţie completă a dreptului internaţional public este importantă
enumerarea elementelor sale esenţiale:
1. Dreptul internaţional public este un ansamblu de norme juridice care sunt menite să
reglementeze raporturile dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional
(organizaţiile internaţionale) și uneori alte entități (beneficiari).
2. Normele dreptului internaţional public sunt create de subiectele sale, în primul rând, de către
state, în baza consimţământului lor ce-şi găseşte expresia în cutuma internaţională sau tratatul
internaţional.
3. Relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional pot fi de natură paşnică, de cooperare sau de
contradicție. În funcţie de natura relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional conţine norme
care reglementează relaţiile paşnice dintre subiectele sale, dar şi norme referitoare la
conflictele armate dintre ele.
4. Respectarea normelor dreptului internaţional se face în primul rând în mod liber de către state,
care au recunoscut caracterul obligatoriu al acestor norme în baza acordului lor de voinţă. Însă,
în cazul încălcării normelor dreptului internaţional, garantarea lor se face pe cale de
constrângere exercitată în mod individual de către statul-victimă sau în formă colectivă prin
intermediul unor organizaţii internaţionale, cum ar fi ONU sau unele organizaţii regionale.

Evoluţia dreptului internaţional

Primele reguli de drept internaţional au apărut în statele Orientului Antic: China, India,
Statul Hitit, statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia şi Roma Antică. Dreptul internaţional
s-a constituit mai întâi ca un drept al războiului (jus ad bellum) şi abia ulterior, ca un drept al păcii
şi cooperării dintre state. Antichitatea stabileşte existenţa unor reguli privind pornirea şi ducerea
războiului, inclusiv limitarea unor mijloace de luptă şi protecţia unor anumite categorii de persoane
şi bunuri, neutralitatea. În această perioadă apar şi primele reguli privind astfel de instituţii ca
tratatele de alianţă şi de pace, tratativele şi alte mijloace de rezolvare paşnică a diferendelor, cum
sunt medierea şi arbitrajul internaţional, protecţia străinilor, misiunile diplomatice (soliile), jus
gentium din dreptul roman stabilind dreptul internaţional de mai târziu.
Fărâmiţarea feudală a dus la o oarecare stagnare în domeniul dreptului internaţional, dar
odată cu centralizarea statelor (sec. XV) s-a produs o amplificare a relaţiilor interstatale, care a
favorizat dezvoltarea dreptului internaţional. Pentru prima dată se stabileşte principiul suveranităţii
şi teoria echilibrului de forţe între state, mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor se folosesc
tot mai frecvent, dreptul războiului primeşte instituţii noi - retorsiunea, represaliile şi blocada
paşnică, precum şi noi principii de ducere a războiului. Apar importante lucrări şi tratate de drept
internaţional ale personalităţilor marcante ca Nicollo Machiavelli, Alberico Gentilis sau Hugo
Grotius - considerat părintele dreptului internaţional, stabilind dreptul internaţional ca un drept
bazat pe raţiunea umană şi nu pe voinţa divină, fiind expresia voinţei şi intereselor statelor. Aşa
lucrări ca „Despre dreptul războiului şi al păcii”, „Mare liberum” şi altele revoluţionează formarea
unor ramuri importante: dreptul războiului, dreptul diplomatic, dreptul mărilor şi dreptul tratatelor.
În epoca modernă, dreptul internaţional cunoaşte o puternică afirmare o dată cu
progresele de amploare realizate pe plan politic şi juridic, concomitent cu dezvoltarea generală a
societăţii umane. Revoluţia franceză, prin Declaraţia asupra dreptului ginţilor, Congresul
de la Viena din 1815 şi Conferinţa de la Paris din 1856, constituie momente importante în
afirmarea şi dezvoltarea unor principii şi reguli de drept internaţional. Conferinţele de pace de la
Haga din 1899 şi 1907 au adus un aport enorm prin codificarea realizată în domeniul dreptului
conflictelor armate şi cel de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale, regulile stabilite atunci
fiind în mare parte valabile şi astăzi.
În perioada interbelică apar primele organizaţii internaţionale şi se încheie primele
convenţii pentru sancţionarea unor infracţiuni internaţionale. Crearea Ligii Naţiunilor ca
organizaţie cu caracter universal pentru asigurarea securităţii internaţionale şi dezvoltarea
colaborării dintre state a avut un impact semnificativ asupra dreptului internaţional. Instituirea
sistemului colectiv de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor, înfiinţarea Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională (1920), proceduralizarea războiului în Pactul Briand-Kellog
(1928), utilizarea mijloacelor paşnice în rezolvarea conflictelor, sunt doar câteva direcţii de
dezvoltare a dreptului internaţional în timpul dintre cele două războaie mondiale.
Impactul devastator al celui de-al Doilea Război Mondial asupra întregii umanităţi, inclusiv
asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor lumii necesitatea instaurării unei noi
ordini internaţionale. Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare
Conferinţei de la San Francisco din 1945. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea
Cartei, la 26 iunie 1945 şi intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi
posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare
a cooperării între naţiuni pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Normele dreptului internaţional public

Norma de drept internaţional public reprezintă o regulă comportamentală stabilită de state
şi organizaţii internaționale interguvernamentale, prin acordul lor de voinţă fie pe cale cutumiară,
fie pe cale convenţională, pentru a reglementa relaţiile reciproce între ele, precum şi relaţiile cu
alte entităţi internaţionale, regulă care este respectată, în principal pe baza bunei credinţe şi, în mod
excepţional, la nevoie, prin constrângerea individuală sau colectivă.
Normele de drept internaţional se clasifică astfel:
 după izvorul lor sau după forma lor de exprimare: norme cutumiare şi convenţionale; după
numărul de participanţi şi sfera de aplicare a normelor în spaţiu: norme universale şi
particulare; după denumirea lor: principii (fundamentale ale dreptului internaţional sau
speciale ale acestui drept) şi norme concrete, care reglementează anumite domenii ale relaţiilor
internaţionale cum ar fi, normele dreptului diplomatic, dreptului maritim etc.;
 după obligativitatea respectării normelor, se împart în norme imperative, jus cogens şi norme
dispozitive.
Se afirmă, de regulă, că nu există o ierarhizare a normelor. Dar, odată cu apariţia normelor
imperative (jus cogens) ar apărea o astfel de ierarhizare. Ierarhia însă nu înseamnă că unele norme
sunt obligatorii, iar altele nu, ci doar confirmă compatibilitatea unor norme cu altele.

Sistemul dreptului internaţional

Sistemul dreptului internaţional reprezintă o totalitate de elemente interdependente:
principii de drept fundamentale şi speciale, norme convenţionale şi cutumiare, instituţii şi ramuri
de drept internaţional. Astfel, sistemul dreptului internaţional nu presupune doar un conglomerat
de norme internaţionale, ci un sistem bine organizat, datorită legăturii existente între aceste norme.
Conţinutul fiecărei norme trebuie examinat în contextul întregului sistem al dreptului internaţional.
Acest sistem de drept se află într-o permanent dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele ramuri de
drept internaţional au apărut cu sute de ani în urmă cum ar fi dreptul tratatelor, dreptul diplomatic,
atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul sec. XX ca dreptul aerian, dreptul cosmic, sau
în cea de a 2 jumătate a sec. XX – dreptul mediului, dreptul economic internaţional.

Funcţiile dreptului internaţional

Funcţiile sunt împărţite în două grupuri: funcţii social-politice şi funcţii juridice. Din prima
categorie fac parte:
 Menţinerea stabilităţii în cadrul relaţiilor internaţionale
 Prevenirea apariţiei unor relaţii sau instituţii ce sunt contrare scopurilor şi principiilor dreptului
internaţional (prevenirea conflictelor, interzicerea folosirii forţei sau ameninţării cu aceasta)
 Internaţionalizarea - constă în lărgirea şi aprofundarea relaţiilor dintre state şi consolidarea
comunităţii internaţionale
 Funcţia informaţional-educativă, ce constă în transmiterea experienţei de conduită raţională a
statelor, educarea privind posibilităţile de utilizare dreptului, respectarea legii şi a valorilor
protejate de aceasta.
Funcţiile juridice cuprind:
 Funcţie de coordonare, deoarece normele dreptului internaţional stabilesc standarde în
desfăşurarea relaţiilor dintre state.
 Funcţia de control, care se manifestă în acceptarea de către state a unor norme ferme fără care
este imposibilă coexistenţa şi comunicarea.
 Funcţia de asigurare, ce constă în adoptarea anumitor norme de conduită care urmează a fi
respectate de către state.
 Funcţia de protecţie constă în existenţa unor mecanisme care să protejeze drepturile şi
interesele legitime ale statelor.
 Raportul dintre dreptul internaţional şi cel intern
Cu toate particularităţile şi deosebirile care există în dreptul internaţional şi dreptul intern,
între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă. În această privinţă putem
menţiona că prin acceptarea de către un stat în baza acordului său de voinţă a normelor de drept
internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu şi pentru
populaţia care locuieşte în limitele sale teritoriale. Normele acestui drept dobândesc o valoare
juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi de regulă necesară încorporarea lor în
dreptul intern al statelor. Există tratate care pot aduce modificări în legea internă sau pot prevedea
obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne, dar există şi domenii în care dreptul
internaţional ţine seama de reglementările de drept intern. Printre acestea putem menţiona: numirea
şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor statale care reprezintă statul în relaţiile
internaţionale şi care au dreptul de a încheia tratate.
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în doctrina dreptului
internaţional s-au formulat două concepţii:
1. Potrivit concepţiei dualiste (H. Triepel, D. Anzilotti), normele de drept internaţional nu au
valoare în dreptul intern. Aceste două sisteme de drept nu au puncte de tangenţă între ele. Între
ele nu există decât raporturi de trimitere şi nu de subordonare, fiind egale, independente. Deşi
statul este nu numai subiect de drept internaţional, ci şi creator al acestui drept, fiind obligat
să-şi alinieze dreptul său intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna şi
indiferent dacă este sau nu în concordanţă cu dreptul internaţional.
2. Teoria monistă susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional
şi dreptul intern. În această ordine de idei s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern
(M. Wenzel, E. Kauffman, A. Zorn) şi cel cu primatul dreptului internaţional (H. Kelsen,
Kunz, Verdross).
Ambele teorii trebuie respinse întrucât nu există un primat al dreptului intern sau al
dreptului internaţional şi nici un dualism care le-ar separa artificial.
Fără a vorbi de superioritatea unei sau alteia din aceste ramuri ale dreptului, trebuie să
menţionăm coordonarea lor, constituţiile statelor inserând în multe cazuri aplicarea tratatelor
încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele.