CONFLICTUL DE NORME ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

Masterand: PISICĂ ȘTEFAN

Program de masterat: ANALIZA ȘI SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR
Curs: DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

INTRODUCERE
Conflictul de norme în dreptul internațional reprezintă o provocare mai ales din perspectiva a două
noțiuni aparent antagonice: norma, care reprezintă instrumentul de manifestare a ordinii într-un sistem, și
conflictul, care este definit în dicționarul ca neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism,
ceartă, discuție (violentă).
La acest moment, cadrul internațional sporește provocarea sub aspectul componentei de conflict, actorii
internaționali, interesele politice și geo-strategice fiind elemente de context care influențează relația
normă-conflict.
Norma operează nu doar ca un corp de reglementare și edicte publice, ci și ca un set de simboluri, cu
semnificații diferite pentru diferite subiecte cărora li se adresează. Simbolismul legii, prin invocarea unor
idealuri și principii precum procesul echitabil sau egalitatea de șanse, le poate conferi subiecților puterea
de a întreprinde acțiuni politice sau de a face revendicări mai puternice în negocierile informale. Riscul ar
fi acela că simbolismul dreptului poate diminua și rolul de fond al dreptului. Atunci când disputele asupra
moralității normei sunt luptate pe teren, părților le pasă mai mult de victoria simbolică decât de efectele
reale ale normei1.
Legea ca sistem simbolic are efecte importante asupra „conștiinței juridice”. Deși nu există un consens,
conștiința juridică se referă, în linii mari, la moduri în care indivizii ajung să se gândească la drept și să
folosească idei și principii juridice în viața lor cotidiană 2. Astfel și la nivel internațional, conștiința
juridică este apelată de actorii implicați în stabilirea raporturilor juridice. 
Conflictul care migrează de la o stare de fapt la una juridică face ca subiecții unui raport juridic să aibă o
dispută care necesită rezolvare. Prezența unui conflict este motivată de interese, strategii, voință.
În momentul în care conflictul se suprapune cu norma juridică luând forma unui conflict de norme, fie în
timp, fie în spațiu, soluționarea acestuia, la nivel internațional, presupune responsabilitate din partea
actorilor implicați cu privire la modalitatea de rezolvare.

DEFINIREA NORMEI INTERNAȚIONALE ȘI MODUL SĂU DE ELABORARE

Definiția normei de drept internaţional rezidă din trei elemente: 1. o regulă de conduită generală, creată
de subiecţii dreptului internaţional, 2. ce reglementează relaţiile dintre aceştia şi 3. este recunoscută ca
fiind obligatorie.
Criteriile de clasificare a normelor dreptului internaţional public sunt următoarele:
- sfera de reglementare;
- rolul normelor în sistemul de drept;
- metoda de reglementare;
- forma de exprimare.
În funcție de primul criteriu, normele de drept internațional pot fi: universale (sau dreptul comun -
stabilește regulile pentru un număr nedeterminat de subiecți de drept), regionale (stabilește reguli pentru
un număr restrâns de subiecți aflați într-o zonă geografică) sau locale (stabilește reguli pentru doi sau
câțiva subiecți de drept internațional public).
În funcție de al doilea criteriu, normele de drept internațional pot fi: materiale (drepturile şi obligaţiile
subiecţilor dreptului internaţional public) sau procesuale (regulile care reglementează crearea și realizarea
dreptului internațional public).
În funcție de al treilea criteriu, normele de drept internațional pot fi: dispozitive (de la care statele pot face
derogare în măsura în care nu aduc atingere intereselor legitime ale altui stat) și imperative sau jus cogens
(impun o conduită obligatorie, de la care statele nu pot face abatere și pe care nu le pot modifica doar prin
propria voință).
1
Mauricio Garcia-Villegas, Chapter 2 -The Symbolic Uses of Law, The Powers of Law A Comparative Analysis of Sociopolitical Legal
Studies, Cambridge University Press, 2018, p. 17-38
2
Lauren Edelman, Marc Galanter, Law: The Socio-Legal Perspective, International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences, 2nd
edition, Vol 13, 2015, p. 604–613
În funcție de al patrulea criteriu, normele de drept internațional pot fi: convenționale sau scrise
(documente juridice internaționale născute prin voința statelor - exemplu: tratatul) și cutumiare (reguli de
conduită nescrise formate ca urmare a aplicării omogene a unor situații și recunoscute de subiecții
dreptului internațional public).
Un interes special îl prezintă normele dispozitive și cele imperative.
Normele dispozitive nu sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva obligativității sau nu a acestora,
deoarece toate normele internaționale sunt obligatorii. Acestea suscită interes din perspectiva ca subiecții
de drept interesați să încheie tratate, care stabilesc alte norme, să acţioneze potrivit acestora, fără a
constitui o încălcare de drept, dacă nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale altor subiecți
de drept.
Exemplul identificat este cel în care două state pot încheia un acord prin care un stat permite pescuitul în
apele sale teritoriale navelor altui stat, deși potrivit dreptului internaţional, apele teritoriale sunt parte a
teritoriului de stat şi pescuitul navelor maritime străine în ele este interzisă.
Normele jus cogens sunt definite în art. 53 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
ca „norme imperative ale dreptului internaţional general, norme acceptate şi recunoscute de comunitatea
internaţională a statelor în ansamblul său, norme de la care nu este permisă nicio derogare şi care nu pot fi
modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter”.
Din această definiție rezultă că aceste norme au următoarele caracteristici: sunt norme ale dreptului
internaţional cu aplicare universală; sunt norme acceptate şi recunoscute de întreaga comunitate
internaţională de state și sunt norme de la care nu se poate deroga.
Potrivit doctrinei dreptului internațional public, normele jus cogens pot fi identificate în raport de
următoarele atribute: importanţa valorilor protejate, caracterul esenţial al normei pentru subiecții de drept
și relaţia normei în discuţie cu obiectivele fundamentale ale dreptului internaţional.
Având în vedere atributele de identificare menționate anterior, deși nu există stabilită o listă completă a
normelor jus cogens, dezbaterile doctrinare au condus să fie apreciate astfel: norme imperative și
principiile Cartei ONU, drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului,
sclaviei, discriminării rasiale, respectarea normelor de drept internaţional umanitar), normele care se
referă la drepturi cu caracter general recunoscute tuturor statelor (exemplu: libertatea mărilor şi a spaţiului
cosmic).
Relațiile internaționale sunt rezultatul firesc al interacțiunii actorilor statali existenți, iar apariția normelor
internaționale s-a datorat nevoii ca aceste relații să se desfășoare după reguli clare și stabile.
Astfel, trecerea de la dreptul intern la cel internațional s-a realizat prin externalizarea celui intern,
respectiv conceptul de guvernare prin lege3. În accepțiunea lui Mattias Kumm, “Destinatarii dreptului
internațional, statele în special, ar trebui să se supună legii. Ei ar trebui să-I recunoască autoritatea și să
o lase să le ghideze și să le constrângă acțiunile.”4
Externalizarea este un proces prin care o trăsătură sau o caracteristică care există în dreptul interior este
proiectat sau atribuit unor circumstanțe sau cauze care sunt prezente în spațiul exterior. Un exemplu
elocvent este conceptul de „suveranitate” care a fost promovat în termeni moderni în secolul al XVI-lea
de francezul Jean Bodin.5 Istoria cuvântului „suveranitatea” arată că, în secolul al XVIII-lea, autorul
elvețian Emer de Vattel a exteriorizat ideile principale asociate cu această noțiune internă și a făcut ca
suveranitatea să fie relevantă pentru discursul despre dreptul internațional, devenind unul dintre
principiile sale fundamentale.6
Dincolo de această trecere de la dreptul intern la dreptul internațional, trebuie precizat că acesta din urmă
are o natură diferită și are o existență de sine stătătoare. Diferențele constă în izvoarele de drept,
subiectele raporturilor juridice și modalitatea de reglementare.
Nu doresc să abordez controversa dintre cele două modele teoretice, monism și dualism 7, create în disputa
drept intern și drept internațional public, ci doar vreau să subliniez aplicarea principiului din dreptul
intern, referitor la guvernarea bazată pe lege și nu pe oameni, în dreptul internațional.

3
Mattias Kumm, International Law in National Courts: The International Rule of Law and the Limits of the Internationalist Model, Virginia
Journal of International Law, 2003-2004, p. 19
4
Mattias Kumm, Idem, p. 22
5
Stephane Beaulac, The Social Power of Bodin’s “Sovereignty” and International Law, Melbourne Journal of International Law, 2003, p. 1
6
Stephane Beaulac,Emer de Vattel and the Externalization of Sovereignty, Journal of the History of International Law, 2003, p. 237
7
Susan Breau, International Law. Questions and Answers, Oxford University Press, New York, 2011, p. 48-60
Dreptul internațional este considerat drept un adevărat drept pozitiv, care face parte dintr-un sistem
juridic real, în care “fiecare situație internațională este susceptibilă de a fi determinată ca o chestiune de
drept”, așa cum susțineau Robert Jennings și Arthur Watts 8. Acești doi autori britanici susțin, de
asemenea, că determinarea juridică a unor astfel de probleme are loc “fie prin aplicarea de norme juridice
specifice acolo unde acestea există deja, fie prin aplicarea unor norme juridice derivate, prin utilizarea
unor tehnici juridice cunoscute, din alte norme juridice sau principii”.
Modul de elaborare presupune:
- certitudine, predictibilitate și stabilitate;
- limitarea puterii discreționare (arbitrare);
- egalitatea și suveranitatea statelor;
- promulgarea și publicitatea.
Principiul supremației legii impune ca activitatea de normare să atingă un grad de dezvoltare suficient
pentru a asigura certitudine, predictibilitate și stabilitate. Norma de drept internațional trebuie să fie
cunoscută și aplicată de către state fără a suporta modificări intempestive care să creeze un mediu de
insecuritate juridică la nivel internațional.
Vulnerabilitatea procesului de elaborare a normei internaționale a fost explicată de Arthur Watts astfel:
“Dreptul internațional nu are legiuitor central și nici un proces legislativ în sensul normal al termenului;
procesul său de creare a normelor este în esență descentralizat, și în măsura în care conferințele sau
întâlnirile internaționale în interior organizațiile internaționale pot produce texte cvasi-legislative,
rezultatul reprezintă „legislație” prin negociere și compromis, care nu este un proces calculat pentru a
produce precizie și claritate.”
Cu privire la limitarea puterii discreționare, pe de o parte, nu există o autoritate unică de reglementare
și, pe de altă parte, norma internațională trebuie să fie rezultatul unui consens între statele participante la
negocierea acesteia, aflându-se pe picior de egalitate. Consimțământul acordat reprezintă garanția
respectării normei și aplicării acesteia în limitele convenite.
În legătură cu vicierea consimțământului art. 46 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor
prevede:
1. ”Faptul că consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost exprimat cu violarea unei
dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, nu poate fi invocată de
acest stat ca viciu de consimţământ afară numai dacă această violare n-a fost vădită şi nu priveşte o
regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern.”2. ”O violare este vădită dacă ea este obiectiv
evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu practica
obişnuită şi cu bună credinţă.”Orice stat se bucură de puteri absolute în cadrul relațiilor internaționale,
singura limitare fiind respectarea supremației normelor internaționale. Judecătorul Anzilotti, care a scris o
opinie separată în cazul Uniunii vamale austro-germane9, a susținut bine această caracteristică atunci când
a opinat că “suveranitatea (suprema potestas), sau suveranitatea externă, prin care se înțelege faptul că
statul nu are asupra sa altă autoritate decât cea a dreptului internațional”.
Arthur Watts susținea următoarele: “Desigur, se poate întâmpla ca statele să acționeze uneori cu
încălcarea legii, iar poate chiar uneori în dispreț total și deliberat față de lege...Ceea ce cere statul de
drept este ca, în relațiile lor internaționale, statele să se comporte într-un cadru în esență legal; acțiunile
despotice, capricioase sau care nu răspund la reglementările legale sunt incompatibile cu statul
internațional de drept.”10
Ansamblul extins de norme juridice internaționale existente în multe domenii de fond limitează și
restrânge într-adevăr exercitarea puterii discreționare, precum și a puterii arbitrare, de către state în
relațiile lor cu alți subiecți de drept internațional.
Sistemul existent de norme juridice bazat pe tratate, precum și pe alte surse de drept, cum ar fi cutuma și
principiile generale de drept, se aplică în mod egal la toate subiectele de drept. Egalitatea este, într-
adevăr, este o caracteristică foarte importantă a ordinii juridice internaționale.
Un aspect al problemei egalității se referă la universalitate, și anume dacă dreptul internațional se aplică
sau nu tuturor statelor din lume. În măsura în care state din Africa și America Latină și-au câștigat
independența și mai ales cu scăderea influenței sovietice în Europa de est și Asia, statele au devenit libere
8
Robert Jennings and Arthur Watts, Oppenheim’s International Law, Vol 1, 9th edn (London: Longman, 1992) p. 12–13
9
Austro-German Customs Union case (05.09.1931), PERMANENT COURT OF INTERNATIONAL JUSTICE,
http://www.worldcourts.com/pcij/eng/decisions/1931.09.05_customs.htm, accesat 10.02.2022
10
Arthur Watts, The International Rule of Law, German Yearbook of International Law, n. 55, 1993, p. 33
să ratifice/adere la convenții internaționale. Apartenența la comunitatea internațională este acum cu
adevărat globală, făcând, prin urmare, ca dreptul internațional să fie pe deplin universal atât în ceea ce
privește domeniul de aplicare, cât și în ceea ce privește rază de acțiune.
În consecință, egalitatea statelor în dreptul internațional înseamnă că “orice este legală pentru o națiune
este la fel de legală pentru orice altă națiune; și orice este nejustificată în cazul uneia este la fel de
nejustificată și în cazul celeilalte.”11
Încă de la semnarea Cartei Națiunilor Unite s-a instituit egalitatea suverană a statelor, care constituie unul
dintre cele șapte principii ale organizației, așa cum sunt enunțate la articolul 2 paragrafele 1 și 2:
1. “Organizaţia este intemeiata pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei.”
2. “Toţi Membrii Organizaţiei spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor
de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu buna-credinţa obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.”
Odată cu Declarația privind principiile de drept internațional referitoare la relațiile de prietenie și
cooperare între state, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, a fost adoptată prin rezoluția Adunării
Generale adoptată de Organizația Națiunilor Unite nr. 2625 din 24 octombrie 1970, egalitatea suverană
a devenit unul dintre principiile de bază ale dreptului internațional. “Toate statele se bucură de egalitate
suverană”, se menționează în această rezoluție. “Ele au drepturi și îndatoriri egale și sunt membri egali ai
comunității internaționale, în pofida diferențelor de ordin economic, social, politic sau de altă natură
natură”. În special, acesta prevede că egalitatea suverană implică faptul că statele sunt “egale din punct
de vedere juridic”, ceea ce înseamnă că toți membrii comunității internaționale sunt egali în fața legii și
la momentul derulării procesului de normare.
Aceasta nu poate însemna că toate normele juridice se aplică fiecărui stat în același mod. Unele dintre ele
se pot aplica doar anumitor state fără ca prin aceasta să se aducă atingere în vreun fel vreunei valori de
egalitate, un exemplu elocvent fiind statele fără ieșire la mare. Acestea nu sunt supuse regimului
Convenției Națiunilor Unite din 1982 privind dreptul mării.
Există un alt aspect al egalității suverane a statelor care trebuie remarcat în scopul prezentului, și anume
că statele nu sunt egale doar în ceea ce privește modul în care li se aplică normele juridice, ci sunt egale și
în ceea ce privește modul în care participă la procesul de normare internaționale12.
În ceea ce privește tratatele, articolul 6 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor prevede că:
"Orice stat posedă capacitatea de a încheia tratate". Aceasta este presupune că conferințele de elaborare a
tratatelor favorizează, în general, o procedură egalitară între state, fiecare vot pentru negocierea și
adoptarea textelor tratatelor având aceeași valoare.
În ceea ce privește dreptul internațional cutumiar, un raționament similar bazat pe idealul egalității
suverane este adoptat pentru crearea unei cutume.
Această egalitate rol în procesul de legiferare internațională întărește afirmația că valoarea statului de
drept referitoare la egalitate este proiectată în plan internațional, în concordanță cu aspectele precizate
anterior referitoare la externalizarea dreptului intern.
La nivel normativ, comportamentul statelor în relațiile lor este "guvernat de lege", adică de o
normativitate internațională care este suficient de sigură, previzibilă și stabilă. Problema se pune la nivel
funcțional și anume, care sunt dimensiunile funcționale ale activității de normare în dreptul internațional.
Astfel, este esențial ca procesul normativ să cuprindă etapa de promulgare și publicare. În contextul
dreptului intern, procesul parlamentar de reglementare juridică se finalizează prin promulgarea legilor. În
contextul dreptului internațional, paralela se face cu tratatele, astfel că Convenția de la Viena prevede
toate aspectele esențiale ale tratatelor internaționale: încheierea, ratificarea, aplicarea rezervelor,
interpretarea, validitatea, încetarea și așa mai departe.
De exemplu, ratificarea pe plan intern a unui tratat printr-o lege presupune ca respectivul act normativ
intern să parcurgă toate etapele legislative, inclusiv promulgarea.
Dealtfel, acesta este un caz justificat în care intervin etapele de ratificare și promulgare, fiind vorba
despre un izvor de drept scris. În cazul cutumelor nescrise nu se pune problema ratificării, funcționalitatea
acestora presupunând exercitarea unor obișnuințe pe o distanță lungă de timp.

11
Emer de Vattell, The Law of Nations; or, Principles of the Law of Nature, applied to the Conduct and Affairs of Nations and Sovereigns,
Johnson Law Booksellers, 1863
12
Nico Krisch, More Equal than the Rest? Hierarchy, Equality and US Predominance in International Law , United States Hegemony and the
Foundations of International Law, Cambridge University Press, 2003, p. 135
În ceea ce privește publicarea convențiilor în dreptul internațional, trebuie subliniat faptul că
transparența a fost stabilită în mod oficial ca principiu director încă din 1945, odată cu semnarea Cartei
Organizației Națiunilor Unite, al cărei articol 102 prevede următoarele:
1. “Orice tratat sau acord internaţional încheiat de orice Membru al Naţiunilor Unite, după intrarea în
vigoare a prezentei Carte, va fi cît mai curînd posibil înregistrat la Secretariat şi publicat de acesta.”
2. “Nici o parte la un tratat sau acord internaţional care nu a fost înregistrat în conformitate cu
dispoziţiile paragrafului 1 din prezentul Articol nu va putea invoca acel tratat sau acord în faţa vreunui
organ al Naţiunilor Unite.”
Această cerință esențială se regăsește, de asemenea, în articolul 80 alineatul (1) din Convenția de la Viena
“După intrarea lor în vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului Organizaţiei Naţiunilor Unite spre
înregistrare sau clasare, sau înscrierea în repertoriu, după caz, precum şi spre publicare.”
Ca o concluzie intermediară, crearea unei norme juridice internaționale trebuie să se raporteze atât la
condiții intrinseci procesului de legiferare (norma rezultată să fie predictibilă, certă și stabilă, precum și să
se adreseze în mod egal tuturor statelor participante la crearea acesteia), cât și la condiții de
funcționalitate (statele să fie egale și suverane în cadrul negocierii tratatelor, precum și ca acestea să fie
supuse promulgării și publicității).
Dreptul internaţional public apare astfel ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern al
statelor, numit şi drept de subordonare, care nu presupune abrogarea automată a normelor de drept intern
aflate în contradicţie cu normele sale13.
SITUAȚIILE ÎN CARE POT APARE CONFLICTE DE NORME Definiția restrânsă a conflictului a
fost susținută pentru prima dată de Wilfred Jenks în tratatul său despre conflictul dintre tratatele de
legiferare. Potrivit acestuia, trebuie să se facă distincția între conflictele stricto sensu de simplele
divergențe: "Un conflict în sensul strict al incompatibilității directe apare doar atunci când o parte la cele
două tratate nu poate respecta simultan obligațiile care îi revin în temeiul ambelor tratate"14.
Această definiție restrânsă a conflictului în dreptul internațional public a avut o influență marcantă asupra
jurisprudenței Organizației Mondiale a Comerțului, în care se face referire expresă la definiția lui Wilfred
Jenks.
Și alți autori, precum Czaplinski și Danilenko au oferit definiții15 a conflictului de norme: “putem vorbi de
conflict de tratate atunci când unul dintre tratate obligă partea A să întreprindă acțiunea X, în timp ce un
alt tratat stipulează că A ar trebui să întreprindă acțiunea Y, iar X este incompatibil cu Y”.
Rudiger Wolfrum și Nele Matz optează pentru o definiție mai largă a conflictului decât Wilfred Jenks,
fără a include divergențele între permisiuni și obligații, ci pentru a include conflictele conceptuale între
diferitele abordări sau programe, "obiective conflictuale" și "conflicte politice" în terminologia
conflictului. Această impresie este întărită în secțiunile în care acești autori tratează "obligațiile
conflictuale" și "conflictele în faza de punere în aplicare"16.
Definiția lui Wilfred Jenks și practica corespunzătoare a Organizației Mondiale a Comerțului au fost
apărată în mod explicit de Gabrielle Marceau, care susține că un conflict poate fi definit în sens restrâns
sau larg "în funcție de concepția fiecăruia despre ordinea juridică internațională". 17 Un argument central
pentru susținerea de către Marceau a definiției lui Jenks este coerența ordinii juridice internaționale pe
care definiția ei este menită să o promoveze. Marceau admite chiar că această definiție strictă "va favoriza
adesea obligațiile cele mai stricte".
Cu toate că natura generală a tratatelor poate determina dacă un anumită normă dintr-un tratat ar trebui să
prevaleze asupra celei din alt tratat, în cele din urmă, conflictul trebuie redus la un conflict între două
norme date: mai precis, drepturile și/sau obligațiile stabilite de aceste norme așa cum se aplică între
anumite state. Un conflict este rareori unul între tratatele sau subsistemele de drept internațional în
ansamblul lor, în care unul tratat sau subsistem în întregime trebuie să cedeze locul unui alt tratat sau
subsistem de drept internațional18.
Conflictul de norme poate lua una dintre următoarele două forme:(i) Una dintre cele două norme
constituie, în sine, o încălcare a celeilalte norme. Aceasta este ceea ce am numit "conflict normativ
13
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, Clarendon Press, 1990, p. 35
14
Wilfred Jenks, The Conflict of Law-Making Treaties, 30 BYIL ,1953, p. 426
15
Wladyslaw Czaplinski and Gennady Danilenko, ‘Conflicts of Norms in International Law’, 21 NYIL (1990), p. 12–13
16
Rudiger Wolfrum and Nele Matz, Conflicts in International Environmental Law, 2003, p. 10-11
17
Gabrielle Marceau, ‘Conflicts of Norms and Conflicts of Jurisdictions: The Relationship between the WTO Agreement and MEAs and
other Treaties’, 35 Journal of World Trade, 2001, p. 1082-1083
18
Art. 59 din Convenția de la Viena din 1969
inerent". Un conflict normativ inerent va apărea, de exemplu, atunci când o normă intră în conflict cu o
altă normă de jus cogens sau atunci când o normă inter se este inclusă de unele părți la un tratat
multilateral, cu încălcarea unei interdicții explicite de a încheia un astfel de acord.(ii) Respectarea sau
exercitarea drepturilor în temeiul uneia dintre cele două norme constituie o încălcare în temeiul celeilalte
norme. Aceasta este ceea ce am denumit "conflict în legea aplicabilă". Conflictul în legea aplicabilă
include conflicte necesare și conflicte potențiale, în cazul în care o normă, în sine, nu este în conflict cu o
altă normă, dar în cazul în care punerea în aplicare a unei obligații, sau exercitarea unui drept, în temeiul
uneia dintre norme, constituie o încălcare a celeilalte.
Situații care favorizează apariția conflictelor:
În ceea ce privește normele de drept internațional, există un număr de variabile care fac din conflict un
eveniment și mai inevitabil. Majoritatea dintre motivele pentru care apare un conflict în dreptul
internațional sunt inerente în natura dreptului internațional.
Ierarhia emergentă a valorilor
Apariția conceptului de jus cogens, în esență în a doua jumătate a secolului XX, corespunde unei
conștientizări a faptului că nu toate normele de drept internațional ar trebui să aibă același statut. Unele
dintre acestea protejează o valoare atât de importantă și universală, cum ar fi interzicerea genocidului,
încât au un statut ierarhic superior decât alte norme.
De asemenea, în sfera drepturilor omului, o ierarhie tot mai mare de norme se conturează, unele fiind
drepturi "normale ale omului, altele fiind "drepturi ale omului nederogabile" sau drepturi ale omului de la
care statele părți la convenția în cauză nu se pot abate nici măcar pe timp de urgență publică. 19 Articolul 4
alineatul (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, de exemplu, permite
derogări în situații de urgență. Cu toate acestea, un grup select de drepturi enumerate, cum ar fi dreptul la
viață sau dreptul de a nu fi supus torturii sau sclaviei, nu pot fi niciodată suspendate sau limitate, nici
măcar în perioade de urgență națională. Evident, această ierarhie între drepturile omului este prevăzută în
mod explicit în tratate.
Multitudinea de legiuitori la nivel internațional
Dreptul internațional nu are un legiuitor central și nici un executiv central, ci are tot atâția legiuitori câte
state există. Această multitudine de legiuitori și de raporturi juridice, plus existența organizațiilor
internaționale, crește în mod evident riscul apariției conflictului între norme.
O consecință mai practică a faptului că dreptul internațional este în esență creat doar prin consimțământul
statelor este faptul că multe norme internaționale sunt lăsate neclare și în potențial conflict cu alte norme.
Necesitatea unui consens între o mare varietate de state pentru ca normele să fie adoptate, combinată cu
cu o presiune de timp adesea mare pentru încheierea unui tratat, poate explica, într-adevăr, un mare
număr de inconsecvențe în dreptul internațional.
Interesant este faptul că, cu cât mai multe state aderă la un anumit regim de tratate, cu atât devine mai
dificil să se ajungă la un consens în cadrul acelui regim și cu atât mai mare este riscul de a se ajunge la un
consens vag și norme vagi și deschise care pot intra în conflict cu alte norme, fie că sunt în cadrul sau în
afara acelui regim de tratat20.
În plus, cu cât mai multe state aderă la un regim, cu atât mai dificil devine să se convină asupra unor
clauze de conflict explicite care să abordeze problema modului în care regimul se raportează la alte norme
de drept internațional și, prin urmare, cu atât mai multe conflicte care rămân potențial nerezolvate.
Factorul timp
Faptul că toate normele internaționale au în esență aceeași valoare obligatorie face ca timpul să fie o
variabilă și mai importantă în dreptul internațional decât este în dreptul intern. Ca urmare, orice normă
ulterioară poate, în principiu, să anuleze una anterioară (lex posterior derogat legi priori).
Altfel spus, dreptul internațional nu este doar dependent, într-un fel sau altul, de consimțământul unora
sau al tuturor 190 de state. Aceste state pot să-și schimbe părerea în orice moment (sub rezerva jus cogens
și a principiului de drept exprimat prin adagio-ul latin pacta tertiis nec nocent nec prosunt 21). Prin urmare,
potențialul de apariție a conflictului trebuie să fie multiplicat cu un factor timp: o normă anterioară poate
intra în conflict cu una mai târzie (chiar dacă a fost creată de aceleași state), iar același mod în care o
normă mai veche trebuie să fie interpretată și aplicată în contextul unei norme mai noi.
19
Ian Siederman, Hierarchy in International Law -- The Human Rights Dimension, Antwerp: Intersentia, 2001, p. 66-84
20
Joost Pauwelyn, Conflict of Norms in Public International Law - How WTO Law Relates to other Rules of International Law, Cambridge,
p. 13
21
un tratat leagă părțile și numai părțile; nu creează obligații pentru un stat terț
Teoriile realiste presupun că statele își vor schimba pozițiile în funcție de modul în care își percep
propriile interese naționale la un moment dat. Deoarece realiștii consideră că statele se luptă în mod
constant pentru a obține și a menține puterea, acestea ar susține că sistemul juridic internațional și
normele pe care acesta le produce
de-a lungul timpului apar din echilibrarea intereselor statelor, conservarea și căutările reciproce de
putere22.
Multitudinea de legiuitori la nivel național
tot în cadrul procesului de legiferare, nu numai elementele la la nivel internațional sporesc potențialul de
conflict, ci trebuie luați în considerare și factorii interni. Cel mai proeminent este faptul că statele, deși
sunt considerate, în conformitate cu dreptul internațional, ca reprezentând o o singură entitate, sunt, în
practică, reprezentate de o multitudine de entități naționale în procesul de elaborare a legislației
internaționale. Chiar dacă pentru majoritatea tratatelor poate fi necesară aprobarea parlamentului, rămâne
faptul că tratatele nu sunt negociate de către membrii parlamentului, ci de către diplomați sau funcționari
publici23.
Lipsa unui adjudecător centralizat
Această lipsă a unui arbitru internațional centralizat înseamnă, în primul rând, că nu există, în majoritatea
cazurilor, un judecător care să facă ordine în multiplele conflicte juridice raporturi juridice multiple
prezente în dreptul internațional. În al doilea rând, existența diferite tribunale internaționale creează riscul
ca un conflict să apară și în modul în care este interpretat sau aplicat dreptul internațional. 24 În cel mai rău
caz, se poate duce chiar la rezolvarea conflictului de norme în favoarea unei norme prin un arbitru și în
favoarea celeilalte norme de către un alt tribunal.
Creșterea soluționării judiciare a litigiilor
Epoca modernă a cunoscut o creștere a sistemelor obligatorii de soluționare a litigiilor, precum și o
dorință reînnoită de a recurge la curți sau tribunale internaționale pentru soluționarea ad-hoc a litigiilor.
Faptul faptul că arbitrilor internaționali li se cere, prin urmare, mai frecvent să rezolve chestiuni de drept
internațional înseamnă, de asemenea, că problemele de conflict între norme sunt mai susceptibile să apară
in concreto, în fața acestor arbitri. Într-o primă instanță, acest lucru va accentua problema conflictului și
va face ca stabilirea unor norme coerente privind conflictul să devină o urgență. La adresa același timp,
deciziile judecătorilor internaționali cu privire la modul în care se rezolvă anumite conflicte vor contribui
la stabilirea unor astfel de norme de conflict25.

MODALITĂȚI DE SOLUȚIONARE Pentru conflictul normativ inerent, soluțiile se clasifică astfel: 1.

una dintre cele două norme dispare; 2. una dintre cele două norme este ilegală.
Pentru conflictul privind legea aplicabilă, soluțiile se clasifică astfel: 1. una dintre cele două norme
prevalează (dar nu este ilegală); 2. ambele norme sunt complet egale (iar responsabilitatea statului poate
oferi soluția).
La apariția unui conflict între două norme, soluționarea acestuia constă în aplicarea unui mecanism la
baza căruia stă ordinea ierarhică a normelor dreptului internațional, respectiv:
A. dacă una dintre cele două norme este invalidă sau reziliată;
B. în caz contrar, dacă una dintre ele este ilegală;
C. dacă nici aceasta nu este cazul se stabilește care dintre cele două norme prevalează, adică trebuie să se
aplice în conformitate cu regulile de prioritate ale dreptului internațional;
D. dacă nici aceste norme prioritare nu rezolvă conflictul, ambele norme sunt complet egale, iar
responsabilitatea statului poate oferi o cale de ieșire, ori conflictul constituie o veritabilă lacună în drept.

A. Dacă invaliditatea unei norme rezultă din interacțiunea cu o norma jus cogens, sunt aplicabile art.
53 din Convenția de la Viena din 1969 “Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în
conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă
a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a
statelor în ansamblul ei drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi
22
Anne-Marie Slaughter, International Law in a World of Liberal States, 1995, p. 503-507
23
Ibidem, Joost Pauwelyn, p. 15
24
Shane Spelliscy, The Proliferation of International Tribunals: A Chink in the Armor, (2001), Columbia Journal of Transnational Law, p.
143
25
Ibidem, Joost Pauwelyn, p. 22
modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general, având acelaşi caracter.” și art.
64 “Dacă survine o nouă normă imperativă a dreptului internaţional general, orice tratat existent, care
este în conflict cu această normă, devine nul şi își încetează efectele.”
Astfel, se naște o procedură reglementată de art. 71 din convenție: “1. În cazul unui tratat nul în temeiul
articolului 53, părţile sunt ţinute:a) să elimine, în măsura posibilului, consecinţele oricărui act îndeplinit
pe baza unei dispoziţii care este un conflict cu norma imperativă a dreptului internaţional general; sau
b) să facă astfel încât relaţiile lor mutuale să fie conforme cu norma imperativă a dreptului internaţional
general.2. în cazul unui tratat care devine nul şi ia sfârşit în temeiul articolului 64, expirarea
tratatului:a) liberează părţile de obligaţia de a continua să execute tratatul;b) nu aduce atingere nici-unui
drept, nici unei obligaţii, niciunei situaţii juridice a părţilor create prin executarea tratatului înainte de a fi
luat sfârşit; totuşi aceste drepturi, obligaţii sau situaţii nu pot fi menţinute mai departe decât în măsura în
care menţinerea lor nu este în sine în conflict cu noua normă imperativă a dreptului internaţional.”B. Dacă
ilegalitatea uneia dintre norme este invocată de o parte a tratatului ca urmare a unui viciu de
consimțământ sau vreunui motiv de a contesta validitatea sau a-i pune capăt, se naște o procedură
reglementată de art. 65-67 din Convenția de la Viena din 1969. Astfel, trebuie urmate etapele:
- notificarea pretenţiei sale celorlalte părţi, care să fie motivată și efectuată în scris;
- dacă nu s-a ridicat vreo obiecțiune, se procedează conform art. 67 din convenție
- dacă o altă parte a ridicat vreo obiecțiune, atunci se procedează conform art. 33 din Carta ONU,
respectiv rezolvarea diferendelor prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară,
recurgere la organizaţii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor;
- dacă în termen de douăsprezece luni, următoare datei la care obiecţiunea a fost formulată, nu a fost
posibil să se ajungă la o soluţie potrivit art. 33 din Carta ONU se vor aplica procedurile arătate mai
jos:a) oricare parte la un diferend privind interpretarea articolelor 53 sau 64 poate, pe calea unei cereri, să
supună diferendul Curţii Internaţionale de Justiţie, afară numai dacă părţile nu ar decide de comun acord
să supună diferendul arbitrajului;b) oricare parte la un diferend privind aplicarea sau interpretarea unuia
dintre celelalte articole ale părţii V din prezenta Convenţie poate recurge la procedura prevăzută la anexa
Convenţiei, adresând în acest scop, o cerere Secretarului general al Naţiunilor Unite.
Secretarul general supune diferendul unei comisii formată din conciliatori aflați pe lista ținută de acesta
după o anumită procedură. Comisia își stabilește singură procedura, poate solicita explicații scrise sau
orale de la părțile aflate în diferend și adoptă hotărâri și recomandări cu majoritate de voturi din cei 5
membri.
Comisia întocmește un raport care se depune la secretarul general și se comunică părților, nu este
obligatoriu pentru părți și le sprijină în rezolvarea amiabilă a încetării tratatului.
- Oricare act prin care se declară nulitatea unui tratat sau i se pune capăt pe baza dispoziţiilor sale, sau a
paragrafelor 2, sau 3 din articolul 65 trebuie consemnat într-un instrument comunicat celorlalte părţi.
Dacă instrumentul nu este semnat de şeful statului, de şeful guvernului sau de ministrul afacerilor externe,
reprezentantul statului de la care emană comunicarea poate fi invitat să înfăţişeze deplinele sale puteri.
Ca și concluzie intermediară, în cazul unui conflict normativ inerent, eliminarea unei norme prin
mecanismul și procedurile prezentate reprezintă soluții de rezolvare a conflictului.
C.Regulile prioritare pentru soluționarea unui conflict privind legea aplicabilă sunt determinate
de trei principii de bază:
(i) libertatea contractuală a statelor;
(ii) principiul pacta sunt servanda - Art. 26 din Convenția de la Viena “Orice tratat în vigoare
leagă părţile şi trebuie să fie executat de ele cu bună credinţă.”;
(iii) principiul pacta tertiis nec nocent nec prosunt - Art. 34 din aceeași convenție “Un tratat nu
crează nici, obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său.”
Exprimarea intenției statului în oricare dintre aceste clauze conflictuale trebuie să fie acceptată ca
fiind valabilă și decisivă de către un arbitru internațional.
D.În cazul în care ambele norme sunt complet egale, responsabilitatea statului poate oferi o cale
de ieșire prin ajungerea la o înțelegere ca urmare a derulării procedurii prevăzute de art. 65 și 66
din Convenția de la Viena din 1969 și art. 33 din Carta ONU.
În cazul unui conflict privind legea aplicabilă, soluționarea ține de intervenția unui judecător
internațional sau de responsabilitatea statului de a găsi o cale de înțelegere și de aplicare a uneia
dintre norme.
 În măsura în care conflictul de norme nu se soluționează între părțile implicate, se poate apela la
Curtea de Justiție Internațională, care potrivit art. 36 paragrafele 1 și 2 din Statut prevede că
“1. În competenţa Curţii intra toate cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile
prevăzute în mod special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi convenţiile în vigoare.2.
Statele părţi la prezentul Statut vor putea oricînd sa declare ca recunosc ca obligatorie IPSO
FACTO şi fără o convenţie specială, în raport cu orice alt stat care accepta aceeaşi obligaţie,
jurisdicţia Curţii pentru toate diferendele de ordin juridic avînd ca obiect: a. interpretarea unui
tratat; b. orice problema de drept internaţional; c. existenta oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar
constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale; d. natura sau întinderea reparatiei datorate
pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.”
Potrivit art. 38 paragraful 1 “Curtea, a carei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional
diferendele care îi sînt supuse, va aplica: a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care
stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu; b. cutuma internationala, ca dovada a unei
practici generale, acceptată ca drept ;c. principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate; d.
sub rezerva dispoziţiilor Articolului 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti
în drept public ai diferitelor natiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.”

STUDIU DE CAZ
Ca răspuns la criza migrației care a afectat Europa în vara anului 2015, Consiliul Uniunii Europene a
adoptat o decizie pentru a ajuta Italia și Grecia să facă față afluxului masiv de migranți. Decizia prevede
relocarea din aceste două state membre în alte state membre ale UE, pe o perioadă de doi ani, a 120 000
de persoane care au nevoie clară de protecție internațională.
Decizia contestată a fost adoptată în temeiul articolului 78 alineatul (3) din Tratatul de funcționare a
Uniunii Europene, care prevede că “În cazul în care unul sau mai multe state membre se confruntă cu o
situație de urgență caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea
Comisiei, poate adopta măsuri provizorii în beneficiul statului membru sau al statelor membre în cauză.
Consiliul hotărăște după consultarea Parlamentului European.”
În data de 14 septembrie 2015 Consiliul Uniunii Europene adoptă decizia 2015/1523, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene constatând că Parlamentul a fost informat în mod corespunzător cu privire la toate
modificările formei finale a deciziei în cauză înainte de adoptarea rezoluției sale din 17 septembrie
201526.
Astfel, conflictul privind aplicarea normei internaționale intervine între art. 78 alineatul (3) din Tratatul
de funcționare a Uniunii Europene, respectiv Consiliul hotărăște după consultarea Parlamentului
European, și între decizia 2015/1523 luată de Consiliu în condițiile în care la data emiterii acesteia doar
informase Parlamentul, care se pronunță la o dată ulterioară.
În final, Curtea constată că articolul 78 alineatul (3) TFUE permite instituțiilor Uniunii să adopte toate
măsurile provizorii necesare pentru a răspunde în mod eficient și rapid la o situație de urgență
caracterizată de un aflux brusc de persoane strămutate. Aceste măsuri pot, de asemenea, să deroge de la
actele legislative, cu condiția, în special, ca acestea să aibă un domeniu de aplicare material și temporal
limitat și să nu aibă nici obiectul, nici efectul de a înlocui sau de a modifica definitiv actele legislative27.
Soluția este fundamentată, în acest caz, pe norma care prevalează, respectiv competența Consiliului de a
lua măsuri temporare într-o situație de urgență, în detrimentul normei procesuale care prevede consultarea
Parlamentului, adică pronunțarea acestuia pe obiectul deciziei în cauză anterior sau la momentul luării
acesteia.

BIBLIOGRAFIE
 Mauricio Garcia-Villegas, Chapter 2 -The Symbolic Uses of Law, The Powers of Law A
Comparative Analysis of Sociopolitical Legal Studies, Cambridge University Press, 2018,
 Lauren Edelman, Marc Galanter, Law: The Socio-Legal Perspective, International Encyclopedia of
the Social & Behavioral Sciences, 2nd edition, Vol 13, 2015
 Mattias Kumm, International Law in National Courts: The International Rule of Law and the Limits
of the Internationalist Model, Virginia Journal of International Law, 2003-2004

26
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-09/cp170091en.pdf , accesat 11.02.2022
27
Ibidem
 Stephane Beaulac, The Social Power of Bodin’s “Sovereignty” and International Law, Melbourne
Journal of International Law, 2003
 Stephane Beaulac, Emer de Vattel and the Externalization of Sovereignty, Journal of the History of
International Law, 2003Susan.Breau, International Law. Questions and Answers, Oxford University
Press, New York, 2011 Robert Jennings and Arthur Watts, Oppenheim’s International Law, Vol 1, 9th
edn (London: Longman, 1992)
 Arthur Watts, The International Rule of Law, German Yearbook of International Law, n. 55, 1993
 Emer de Vattell, The Law of Nations; or, Principles of the Law of Nature, applied to the Conduct and
Affairs of Nations and Sovereigns, Johnson Law Booksellers, 1863
 Nico Krisch, More Equal than the Rest? Hierarchy, Equality and US Predominance in International
Law, United States Hegemony and the Foundations of International Law, Cambridge University Press,
2003
 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, Clarendon Press, 1990Wilfred Jenks,
The Conflict of Law-Making Treaties, 30 BYIL ,1953Wladyslaw Czaplinski and Gennady Danilenko,
Conflicts of Norms in International Law, 21 NYIL (1990) Rudiger Wolfrum and Nele Matz, Conflicts in
International Environmental Law, 2003
 Gabrielle Marceau, ‘Conflicts of Norms and Conflicts of Jurisdictions: The Relationship between the
WTO Agreement and MEAs and other Treaties’, 35 Journal of World Trade, 2001
 Ian Siederman, Hierarchy in International Law -- The Human Rights Dimension, Antwerp:
Intersentia, 2001Joost Pauwelyn, Conflict of Norms in Public International Law - How WTO Law
Relates to other Rules of International Law, Cambridge
 Anne-Marie Slaughter, International Law in a World of Liberal States, 1995Shane Spelliscy, The
Proliferation of International Tribunals: A Chink in the Armor, (2001), Columbia Journal of
Transnational Law
 Convenția de la Viena din 1969
 Carta ONU
 Tratatul de funcționare a Uniunii Europene
 Decizia Consiliului Europei 2015/1523
 Judgment in Joined Cases C-643/15 and C-647/15 Slovakia and Hungary v CouncilAustro-German
Customs Union case (05.09.1931), PERMANENT COURT OF INTERNATIONAL JUSTICE,
http://www.worldcourts.com/pcij/eng/decisions/1931.09.05_customs.htm,
 https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2017-09/cp170091en.pdf