În dreptul internaţional public, toate normele sunt obligatorii deoarece au ca izvor

dorinţa statelor de a reglementa într-o anumită manieră raporturile dintre ele în diferite
domenii în care interacţionează, statele au posibilitatea de a stabili modalitatea concretă în
care vor pune în aplicare o anumită regulă a dreptului internaţional, iar în unele situaţii,
regulile nu permit derogarea şi constituie categoria specială a normelor jus cogens, situate în
vârful ierarhiei normelor dreptului internaţional.

Potrivit unei clasificări, normele dreptului internaţional pot fi de diligenţă sau de

comportament (due diligence) – atunci când se prevede adoptarea unui anumit comportament
de către state – sau de rezultat – atunci când se stabileşte în sarcina statelor atingerea unui
anumit obiectiv determinat, dar şi în această situaţie, alegerea modalităţii de realizare a
acestuia este lăsată la aprecierea statelor. Un exemplu de normă de diligenţă este norma care
prevede obligaţia statelor de a împiedica folosirea teritoriului lor pentru scopuri contrare
dreptului internaţional, ce presupune luarea de către stat a tuturor măsurilor posibile în
încercarea de a împiedica o astfel de situaţie. Un exemplu de normă de rezultat este cea care
stabileşte obligaţia de rezolvare a diferendelor dintre state prin mijloace paşnice. În acest caz,
în ciuda aparenţei că s-ar prescrie pentru state un anumit comportament, statele între care a
apărut un diferend, au obligaţia, ce derivă din principiul rezolvării paşnice a diferendelor
internaţionale, de a-l soluţiona în mod exclusiv prin mijloace paşnice, a căror alegere aparţine
statelor, fără a recurge la folosirea forţei armate.

O normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi

recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a
dreptului internaţional general având acelaşi caracter” ( articolul 53, alin.2 al Convenţiei de la
Viena din 1969).

În privinţa izvoarelor de drept internaţional, doctrina internaţională ia în considerare

enumerarea cuprinsă în articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în
conformitate cu care principalele izvoare de drept internaţional sunt tratatul, cutuma şi
principiile generale de drept (art. 38 lit. a,b,c) la care se adaugă mijloacele auxiliare de
determinare a regulilor de drept, anume hotărârile judecătoreşti şi doctrina de drept
internaţional (art. 38 lit. d). Cum în enunţul articolului 38 din Statutul C.I.J. nu poate fi
surprinsă o anume ierarhie a izvoarelor de drept internaţional, doctrina a promovat ideea
egalităţii între principalele izvoare de drept internaţional, afirmându-se de exemplu, cu
posibilitatea unor comentarii că „un tratat nu posedă a priori o valoare superioară faţă de o
regulă cutumiară”.

Punerea în discuţie a ierarhiei în sistemul de drept internaţional a provocat răspunsuri

complexe dar şi cât se poate de diversificate. În literatura de specialitate, română dar şi o
parte însemnată din cea străină supunând analizei ierarhia de drept internaţional se operează o
oportună disjungere între izvoarele, pe de o parte şi normele acestui sistem normativ, pe de
altă parte. O serie de autori străini analizează însă, ierarhia în dreptul internaţional, aplicând
mecanisme conceptuale comune atât în materia izvoarelor cât şi a normelor internaţionale. În
opinia acestor autori ierarhia în dreptul internaţional ca proces unitar se manifestă sub un
dublu aspect:

A. O ierarhie formală, ce ar lua în considerare izvoarele de drept internaţional

B. O ierarhie materială, ca ierarhie strictă a normelor internaţionale. În această

viziune componentele, formală şi materială ale ierarhiei din sistemul normativ internaţional s-
ar întrepătrunde. De pildă în concepţia unor reprezentanţi ai şcolii de la Viena (Merkel,
Kelsen, Verdross) ierarhia formală “ar fi aptă să garanteze coerenţa sistemică a întregului
drept, furnizâdu-i reguli de prioritate depăşind riscul apariţiei unor contradicţii”11. La vârful
ierarhiei sistemului de drept internaţional s-ar situa aşa-numitele norme constituţionale, ori o
normă ipotetică fundamentală, pacta sunt servanda în concepţia lui Kelsen, de unde ar izvorî
cutuma şi tratatele ierarhizate după gradul de generalitate, apoi dreptul intern ca şi dreptul
provenit de la organisme internaţionale. O prima concluzie ce se desprinde dintr-o astfel de
construcţie este că ierarhia izvoarelor de drept internaţional este acceptată fără rezerve.