Dreptul internaţional privat comparat.

Utilitate şi perspective

(Revista Pro Patria Lex , nr.1/2012, ISSN 1584-3556)

Av. Lect univ dr. Bogdan Cristian Trandafirescu

Universitatea Ividius Constanţa
(Facultatea de Drept şi Ştiinţe administrative)

Abstract
Multitudinea sistemelor de norme conflictuale naţionale a creat premisele unui domeniu
de studiu aparte – dreptul internaţional privat comparat. Sistemele naţionale de drept internaţional
privat sunt expuse, inevitabil, contactului cu alte lumi juridice, de aici rezultând, firesc,
compararea (făcută în mod spontan de către cei implicaţi în aplicarea normelor conflictuale , sau
sistematic – de către teoreticieni) şi influenţele reciproce. Norme conflictuale sunt conţinute şi în
convenţii internaţionale. Acestea din urmă, pe de o parte, sunt rezultatul efortului comparativ în
urma căruia au fost extrase cele mai bune soluţii conflictuale, iar, pe de altă parte, influenţează
mai departe sistemele naţionale de drept internaţional privat (într-o mişcare circulară).
De aici rezultă că dreptul internaţional privat are legături subtile şi indisolubile cu dreptul
comparat. În acest raport, însă, se ascunde un paradox – atingerea idealului dreptului comparat
(armonizarea sau chiar unificarea dreptului la nivel mondial) ar duce, inevitabil, la dispariţia
ambelor discipline.

Cuvinte cheie
drept comparat, drept internaţional privat, element de extraneitate

1. Consideraţii introductive
Cheia de boltă a raporturilor juridice cu element de extraneitate este regimul lor juridic,
căci elementul de extraneitate aduce cu sine, în mod inevitabil, un conflict de legi. Raporturile
juridice cu element de extraneitate formează obiectul de reglementare a mai multor instrumente
juridice, unele aparţinând ordinii naţionale, iar altele ordinii internaţionale.
Nevoia de certitudine şi previzibilitate a dus la adoptarea, pe plan internaţional, a unor
convenţii care fie conţin norme uniforme de drept material, reglementând direct anumite specii de
raporturi juridice cu element de extraneitate, fie conţin norme de drept conflictual menite a indica
legea naţională aplicabilă. În măsura în care există norme uniforme de drept material aplicabile,
acestea vor reglementa respectivul raport juridic cu element de extraneitate. Pentru acoperirea
lipsurilor convenţiei internaţionale (dacă există o asemenea convenţie aplicabilă) se folosesc
normele conflictuale uniforme pentru determinarea unei legi naţionale aplicabile. Atunci când nu
există nici convenţii internaţionale de drept conflictual, legea (naţională) aplicabilă se determină
potrivit dreptului internaţional privat al forului.
Pentru a concretiza această schemă abstractă, folosim exemplul contractelor de comerţ
internaţional. În această materie au fost încheiate numeroase convenţii internaţionale de drept
material având ca obiect principalele categorii de contracte (de vânzare-cumpărare, de transport,
da factoring, de leasing ,etc.)1. Dacă cu privire la un anumit contract nu există o convenţie de

1
Aşa sunt: Convenţia de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Convenţia
UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional (Ottawa, 1988), Convenţia UNIDROIT privind contractul
internaţional de factoring (Ottawa, 1988), Convenţia Naţiunilor Unite privind cesiunea de creanţă în comerţul
drept material uniform, sau există însă nu este aplicabilă, precum şi pentru acele aspecte
nereglementate de respectiva convenţie se vor aplica normele conflictuale – uniforme sau
aparţinând sistemului naţional de drept (al forului). În materia contractelor cu element de
extraneitate putem numi doar două convenţii cu caracter general (aplicabile tuturor contractelor
internaţionale) - Convenţia de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale, înlocuită cu Regulamentul (CE) Nr. 593/2008, şi Conventia interamericană privind
dreptul aplicabil contractelor internaţionale (Ciudad de Mexico, 1994) 2. În sfârşit, în lipsa unor
norme conflictuale uniforme se vor aplica normele de drept internaţional privat ale forului.
Dreptul internaţional privat al statelor se află în raporturi complexe, de determinare
reciprocă, cu dreptul uniform conflictual. Aşa cum se arată în literatura de specialitate 3, cadrul
uniform legal în domeniul normelor conflictuale nu a atins un grad înalt de elaborare datorită
lipsei de preocupare a statelor de a încheia convenţii internaţionale în acest domeniu (care pune în
joc, în primul rând, interesele particularilor), combinată cu inerentele dificultăţi implicate de
asemenea demersuri. De aceea, dreptul internaţional privat s-a dezvoltat mai mult la nivelul
fiecărui stat, prin adoptarea de acte normative speciale, prin includerea unor norme conflictuale în
legi reglementând diverse materii, sau prin formarea unor reguli conflictuale în jurisprudenţă,
ordonate şi clarificate apoi în doctrina juridică (cazul Franţei). Starea de lucruri descrisă a dus la
apariţia unui cerc vicios: slaba dezvoltare a cadrului uniform legal a determinat elaborarea unor
norme conflictuale naţionale, iar odată stabilite sistemele conflictuale naţionale (prezentând
soluţii diferite), acestea au constituit o piedică în adoptarea de convenţii internaţionale4.
Multitudinea sistemelor de norme conflictuale naţionale a creat premisele unui domeniu
de studiu aparte – dreptul internaţional privat comparat5.
Dreptul comparat în domeniul normelor materiale se sprijină în bună măsură pe
cunoscutele distincţii între familiile de drept (anglo-saxon, romano-germanic, musulman ş.a.).
Familiile de drept sunt definite pornindu-se de la anumite trăsături fundamentale ale societăţii
(religie, tradiţie, ideologie politică ş.a.) şi de la tehnicile juridice specifice. Aceste criterii nu îşi
găsesc, însă, aplicarea în domeniul dreptului internaţional privat comparat, tradiţiile societăţii nu
joacă decât un rol secundar, iar în privinţa tehnicilor folosite, normele conflictuale au un specific
comun, şi presupun folosirea unor concepte universale, dezvoltate, încă începând cu Evul Mediu,
în Europa occidentală6. De la această bază comună trebuie să se plece în orice demers înfăptuit în
materia dreptului internaţional privat comparat.

2. Dreptul comparat şi metoda comparativă

internaţional (New York, 2001), Regulile uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al
mărfurilor (CIM) (Berna, 1980), Convenţia referitoare la transportul internaţional de mărfuri pe şosele (CMR )
(Geneva, 1956), Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare - „Regulile de la Hamburg”
(Hamburg, 1978), Convenţia Naţiunilor Unite privind Contractele de transport internaţional de mărfuri realizat în
totalitate sau doar parţial pe mare – Regulile de la Rotterdam (Rotterdam, 2009), Convenţia privind contractul de
transport de mărfuri în navigaţia interioară (CMNI) (Budapesta, 2001),Convenţia pentru unificarea anumitor reguli
referitoare la transportul aerian internaţional (Montreal, 1999), etc.
2
Pentru o prezentare comparativă a celor două convenţii a se vedea Brânduşa Ştefănescu, Consideraţii asupra
soluţiilor legale uniforme vizând legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Revista Romană de Drept
Privat nr. 6/2007.
3
Henry Batiffol, Paul Lagarde, Traité de droit international privé, Ed. LGDJ, Paris, 1993, p. 33.
4
Ibidem, p. 35-36.
5
Bernard Audit, Droit international privé, Ed. Economica, Paris, 1991, p. 24.
6
Ibidem, p. 25.
 Dreptul comparat este un domeniu autonom (din care face parte, cum am arătat, dreptul
internaţional privat comparat), a cărui defininire, însă, s-a dovedit dificilă datorită confuziei,
făcută în literatura de specialitate, între ştiinţa dreptului comparat şi metoda comparativă7.
Dreptul comparat, folosind ca instrument de lucru metoda comparativă, are rolul de a
studia şi a clasifica ordinile juridice naţionale în mari familii de drept, iar pentru aceasta trebuie să
identifice elementele şi caracteristicile fundamentale ale ordinilor juridice naţionale. În acest fel
ştiinta dreptului comparat oferă o perspectivă coerentă şi sintetică asupra universului juridic în
care trăim.
Metoda comparativă Într-o definiţie completă dată în literatura de specialitate, „metoda
comparativă constă în ansamblul demersurilor şi al procedeelor, care se înlănţuie potrivit unei
succesiuni raţionale, menite să facă spiritul juridic să constate şi să înţeleagă, printr-un proces
ordonat, metodic şi progresiv de confruntare şi comparare, asemănările, diferenţele şi cauzele
acestora, adică în cele din urmă să desprindă raporturile existente între structurile şi funcţiile
termenilor de comparat ce aparţin unor ordini juridice distincte”8.
Unii autori au susţinut că, în funcţie de obiectul şi finalitatea lor, pot fi identificate mai
multe metode comparative; se vorbeşte astfel, despre comparaţia descriptivă, doctrinală, aplicată
şi contrastată ş.a.9. Comparaţia descriptivă constă în cercetarea felului în care aceleaşi probleme
concrete sunt rezolvate în dreptul a cel puţin două ţări diferite. Comparaţia doctrinală constă în
cercetarea felului în care doctrina conceptualizează şi explică instituţii juridice aparent similare
aparţinând dreptului a cel puţin două ţări diferite. Comparaţia aplicată constă în confruntarea a
două sau mai multe sisteme de drept (de regulă, confruntarea sistemului naţional, cu unul străin)
în scopul complinirii unei lacune sau perfecţionării, în alt fel, a uneia din aceste legislaţii.
Comparaţia contrastată constă în confruntarea a două sau mai multe sisteme de drept pentru a
pune în lumină concepţii şi reglementări deosebite, precum şi concepţii şi reglementări
asemănătoare, în scopul unei mai exacte înţelegeri a fiecăruia dintre ele. În realitate, nu poate fi
vorba decât despre o singură metodă comparativă, prin care pot fi urmărite diverse scopuri.
Diversele specii ale metodei comparative, provin, de fapt, din anumite erori si confuzii. Este o
greşeală a crede că metoda comparativă variază în funcţie de scopurile pe care le urmăreşte; chiar
dacă scopurile sunt diferite, metoda, ca instrument de lucru, rămâne neschimbată. O altă greşeală
este de a confunda unele aspecte şi faze ale comparării cu forme specifice ale acesteia. În prima
fază, de exemplu, metoda are caracter analitic şi descriptiv, iar în cea de-a treia are caracter
sintetic. Asta nu înseamnă că există o metodă descriptivă şi una sintetică10.
Termenii de comparat Orice studiu de drept comparat porneste de la termenii de comparat.
Regula esenţială este că nu trebuie comparate decât lucruri comparabile. În extremis se poate
compara orice, însă este evident că rezultatele obţinute vor fi absurde şi lipsite de valoare
ştiintifică. Două instituţii, două reglementări, două concepte pot fi asemănătoare, deosebite sau
pot fi incomparabile. Pentru ca două instituţii, chiar deosebite, să fie comparabile, trebuie ca
7
„Nu va fi cu putinţă să se dea dreptului comparat o definiţie valabilă atât timp cât nu se va şti dacă el este o simplă
metodă sau o disciplină autonomă, ori amândouă deodată. Nu va fi cu putinţă de depăşit ipoteza, adică starea de
confuzie cronică, atâta vreme cât nu se va reuşi, nu numai să se delimiteze, dar să se şi precizeze exact domeniile,
funcţiile şi obiectivele metodei comparative şi ale stiintei dreptului comparat.” Leontin-Jean Constantinesco, Tratat
de drept comparat. vol. I Introducere în dreptul comparat, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 192.
8
Leontin-Jean Constantinesco, op. cit, vol. II, p. 12.
9
A se vedea în acest sens Ion Rucăreanu, Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucuresti, 1980, p. 41-42;
Adrian Severin, Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2004., p.
271-272.
10
Leontin –Jean Constantinesco, op. cit., p. 48.
termenii de comparat să aibă un factor comun. Elementele comune sau paralelismul termenilor de
comparat pot avea intensităţi diferite, de la o vagă asemănare până la identitate, trecând prin
echivalentă şi similitudine.
În materia normelor conflictuale (aparţinând diferitelor sisteme naţionale de drept)
aplicabile contractelor de comerţ internaţional, problema imposibilităţii comparaţiei nu se pune,
având în vedere domeniul, metoda de reglementare şi funcţiile îndeplinite (de normele
conflictuale). În cazul normelor conflictuale privind contractul de comerţ internaţional (din
sisteme naţionale de drept diferite) paralelismul este sigur, căci elementele comune ce leagă
termenii de comparat nu dau loc de îndoieli.
Aşa cum se arată în literatura de specialitate, metoda comparativă are trei faze succesive:
cunoaşterea, înţelegerea şi compararea. Prima fază cuprinde toate acţiunile necesare cunoaşterii
termenilor de comparat; în această fază sunt identificaţi şi izolaţi termenii de comparat în ordinile
juridice din care fac parte. A doua fază cuprinde operaţiunile metodologice necesare înţelegerii
termenilor de comparat în cadrul ordinilor juridice cărora le aparţin; veritabila existentă şi rolul
termenilor de comparat nu pot fi înţelese decât în cadrul ordinii juridice din care fac parte. A treia
fază, consacrată sintezei, cuprinde toate acţiunile pe care comparatistul trebuie să le întreprindă
pentru a compara, pentru a desprinde adevăratele raporturi existente între termenii de comparat11.

3. Valoarea unui studiu de drept comparat în materie

Finalitatea unui studiu comparativ în domeniul normelor conflictuale este crearea
premiselor pentru îmbunătăţirea, armonizarea sau chiar pentru unificarea acestora.
La nivel naţional, este firesc ca legiuitorul cu ocazia adoptării sau revizuirii sistemului de
drept internaţional privat să ia în considerare soluţiile găsite şi transpuse în dreptul pozitiv din alte
state şi mai ales el trebuie să observe care este tendinţa de reglentare în materie (la nivel
mondial)12. Prin reforme succesive ale principiilor conflictuale (consacrate în dreptul pozitiv sau
în jurisprudenţă), ţinându-se cont de experienţa altor state dar şi de realităţile locale, s-a ajuns, în
prezent, la o anumită uniformizare a normelor conflictuale. La această uniformizare au contribuit
semnificativ convenţiile internaţionale de drept conflictual13, ce au servit ca un adevărat model
pentru legiuitorul naţional.
Adoptarea convenţiilor internaţionale persupune, de asemenea, un minim studiu
comparativ. În primul rând negociatorii trebuie să găsească un set minimal de noţiuni cu care să
lucreze, căci ei aparţin unor ordini juridice diferite. Apoi trebuie identificate şi înţelese soluţiile
(conflictuale) consacrate în sistemele de drept ale statelor angajate în negocieri (dar nu numai a
acestora) în vederea selectării celei mai bune soluţii, sau pentru conturarea uneia noi14.

4. Paradoxul dreptului comparat15

11
Ibidem, p. 123-298.
12
Legiuitorul (naţional), oricât de erudit, experimentat şi creativ ar fi nu poate singur să identifice toate soluţiile de
reglementare posibile cu privire la o anumită chestiune. Prin utilizarea metodei comparative, orizontul legiuitorului
se lărgeşte substantial, el dobândind astfel o paletă largă de soluţii transpuse în dreptul pozitiv al altor state, putând
alege şi perfecţiona una din acestea sau putând crea una originală.
13
În acest sens putem menţiona Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale şi
Convenţia interamericană privind dreptul aplicabil contractelor internaţionale (Ciudad de Mexico, 1994).
14
În legătură cu rolul metodei comparative cu prilejul elaborării tratatelor internaţionale a se vedea Leontin –Jean
Constantinesco, op. cit., p. 363-369.
15
A se vedea Bénédicte Fauvarque-Cosson, Comparative Law and Conflict of Laws: Allies or Enemies? New
Perspective son an Old Couple, The American Journal of Comparative Law, Vol. 49, No. 3 (Summer 2001);
 Utilitatea studiilor de drept comparat în materia nomelor conflictuale este de necontestat,
însă raporturile dintre dreptul comparat şi dreptul internaţional privat nu sunt unidirecţionale, nu
se reduc la finalităţile subiniate mai sus.
Dreptul comparat şi dreptul internaţional privat au numeroase puncte de convergenţă, în
literatura juridică fiind privite chiar ca „discipline aliate” însă există, cel puţin teoretic, şi un
punct terminus al dezvoltării lor, care odată atins ar duce la dispariţia ambelor discipline.
Ambele discipline sunt considerate „ferestre” asupra lumii juridice mondiale, prin care
specialistul în drept (indiferent de domeniul în care activează) poate scăpa de provincialismul
juridic în care a fost format. Este cunoscut faptul că juriştii sunt formaţi în facultăţile de drept în
spiritul şi în graniţele unui anume sistem de drept, iar activitatea practică (cu mici excepţii) nu
deschide nici ea orizonturi către exterior. Astfel foarte mulţi juristi ajung captivi ai propriului
sistem de drept, ignorând total soluţiile pe care alte ordini juridice le dau aceloraşi probleme cu
care ei se confruntă curent. Cu alte cuvinte, ajung să considere imuabilă şi universală
reglementarea din propriul sistem de drept, fără a părea să intuiască multitudinea de soluţii
posibile. Or, norma juridică nu este o lege a fizicii (aşa cum este cea a gravitaţiei, de exemplu) pe
care noi oamenii nu putem decât să o cunoaştem, ci este doar norma adoptată de legiuitor într-un
anumit sistem de drept, alături de normele juridice adoptate în alte state şi care privesc aceleaşi
tipuri de relaţii sociale.
Importanţa şi chiar existenţa celor două materii se întemeiază pe diversitatea sistemelor
juridice naţionale; fără această diversitate, nu ar exista raţiunea unei comparări şi nici nu s-ar
pune problema conflictului de legi. Prin raportare la dreptul internaţional privat, metoda
comparativă are două principale aplicaţii – cu ocazia adoptării sau reformei normelor
conflicuale, aşa cum am arătat, legiuitorul este normal să se intereseze de soluţiile conflictuale
din alte sisteme de drept, iar apoi, dacă într-un caz concret norma conflictuală indică o lege
străină, instanţa trebuie să ajungă să cunoască acea lege, ceeace presupune un demers
comparativ.
Faţă de diversitatea de sistemelor de drept naţionale, cele două discipline adoptă căi
diferite – dreptul comparat tinde să înlăture conflictul de legi, pledând pentru uniformizare sau
chiar pentru unificare (realizabile prin încheierea de tratate internaţionale, pe baza studiilor de
drept comparat), iar dreptul internaţional privat urmăreşte să soluţioneze conflictul de legi prin
indicarea legii aplicabile unui anumit raport juridic (cu element de extraneitate). Viziunea
diferită asupra diversităţii sistemelor legislative este cheia de boltă a raporturilor între cele două
discipline şi totodată un antagonism intern al dreptului comparat. Normele dreptului internaţional
privat depind de existenţa conflictelor de legi (pe care sunt menite a le soluţiona), iar dacă
(ipotetic) dreptul comparat şi-ar atinge ţelul ultim – unificarea dreptului la nivel mondial, atunci
normele conflictuale ar dispărea. Această ipoteză a unificării dreptului la nivel mondial, însă,
este o capcană şi pentru dreptul comparat, căci odată cu unificarea nu ar mai exista sisteme de
drept naţionale care să poată fi comparate.

Concluzii
Multitudinea sistemelor de norme conflictuale naţionale a creat premisele unui domeniu
de studiu aparte – dreptul internaţional privat comparat. Sistemele naţionale de drept internaţional
privat sunt expuse, inevitabil, contactului cu alte lumi juridice, de aici rezultând, firesc,
compararea şi influenţele reciproce. Norme conflictuale sunt conţinute şi în convenţii

George A. Bermann, Le droit comparé et le droit international: alliés ou ennemies?, Revue internationale de droit
comparé, No. 3/ Juillet – Septembre 2003.
internaţionale. Acestea din urmă, pe de o parte, sunt rezultatul efortului comparativ în urma căruia
au fost extrase cele mai bune soluţii conflictuale, iar, pe de altă parte, influenţează, mai departe,
sistemele naţionale de drept internaţional privat (într-o mişcare circulară).
De aici rezultă că dreptul internaţional privat are legături subtile şi indisolubile cu dreptul
comparat. În acest raport, însă, se ascunde un paradox – atingerea idealului dreptului comparat
(armonizarea sau chiar unificarea dreptului la nivel mondial) ar duce, inevitabil, la dispariţia
ambelor discipline.
Toate aceste discuţii se situează, însă, doar la nivel teoretic, căci, ţinând cont de realităţile
contemporane, unificarea dreptului la nivel mondial este o utopie. Utopic ,însă, era (pentru a da
doar un exemplu) şi Immanuel Kant, care în lucrarea Spre pacea eternă (1795), realiza proiectul
unei federaţii mondiale a statelor, o lume lipsită de războaie, ştiut fiind că în perioada în care a
fost scisă cartea, Europa era zguduită constant de confruntări armate şi se aflata în pragul
războaielor napoleoniene. După aproximativ 250 de ani, într-o lume mai matură, erau constituite
Comunităţile europene.

Bibliografie
 Audit, Bernard, Droit international privé, Ed. Economica, Paris, 1991.
 Batiffol, Henry ; Lagarde, Paul, Traité de droit international privé, Ed. LGDJ, Paris, 1993.
 Bermann, George A., Le droit comparé et le droit international: alliés ou ennemies?,
Revue internationale de droit comparé, No. 3/ Juillet – Septembre 2003.
 Căpăţînă, Octavian; Ştefănescu, Brânduşa, Tratat de drept al comerţului internaţional,
vol. I Partea generală şi vol. II Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985,1987.
 Constantinesco, Leontin-Jean, Tratat de drept comparat. vol. I-III, Ed. All, Bucureşti,
1997,1998, 2001.
 Fauvarque-Cosson, Bénédicte, Comparative Law and Conflict of Laws: Allies or
Enemies? New Perspective son an Old Couple, The American Journal of Comparative
Law, Vol. 49, No. 3 (Summer 2001).
 Rucăreanu, Ion, Elemente de drept civil şi comercial comparat, Bucuresti, 1980.
 Severin, Adrian, Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional, Ed Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
 Ştefănescu, Brânduşa, Consideraţii asupra soluţiilor legale uniforme vizând legea
aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Revista Romană de Drept Privat nr.
6/2007.