Raporturile dintre convenţiile internaţionale privind contractul de comerţ

internaţional

(International Conference on Law and Social Order, vol. 3 (2-3 martie 2012),
Addleton Academic Publishers, New York, 2012, ISBN 978-1-935494-33-1)

Lect. Univ. dr. Trandafirescu Bogdan

Universitatea Ovidius Constanţa
(Facultatea de Drept şi Ştiinţe administrative

Abstract
În această lucraream urmărit, în principal, raporturile, conflictele, problemele
ridicate de aplicarea convenţiilor internaţionale interesând contractele comerciale cu
element de extraneitate şi nu în ultimul rând vom vorbi despre necesitatea întăririi
coordonării între aceste acorduri internaţionale. Convenţiile internaţionale nu au o
existenţă singuratică, rupte de orice realitate străină lor, ci presupun numeroase legături
atât cu sistemele naţionale de drept, cât şi între ele.

Cuvinte cheie : cadrul uniform al contractului de comerţ internaţional ; cadrul

uniform legal ; cadrul uniform legal material ; cadrul uniform legal conflictual

1. Noţiuni introductive

Operaţiunile comerţului internaţional se realizează, în bună parte, prin intermediul

contractelor de comerţ internaţional. Ceea ce este specific contractului de comerţ
internaţional este tocmai elementul de internaţionalitate, element ce determină apariţia
conflictului de legi. Din această perspectivă principala provocare ridicată de contractul de
comerţ internaţional este regimul său juridic.
Normele ce guvernează un contract comercial internaţional pot fi regăsite în : a)
convenţii internaţionale aplicabile tipului respectiv de contract ; b) în absenţa unei
convenţii internaţionale sau pentru aspectele nereglementate de o convenţie aplicabilă
sau dacă respectiva convenţie este înlăturată prin voinţa părţilor, de către dreptul naţional
desemnat de părţi sau de norma conflictuală ; c) în aceleaşi împrejurări (ca cele de mai
sus) de către uzanţele comerciale internaţionale (pentru completarea lacunelor convenţiei
internaţionale sau a legii naţionale aplicabile)1.
Apelul la normele juridice aparţinând unui sistem de drept naţional presupune o
serie de inconveniente. Normele dreptului intern sunt concepute pentru a reglementa
raporturi juridice fără element de extraneitate, de unde rezultă un handicap important al
soluţiilor oferite de aceste norme în reglementarea contractelor de comerţ internaţional.
Apoi orice recurs la sistemul de drept naţional presupune punerea în aplicare a unei
norme conflictuale. Normele conflictuale aparţin dreptului statal, de aici rezultând o mare
diversitate a soluţiilor conflictuale. În considerarea acestei situaţii, pe plan internaţional
au fost încheiate o serie de convenţii conţinând norme conflictuale de drept uniform

1
Stéphane Chatillon, Le contrat international, 2e édition, Ed. Vuibert, Paris, 2006, p. 1.
 Cadrul uniform al contractului de comerţ internaţional reprezintă totalitatea
normelor uniforme, elaborate de către state sau alte entităţi acţionând în planul relaţiilor
internaţionale, aplicabile contractelor de comerţ internaţional.
Cadrul uniform al contractului de comerţ internaţional este rezultatul procesului
de uniformizare contractuală (cadrul uniform contractual), dar în primul rând are ca sursă
convenţiile speciale interstatale (cadrul uniform legal).

2. Clasificarea convenţiilor interesând contractul de comerţ internaţional

O asemenea clasificare poate fi făcută după mai multe criterii, însă o diferenţiere
fundamentală trebuie să se facă în funcţie de natura normelor conţinute. După acest
criteriu sunt a) convenţii de drept conflictual şi b) convenţii de drept material.
Convenţiile de drept conflictual au ca obiect stabilirea de norme uniforme de
drept conflictual într-o anumită materie. La rândul lor aceste convenţii pot fi
subclasificate în convenţii de drept conflictual generale (care privesc toate categoriile de
contracte cu element de internaţionalitate) şi convenţii de drept conflictual speciale (care
privesc doar o anumită categorie de contracte de comerţ internaţional).
Convenţiile de drept conflictual generale, deşi puţine la număr, au avut un impact
major asupra contractelor de comerţ internaţional, fără a reglementa direct aceste
contracte, ele realizează o uniformizare a regulilor conflictuale aplicabile (la nivelul
statelor semnatare). Putem numi doar două asemenea convenţii – Convenţia de la Roma
din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, înlocuită cu Regulamentul
(CE) Nr. 593/2008, şi Conventia interamericană privind dreptul aplicabil contractelor
internaţionale (Ciudad de Mexico, 1994)2.
Convenţiile de drept conflictual speciale au un câmp de aplicare restrâns, normele
ce le formează conţinutul sunt menite a soluţiona conflictele de legi ce se ivesc în
legătură cu un anumit contract de comerţ internaţional. Aşa sunt : Convenţia de la Haga
privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Haga, 1986)
sau Convenţia privind legea aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării
(Haga, 1978).
Convenţiile de drept material restrâng, sau chiar lichidează conflictele de legi.
Spre deosebire de normele conflictuale al câror rol constă în stabilirea legislaţiei
naţionale competente, normele de drept material uniform reglementează ele însele, direct
şi nemijlocit, raporturile juridice de comerţ internaţional. Adoptarea convenţiilor de drept
material nu se poate face, în mod trainic, decât cu respectarea principiilor suveranităţii şi
independenţei naţionale, a egalităţii în drepturi, a neamestecului în treburile interne, a
avantajului reciproc. Ea presupune participarea egală a tuturor statelor interesate, liberul
lor consimţământ, luarea în considerare a intereselor fiecărei ţări 3.
Toate convenţiile aparţinând acestei categorii (drept material uniform) sunt
convenţii speciale, privind diverse specii de contracte de comerţ internaţional. Evident,
prin convenţiile de drept material uniform au fost vizate cele mai importante şi uzitate
contracte.

2
Pentru o prezentare comparativă a celor două convenţii a se vedea Brânduşa Ştefănescu, Consideraţii
asupra soluţiilor legale uniforme vizând legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional, în Revista
Romană de Drept Privat nr. 6/2007.
3
Brânduşa Ştefănecu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, 26.
 3. Dreptul material uniform şi normele conflictuale naţionale.
La o primă vedere dreptul material uniform şi normele conflictuale naţionale nu
se ating, ar părea că ori de câte ori un raport juridic este reglementat de o normă de drept
material uniform, conflictul de legi este eliminat, însă, aşa cum am arătat anterior în acest
capitol, raporturile între aceste norme ating uneori o complexitate deosebită. Astfel
anumite convenţii internaţionale de drept material uniform nu sunt aplicabile doar pe
baza unui criteriu teritorial (asupra resortisanţilor statelor semnatare), ci şi pe baza
determinării de către regula conflictuală (internă), ca lex contractus, a dreptului unui stat
parte la acea convenţie, aşa este, de exemplu, Convenţia de la Viena din 19804.
Convenţiile internaţionale sunt rezultatul unor negocieri şi compromisuri, iar unul
din criteriile folosite în aprecierea calităţii acestora este măsura în care s-a reuşit
atingerea echilibrului între tradiţiile marilor familii de drept. Diferenţele între diversele
sisteme naţionale de drept, coroborate cu alcătuirea textelor unor convenţii internaţionale
în spiritul unei anumite familii de drept, au determinat unele state să refuze semnarea
acestora (deşi în multe cazuri statele respective au participat la negocieri). În procesul
dificil al negocierilor, anumite probleme sunt excluse în mod expres, aspectele excluse
fiind de regulă cele dificile, în privinţa cărora este greu să se ajungă la un acord
mulţumitor pentru toate statele implicate. Astfel, convenţiile de drept material uniform,
de multe ori, nu acoperă toate aspectele implicate de tipul de contract internaţional avut
în vedere şi de aceea nu puţine trimit la normele conflictuale (aplicabile) pentru
determinarea dreptului naţional, care ar reglementa contractul în lipsa convenţiei şi căruia
îi este atribuit rolul de a colmata lacunele acordului internaţional. În acest sens sunt
folosite formulări de genul: „Problemele privind materiile guvernate de prezenta
Convenţie şi care nu sunt expres lămurite de ea vor fi reglementate conform principiilor
generale din care se inspiră sau, în absenţa unor asemenea principii, conform legii
aplicabile în virtutea regulilor de drept internaţional privat”5.
Aplicarea combinată a unei convenţii internaţionale şi a dreptului aparţinând unui
stat (pentru acoperirea lipsurilor acordului internaţional), poate scoate la iveală anumite
diferenţe de concepţie . Cel mai bun exemplu îl oferă Convenţia de la Viena din 1980,
care în art. 4 lit. b) exclude din domeniul său de reglementare „efectele pe care contractul
poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute”. Dispoziţia menţionată trasează o
limită clară între regulile uniforme şi cele naţionale, lăsând pe seama ultimelor chestiunea
normării efectelor contractului asupra proprietăţii mărfurilor vândute; în schimb
Convenţia reglementează problema transferului riscurilor, care se realizează, de regulă, în
momentul predării mărfurilor (fie primului transportator, fie direct cumpărătorului) 6,
această reglementare presupune abandonul regulii res perit domino, caracteristică
dreptului european continental.

4
Art. 1 par. 1, lit b) din Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (1980) : „Prezenta Convenţie se aplică contractelor de vânzare
de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite: […] b) când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant”.
5
În acest sens a se vedea: art. 7 (2) din Convenţia de la Viena asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri (1980); art. 6 (2) din Convenţia UNIDROIT privind
leasingul financiar internaţional (1988); art. 4 (2) din Convenţia UNIDROIT privind
contractul internaţional de factoring (1988) ş.a.
6
A se vedea art. 66-70 din Convenţia de la Viena din 1980.
 4. Conflicte între convenţiile internaţionale
Odată cu creşterea numărului de convenţii reglementând contractele de comerţ
internaţional, creşte şi riscul apariţiei unor conflicte între acestea, în situaţia în care cel
puţin două convenţii internaţionale au domenii de aplicare foarte apropiate, sau care chiar
s-ar suprapune parţial.
Pentru soluţionarea acestor conflicte, în convenţiile internaţionale (mai ales în
cele relativ recente) sunt introduse aşa-numitele „clauze de compatibilizare” 7. De regulă,
aceste clauze de compatibilizare restrâng domeniul convenţiei în favoarea altor acorduri
internaţionale (anterioare sau posterioare), reglementând anumite aspecte, care altfel ar fi
supuse regimului convenţiei din care clauzele respective fac parte8. Spre deosebire de
aceste clauze de compatibilizare „generoase”, în unele convenţii sunt folosite clauze de
compatibilizare „agresive”. Un bun exemplu este Convenţia Naţiunilor Unite privind
cesiunea de creanţă în comerţul internaţional (New York, 2001), care foloseşte ambele
tipuri de clauze. Articolul 38 din această convenţie este destinat stabilirii regulilor de
soluţionare a conflictelor cu alte acorduri internaţionale, după ce în primul paragraf este
folosită o clauză de compatibilizare „generoasă9, în paragraful următor se arată: „În
pofida paragrafului 1 al prezentului articol, prezenta Convenţie prevalează asupra
Convenţiei UNIDROIT cu privire la factoring-ul internaţional („Convenţia de la
Ottawa”). În măsura în care prezenta Convenţie nu se aplică drepturilor şi obligaţiilor
unui debitor, ea nu exclude aplicarea Convenţiei de la Ottawa, cu privire la aceste
drepturi şi obligaţii”.
Dacă nu se poate identifica o soluţia pe baza clauzelor de compatibilizare, atunci
se vor aplica regulile generale conţinute în articolul 30 din Convenţia privind dreptul
tratatelor (1969). Astfel dacă un tratat precizează că este subordonat unui alt tratat
anterior sau posterior sau că prevederile sale nu trebuie considerate incompatibile cu
prevederile acestui alt tratat, dispoziţiile acestuia din urmă au precădere în aplicare. Cea
de-a doua regulă a art. 30 prevede că dacă toate părţile unui tratat anterior sunt şi părţi ale
unui tratat posterior, încheiat asupra aceleiaşi materii, tratatul anterior nu se aplică decât
în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior. În
acelaşi timp, dacă din prevederile tratatului posterior rezultă intenţia părţilor de a înlocui
vechiul tratat, iar dispoziţiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele ale tratatului
anterior în aşa fel încât nu este posibilă aplicarea celor două tratate simultan, tratatul
anterior este considerat ca fiind ieşit din vigoare, urmând a se aplica numai tratatul
posterior. În ipoteza în care nu toate părţile tratatului anterior sunt părţi ale tratatului
posterior, ce reglementează însă aceeaşi materie, în raporturile între statele care sunt părţi
la ambele tratate se aplică dispoziţiile tratatului anterior numai în măsura în care ele nu

7
Franco Ferrari, Les rapports entre les conventions de droit matériel uniforme en matière
contractualle et la nécesité d’une interprétation interconventionnelle, în Journal du Droit
International, nr. 3/2003, p.799.
8
În acest sens a se vedea art. 22 din Convenţia privind legea aplicabilă contractului de
intermediere şi reprezentării (Haga, 1978); art. 17 din Convenţia UNIDROIT privind
leasingul financiar internaţional (1988), sau art. 15 din Convenţia UNIDROIT privind
contractul internaţional de factoring (1988).
9
Art. 38 (1) din Convenţia Naţiunilor Unite privind cesiunea de creanţă în comerţul
internaţional (New York, 2001: „Prezenta Convenţie nu prevalează asupra nici unui
acord internaţional deja încheiat sau în curs de încheiere ce reglementează în special o
operaţie care altfel ar fi reglementată de prezenta Convenţie”.
sunt incompatibile cu cele ale tratatului posterior. În aceeaşi ipoteză, în raporturile dintre
un stat parte la ambele tratate (anterior şi posterior) şi un stat parte numai la unul dintre
acestea, se aplică dispoziţiile tratatului la care ambele state sunt părţi10.
În literatura de specialitate au mai fost enunţate şi alte reguli de soluţionare a
conflictelor între convenţiile internaţionale, de exemplu, făcându-se apel la vechi reguli
de interpretate a normelor juridice concurente, s-a susţinut necesitatea aplicării convenţiei
speciale în detrimentul celei ce conţine reglementări generale11.

Dincolo de conflicte Raporturile între convenţiile internaţionale şi problemele

ridicate de aplicarea acestora nu trebuie să fie reduse la antagonisme şi paradoxuri, o
lectură constructivă scoate la lumină anumite aspecte si tendinţe îmbucurătoare, ce
rezultă tocmai din ansamblul încă nestructurat al acestor acorduri internaţionale. Se poate
astfel vorbi despre completarea reciprocă şi continuitatea între convenţiile internaţionale,
precum şi despre cristalizarea informală a anumitor definiţii a unor termeni des utilizaţi.
Se poate observa că anumite contracte internaţionale, de mare importanţă,
beneficiază de un ansamblu organizat de convenţii ce urmăresc reglementarea cât mai
completă a lor. Aşa este, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare internaţională de
mărfuri. În timp au fost adoptate numeroase convenţii internaţionale privind acest
contract, înregistrându-se o preocupare stabilă pentru modernizarea şi îmbunătăţirea lor.
S-a pornit de la Convenţiile de la Haga din 1964 12, care ulterior au fost unite într-o nouă
şi îmbunătăţită convenţie – Convenţia de la Viena din 1980 asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri. Pe bună dreptate, acest acord internaţional este dat
drept exemplu, în întreaga literatură de specialitate, pentru reuşita îmbinare a tradiţiilor
juridice ale marilor familii de drept (romano-germanice şi de Common Law). Calitatea
reglementării a garantat succesul Convenţiei de la Viena, numărul record al statelor părţi
fiind o mărturie în acest sens. Ulterior adoptării Convenţiei de la Viena, s-a luat decizia
revizuirii Convenţiei de la Haga din 1955 privind legea aplicabilă vânzării internaţionale
de bunuri mobile corporale, astfel a fost adoptată Convenţia privind legea aplicabilă
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Haga, 1986). În aceeaşi tendinţă de
armonizare se înscrie şi Protocolul de modificare a Convenţiei Naţiunilor unite asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din anul 1980. În anul 1983
este adoptată Convenţia de la Geneva privind reprezentarea în vânzarea internaţională de
mărfuri, aflată şi ea în strânsă legătură cu Convenţia de la Viena din 1980. În toate aceste
convenţii se poate observa preocuparea de armonizare, de exemplu între criteriile de
determinare a domeniului de aplicare există o clară înrudire. Mai mult, Convenţia de la
Viena din 1980, a fost în considerare şi cu ocazia alcătuirii altor acorduri internaţionale.
Influenţa reciprocă exercitată între convenţiile internaţionale, i-a determinat pe
unii autori să propună lecturarea şi interpretarea sistematică a convenţiilor privind
contractele de comerţ internaţional. Mai exact fiecare convenţie ar trebui citită şi
interpretată din perspectiva celorlalte, iar anumiţi termeni des utilizaţi ar trebui definiţi de

10
A se vedea Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. p. 39.
11
Bernard Audit, Droit international privé, Ed. Economica, Paris, 1991, p. 45-46.
12
Convenţia referitoare la legea uniformă asupra formării contractului internaţional de
vânzare de bunuri mobile corporale şi Convenţia referitoare la legea uniformă asupra
vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale (Haga, 1964).
o manieră unitară, propunându-se chiar alcătuirea unui dicţionar de termeni juridici
folosiţi în convenţiile interesând comerţul internaţional13.

5. Concluzii
Aşa cum am arătat, principala problemă juridică ridicată de contractul de comerţ
internaţional este regimul juridic aplicabil. Normele materiale de drept uniform pot fi
caracterizate ca normele adecvate raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional, în formularea lor fiind luate în considerare, cu precădere, particularităţile
acestor raporturi. Elaborarea unui drept material uniform se dovedeşte a fi cea mai bună
soluţie pentru evitarea dificultăţilor provocate de conflictul de legi. Crearea unui drept
uniform al comerţului internaţional este, însă, un proces în desfăşurare.
În lipsa unei norme materiale legea aplicabilă se determină prin apelul la normele
conflictuale. Uniformizarea soluţiilor conflictuale este o soluţie mai facilă decât
uniformizarea normelor materiale, însă idealul rămâne totuşi cadrul uniform material. În
concret prin adoptarea unui cadru uniform conflictual, deşi nu se stabileşte direct regulile
juridice cărora le este supus contractul, se stabileşte regula după care norma materială
este determinată. În acest fel participanţii la comerţul internaţional au măcar certitudinea
mecanismului de determinare a legii aplicabie.
Cu alte cuvinte cadrul uniform material se completează cu dreptul material
naţional determinat după o normă conflictuală uniformă.

Bibliografie

 Audit, Bernard, Droit international privé, Ed. Economica, Paris, 1991

 Chatillon, Stéphane, Le contrat international, 2e édition, Ed. Vuibert, Paris,
2006.
 Ferrari, Franco, Les rapports entre les conventions de droit matériel uniforme
en matière contractualle et la nécesité d’une interprétation
interconventionnelle, în Journal du Droit International, nr. 3/2003.
 Ştefănecu, Brânduşa ; Rucăreanu, Ion, Dreptul comerţului internaţional, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

13
Franco Ferrari, op. cit. p. 805: „Se va putea considera că acest tip de interpretare
sistematică interconvenţională ar fi util nu numai pentru a înţelege mai bine o
convenţie, dar şi pentru a crea un drept uniform capabil să depăşească actuala
fragmentare. Pentru ca ea să fie utilă, această abordare ar trebui să conducă la
elaborarea unui ansamblu de concepte autonome, un fel de «dicţionar autonom» care ar
trebui utilizat pentru interpretarea diferitelor convenţii de drept material uniform”.