Sunteți pe pagina 1din 752

Universitatea Ecologică Catedra de Drept Privat

Dreptul Comerţului Internaţional

Şeful Disciplinei Conf. Univ. Dr. IOAN BINDIU

Bucureşti

2009

1

CUPRINS Cursul 1. Partea generală.

Cursul 2 Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului

internaţional

Cursul 3 Contractul de comerţ internaţional

Cursul 4 . Contractul internaţional de depozit

Cursul 5 Contractele internaţionale de transfer de tehnologie

Cursul 6 Intermedierea în relaţiile comerciale internaţionale

Cursul 7 Contractul de factoring

Cursul 8 . Contractul internaţional de publicitate comercială

Cursul 9 Arbitrajul comercial internaţional

Cursul 10 Falimentul

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

TESTE DE VERIFICARE

2

Cursul 1. Partea generală

Secţiunea 1. Noţiuni generale. Norme conflictuale – norme de drept material

(substanţial)

1

Secţiunea 2. Izvoarele dreptului comerţului internaţiona

2

2.1. Izvoare interne

3

2.2. Izvoare internaţionale

5

Secţiunea 3. Principalele sisteme de drept contemporane

8

3.1. Sistemele de drept de tradiţie romanistă

8

3.1.1. Sistemul de inspiraţie franceză

8

3.1.2. Sistemul germano – elveţiano – italian

8

3.1.3. Sistemul ţărilor nordice

9

3.2. Sistemele de drept common-law

9

3.2.1. Common-law stricto – sensu

9

3.2.2. Equity

9

3.2.3. Statutary – law

10

Secţiunea 4. Uzanţele comerciale internaţionale

11

Secţiunea 5. Principiile dreptului comerţului internaţional

19

Secţiunea 1. NOŢIUNI GENERALE. NORME CONFLICTUALE – NORME DE DREPT MATERIAL (SUBSTANŢIAL).

Raporturile juridice de drept al comerţului internaţional sunt reglementate de norme conflictuale şi norme de drept material sau

(substanţial) care la rândul lor pot fi norme de drept uniform şi norme de drept naţional. Să facem o scurtă analiză a acestor categorii de norme juridice. În primul rând, normele conflictuale – au rolul de a identifica – de a stabili – care este sistemul de drept aplicabil (legea aplicabilă) unui anumit raport juridic de drept al comerţului internaţional. Odată stabilit sistemul de drept aplicabil raportului juridic, acesta va reglementa în principal următoarele:

a) condiţiile de fond ale contractului şi

b) efectele obligaţionale ale contractului.

Capacitatea părţilor va fi supusă legilor lor naţionale. Efectele translative de proprietate sunt supuse cel mai adesea legii ţării pe teritoriul căreia se află marfa.

Pe lângă normele conflictuale – care au ca principală menire aceea de soluţionare a conflictelor de legi adică să indice legea aplicabilă raportului juridic de drept al comerţului internaţional – mai există şi metoda normelor

3

de drept material uniform, care au menirea să lichideze sau să restrângă conflictele de legi. Principala caracteristică a acestor norme de drept material uniform – spre deosebire de normele conflictuale care stabilesc doar legea aplicabilă – este aceea că ele reglementează acel raport de drept al comerţului internaţional. Aceste norme de drept uniform sunt adoptate de state fie pe cale de convenţie internaţională, fie pe ale de lege uniformă şi vor fi transpuse pe planul dreptului intern pentru a cârmui anumite raporturi juridice. Adoptarea acestor norme de drept uniform, presupune un proces de durată şi ele se vor aplica în acele domenii, susceptibile de o astfel de reglementare la un moment dat. Ex. în domeniul vânzării-cumpărării, în domeniul transporturilor (rutiere, maritime, aeriene, feroviare), în materia titlurilor de credit. Aceste norme de drept uniform nu le înlocuiesc întotdeauna pe cele de drept naţional, ci coexistă cu acestea dar au sferă de aplicare diferită. Cea de a două categorie de norme din cadrul normelor de drept material sunt normele de drept naţional care pot fi comerciale, administrative, financiare, civile etc. O nouă problemă care trebuie clarificată este aceea a distincţiei dintre normele de dreptul uniform şi normele de drept unificat. Noţiunea de drept uniform trebuie înţeleasă în sensul că o reglementare cu un conţinut identic o regăsim în două sau mai multe ţări. Noţiunea de drept unificat – duce la ideea unirii a două sau mai multe sisteme de drept, ceea ce ar fi de natură să pună în discuţie ideea de suveranitate naţională.

Secţiunea 2. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL Izvoarele dreptului comerţului internaţional se pot clasifica în izvoare interne şi izvoare internaţionale în cadrul cărora vom regăsi categoriile de norme analizate mai sus. În etapa actuală izvoarele interne sunt caracterizate printr-o sporire a volumului de norme materiale, relaţiile comerciale beneficiind pe lângă normele conflictuale şi de o bogată reglementare proprie. Dar datorită diversităţii relaţiilor comerciale care urmează a fi reglementate şi a insuficienţei resurselor juridice interne, au determinat sporirea reglementărilor juridice internaţionale. Aceste reglementări juridice internaţionale, vor asigura evitarea situaţiilor litigioase şi stabilitatea raporturilor juridice. Dintre modalităţile de împărţire a izvoarelor dreptului comerţului internaţional o reţinem pe cea mai uzitată şi anume: interne şi internaţionale. A. Izvoarele interne cuprind:

4

I.

Legea.

II. Jurisprudenţa (practica judecătorească).

B. Izvoarele internaţionale sunt:

I. Tratatele.

II. Cutuma.

2.1. Izvoarele interne I. Legea. Normele fundamentale care statuează că economia României este o economie de piaţă sunt cuprinse în Constituţia României (1991) 1 . Din cadrul legii, deosebit de normele fundamentale putem aminti în primul rând normele conflictuale. Legea de bază în materie este Legea nr. 105/1992 care

reglementează raporturile juridice de drept internaţional privat. În cuprinsul acestei legi vom regăsi norme cu privire la:

- statutul juridic al persoanelor fizice şi juridice;

- statutul juridic al bunurilor;

- obligaţiile contractuale şi necontractuale; legea aplicabilă principalelor contracte;

- norme privind actele ilicite, cambia, biletul la ordin, cecul;

- condiţia juridică a străinului;

- norme de procedură privind dreptul internaţional privat;

- efectele hotărârilor judecătoreşti străine;

- soluţii privind arbitrajul comercial internaţional 2 .

O altă categorie de norme – ca izvor intern al dreptului comerţului internaţional o constituie normele de drept material (substanţial) care pot fi:

de drept civil, comercial, financiar administrativ etc. Principalele norme de drept civil se regăsesc în Codul civil care îşi vor găsi aplicarea în materie comercială în măsura în care nu dispune Codul comercial 3 (în mod deosebit în materie de obligaţii, în materia diferitelor contracte – de vânzare- cumpărare, mandat, antrepriză). Normele de drept comercial se găsesc în Codul comercial precum şi o serie de alte legi specifice dintre care reţinem:

1 Art.135. Economia (1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.

(2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor

factorilor de producţie;

b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;

c)…….

2 Victor Babiuc – Tratatul Comerţului Internaţional – Notă de curs, Editura ATLAS LEX, Bucureşti, 1994, p. 21.

3 Art. 1. ”În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codicele civil.”

5

- Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale(actualizată până la 28 iunie 2007);

- Legea nr. 31/1990 4 privind societăţile comerciale;

- Legea nr. 35/1991 5 privind regimul investiţiilor străine;

- Legea nr. 58/1998 6 privind activitatea bancară;

- Legea nr. 136/1995 7 privind asigurările şi reasigurările din România; - Legea nr. 32/ 2000 8 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;

- Legea nr. 21/1996 9 privind combaterea concurenţei neloiale;

- Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale;

- Legea nr. 12/1990 10 privind protejarea populaţiei împotriva acţiunilor ilicite;

- Legea nr. 26/1990 11 privind registrul comerţului etc. Evoluţia Codului comercial Codul comercial de la 1 septembrie 1887 – este în cea mai mare parte o traducere a Codului comercial italian din 1883;

4 LEGE nr. 31 din 16 noiembrie 1990 (**republicată**)(*actualizată*)privind societăţile comerciale (actualizată pana la data de 29 iunie 2007*)LEGEA nr. 441 din 27 noiembrie 2006; LEGEA nr. 516 din 29 decembrie 2006; ORDONANTA DE URGENTA nr. 82 din 28 iunie 2007.

5 LEGE

PARLAMENTUL

ROMANIEI PUBLICAT ÎN: Monitorul Oficial nr. 185 din 2 august 1993

de art.422 din OTU. 99/2006) privind

activitatea bancara EMITENT:

24 ianuarie 2005

7 LEGE nr. 136 din 29 ianuarie 1995 (*actualizată*) privind asigurările şi reasigurarile în România (actualizată pana la data de 22 noiembrie 2007*) LEGEA Nr. 304 din 13 noiembrie 2007.

8 LEGE nr. 32 din 3 aprilie 2000 (*actualizată*) privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor**) (actualizată până la data de 30 octombrie 2007*); ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 117 din 24 octombrie 2007.

9 LEGE nr. 21 din 10 aprilie 1996 (**republicată**) (*actualizată*) legea concurentei (actualizată pana la data de 23 decembrie 2005*) Legea nr. 21/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996 şi a mai fost modificată prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 121/2003 pentru modificarea şi completarea Legii concurentei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 10 decembrie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 184/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 24 mai 2004.

6 LEGE nr. 58 din 5 martie 1998 (*republicata*) (abrogat

*** Republicata (incetare ap OTU. 42/2002) (incetare ap art.32 din OTU.

31/1997) (incetare ap LEGE 406/2002) privind regimul investitiilor straine EMITENT:

Nr. 35 din 3 aprilie 1991

PARLAMENTUL PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 78 din

10 LEGE nr. 12 din 6 august 1990 (**republicată**)(*actualizată*)privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale ilicite(actualizată pana la data de 22 iulie 2007*)LEGEA nr. 210 din 2 iulie 2007. 11 LEGE nr. 26 din 5 noiembrie 1990 (**republicată**)(*actualizată*) privind registrul comerţului (actualizată pana la data de 29 iunie 2007*); ORDONANTA DE URGENTA nr. 82 din 28 iunie 2007.

6

La 10 noiembrie 1938 a fost publicat un nou Cod comercial revizuit

la 20 august 1940;

Codul comercial a fost republicat cu toate modificările la 22 martie

1994 – completat ulterior cu o serie de legi speciale. Dintre alte Norme de drept comercial putem aminti: normele de drept vamal pe care le găsim în Codul vamal, norme de drept financiar (legea impozitului pe profit) etc.

II. Jurisprudenţa. Prin jurisprudenţă înţelegem ansamblul soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile din competenţa lor. Jurisprudenţa este recunoscută ca izvor de drept anglo-american (şi în anumite condiţii, în sisteme de drept de tradiţie romanistă). Dreptul românesc, nu consideră practica judiciară ca fiind izvor de drept, dar îi apreciază valoarea în aplicarea dreptului comercial internaţional.

2.2. Izvoarele internaţionale Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional sunt:

tratatele şi cutuma.

I. Tratatul – reprezintă acordul de voinţă dintre două sau mai multe state

prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale dintre ele, creând astfel norme de drept internaţional, modificând sau abrogând pe cele existente. Tratatul se poate prezenta sub forma a mai multor denumiri (există circa 30 de denumiri) astfel: tratat, cartă, comunicat, memorandum, act final, convenţie, declaraţie, proces-verbal, concordat, compromis, etc. În situaţia în care printr-un astfel de tratat se reglementează relaţii în domeniul comerţului internaţional, respectivul tratat va constitui şi izvor de drept al comerţului internaţional. Întră în această categorie în primul rând tratatele cu conţinut economic atât bilaterale cât şi multilaterale. În acest sens putem exemplifica:

- Convenţia Naţiunilor de Unite asupra contractelor de vânzare internaţională a mărfurilor, Viena 1980 la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991;

- Convenţia Naţiunilor de Unite privind transportul de mărfuri pe mare

din 1978. Regulile de la Hamburg ratificată de România prin Decretul nr. 343/1981 (Convenţia de la Hamburg nu a intrat încă în vigoare);

- Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare (COTIF) semnată la Berna în 1980, ratificată prin Decretul nr. 100/1983;

- Convenţia de unificare a anumitor reguli relative la transportul aerian

internaţional, Varşovia 1929, ratificată prin Legea nr. 108 (Decretul nr. 1213

7

/ 1931 publicat în Monitorul Oficial nr.83 din 9 aprilie 1931) din 1931. De asemenea mai pot fi evidenţiate tratatele care prevăd evitarea dublei impuneri, tratatele privind garantarea investiţiilor străine, tratatele de cooperare etc. Vor constitui de asemenea izvoare de drept internaţional şi convenţiile internaţionale prin care se urmăreşte uniformizarea dreptului internaţional privat. Aici putem exemplifica:

- Convenţia de la Geneva - 7 iunie 1930 privind conflictele de legi în materie de cambie şi bilet la ordin;

- Convenţia de la Geneva – 19 martie 1931 privind conflictele de legi în

materie de C.E.C. Mai recent a fost elaborată Convenţia Naţiunilor Unite asupra cambiilor interna-ţionale, şi biletelor la ordin internaţionale (New-York – 1988) – la

care România nu este încă parte. În materia arbitrajului comercial internaţional pot fi amintite:

- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrare străine – New-York 1958.

- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional – Geneva

1961.

În marea lor majoritate aceste convenţii internaţionale sunt elaborate de către organizaţiile internaţionale ale O.N.U., sau de organizaţii internaţionale regionale. Dintre cele regionale considerăm că cea mai importantă este Comisia Economică pentru Europa a O.N.U. Sub auspiciile acesteia la 1

februarie 1993 a fost semnat la Bruxelles, Acordul de asociere a României la Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora– ratificat prin Legea nr. 20/1993. Apoi au fost încheiate alte două Acorduri – unul cu Comunităţile Europene şi statele membre – iar celălalt numai cu Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a cărbunelui şi oţelului. Se mai poate aminti:

acordul de la Geneva – 1992 cu statele membre din Asociaţia Europeană a Liberului schimb (A.E.L.S.) (a luat fiinţă la Stokholm în 1960 din mai multe state europene din afara C.E.E) 12 . Obiectivul urmărit prin Acordul din 1

12 Ca reacţie la apariţia C.E.E. la 4 ianuarie 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm, prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.E.L.S.), între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia. La AELS au aderat ulterior: Finalanda (1961), Irlanda (1970), Liechtenstein (1973). AELS (EFTA). (European Free Trade Acord) este o grupare economică vest- europeană, respectiv o zonă de liber schimb între ţările membre. Comerţul cu produse industriale, agricole prelucrate şi cele din peşte, se desfăşoară fără taxe vamale, în timp ce la importul din ţările terţe, fiecare stat membru aplică tariful vamal naţional, deci nu au un tarif vamal comun, ca în cazul unei uniuni vamale. Aceasta reprezintă, în fapt, cea mai simplă formă de integrare economică în domeniul comercial prin

8

februarie 1993 este instituirea unei perioade de tranziţie de 10 ani necesară să pregătească din punct de vedere politic, economic şi juridic integrarea României în structurile europene. Din punct de vedere juridic se cere „armonizarea” compatibilă cu legislaţia comunitară. Această „armonizare” va urmări în mod special următoarele domenii: legea societăţilor, conturilor şi taxele societăţilor, legea vamală, proprietatea intelectuală etc. Tratatele din domeniul politic, cultural, etc. pot constitui şi ele izvoare de drept al comerţului internaţional – dar numai în măsura în care – prin normele pe care le conţin, stabilesc raporturi de colaborare între state, raporturi menite să contribuie la dezvoltarea relaţiilor şi în domeniul economic. II. Cutuma. Prin cutumă se înţelege o practică generală îndelungată, repetată, urmată de state pe planul raporturilor internaţionale, cu condiţia obligativităţii sale juridice 13 . Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor nescris al dreptului comerţului internaţional. Materii întregi ale acestuia s-au format pe cale cutumiară: dreptul diplomatic, dreptul maritim internaţional. Pe măsura codificării dreptului comerţului internaţional, a creşterii numărului de tratate internaţionale, ca instrumente a colaborării internaţionale, cutuma pierde din importanţa sa. În măsura în care cutuma reglementează materii de comerţ internaţional este şi izvor de drept al comerţului internaţional. Astfel, în materia transportului de mărfuri pe mare, cutumele sunt foarte numeroase:

- obligaţiile subînţelese ale armatorului şi ale navlositorului în contractul de navlosire sunt de sorginte cutumiară:

armatorul răspunde cu toată averea sa de apă şi de uscat pentru asigurarea bunei stări tehnice de navigabilitate a navei; marfa aşteaptă nava - adică navlositorul trebuie să aducă marfa la dana de îmbarcare. Independent de ceea ce se scrie sau nu se scrie în contract această obligaţie subzistă pentru că-şi are izvorul într-o cutumă internaţională. În structura sa cutuma trebuie să cuprindă cumulativ două elemente: unul obiectiv şi altul subiectiv sau psihologic. Elementul obiectiv al cutumei constă în – conduita aplicată un timp îndelungat ca deprindere sau

desfiinţarea taxelor vamale şi eliminarea restricţiilor cantitative la produsele industriale şi agricole prelucrate între ţările membre.

13 Grigore Geamănu – Dreptul Internaţional public, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, vol. I, pag. 93.

9

obişnuinţă. Elementul subiectiv – sau psihologic – constă în convingerea că o anumită conduită este obligatorie şi prin urmare are valoare juridică.

Cutuma are valoare de normă juridică în comerţul internaţional. Ele se aplică independent de faptul că părţile le-au cunoscut sau nu. Pentru ca o cutumă să nu se aplice trebuie să existe o manifestare de voinţă expresă a părţilor în acest sens. Secţiunea 3. PRINCIPALELE SISTEME DE DREPT CONTEMPORANE Raporturile juridice de drept al comerţului internaţional vor fi cârmuite de anumite norme juridice, fie în temeiul alegerii făcute de către părţile contractante, fie în lipsa acestei alegeri, de normele conflictuale subsidiare

dar obligatorii. În funcţie de aceste două criterii, raporturile juridice de drept al comerţului internaţional vor fi reglementate de normele juridice printr-un anumit sistem de drept. O primă clasificare în această materie între:

- sistemele de drept de tradiţie romanistă şi

- sistemele de common-law.

3.1. Sistemele de drept de tradiţie romanistă Aceste sisteme de drept sunt rezultatul receptării dreptului roman în Europa şi prin statele acestuia în alte ţări ale lumii. Sunt bazate pe dualitatea dreptului privat în drept civil şi drept comercial, concepţie consacrată pentru prima dată de C. com. francez – 1807. Au ca sursă principală de drept – legea, iar ca sursă secundară jurisprudenţa, cutuma, uzanţele. Ele se clasifică la rândul lor în:

- Sistemul de inspiraţie franceză;

- Sistemul germano - elveţiano - italian;

- Sistemul ţărilor nordice.

3.1.1. Sistemul de inspiraţie franceză Are ca model C. civ. napoleonian de la 1804 care apoi a fost introdus în Belgia, Luxemburg, Italia, Germania şi a servit ca exemplu pentru: codul civil italian din 1865; portughez din 1967 şi spaniol din 1883. Prin mijlocirea C. civ. italian din 1865, C. civ. francez a fost introdus în Venezuela, iar prin mijlocirea C. civ. spaniol din 1889 a influenţat elaborarea următoarelor coduri: C. civ. bolivian – 1831, C. civ. chilian – 1857, C. civ. argentinian – 1869, C. civ. brazilian – 1916, C. civ. libanez – 1930 – proprietate şi celelalte drepturi reale, C. civ. libanez – 1934 – obligaţiile şi contractele. În cadrul acestor sisteme de drept există şi coduri comerciale care adoptă concepţia obiectivă a dreptului comercial – ca un drept aplicabil unor categorii de acte – actele de comerţ – indiferent de profesia părţilor.

3.1.2. Sistemul germano – elveţiano – italian

10

Are la bază Codul civil german din 1900, Codul civil elveţian din 1907, Codul obligaţiilor din 1911, Codul italian 1942. Acestea la rândul lor au influenţat alte coduri (turc din 1926, grec din 1940 şi 1945).

3.1.3. Sistemul ţărilor nordice

Sistemul juridic al ţărilor nordice – Suedia, Finlanda, Norvegia, Danemarca – sunt caracterizate ca sisteme de tradiţie romanistă, dar cu puternice influenţe de common-law şi germane.

3.2. Sistemele de drept common-law Legislaţia ţărilor de common-law se întemeiază pe unitatea dreptului privat. Sistemul de common-law este un sistem al precedentului

judecătoresc, având ca principal izvor practica judecătorească. A luat naştere în Anglia, care din cauza condiţiilor istorice şi geografice nu au recepţionat dreptul roman. În ceea ce priveşte Marea Britanie acest sistem este în vigoare numai în Anglia şi Ţara Galilor şi nu se extinde în Scoţia şi Irlanda de Nord. Sistemul de common-law s-a extins în statele care s-au aflat sub dominaţia britanică. Sistemul de common-law are trei ramuri principale:

- Common-law stricto – sensu;

- Equity;

- Statutory – law.

3.2.1. Common-law stricto – sensu

Common-law stricto - sensu este alcătuit dintr-o sumă de reguli de drept stabilite prin precedente judecătoreşti. Hotărârea judecătorească este aceea care ne arată care este regula de drept. Culegerile de hotărâri judecătoreşti sunt acelea care ne arată care este dreptul englez într-un domeniu sau altul. Hotărârea judecătorească nu produce efect numai faţă de părţile aflate în litigiu, dar ea obligă instanţa care a pronunţat-o şi instanţele inferioare ca în speţe similare să dea aceeaşi soluţie. Motivele acestei hotărâri – adică ratio decidenti – exprimă regula de drept în baza căreia instanţa a pronunţat hotărârea. Totodată trebuie făcută distincţia între ratio decidenti şi obiter dicto – care reprezintă comentarii făcute pe marginea speţei, care nu au valoare de precedent judecătoresc.

3.2.2. Equity

Constituie o ramură a dreptului substanţial englez, formată din reguli de drept pronunţate de curţi speciale. Aceste curţi speciale au fost înfiinţate pe

de o parte pentru completarea lacunelor iar pe de altă parte pentru temperarea unor reguli de common – law stricto - sensu. Unificare jurisdicţiilor de common-law şi equity s-a înfăptuit prin două legi (din 1873 şi 1875) dar aceasta nu a dus şi la unificarea drepturilor

11

materiale (substanţiale) proprii fiecărei jurisdicţii. De aceea, trebuie făcută şi în continuare distincţia dintre aceste două categorii de reguli cu menţiunea că dacă între o regulă de equity şi o regulă de common-law există contradicţii – se va da prioritate regulii de equity. Regulile de equity vizau doar anumite chestiuni iar dintre cele care interesează comerţul internaţional amintim:

- specific performance – executarea în natură a contractului;

- regulile privind viciile de consimţământ;

- dures – violenţa fizică;

- mistake – eroarea; - undue influence – violenţa morală şi leziunea;

- frauduleat misrepresentation - dolul.

3.2.3. Statutary – law Statutary-law, cuprinde reguli de drept create prin legi, care în sistemul de drept englez se cheamă statut sau act. În sistemul de common-law în sens larg precedentul judecătoresc constituie dreptul comun – iar legile, statutele, actele au un caracter de lege specială. Acest lucru explică, tendinţa legiuitorului englez de a le face cât mai detaliate, pentru a se evita pe cât posibil completarea lor cu reguli de common-law. Oricum însă, legile se interpretează prin prisma hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aplicarea lor. Exemple de astfel de legi: Legea efectelor de comerţ din 1882 – Bills of Exchange Act; Legea falimentului – din 1883 – Bankruptcy Act; Legea vânzării de mărfuri din 1979 – Sale of Goods Acts.

DREPTUL S.U.A. Dreptul S.U.A. aparţine sistemului de common-law. S.U.A. constituie o federaţie de state cu competenţă divizată între federaţie şi statele care o compun atât în materie legislativă cât şi jurisdicţională. Nu există însă un sistem de common-law al Statelor Unite, cu numai al statelor care compun federaţia.

În materie comercială competenţa federală este destul de restrânsă, manifestându-se în materia falimentului, a proprietăţii intelectuale şi industriale şi neindustriale, în materia transporturilor maritime. Majoritatea raporturilor comerciale sunt de competenţa statelor, care au propriul sistem de common-law şi de legi. Neajunsurile şi dificultăţile prilejuite de diferenţele de reglementare, dintre diferite sisteme de drept ale statelor membre ale uniunii, s-au făcut resimţite în practica comercială interstatală şi internaţională a întreprinderilor americane. Acest lucru a determinat adoptarea a o serie de legi uniforme iar baza acestora a unui cod comercial uniform Comercial Cod

12

– adoptat de 49 de state, mai puţin Louissiana (care este un stat de civil-law, care a adoptat codul civil francez). Secţiuea 4. UZANŢELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

4.1. Noţiune

Uzanţele comerciale sunt practici, comportamente cu un anumit grad de vechime şi stabilitate aplicate de un număr nedefinit de comercianţi într-un anume domeniu de activitate comercială şi/sau într-o anumită zonă geografică 14 . Extinderea şi generalizarea uzanţelor este determinată de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului. Pentru ca o anumită practică, conduită, să devină uzanţă comercială, este necesară trecerea unei anumite perioade de timp, dar nu este obligatoriu ca aceasta să fie şi îndelungată. Uzanţele comerciale trebuiesc delimitate de „obişnuinţe”. Acestea sunt practici stabilite între părţile contractante în relaţiile lor reciproce. Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este determinată de numărul participanţilor care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv adică prin aplicarea lor de către un număr tot mai mare de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

4.2. Clasificarea uzanţelor

În ceea ce priveşte clasificarea uzanţelor comerciale, aceasta se poate face după mai multe criterii cum ar fi: ramura de activitate, după obiectul contractului, profesiunea părţilor etc. O primă clasificare posibilă ar fi acea de uzanţe interne şi internaţionale. Uzanţele interne se vor folosi numai pe teritoriul unui stat, pe când uzanţele internaţionale se vor aplica în relaţiile comerciale internaţionale. După un alt criteriu putem avea uzanţele comerciale locale, speciale şi generale. Uzanţele locale se vor aplica numai într-o anumită localitate, port, zonă comercială determinată. Uzanţele speciale se vor aplica numai în anumite domenii ale comerţului. Uzanţele generale – pot fi aplicate în toate relaţiile comerciale. Din punct de vedre al formei aceste uzanţe se pot prezenta sub aspectul unor clauze tipizate, contracte tip ori contracte model, condiţii generale etc. Uzanţele cele mai folosite în comerţul internaţional nu au acelaşi înţeles în toate statele. Din această cauză Camera de Comerţ Internaţional de la Paris a procedat la unificarea şi standardizarea acestora întocmind regulile INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms). Aceste reguli au fost întocmite în anul 1928, suferind mai multe modificări,1936, 1953, 1967,1976, 1980, 1990 ultima având loc în 2000.

14 Victor Babiuc – Dreptul Comerţului Internaţional, Editura ATLAS LEX, Bucureşti, 1994, p. 28.

13

Camera de Comerţ Internaţional de la Paris a desfăşurat activităţi de codificare 15 a uzanţelor. 4.3. Reguli şi uzanţe uniforme în comerţul internaţional – INCOTERMS

2000

În cadrul unui contract de vânzare-cumpărare internaţională, expedierea mărfurilor dintr-o ţară în alta, ca parte componentă a tranzacţiei comerciale, este supusă multor riscuri, îndeosebi cu privire la deteriorarea sau pierderea mărfurilor care fac obiectul contractului. Datorită acestor cauze alegerea şi îndeplinirea clauzelor în contract reprezintă principala activitate a părţilor contractante. Una din clauzele esenţiale este şi acea care priveşte livrarea mărfurilor. În funcţie de modalităţile de livrare, momentul transferului proprietăţii poate fi diferit de cel al transferului riscurilor. În acest sens încă din anul 1928, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a elaborat un număr de şase condiţii de livrare în domeniul vânzării internaţionale. Această iniţiativă a fost primită în mod favorabil de comercianţi, stimulând în acelaşi timp activitatea Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, care a editat în 1936 primele reguli INCOTERMS care au cuprins 11 termeni comerciali internaţionali. Aceşti termeni, pe măsura dezvoltării comerţului internaţional au suferit revizuiri, completări în mai multe rânduri în 1953,1967,1976, 1980, 1990, 2000. Scopul INTERCOMS – este de a pune la dispoziţia comercianţilor un set de reguli din cele mai utilizate în relaţiile comerciale internaţionale. În acest fel se evită nesiguranţa izvorâtă din interpretarea diferită a acestor termeni, a obligaţiilor vânzătorului şi cumpărătorului, privind derularea contractului de vânzare internaţională referitor la livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor, transferul riscurilor şi formalităţile documentare privind trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător. Ultimele modificări din anul 2000 au fost determinate în principal de schimbarea tehnicilor de transport, prin utilizarea încărcăturii prin containere, transportul multimodal şi traficul roll on – roll off 16 şi de adaptarea acestor termeni, la folosirea, pe scară din ce în ce mai largă, a schimbului electronic de date (E.D.I.). Principalele caracteristici ale E.D.I. sunt:

15 Alte probleme privind aplicarea uzanţelor comerciale în „Instituţii în Dreptul Comerţului Internaţional” – Ioan Macovei, Ed. Junimea, Iaşi, 1987, pag. 55. 16 Denumire convenţională dată sistemului de încărcare şi descărcare pe orizontală a navelor, presupunând accesul direct de pe mal al camioanelor şi/sau vagoanelor, ori în introducerea sau scoaterea de pe navă a containerelor, remorcilor, paletelor etc. R.-R. Prezintă avantajul că evită costurile ridicate pe care le comportă încărcarea tradiţională a navelor, cu vehicule rutiere şi vagoane de cale ferată, folosite în transportul maritim pe distanţe scurte.

14

- transferul între calculatoare se face automat, fără intervenţia omului;

- datele transmise sunt definite şi structurate în conformitate cu un

standard acceptat;

- cele două sisteme de calcul implicate într-un schimb de documente E.D.I. sunt independente; pot fi echipamente de tip diferit, ce rulează aplicaţii diferite, singura interferenţă dintre acestea este mesajul transmis 17 . Comunicarea prin E.D.I. presupune un acord prealabil încheiat între părţile interesate, acorda care are un caracter juridic, în care se apreciază clar caracteristicile mesajelor transferate reciproc, datele comunicate, structura şi îmbinarea lor, procedurile de control/validare. Acest acord defineşte, deci, un standard de comunicare. Standardele pot fi bilaterale, când se instituie numai între doi parteneri şi universale, atunci când sunt acceptate şi utilizate de o paletă de întreprinderi/organizaţii. Dar definiţiile uzanţelor sunt date nu numai de INCOTERMS ci şi de uzanţele unificate din sistemul nord-american aşa numitele R.A.F.T.D. (Revision American Foreign Trade Definition). Aceste definiţii nu sunt decât parţial identice – drept urmare C.A.B. (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României) a întocmit o lucrare în care a opus pe două coloane fiecare din formele de livrare la care se referă aceste uzanţe comerciale codificate pentru a se stabili concordanţele şi diferenţiate. Termenii comerciali folosiţi în INTERCOMS au fost grupaţi în patru categorii de bază:

GRUPA E

Termenul

EXW

Ex. Works

(Franco fabrică)

 

expediere

Potrivit

acestui

termen

vânzătorul

pune

marfa

la

dispoziţia

cumpărătorului la sediul său.

 

GRUPA F.

Transport

navei)

F.C.A.

F.A.S.

Free Carrier Free Alongside Ship

(Franco cărăuş) (Franco

de-a

lungul

neplătit

F.O.B.

Free on Board

(Franco la bord)

 

Potrivit acestor termeni vânzătorul trebuie să predea marfa cărăuşului desemnat de către cumpărător.

GRUPA C.

C.F.R.

Cost and Freight

(Cost şi navlu)

Transport

C.I.F.

Cost, Insurance and Freight (Cost, asigurare şi navlu)

plătit

17 Astăzi se estimează că în Franţa numărul de legături E.D.I. stabilite între întreprinderi/organizaţii este de aproximativ 10.000. Prognoze recente arată că în intervalul 1992-1997 în Europa sistemele E.D.I. vor creşte cu 38%.

15

C.P.T.

Carriage Paid To

(Transport plătit până la

)

C.I.P.

Carriage and Insurance Paid To (Transport şi asigurare plătit până la

 

)

Vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport dar fără să-şi asume

riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii şi fără să suporte costurile suplimentare care intervin datorită unor evenimente care au loc după momentul încărcării şi expedierii.

GRUPA D.

D.A.F.

Delivered At Frontier

(Livrat la frontieră)

 

Destinaţie

D.E.S.

Delivered Ex Ship

(Livrat

pe

navă

nedescărcată)

 

D.E.Q.

Delivered Ex Quay (Duty Paid) (Livrat pe chei

vămuit)

 

D.D.U.

Delivered Duty Unpaid

(Livrat

taxe

vamale

neplătite)

 
 

D.D.P.

Delivered Duty Paid

(Livrat

taxe

vamale plătite) Potrivit acestor termeni vânzătorul trebuie să suporte costurile şi riscurile

legate de aducerea mărfii în ţara de destinaţie.

Regulile INTERCOMS se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă de părţi Ex.: C.I.F. (COST INSURANCE AND FREIGHT) (cost, asigurare şi navlu) – conform INCOTERMS 2000. Pentru a aprecia cât mai corect rolul pe care îl au uzanţele în comerţul internaţional se pot face urătoarele observaţii:

a) este firesc ca legislaţiile să rămână în urma schimbărilor rapide din

viaţa economică internă şi internaţională; în aceste condiţii este posibil ca anumite lacune să fie acoperite de aceste uzanţe, care au o mai mare capacitate de adaptare.

b) pe de altă parte, legile interne ale statelor nu sunt întotdeauna adecvate

relaţiilor comerţului internaţional, pe când uzanţele fiind consecinţa activităţii

comercianţilor, a repetării unor acte şi fapte răspund în mod adecvat acestor realităţi.

c) un alt aspect al aplicării uzanţelor îl reprezintă cazul în care este

imposibil să se găsească o legătură între contract şi o anumită lege naţională, sau atunci când părţile stipulează în contract clauza „conform uzurilor comerciale internaţionale”. În schimburile intra-comunitare cât şi cele extra-comunitare, se utilizează regulile,, INCOTERMS 2000”, comercianţii având toată libertatea să-şi aleagă în relaţiile de schimb internaţional oricare din cele 13 condiţii de livrare, în

16

funcţie de scopul urmărit. Aceste condiţii de livrare se trec în mod obligatoriu în factura externă. Condiţii de livrare INCOTERMS 2000 utilizate în mod curent:

1. Categoria „ E” - vânzătorul pune marfa în propriile depozite la dispoziţia cumpărătorului. EXW (Ex Works) – Franco uzină – este condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie să pună marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, care este obligat să o încarce pe cheltuiala şi riscul său. Variante: Ex . Warehouse, Ex. Mill, Ex. Plantation etc.

2. Categoria „ F ” – transportul principal nu este plătit de către

vânzător, care remite marfa unui transportator desemnat:

F.C.A. (Free Carrier) – Franco la cărăuş: marfa, după ce a fost vândută este predată de exportator primului cărăuş, numit de cumpărător, la locul convenit. Indicat este să se stipuleze în contract obligaţia vânzătorului de a încărca şi stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe cheltuiala sa, rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul şi de descărcare. F.A.S. (Free Alongside Ship) – Franco de-a lungul navei: se poate utiliza numai în cazul transporturilor maritime şi fluviale,cumpărătorul angajează nava, iar vânzătorul aduce marfa în port şi o plasează pe chei de-a lungul navei. F.O.B. (Free on Bord) – Franco la bord: transferul de la vânzător la cumpărător al mărfii, cheltuielilor, formalităţilor şi riscului se face în momentul când marfa a trecut balustrada (copastia) vasului. 3. Categoria „ C ” – transportul principal este plătit de către vânzător, care suportă cheltuielile, dar nu şi riscurile pe timpul transportului:

C.F.R. (Cost and Freight) – Cost şi navlu: vânzătorul angajează nava, o încarcă şi o duce în portul de destinaţie convenit. C.I.F. (Cost Insurance and Freight) - Cost asigurare şi navlu: pe

lângă C.F.R. vânzătorul are obligaţia să procure pentru cumpărător, pe contul acestuia din urmă, un contract de asigurare împotriva riscurilor minime de avariere sau pierdere a mărfii în timpul transportului. C.P.T. (Carriage Paid To) – Transport plătit până la: vânzătorul plăteşte transportul până destinaţie. Condiţia poate fi folosită pentru toate felurile de transport. C.I.P. (Cost and Insurance Paid To) – Transport şi asigurare plătite până la: pe lângă C.P.T. vânzătorul asigură marfa, în numele şi pe contul cumpărătorului, contra riscurilor minime de avariere şi pierdere.

4. Categoria „ D” – vânzătorul suportă toate cheltuielile şi riscurile

pentru livrarea mărfii la locul de destinaţie convenit:

17

D.A.F. (Delivered at Frontier) – Livrat la frontieră: vânzătorul pune marfa la dispoziţia cumpărătorului la frontiera convenită şi îndeplineşte formalităţile de vămuire la import. D.E.S. (Delivered Ex Ship) – Livrat franco navă: vânzătorul suportă cheltuielile şi riscurile aducerii mărfii în portul de destinaţie, punând-o la dispoziţia cumpărătorului la bordul navei, nevămuită pentru import. D.E.Q. (Delivered Ex Quay) – Livrat franco chei: pe lângă D.E.S. vânzătorul plăteşte vama în ţara cumpărătorului. D.D.U. (Delivered Duty Unpaid) – Livrat vama neplătită: vânzătorul nu plăteşte vama şi celelalte taxe din ţara cumpărătorului. D.D.P. (Delivered Duty Paid) – Livrat vama plătită: vânzătorul plăteşte toate taxele şi riscurile care intervin, ducând marfa la destinaţie. Noutăţile aduse de INCOTERMS 2000. F.C.A.: modificările privind obligaţiile de încărcare şi descărcare, apare ca o obligaţie de specificare a unui loc. Anterior, specificarea unui loc nu era o obligaţie ci doar o obişnuinţă. E.X.W.: pentru acest termen se face recomandarea . „ Termenul = fabrică = nu trebuie utilizat atunci când cumpărătorul nu poate efectua direct sau indirect formalităţile la export. În asemenea cazuri, trebuie utilizat termenul F.C.A. sub rezerva că vânzătorul acceptă să încarce marfa pe cheltuielile şi riscul său.” F.A.S.: beneficiază de aceeaşi precizare. Termenul F.A.S. impune vânzătorului obligaţia de a suporta cheltuielile de export. Este vorba de o soluţie total diferită faţă de versiunile anterioare când acestea reveneau cumpărătorului. Termenul F.A.S. este utilizat exclusiv pentru transportul pe mare sau pe căi navigabile interioare. F.O.B. cunoaşte şi el menţiune: Dacă părţile nu înteleg că marfa este livrată la momentul în care trece peste balustrada vasului, termenul F.C.A. trebuie utilizat. OBSERVAŢIE: Pentru condiţiile de livrare D.D.U./D.D.P. nu mai este necesară întocmirea de formalităţi vamale, utilizarea lor în tranzacţiile comerciale capătă un singur sens, incluzând automat costurile operaţiunilor de descărcare, vânzătorul trebuind în acest caz să ofere la destinaţie, în locul convenit, mărfurile libere de orice obligaţie şi costuri. 4.4. Valoarea juridică a uzanţelor comerciale În dreptul statelor contemporane există două concepţii privitoare la valoarea juridică a uzanţelor comerciale: concepţia uzanţelor legislative şi concepţia uzanţelor interpretative. În cadrul concepţiei legislative, uzanţele comerciale constituie izvor de drept; ele sunt o formă de exprimare a

18

normelor juridice, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Pentru ca o uzanţă să devină izvor de drept, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Mai întâi, să exprime o practică generală, materializată în repetarea uniformă a unor acte contemporane. Este aşa-zisul element material sau obiectiv al uzanţelor (longa, inveterate, diturna consuetudo). Această conduită trebuie să fie urmată în mod continuu, constant, cu un caracter larg de generalitate. În al doilea rând, această practică trebuie să-şi găsească o aplicaţie destul de lungă în timp, pentru a se răspândi în cercurile de afaceri şi a insufla convingerea obligaţiei ei. În al treilea rând, destinatarii uzanţelor trebuie să aibă conştiinţa obligativităţii lor juridice, ca o normă legală; este vorba de elementul subiectiv, psihologic al uzanţelor (opinio juris atque necesitatis). În sfârşit, aceste practici generalizate nu trebuie să contrazică ordinea publică şi bunele moravuri. În cadrul concepţiei interpretative (facultative) eficacitatea juridică a uzanţelor comerciale depinde de voinţa părţilor contractante. Conform acestei concepţii uzanţele pot să constea în practici sociale, obiective, adică de aplicaţie largă în rândul comercianţilor dintr-o anumită zonă geografică sau dintr-un anumit domeniu de comerţ şi avem de-a face cu uzanţe comerciale propriu-zise (the usage of trade), sau pot să constea din practici individuale ale unor contractanţi rezultate din relaţiile lor relativ îndelungate şi atunci avem de-a face cu obişnuinţe (the courses of dealing). Unele reglementări de drept uniform ţin seama şi de aceste obişnuinţe; de exemplu art. 9 din Legea uniformă asupra vânzării comerciale internaţionale

– Haga, 1964 vorbeşte de „obişnuinţele care s-au stabilit între părţi”. Fie că avem de-a face cu uzanţe comerciale propriu-zise, fie că avem de-a face cu obişnuinţe, ele produc efecte între părţi în temeiul principiului libertăţii contractuale, pentru că părţile s-au referit la ele implicit sau explicit şi au ţinut seamă de ele. Din această diferenţă de concepţie dintre uzanţele legislative şi cele interpretative, decurg o serie de consecinţe. Astfel:

- uzanţele legislative au putere obligatorie independent de voinţa

părţilor; ele se aplică chiar dacă părţile le ignoră sau le încalcă. Cele interpretative au, însă, puterea obligatorie pe care părţile le-o conferă, fie tacit fie expres. O voinţă a părţilor contrară acestora le fac ineficiente;

- uzanţele legislative, ca orice normă legală, pot fi dispozitive sau supletive şi imperative ori prohibitive. Deoarece ar fi nefiresc ca prin uzanţe să se stabilească norme de ordine publică, se admite ca având caracter imperativ acele uzanţe pe care legea le consacră ca atare. Cu această rezervă, uzanţele legislative se aplică unui contract cu titlul de lege. Uzanţele interpretative sunt în toate cazurile facultative, iar luarea lor în consideraţie depinde de voinţa părţilor;

19

- uzanţele legislative se aplică, la fel ca orice lege, din oficiu, cu prezumţia cunoaşterii lor de către părţi şi arbitru, în timp ce uzanţele interpretative se aplică numai dacă au fost invocate şi probate (ca fapte juridice – secundum allegata et probata). În acest scop, pentru uzanţele interpretative se poate recurge la orice mijloc de probă: martori, experţi, jurisprudenţă, doctrină, culegeri de uzanţe, certificate ale camerelor de comerţ etc; - numai violarea sau interpretarea greşită a unei uzanţe legislative poate forma obiect de recurs la instanţa superioară, deoarece numai o astfel de uzanţă are valoare de lege. Uzanţele comerciale interpretative, neavând decât valoare de clauza contractuale, sunt la aprecierea suverană a instanţei de fond. Uzanţele comerciale internaţionale, mai ales cele interpretative, îndeplinesc un rol important pe calea uniformizării regimului raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional. 4.5. Comparaţii între cutume şi uzanţe (legislative sau interpretative). O primă asemănare între cutumă şi uzanţă se referă la originea lor. Uzanţele comerciale (interpretative) premerg cutumele. În cele mai multe cazuri, cutumele au fost la început uzanţe comerciale. Se realizează o trecere din domeniul faptelor în domeniul dreptului prin consacrarea repetată a uzanţelor de către instanţele de judecată sau arbitrale. Cutuma ca şi uzanţa legislativă (normativă) are valoare de normă juridică în comerţul internaţional.

Cutuma are un caracter de vechime, de generalitate, cu vocaţia de a se aplica mai multor categorii de contracte – nefiind ţărmurită geografic aşa cum este uzanţa comercială (interpretativă). Cutumele se aplică independent de faptul că părţile le-au cunoscut sau nu. Uzanţele interpretative (comerciale) se aplică prin acordul părţilor lor. În materia probelor cutumele şi uzanţele normative (legislative) nu trebuiesc probate, pentru că instanţa trebuie să le cunoască ca pe orice text de lege, pe când uzanţele interpretative (comerciale) fiind considerate elemente de fapt proba lor trebuie făcută de cel care le invocă Practic uzanţele comerciale se pot proba prin atestări scrise date de persoane abilitate sau instituţii competente (camere de comerţ, consulate etc.) care certifică existenţa lor în anumite medii profesionale, în anumite pieţe locale etc. În soluţionarea litigiilor din comerţul internaţional instanţele de

20

arbitraj au obligaţia să ţină seama pe lângă dispoziţiile legii aplicabile şi de uzanţele comerciale (interpretative) 18 .

4.6. Probleme conflictuale

În situaţia unui conflict între o uzanţă legislativă şi o uzanţă interpretativă

(facultativă) vor avea câştig de cauză dispoziţiile uzanţei legale, datorită caracterului normativ, uzanţa legală suplineşte voinţa părţilor în măsura în care în contract nu s-a prevăzut o clauză contrară.

Conflictele dintre o uzanţă legislativă şi o altă lege civilă imperativă va da câştig de cauză uzanţei, care constituie o dispoziţie specială de natură comercială (principiul – specialia generalibus derogant). În conflictul dintre o uzanţă interpretativă şi o lege civilă imperativă – va avea câştig de cauză legea civilă, ale cărei prevederi imperative nu pot fi înlăturate prin convenţia părţilor. În situaţia în care legea are un caracter supletiv – va prevala uzanţa facultativă întrucât reprezintă o reglementare specială. Dacă se iveşte un conflict între o uzanţă şi o lege uniformă din domeniul comerţului internaţional, se va rezolva în favoarea uzanţei, legile uniforme având un caracter supletiv. Când se iveşte un conflict între două uzanţe comerciale legislative, aceasta se va soluţiona după legea care cârmuieşte contractul. Dacă conflictul se iveşte între două uzanţe comerciale interpretative (facultative), acesta se rezolvă în raport de intenţia părţilor. În absenţa unor indicaţii explicite, vor fi luate în considerare criteriile obişnuite de interpretare. Secţiunea 5. PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL Societatea contemporană se caracterizează printr-o intensificare tot mai mare a relaţiilor internaţionale, de o infinită varietate şi de imensă complexitate 19 . Datorită naturii variate a raporturilor juridice care alcătuiesc obiectul său, dreptul comerţului internaţional este privit ca o materie interdisciplinară. Datorită acestui fapt putem afirma că disciplina nu are principii proprii, specifice sau exclusive. În concluzie, materia va fi guvernată de principiile generale ale dreptului şi ale ramurilor de drept care se află în conexiune cu obiectul acestei discipline. Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest

18 Art. 7 alin. 1 Convenţia de la Geneva 1961, „Părţile sunt libere să determine dreptul pe care arbitrii vor trebui să-l aplice fondului litigiului. În lipsa unui indicativ de către părţi a dreptului aplicabil, arbitrii vor aplica legea desemnată de uzura conflictuală pe care arbitrii o vor socoti cea mi potrivită în speţă. În ambele cazuri arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzurile comerciale”. 19 Tudor R. Popescu – Dreptul Comerţului Internaţional – T.U.B. Bucureşti – 1975, p. 11.

21

domeniu 20 . Este firesc ca la baza relaţiilor dintre state în general şi statele Europene în special să aşezăm principiile formulate în Actul Final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, semnat la Helsinki:

1. egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii;

2. nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;

3. inviolabilitatea frontierelor;

4. integritatea teritorială a statelor;

5. reglementarea paşnică a diferendelor;

6. neamestecul în treburile interne;

7. respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii în gândire, conştiinţă, religie sau de convingere;

8. egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele;

9. cooperarea între state şi

10.îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului internaţional. În literatura juridică sa ajuns la concluzia că la baza dreptului

comerţului internaţional se află un set coerent de principii care se completează unele pe altele, astfel:

- Principiul libertăţii comerţului;

- Principiul concurenţei loiale;

- Principiul egalităţii juridice a părţilor;

- Principiul libertăţii convenţiilor;

- Principiul bunei-credinţe.

5.1. Principiul libertăţii comerţului Libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia lui 21 . Principiul dă expresie nevoii obiective de a înlătura obstacolele de natură economică, vamală, fiscală, administrativă sau politică şi reprezintă condiţia pentru afirmarea, dezvoltarea şi consolidarea economiei de piaţă. Principiul este consacrat în Constituţia României în ar. 135. alin. 2, lit. a „ statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie”. La nivel interstatal există preocuparea constantă de a crea

20 Dumitru Mazilu – Dreptul Comerţului Internaţional – Partea generală – Lumina Lex – Bucureşti – 1999 – p. 84. 21 Charles Louis de Secondat Montesquieu – Despre spiritul legilor (se l’esprit des loix)II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.18. „Ceea ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul”, „În ţările libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici”, şi „nicăierii nu este el mai puţin stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Ibidem p. 18-19.

22

structuri organizatorice apte să asigure promovarea libertăţii comerţului pe zone geografice tot mai întinse 22 . 5.2. Principiul concurenţei loiale Concurenţa constă într-o concepţie pe piaţă între cei care exercită activităţi asemănătoare. Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei 23 . Dacă concurenţa comercială are un rol important pe piaţa internă, acest rol capătă valenţe şi dimensiuni deosebite pe o piaţă regională sau chiar la nivelul pieţei mondiale. În situaţia în care concurenţa comercială internaţională se exercită în conformitate cu uzanţele comerciale oneste, ne aflăm în prezenţa unei concurenţe loiale. În condiţiile liberalismului comercial se comit acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite şi care definesc concurenţa neloială. Principiul libertăţii concurenţei orientează reglementările naţionale şi internaţionale în direcţia asigurării: a. Libertăţii de acces pe piaţă; b. Libertăţii cererii şi ofertei; c. Libertăţii economice în general; d. Prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale; e. Reparării prejudiciilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile comerciale. Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială internaţională se constituie într-o concurenţă neloială 24 . În exercitarea

22 În acest sens putem aminti: Uniunea Europeană, Zona Nord Americană de Liber Schimb (North American Free Trade Agreement – NAFTA – 1 ianuarie 1994, S.U.A., Canada, Mexic); Organizaţia Mondială a Comerţului – 1 ianuarie 1995. Actul final al Rundei Uruguay (Runda Uruguay a fost o rundă de negocieri comerciale care s-a desfăşurat între septembrie1986 şi aprilie 1994 şi a dus la transformarea GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) în OMC (Organizarea Mondială a Comerţului). A fost iniţiată la Punta del Este în Uruguay (de unde şi numele) şi au fost urmată de negocieri la Montreal, Geneva, Bruxelles,Wasington D. C. şi Tokyo. La final au fost semnate 20 de acorduri - Acordul de la Marrakesh.Au participat 125 de ţari. S-au negociat teme referitoare la produse industriale sau agricole, textile, servicii financiare, probleme ale proprietăţii intelectuale şi mişcări de capital; s-a prăbuşit aproape tot comerţul, inclusiv produsele biologice inovatoare, software-ul sau tratamentele medicale ale SIDA, A fost cea mai mare afacere comerciala care a existat în istoria umanităţii. În anumite momente părea condamnata la eşec, dar Runda Uruguay a dat naştere in final la cea mai mare reformă a sistemului mondial de comerţ de la crearea GATT. Pe 15 aprilie 1994, Miniştrii celor 125 de ţări participante au semnat Acordul într-o reuniune celebrată la Marrakech (Maroc).Întârzierea a avut anumite avantaje. A făcut posibil ca anumite afaceri să avanseze mai mult decât părea posibil, de exemplu, unele aspecte ale serviciilor şi proprietăţii intelectuale şi chiar crearea OMC. Dificultatea de a ajunge la un acord asupra unui ansamblu global de rezultate care va include practic toata gama problemelor comerciale actuale a făcut ca unii sa creadă că o negociere la aceasta scară nu ar fi niciodată posibilă. Acum însă, acordurile de la Runda Uruguay includ calendare pentru celebrarea de noi negocieri asupra diverselor probleme. Şi în 1996, unele ţări au propus liber celebrarea unei noi runde la începutul următorului secol. Răspunsurile au fost diferite; totuşi, Acordul de la Marrakech pentru care s-a creat OMC, conţine efectiv compromisuri de a redeschide negocierile asupra diferitelor teme spre sfârşitul secolului.) Acordurile de asociere ale României la Comunităţile Europene şi la A.E.L.S. etc. 23 Piaţa muncii şi a relaţiilor de muncă; piaţa monetară şi a titlurilor de valoare etc.

24 Yolanda Eminescu – Concurenţa neleală. Drept român şi comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993. p. 3.

23

principiului libertăţii concurente „partenerii sunt datori să respecte un minimum de moralitate”. Dacă aceste limite sunt depăşite „concurenţa devine neloială şi angajează răspunderea celui care a săvârşit actele susceptibile de o asemenea calificare” 25 . Concurenţa neloială se caracterizează prin: a . folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială; b. Săvârşirea unor acte discutabile în atragerea clientelei 26 . Problemele concurenţei sunt reglementate pe planul dreptului intern prin Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi Legea 21/1996 legea concuren