Sunteți pe pagina 1din 121

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Prof. univ. dr. IOAN MACOVEI

- SUPORT CURS -
Anul IV
Semestrul II

2009
CUPRINS

Capitolul I................................................................................................................3
Noţiunea de drept al comerţului internaţional.........................................................3
1. Definiţia ..........................................................................................................3
2. Obiectul dreptului comerţului internaţional....................................................3
2.1. Caracterul comercial................................................................................3
2.2. Caracterul internaţional ...........................................................................4
Capitolul II ..............................................................................................................5
Principiile dreptului comerţului internaţional .........................................................5
1. Principiul libertăţii comerţului........................................................................5
2. Principiul concurenţei loiale ...........................................................................5
3. Principiul libertăţii convenţiilor......................................................................6
Capitolul III.............................................................................................................8
Izvoarele dreptului comerţului internaţional ...........................................................8
1. Izvoarele interne .............................................................................................8
2. Izvoarele internaţionale...................................................................................9
2.1. Convenţiile comerciale internaţionle.......................................................9
2.2. Convenţiile multilaterale .........................................................................9
2.3. Convenţiile bilaterale.............................................................................10
2.4. Tratatul comercial..................................................................................10
2.5. Acordul comercial .................................................................................10
2.6. Uzanţele comerciale internaţionale .......................................................12
Capitolul IV...........................................................................................................17
Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice.................................................17
1. Comercianţii persoane fizice.........................................................................17
1.1. Condiţiile calităţii de comerciant...........................................................18
1.2. Exercitarea unor acte de comerţ ............................................................18
1.3. Capacitatea de a fi comerciant...............................................................19
1.4. Obligaţiile specifice comercianţilor.......................................................20
2. Întreprinderea şi fondul de comerţ................................................................22
2.1. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ.................................22
2.2. Elementele fondului de comerţ..............................................................23
2.3. Natura juridică a fondului de comerţ .....................................................25
3. Societăţile comerciale ...................................................................................25
3.1. Societatea în nume colectiv ...................................................................26
3.2. Societatea în comandită simplă .............................................................28
3.3. Societatea în participaţiune....................................................................29
2
3.4. Societatea pe acţiuni ..............................................................................31
3.5. Societatea în comandită pe acţiuni ........................................................38
3.6. Societatea cu răspundere limitată ..........................................................38
4. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale ......................................40
4.1. Filialele societăţilor comerciale străine .................................................40
4.2. Sucursalele societăţilor comerciale străine ............................................41
4.3. Reprezentanţele societăţilor comerciale străine.....................................42
4.4. Integrarea societăţilor comerciale..........................................................42
5. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ...............43
5.1. Consideraţii generale asupra falimentului .............................................43
5.2. Sisteme doctrinare .................................................................................43
5.3. Lichidarea juridică .................................................................................44
Capitolul V ............................................................................................................45
Contracte de comerţ internaţional .........................................................................45
1. Vânzarea comercială internaţională ..............................................................45
2. Vânzarea prin burse ......................................................................................52
3. Contractul de mandat comercial ...................................................................56
4. Contractul de comision .................................................................................58
5. Contractul de agency.....................................................................................60
6. Contractul de concesiune exclusivă ..............................................................61
7. Contractul de franchising ..............................................................................63
8.Contractul de licenţă ......................................................................................64
9. Contractul de know-how...............................................................................66
10. Contractul de consulting-engineering .........................................................68
11.Contractul de leasing....................................................................................70
12. Contractul de factoring................................................................................72
Capitolul VI...........................................................................................................75
Titlurile de credit în comerţul internaţional...........................................................75
1. Noţiunea de titluri de credit ..........................................................................75
2. Clasificarea titlurilor de credit ......................................................................75
2.1. Cambia...................................................................................................77
2.2. Biletul la ordin .......................................................................................86
2.3. Cecul......................................................................................................87
Capitolul VII .........................................................................................................90
Relaţii de plăţi şi credit în comerţul internaţional .................................................90
1. Mijloace de plată...........................................................................................90
1.1. Aurul......................................................................................................90
1.2. Valutele..................................................................................................90
2. Modalităţile de plată......................................................................................91
3. Creditele comerciale .....................................................................................95
3.1. Creditul de export ..................................................................................95
3.2. Creditul de import..................................................................................95
3
3.3. Garantarea creditelor comerciale...........................................................95
3.4. Scrisoarea de garanţie bancară .............................................................95
Capitolul VIII ........................................................................................................97
Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar....................................97
1. Operaţiunile de compensaţii .........................................................................97
2. Operaţiunile paralele.....................................................................................98
3. Operaţiunile de switch ..................................................................................99
4. Operaţiunile de aller-retour.........................................................................100
Capitolul IX.........................................................................................................101
Arbitrajul Comercial Internaţional ......................................................................101
1. Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional ..............101
1.1. Caracterele arbitrajului ........................................................................101
1.2. Natura juridică a arbitrajului................................................................103
2. Felurile arbitrajului .....................................................................................104
2.1. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţional......................................104
2.2. Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate ...........................................105
3. Convenţia de arbitraj...................................................................................106
3.1. Noţiune, forme.....................................................................................106
3.2. Natura convenţiei de arbitraj ...............................................................107
3.3. Forma convenţiei de arbitraj................................................................107
3.4. Efectele convenţiei de arbitraj .............................................................108
3.5. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj ................................................110
4. Forme ale arbitrajului ad-hoc......................................................................110
4.1. Arbitrajul ad-hoc în dreptul român......................................................110
4.2. Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961 ......................111
5. Forme al arbitrajului instituţional ...............................................................112
5.1. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României ....................................................................................................112
5.2. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din
Paris ............................................................................................................115
6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale .......................................116
6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale ....................................116
6.2. Executarea silită a hotărârilor arbitrale................................................116
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................119

4
Capitolul I

Noţiunea de drept al comerţului internaţional

1. Definiţia
Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care
reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comerţului
internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. În
organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă
calitate: de subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil.
Într-o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include norme de drept
internaţional public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune,
dreptul comerţului internaţional cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi
personal nepatrimoniale care apar în sfera comerţului internaţional între persoane
fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară.
Datorită specificului său, comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă
a dreptului intern sau dreptului internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este format, în principal, din norme de drept
material. Acestea sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme
materiale uniforme. Sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de norme
conflictuale aplicabile comerţului internaţional.
Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comerţului internaţional este
un drept material, dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comerţului
internaţional se regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi
norme de drept comercial, norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. În
situaţia în care nu există reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptul
comun. În cadrul raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional, părţile au o
poziţie de egalitate juridică.

2. Obiectul dreptului comerţului internaţional


Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile
juridice patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea
obiectului, comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale.
Prin esenţa lor, raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt
patrimoniale.

2.1. Caracterul comercial


Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.
Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări.
Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu
anumite criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite:
concepţia subiectivă şi concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul
juridic. Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, în
exerciţiul profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie,
comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor
subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea de comerciant.
Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică
activitatea comercială. Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt
operaţiunile pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor.
În această concepţie, comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În
aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine seama de operaţiunile juridice în sine.
În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze
cele două concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie
mixtă. Astfel, comerciantul se determină după natura actelor care le efectuează, iar
natura faptelor este dependentă de calitatea persoanelor care le exercită.

2.2. Caracterul internaţional


Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de
extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţa
anumitor criterii în conformitate cu specificul operaţiunii.
În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea de
internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercial
va fi internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l
face susceptibil de a veni în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţie
este îndeplinită dacă părţile îşi au domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în
altă ţară, dacă actele referitoare la încheierea ori executarea contractului prezintă
puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau obiectul obligaţiei se localizează pe
teritoriul unor state diferite.
Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. Astfel, în materia
contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau
sediul părţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art.
1 al Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare
internaţională de mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materia
transporturilor, elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai
multor state. În acest sens, dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru
unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi
dispoziţiile Convenţiei de la Geneva referitoare la contractul de transport internaţional
de mărfuri pe şosele din 1956. Alte convenţii internaţionale adoptă pentru
identificarea internaţionalităţii două criterii, adică un criteriu principal, care este
dublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga referitoare la vânzarea
internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate două criterii ce
trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite, precum şi
mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului
vândut.
4
Capitolul II

Principiile dreptului comerţului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt principiul


libertăţii comerţului, principiul protecţiei concurenţei loiale şi principiul libertăţii
convenţiilor.

1. Principiul libertăţii comerţului


Principiul libertăţii comerţului reprezintă o cerinţă fundamentală, care asigură
participarea activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.
Libertatea comerţului dă expresie şi facilitează existenţa economiei de piaţă.
Acest principiu reprezintă o cerinţă fundamentală care asigură participarea
activă şi neîngrădită la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii. În contextul
relaţiilor economice, acest principiu este consacrat de Constituţia României din 1991
revizuită în 2003. Astfel, prin textul art. 135 se prevede că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului pe baza egalităţii de şanse a comercianţilor. În acţiunea de
promovare a comerţului mijloacele concrete sunt configurate de politica statului care
urmăreşte să creeze un cadru favorabil. Acest principiu se exprimă în posibilitatea
recunoscută prin lege persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte de dreptul
comerţului internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă
calitatea de comerciant şi obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de
comerţ internaţional.
Datorită caracterului său de generalitate acest principiu se aplică şi în materia
investiţiilor străine, precum şi a licenţelor de export şi import. Regulile acestui
principiu guvernează şi regimul zonelor libere.
Libertatea comerţului nu exclude controlul statului. Activitatea participanţilor
la raporturile de comerţ internaţional este controlată de stat prin mijloace financiar
bancare. Intervenţia statului se realizează, în condiţiile legii, prin intermediul taxelor,
a impozitelor şi a licenţelor de export-import.

2. Principiul concurenţei loiale


Principiul concurenţei loiale se aplică între persoane care exercită o activitate
asemănătoare. Concurenţa este o confruntare sau o competiţie între comercianţi,
exercitată în domeniile deschise pieţei pentru atragerea şi menţinerea clientelei în
scopul obţinerii de profit. Libertatea concurenţei reprezintă o premisă a dezvoltării
relaţiilor comerciale şi o garanţie a progresului. În funcţie de mijloacele folosite,
concurenţa este loială şi neloială.
În determinarea limitelor concurenţei se utilizează formula morală a
loialităţii de conduită în raporturile cu ceilalţi comercianţi. Concurenţa loială se
exercită în limita uzanţelor comerciale oneste.
În desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa îndeplineşte
următoarele funcţii importante: funcţia de garanţie a economiei de piaţă; funcţia de
5
facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de stimulare a iniţiativei
participanţilor la actele de comerţ internaţional.
Principiul concurenţei are un rol deosebit în determinarea preţului mărfurilor.
Reglementările aplicabile concurenţei comercianţilor se împart în două categorii. Ele
privesc restricţiile impuse concurenţei şi reprimarea concurenţei neloiale.
Restricţiile impuse concurenţei urmăresc să apere existenţa liberei
concurenţe, prin suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a
puterii economice. Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a
procedeelor corecte în exercitarea unei acţiuni comerciale.
Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înţelegerile
anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi concentrarea de întreprinderi.
Concurenţa neloială reprezintă încălcarea obligaţiei de respectare a
procedurilor oneste sau corecte în exercitarea unei activităţi comerciale sau
industriale. Actele şi faptele de concurenţă neloială presupun folosirea unor mijloace
reprobabile în activitatea comercială şi utilizarea unor modalităţi discutabile în
atragerea clientelei. Reprimarea concurenţei neloiale urmăreşte să asigure o folosire
corectă a libertăţii de concurenţă prin sancţionarea actelor abuzive.
Având în vedere interesele colectivităţii, concurenţa neloială este deosebită
de concurenţa interzisă. În situaţia concurenţei neloiale exerciţiul unui drept este
excesiv, pe când concurenţa interzisă implică săvârşirea unui act fără drept.
Interzicerea concurenţei poate rezulta din lege sau din contract.
Interzicerea concurenţei poate să rezulte din dispoziţiile legii sau din
stipulaţiile contractuale. Protecţia efectivă împotriva concurenţei neloiale este
prevăzută de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 cu
modificările şi completările ulterioare. În conformitate cu dispoziţiile art. 10bis al
Convenţiei sunt interzise următoarele acte de concurenţă neloială:
a. faptele care sunt de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu
produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
b. afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de natură a discredita
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui
concurent
c. indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comerţului, pot
induce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau la
caracteristicile mărfurilor.
Prin sancţiunea concurenţei neloiale se asigură buna desfăşurare a comerţului
şi industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societăţii.

3. Principiul libertăţii convenţiilor


Puterea de decizie a părţilor în contractele de comerţ internaţional este
configurată de principiul libertăţii convenţiilor. Prin principiul libertăţii convenţiilor
se înţelege că o parte se obligă prin manifestarea propriei voinţe numai la ceea ce
acceptă şi numai în măsura în care doreşte.

6
În sistemul nostru de drept acest principiu este consacrat în art. 969 din
Codul civil potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante.
În comparaţie cu dreptul comun, puterea de decizie a părţilor în relaţiile
comerciale internaţionale prezintă valenţe suplimentare. În operaţiunile de comerţ
internaţional, libertatea contractuală a părţilor prezintă accepţiuni diferite care pot fi
grupate în două concepţii: concepţia subiectivă şi obiectivă.
După concepţia subiectivă se susţine că izvorul principal al drepturilor şi
obligaţiilor stipulate în contract constă în acordul de voinţă al părţilor. Astfel, părţile
au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub incidenţa oricărei legislaţii naţionale.
Raporturile părţilor pot fi guvernate de lex mercatoria sau de principiile de chitate.
După concepţia obiectivă se consideră că legea este prioritară faţă de voinţa
părţilor. Primatul legii exclude efectul creator al voinţei individuale independent şi în
afara unui sistem de drept statal. Părţile au libertatea de a desemna legea aplicabilă
contractului, dar numai în măsura în care opţiunea lor este admisă de legea forului.
În relaţiile comerciale internaţionale, libertatea contractuală implică o
autonomie derivată şi nu primordială. De altfel, libertatea contractuală este consacrată
întotdeauna de ordinea juridică naţională.
În realitate, autonomia de voinţă decurge din principiul libertăţii convenţiilor
în domeniul raporturilor de comerţ internaţional. Prin autonomie de voinţă se înţelege
că părţile pot să aleagă legea care va guverna condiţiile de fond şi efectele
contractului de comerţ internaţional.
Principiul lex voluntatis corespunde exigenţelor comerţului internaţional,
permiţând părţilor să adapteze contractul la situaţia existentă pe diferite pieţe străine.
În determinarea legii aplicabile contractului, principiul lex voluntatis implică
egalitatea legislaţiilor naţionale, întrucât nu există o lege care să fie aplicată
obligatoriu ori să nu fie aplicată niciodată. Regăsindu-se în majoritatea sistemelor de
drept internaţional privat, principiul lex voluntatis contribuie la uniformizarea
soluţiilor conflictuală în materia contractelor.
În legislaţia română, lex voluntatis este consacrată în Legea română de drept
internaţional privat nr. 105 din 1992 în cadrul dispoziţiilor art. 73. În temeiul acestor
dispoziţii, contractul este supus legii aleasă prin consens de către părţi. Legea care
cârmuieşte fondul, potrivit art. 71, alin. 1 la care trimite art. 86, alin. 1 se aplică, în
principal, şi condiţiilor de formă ale contractului. Din formularea textului reiese că
opţiunea de alegere este permisă de legea forului. Voinţa părţilor nu are putere prin ea
însăşi. Efectele juridice ale voinţei părţilor se produc în limitele şi condiţiile prevăzute
de lege.

7
Capitolul III

Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1. Izvoarele interne
Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principalele
izvoare în materie. Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiunii
legilor civile în materia raporturilor de comerţ. Legile comerciale se pot concretiza
sub forma Codului comercial, a unor coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale.
Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şi
cele internaţionale. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de
bază care constituie dreptul comun în materia raporturilor de comerţ. Codurile de
comerţ exterior reglementează numai relaţiile de comerţ internaţional. De exemplu,
Codul comercial uniform al S.U.A. adoptat de statele federale în 1962. Legile speciale
reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea. Prevederile legilor speciale se
referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la raporturile comerciale cu
element de internaţionalitate.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul
de jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei este
recunoscut în sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. În
sistemele de tradiţie romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul
jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică
deosebită. Ţinând seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale,
jurisprudenţa contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, în
unele cazuri, jurisprudenţa contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu,
practica judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă
într-un contract de comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă de contractul principal.
Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii,
iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de
arbitraj.
Dispoziţiile Codului comercial de la 1 septembrie 1887 reprezintă în cea mai
mare parte o preluare a Codului comercial italian din 1882. În decursul anilor, Codul
comercial a suferit numeroase modificări, completări şi abrogări prin diferite legi
speciale. Codul comercial român a fost republicat, cu toate modificările intervenite, la
22 martie 1944. În această formă, Codul comercial conţine 971 de articole care sunt
grupate în patru cărţi. Ele se referă la comerţ în general, comerţul maritim şi
navigaţie, faliment, exerciţiul acţiunilor comerciale şi durata lor. Codul comercial
cuprinde norme specifice şi norme de drept civil general.
Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţii
comerciale. Ele consacră instituţiile proprii ale dreptului comercial, cum sunt faptele
de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale.

8
Includerea normelor de drept civil în Codul comercial are o dublă explicaţie:
unele norme se referă la probleme care nu sunt reglementate în Codul civil, cum ar fi
momentul şi locul încheierii contractelor între persoane absente; alte norme
completează sau dezvoltă anumite reglementări din Codul civil, cum sunt dispoziţiile
referitoare la contractul de transport. Constituind dreptul comun în materie,
dispoziţiile Codului comercial se aplică şi raporturilor cu element de
internaţionalitate.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost
emise un număr de acte normative. Ele se împart în două categorii distincte care
constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei. Prima categorie de izvoare
include actele normative destinate reglementării comerţului internaţional. A doua
categorie de izvoare cuprinde actele normative care privesc alte ramuri de drept, dar
aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.

2. Izvoarele internaţionale
Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi
uzanţele internaţionale.

2.1. Convenţiile comerciale internaţionale


Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două
sau mai multe state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. În
dezvoltarea schimburilor internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol
tot mai însemnat. Prin precizarea drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi,
convenţiile internaţionale asigură corecta lor îndeplinire, precum şi stabilitatea
raporturilor juridice. Convenţiile comerciale internaţionale pot fi multilaterale sau
bilaterale.

2.2. Convenţiile multilaterale


Convenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită
razei lor de acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de
drept material şi conflictual privind comerţul internaţional.
În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un
caracter mondial. Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii,
cum ar fi Acordul privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la
Marrakech la 15 aprilie 1994.
În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un
caracter regional. La asemenea convenţii participă numai un grup de state, cum ar fi
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
În domeniile comerţului internaţional, convenţiile multilaterale sunt
exemplificate prin: Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea
aplicabilă transferului proprietăţii în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte
mobile corporale; Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legea
uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin; Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la

9
transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la Geneva la 24 mai 1980;
Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine încheiată la
New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186 din 21 iulie
1961.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care
permit o reglementare unitară a aporturilor de comerţ internaţional şi cooperare
economică internaţională. Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor
naţionale sunt atenuate, realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual şi
crearea unui drept material uniform.

2.3. Convenţiile bilaterale


În relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele
constituie o modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a
convenţiilor bilaterale se explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele
celor două state şi contribuie la menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor
internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept
conflictual, decât de drept material. În practica internaţională, convenţiile comerciale
bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri.

2.4. Tratatul comercial


Tratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează
schimburile de mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele
adiacente relaţiilor comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor,
regimul vamal, tranzitul, situaţia juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, a
oficiilor consulare, precum şi a persoanelor care săvârşesc fapte de comerţ pe
teritoriul celuilalt stat.
În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori,
împreună cu cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea părţilor poartă denumirea de
tratat de comerţ şi navigaţie.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru
juridic pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului,
anual, se încheie înţelegeri comerciale.
Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole.
Titlul cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa
părţilor de a promova şi facilita relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui
tratat de comerţ sunt următoarele: clauza naţiunii celei mai favorizate; clauza
regimului naţional.

2.5. Acordul comercial


Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se
reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim
politico-economic.

10
În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele
trăsături: constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă
un conţinut mai detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în
modul următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe
termen lung, cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi
anexele. Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de
articole. În titlu şi preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheit
acordul comercial. De asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la
baza înţelegerii.
Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de
drept administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme:
contingentele de mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul de
contractare a contingentelor; nivelul de preţuri; instituirea unui regim preferenţial;
eliberarea licenţelor de export şi import; reglementări vamale; comisiile mixte;
operaţiuni legate; reglementarea reexporturilor; modul de efectuare a plăţilor; condiţia
persoanelor fizice şi juridice străine; soluţionarea litigiilor; modul de lichidare a
acordului; valabilitatea acordului şi modul de prelungire.
Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementate
o serie de operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de
servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în
textul acordului. Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acordului
comercial.
Egalizarea avantajelor între părţile unei înţelegeri comerciale se realizează în
baza unor principii generale. Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei mai
favorizate sau de clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă
reciproc condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ.
Folosirea clauzei naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice:
raportul de bază care se tabileşte între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi
statul beneficiar şi raportul de referinţă care există între statul cedent şi statul
favorizat. Raportul de referinţă poate fi prealabil sau ulterior raportului de bază.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conţinutul material al
regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii de
concurenţă egală pentru exportatorii străini. Tot clauza asigură şi o stabilitate a
comerţului prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate
fi unilaterală sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii
sinalagmatice. În mod obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a
tratamentului naţiunii celei mai favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea
reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai favorizate se poate face şi într-un cadru
multilateral.
11
Din punct de vedere a poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate
prezintă două forme şi anume: forma necondiţionată sau principiul egalităţii, care
presupune că părţile îşi conferă, fără rezerve sau restricţii, privilegiile şi avantajele
recunoscute unei ţări terţe; forma condiţionată sau principiul compensaţiei, care
înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat terţ sunt extinse între părţi
numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce.
După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi
generală sau specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul
naţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele
contractante. În practică, clauza generală se referă numai la relaţiile din anumite
domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii
celei mai favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanţiază sfera de aplicare
a tratamentului naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părţile contractante.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată. În
această variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite
avantaje sau facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul
că persoanele, aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe
teritoriul statului partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului
partener. Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură egalitatea de
tratament.
Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurile
importate şi cele interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele
netarifare prin care se protejează industriile naţionale.

2.6. Uzanţele comerciale internaţionale


Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul
internaţional.
Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau
conduită, caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele
comerciale se impun printr-o repetare frecventă şi participarea mai multor persoane
interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor este în funcţie de sfera de aplicare,
numărul participanţilor şi volumul comerţului.
Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită
necesită o perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă
sau mai scurtă. Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă.
Exigenţele relaţiilor comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a
duratelor scurte de timp. Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna
existenţa unui interval de timp, dar nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între
părţile contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile
contractante se înţeleg, conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor
12
Unite ale Americii, o serie de activităţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi
considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a
expresiilor şi a actelor lor.

2.6.1. Obişnuinţele
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În
contractele pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă
atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare
constantă, expresiile folosite se transformă în clauze de stil, care în timp devin
subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre părţi.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şi
cutumă există importante deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată un
timp îndelungat în virtutea deprinderii şi respectată ca o normă obligatorie. Ea se
impune prin autoritate proprie şi autonomie, având valoare de lege. În sistemele de
drept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează principalul izvor de drept
în ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă.
În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţară, se aplică în calitate de lex
contractus.
Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
din 1980. În conformitate cu alin. 1 al art. 9, părţile sunt legate prin uzanţele la care
ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele.
Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la
efectele juridice ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg
o serie de activităţi anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod
rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor
lor (art. 1 – 205). În aceeaşi măsură, se va lua în considerare comportarea părţilor
concomitentă ori posterioară contractului pentru interpretarea intenţiei părţilor (art. 2
– 208).
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor
care le aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către
un număr de participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

2.6.2.Clasificarea uzanţelor
Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura
de activitate, obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport sau alte
elemente.
Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale
în relaţiile comerciale externe.
Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale.
Uzanţele locale se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanţele
speciale numai în anumite domenii ale comerţului, iar uzanţele generale pentru toate
13
relaţiile comerciale. Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de
livrare, plăţile externe şi asigurările de mărfuri în transportul internaţional.
După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale.
Uzanţele normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe de
drept sau legale. Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Ele
mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.

2.6.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale


Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre
uzanţele de drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor
normative este de a completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii
legale. Uzanţele normative au autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau
condiţionează aplicarea anumitor prevederi de inexistenţa unor uzanţe contrare. Prin
includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun voinţei contractanţilor. Cu
toate acestea, aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de părţi printr-o
stipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţi. Datorită
identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative,
fiind ţinută să le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi
neaplicarea lor se sancţionează cu admiterea recursului la instanţa supremă, în
sistemele care admit această cale de atac.
Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor
convenţionale este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului.
Uzanţele convenţionale se aplică prin acordul părţilor, care se poate manifesta expres
sau tacit. Aplicarea uzanţelor convenţionale poate fi înlăturată tot de către părţi,
prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă reglementare. Uzanţele
convenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive, nu şi de la
normele imperative ori prohibitive. Constituind un element de fapt, uzanţele
convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare ori aplicare a
uzanţelor convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară.
Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul
internaţional au caracter contractual.

2.6.4. Forme ale uzanţelor comerciale


Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizează
prin clauze tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte,
condiţii generale.
Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip
permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.
Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor
clauze folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională
din Paris prin publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International Comercial
Terms. Aceste reguli au fost revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În
prezent, sunt în vigoare Regulile Incoterms 2000. Clauzele interpretate se
14
individualizează prin anumite formule sau termeni, care exprimă forme de vânzare
internaţională.
Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la
clauza aleasă de părţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi
cumpărător, precizând obligaţiile lor minime.Prin Incoterms se reglementează
predarea mărfii vândute, transferul riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor,
formalităţile privind trecerea mărfii peste frontieră. Regulile Incoterms au un caracter
facultativ. Părţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la regulile uniforme, în raport
de natura mărfurilor care formează obiectul contractului.
Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se
întemeiază, în principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Ele elimină
discuţiile îndelungate dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor
externe.
În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul
juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează
numai să individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea
mărfii, preţul şi modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau
completate de către părţi.
Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor
de acelaşi tip într-o anumită ramură a comerţului internaţional. Înţelegerea comercială
se încheie în baza condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale
contractului. Prevederile condiţiilor generale au caracter dispozitiv, având
posibilitatea de a deroga de la ele.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile
contractante, de asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre. O
importanţă deosebită prezintă condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate
de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea
lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a ţinut seama de practica existentă,
complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile comerţului internaţional şi de
interesele părţilor.

2.6.5. Regimul uzanţelor comerciale în dreptul român


În dreptul român, uzanţele normative nu au caracter de izvor de drept. De
altfel, prevederile art. 1 din Codul comercial care se ocupă de izvoarele dreptului
comercial, nu se referă la uzanţe. Absenţa vreunei menţiuni se explică prin intenţia
legiuitorului de a înlătura, de principiu, uzanţele normative.
Cu caracter derogatoriu, uzanţele comerciale dobândesc putere legală în
situaţia în care o lege specială trimite la ele. De exemplu, se consideră ca fiind
normative uzurile locului de plată, în funcţie de care se determină valoarea monedei
străine atunci când o cambie, respectiv un cec e plătibil într-o monedă care nu are curs
la locul respectiv. O poziţie diferită există în privinţa uzanţelor convenţionale. Din
interpretarea prevederilor art. 1 al Codului comercial se desprinde ideea că în dreptul
român sunt recunoscute doar uzanţele convenţionale. Pe de altă parte, dispoziţiile

15
Codului civil privind obiceiul, la care face trimitere art. 1 al Codului comercial, sunt
aplicabile ca drept comun pentru raporturile de dreptul comerţului internaţional.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor. Prin
inserarea lor în contract, uzanţele convenţionale nu pot depăşi forţa juridică a
clauzelor contractuale.

2.6.6. Aplicarea uzanţelor comerciale


Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a
unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau
condiţii generale de livrare. În afară de convenţie contrară, părţile sunt considerate că
s-au referit în mod tacit în contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care o
cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg
cunoscută şi în mod constant respectată în contracte de acelaşi tip în ramura
comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este configurată de
principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale sunt
prevăzute de legea contractului, determinată de părţi sau instanţă, prin intermediul
normelor conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau
tacită. Ele au acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, în
soluţionarea litigiilor care rezultă din operaţiunile de comerţ internaţional, arbitrii
trebuie să ţină seama, pe lângă dispoziţiile legii aplicabile, şi de uzanţele comerciale.

2.6.7. Rolul uzanţelor comerciale


În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica
internaţională a creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în
mod repetat, ele au devenit norme care se aplică în comerţul internaţional.
Corespunzător intereselor părţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în
domeniul normelor juridice supletive.
Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea în
contracte a unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-a realizat o
unificare şi standardizare a uzanţelor comerciale. Codificarea uzanţelor comerciale, în
anumite ramuri de activitate, asigură certitudinea juridică şi uniformizarea
reglementării. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi
obligaţiile părţilor, prin completarea şi precizarea conţinutului contractului. Tot uzanţele
comerciale au rolul de a explica sau interpreta expresiile şi termenii inseraţi în contract.
În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea părţilor la
uzanţele comerciale dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură
determinat pentru aplicarea legii aplicabile. O asemenea împrejurare poate constitui
doar un simplu criteriu alături de celelalte elemente care pot fi luate în considerare
pentru desemnarea legii aplicabile, în absenţa unei manifestări a voinţei părţilor. Cu
atât mai mult, uzanţele comerciale, incluse într-un contract-tip sau ale unui port
maritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre părţi în calitate de drept
aplicabil. Referirea părţilor la anumite uzanţe are semnificaţia unei introduceri în
contract, permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
16
Capitolul IV

Comercianţii persoane fizice şi persoane juridice

Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional se împart în două


categorii: subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional. În privinţa
subiectelor de drept intern, acestea pot avea naţionalitate română sau străină.
Legislaţia naţională a fiecărui stat reglementează statutul juridic al participanţilor la
activitatea de comerţ internaţional.
În ţara noastră, subiecte ale raporturilor de comerţ internaţional pot fi
persoane fizice sau persoane juridice. Ele formează două categorii de subiecte
tradiţionale: comercianţii persoane fizice şi comercianţii persoane juridice sau
societăţile comerciale. Dacă iniţial comerţul se derula prin intermediul întreprinderilor
individuale, începând cu secolul XIX se constată un proces de transformare a
întreprinderilor în societăţi comerciale.

1. Comercianţii persoane fizice


Dreptul de a face comerţ este recunoscut şi garantat persoanelor fizice de
către legislaţiile naţionale. Comercianţii persoane fizice exercită acte şi fapte de
comerţ în mod profesional.
Pentru determinarea noţiunii de comerciant persoană fizică, legislaţiile
statelor nu prezintă o reglementare unitară. În conformitate cu principalele sisteme de
drept, se cunosc două concepţii diferite: una subiectivă şi alta obiectivă. Concepţia
subiectivă este consacrată de Codul comercial german (H.G.B.) din 1990, iar
concepţia obiectivă a fost adoptată de Codul comercial francez din 1807.
Potrivit concepţiei subiective, calitatea de comerciant este recunoscută
persoanei fizice care îşi înscrie numele sau firma în registrul comerţului. Prin
înscrierea în registrul comerţului, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant,
pentru că înscrierea are caracter constitutiv, fără a avea importanţă dacă persoana
fizică face sau nu acte de comerţ prin natura lor. Codul comercial german este un cod
al comercianţilor, care are la bază conceptul de comerciant în sine. În această
concepţie, persoana fizică suportă întotdeauna procedura falimentului, fără să aibă
posibilitatea de a-şi contesta calitatea de comerciant.
Pe de altă parte, în dreptul german este reglementată o excepţie de strictă
interpretare, în sensul că persoanele fizice titulare ale unei organizaţii comerciale
expres arătate de lege, având ca obiect cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare,
operaţiunile de asigurare, de bancă, de editură sau transportul de mărfuri şi călători,
dobândesc calitatea de comercianţi chiar dacă nu şi-au înscris numele sau firma în
registrul comerţului.
În temeiul concepţiei obiective, calitatea de comerciant este recunoscută
persoanei fizice care exercită acte de comerţ prin natura lor, în nume propriu şi cu
titlu profesional. Exercitarea actelor obiective de comerţ, ca o profesiune obişnuită,
conferă persoanei fizice calitatea de comerciant. Codul comercial francez are în

17
vedere conceptul de act de comerţ. Dar legiuitorul francez nu defineşte actul de
comerţ, ci numai enumeră actele pe care le consideră comerciale, ţinând seama de
natura lor. Faptul înscrierii numelui sau firmei în registrul comerţului are un caracter
declarativ. În această concepţie, persoana fizică poate contesta oricând calitatea sa de
comerciant, având posibilitatea de a evita pronunţarea unei hotărâri declarative de
faliment.

1.1. Condiţiile calităţii de comerciant


Dobândirea calităţii de comerciant necesită îndeplinirea mai multor condiţii.
Din analiza dispoziţiilor legislaţiilor naţionale comerciale pot fi enumerate condiţiile
care sunt cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant: exercitarea unor acte de
comerţ; actele de comerţ să fie exercitate cu titlu profesional; săvârşirea actelor de
comerţ să se facă în nume propriu; înscrierea în registrul comerţului.

1.2. Exercitarea unor acte de comerţ


În sistemul de drept francez se prevede că sunt comercianţi cei care exercită
acte de comerţ. Pentru a deveni comerciant, persoana fizică trebuie să săvârşească
acte de comerţ prin natura lor. Calitatea de comerciant este dată de săvârşirea de acte
de comerţ prevăzute ca atare de legea comercială. Pe plan juridic, exercitarea actelor
de comerţ obiective trebuie să aibă un caracter efectiv. Indiferent de modul de
acţiune, directă sau indirectă, persoana îşi asumă răspunderea pentru consecinţele
actelor de comerţ efectuate. Operaţiunile în cauză vor produce efecte numai în măsura
în care sunt licite.
În sistemul de drept german se precizează că sunt comercianţi cei care
exercită o profesiune comercială. Existenţa calităţii de comerciant este configurată de
exercitarea unei profesii, care este calificată de către lege ca fiind comercială.

1.2.1. Actele de comerţ să fie exercitate cu titlu profesional


Persoana fizică trebuie să exercite actele de comerţ ca o profesiune obişnuită.
Actele de comerţ se efectuează personal, organizat, în scopul asigurării mijloacelor de
existenţă. Caracterul profesional al exercitării actelor de comerţ implică existenţa a
două elemente: unul de fapt şi altul intenţional. Elementul de fapt, factum, constă în
exercitarea sistematică a actelor de comerţ. Elementul subiectiv, animus negotii, se
referă la intenţia de a dobândi o anumită condiţie socială, de a obţine un câştig din
activitatea desfăşurată (finis mercatorum est lucrum).
Profesiunea de comerciant trebuie să aibă un caracter de continuitate, fără a fi
necesar să constituie o activitate principală sau unică. Dacă activităţile pe care le
desfăşoară sunt lucrative, o persoană poate să exercite mai multe profesiuni.
Efectuarea întâmplătoare sau izolată a unor acte de comerţ nu întruneşte
cerinţele unei activităţi organizate şi stabile. Astfel, operaţiunile de comerţ efectuate,
în mod accidental, de o persoană vor fi supuse legilor comerciale. Dar în absenţa
caracterului profesional, persoana îşi păstrează calitatea de necomerciant.

18
1.2.2. Exercitarea actelor de comerţ să se facă în nume propriu
Exercitarea actelor de comerţ în numele şi pe contul persoanei presupune o
anumită independenţă şi asumarea unui risc. Cu alte cuvinte, comerciantul trebuie să
dispună de un fond de comerţ, care să-i permită exercitarea activităţii comerciale.
Condiţia săvârşirii actelor de comerţ în nume propriu permite distincţia între
comerciantul titular al firmei şi auxiliarii comerţului. Astfel, prepusul, procuristul,
comisul pentru comerţ şi comisul călător încheie acte de comerţ în numele şi pe
contul comerciantului. Prepusul este persoana însărcinată cu comerţul patronului său,
în locul unde acesta îl exercită sau în alt loc. Persoana prepusului se substituie
comerciantului, fiind împuternicit să desfăşoare activitatea comercială a patronului şi
să încheie toate actele juridice necesare, la sediul principal sau secundar, în ţară sau în
străinătate. Procuristul este un simplu mandatar cu reprezentare. Comisul pentru
comerţ este un salariat al patronului, care se ocupă cu vânzarea în detaliu a mărfurilor.
Activitatea lui se desfăşoară în interiorul localului, destinat comerţului, încheind
afaceri cu clientela, sub directa supraveghere a comerciantului. Comisul călător
pentru comerţ sau comisul voiajor este un angajat al comerciantului, care desfăşoară o
activitate de teren, în alte localităţi, pentru căutarea şi atragerea clientelei.

1.2.3. Înscrierea în registrul comerţului


În dreptul german şi elveţian, registrul comerţului îndeplineşte un rol
constitutiv de drepturi. Persoana care se înscrie în registrul comerţului dobândeşte
calitatea de comerciant independent de exercitarea actelor de comerţ. Pe de altă parte,
această condiţie nu se aplică celor care exercită o profesie comercială precizată expres
de lege.
În dreptul francez şi italian, registrul comerţului are un rol de documentare.
Prin centralizarea informaţiilor din viaţa comerciantului, registrul constituie un cazier
comercial. Astfel, înscrierea în registrul comerţului are un caracter declarativ, ce
creează o prezumţie relativă asupra calităţii de comerciant.

1.3. Capacitatea de a fi comerciant


În sistemele de drept naţionale, capacitatea persoanei fizice de a fi
comerciant este stabilită de lege. Pentru a exercita acte de comerţ, o persoană fizică
trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu.
Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită de următoarele categorii de
persoane: parlamentarii, magistraţii, funcţionarii publici, militarii şi diplomaţii, ca
efect al incompatibilităţii unor funcţii sau profesii cu exercitarea comerţului. De
asemenea, nu pot fi comercianţi nici acele persoane care exercită profesii liberale,
cum ar fi avocaţii, notarii, medicii, arhitecţii.
În privinţa minorului, acesta nu are capacitatea de a fi comerciant, fără a
distinge între situaţia când este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă. Pe de altă parte, legile comerciale admit continuarea comerţului în
numele minorului. Astfel, minorul poate să dobândească pe cale succesorală un fond
de comerţ. Continuarea comerţului, în interesul minorului, se poate realiza de

19
reprezentanţii legali, părinţii sau, în lipsa lor, tutorele, cu autorizaţia instanţei, care
trebuie publicată şi înregistrată în condiţiile legii.
În privinţa străinilor, care vor să exercite activităţi de comerţ, se aplică
prevederi diferite. Astfel, comercianţii străini trebuie să obţină cartea de comerciant,
în baza regimului de reciprocitate. Ei vor beneficia de acelaşi tratament ca în ţara de
origine, în măsura în care desfăşoară aceeaşi activitate.

1.4. Obligaţiile specifice comercianţilor


Îndatoririle specifice profesiunii de comerciant sunt permanente şi
tradiţionale. Principalele obligaţii profesionale ale comerciantului constau în
următoarele: înregistrarea în registrul comerţului; ţinerea registrelor comerciale;
respectarea regulilor de morală comercială.
Registrul comerţului a apărut în activitatea corporaţiilor de comercianţi din
oraşele medievale italiene. Rolul registrului corporaţiei era de a conferi persoanelor
calitatea de comerciant şi de a le impune o jurisdicţie mai severă decât cea de drept
comun.
Înscrierea în registrul comerţului este obligatorie pentru orice comerciant. În
sistemul dreptului român, registrul comerţului este reglementat prin Legea nr. 26 din
5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului. În cadrul acestei reglementări registrul
comerţului reprezintă un instrument de publicitate legală, care realizează o
centralizare a informaţiilor, în scopul de a permite terţilor să se documenteze asupra
posibilităţilor de credit a unui comerciant şi moralităţii sale.
Registrul comerţului se organizează pe plan local şi naţional. Registrul local
este ţinut de tribunalele de comerţ sau de camerele de comerţ teritoriale, în funcţie de
prevederile legislaţiilor naţionale.
În dreptul german, s-a menţinut caracterul constitutiv de drepturi al
registrului, iar în dreptul francez, registrul comerţului are un rol de documentare şi
informare asupra comerciantului prin înscrierea celor mai importante informaţii
referitoare la viaţa şi activitatea comerciantului. Astfel, menţiunile din registrul
comercial permit terţilor să se documenteze cu privire la moralitatea şi credibilitatea
comerciantului.
Registrele comerciale reprezintă un complex de documente, în care se
înregistrează operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării unui
comerţ. Registrele comerciale sunt documente contabile cu caracter privat, care
prezintă un interes public. Prin intermediul registrelor comerciale se stabileşte, în mod
exact şi rapid, activul şi pasivul patrimoniului, comerciantul având posibilitatea de a
cunoaşte situaţia reală a activităţii sale.
În dreptul francez, consemnarea activităţii în registrele comerciale este
obligatorie. Comercianţii trebuie să ţină registrul jurnal, registrul mare şi registrul
inventar. Modul de ţinere şi păstrare a registrelor este prevăzut de lege.
În dreptul german, comercianţii sunt obligaţi să ţină o contabilitate regulată,
având libertatea să aleagă registrele care corespund nevoilor reale comerţului lor.
Libertatea comercianţilor este însă condiţionată de ţinerea registrului copier şi de
întocmirea inventarului şi bilanţului anual.
20
În dreptul român, evidenţa activităţii comerciale este reglementată de Codul
comercial şi de Legea contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicată.
Dispoziţiile cuprinse în Codul comercial prevăd registrele obligatorii, înregistrările pe
care trebuie să le cuprindă şi modul lor de ţinere şi de păstrare (art. 22-34). Obligaţia
comercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie este stabilită şi de
Legea nr. 82 din 1991. Ei trebuie să ţină contabilitatea în partidă dublă şi să
întocmească situaţii financiare anuale. Persoanele care pot ţine contabilitatea în
partidă simplă se stabilesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. În concepţia
legii, registrele de contabilitate obligatorii sunt registrul jurnal, registrul inventar şi
cartea mare.
În registrul jurnal se menţionează operaţiunile zilnice efectuate de comerciant
şi sumele utilizate în fiecare lună pentru cheltuielile personale.
În registrul inventar se înscriu în fiecare an bunurile mobile şi imobile,
precum şi creanţele şi datoriile comerciantului. Inventarul trebuie să cuprindă toate
bunurile care compun patrimoniul general al comerciantului. Evaluarea bunurile şi
creanţele se va efectua după valoarea lor reală din momentul înscrierii.
Pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, comerciantul trebuie să
întocmească situaţia financiară anuală, ce reprezintă o imagine clară şi completă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute în registrul comerţului. În
conformitate cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, situaţia
financiară anuală se compune din bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia
modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi
note explicative. Situaţia financiară anuală constituie un tot unitar, fiind însoţită de
raportul administratorilor.
În temeiul legislaţiile naţionale, registrele comerciale pot fi utilizate ca mijloc
de probă în justiţie pentru fapte şi acte de comerţ. Considerate ca fiind înscrisuri
improprii, registrele comerciale au forţă probantă proprie, care se întemeiază pe
regularitatea lor. Registrele comerciale regulat ţinute fac probă în favoarea
comerciantului căruia îi aparţin. Această dispoziţie reprezintă o derogare de la regula
de drept comun, potrivit căruia nimeni nu poate să-şi constituie dovada propriilor sale
drepturi. De asemenea, registrele comerciale regulat ţinute fac dovadă şi împotriva
celui care le-a întocmit. Înscrierile efectuate în registre au valoarea unei mărturisiri,
iar mărturisirea, ca orice probă, poate fi invocată de cealaltă parte împotriva
comerciantului. Împotriva comerciantului pot fi invocate ca probe atât registrele
obligatorii, cât şi registrele facultative.
Pe de altă parte, registrele comerciale neregulat ţinute nu fac probă în
favoarea comerciantului căruia îi aparţin. Registrele comerciale neregulat ţinute fac
însă dovada în contra comerciantului care le-a întocmit. Menţiunile înscrise de
comerciant în registre, neputând fi contrare interesului său, ele au valoarea unei
mărturisiri extrajudiciare.

21
2. Întreprinderea şi fondul de comerţ
Întreprinderea este o unitate complexă de producţie şi de comerţ. În
comparaţie cu celelalte fapte de comerţ obiective, pentru determinarea noţiunii de
întreprindere se foloseşte o formulă eclectică. La elementele economice ale
întreprinderii se adaugă şi un criteriu al interpunerii în schimbul muncii.
Formată din elemente umane şi materiale, organizate sistematic de către
comerciant, pe riscul său, întreprinderea are ca scop producerea de bunuri şi prestarea
de servicii, destinate schimbului, pentru obţinerea unui profit.
În aplicarea acestui concept, caracteristicile întreprinderii sunt specifice
numai unităţilor economice prevăzute de reglementările de drept comercial. Dacă
întreprinderea îndeplineşte trăsăturile specifice menţionate, toate actele şi faptele
necesare realizării obiectului de activitate vor fi considerate comerciale. De asemenea,
faptele şi actele care decurg din delicte sau quasi delicte, vor genera obligaţii
comerciale.
În majoritatea legislaţiilor naţionale, concepţia tradiţională a întreprinderii se
menţine. Latura materială fiind predominantă, întreprinderea apare ca o activitate
organizată în anumite condiţii, un organism economic şi social fără personalitate
juridică. Calitatea de subiect de drept aparţine celui care organizează o activitate
comercială.
În literatura actuală, se consideră că orice întreprindere reuneşte o unitate
productivă şi un colectiv uman. În acest ansamblu, primordial trebuie să fie elementul
subiectiv şi social. Întreprinderea constituie un grup uman, coordonat de către un
organizator, în scopul realizării activităţii comerciale. Modul de organizare a
structurilor întreprinderii trebuie să asigure un echilibru raţional între interesele
proprietarului şi cele ale salariaţilor, precum şi ale clientelei.
Conceptul modern de întreprindere se defineşte prin două elemente esenţiale.
Elementul economic al exercitării activităţii comerciale şi remunerării factorilor de
producţie se îmbină cu elementul social al stimulării interesului faţă de muncă şi
asigurării unui cadru de formaţie profesională.

2.1. Corelaţia dintre întreprindere şi fondul de comerţ


În desfăşurarea activităţii comerciale, instituţia fondului de comerţ asigură
protecţia intereselor comerciantului, precum şi respectarea drepturilor creditorilor.
Bunurile destinate exercitării comerţului au un statut particular, care îi permite
comerciantului să le transmită prin acte juridice între vii sau prin cauză de moarte.
Totodată, aceste bunuri fiind elemente ale activului patrimonial, cesiunea fondului de
comerţ este supusă unor formalităţi speciale prin care se evită fraudarea creditorilor.
Fondul de comerţ reprezentă un ansamblu de elemente reunite de un
comerciant pentru exercitarea unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei
şi obţinerii de profit. În raport cu întreprinderea, fondul de comerţ este o parte
componentă cu valoare economică. Fondul de comerţ şi întreprinderea sunt noţiuni
deosebite. Elementele corporale şi incorporale care alcătuiesc fondul de comerţ, nu
implică prezenţa elementului uman.

22
Structura complexă a întreprinderii include pe lângă elementele materiale şi
elemente umane, care sunt grupate şi coordonate de către comerciant. Constituind un
organism autonom, întreprinderea are personalitate juridică. Întreprinderea reprezintă
un sistem organizat, care înglobează, ca o latură patrimonială, şi fondul de comerţ.

2.2. Elementele fondului de comerţ


Elementele fondului de comerţ se compun din bunuri corporale şi
incorporale. În funcţie de obiectul de activitate, fondul de comerţ are o compoziţie
eterogenă şi variabilă. Modificarea elementelor componente nu afectează existenţa
fondului de comerţ.

2.2.1. Elementele incorporale


În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ se cuprind
numele comercial sau firma, emblema, clientela şi vadul comercial, drepturile de
proprietate industrială, drepturile de autor. Aceste elemente se încadrează în categoria
drepturilor privative şi conferă titularului posibilitatea de a le exploata exclusiv în
folosul său. Ele au o valoare economică fiind protejate de lege.
Firma este numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită
comerţul şi sub care semnează. Firma poate fi individuală şi socială. Firma
individuală este proprie comerciantului persoană fizică, iar firma socială identifică
societatea comercială. În unele legislaţii naţionale, comercianţii au obligaţia ca,
înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea lor în registrul comerţului.
Cererea de înmatriculare trebuie să cuprindă, alături de alte date, şi firma comercială,
care reprezintă o condiţie esenţială a exercitării legale a comerţului.
Firma individuală proprie se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia. Prin numele comerciantului
scris în întregime se înţelege numele de familie şi prenumele scrise complet, iar prin
numele şi iniţiala prenumelui se înţelege numele de familie şi iniţiala prenumelui.
Constituind un element de identificare a comerciantului, firma trebuie să fie
disponibilă, distinctivă şi licită. Aceste condiţii sunt cerute cumulativ. Prin
intermediul lor se evită confuzia între comercianţi şi se înlătură inducerea în eroare a
comercianţilor.
Numele comercial are o valoare patrimonială, astfel încât transmiterea
numelui comercial se poate realiza prin cesiune separată sau împreună cu fondul de
comerţ.
Emblema este un semn sau o denumire care deosebeşte un comerciant de
altul de acelaşi gen. În activitatea comercială dintr-un anumit domeniu, emblema
reprezintă un element de identificare a unui comerciant faţă de ceilalţi comercianţi.
Individualizarea se referă la comerciant şi nu la modul de organizare a întreprinderii.
Emblema are un caracter facultativ. Datorită autonomiei sale, emblema poate
dura în timp mai mult decât firma. În cazul în care un comerciant are mai multe
întreprinderi comerciale, poate utiliza pentru fiecare o altă emblemă.
Semnul ce compune emblema constituie o reprezentare figurativă, având un
obiect real sau imaginar, care simbolizează o idee. De exemplu, o floare, un clopot, o
23
stea, un utilaj. Denumirea care transpune emblema poate fi o creaţie fantezistă sau un
nume propriu. În această situaţie firma va fi scrisă în litere la cel puţin jumătatea
literelor cu care este scrisă emblema.
Clientela reprezintă ansamblul persoanelor care se află în relaţii cu un
comerciant. Pe de altă parte, Clientela reprezintă aptitudinea sau posibilitatea de a
grupa un număr de cumpărători potenţiali sau efectivi. Clienţii sunt beneficiari ai
bunurilor sau serviciilor oferite de comerciant. Relaţiile dintre titularul fondului de
comerţ şi clienţii săi efectivi se exprimă prin raporturi contractuale de lungă durată.
În cadrul fondului de comerţ clientela se particularizează prin anumite
trăsături. Indiferent de configurarea efectivă, clientela trebuie să fie comercială,
personală şi actuală. Prin întrunirea acestor caracteristici, clientela apare ca reală şi
sigură, aparţinând comerciantului care o exploatează.
Vadul comercial înseamnă aptitudinea fondului de comerţ de a grupa
clientela. Vadul asigură perspectiva unor câştiguri viitoare prin continuitatea clientelei
şi prin modul de organizare şi comportare al comerciantului.
Comerciantul este protejat împotriva actelor şi faptelor de sustragere sau
deturnare a clientelei sale. El are la dispoziţie acţiunea în concurenţă neloială.
Obiectele dreptului de proprietate industrială, ca elemente incorporale ale
fondului de comerţ, se împart în două categorii: creaţii noi, care cuprind invenţiile,
know-how-ul, desenele şi modelele industriale, şi semnele noi, care conţin mărcile şi
indicaţiile geografice.
Marca este un semn distinctiv, care diferenţiază produselor sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane prin garanţia unei calităţi
superioare şi constante. Mărcile pot fi constituite din următoarele semne: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale, în
special, forma produsului sau a ambalajului său şi combinaţii de culori.
Brevetul de invenţie este un titlu oficial prin care se atestă instituirea
protecţiei juridice asupra unei invenţii. Pentru a fi brevetabilă, invenţia trebuie să fie
nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Desenele şi modelele industriale reprezintă creaţii de formă, care permit
individualizarea produselor printr-un element estetic sau artistic. Desenele sunt
ansambluri de linii şi culori, iar modelele, forme sau aspecte plastice ce se realizează
pe suprafeţe plane sau în spaţiu. Prin aplicarea lor pe un produs industrial se creează
un efect decorativ sau o configurare distinctă. Pentru a beneficia de protecţie juridică,
desenul sau modelul industrial trebuie să fie nou şi să aibă o funcţie utilitară.
Drepturile de autor care pot fi cuprinse în fondul de comerţ decurg din creaţia
literară, artistică sau ştiinţifică. Asupra drepturilor patrimoniale de autor, titularul
fondului de comerţ are prerogativele de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau
folosire în alt mod a operei.

2.2.2. Elementele corporale


Elementele corporale cuprinse în fondul de comerţ permit desfăşurarea
activităţii de producţie şi exercitarea comerţului. În categoria elementelor corporale
ale fondului de comerţ se includ maşinile, utilajele, echipamentele şi materialele.
24
Aceste elemente sunt luate în considerare în măsura în care atrag clientela.
Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt socotite şi mărfurile rezultate din
activitatea comercială sau achiziţionate spre a fi vândute. În absenţa unei clauze
contrare, actele juridice referitoare la fondul de comerţ privesc şi mărfurile.

2.2.3. Creanţele şi datoriile comerciantului


Creanţele şi datoriile comerciantului nu fac parte din elementele fondului de
comerţ. Ele sunt elemente ale patrimoniului comerciantului, care, spre deosebire de
fondul de comerţ, reprezintă o universalitate juridică. În situaţia înstrăinării fondului de
comerţ, creanţele şi datoriile nu se transmit dobânditorului, dar unele drepturi şi
obligaţii pot să revină dobânditorului, dacă rezultă din contracte cu executare succesivă.
Cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului, în condiţiile prevăzute de dreptul
comun. Cu acordul creditorului, se pot transmite datoriile, dar numai prin novaţie.

2.3. Natura juridică a fondului de comerţ


Natura juridică a fondului de comerţ reprezintă o problemă controversată.
Literatura juridică actuală consideră fondul de comerţ ca o universalitate de fapt, fiind
un bun mobil incorporal.
Fondul de comerţ se defineşte ca o universalitate de fapt şi nu de drept.
Potrivit acestei teorii, bunurile care alcătuiesc fondul de comerţ au regimuri juridice
distincte şi pot constitui obiectul unor transmiteri separate. Prin voinţa titularului
fondului, ele sunt unite printr-o legătură de fapt, în vederea realizării unui scop
comun. Fondul de comerţ ar fi un activ afectat plăţii pasivului comercial, iar în caz de
cesiune s-ar transmite împreună cu pasivul. Prin prisma trăsăturilor caracteristice,
fondul de comerţ nu poate fi asimilat, în absenţa unei prevederi legale, cu patrimoniul.
Într-o formulare diferită, fondul de comerţ ar fi un patrimoniu de afectaţiune.
Fondul de comerţ prezintă o autonomie contabilă şi fiscală, care se concretizează prin
bilanţ şi al cărui beneficiu implică o separare între cheltuieli. În mod necesar, fondul
de comerţ ar avea şi autonomie juridică, întrucât elementele sale componente sunt
unite printr-o afectaţiune comună, destinată realizării unei activităţi comerciale.
Această poziţie nu se justifică, deoarece legislaţiile naţionale consacră principiul
unităţii patrimoniului. O persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu, fiind
ţinută să răspundă pentru toate obligaţiile sale.
În accepţiunea universalistă, fondul de comerţ constituie un bun mobil
corporal. Elementele care prevalează în compunerea fondului de comerţ sunt bunurile
mobile incorporale. Ca urmare, fondul de comerţ este supus regulilor prevăzute
pentru bunurile mobile. Cu toate acestea, unele reguli sunt preluate din tehnicile
dreptului imobiliar.

3. Societăţile comerciale
Consideraţii generale privind societăţile comerciale
În conformitate cu dispoziţiile Codului civil român, societatea este un
contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu

25
scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva. Societatea trebuie să aibă un obiect licit
şi să fie contractată spre folosul comun al părţilor (art. 1491 şi art. 1492). Spre
deosebire de reglementarea în materie civilă, societatea comercială are personalitate
juridică proprie. În raporturile cu terţii, precum şi faţă de asociaţi, societatea
comercială este o persoană juridică distinctă.
Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în mod
liber. După dobândirea personalităţii juridice, societatea comercială devine un subiect
de drept autonom şi rolul voinţei părţilor se estompează. Cu toate acestea, originea
contractuală se răsfrânge în organizarea şi funcţionarea societăţii comerciale.

3.1. Societatea în nume colectiv


În societatea în nume colectiv obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Societatea în nume colectiv reprezintă forma tipică a societăţilor de persoane sau
dreptul comun în materie.
Societatea în nume colectiv se caracterizează prin următoarele trăsături:
asocierea are la bază elementul intuitu personae; capitalul social este divizat în părţi
de interes, care nu sunt transmisibile; răspunderea asociaţiilor pentru obligaţiile
sociale este nelimitată şi solidară.
Constituirea societăţii în nume colectiv se face cu respectarea cerinţelor
privind condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege. Condiţiile de fond nu conţin
prevederi care să limiteze numărul de membri, capitalul social sau obiectul de
activitate. În unele sisteme de drept, asociat poate fi atât o persoană fizică, cât şi o
persoană juridică, sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni. Condiţiile de formă se
referă la întocmirea contractului de societate şi la publicitatea constituirii societăţii. În
principiu, contractul de societate se încheie în formă autentică.
Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii.
Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale implică înregistrarea în
registrul comerţului. Din momentul înregistrării în registrul comerţului, societatea în
nume colectiv dobândeşte personalitate juridică.

Funcţionarea societăţii
Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai
mulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialişti
neasociaţi, persoane fizice sau juridice. Ei sunt numiţi prin actul constitutiv sau
ulterior prin decizia asociaţilor. Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute în
contractul de societate sau în actul separat. În calitate de mandatari ai societăţii,
administratorii pot face toate actele necesare realizării obiectului de activitate, fără
împuternicire specială.
În situaţia în care există mai mulţi administratori, care lucrează împreună,
decizia trebuie luată în unanimitate. Astfel, prin obligaţia administratorilor de a lucra
împreună se asigură un control reciproc. De asemenea, un administrator poate decide
singur, dacă operaţiunea comercială are caracter urgent în beneficiul societăţii, iar
ceilalţi administratori nu pot să-şi exprime votul în timp util. Eventualele neînţelegeri
26
dintre administratori se soluţionează de asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social.
Dacă sunt numiţi mai mulţi administratori, fără a se determina atribuţiile lor,
fiecare poate face separat acte de administrare. Când iniţiativa administratorului
depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului societăţii, el trebuie să
înştiinţeze pe ceilalţi administratori. În caz de opoziţie a unuia dintre administratori,
vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
În raporturile cu terţele persoane, societatea este reprezentată de
administratorii care folosesc semnătura socială. Calitatea de administrator încetează
prin revocare. Administratorul statutar poate fi revocat prin acordul unanim al
asociaţilor şi numai pentru cauze legitime. În împrejurarea în care revocarea este
nejustificată, administratorul are dreptul la despăgubiri.
Asociaţii au dreptul de a participa la toate activităţile societăţii. Deciziile se
adoptă prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Principalele drepturi ale asociaţilor societăţii în nume colectiv sunt
următoarele: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea deciziilor; dreptul la
beneficii; dreptul de a folosi fondurile societăţii; dreptul la restituirea valorii
aporturilor la încetarea societăţii.
Beneficiile se împart între asociaţi în măsura stabilită prin contractul de
societate sau proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat.

Răspunderea pentru obligaţiile societăţii


Obligaţiile contractate în numele şi în contul societăţii, sub firma socială, de
către persoanele care o reprezintă, angajează răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţiilor în nume colectiv. Dar răspunderea asociaţilor este subsidiară, având un rol
de garanţie legală pentru societate. Creditorii sociali nu pot pretinde să fie plătiţi de
asociaţi cu patrimoniul lor, mai înainte de a fi exercitat acţiunea contra societăţii. Prin
admiterea beneficiului de discuţiune, creditorii se pot îndrepta împotriva asociaţilor,
numai dacă societatea nu plăteşte creanţele în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întârziere. În caz de insolvabilitate, hotărârea judecătorească obţinută
împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat.

Cesiunea părţilor de interes


Cesiunea părţilor de interes a asociaţilor prezintă un caracter restrictiv.
Transmiterea poate avea loc numai dacă a fost stipulată o asemenea clauză în actul
constitutiv sau prin acordul unanim al tuturor asociaţilor. În baza cesiunii, cesionarul
devine titularul părţii de interes şi dobândeşte calitatea de asociat în locul cedentului.
Cesionarul nu dobândeşte nici un drept în administrarea societăţii, iar cedentul nu este
eliberat de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său de capital şi rămâne
răspunzător pentru operaţiunile anterioare efectuate de societate.
Retragerea din societatea în nume colectiv a unui asociat se poate produce: în
cazurile prevăzute de actul constitutiv; cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi; pentru
motive temeinice în baza unei hotărâri a tribunalului. În urma retragerii, asociatul îşi
pierde calitatea în societate. Drepturile sale asupra părţilor sociale se stabilesc prin
27
acordul părţilor sau prin hotărârea instanţei. În mod corespunzător, capitalul social al
societăţii se reduce cu partea de interes restituită asociatului retras.
Asociatul poate fi exclus din societatea în nume colectiv în următoarele
cazuri: nu aduce aportul la care s-a obligat, deşi a fost pus în întârziere; devine
legalmente incapabil sau este declarat în stare de faliment; se amestecă fără drept în
administraţie ori utilizează capitalul, bunurile sau creditul societăţii, în folosul său ori
al unei terţe persoane care face concurenţă societăţii; comite fraude în dauna societăţii
ori se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social, în folosul său sau al altora,
în calitate de administrator.
Excluderea se pronunţă, la cererea societăţii sau a oricărui asociat, prin
hotărâre judecătorească. Dacă excluderea este cerută de un asociat, se va cita
societatea şi asociatul pârât. Hotărârea definitivă de excludere se înscrie în registrul
comerţului şi se publică, la cererea societăţii, în Monitorul Oficial.

Controlul gestiunii societăţii


Controlul asupra gestiunii administratorilor în societatea în nume colectiv se
exercită de către asociaţi. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii, controlul
asupra activităţii administratorilor nu necesită persoane special învestite. Fiecare
dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, poate să supravegheze modul
cum se aplică prevederile contractului de societate şi deciziile asociaţilor, să verifice
registrele comerciale şi să ceară informaţii.

Dizolvarea societăţii
Societatea în nume colectiv se poate dizolva în mai multe împrejurări.
Motivele de dizolvare se clasifică în două categorii, şi anume: cauze comune tuturor
societăţilor comerciale şi cauze specifice societăţii în nume colectiv.
Prin lege sau actul constitutiv al societăţii se pot prevedea şi alte cauze de dizolvare.
Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracterul intuitu personae
a formei de constituire. Societatea în nume colectiv se dizolvă şi prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorită
acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
În unele cazuri dizolvarea societăţii poate fi evitată prin inserarea în actul
constitutiv a unei clauze contrare. Astfel, în actul constitutiv se poate prevedea o
clauză de continuare de către moştenitori. În acest scop, asociatul rămas poate să
decidă continuarea activităţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat
unic.

3.2. Societatea în comandită simplă


În societatea în comandită simplă obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi
răspunderea limitată a comanditarilor la valoarea aportului lor.
Societatea în comandită simplă se individualizează prin următoarele
caractere: asocierea are un caracter intuitu personae, în temeiul calităţilor personale

28
ale participanţilor; capitalul social este divizat în părţi de interes; asociaţii sunt
împărţiţi în două categorii, comanditaţi şi comanditari.
Condiţiile de constituire a societăţii în comandită simplă sunt la fel cu cele
prevăzute pentru societatea în nume colectiv. Formalităţile necesare înfiinţării,
datorită statutului diferit al asociaţiilor, prezintă totuşi unele particularităţi. Pentru
formarea societăţii trebuie să existe câte un asociat din fiecare categorie.
Comanditaţii au un regim juridic asemănător cu asociaţii unei societăţi în
nume colectiv. Ei răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Comanditarii au o poziţie juridică diferită şi se concretizează prin
următoarele elemente: comanditarii nu au calitatea de comerciant; comanditarii nu pot
interveni în administrarea societăţii; răspunderea comanditarilor este în limita
aportului social.

Administrarea societăţii
Societatea în comandită simplă este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, denumiţi geranţi. Administratorii se aleg dintre asociaţii comanditaţi,
cu excluderea comanditarilor. Ei se numesc prin contractul de societate sau ulterior,
prin hotărârea asociaţilor. În administrarea şi reprezentarea societăţii se aplică
normele de la societatea în nume colectiv.
Comanditarii nu au dreptul să se amestece în administrarea societăţii, nu pot
face acte de gestiune externă, din care să rezulte drepturi şi obligaţii pentru societate.
În cazul în care comanditarul are o procură specială privind o anumită operaţiune, el
va răspunde personal şi solidar cu societatea numai pentru obligaţiile respective.
Pentru înlăturarea oricărui echivoc sau neînţelegere asupra răspunderii
comanditarilor, participarea lor directă şi personală la operaţiunile societăţii este
interzisă. Pe de altă parte, comanditaţii fiind singurii îndrituiţi să administreze
societatea, numai ei vor decide asupra actelor de gestiune externă. Principiul
neimixtiunii nu se referă şi la actele de gestiune internă.

Dizolvarea societăţii
Societatea în comandită simplă se dizolvă pentru cauze comune tuturor
societăţilor comerciale. Societatea se mai dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditat sau comanditar. În
aceste situaţii se aplică dispoziţiile referitoare la societatea în nume colectiv.

3.3. Societatea în participaţiune


Societatea în participaţiune reprezintă un contract prin care părţile se
asociază pentru desfăşurarea unei activităţi lucrative şi împărţirea beneficiilor
realizate.
Societatea în participaţiune se concretizează prin următoarele trăsături:
asociaţii se aleg intuitu personae; existenţa societăţii este ocultă; societatea nu are
personalitate juridică; aporturile participanţilor nu formează un capital social;
drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.

29
Constituirea societăţii în participaţiune nu necesită îndeplinirea unor
formalităţi prevăzute de lege. La deplina libertate a părţilor se adaugă facilităţile de
ordin fiscal şi posibilitatea transferării în străinătate a beneficiilor realizate. În
practică, sub forma societăţii în participaţiune se pot constitui: sindicatele de emisiune
care grupează mai multe bănci în vederea lansării sau garantării acţiunilor unei
societăţi comerciale; consorţiile de investiţii, prin care se achiziţionează bunuri şi
echipamente pentru a fi închiriate industriaşilor utilizatori; societăţile multinaţionale,
care nu sunt supuse legilor unui anumit stat.
Constituirea societăţii în participaţiune nu este supusă nici unei condiţii de
fond şi de formă. În procesul înfiinţării societăţii, participanţii au o libertate
nelimitată. Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Denumiţi şi parteneri
tăcuţi, identitatea asociaţilor nu este cunoscută de către terţi.
Societatea în participaţiune se concretizează prin existenţa unui contract. În
raporturile cu terţii, societatea în participaţiune nu există. Fără a fi clandestină sau
fictivă societatea are un caracter ocult. În cazul în care existenţa ei este adusă la
cunoştinţa publicului, societatea se converteşte în nume colectiv.
Datorită naturii sale, societatea în participaţiune nu are personalitate juridică.
În consecinţă, societatea nu se individualizează prin denumire, sediu social,
naţionalitate şi patrimoniu propriu. Societatea nu beneficiază de calitatea de
comerciant, nu are activ şi pasiv, nu poate fi acţionată în justiţie.

Administrarea societăţii
Societatea în participaţiune poate fi administrată de toţi asociaţii. Actele de
administrare se încheie de fiecare asociat în numele său propriu. În practică, asociaţii
desemnează un administrator, care poate fi asociat sau terţ. Administratorul se
numeşte prin voinţa unanimă a asociaţilor. El încheie acte juridice în nume propriu şi
răspunde personal pentru întreaga activitate desfăşurată.
Raporturile interne dintre asociaţi sunt determinate de prevederile
contractului de societate. În cadrul societăţii, participanţii aduc aporturile promise,
participă la beneficii şi pierderi şi efectuează controlul intern asupra gestiunii. În
funcţie de natura lor, aporturile asociaţilor au un regim diferit: aportul constituit din
bunuri certe rămâne proprietatea asociatului titular; aportul format din bunuri
fungibile trece în posesia administratorului, asociatul devenind creditor al valorii
aduse. Ţinând seama de obiectul şi scopul societăţii, partea socială a fiecărui asociat
reprezintă o parte de interes.

Dizolvarea societăţii
Societatea în participaţiune se dizolvă în cauzele prevăzute pentru societăţile
de persoane. Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave între
asociaţi sau înregistrarea de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi invocate
de administratorul asociat. Această prerogativă revine administratorului, întrucât, spre
deosebire de ceilalţi asociaţi, el răspunde pentru obligaţiile societăţii cu întregul său
patrimoniu.

30
Cu toate că asociaţii sunt necunoscuţi pentru terţi, moartea unuia dintre ei
implică dizolvarea societăţii. În dreptul italian, societatea poate fi dizolvată numai în
cazul morţii administratorului asociat.
În situaţia în care societatea se află în încetare de plăţi, administratorul
asociat va fi declarat în stare de faliment. Aporturile şi beneficiile ce se cuvin
celorlalţi asociaţi, şi care formează creanţele lor, vor fi valorificate în cadrul
procedurii falimentului.

3.4. Societatea pe acţiuni


În societatea pe acţiuni, denumită şi societate anonimă, obligaţiile sociale
sunt garantate numai cu patrimoniul social, asociaţii având o răspundere limitată la
valoarea aportului lor.
Societatea pe acţiuni se individualizează prin următoarele elemente:
societatea se constituie în considerarea contribuţiei părţilor la formarea capitalului
social; capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi
transmisibile, configurând aspectul anonim al societăţii; răspunderea asociaţilor este
în limita valorii aporturilor subscrise.
Societatea pe acţiuni se poate înfiinţa în două moduri: prin constituire
continuată sau subscripţie publică şi prin constituire simultană sau fără apel la
subscripţia publică.
Condiţiile de fond şi de formă privind constituirea societăţii anonime pe
acţiuni sunt comune ambelor forme şi prevăd următoarele: un număr minim de
asociaţi; un capital social minim; depunerea prealabilă a unei cote din capitalul social;
redactarea actelor constitutive; un conţinut determinat al contractului de societate şi
statutului; obţinerea autorizaţiei de funcţionare; efectuarea publicităţii.
Numărul minim al asociaţilor este precizat în fiecare sistem de drept.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Ei nu sunt consideraţi
comercianţi. În legislaţia italiană, germană şi engleză, societatea pe acţiuni îşi poate
desfăşura activitatea şi cu un singur asociat care devine direct şi nelimitat răspunzător
pentru obligaţia societăţii.
Limita minimă a capitalului social se stabileşte de legislaţia fiecărui stat.
Minimum de capital este necesar pentru înfiinţarea societăţii şi ocrotirea interesului
terţilor.
Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă
autentică. Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este cerută
de complexitatea relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de publicitate.
Actul constitutiv se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de
fondatori.
Publicitatea constituirii societăţii anonime pe acţiuni se realizează prin
înmatricularea în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial. Orice alte
modificări ale actului constitutiv al societăţii sunt supuse formalităţilor de publicitate.
Constituirea simultană sau concomitentă se face fără apel la subscripţia
publică. Procedura de constituire simultană implică un număr redus de formalităţi.
Prin unul sau mai multe acte autentice, fondatorii determină clauzele contractului de
31
societate şi statutului, subscriu în întregime capitalul social şi depun în numerar
vărsămintele prealabile prescrise de lege. Voinţa părţilor fiind concomitentă, actul
constitutiv trebuie să conţină numirea organelor de gestiune şi control. După
consemnarea capitalului subscris urmează obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi
publicitatea constituirii societăţii.
Constituirea continuată sau succesivă se realizează prin subscripţie publică de
acţiuni. Procedura de constituire continuată presupune o perioadă prealabilă necesară
pentru formarea capitalului social. Membrii fondatori trebuie să întocmească un
prospect de emisiune, care reprezintă o ofertă făcută publicului. În prospect se indică
obiectul şi capitalul societăţii, clauzele principale ale contractului de societate şi
statutului, avantajele rezervate fondatorilor şi data închiderii subscripţiei. Prospectul
se va depune la registrul comerţului în judeţul unde societatea îşi va stabili sediul, iar
judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului, constatând îndeplinirea
condiţiilor stabilite, va autoriza publicarea prospectului de emisiune. Persoanele
interesate vor subscrie acţiunile pe exemplarele prospectului de emisiune al
fondatorului. Subscrierea se poate face şi pe proiectul de statut sau prin scrisori
adresate direct fondatorilor. Subscrierea trebuie să fie fermă şi loială. După adunarea
subscripţiilor, se depune o anumită cotă din valoarea acţiunilor în numerar. În practica
formării societăţii, subscrierea acţiunilor este însoţită şi de efectuarea vărsămintelor
corespunzătoare.
Principalele atribuţii ale adunării constitutive sunt următoarele: verifică
existenţa vărsămintelor; examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a
aportului în natură; aprobă participările la beneficii ale fondatorilor şi operaţiunile
încheiate în contul societăţii; discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii; numeşte
pe administratori şi cenzori.

Valorile mobiliare emise de societate


Valorile mobiliare emise de societatea pe acţiuni sunt concretizate în titluri.
Cele mai importante valori mobiliare sunt acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni
ale capitalului social şi conferind posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile
reprezintă un titlu de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din
calitatea de acţionar. Prin acţiuni se stabileşte un un raport societar între acţionar şi
societatea comercială. După constituirea legală a societăţii, acţiunile pot fi transmise
şi negociate.
Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prin
lege. În cazul în care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv, asociaţii au o
libertate deplină. În legislaţiile naţionale, dispoziţiile legale stabilesc o limită minimă
privind valoarea nominală a acţiunii.
După modelul lor de individualizare, acţiunile sunt de două feluri: acţiuni
nominative şi acţiuni la purtător.
Acţiunile nominative conţin în titlu numele, prenumele şi domiciliul
posesorului său, după caz, denumirea şi sediul acestuia. Proprietatea lor se stabileşte
prin înscrierea în registrul acţionarilor. Acţiunile nominative pot fi emise în formă
32
materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înregistrare în
registrul acţionarilor. Dacă nu a emis acţiuni în formă materială, societatea va elibera,
la cerere sau din oficiu, câte un certificat de acţionar.
Acţiunile la purtător cuprind în titlu numai un număr, fără a menţiona numele
posesorului. Proprietatea acţiunilor la purtător aparţine posesorului. Acţiunile la
purtător se transmit prin simpla tradiţie materială a titlului.
În funcţie de drepturile acordate titularului, acţiunile se împart în două
categorii: acţiuni obişnuite şi acţiuni privilegiate.
Acţiunile obişnuite sau ordinare sunt de egală valoare. Datorită parităţii
aporturilor, acţiunile ordinare conferă posesorilor drepturi egale.
Acţiunile privilegiate sau preferenţiale asigură titularilor avantaje
suplimentare. Crearea de acţiuni privilegiate poate fi stabilită prin actul constitutiv sau
ulterior, printr-o hotărâre a adunării generale extraordinare. Privilegiile atribuite pot fi
de natură patrimonială sau referitoare la dreptul de vot. Ele conferă anumite facilităţi
la distribuirea dividendelor sau la împărţirea activului social, în caz de lichidare a
societăţii, ori la drepturi multiple de vot. În concretizarea preferinţelor acordate unor
categorii de acţiuni trebuie să se ţină seama de egalitatea de tratament, respectându-se
drepturile celorlalţi acţionari.
În temeiul calităţii de acţionar, persoana fizică sau juridică are următoarele
drepturi: de a încasa dividende; de a participa la adunările generale ale societăţii; de a
vota în adunările generale; de a fi informat asupra activităţii societăţii; de a primi
partea cuvenită în urma lichidării societăţii.
Societatea anonimă nu poate dobândi propriile sale acţiuni, fie direct, fie prin
persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii. În mod
excepţional, dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni se poate hotărî de
către adunarea generală extraordinară a acţionarilor. Acţiunile proprii dobândite de
societate nu pot depăşi o anumită valoare din capitalul social subscris. Acţiunile
proprii dobândite de societate nu dau dreptul la dividende. Pe toată durata deţinerii lor
de către societate dreptul de vot pe care îl conferă este suspendat.
Obligaţiunile sunt fracţiuni ale unui împrumut unic contractat de societate.
Ele reprezintă îndatorirea societăţii de a rambursa sumele de bani împrumutate.
Titlurile obligaţiunilor sunt egale şi indivizibile. Obligaţiunile din aceeaşi emisiune au
un regim unitar. Prin încorporarea îndatoririi de rambursare în titlu, obligaţiunile sunt
transmisibile.
În funcţie de modul de circulaţie, obligaţiunile pot fi nominative sau la
purtător. Ele pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscriere în cont.
Obligaţiunile nominative cuprind în titlu datele de identificare ale
obligatarului. Dreptul aparţine numelui titularului, care poate fi transmis prin cesiune.
Obligaţiunile la purtător nu conţin menţiuni privind identificarea titularului.
Dreptul aparţine posesorului titlului, care se transmite prin simpla tradiţiune materială.
După natura dreptului conferit posesorului, obligaţiunile sunt de trei feluri:
ordinare, cu primă şi cu loturi. Obligaţiunile ordinare acordă dreptul la restituirea
valorii nominale şi a dobânzii aferente. Obligaţiunile cu primă se cumpără de un
33
subscriitor la un preţ sub valoarea nominală. Ele dau dreptul la diferenţa între
valoarea nominală şi suma efectiv vărsată societăţii. Obligaţiunile cu loturi pot fi
rambursate, la scadenţă sau înainte de scadenţă, prin tragere la sorţi. Ele conferă
dreptul la o sumă superioară valorii lor nominale.
Emiterea de obligaţiuni se decide de adunarea generală extraordinară a
societăţii. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi inferioară limitei stabilite
prin dispoziţiile legale.
Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni poate lua următoarele hotărâri privind
următoarele aspecte: să numească un reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şi
unul sau mai mulţi supleanţi, cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în
justiţie; să îndeplinească toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor lor
comune; să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite
deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a face faţă cheltuielilor necesare apărării
drepturilor lor; să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condiţiilor
împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de
obligaţiuni; să se pronunţe asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Hotărârile adunării obligatarilor se aduc la cunoştinţa societăţii.
Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. Operaţiunea
se poate desfăşura şi înainte de scadenţă pentru obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi
cu aceeaşi valoare. Obligaţiunile vor fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă
superioară valorii lor nominale, stabilită de societate şi anunţată public.

Organizarea şi funcţionarea societăţii


Organele societăţii anonime pe acţiuni sunt următoarele: adunarea generală a
acţionarilor, administratorii şi cenzorii.
Organul suprem al societăţii anonime pe acţiuni este adunarea generală a
acţionarilor. Puterile adunării generale sunt limitate numai de drepturile intangibile şi
inderogabile ale asociaţilor. Spre deosebire de sistemul tradiţional care admite
supremaţia organului de manifestare a voinţei sociale, în unele state, reglementările în
materie adoptă o poziţie diferită. Prin trecerea unora dintre atribuţii în competenţa
organelor de conducere ale societăţii, adunarea generală are un rol redus.
Constituită din totalitatea acţionarilor, adunarea generală este un organ
colectiv. Voinţa socială se formează prin întrunirea efectivă a acţionarilor convocaţi
în mod special. Manifestarea voinţei acţionarilor se exprimă pe baza principiului
majoritar. Configurată de interesele generale ale societăţii, voinţa majorităţii
reprezintă voinţa socială care obligă pe toţi acţionarii.
Adunările generale ale acţionarilor pot fi ordinare şi extraordinare. Distincţia
dintre ele este determinată de obiectul supus dezbaterilor.
Adunarea generală ordinară sau obişnuită se întruneşte cel puţin odată pe an.
Adunarea ordinară se ocupă de gestiunea curentă a societăţii. Adunarea ordinară are
următoarele atribuţii: discută, aprobă sau modifică situaţiile financiare anuale; alege
administratorii şi cenzorii; fixează remuneraţia administratorilor şi cenzorilor, dacă nu
a fost stabilită prin actul constitutiv; se pronunţă asupra gestiunii administratorilor;
stabileşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe
34
exerciţiul financiar următor; hotărăşte gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau
mai multor unităţi ale societăţii.
Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este necesar
pentru a delibera asupra unor situaţii mai deosebite. Adunarea extraordinară hotărăşte
în următoarele probleme: schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului
societăţii; schimbarea obiectului de activitate al societăţii; înfiinţarea sau desfiinţarea
unor sedii secundare; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social;
reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni; fuziunea
cu alte societăţi sau divizarea societăţii; dizolvarea anticipată a societăţii; conversia
acţiunilor dintr-o categorie sau în acţiuni; emisiunea de obligaţiuni; oricare altă
modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre pentru care se cere aprobarea
adunării generale extraordinare.
Adunarea ordinară se convoacă într-un anumit termen de la încheierea
exerciţiului financiar. Termenul de întrunire al adunării se fixează după trecerea a 15 zile
de la publicarea convocării. Adunarea extraordinară se convoacă atunci când este nevoie.
În adunarea generală acţionarii îşi exercită dreptul de vot proporţional cu
numărul acţiunilor pe care le posedă. Pentru a putea exercita dreptul la vot, acţionarii
trebuie să plătească vărsămintele scadente.
Dreptul de vot având o funcţie socială nu poate fi cedat. În conformitate cu
dispoziţiile legislaţiei noastre comerciale, orice convenţie privind exercitarea
dreptului de vot într-un anumit fel este lovită de nulitate.
La adunările generale poate lua parte orice acţionar, indiferent de numărul
acţiunilor pe care le deţine. Participantul trebuie să facă dovada calităţii sale de
acţionar fie printr-un certificat al societăţii ori prin depunerea acţiunilor într-un
anumit termen şi verificarea identităţii titularului.
Adunarea ordinară deliberează în prezenţa acţionarilor care reprezintă cel
puţin jumătate din capitalul social. Hotărârile se iau de acţionarii ce deţin majoritatea
absolută din capitalul social reprezentat în adunare, dacă prin actul constitutiv sau
prin lege nu se prevede o majoritate mai mare. Dacă adunarea nu întruneşte cvorumul
stabilit, la a doua convocare se poate hotărî cu majoritatea celor prezenţi oricare ar fi
partea de capital social ce o reprezintă.
Adunarea extraordinară se ţine în prezenţa acţionarilor reprezentând trei
pătrimi din capitalul social. Hotărârile se iau cu votul acţionarilor care să reprezinte
cel puţin jumătate din capitalul social. Dacă adunarea nu obţine cvorumul sau
majoritatea necesară, la următoarea convocare este necesară prezenţa acţionarilor
reprezentând jumătate din capitalul social. Hotărârile trebuie luate cu votul
acţionarilor care să reprezinte cel puţin o treime din capitalul social.
Hotărârile adunării generale au un caracter obligatoriu, chiar pentru acţionarii
care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă. Cu toate acestea, acţionarii
care nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunare, se pot retrage din societate.
Reglementările în materie admit exercitarea dreptului de retragere numai în anumite
cazuri, care implică modificarea actului constitutiv, cum ar fi schimbarea obiectului
principal de activitate, mutarea sediului sau transformarea societăţii. Acţionarii care

35
se retrag vor primi contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la valoarea medie
determinată de către un expert autorizat.
Administratorii constituie organul de gestiune permanentă a societăţii pe
acţiuni. Ei îndeplinesc operaţiunile curente ale societăţii concretizând voinţa socială.
Societatea anonimă poate avea unul sau mai mulţi administratori, temporari şi
revocabili. În cazul în care există o pluralitate de administratori, ei formează un organ
colegial, denumit consiliu de administraţie.
O parte din puterile consiliului de administraţie pot fi delegate unor directori.
Directorii sunt aleşi dintre administratori.
Preşedintele consiliului de administraţie este şi director general sau director
al societăţii.
Sistemul consiliul de administraţie-preşedinte director general
Consiliul de administraţie se numeşte de adunarea generală, pe o durată de 6
ani. În cazul existenţei unor posturi vacante, consiliul de administraţie va proceda la
numiri provizorii, urmând a fi ratificate de prima adunare generală.
Consiliul de administraţie se compune din 3 până la 12 membri. Ei se aleg
dintre asociaţii care deţin un număr de acţiuni, stabilit prin statut şi au capacitatea de a
fi mandatari. În consiliul de administraţie poate figura şi o persoană juridică, de obicei
o altă societate pe acţiuni. Membrii consiliului pot fi realeşi.
Activitatea consiliului de administraţie se desfăşoară în numele societăţii. Cu
respectarea limitelor obiectului social, actele consiliului angajează societatea. În
raporturile cu terţii, orice stipulaţie contrară este inopozabilă.
Consiliul are atribuţii de administrare şi conducere. Puterile sale sunt limitate numai
de convenţiile încheiate între societate şi un membru al consiliului. Principalele sarcini ale
consiliului de administraţie sunt următoarele: elaborarea raportului anual; întocmirea bilanţului
şi contului de profit şi pierdere; convocarea adunării generale. În situaţia încălcării atribuţiilor
stabilite, administratorii vor răspunde faţă de societate, acţionari şi terţi.
Administratorii pot fi revocaţi ad nutum. Revocarea se decide de adunarea
generală cu majoritate simplă. Hotărârea adunării nu trebuie motivată. În cazul unei
revocări abuzive, societatea poate fi obligată la despăgubiri.
Sistemul directorat-consiliul de supraveghere
Directoratul sau comitetul de direcţie este ales de consiliul de supraveghere.
Comitetul este format din mai mulţi directori şi un preşedinte al direcţiei. Directorii pot
fi membri acţionari sau specialişti neacţionari. Directoratul asigură conducerea generală
şi administrarea societăţii. În raporturile cu terţii, directoratul angajează societatea şi o
reprezintă în justiţie. Dacă statutul nu prevede altfel, membrii directoratului lucrează în
mod colectiv. Prin statut sau printr-o hotărâre a consiliului de supraveghere, dreptul de
reprezentare poate fi acordat numai preşedintelui sau unor membri din comitet.
Directorii pot fi revocaţi de consiliul de supraveghere pentru motive grave şi temeinice.
Hotărârea consiliului de supraveghere trebuie să fie motivată.
Consiliul de supraveghere este ales de adunarea generală pe termen de 4 ani
şi este compus din 3 până la 21 de membri. Membrii pot fi persoane fizice sau
juridice, care posedă un minimum de acţiuni prevăzut de statut. În cazul în care
societatea are sub 2000 de angajaţi, o treime din membrii consiliului de supraveghere
36
se aleg de către salariaţi. În dreptul german, dacă societatea are peste 2000 de
salariaţi, aceştia vor alege jumătate din membrii consiliului de supraveghere. În
societatea cu mai mult de 5 angajaţi, se poate constitui şi un consiliu de muncă.
Principalele sale atribuţii privesc problemele de muncă ale societăţii.
Consiliul de supraveghere exercită controlul permanent al administrării
societăţii. Principalele atribuţii ale consiliului sunt următoarele: numirea directoratului;
verificarea activităţii directorilor; autorizarea îndeplinirii de către membrii directoratului
a actelor mai importante; convocarea adunării generale a acţionarilor. Membrii
consiliului de supraveghere pot fi revocaţi de adunarea generală.
Cenzorii reprezintă organul de control al societăţii anonime pe acţiuni. Spre
deosebire de adunarea generală şi consiliul de supraveghere, cenzorii exercită în
cadrul societăţii un control specializat şi independent.
Cenzorii se aleg de adunarea constitutivă. După înfiinţarea societăţii, cenzorii
sunt desemnaţi de adunarea generală ordinară. Durata mandatului cenzorilor este de 3
ani şi pot fi realeşi. Cenzorii pot să fie acţionari şi terţe persoane. Cenzorii contabili
sunt persoane străine de societate. Pentru exercitarea mandatului lor, cenzorii trebuie
să depună a treia parte din garanţia cerută pentru administratori. În alegerea cenzorilor
trebuie respectate anumite condiţii de ordin moral şi profesional. Cel puţin unul din
cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau expert contabil. În
calitate de mandatari comerciali, cenzorii au dreptul la o indemnizaţie fixă,
determinată prin actul constitutiv sau de adunarea generală.
Cenzorii au atribuţii de supraveghere a gestiunii sociale şi de verificare a
situaţiilor financiare, examinând modul cum se ţin registrele şi cum s-a făcut
evaluarea elementelor patrimoniale. Îndatoririle principale ale cenzorilor sunt
următoarele: să facă, în fiecare lună şi pe neaşteptate, inspecţii casei; să convoace
adunarea ordinară sau extraordinară, când n-a fost convocată de administratori; să ia
parte la adunările ordinare şi extraordinare; să constate depunerea regulată a garanţiei
din partea administratorilor; să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să
fie îndeplinite de administratori şi lichidatori.
Cenzorii vor aduce la cunoştinţa administratorilor neregularităţile în
administraţie şi încălcarea dispoziţiilor legale şi statutare pe care le constată, iar
cazurile mai importante le vor aduce la cunoştinţa adunării generale.
Revocarea cenzorilor se face numai de adunarea generală. Hotărârea trebuie
luată cu votul cerut la adunările extraordinare. În caz de revocare fără justă cauză,
societatea poate fi obligată să plătească daune interese.

Dizolvarea societăţii
Societatea anonimă se poate dizolva pentru două categorii de motive: cauze
comune şi cauze specifice. Cauzele comune de dizolvare a societăţii pe acţiuni sunt
aceleaşi ca la societăţile de persoane. Ele se referă la trecerea timpului stabilt pentru
durata societăţii, realizarea scopului societăţii, imposibilitatea realizării obiectului de
activitate al societăţii, declararea nulităţii societăţii, hotărârea adunării generale,
hotărârea tribunalului, falimentul societăţii. Cauzele specifice de dizolvare a societăţii
pe acţiuni sunt determinate de importanţa acordată capitalului social: scăderea
37
activului net al societăţii, în urma pierderilor suferite, la mai puţin de jumătate din
valoarea capitalului social; micşorarea capitalului social sub minimul legal; reducerea
numărului de acţionari sub limita stabilită de lege.

3.5. Societatea în comandită pe acţiuni


În societatea în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi
răspunderea limitată la acţiunile subscrise a comanditarilor.
Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele trăsături:
asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari; capitalul social este fracţionat în
acţiuni; răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă de
comanditari.
Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni este reglementată de normele
referitoare la societatea pe acţiuni. Societatea se poate înfiinţa prin constituire
simultană sau prin constituire continuată.
Firma socială se compune dintr-o denumire proprie. Denumirea firmei
trebuie însoţită de menţiunea societate în comandită pe acţiuni, scrisă în întregime sau
prin prescurtare.

Organizarea şi funcţionarea societăţii


În privinţa organizării şi funcţionării, societatea în comandită pe acţiuni este
guvernată de aceleaşi reguli ca şi societatea pe acţiuni.
În conformitate cu prevederile legislaţiilor comerciale, comanditatul are un
regim juridic asemănător cu cel al asociatului unei societăţi în nume colectiv, iar
comanditarul cu cel al asociatului unei societăţi în comandită simplă.
Administratorii sunt aleşi numai dintre asociaţii comanditaţi. Ei se numesc
prin actul constitutiv al societăţii. Dacă există un singur comanditat, el va fi
administrator de drept. Drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu ale
administratorilor din societatea pe acţiuni. În realizarea mandatului lor,
administratorii pot îndeplini toate operaţiunile necesare pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii.

Dizolvarea societăţii
Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce după regulile
prevăzute pentru societatea anonimă. Societatea în comandită pe acţiuni se mai dizolvă
şi prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat
comanditat sau comanditar. Societatea nu va fi dizolvată dacă în actul constitutiv se
prevede clauza de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea activităţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

3.6. Societatea cu răspundere limitată


În societatea cu răspundere limitată, asociaţii în număr limitat răspund pentru
obligaţiile sociale numai cu aportul adus la formarea capitalului social. Societatea cu
răspundere limitată îmbină trăsăturile societăţilor de persoane şi societăţilor de
38
capitaluri. Societatea are un caracter intuitu personae, dar răspunderea asociaţilor este
limitată la aportul lor social. La aceste avantaje s-au adăugat şi unele facilităţi de
constituire şi fiscale. Admiterea acestor privilegii a determinat ca societatea să fie
utilizată în mod frecvent.
Societatea cu răspundere limitată se individualizează prin următoarele
caractere: asociaţii se angajează intuitu personae; capitalul social este fracţionat în
părţi sociale care sunt netransmisibile; răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea
aportului lor.
Formalităţile înfiinţării societăţii cu răspundere limitată prezintă unele
condiţii proprii, care se referă la următoarele: numărul asociaţilor; firma socială;
obiectul societăţii; capitalul social; aportul asociaţilor; părţile sociale; actul constitutiv
al societăţii; publicitate.
În legislaţia unor state europene, participarea asociaţilor este limitată la un
anumit număr maxim. Asociaţii nu trebuie să aibă capacitatea de a fi comercianţi. În
dreptul belgian, asociaţii pot fi numai persoane fizice. Depăşirea numărului maxim
admis, atrage transformarea societăţii în termen de 2 ani, în societate pe acţiuni.
Capitalul social este limitat la un anumit plafon minim. Actul constitutiv al
societăţii trebuie să prevadă capitalul social subscris şi vărsat. În situaţia micşorării
capitalului social sub limita stabilită, fără a fi reîntregit, societatea se transformă sau
se dizolvă.

Organizarea şi funcţionarea societăţii


Organele societăţii cu răspundere limitată sunt adunarea generală,
administratorii şi cenzorii. Adunarea asociaţilor decide în toate problemele care
interesează societatea. Principalele atribuţii ale adunării asociaţilor sunt următoarele:
să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net; să
desemneze pe administratori şi cenzori, să-i revoce şi să le dea descărcare de
activitatea lor; să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele
pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite; să modifice
actul constitutiv.
Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea
absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. În cazul în care nu se întrunesc majorităţile stabilite, se va convoca o nouă
adunare. La a doua convocare, adunarea va decide cu majoritatea de voturi
pronunţate, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea de capital reprezentată.
Administrarea societăţii cu răspundere limitată se efectuează de unul sau mai
mulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau specialişti
neasociaţi. În dreptul elveţian, dacă prin statut nu se prevede altfel, fiecare asociat are
calitatea de a conduce şi de a reprezenta societatea. Administratorii sunt numiţi prin
actul constitutiv sau, ulterior, de adunarea generală. De obicei, administratorii sunt
desemnaţi pe o perioadă nedeterminată. În tăcerea actului constitutiv, se consideră că
alegerea lor coincide în timp cu durata societăţii.
Atribuţiile administratorilor sunt prevăzute prin lege. Administratorii au
capacitatea de mandatari. În limitele obiectului de activitate, administratorii sunt
39
îndrituiţi să încheie orice acte juridice necesare pentru funcţionarea societăţii. Puterile
administratorilor nu pot fi delegate. În activitatea pe care o desfăşoară, administratorii
trebuie să acţioneze numai în interesul societăţii. Răspunderea administratorilor,
pentru prejudiciile produse societăţii, va fi civilă sau penală.
În societatea cu răspundere limitată în care numărul asociaţilor sau capitalul
social depăşeşte un anumit plafon se numesc obligatoriu, ca organ de control, cenzori.
Ei mai sunt denumiţi comisari de conturi sau comisari de supraveghere. Cenzorii se
numesc de adunarea asociaţilor. Societatea poate avea unul sau mai mulţi cenzori. Ei
au următoarele obligaţii: să supravegheze gestiunea societăţii; să verifice situaţiile
financiare; să comunice adunării asociaţilor rezultatele controlului.

Transmiterea părţilor sociale


Societatea cu răspundere limitată nu poate să emită titluri negociabile. Cu
toate acestea, părţile sociale pot fi transmise între asociaţi, către persoane din afara
societăţii sau pe cale succesorală. De obicei, părţile sociale se transmit prin cesiune.
Între asociaţi, cesiunea părţilor sociale este permisă dacă în actul constitutiv nu există
o clauză contrară. Operaţiunea se realizează prin încheierea unui contract de cesiune,
între cedent şi cesionar, fără a fi necesar consimţământul celorlalţi asociaţi.
Transmiterea părţilor sociale către terţe persoane se poate realiza numai în
temeiul votului majorităţii calificate a capitalului social, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede un cvorum mai mare. Contractul de cesiune se încheie în temeiul hotărârii
adunării asociaţilor.

Dizolvarea societăţii
Cauzele de dizolvare de drept comun a societăţii cu răspundere limitată sunt
trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, realizarea scopului societăţii,
imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii, declararea nulităţii
societăţii, hotărârea tribunalului, falimentul societăţii. Societatea cu răspundere
limitată se dizolvă şi datorită următoarelor cauze specifice: pierderea unei părţi
importante din capitalul social; reducerea capitalului social sub minimul legal.
Societatea nu va fi dizolvată dacă, într-un anumit termen, capitalul social este
reîntregit sau redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se
transformă într-o altă formă juridică.

4. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale


4.1. Filialele societăţilor comerciale străine
Filiala reprezintă o societate comercială cu personalitate juridică. Deşi este
subiect distinct de drepturi, filiala se află sub controlul societăţii fondatoare (art. 42
Legea nr. 31 din 1990). În raport cu societatea primară străină, filiala se
caracterizează prin independenţă juridică şi dependenţă economică. Personalitatea
juridică conferă filialei o organizare autonomă, sub forma unei societăţi comerciale de
sine stătătoare. Din punct de vedere juridic, filiala este independentă faţă de societatea
primară. Având un patrimoniu propriu, filiala îşi asumă, pentru actele juridice

40
încheiate de reprezentanţii săi, o răspundere patrimonială proprie. Controlul exercitat
de societatea fondatoare determină ca autonomia filialei să fie relativă. Filiala este
dependentă pe plan economic de societatea primară, care îi coordonează şi
direcţionează activitatea.
Filiala unei societăţi comerciale străine, în ţara noastră, se înfiinţează cu
respectarea legii române. Acest drept trebuie să fie recunoscut societăţii fondatoare de
legea statutului său organic (art. 44 Legea nr. 31 din 1990). Actul constitutiv al
societăţii fondatoare nu trebuie să conţină menţiuni referitoare la filială.
Înfiinţarea filialei se poate face într-una din formele de societate prevăzute de
legea română şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit
(art. 42 şi art. 2 Legea nr. 31 din 1990). În actul constitutiv trebuie să se menţioneze
caracterul de filială a societăţii constituite în ţara noastră. Clauzele actului constitutiv
vor specifica modalităţile de exercitare a controlului asupra filialei de către societatea
fondatoare.
Înfiinţarea în România a unei filiale de către un comerciant ce are sediu
principal în străinătate, va fi supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea,
menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară (art
45, alin. 1 Legea nr. 31 din 1990). Statutul organic al filialei este supus legii statului
pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă
persoanei juridice care a înfiinţat-o (art. 41 alin. 3 al Legii nr. 105 din 1992 cu privire
la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat). Filiala are naţionalitatea
ţării unde îşi are sediul social, fiind supusă legilor locale.

4.2. Sucursalele societăţilor comerciale străine


Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii
comerciale. Dispunând de anumite fonduri, sucursala desfăşoară o activitate
economică în cadrul obiectului specific al societăţii primare (art. 43 alin. 1 Legea nr.
31 din 1990). În sistemul legii române, sucursalele sunt încadrate, alături de agenţii şi
reprezentanţe, în categoria sediilor secundare ale societăţilor comerciale străine în ţara
noastră ( art. 44 Legea nr. 31 din 1990).
Sucursala unei societăţi comerciale străine se înfiinţează în ţara noastră cu
respectarea legii române. Societatea străină trebuie să aibă capacitatea de folosinţă,
recunoscută de legea statutului său organic, de a constitui sucursale (art. 44 Legea nr.
31 din 1990).
Sucursala se înmatriculează, înainte de începerea activităţii, în registrul
comerţului din judeţul unde va funcţiona şi înfiinţarea sucursalei este supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor
cerute pentru comercianţii din ţară. În cazul în care o societate străină înfiinţează mai
multe sucursale în ţara noastră, documentele de constituire şi alte acte ale aceleiaşi
societăţi, necesare pentru înmatricularea societăţii, se depun numai la una din
sucursale.
În vederea unei identificări exacte, firma sucursalei din ţara noastră a unei
societăţi străine va trebui să cuprindă şi meţiunea sediului principal din străinătate.
Firma va fi înscrisă în limba română (art. 37 şi art. 30 alin. 3 Legea nr. 26 din 1990).
41
Statutul organic al sucursalei înfiinţate de o persoană juridică dintr-o altă ţară este
supus legii naţionale a acesteia (art. 41 alin. 2 Legea nr. 105 din 1992).
În ţara noastră, sucursalele societăţilor comerciale străine sunt supuse legii
române, beneficiind de regimul naţional. Soluţiile aplicabile străinilor persoane fizice
sunt extinse şi persoanelor juridice. Acordarea regimului naţional conferă sucursalei
aceleaşi drepturi ca şi societăţilor comerciale româneşti.

4.3. Reprezentanţele societăţilor comerciale străine


Reprezentanţa este un sediu secundar al societăţii comerciale din străinătate,
fără personalitate juridică şi capital propriu şi îndeplineşte o funcţie de intermediere
între societatea primară şi partenerii săi contractuali.
Trăsăturile care individualizează reprezentanţa unei societăţi comerciale
străine în ţara noastră sunt următoarele: nu are personalitate juridică; nu dispune de un
capital propriu; acţionează numai în calitate de intermediar.
Societăţile comerciale străine au dreptul de a înfiinţa reprezentanţe pe
teritoriul ţării noastre, cu respectarea legii române. Societăţile comerciale străine pot
avea reprezentanţe în ţara noastră pe bază de autorizaţie. Ele mai pot fi reprezentate
pe bază de contract şi de birouri româneşti specializate, inclusiv cele înfiinţate din
iniţiativa proprie (art. 1 Decretul-lege nr. 122 din 1990). Autorizaţia de funcţionare a
reprezentanţei se solicită de către societatea comercială străină. Cererea se adresează
Ministerului Economiei şi Comerţului, căruia îi revine competenţa de a elibera
autorizaţia de funcţionare.
Reprezentanţa efectuează acte juridice şi activităţi numai în numele societăţii
comerciale străine. Operaţiunile desfăşurate de reprezentanţă trebuie să fie conform
cu obiectul de activitate stabilit prin autorizaţia de funcţionare.
Funcţionarea reprezentanţei societăţii comerciale străine poate înceta în
următoarele cazuri: prin retragerea autorizaţiei de către Ministerul Economiei şi
Comerţului; în urma încetării societăţii comerciale reprezentate de a funcţiona; prin
decizia societăţii comerciale străine.

4.4. Integrarea societăţilor comerciale


În funcţie de gradul de integrare a societăţilor comerciale componente,
principalele forme organizatorice sunt trustul, concernul, holding-ul şi grupul
european de interes economic.
Trustul. Trustul reprezintă reunirea mai multor societăţi comerciale într-o
grupare colectivă. Integrarea fiind totală, societăţile comerciale sunt subordonate unei
conduceri centralizate, care decide direcţiile, obiectele şi modalităţile de realizare a
activităţii economice. Activitatea societăţilor reunite are la bază un contract de
dominare. Unitatea de decizie aparţine unei societăţi dominante, care exercită
controlul asupra întreprinderilor grupate în cadrul trustului.
Concernul. Concernul este o societate comercială care grupează mai multe
întreprinderi de mici proporţii. Societăţile comerciale integrate au o forţă economică
redusă, fiind dependente de întreprinderea dominantă. Gruparea societăţilor se poate

42
realiza în baza unui contract de dominare sau prin efectul absorbţiei. Întreprinderea
dominantă îşi păstrează existenţa juridică, preluând gestiunea societăţilor integrate.
Holding-ul. Holding-ul constituie o societate comercială care, deţinând
majoritatea acţiunilor ale altor întreprinderi, exercită controlul nemijlocit asupra
activităţii lor. Societăţile implicate au caracter de filială. Prin intermediul dreptului de
control, societatea holding influenţează strategia şi tactica întreprinderilor integrate.
Managementul societăţilor controlate se determină prin directive obligatorii

5. Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ


5.1. Consideraţii generale asupra falimentului
Falimentul indică situaţia unui comerciant, care nu-şi poate plăti datoriile
ajunse la scadenţă, fiind în încetare de plăţi. Falimentul mai reprezintă organizarea
juridică a creditorilor, care se apară în comun de insolvenţa comercială a debitorului
lor. Tot falimentul constituie şi o măsură de ocrotire a creditului prin repartizarea
riscurilor între toţi creditorii comerciantului.
În concepţia clasică, falimentul se caracterizează prin următoarele elemente:
instituirea unei proceduri concursuale de executare silită; lichidarea întreprinderii
comerciale; sancţionarea falitului culpabil; situaţia infamantă a debitorului falit.
Procedura falimentului este colectivă, generală şi egalitară. Executarea silită
urmăreşte interesele tuturor creditorilor, se aplică întregului patrimoniu şi satisface
toţi creditorii, în limita cotei falimentare, proporţional cu valoarea creanţelor.
În perioada contemporană, realităţile activităţii comerciale au determinat
schimbări importante în privinţa tratamentului legal aplicabil comerciantului în stare
de încetare de plăţi. Ideea de faliment începe să fie părăsită, conturându-se o
concepţie diferită, care pune accentul pe reabilitarea economică a debitorului.

5.2. Sisteme doctrinare


Pe plan internaţional, problematica soluţionării conflictelor de legi privind
falimentul s-a concretizat în două teorii sau sisteme. În funcţie de poziţia adoptată, se
admite fie teoria unităţii şi universalităţii falimentului, fie teoria pluralităţii şi
teritorialităţii falimentului.
Potrivit primei teorii, falimentul se pronunţă şi se administrează numai de
instanţa de la domiciliul sau stabilimentul principal al debitorului. Implicit, procedura
falimentului va fi supusă legii instanţei competente, adică lex fori. Cerinţa unităţii
procedurii este completată de caracterul universal al falimentului. Efectele
falimentului se produc asupra tuturor bunurilor debitorului, indiferent de ţara în care
se găsesc şi faţă de toate persoanele.
În susţinerea teoriei unităţii şi universalităţii falimentului se invocă
următoarele argumente: egalitatea de tratament a creditorilor debitorului se poate
realiza numai dacă există un singur faliment reglementat de o lege unică, asigurând
unitatea masei credale; redresarea situaţiei economice este facilitată de unitatea
falimentului, întrucât se evită supunerea debitorului unor regimuri diferite, în funcţie
de statele în care se află bunurile sale; unitatea patrimoniului impune declararea unui

43
singur faliment care se extinde asupra tuturor bunurilor debitorilor şi permite
aplicarea aceluiaşi regim pentru sucursalele fără personalitate juridică; capacitatea
debitorului fiind afectată prin pronunţarea falimentului, hotărârea de declararea a
falimentului produce efecte extrateritoriale fără exequatur; exigenţele comerţului
internaţional au impus anumite reglementări specifice care reclamă existenţa unei
proceduri unitare în materia falimentului.
Conform celei de a doua teorii, se vor pronunţa mai multe falimente distincte,
după cum în diferite ţări există sedii secundare, bunuri sau creditori ai debitorului. În
fiecare ţară, falimentele se declară de către instanţele locale. Falimentele declarate
sunt independente şi efectele se produc numai pe teritoriul statului în care s-a
pronunţat hotărârea. În mod necesar, teritorialitatea atrage pluralitatea falimentului.
În favoarea teoriei pluralităţii şi teritorialităţii falimentului se susţin mai
multe argumente: procedura falimentului, prin prisma naturii sale patrimoniale, face
parte din statutul real, care fiind de aplicare strict teritorială, competenţa legislativă
este influenţată de competenţa jurisidicţională; încrederea creditorilor se întemeiază
pe gajul special asigurat de bunurile debitorului, aflate într-un anumit stat, pe care
creditorii le pot cunoaşte şi urmări în condiţii optime; procedura de executare asupra
bunurilor debitorului se realizează cu participarea autorităţilor locale, care asigură
aplicarea reglementărilor teritoriale privind protejarea creditului; interesele
creditorilor locali sunt ocrotite în mod eficient de legea forului, beneficiind de
privilegiul competenţei instanţelor naţionale sau de un drept de preferinţă asupra
bunurilor debitorului aflate pe teritoriul ţării în care s-a deschis procedura
falimentului.

5.3. Lichidarea juridică


Procedura lichidării judiciare se aplică întreprinderilor care nu mai pot să-şi
refacă situaţia economică. În cazul neexecutării de către debitor a angajamentelor
financiare prevăzute în planul de redresare, instanţa va pronunţa lichidarea
întreprinderii. Tribunalul numeşte un lichidator, care este o persoană specializată. El
este ales dintre mandatarii lichidatori fiind, de obicei, reprezentantul creditorilor.
Principalele sale atribuţii privesc administrarea operaţiunilor de lichidare.
De la data pronunţării hotărârii, debitorul pierde dreptul de administrare şi de
dispoziţie asupra bunurilor sale, chiar şi a celor pe care le-ar dobândi în perioada
procedurii de lichidare. În urma desesizării debitorului, drepturile şi acţiunile sale în
justiţie sunt exercitate de lichidator. Lichidarea presupune realizarea activului şi plata
pasivului. Realizarea activului se face prin transformarea patrimoniului în
disponibilităţi lichide şi încasarea creanţelor debitorului. Încasarea creanţelor se va
face în ordinea ajungerii la scadenţă. Realizarea pasivului constă în plata datoriilor
debitorului. Creditorii privilegiaţi şi ipotecari sunt plătiţi cu preferinţă, înaintea celor
chirografari. Activul care mai rămâne, după deducerea cheltuielilor efectuate, se
împarte între toţi creditorii, proporţional cu valoarea creanţelor.

44
Capitolul V

Contracte de comerţ internaţional

1. Vânzarea comercială internaţională


Noţiune, denumire
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care părţile, vânzător şi
cumpărător, se obligă reciproc să transmită proprietatea unui bun, în schimbul plăţii
unui preţ. Trăsăturile definitorii ale contractului de vânzare-cumpărare prevăzute de
art. 1294 din Codul civil se întregesc în comerţul internaţional cu unele elemente
specifice. Ele sunt configurate de elementul comercial şi elementul internaţional.
În comerţul internaţional, contractul de vânzare-cumpărare mai poartă
denumirea de contract de vânzare, contract de cumpărare, contract de export, contract
de import sau contract de export-import.

Caractere juridice
Contractele de vânzare-cumpărare internaţională prezintă un număr de
caractere juridice. Ele se împart în două categorii, după cum coincid cu cele din
dreptul comun sau sunt specifice.
Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt
bilateral sau sinalagmatic, cu titlu oneros şi comutativ. În ce priveşte transferul
proprietăţii acest efect este de natura şi nu de esenţa contractului de vânzare-
cumpărare.
Caracterele juridice specifice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt
comercialitatea şi internaţionalitatea. Contractul de vânzare internaţională are un
caracter comercial, deoarece reglementează numai relaţiile care apar în operaţiunile
de comerţ exterior. Comercialitatea contractului este determinată de natura
operaţiunilor îndeplinite. Contractul de vânzare comercială are un caracter
internaţional întrucât cuprinde elemente de extraneitate.
În cadrul izvoarelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind legea
uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporale din 1964 cuprinde
o soluţie deosebită. În art. 1 se precizează că legea se aplică contractelor de vânzare-
cumpărare încheiate între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul
unor state diferite, în oricare din următoarele cazuri: când contractul prevede că marfa
vândută face sau va face obiectul unui transport, din teritoriul unui stat, în teritoriul
altui stat; când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile
unor state diferite; când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul
unui stat, altul decât acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptarea
contractului.
Potrivit legii uniforme, sediul părţilor contractante reprezintă un criteriu
principal şi stabil, dar nu şi unul determinant. Legea mai prevede un criteriu
complementar şi alternativ, care constă în mişcarea obiectelor vândute, locul
încheierii contractului sau locul predării lucrului vândut.

45
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri de la Viena din 1980 consacră pentru stabilirea internaţionalităţii un singur
criteriu. Prin alin. 1 al art. 1 se prevede că dispoziţiile Convenţiei se aplică
contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, când
aceste ţări sunt state contractante sau când normele de drept internaţional privat
conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Pe plan internaţional, deosebirea între vânzarea civilă şi vânzarea comercială
are o semnificaţie minoră. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincţie, încât
ambele vânzări sunt supuse unor norme identice. În măsura în care se pune totuşi
problema, caracterul comercial sau civil al vânzării se stabileşte după lex contractus.
Vânzarea-cumpărarea în comerţul internaţional nu este un contract intern, la
care se adaugă un elment de extraneitate. Vânzarea comercială internaţională este un
contract original, care comportă caracteristici proprii şi probleme specifice.
Contractul de vânzare comercială are un caracter internaţional, întrucât cuprinde
elemente de extraneitate. Internaţionalitatea contractului de vânzare se întemeiază pe
circuitul economic de la o ţară la alta şi naţionalitatea diferită a partenerilor.

Obiectul contractului
Obiectul contractului de vânzare comercială internaţională îl formează marfa
vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Pentru
existenţa contractului, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să
fie în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în
viitor; să fie determinat sau determinabil. Datorită cerinţelor specifice ale comerţului
internaţional, bunul nu trebuie să constituie proprietatea vânzătorului.
În practica comerţului internaţional, pentru determinarea obiectului
contractului, se face distincţie între bunurile fungibile şi bunurile nefungibile. La
bunurile fungibile, obiectul se stabileşte prin parametri calitativi şi cantitatea generală.
La bunurile nefungibile, obiectul se determină prin elemente precise şi amănunţite.
Preţul reprezintă valoarea lucrului vândut. Elementul esenţial al contractului
este preţul, care trebuie să fie determinat sau determinabil, sincer şi serios, şi să fie
stabilit în bani.

Efectele contractului
Efectele contractului de vânzare internaţională se concretizează prin
obligaţiile care se creează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
În dreptul român, transmiterea proprietăţii lucrului vândut de la vânzător la
cumpărător are loc prin simplul efect al încheierii contractului (art. 971 şi art. 1295
din Codul civil). Regula este facultativă, deoarece printr-o clauză expresă părţile pot
să prevadă un alt moment pentru transferul dreptului de proprietate.
În celelalte sisteme de drept nu există o reglementare unitară. Diversitatea
soluţiilor poate fi grupată în următoarele două modalităţi: proprietatea se transmite în
momentul încheierii contractului; transmiterea proprietăţii se produce în momentul
predării bunului vândut.

46
În practica comerţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii
proprietăţii mărfii asupra cumpărătorului are un caracter simplificat. Momentul
transferului proprietăţii se determină de către părţi în funcţie de specificul
contractului. În caz contrar, transmiterea dreptului de proprietate va fi guvernată de
lex contractus.
Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 nu se ocupă de transferul
proprietăţii. Cu toate că art. 30 enumeră transmiterea proprietăţii între obligaţiile
vânzătorului, Convenţia nu reglementează modalităţile de transfer.
Transferul dreptului de proprietate pune şi problema transmiterii riscurilor. În
unele legislaţii, riscurile se transmit o dată cu dreptul de proprietate. Riscurile vor fi
suportate de către cumpărător, care devine proprietar al bunului vândut. Pierderea sau
deteriorarea fortuită a bunului rămâne în sarcina creditorului obligaţiei imposibil de
executat. În alte legislaţii, transmiterea riscurilor este distinctă de transferul dreptului
de proprietate. Riscurile se transmit cumpărătorului fie din momentul încheierii
contractului, fie din momentul individualizării bunului, fie din momentul predării
bunului vândut.
În practica comerţului internaţional, părţile determină transmiterea riscurilor
prin includerea în contract a unor clauze tip uzuale. Potrivit Regulilor Incoterms 2000
fiecărei modalităţi de vânzare îi corespunde un anumit moment, în care se produce
transferul riscurilor.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, riscurile se
transmit de la vânzător la cumpărător în momentul remiterii bunurilor. Pierderea sau
deteriorarea survenită după transferul riscurilor nu-l eliberează pe cumpărător de
obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente sunt datorate
unui fapt al vânzătorului.
În situaţia când vânzarea implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu
este ţinut să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferabile
cumpărătorului din momentul predării mărfii primului transportator pentru a fi
transmisă cumpărătorului.
Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, se consideră că
mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului numai atunci când s-a făcut
identificarea lor (art. 66 – 70).
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer al riscurilor.
Intenţia părţilor trebuie să se manifeste în mod clar. În absenţa unei clauze exprese,
transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului.
Referitor la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt tranferate
cumpărătorului din momentul încheierii contractului. În raport de împrejurări,
riscurile sunt în sarcina cumpărătorului din momentul în care mărfurile au fost remise
transportatorului care a emis documentele constatatoare ale contractului de transport.
Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit
să ştie că mărfurile au pierit sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător,
pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
În toate împrejurările, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp
mărfurile nu au fost clar indentificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn
47
distinctiv pe marfă, prin documentele de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului
sau prin orice alt mijloc.

Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare comercială internaţională, vânzătorul are
următoarele obligaţii principale: predarea efectivă a mărfii vândute, asigurarea
conformităţii mărfii predate cu clauzele contractuale şi remiterea documentaţiei
tehnice referitoare la marfă.
Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind
executarea obligaţiei. Momentul predării se stabileşte de părţile contractante.
Termenul de predare poate fi determinat sau cert şi determinabil sau indicativ. În
raport de posibilitatea existenţei unor date suplimentare, termenul este riguros sau
ferm şi simplu.
Având în vedere felul termenului, predarea poate fi: promptă, când marfa se
expediază în 15 zile de la formarea contractului; la termen, când în contract se
prevede expres data predării; îndată ce este gata sau îndată ce este posibil, fără a se
depăşi 45 de zile de la formarea contractului.
Dacă marfa urmează să fie expediată într-o anumită perioadă şi nu există o altă
prevedere, vânzătorul poate să determine data precisă predării.
Termenul de predare se calculează din momentul încheierii contractului.
Dacă obligaţia de predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului, termenul va
începe să curgă după realizarea lui. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut
condiţii suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.
Predarea mărfii în avans sau parţială se poate efectua numai cu acordul
anticipat al cumpărătorului. În cazul în care cumpărătorul nu a prevăzut condiţii
suplimentare, vânzătorul va efectua livrarea în condiţiile stabilite în contract.
În absenţa unor clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen
rezonabil, în funcţie de natura mărfurilor şi împrejurărilor contractului. Vânzătorul
trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de predare a mărfii fără a fi necesară punerea în
întârziere.
Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. În mod
obişnuit, locul predării este în raport de condiţia de livrare prevăzută de către părţi.
Referitor la locul predării, dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite de la
Viena din 1980 cuprind mai multe distincţii. În situaţia în care contractul implică
transportul mărfurilor, predarea se face primului transportator pentru a le transmite
cumpărătorului. Dacă vânzarea priveşte un bun cert sau un bun de gen care trebuie
prelevat dintr-o masă determinată sau fabricat, iar în momentul încheierii contractului,
părţile ştiau că mărfurile se găseau ori trebuiau să fie fabricate într-un anumit loc,
predarea se face prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc
(art.31).
Când vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el
trebuie să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la
locul prevăzut, cu mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile
obişnuite pentru un asemenea transport. În măsura în care mărfurile nu sunt clar
48
identificate, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, prin documente de
transport sau prin orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită cumpărătorului un
aviz de expediţie specificând mărfurile (art. 32).
Marfa predată de vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără
a avea defecte sau vicii. Prin conformitate se înţelege că bunul predat posedă calităţile
şi particularităţile prevăzute, expres sau tacit, în contract. Conformitatea se determină
ţinând cont de stipulaţiile contractuale privind cantitatea, calitatea şi tipul mărfii.
Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii riscurilor.
Potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena din 1980, în absenţa unei
dispoziţii contrare, mărfurile sunt conforme contractului în următoarele cazuri: sunt
proprii întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip; sunt
adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la
cunoştinţa vânzătorului în momentul încheierii contractului; posedă calităţile unei
mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model; sunt
ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în
lipsă, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja (art. 32).
În literatura juridică s-a arătat că atunci când bunurile care formează obiectul
contractului sunt fungibile, conformitatea este o noţiune funcţională. Dacă bunurile
sunt nefungibile, noţiunea de conformitate este conceptuală, având un caracter strict şi
rigid.
Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe prin utilizarea
unei unităţi de măsură specifice. Ca elemente de determinare cantitativă, părţile pot
folosi şi două unităţi de măsură.
Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau la destinaţie. Uneori, se
poate folosi şi o dublă determinare, cantitatea verificându-se atât la expediere, cât şi la
destinaţie.
Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor internaţionale, se atestă prin
următoarele documente: scrisoarea de trăsură internaţională, la transporturile pe cale
ferată şi aeriene; conosamentul sau scrisoarea de trăsură fluvială, la transporturile pe
apă; documentul de transport, la transporturile cu mijloace auto; recipisa poştală, la
transporturile poştale.
În cazul în care mărfurile sunt nefungibile, cantitatea se poate exprima cu
exactitate, din momentul încheierii contractului. La mărfurile fungibile, datorită
caracteristicilor lor şi mijloacelor de transport folosite, cantitatea se poate fixa cu o
anumită aproximaţie. Prin acordarea unei toleranţe de greutate, în plus sau în minus,
limitele admise se încadrează între 2 şi 10%.
În ceea ce priveşte cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţioneze
următoarele: locul unde se va determina; momentul determinării; modul de
determinare a cantităţii mărfii.
Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor care le are o marfă fabricată la
nivelul tehnologiei moderne şi datorită cărora este preferată, satisfăcând în condiţii
optime necesităţile cumpărătorului.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin intermediul unor criterii sau
caracteristici ale produsului. În contractul de vânzare internaţională, calitatea mărfii se
49
poate stabili prin mai multe metode: prin metoda văzut şi plăcut, cumpărătorul
examinează marfa şi este de acord cu achiziţionarea ei; în varianta după încercare,
marfa este supusă unor verificări; încheierea contractului este condiţionată de
acceptarea calităţii mărfii de către cumpărător; prin degustarea partizilor, pentru
unele mărfuri alimentare; prin clauza tel quel, cumpărătorul este de acord să
primească marfa aşa cum este; prin clauza Rye Terms, cumpărătorul va primi marfa în
starea în care se află la sosire, dar poate cere o bonificaţie dacă starea mărfii nu este
corespunzătoare; clauza Sound Delivered permite cumpărătorului să refuze marfa
avariată. Refuzul produce efecte numai dacă vânzătorul este anunţat în termenul
contractual stipulat; mostra este o parte reprezentativă a mărfii, pe care vânzătorul o
pune la dispoziţia cumpărătorului; tipul constituie o noţiune abstractă, faţă de care
calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă ori să se apropie cât mai mult.
Tipurile sunt folosite mai ales în comerţul cu produse agricole şi minereuri; denumiri
cunoscute sau uzuale, de exemplu lămâi de Catania, piper de Singapore, s.a.m.d.;
variante ale tipului de marfă, normele şi standardele reprezintă caracteristici ale
produsului care au fost codificate; determinarea calităţii mărfii pe bază de descriere se
face prin indicarea caracteristicilor tehnice ale produsului. Astfel, se pot specifica
originea mărfii, metoda de fabricaţie, însuşirile fizice sau chimice ale bunului.
În situaţia în care părţile nu au prevăzut ca bunurile să corespundă unei
anumite calităţi, vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie, obişnuită
care există în ţara sa şi care corespunde destinaţiei prevăzute în contract.
Prin inserarea clauzei de garanţie în contract, vânzătorul răspunde pentru
calitatea mărfii o anumită perioadă de timp. El este obligat să remedieze orice
defecţiune şi să asigure folosirea normală a mărfii potrivit destinaţiei sale. În legătură
cu garanţia calităţii mărfii, părţile trebuie să prevadă în contract următoarele: durata
garanţiei, ziua când începe garanţia, la ce se referă garanţia şi responsabilităţile
părţilor.
Prin contract părţile trebuie să prevadă calitatea mărfii în mod precis şi
detaliat. Calitatea se referă la caracteristicile tehnice ale mărfii, funcţionalitatea ei şi
gradul în care corespunde cerinţelor pentru care a fost produsă.
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale
mari, aparate sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-
how-ul corespunzător. Documentaţia tehnică se predă la momentul, în locul şi în
forma prevăzută prin contract sau uzanţe.
Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere
sau de destinaţie a mărfii.
În situaţia în care la controlul de la locul de expediere participă şi
cumpărătorul, personal sau prin reprezentant, el trebuie anunţat în timp util că marfa
este gata pentru livrare. În absenţa cumpărătorului, vânzătorul are dreptul să
procedeze la autorecepţie.
Controlul la locul de destinaţie se execută în porturi, staţii de frontieră sau la
unităţile beneficiare. Actele de control ale calităţii mărfii se procură de către
cumpărător.

50
Obligaţiile cumpărătorului
În contractul de vânzare-cumpărare internaţională, cumpărătorul are două
obligaţii principale: plata preţului şi luarea în primire a mărfii predate.
Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpărător pe care o execută în
schimbul mărfii primite. În vânzarea comercială internaţională preţul poate fi
determinat sau determinabil. Preţul determinat este prevăzut de către părţi, cu ocazia
încheierii contractului. El se înscrie printr-o formulă fixă sau mobilă. În varianta fixă,
părţile stabilesc un preţ unitar pe unitate de produs sau un preţ forfetar pentru toată
cantitatea de marfă contractată. În varianta mobilă, părţile fixează un preţ de bază.
Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avându-se în vedere
anumite criterii. Părţile pot conveni ca stabilirea preţului să se facă după cotaţiile la
bursă, preţul mediu al cotărilor pe ultimele 15 zile înaintea predării, media cotărilor
de pe diferite pieţe sau preţul din ziua predării.
În stabilirea preţului, se ţine cont şi de următoarele elemente: cantitatea la
care se calculează preţul; valuta în care se face plata; reducerile de preţ acordate
cumpărătorului.
Preţul se calculează după cantitatea de marfă care se găseşte la locul şi în
momentul executării contractului. În practica comercială, cumpărătorul poate plăti
preţul având în vedere: greutatea mărfii în gara sau portul de încărcare; greutatea
mărfii în gara sau portul de destinaţie; greutatea mărfii care este conformă stipulaţiilor
contractuale; greutatea mărfii brută sau netă.
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este
cea care, în caz de îndoială, determină preţul.
Preţul se exprimă în valuta convenită de către părţi. Dacă plata se face în altă
valută decât cea stabilită, în contract trebuie să se prevadă şi cursul valutar.
Vânzătorul poate acorda cumpărătorului unele reduceri de preţ uzuale sau speciale. În
practica comercială, se utilizează două modalităţi de reducere de preţ: reduceri privind
calitatea şi integritatea mărfii; reduceri determinate de natura operaţiunilor care se fac
în legătură cu obiectul contractului.
În cazul în care livrările s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este
previzibilă o fluctuaţie a preţurilor mondiale, se poate adopta o scară mobilă sau
glisantă de preţuri. La livrările cu un ciclu mare de producţie, se vor lua în
considerare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime folosite pentru obţinerea
produsului.
Părţile pot preveni şi consecinţele scăderii sau urcării preţurilor. Prin
inserarea prevederii fall-risk-clause sau hausse-baisse-clause, preţul contractului se va
modifica în funcţie de situaţia pieţei.
Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor să fie fixat în
contract, în mod expres ori implicit, sau printr-o dispoziţie care să permită să fie
determinat, se consideră, în lipsa unor indicaţii contrare, că părţile s-au referit la
preţul practicat în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă,
pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile (art. 55 din Convenţia
Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).

51
Preţul de vânzare internaţională cuprinde preţul intern la care se adaugă în
funcţie de situaţia concretă un număr de elemente. Principalele componente ale
preţului de vânzare sunt cheltuielile de ambalare, de transport, de asigurare sau de
procurare a unor acte prevăzute de regimul legal al exporturilor sau importurilor.
Cheltuielile de ambalare depind de natura mărfii şi voinţa vânzătorului.
Preţul ambalajului se stabileşte potrivit clauzei inserate şi anume: clauza netto, după
care costul ambalajului este cuprins în marfă; clauza netto plus ambalaj, care arată că
valoarea ambalajului se calculează separat; clauza brutto per netto, care înseamnă că
ambalajul se socoteşte la preţul unitar al mărfii.
Cheltuielile de transport sunt în funcţie de condiţia de livrare. Ele se împart
între părţile contractante după modalitatea de vânzare folosită luând în considerare
termenii Incoterms 2000.
Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vânzarea
CIF. Astfel, vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria cheltuială, o poliţă de
asigurare maritimă, sub formă transferabilă.
Cheltuielile diverse referitoare la impozite, taxe, tarife vamale, comisoane
bancare şi comerciale sau obţinerea unor documente constituie elemente ale preţului.
În practica internaţională, cheltuielile diverse se suportă de fiecare partener, după cum
sunt impuse pe teritoriul ţării vânzătorului sau al ţării cumpărărtorului.
Data plăţii se prevede de părţi prin contract sau rezultă din uzanţe. Preţul se
plăteşte la momentul fixat, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea
vânzătorului. În cazul în care data plăţii nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să
plătească în momentul punerii la dispoziţie a mărfurilor sau a remiterii documentelor
reprezentative ale mărfurilor. Cumpărătorul nu trebuie să plătească preţul înainte de a fi
avut posibilitatea să examineze mărfurile, în afară de cazul în care în contract se
prevede altfel (art. 58 al Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980).
Spre deosebire de dreptul comun, locul plăţii este determinat de principiul
portabilităţii. În absenţa unei stipulaţii contractuale diferite, preţul se plăteşte la sediul
vânzătorului. Dacă plata trebuie efectuată contra remiterii mărfurilor sau
documentelor, plata se va face la locul predării.
În situaţia în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului,
el trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii (art. 57 al Convenţiei
Naţiunilor Unite de la Geneva din 1980).
Luarea în primire a mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate
cere în mod rezonabil cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să efectueze
predarea. În raport de natura livrării, cumpărătorul este ţinut să respecte indicaţiile
vânzătorului. În unele cazuri, însă, cumpărătorul trebuie să procure mijloacele de
transport şi să indice elementele mărfii.

2. Vânzarea prin burse


Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă. Activitatea bursei
este considerată ca un indicator al situaţiei economice şi un mijloc de influenţare a
preţurilor mondiale.

52
Bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor,
pentru a negocia mărfuri fungibile ori valori mobiliare, după o procedură specială, sub
supravegherea unei autorităţi. Operaţiunile la bursă se încheie fie pentru mărfuri care
nu sunt prezente, reprezentate doar prin mostre sau descrise prin anumite
caracteristici, fie pentru mărfuri viitoare. La bursă se vând şi se cumpără numai
titlurile prin care se efectuează transferul de proprietate asupra partizilor de mărfuri.
Absenţa mărfurilor de la locul tranzacţiei permite realizarea unor operaţiuni pur
speculative.
Bursele îndeplinesc următoarele funcţii:
- constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori, prin concentrarea
cererii sau ofertei;
- facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor;
- asigură acoperirea din timp a cerinţelor de materii prime;
- permite transmiterea sau divizarea riscurilor;
- înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative;
- influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;
- reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic.

Clasificarea burselor
În raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în două categorii: burse
generale, la care se negociază mărfuri şi efecte de comerţ; burse specializate, la care
se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai valori mobiliare.
Având în vedere obiectul lor, bursele se clasifică în următoarele grupe: burse
de mărfuri, burse de valori şi burse pentru operaţiuni ajutătoare. Bursele de mărfuri
sau de comerţ sunt o piaţă pentru produse fungibile, înrudite calitativ, substituibile şi
conservabile. La bursele de mărfuri se negociază metale, cereale, cauciuc, zahăr,
cafea, cacao, s.a.m.d. Dacă mărfurile nu sunt identice se stabileşte o calitate tip şi prin
uzanţe sau regulamentul bursei se prevăd devierile posibile şi diferenţele de preţ. În
cazul în care pentru unele produse volumul de tranzacţii prezintă o pondere deosebită,
bursa devine caracteristică. Bursele caracteristice determină cantităţile de mărfuri
oferite şi stabilirea preţurilor. Activitatea lor se desfăşoară în zonele producătoare sau
în zonele de mare consum, unde îndeplinesc şi rolul de redistribuitor al acestor
mărfuri. Bursele de valori sau de fonduri au ca obiect efecte de comerţ. La bursele de
valori se negociază acţiuni, obligaţiuni, cambii, bonuri de tezaur, certificate de
depozit şi orice alte tiluri de credit. Tranzacţiile se încheie pe bază de indicaţii, fără
prezentarea şi verificarea titlurilor de valoare. Bursele pentru operaţiuni ajutătoare
comerţului internaţional pot fi de asigurări sau de navlosiri.
În funcţie de forma de organizare, se deosebesc două tipuri de burse şi
anume: burse private, înfiinţate şi organizate de particulari; burse înfiinţate şi
administrate de stat.
După admiterea participanţilor, bursele sunt de două categorii: burse la care
participarea nu este limitată sau se face pe bază de bilet de intrare; burse la care sunt
admişi numai cei care au calitatea de membrii.

53
Organizarea burselor
Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni. Ele prezintă în mod periodic dări
de seamă publice. Capitalul social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate.
Ele conferă dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende.
Bursele sunt conduse de către un comitet, care are un preşedinte ales.
Comitetul de bursă exercită următoarele prerogative: îndeplineşte sarcinile curente;
menţine ordinea la bursă; supraveghează respectarea uzanţelor şi regulamentului
bursei; reprezintă bursa faţă de terţi.
Intermediarii sau agenţii de schimb care participă la operaţiunile de bursă se
împart în două categorii: brokeri şi dealeri sau jobberi. Brokerul este un mijlocitor
care primeşte ordine de la persoane din afara bursei. Remuneraţia sa constă din
comisonul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate. Dealerul poate încheia
operaţiuni şi pe cont propriu. Legătura cu clientul se realizează prin intermediul
brokerului. Câştigul dealerului este format din diferenţele de preţ.

Tehnica operaţiunilor la bursă


Cotaţiile la bursă
La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. Pentru mărfurile şi valorile
negociate la bursă, nivelul cotaţiilor se determină zilnic. Listele care cuprind cursul
operaţiunilor se numesc cota bursei. Cotaţiile se publică şi se afişează în holul bursei.
În funcţie de realizarea tranzacţiilor, cotaţiile sunt de două feluri: cotaţii
efective şi cotaţii nominale. Cotaţiile efective se stabilesc pe baza tranzacţiilor
încheiate într-o anumită perioadă. Cotaţiile nominale sunt preţurile mărfurilor cotate
curent la bursă, fără să se încheie tranzacţii, o perioadă de câteva zile, din lipsă de
cerere sau de ofertă.
Având în vedere modul de calcul există următoarele cotaţii: medii, limită şi
de lichidare. Cotaţiile medii reprezintă media preţurilor maxime sau media preţurilor
minime a mărfurilor comercializate la bursă. Cotaţiile de lichidare se stabilesc de
oficiile de decontare pentru realizarea operaţiunilor la termen.
După momentul publicării, cotaţiile pot fi: cotaţii oficiale şi cotaţii neoficiale.
Cotaţiile oficiale se comunică după încheierea şedinţei de dimineaţă, fiind utilizate
pentru perfectarea contractelor pe termen lung. Cotaţiile neoficiale se comunică după
încheierea şedinţei de seară, oferind un indiciu pentru tendinţa preţurilor bursiere.
Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie, cotaţiile se înregistrează şi se
transmit în toată lumea. Tot cotaţiile se publică în presă şi se afişează în holul bursei.
Clienţii fiind informaţi în timp util, pot lua operativ deciziile necesare.

Încheierea tranzacţiilor
Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic. La
unele burse se ţin şi două şedinţe pe zi. Mărfurile sau efectele de comerţ trebuie
înscrise oficial la bursă. Înscrierea se face de către un comitet special, care stabileşte
şi limita valorică minimă a operaţiunii. Sub supravegherea sindicului bursei, agentul
de schimb fixează cursul de deschidere şi de închidere. De asemenea, calculează şi
cursul sau preţul unitar al zilei.
54
Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor
oficiali, care se află în jurul unui perimetru circular, denumit ring sau corbeille.
Momentul perfectării operaţiunii este marcat de agenţii de schimb prin expresiile „am
cumpărat” şi „am vândut”. La unele burse, stabilirea cotaţiei este modernizată prin
folosirea unor sisteme electronice. Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată
de către sindic în calitate de şef al agenţilor intermediari. Împreună cu membrii din
comisia cotei, sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt consemnate
în registrul de procese-verbale.
Tranzacţiile, care se încheie iniţial oral, sunt perfectate în formă scrisă.
Concretizarea înţelegerii se face printr-un contract-tip care prevede obiectul
tranzacţiei, condiţiile de calitate, unitatea de măsură, termenele de livrare, modul de
cotare a preţurilor şi lichidarea operaţiunilor.

Operaţiunile la bursă
La bursele de mărfuri şi valori operaţiunile se împart în două categorii:
operaţiuni pe bani gata, cash, sau la disponibil, spot, în care livrarea mărfii şi plata se
fac imediat după încheierea contractului; operaţiuni la termen, în care livrarea mărfii
şi plata au loc la o dată ulterioară.
Tranzacţiile la termen sunt de mai multe feluri: operaţiuni efective, operaţiuni
hedging şi operaţiuni speculative. Operaţiunile efective au ca scop livrarea sau
preluarea reală a unei anumite mărfi. Livrările efective se efectuează prin intermediul
depozitelor de bursă. Operaţiunile de hedging sau tranzacţiile de acoperire sunt
combinaţii care îngrădesc riscurile unei tranzacţii reale. Pierderile care se
înregistrează în urma fluctuaţiei pieţei pot fi acoperite prin tranzacţii de sens opus
inversându-se poziţiile de vânzare sau de cumpărare. Operaţiunile de hedging prezintă
următoarele variante: hedging de vânzare sau short, care acoperă pierderile rezultate
ca urmare a scăderii preţurilor; hedging de cumpărare sau long care oferă garanţii în
condiţiile creşterii preţurilor. Operaţiunile speculative urmăresc obţinerea unui câştig
din diferenţele între preţul de cumpărare şi de vânzare a unei mărfi sau valori
mobiliare.
În practica bursei, operaţiunile speculative sunt de două feluri: à la hausse şi
à la baisse. Prin operaţiunea à la hausse cumpărătorul achiziţionează o marfă pe care o
vinde la termenul de livrare, cu un preţ mai mare. Cumpărătorul speculează prin
urcarea sau majorarea preţului. Prin operaţiunea à la baisse, vânzătorul vinde o marfă
pe care o procură ulterior la o valoare mai redusă. Vânzătorul speculează prin
scăderea sau micşorarea preţului. Speculaţiile à la hausse şi à la baisse permit
utilizarea următoarelor combinaţii: operaţiuni ferme, operaţiuni cu primă, operaţiuni
facultative multiple, reportul, deportul, filiera, corner-ringul şi arbitrajul.
În operaţiunile ferme, părţile se înţeleg ca la termenul stabilit să-şi
îndeplinească obligaţiile asumate prin încheierea contractului.
Prin operaţiunile cu primă sau rezilabile, unul din parteneri îşi rezervă dreptul
de a rezilia contractul, plătind o anumită sumă de bani, numită primă. Pierderile
vânzătorului sau cumpărătorului sunt limitate la nivelul primei. Operaţiunile cu primă
se folosesc în următoarele variante: prima simplă à la hausse, prin care cumpărătorul
55
poate opta, între livrarea mărfii sau rezilierea contractului; prima simplă à la baisse, în
care posibilitatea de alegere aparţine vânzătorului; primă dublă, la care speculantul se
poate declara vânzător sau cumpărător în ziua lichidării.
În operaţiunile facultative multiple, una din părţi are dreptul de a dubla sau
tripla volumul tranzacţiei. În acest scop, cumpărătorul à la hausse plăteşte un preţ mai
mare, iar vânzătorul à la baisse vinde cu un preţ mai mic. Această diferenţă faţă de
cursul zilei se numeşte ecart şi este egală cu prima plătită de comerciant.
Prin operaţiunile de report şi deport părţile pot prelungi termenul tranzacţiei
în situaţia în care nu şi-au realizat intenţiile speculative până în ziua lichidării.
Reportul se practică de cumpărătorul à la hausse şi constă în obţinerea de credite
pentru plata mărfii, care va fi revândută, printr-o conjunctură favorabilă, la un preţ
mai mare. Deportul se foloseşte de vânzătorul à la baisse şi reprezintă un procedeu
invers reportului, urmărindu-se scăderea preţului.
Prin operaţiunile de filieră, marfa cumpărată poate fi vândută înainte de ziua
lichidării, printr-un număr de operaţiuni repetate. La lichidare ultimul cumpărător se
va adresa vânzătorului iniţial. Pentru evidenţa mărfii se emite un document, filieră de
către vânzătorul iniţial.
Operaţiunile de corner-ring se practică de cumpărătorii à la hausse. La
termenele convenite, vânzătorii à la baisse pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile de
livrare, dacă speculanţii à la hausse se unesc şi achiziţionează prin intermediari
anumite mărfuri disponibile.
Operaţiunile de arbitraj pot fi la termen sau de piaţă. Ele reprezintă diferenţa
de preţ între două termene de livrare sau între două pieţe, realizată printr-o cumpărare
şi vânzare simultană. În comerţul cu bumbac, arbitrajul la termen se numeşte
straddle, iar comerţul cu cereale, spread.

3. Contractul de mandat comercial


Noţiune, trăsături
Mandatul comercial este contractul prin care o persoană, mandatar, se obligă,
în baza însărcinării primite de la o altă persoană, mandant, să trateze acte comerciale.
Cele două instituţii, civilă şi comercială, se aseamănă prin structură şi se
deosebesc prin funcţia îndeplinită. Calificarea unui mandat este dată de natura
obiectului. Mandatul comercial are un obiect specific, care constă în tratarea de
afaceri comerciale pe seama şi socoteala mandatului. Actele trebuie să fie comerciale
atât pentru terţ, cât şi pentru mandant.
Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial
sunt următoarele: mandatul comercial poate fi numai convenţional, decurgând din
acordul de voinţe al părţilor contractante; reprezentarea este de natura contractului şi
nu de esenţa lui, mandatarul putând acţiona în propriul său nume, dar pe contul
mandantului; mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros,
mandatarul fiind remunerat printr-o sumă stabilită în contract; mandatarul este
împuternicit de a face toate actele necesare executării operaţiunii cu care a fost
însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în mod expres; libertatea de acţiune şi

56
independenţă acordată mandatarului permit angajarea mandantului şi în cazul unei
aparenţe de reprezentare; mandatul comercial se revocă numai pentru motive
întemeiate.

Efectele contractului
Mandatarul are obligaţia de a executa mandatul şi de a informa pe mandant
despre operaţiunile pe care le întreprinde. Obligaţia de executare constă în
conformitate cu împuternicirea primită. Mandatarul va respecta instrucţiunile date de
mandant, fără a putea să adopte alte măsuri. El are posibilitatea, prin prisma
intereselor mandantului, să deroge de la instrucţiunile primite ori să ia măsurile care
le consideră necesare. În absenţa unor dispoziţii contrarii, mandatarul îşi poate
substitui o altă persoană, care va executa o parte sau toate obligaţiile sale
contractuale. Mandatarul va fi ţinut să răspundă pentru lipsa de diligenţă în alegerea
persoanei sau darea instrucţiunilor.
Obligaţia de informare a mandantului, la cererea lui, asupra operaţiunilor
întreprinse de mandatar este determinată de relaţiile existente între părţi. În raport de
înţelegerea lor, mandatarul poate prezenta informări sau dări de seamă periodice. În
conformitate cu art. 382 din Codul comercial, mandatarul este dator a încunoştiinţa
fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului. Dacă mandantul întârzie
răspunsul mai mult timp decât cel cerut de natura afacerii el este considerat că a
acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limitele
mandatului.
În îndeplinirea obligaţiilor sale, mandatarul trebuie să acţioneze cu diligenţa
unui bun comerciant, fiind ţinut să răspundă de culpa levis in abstracto. În aprecierea
gradului de diligenţă se va lua în considerare obiectul contractului, specializarea
mandatarului şi cuantumul remuneraţiei. Mandatarul nu răspunde însă, în absenţa unei
stipulaţii exprese, de neexecutarea obligaţiilor asumate de terţ prin încheierea
contractului.
Mandantul este obligat să plătească remuneraţia convenită, să creeze
condiţiile necesare executării mandatului şi să restituie cheltuielile efectuate de
mandatar. Mandatul comercial având un caracter oneros, mandantul datorează pentru
executarea însărcinării remuneraţia stabilită. În lipsa unei convenţii între părţi,
cuantumul remuneraţiei se va determina de instanţa judecătorească (art. 386 din
Codul comercial). Numai culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata
remuneraţiei.
Obligaţia de a crea condiţiile necesare executării mandatului concretizează
principiul colaborării părţilor contractante, în realizarea finalităţii urmărite. Astfel,
mandantul va preda documentaţia tehnică, desenele sau materialul publicitar şi orice
alte informaţii utile mandatarului. Dacă părţile nu au convenit altfel, mandantul
trebuie să plătească mandatarului toate cheltuielile necesare în vederea realizării
mandatului (art. 385 din Codul comercial).
Mandantul trebuie să restituie mandatarului toate cheltuielile făcute şi
pierderile suferite cu prilejul executării mandatului. Toate cheltuielile şi pierderile vor

57
fi suportate de mandant, dacă mandatarul nu a comis vreo culpă în executarea
mandatului.
Pentru asigurarea creanţelor sale, mandatarul are un privilegiu asupra
sumelor sau lucrurilor mandantului, care se găsesc la el în vederea exercitării
mandatului (art. 387 din Codul comercial). Posesiunea lucrurilor mandantului, în
temeiul contractului, conferă mandatarului şi un drept de retenţie până la satisfacerea
drepturilor sale. Dacă lucrurile au fost vândute de mandatar, privilegiul subzistă
asupra preţului.

Încetarea contractului
Contractul de mandat comercial încetează prin realizarea obligaţiilor
convenite, expirarea termenului stipulat de către părţi sau imposibilitatea fortuită de
executare. Datorită încrederii reciproce care există între părţi, mandatul încetează şi
prin revocarea sa de către mandant ori prin moartea mandatarului.
Spre deosebire de reglementările din dreptul civil, în practica comercială, se
aplică teoria mandatului de interes comun. Partea lezată, prin revocarea mandatului,
poate cere acordarea de despăgubiri. Revocarea fiind unilaterală, partea lezată nu este
obligată să dovedească abuzul de drept sau reaua-credinţă a părţii care revocă
mandatul.

4. Contractul de comision
Noţiune, trăsături
Comisionul este un contract prin care o persoană, comisionarul, se obligă să
trateze acte de comerţ, în numele său propriu, dar pe seama altei persoane, comitent,
în schimbul unei remuneraţii.
Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării.
Comisonul este o varietate a contractului de mandat, întemeindu-se pe o reprezentare
imperfectă. Contractul de comision este bilateral, consensual, comutativ, intuitu-
personae şi cu titlu oneros.
Contractul de comision reprezintă o formă comercială a reprezentării.
Comisionul este o varietate a contractului de mandat, întemeindu-se pe o reprezentare
imperfectă. În dreptul nostru, contractul de comision este reglementat de art. 405 –
412 din Codul comercial şi de legislaţia de comerţ exterior.
Trăsăturile contractului de comision sunt următoarele: existenţa relaţiilor de
mandat, în raporturile dintre comisionar şi comitent; comsionarul are calitatea de
parte în raportul perfectat cu terţul, garantând executarea contractului; privilegiul
comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a creanţelor împotriva
comitentului.

Efectele contractului
Între comitent şi comsionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între
mandant şi mandatar (art. 405, alin. 2 din Codul comercial). Pe de altă parte,

58
comisionarul acţionând în nume propriu, numai el se obligă faţă de terţ. Între comitent
şi terţ nu se stabileşte nici o legătură juridică.
Principalele obligaţii ale comisionarului sunt de a îndeplini operaţiunea
comercială cu care a fost împuternicit, de a se conforma instrucţiunilor comitentului şi
de a da socoteală despre executarea contractului. Obligaţia de a îndeplini operaţiunea
comercială cu care este împuternicită implică încheierea de către comisionar a tuturor
actelor necesare. În realizarea acestei obligaţii trebuie să acţioneze potrivit diligenţei
sale profesionale.
Obligaţia de a se conforma instrucţiunilor comitentului constă în respectarea
condiţiilor şi mijloacelor indicate, precum şi în informarea acestuia asupra
împrejurărilor care au intervenit în cauză. Astfel, comisionarul trebuie să vândă şi să
cumpere cu preţul fixat sau, în lipsă, cu preţul curent. În situaţia în care a vândut cu
un preţ mai mic va trebui să plătească diferenţa de preţ. Comisonarul se poate
îndepărta de la instrucţiunile primite numai dacă este în interesul comitentului, iar
consimţământul acestuia nu fost obţinut în timpul necesar. Dacă operaţiunea se
încheie în condiţii mai avantajoase decât cele stabilite, câştigul obţinut, în absenţa
altor prevederi contractuale, revine comitentului.
Obligaţia de a da socoteală despre executarea contractului are în vedere
informarea operativă a comitentului asupra modului în care a lucrat comisionarul De
asemenea, comisionarul va fi ţinut să predea tot ce a dobândit în executarea
contractului, iar la cererea comitentului să-i transmită toate drepturile faţă de terţi
provenite din operaţiunile pe care le-a încheiat.
La rândul lui, comitentul este obligat să plătească remuneraţia convenită, să
restituie comisionarului cheltuielile efectuate în executarea contractului şi să-l
despăgubească de pierderile suferite. Comitentul are îndatorirea de a plăti comisionul
prevăzut în contract, sub forma unei sume fixe sau a unui procent din valoarea
operaţiunilor realizate. În lipsa unei înţelegeri între părţi, cuantumul dreptului de
comision se calculează în raport de activitatea desfăşurată şi de rezultatul concret.
Comitentul are şi obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile şi
avansurile făcute cu ocazia executării contractului, în măsura în care nu sunt incluse
în comision. Tot comitentul trebuie să despăgubească pe comisionar de pierderile
suferite, dacă nu a săvârşit o culpă în îndeplinirea obligaţiilor sale.
În cadrul contractului de comision, comisionarul îşi poate asuma printr-o
clauză expresă obligaţia de a garanta executarea contractului principal de către terţ. Pe
de altă parte, comisionarul are un privilegiu special pentru tot ce i se datoreşte sau
chiar pentru retribuţia sa. Privilegiul se exercită asupra lucrurilor comitentului, pe
care comisionarul le deţine pentru executarea contractului sau care se găsesc la
dispoziţia sa ori asupra preţului acestora (art. 405, alin. 2 şi art. 387 din Codul
comercial).
În ceea ce priveşte efectele contractului de comision faţă de terţi, ele sunt
configurate de poziţia comisionarului. Drepturile care rezultă din contractele încheiate
cu terţii pot fi exercitate numai de comisonar. El este direct obligat, către persoana cu
care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie. Comitentul nu are acţiune
în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo
59
acţiune în contra comitentului (art. 406 din Codul comercial). Terţul contractant
rămâne străin faţă de comitent, cu excepţia cazului în care intervine o cesiune.
Încetarea contractului
Contractul de comision, fiind o formă a mandatului comercial, încetează în
aceleaşi cazuri. În situaţia în care contractul de comision este revocat unilateral de
către comitent, comisionarul are dreptul la despăgubiri şi la cheltuielile efectuate
pentru realizarea operaţiunii comerciale.

5. Contractul de agency
Noţiune, forme
În sistemul de drept anglo-american, mandatul nefiind reglementat, nu se
face nici o distincţie între mandatar şi comisionar. Formele juridice ale intermedierii
se realizează prin instituţia agency.
Prin agency se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date
de o persoană, principal, unei alte persoane, agent, care acceptă să acţioneze în
numele său.
Instituţia agency se utilizează cu precădere în domeniul comerţului
internaţional. Ea include reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de
antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea delictuală indirectă.
Raportul de agency poate rezulta din acordul părţilor sau dintr-o prezumţie
legală. În prima situaţie, raportul de intermediere este concretizat de părţi, fiind
denumit agency by agreement. Agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care
poate fi expresă sau implicită. În a doua situaţie, raportul de intermediere este
determinat de o prezumţie legală, care se deduce din conduita părţilor, agency by
estoppel, sau se justifică în caz de necesitate, agency by necessity. Împuternicirea
agentului este aparentă, fiind creată de conduita principalului faţă de terţ.
Actele agentului trebuie să fie precedate de consimţământul principalului.
Operaţiunile efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi rectificate
ulterior numai dacă existenţa sau identitatea acestuia au fost aduse la cunoştinţa
terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul acţionează faţă de terţi în nume
propriu şi nu se poate proceda la ratificare.
Agentul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, ce acţionează pe
seama sau în interesul principalului îndeplinind acte juridice şi prestaţii materiale. În
funcţie de controlul efectuat de principal, agentul poate fi agent-servant sau
independent contractor-agent. După operaţiunile care le îndeplineşte, el este general-
agent şi special-agent. Agenţii se împart în mai multe categorii: broker, agent care
încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate;
factor, agent comercial care acţionează în nume propriu, fiind împuternicit să vândă
bunuri a căror posesie şi control i-au fost încredinţate de principal; auctioneer, agent
autorizat să vândă la licitaţie publică bunuri pentru principal; manager, agent
împuternicit să administreze o afacere, investiţiile într-o afacere sau un imobil;
schipmaster, agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este necesar, pentru
realizarea unei afaceri; attorney at law, apărător al principalului în probleme juridice.

60
Obligaţiile părţilor
Potrivit împuternicirii primite, agentul, poate acţiona în nume propriu sau în
numele principalului. Agentul are îndatorirea să acţioneze conform promisiunii făcute
principalului. El trebuie să lucreze numai în folosul şi sub controlul principalului,
respectând instrucţiunile primite. Având o obligaţie de loialitate, agentul este ţinut să
nu acţioneze în interesul părţii adverse, să nu aibă interese contrare, să nu concureze
pe principal.
Agentul este obligat să dea socoteală de ceea ce a primit ori a plătit pentru
principal şi să transmită informaţiile care privesc operaţiunea încredinţată. Ele va
preda principalului toate foloasele rezultate din afacerea încheiată, inclusiv darurile
manuale oferite de terţi pentru a-l corupe. În cazul în care agentul este retribuit, el are
obligaţia de a depune o anumită competenţă şi diligenţă. Dacă agentul lucrează cu
titlu gratuit, se vor aplica regulile privind răspunderea civilă delictuală.
Principalul este obligat faţă de agent să furnizeze informaţiile necesare şi să
plătească suma promisă pentru serviciile prestate. Pentru pierderile şi spezele
suportate de agent, principalul trebuie să acorde o indemnizare. În împrejurarea în
care existenţa principalului este cunoscută de terţ el devine parte în contract, chiar
dacă numele său nu a fost menţionat.
Pentru serviciile efectuate de agent, în limitele împuternicirii sale, principalul
are o răspundere contractuală, precum şi delictuală. În ce priveşte delictele civile,
principalul răspunde numai pentru actele ilicite comise de un agent-servant.

6. Contractul de concesiune exclusivă


Definiţie, caractere juridice, natura juridică
Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană,
concedent, vinde mărfurile sale într-o anumită zonă teritorială unei alte persoane,
concesionar, ce le cumpără spre a le revinde clienţilor săi.
Contractul de concesiune exclusivă este un contract bilateral, consensual,
intuitu-personae, comutativ şi cu titlu oneros. Acest contract prezintă un caracter
complex datorită structurii sale ce cuprinde elemente de la alte operaţiuni juridice.
Contractul de concesiune exclusivă cuprinde unele elemente ale operaţiunilor
de vânzare şi intermediere. Prin acest contract sunt reunite două operaţiuni de
vânzare-cumpărare într-o anumită succesiune. Concesionarul are o dublă calitate de
cumpărător şi revânzător lucrând în nume şi pe cont propriu.

Trăsături esenţiale
Contractul de concesiune exclusivă se caracterizează prin: dubla legătură de
exclusivitate - prin care concedentul se obligă să vândă anumite mărfuri, iar
concesionarul să le cumpere şi să le revândă clientelei sale; activitatea
concesionarului se desfăşoară în mod independent – el fiind ţinut să răspundă pentru
afacerea începută; remuneraţia concesionarului constă în diferenţa dintre preţul de
cumpărare şi revânzare; durata obişnuită a concesiunii este de 1 an de zile.

61
Efectele contractului
Obligaţiile concedentului şi concesionarului se stabilesc de către părţi
principiului libertăţii contractuale. Concedentul este obligat: să livreze mărfurile către
concesionar; să acorde concesionarului o exclusivitate de vânzare; să respecte
exclusivitatea teritorială a concesionarului.
Concedentul are îndatorirea de a livra concesionarului mărfurile care
formează obiectul contractului, cu excepţia rezervelor privind unele vânzări directe
anumitor clienţi. Potrivit clauzei de exclusivitate, concedentul se obligă să vândă
produsele sale numai concesionarului în zona teritorială determinată. El trebuie să
asigure o aprovizionare ritmică, precum şi condiţii de credit avantajose. Datorită
integrării concesionarului, concedentul este ţinut să respecte şi să menţină
exclusivitatea teritorială acordată, să-i retransmită comenzile primite de la clienţi, să-i
permită folosirea mărcii sale de fabrică şi să-l informeze asupra posibilităţilor sale de
livrare.
Concesionarul are obligaţia de: a primi mărfurile livrate de concedent; a plăti
preţul; a promova vânzările în zona teritorială convenită; a realiza gestiunea
comercială.
Concesionarul trebuie să comercializeze mărfurile stabilite în contract. Pentru
realizarea unei concesiuni eficiente, concesionarul este ţinut să cumpere o anumită
cantitate de mărfuri într-o perioadă de timp determinată. Clauza de exclusivitate poate
fi dublă, concesionarul se obligă să cumpere şi să revândă mărfurile concedate, fără a
face acte de concurenţă prin vânzarea de produse similare ale altor producători. De
asemenea, ca urmare a exclusivităţii acordate, concesionarul îşi asumă obligaţia de a
promova vânzările produselor concedentului în zona teritorială convenită. În contract
se poate prevedea o clauză de teritorialitate simplă prin care concesionarul are dreptul
de a vinde numai într-o anumită zonă geografică sau o clauză de teritorialitate
absolută potrivit căreia fiecare concesionar din sistem nu poate vinde în altă zonă
decât cea concedată. În scopul realizării gestiunii comerciale, concesionarul poate fi
ţinut să cumpere şi să vândă o cotă anuală minimă, să aibă un stoc determinat de
mărfuri, să efectueze unele servicii după vânzare şi să organizeze publicitatea
comercială.

Încetarea contractului
Contractul de concesiune exclusivă încheiat pe durată determinată încetează
prin ajungerea la termen. Încetarea contractului încheiat pe durată nedeterminată are
loc prin reziliere. Posibilitatea părţilor de a rezilia unilateral contractul este
condiţionată de respectarea unui termen de preaviz sau de acordarea unei despăgubiri.
Pe timpul duratei contractului de concesiune exclusivă, rezilierea este admisă numai
pentru cazuri justificate: partea interesată poate cere rezilierea pentru nerespectarea
clauzelor contractuale; pentru prejudicii materiale sau morale aduse prin conduita
partenerului contractual.
În funcţie de rezultatele obţinute, concesiunea poate fi reînnoită. Refuzul de
reînnoire a contractului se sancţionează prin daune-interese numai în situaţia unui

62
abuz de drept. Dacă nu a fost reînnoită concesiunea se poate încredinţa unei alte
persoane.
Datorită caracterului intuitu-personae, contractul de concesiune exclusivă
încetează şi prin moartea sau declararea incapacităţii concesionarului. Tot astfel,
unele clauze specifice privind solvabilitatea părţilor atrag încetarea contractului (de
exemplu, falimentul uneia din părţi, protestul unei cambii, neplata unui cec).

7. Contractul de franchising
Definiţie, caractere juridice
Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor,
acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de
serviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să
asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.
În contractul de franchising participă două persoane, franchisor sau
concedent şi franchisee sau concesionar. Franchisee-ul este un comerciant
independent, care se integrează în sistemul politicii comerciale a unui producător sau
întreprinderi prestatoate de servicii, franchisor. Franchisee-ul poate avea o dublă
calitate de distribuitor şi producător.
Franchising-ul este un contract bilateral, consensual, intuitu-personae,
comutativ şi cu titlu oneros. De obicei, contractul se încheie pe perioadă lungă, ce
poate ajunge până la de 20 de ani.

Obiectul contractului, Natura juridică


Obiectul contractului îl formează concesiunea unei mărci de fabrică sau de
serviciu împreună cu asistenţa tehnică şi toate cunoştinţele necesare.
Contractul de franchising prezintă caracterele altor operaţiuni comerciale,
precum vânzarea cu monopol, licenţa, know-how-ul şi reprezentarea. Prin intermediul
franchising-ului se creează o unitate economică între întreprinderea producătoare şi
societatea specializată în vânzarea exclusivă a produselor sau serviciilor.

Efectele contractului
În contractul de franchising, obligaţiile părţilor sunt prevăzute prin clauze
generale şi specifice. Ele se stabilesc în baza principiului libertăţii contractuale şi
reflectă raporturile de colaborare care există între părţi.
Franchisor-ul trebuie „să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală
şi/sau industrială” în conformitate cu prevederile art. 4, alin. 2, pct. b din Ordonanţa
nr. 52 din 1997. Franchisor-ul se obligă să cedeze concesionarului folosinţa mărcii
sale împreună cu un complex de cunoştinţe tehnice. Pentru realizarea operaţiunii,
franchisor-ul trebuie să furnizeze partenerului: elemente de engineering – privind
amenajarea şi organizarea întreprinderii; elemente de marketing – cuprinzând
metodele, mijloacele şi tehnicile de comercializare a produsului sau serviciului;
mijloacele pentru pregătirea profesională a personalului.

63
De asemenea, franchisor-ul îşi asumă obligaţia de a nu îşi valorifica dreptul
său de exclusivitate asupra mărcii şi de a garanta rentabilitatea investiţiilor făcute de
concesionar. În temeiul relaţiilor de colaborare dintre părţi, franchisor-ul este ţinut să
acorde concesionarului o asistenţă continuă. Asistenţa poate fi acordată în domeniul
comercial, tehnic, financiar şi juridic. El este obligat să modernizeze produsele şi
serviciile care le oferă partenerului şi să controleze modul în care este menţinută
calitatea lor.
Franchisee-ul are obligaţia de a exploata investiţiile făcute de concedent. În
acest scop trebuie să respecte, marca sau formula de proprietate intelectuală a
concedentului şi să asigure un anumit nivel de calitate, cu respectarea strictă a
indicaţiilor primite. De asemenea, este obligat să se aprovizioneze cu produsele
concedentului în condiţiile prevăzute prin contract şi să furnizeze informaţiile ce ar
contribui la perfecţionarea tehnicilor de comercializare. Franchisee-ul este obligat să
plătească o taxă de intrare, iar ulterior redevenţe periodice. Cuantumul redevenţelor
se calculează proporţional cu cifra de afaceri. Franchisee-ul trebuie “să nu divulge la
terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata
contractului de franciză, cât şi ulterior” – art. 4, alin. 3, pct. c din Ordonanţa nr. 52
din1997.

Încetarea contractului
Contractul de franchising încetează prin ajungerea la termen şi reziliere.
Contractul poate înceta la expirarea duratei stabilite, dar părţile pot să prelungească
acest contract pentru o nouă perioadă.
În cazul în care una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate, rezilierea
contractului de franchising operează de plin drept. Pentru punerea în întârziere a
părţilor este suficientă trimiterea unei scrisori recomandate.

8.Contractul de licenţă
Noţiune, Natura juridică
Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, licenţiator, transmite unui
beneficiar, licenţiat, dreptul de folosinţă a unei invenţii. Conţinutul şi efectele licenţei
sunt reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în
conformitate cu principiul autonomiei de voinţă.
În literatura de specialitate s-a arătat că licenţa convenţională este un contract
nenumit sau sui generis, care reprezintă un instrument, o formă specială de cooperare.
În raport de situaţia concretă, licenţa va fi reglementată de dispoziţiile referitore la
contractul de locaţiune sau la contractul de vânzare. Contractul de licenţă se
înregistrează la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Formalitatea înregistrării
reprezintă o condiţie de opozabilitate.

Obiectul contractului
Obiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o
licenţă să fie folosită de partener. Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie

64
asupra dreptului exclusiv din brevet. Licenţiatorul transmite numai folosinţa dreptului
de exploatare, care poate fi totală sau parţială.
Clasificarea contractului
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa este
de două feluri: exclusivă sau neexclusivă. Prin licenţa exclusivă, licenţiatorul renunţă
la posibilitatea de a mai acorda licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare
a invenţiei. Licenţa exclusivă poate fi atenuată şi absolută, după cum licenţiatorul
renunţă sau nu la folosirea obiectului contractului. Prin licenţa neexclusivă
licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi
invenţia în condiţiile convenite.
După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii: nelimitate şi
limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de exclusivitate pe toată durata
de valabilitate a brevetului. Licenţiatul poate acorda licenţe simple sau sublicenţe. În
licenţa limitată, dreptul de folosire a invenţiei prezintă unele îngrădiri. Drepturile
licenţiatului pot fi limitate cu privire la modul de aplicare a invenţiei, utilizarea
obiectului contractului, perioada de timp, întinderea în spaţiu, cantitatea de obiecte
produse, preţurile de vânzare.
În situaţia în care există mai mulţi licenţiaţi, condiţiile concrete pot fi diferite.
Pentru existenţa unui regim identic, în contract se poate insera clauza naţiunii celei
mai favorizate sau clauza licenţei colective. Clauza naţiunii celei mai favorizate
implică pentru licenţiator obligaţia de a ceda alte licenţe în condiţii similare. Dacă
unui licenţiat îi vor fi acordate ulterior condiţii mai avantajoase, licenţiatorul trebuie
să extindă privilegiile consimţite tuturor beneficiarilor. Clauza licenţei colective se
utilizează când dreptul de exploatare se cedează, prin acelaşi contract, mai multor
licenţiaţi. Licenţa se acordă în condiţii identice licenţiaţilor.

Efectele contractului
Licenţiatorul are obligaţia de a preda obiectul contractului şi obligaţia de
garanţie. În calitatea de titular al brevetului, el este ţinut, în principiu, să plătească şi
taxele legale. Obligaţia de predare implică punerea la dispoziţia licenţiatului a
folosinţei dreptului de exploatare. Tot licenţiatorul trebuie să asigure beneficiarului şi
exploatarea optimă a invenţiei, prin acordarea de asistenţă tehnică.
În literatura juridică s-a discutat dacă licenţiatorul este ţinut, în absenţa unei
prevderi exprese, să comunice şi perfecţionările aduse invenţiei. Dacă perfecţionările
sunt anterioare acordării licenţei, ele se includ în obiectul contractului. În schimb
transmiterea perfecţionărilor ulterioare trebuie să rezulte din interpretarea
contractului.
Acordarea de asistenţă tehnică se realizează prin transmiterea de documente
şi instruirea personalului din întreprinderea beneficiarului. Asistenţa tehnică
presupune şi comunicarea know-how-ului privind exploatarea obiectului contractului.
Licenţiatorul are şi obligaţia de garanţie împotriva viciilor şi evicţiunii.
Garanţia pentru vicii se referă la existenţa dreptului acordat. Dacă viciile sunt
ascunse, licenţiatorul trebuie să garanteze că invenţia poate fi realizată şi exploatată
din punct de vedere tehnic.
65
În literatura de specialitate s-a pus problema obligaţiei de garanţie în situaţia
anulării brevetului datorită lipsei de noutate a invenţiei. După o primă opinie,
obligaţia de garanţie este admisă. Această soluţie a fost fundamentată pe asemănarea
dintre contractul de licenţă şi contractul de locaţiune. Într-o opinie contrară, obligaţia
de garanţie este respinsă. Soluţia respingerii se bazează pe ideea că licenţiatorul are o
singură obligaţie, şi anume, să nu intenteze acţiunea în contrafacere împotriva
beneficiarului. După o altă opinie, pe care o considerăm justă, obligaţia de garanţie a
noutăţii invenţiei nu este admisă. Dar în cazul invalidării brevetului se recunoaşte
licenţiatului dreptul de a cere rezoluţiunea contractului.
Garanţia de evicţiune priveşte fapta proprie şi fapta terţilor. Garanţia de
evicţiune pentru fapta proprie constă în obligaţia licenţiatorului de a nu tulbura
exploatarea invenţiei. În cadrul acestei obligaţii, licenţiatorul trebuie să nu cedeze
brevetul, să nu creeze concurenţă beneficiarului, să preia produsele necomercializate
în momentul încetării contractului. Garanţia de evicţiune pentru fapta terţilor se
concretizează în obligaţia licenţiatorului de a intenta acţiunea în contrafacere
introdusă împotriva licenţiatului.
Licenţiatul are obligaţia să folosească invenţia şi să plătească preţul.
Exploatarea trebuie să fie personală, serioasă, leală şi efectivă. Preţul licenţei se
stabileşte sub forma unor redevenţe. Plata redevenţelor se calculează în raport de cifra
de afaceri sau de preţul produselor vândute sub licenţă.

Încetarea contractului
Contractul de licenţă încheiat pe durată determinată încetează la expirarea
termenului convenit de părţi. Dacă licenţa este acordată pe o durată nedeterminată,
contractul încetează la expirarea periodei de validitate a brevetului. În caz de
nerespectare a obligaţiilor asumate, contractul de licenţă încetează prin rezoluţiune.
De asemenea, contractul de licenţă încetează prin anularea brevetului.

9. Contractul de know-how
Definiţie, trăsături caracteristice
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate şi
transmisibile, necesare pentru fabricarea unui produs sau elaborarea unui procedeu.
Know-how-ul se individualizează prin noutate, secret, complexitate şi
dinamism. Elementele know-how-ului, după cum îndeplinesc sau nu condiţia de
noutate, pot fi brevetabile sau nebrevetabile, dar know-how-ul nu se brevetează
pentru a evita divulgarea. Valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate este determinată
de păstrarea secretului. Caracterul confidenţial al know-how-ului se asigură de către
deţinător prin măsuri care privesc atât personalul, cât şi terţele persoane.
Noutatea se apreciază în raport cu nivelul cunoştinţelor beneficiarului şi nu
cu stadiul tehnicii. Noutatea este relativă şi subiectivă, având valoare prin eficacitatea
şi utilitatea rezultatului.
Secretul se referă la faptul că valoarea cunoştinţelor tehnice nebrevetate este
determintă de păstrarea secretului. Caracterul confidenţial al know-how-ului se

66
asigură de către deţinător. Know-how-ul se deosebeşte de secretul de fabricaţie, ce
cuprinde numai tehnicile aplicate, în sensul că know-how-ul se referă şi la tehnicile ce
se găsesc în stadiul experimental. De asemenea, secretul de fabricaţie nu cuprinde
elemente constitutive cum ar fi abilitatea şi experienţa tehnică. În timp ce secretul de
fabricaţie rămâne, de obicei, în exclusivitate unei persoane, know-how-ul este
transmisibil.
Complexitatea priveşte elementele componente ale know-how-ului, care au
un caracter complex, concretizându-se în forme variate.
Dinamismul intervine ca urmare a rezultatelor cercetării industriale, iar
conţinutul know-how-ului este în continuă transformare.

Natura juridică
Prin prisma elementelor mteriale ce implică o remitere, know-how-ul se
aseamănă cu vânzarea sau locaţiunea. Elementele intelectuale se transmit
beneficiarului prin comunicare, astfel încât, contractul de know-how poate fi asimilat
cu antrepriza. Datorită importanţei elementelor intelectuale, contractul de know-how
este calificat, de obicei, ca un contract de antrepriză. Transmiţătorul de know-how are
o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Clasificarea contractului
În conformitate cu complexitatea operaţiunilor ce trebuie să fie efectuate,
contractul de know-how se împarte în trei categorii:
- contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu în stadiul
determinat de momentul încheierii, prin acte simple;
- contracte ce cuprind aceleaşi operaţiuni de transfer, dar prin acte complexe şi
succesive stabilite în mai multe faze;
- contracte prin care se transferă produse şi procedee tehnice dintr-un domeniu
de activitate care au rezultat din cercetări proprii sau se vor obţine succesiv pe
o perioadă de timp determinată.
În raport de interferarea cu alte operaţiuni tehnico-economice, contractul de
know-how se împarte în trei categorii:
- contracte de know-how pur – când transferul nu este condiţionat de o altă
operaţiune;
- contracte de know-how combinat - când transferul este un accesoriu sau o
consecinţă a altor operaţiuni;
- contracte de know-how complementar – când condiţiile de transfer necesare
realizării unor convenţii distincte se stabilesc separat.

Obiectul contractului
Obiectul îl reprezintă comunicarea de cunoştinţe tehnice. Elementele
intelectuale, ce formează obiectul contractului, pot fi materializate prin anumite
documente. În cazul în care elementele constitutive nu pot fi concretizate se transmit
prin asistenţă tehnică.

67
Între părţile contractului, transferul de know-how poate avea loc prin
următoarele modalităţi: trimiterea de documente, planuri, desene, manuale, modele,
formule; furnizarea de material sau a unei părţi de material; trimiterea de tehnicieni în
întreprinderea beneficiarului; primirea de tehnicieni pentru specializare.
Efectele contractului
Transmiţătorul sau furnizorul are în principal două obligaţii: obligaţia de
comunicare a cunoştinţelor tehnice; obligaţia de garanţie de vicii ascunse.
În raport de clauzele contractuale, transmiţătorul mai poate avea obligaţia de a
nu transmite către alte persoane acelaşi know-how, obligaţia de a menţine secretul
cunoştinţelor tehnice transmise şi de a comunica perfecţionările ulterioare.
Beneficiarul sau deţinătorul know-how-ului are următoarele obligaţii
principale: obligaţia de a plăti preţul; obligaţia de a păstra secretul.
Plata unui know-how poate consta în bani, produse sau în alte cunoştinţe
tehnice. În situaţia în care contravaloarea know-how-ului se achită în bani, plata se
efectuează printr-o sumă globală, sumă forfetară sau prin cote părţi din valoarea
producţiei rezultate.
Păstrarea secretului, în absenţa unui brevet, reprezintă o obligaţie
esenţială. Beneficiarul trebuie să nu divulge altor persoane informaţiile primite pentru
ca know-how-ul să nu intre în domeniul public.

Încetarea contractului
Contractul încetează prin expirarea termenului stipulat sau prin reziliere. La
încetarea contractului, know-how-ul nefiind un drept privativ, informaţiile
comunicate pot fi folosite în mod liber. Totuşi, pentru a preveni efectul ireversibil al
transferului, uneori se stipulează o clauză, prin care se interzice utilizarea know-how-
ului după încetarea contractului. Dar o asemenea clauză este restrictivă. Ea contravine
libertăţii de concurenţă care este protejată prin reglementări interne şi internaţionale.

10. Contractul de consulting-engineering


Noţiune, conţinut
Consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru beneficiar a
posibilităţilor tehnice şi comerciale, în baza stadiului actual al ştiinţei şi practicii într-
un anumit domeniu şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică.
Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente,
de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi
lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv.
Operaţiunile de engineering se îndeplinesc în cadrul a două faze principale:
faza de studii, ce include cercetările în baza cărora se elaborează un proiect, şi faza de
executare, ce cuprinde realizarea sau punerea în stare de serviciu a unui obiectiv.
În raport de natura prestaţiilor, activitatea de engineering implică următoarele
operaţiuni: engineering economic, care urmăreşte stabilirea ştiinţifică, pe baza unor
principii economice, a soluţiei optime pentru realizarea unui obiectiv industrial;
engineering de proiectare, care cuprinde lucrările de proiectare, necesare pentru

68
realizarea fizică a obiectivului industrial; engineering industrial, care se ocupă cu
organizarea şi coordonarea activităţii oamenilor, utilajelor şi materialelor, cu
organizarea conducerii obiectivului industrial.
Noţiunile de consulting şi engineering se utilizează împreună sau separat.
Fiecare activitate prezintă unele trăsături proprii, dar prin conţinutul lor, ele se
aseamănă.

Caractere juridice, natură juridică


Contractul de consulting-engineering este consensual, intuitu-personae,
comutativ şi cu titlu oneros. În mod obişnuit, contractul se încheie în formă scrisă,
care este cerută ad probationem.
În literatura de specialitate, contractul de engineering este calificat ca un
contract nenumit. Contractul de engineering se individualizează prin interferarea
prestaţiilor, având un conţinut diferit în funcţie de voinţele părţilor sau prin
juxtapunerea unor contracte nenumite, supuse regimului dreptului comun.

Formele contractului
Activitatea de consulting-engineering se realizează prin mai multe tipuri de
contracte: contracte la cheie, contracte separate şi contracte combinate.
În contractul la cheie, furnizorul livrează un anumit obiectiv în stare de
funcţionare, iar clientul plăteşte preţul forfetar prestabilit. Contractul la cheie cuprinde
mai multe contracte şi anume: un contract de vânzare-cumpărare, un contract de
licenţă, un contract de locaţie de servicii, un contract de împrumut pentru creditul
acordat de vânzător.
Obiectivul industrial care se predă de către furnizor se realizează, de obicei,
în ţara clientului. Drept urmare, în contract se poate stipula ca forţa de muncă şi
utilităţile, precum şi o parte din materie şi utilaje să fie locale. Tot clientul poate
solicita şi instruirea personalului local care va exploata obiectivul industrial. Din
aceste considerente, în practică, furnizarea prezintă forme deosebite, contractul fiind
aproape la cheie.
Contractele separate se încheie pentru fiecare operaţiune. În situaţia în care
beneficiarul deţine tehnologia, el încheie contracte cu furnizorul utilajelor şi cu
antreprenorul ce execută lucrările civile. Prin încheierea unor contracte separate, clientul
plăteşte un preţ mai mic pentru realizarea obiectivului. Dacă beneficarul nu deţine
tehnologia, el încheie un contract cu un furnizor. În funcţie de garanţiile cerute, furnizorul
tehnologiei poate solicita controlul asupra echipamentului, precum şi asupra instalaţiei.
Contractele combinate implică un furnizor general care răspunde de
realizarea obiectivului industrial, cu excepţia construcţiilor civile, care se efectuează
de către client.

Obiectul contractului
Obiectul contractului de consulting-engineering îl formează operaţiunile
prestate, de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte sau obiective.
Prestaţiile de engineering necesare pentru executarea unui obiectiv industrial cuprind
69
următoarele operaţiuni: cercetări şi studii preliminare; elaborarea planurilor;
asigurarea materiilor prime şi utilităţilor; realizarea construcţiilor civile; furnizarea de
echipamente, utilaje, materiale sau piese de schimb; livrarea documentaţiei tehnice;
asigurarea asistenţei tehnice.

Efectele contractului
Societatea sau prestatorul de engineering trebuie să-şi realizeze misiunea
potrivit prevederilor menţionate în contract. În raport de specificul contractului,
prestatorul de engineering poate avea următoarele obligaţii: efectuarea de studii;
conducerea realizării obiectivului industrial; prestarea de asistenţă tehnică;
coordonarea activităţii antreprenorilor; verificarea lucrărilor de montaj; predarea
documentaţiei obiectivului; garantarea funcţionării şi capacităţii obiectivului;
păstrarea secretului informaţiilor şi realizărilor.
Obligaţiile clientului sau beneficiarului sunt de a plăti preţul şi de a preda
toate datele şi informaţiile cerute. Clientul mai poate fi obligat să presteze unele
servicii, să furnizeze anumite bunuri sau să obţină autorizaţiile necesare.
În determinarea obligaţiei principale a clientului, plata preţului, se aplică
următoarele principii: plata se face numai de către client; valoarea retribuţiei include
şi cheltuielile cu caracter permanent, întreprinse de societate pentru sporirea
potenţialului tehnico-ştiinţific; modul şi condiţiile de efectuare a plăţii sunt stabilite
de către părţi.

11.Contractul de leasing
Definiţie, caractere juridice
Contractul de leasing reprezintă operaţiunea prin care o parte, numită
finanţator, cumpără un bun de la o altă persoană, numită furnizor, pentru a-l închiria
unei persoane, denumită utilizator.
Contractul de leasing este bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ,
cu titlu oneros şi irevocabil. În contractul de leasing dreptul de proprietate fiind
disociat de dreptul de folosinţă, beneficiile se obţin prin utilizarea bunului închiriat.

Formele de leasing
În raport de părţile contractante, contractul de leasing este leasing direct şi
leasing indirect. Leasingul direct presupune încheierea nemijlocită a contractului
între furnizor şi utilizator. Leasingul indirect se realizează prin societăţi specializate.
În raport de bunul ce constituie obiectul contractului este leasing mobiliar şi
leasing imobiliar. După obiectul său concret, leasing-ul cunoaşte două modalităţi:
leasing mobiliar şi leasing imobiliar. În activitatea de comerţ internaţional este folosit
numai leasing-ul mobiliar, care se referă la echipamente industriale. Această formă se
caracterizează prin garanţia dată utilizatorului că va putea utiliza echipamentul pe o
durată mai mare de un an şi prin posibilitatea de a obţine un credit, locatarul plătind în
rate lunare o sumă care acoperă costul bunului.
În funcţie de conţinutul ratelor:

70
- leasing financiar – în perioada de bază a locaţiei se recuperează întregul preţ
de cumpărare al obiectului. Perioada de bază, prevăzută în contract, este mai
scurtă decât durata de folosinţă a bunului. În această perioadă, părţile nu pot
rezilia unilateral contractul, iar riscurile sunt suportate de către utilizator;
- leasing funcţional - în perioada de bază a locaţiei se recuperează numai o parte
din costul obiectului. Riscurile sunt în sarcina finanţatorului. Durata de
valabilitate a contractului este redusă, ratele sunt mai mari şi riscurile revin
finanţatorului sau furnizorului. Finanţatorul operaţiunii este producătorul sau
distribuitorul bunului. După expirarea perioadei de bază, părţile au facultatea
de a prelungi durata închirierii sau de a restitui bunul.
În funcţie de baza de calcul a ratelor: leasing net – cuprinde preţul net de
vânzare şi beneficiul; leasing brut – cuprinde preţul net de vânzare, beneficiul şi
cheltuielile generate de întreţinere, reparaţii şi servicii.
Având în vedere particularităţile tehnice de realizare: renting – constă în
închirierea pe termen scurt a unor mijloace de transport, utilaje şi aparate; time-
sharing – constă în închirierea de utilaje concomitent la mai mulţi utilizatori. Prin
folosirea utilajului închiriat în mod concomitent de către mai mulţi utilizatori, ratele
plătite lunar vor fi mai reduse; master leasing – pentru închirierea containerelor fie pe
un anumit termen, fie sub forma închirierii cu voiajul, când se ia în considerare
calculul taxelor de închiriere, poziţia pe trasee, etc.; lease back – operaţiunea prin care
finanţatorul cumpără bunul de la utilizator după care îl lasă acestuia în locaţie cu
promisiunea de revânzare la încetare locaţiei. Contractul de lease back se încheie
numai între două persoane, finanţatorul operaţiunii şi utilizatorul bunului. Proprietarul
bunului are o dublă calitate, de furnizor şi utilizator. Obiectul contractului îl formează
bunurile imobile şi mai rar bunurile mobile de mare valoare, care servesc drept
garanţie. Lease back este un contract de vânzare combinat cu un contract de locaţiune,
care permite o finanţare pe termen lung, în condiţii simple şi avantajoase.

Natura juridică
Contractul de leasing implică mai multe operaţiuni. Contractul de vânzare-
cumpărare – se încheie între vânzător, furnizor, şi cumpărător, finanţator. Din
momentul în care vânzarea-cumpărarea s-a încheiat, vânzătorul rămâne răspunzător
pentru evicţiunea şi viciile bunului, dreptul la acţiune fiind la dispoziţia utilizatorului.
Contractul de locaţie – între finanţator şi utilizator este supus regulilor dreptului
comun. În general, contractul de locaţie este precedat de o promisiune sinalagmatică
de locaţie. Riscurile pierderii bunului, chiar pentru caz fortuit, în perioada închirierii
acestuia, sunt în sarcina utilizatorului care trebuie să asigure bunul şi să plătească
primele de asigurare. Promisiunea unilaterală de vânzare – între finanţator şi utilizator
la începutul contractului de leasing. În conformitate cu această promisiune, la
încetarea contractului, utilizatorul poate opta fie pentru restituirea bunului
finanţatorului, fie pentru reînnoirea locaţiei, fie pentru cumpărarea bunului la un preţ
din care se deduc ratele plătite pe timpul locaţiei.

71
Efectele contractului
Furnizorul are următoarele obligaţii: de a livra bunul; de a asigura instalarea
şi asistenţa tehnică necesară; de a garanta pentru vicii şi evicţiune.
Finanţatorul are următoarele obligaţii: de a plăti preţul bunului; de a fixa
durata locaţiunii; de a vinde bunul la sfârşitul perioadei utilizatorului; de a controla
periodic starea bunului şi modul de utilizare. Finanţatorul poate vinde bunul închiriat,
fiind însă ţinut să garanteze pe utilizator că noul proprietar va respecta contractul de
locaţie şi promisiunea de vânzare.
Utilizatorul are următoarele obligaţii: să plătească chiria; să respecte dreptul
de proprietate al finanţatorului; de a asigura bunul; de a informa pe finanţator despre
orice accident sau defecţiune care îl face inutilizabil.
Ratele de chirie se determină prin acordul părţilor, în funcţie de durata vieţii
economice a bunului. Elementele cu caracter general utilizate în calculul unei rate
sunt preţul real de achiziţie a bunului, cotele de amortizare, ajutorul financiar acordat
clientului, nivelul comisionului. De obicei, ratele de chirie se plătesc lunar.
Tot utilizatorului îi revin şi unele obligaţii care reflectă poziţia sa specială în
operaţiunea de leasing. Utilizatorul are îndatorirea de a se îngriji să obţină de la
furnizor, la data şi locul indicat, bunul închiriat de finanţator; de a întreţine şi repara
bunul închiriat, menţinându-l în stare de funcţionare şi folosindu-l potrivit destinaţiei
convenite şi indicaţiilor tehnice; de a informa pe finanţator despre orice accident sau
întrerupere a funcţionării utilajului; de a asigura şi răspunde pentru pierderea, furtul,
distrugerea sau prejudiciul suferit de bunul închiriat.

Încetarea contractului
Încetarea contractului se produce la sfârşitul perioadei pentru care a fost
încheiat sau prin reziliere, dacă una din părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate.
Rezilierea de drept are loc dacă utilizatorul nu plăteşte o singură rată.
Clauza de reziliere poate fi însoţită şi de o clauză penală constând în
obligarea utilizatorului la plata cu titlu de sancţiune a unei sume care să corespundă
cuantumului investiţiei şi câştigului nerealizat.

12. Contractul de factoring


Noţiune, trăsături
Contractul de factoring este operaţiunea prin care o persoană, aderent,
cedează dreptul asupra creanţelor sale comerciale unei alte persoane, factor, ce se
obligă să preia activitatea de încasare, în schimbul unei remuneraţii.
Contractul de factoring implică trei persoane: aderentul, vânzător de bunuri
sau furnizor de servicii; factorul sau cesionarul creanţelor, care este o întreprindere
specializată; clientul, cumpărătorul mărfii sau beneficiarul serviciilor.
În factoring-ul internaţional, la operaţiune participă un factor din ţara
exportatoare şi un factor din ţara importatoare. Factorul la export cedează
corespondentului său creanţele pe care aderentul le are asupra importatorilor din

72
străinătate, în măsura în care sunt acceptate în prealabil. Factorul la import preia în
proprietate creanţele transmise şi procedează la încasarea lor.
Contractul de factoring este bilateral, consensual, cu titlu oneros şi cu
executare succesivă. Factoring-ul este un contract de adeziune la clauzele impuse de
factor, precum şi intuitu personae în ce priveşte persoana aderentului. Tot contractul
de factoring cuprinde şi o clauză de exclusivitate, aderentul cedând creanţele
clientului în totalitatea lor, integral sau global.
Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol. În primul rând, factoring-ul
este un instrument de finanţare pe termen scurt. Prin transmiterea creanţelor sale unui
factor, aderentul încasează imediat valoarea facturilor cedate. El va beneficia de
capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii şi de o creştere a cifrei de afaceri. În al
doilea rând, factoring-ul este un instrument de gestiune comercială. Prin simplificarea
activităţii contabile, aderentul ţine numai evidenţa contului de factoring.

Forme de factoring
Operaţiunile de factoring se practică în mai multe forme. După momentul în
care se achită creanţele de cesionar, factoring-ul este de două feluri: factoring
tradiţional, old line factoring, şi factoring de scadenţă, maturity factoring.
În operaţiunile de factoring tradiţional, factorul plăteşte creanţele imediat, în
momentul primirii lor. Plătind înainte de scadenţa creanţelor, factorul îl creditează pe
aderent până la încasarea valorii facturilor de la debitorii cedaţi. Data cesiunii este
însăşi data creanţei.
În operaţiunile de factoring de scadenţă, factorul plăteşte creanţele, în
momentul exigibilităţii lor. Data cesiunii coincide astfel cu data scadenţei creanţelor.

Natura juridică
Operaţiunea de factoring are elemente comune cu cesiunea de creanţă şi
subrogaţia convenţională. Tot astfel, factoring-ul prezintă asemănări cu împrumutul,
mandatul comercial, scontul şi operaţiunea de asigurare-credit.
Factoring-ul este un contract original şi complex, configurat de
intercondiţionarea mai multor operaţiuni juridice. Ele formează un ansamblu unitar,
care implică o reglementare specifică.
Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe termen
scurt. Factoring-ul presupune vânzarea unor bunuri sau prestări de servicii, o clientelă
stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de factor.
Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul unei
subrogări convenţionale. Prin simpla transmitere a facturilor, fără altă formalitate
decât notificarea către debitor, factorul devine proprietarul creanţelor. El dobândeşte
toate drepturile şi garanţiile aferente, fără a avea o acţiune în regres împotriva
aderentului.Prin excepţie, în situaţia inexistenţei totale sau parţiale a creanţei, factorul
are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.

73
Efectele contractului
În cadrul contractului de factoring, relaţiile dintre părţi sunt determinate de
subrogarea factorului în drepturile de creanţă ale aderentului.
Factorul are obligaţia de a plăti aderentului valoarea creanţelor cedate. El
achită numai creanţele care au fost acceptate în prealabil, ţinând cont de garanţiile
care le prezintă. Dacă facturile nu sunt acceptate, factorul le poate prelua, dar cu titlu
de mandatar, fiind un factoring fără notificare. În raport de forma factoring-ului, plata
creanţelor se face înainte de scadenţă, pe măsura cedării facturilor sau la scadenţă.
Pentru efectuarea plăţilor, facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la
perioadele stabilite prin contract. Ele sunt însoţite de un borderou, care cuprinde
următoarele menţiuni: facturile cedate, cu toate garanţiile lor şi documentele
justificative; declaraţia aderentului că transmite creanţele în proprietatea factorului;
cererea de plată a facturilor în schimbul unei chitanţe subrogatorii.
Facturile primite de factor sunt contabilizate în conturile personale ale
clienţilor agreaţi. În funcţie de plafoanele stabilite, factorul deschide şi aderentului un
cont curent. Valoarea nominală a facturilor cedate se înscrie la credit, iar comisionul
se trece la debit. Existenţa contului curent oferă garanţia încasării facturilor şi
permite plata prin compensaţie.
În temeiul subrogării convenţionale, factorul trebuie să încaseze facturile
cedate şi să suporte riscul insolvabilităţii debitorilor. Tot factorul poate presta, pentru
aderent, unele servicii de natură administrativă sau comercială, cum ar fi selecţionarea
clienţilor, prospectarea pieţei, punerea la dispoziţie a unor metode moderne de
gestiune şi contabilitate, procurarea de informaţii, acordarea de asistenţă juridică.
Aderentul este obligat de a transmite factorului creanţele sale comerciale şi
de a menţiona pe ele că plata se va face în mod obligatoriu, către întreprinderea
specializată. Tot aderentul trebuie să garanteze existenţa creanţei la data cesiunii, să
coopereze cu factorul pe toată perioada contractului şi să plătească remuneraţia
convenită.
În măsura în care subrogarea i-a fost notificată, clientul are obligaţia de a
plăti numai factorului. În absenţa altor dispoziţii contractuale, debitorul poate opune
factorului toate excepţiile inerente creanţei. Orice alte excepţii pot fi invocate numai
dacă sunt preexistente subrogării.

Încetarea contractului
Contractul de factoring poate înceta prin expirarea perioadei stabilite pentru
cedarea creanţelor şi reziliere. Prin prisma caracterului intuitu personae, contractul de
factoring încetează şi ca urmare a incapacităţii ori morţii aderentului.

74
Capitolul VI

Titlurile de credit în comerţul internaţional

1. Noţiunea de titluri de credit


Titlurile de credit sunt documente negociabile care permit titularilor să-şi
exercite, la scadenţă, drepturile literale şi autonome menţionate în cuprinsul lor.
În literatura de specialitate, titlurile de credit mai sunt denumite efecte de
comerţ, instrumente negociabile, valori mobiliare sau titluri de valoare.
Creaţie originală a comerţului, titlurile de credit sunt cunoscute din
antichitate. Reglementarea lor a fost determinată de nesiguranţa transporturilor şi
dificultatea transmiterii creditelor. Titlurile de credit se caracterizează prin
următoarele trăsături: formalism, literalitate şi autonomie.
Formalismul se referă la faptul că titlurile de credit se exprimă printr-un
înscris sau document. Înscrisul are rolul de a constitui dreptul, fiind de esenţa titlului.
Datorită încorporării în titlu, pentru naşterea, transmiterea şi exercitarea dreptului este
necesară existenţa unui înscris.
Literalitatea reiese din faptul că dreptul menţionat în titlu se realizează numai
în condiţiile indicate prin înscris. Conţinutul titlului nu poate fi modificat, interpretat
sau combătut prin alte mijloace de dovadă. În acest fel , posesorul titlului de credit
beneficiază de un drept cert.
Autonomia derivă din caracterul independent al dreptului din titlul de credit.
Fiecare posesor legitim al titlului dobândeşte un drept propriu şi autonom. Dreptul
terţului dobânditor fiind originar şi nu cedat sau derivat, excepţiile care puteau fi
invocate faţă de titularii precedenţi sunt neopozabile. Noul drept este determinat
numai de relaţia dintre posesor şi titlu.

2. Clasificarea titlurilor de credit


Titlurile de credit se pot grupa în mai multe categorii. Principalele criterii
folosite sunt următoarele: natura prestaţiei; modul de circulaţie; cauza titlului.
În funcţie de natura prestaţiei sau conţinut, titlurile de credit sunt de patru
feluri şi anume: titluri propriu-zise; titluri reprezentative; titluri de participaţie; titluri
improprii.
Titlurile de credit propriu-zise cuprind o promisiune de prestaţiuni viitoare.
Ele dau dreptul titularului la o sumă determinată de bani sau la o anumită cantitate de
mărfuri fungibile. În titlurile de credit propriu-zise se includ cambia, biletul de ordin,
cecul, titlurile emise de stat, obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele de
asigurare.
Titlurile de credit reprezentative încorporează un drept real asupra unei
cantităţi de mărfuri determinate, care este depozitată sau predată pentru a fi
transportată. Titularul documentului are posesia mărfurilor prin reprezentantul său,
precum şi un drept de dispoziţie asupra lor. Titlurile reprezentative se subrogă şi

75
circulă în locul mărfurilor pe care le reprezintă. Din titlurile de credit reprezentative
fac parte conosamentul, recipisa de depozit, warantul.
Titlurile de credit de participaţie sau de drepturi corporative certifică un drept
complex, ce decurge din calitatea de component al unei colectivităţi. Astfel,
acţionarul unei societăţi comerciale are atât drepturi patrimoniale, cât şi drepturi
personale nepatrimoniale. În titlurile de credit de participaţie se cuprind acţiunile.
Titlurile de credit improprii sunt documente de probaţiune şi legitimare. Ele
constituie titluri de credit numai prin structura lor exterioară. Titlurile de credit
improprii se divid în documente de legitimare şi titluri aparente.
Documentele de legitimare se folosesc pentru proba titularităţii dreptului şi
cuprind promisiunea unui serviciu, obligaţia de consemnare a unei lucrări sau
efectuarea unei plăţi. Documente de legitimare sunt biletele de tren, autobuz sau
tramvai, biletele de intrare la teatru, muzeu, conferinţă ori tratament, tichetele de
garderobă, biletele de loterie.
Titlurile de credit improprii nu încorporează dreptul în document. În
principiu, ele nu circulă şi nu conferă un drept autonom.
După modul de circulaţie, de desemnare a posesorului sau formă, titlurile de
credit pot fi: titluri nominative; titluri la ordin; titluri la purtător.
Titlurile de credit nominative conţin în text numele posesorului, care este
titular al dreptului de creanţă.
Titlurile nominative se transmit prin cesiune, care se realizează prin inserarea
unei menţiuni pe înscris şi remiterea documentului, şi transfer, care se efectuează prin
înscrierea transmiterii în registrul societăţii emitente şi indicarea în titlu. În ambele
modalităţi, formalităţile necesare transmisiunii presupun participarea debitorului.
Titlurile de credit la ordin cuprind numele beneficiarului, precum şi o clauză prin
care posesorul este îndrituit să dispună de document. Titlurile la ordin se transmit prin gir.
Formalitatea girului implică manifestarea de voinţă a posesorului şi predarea titlului.
Titlurile de credit la purtător nu precizează în cuprins numele titularului.
Beneficiar este persoana, care se află în posesia documentului.
Titlurile la purtător sunt considerate, datorită unităţii deosebite dintre drept şi
înscris, ca bunuri mobile. Ele se transmit prin tradiţia documentului.
În raport de cauza lor, titlurile de credit se împart astfel: titluri cauzale; titluri
abstracte.
Titlurile de credit cauzale cuprind menţiunea expresă a cauzei pentru care se
datorează prestaţiunea. Fiind un element intern al obligaţiei, indicarea cauzei este
esenţială pentru valoarea juridică a titlului.
Titlurile de credit abstracte nu prevăd cauza juridică a obligaţiei.
Valabilitatea titlului este independentă de exprimarea cauzei, care constituie un
element extern al obligaţiei.

76
Principalele titluri de credit

2.1. Cambia
Noţiune, subiecte
Noţiunea de cambie provine din cuvântul italian „cambio” care înseamnă
„schimb”. Cambia şi biletul la ordin sunt reglementate prin Legea nr. 58 din 1 mai
1934 modificată ulterior prin Ordonanţa de guvern nr. 11 din 1993. Atât cambia, cât
şi biletul la ordin reprezintă un titlu de credit.
Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană numită trăgător dă
dispoziţie altei persoane numită tras să plătească la scadenţă o anumită sumă de bani
unei a treia persoane denumită beneficiar sau să plătească la ordinul beneficiarului.
Subiectele raportului juridic cambial sunt trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Trăgătorul este persoana care emite cambia. El dă dispoziţia să se plătească o sumă
de bani. Prin semnătura sa trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească o
sumă de bani beneficiarului de către tras. Trasul reprezintă persoana căreia i se
adresează dispoziţia sau ordinul de plată a unei sume de bani. Beneficiarul este
persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata.

Forma cambiei
Pentru emiterea cambiei, este necesară existenţa unui document sau act scris.
Documentul poate fi un înscris sub semnătură privată sau un act autentic. Înscrisul se
redactează în limba aleasă de părţi, putându-se utiliza orice mijloace grafice. În mod
obişnuit, se folosesc formulare tip.
Art. 1 din Legea nr. 58/1934 prevede următoarele condiţii de formă:
1. denumirea de cambie menţionată în textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactare – cambia poate fi redactată în limba română sau
în orice altă limbă străină.
2. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată – trebuie să fie clar,
precis şi necondiţionat potrivit formulei „plătiţi / veţi plăti”. Ordinul are ca
obiect plata efectivă a unei sume determinate de bani. Determinarea sumei se
face prin arătarea cuantumului şi felul monedei. Suma de plată se poate indica
atât în cifre, cât şi în litere. În situaţia unei neconcordanţe între indicaţii, se va
lua în considerare suma înscrisă în litere. Totuşi, când suma este precizată de
mai multe ori, în cifre sau în litere, va fi valabilă obligaţia cea mai uşoară.
3. numele şi prenumele trasului – obligaţia trasului de a plăti cambia rezultă
numai prin operaţiunea de acceptare a cambiei. Trasul se desemnează prin
indicarea numelui de familie sau al firmei. Valorificarea cambiei impune ca
individualizarea trasului să fie completă şi exactă. Pentru plata sumei pot fi
indicaţi mai mulţi traşi. Indicarea lor se face cumulativ sau alternativ. Ca tras
poate figura şi trăgătorul. În caz de acceptare a cambiei, el devine obligat
principal.
4. stipularea scadenţei – trebuie să fie unică şi posibilă. Numai plata la scadenţă
are efect liberator pentru debitori. Scadenţa poate fi determinată prin mai
multe modalităţi. Cambia la vedere se plăteşte la prezentare. Formula de
77
redactare a scadenţei are un caracter facultativ, putându-se folosi orice
expresie echivalentă. Cambia la vedere trebuie prezentată într-un an de zile de
la data emiterii. Termenul de prezentare poate fi mărit sau micşorat de către
trăgător şi numai redus de giranţi. În situaţia în care cambia nu conţine o
scadenţă, se consideră că este făcută la vedere. În cambia cu scadenţă la un
anumit timp de la vedere, termenul se socoteşte din momentul acceptării sau a
actului de protest. Termenul poate fi prevăzut în zile, săptămâni sau ani. În
împrejurarea că acceptarea cambiei nu este datată, posesorul trebuie să dreseze
un protest de nedatare. În absenţa protestului, se prezumă că acceptarea a fost
dată în ultima zi a termenului de prezentare. La cambia cu scadenţa la un
anumit timp de la data emisiunii, termenul se indică în titlu. El se calculează
începând cu ziua următoare datei emisiunii, indicate în cambie. Scadenţa la o
zi fixă se indică printr-o dată precisă sau calendaristică. Pentru a fi completă,
indicaţia va cuprinde ziua, luna şi anul scadenţei.
5. menţionarea locului unde trebuie făcută plata – pe faţa titlului în colţul stâng
sub adresa trasului; dacă există mai multe locuri de plată, plata poate fi făcută
la oricare dintre acestea; dacă nu este indicat nici un loc se va lua în
considerare localitatea de lângă numele trasului.
6. numele şi prenumele beneficiarului – are dreptul de a prezenta cambia la
acceptare, la plată şi de a o gira. Beneficiarul poate fi o persoană fizică sau
juridică. Pot exista mai mulţi beneficiari, care pot fi desemnaţi cumulativ sau
alternativ. În unele situaţii, mai ales când există rezerve asupra acceptării
titlului, ca beneficiar se poate indica însuşi trăgătorul. O asemenea cambie
cuprinde expresia plătiţi la ordinul meu sau veţi plăti către mine însumi.
7. menţionarea datei şi a locului emiterii – data trebuie să fie unică şi se
menţionează de obicei pe faţa titlului în partea de sus prin indicarea
următoarelor elemente: ziua, luna şi anul. În raport de data emiterii, se
calculează scadenţa şi se determină capacitatea trăgătorului, iar locul emisiunii
indică legea aplicabilă condiţiilor de formă. Locul se menţionează lângă dată,
iar în cazul în care acest loc nu este stipulat se prezumă că este localitatea
scrisă lângă semnătura trăgătorului. Dacă nu este menţionată nici o localitate
lângă semnătura trasului titlul va fi nul.
8. semnătura trăgătorului – trebuie să fie autografă şi să cuprindă numele şi
prenumele trăgătorului; este valabilă semnătura în care prenumele este
reprezentat numai prin iniţială. Semnătura se exprimă pe cale autografă şi
manuscrisă. Persoanele care din diferite motive nu pot semna vor folosi un
înscris autentic sau un reprezentant cu procură specială.
9. condiţia formei scrise – obligaţiile cambiale nu rezultă decât dintr-un act scris
autentificat sau sub semnătură privată.
Neîndeplinirea condiţiilor de formă stipulate în art. 1 din lege are drept efect
nulitatea cambiei. Deşi nul ca titlu de credit, înscrisul poate da naştere la alte efecte
juridice. Ele vor fi reglementate de normele dreptului comun.

78
Un asemenea titlu, imperfect sau incomplet, poate circula cu condiţia de a se
menţiona clauza la ordin. Dar circulaţia prin gir a titlului produce numai efectele
cesiunii de creanţă.

Transmiterea cambiei
Cambia se transmite sau circulă prin gir, scontare şi rescontare. În afara
acestor mijloace proprii, când titlul cuprinde clauza nu la ordin, cambia se poate
transmite şi pe calea dreptului comun, prin cesiune, subrogare legală sau succesiune.
Actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei
persoane, denumită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin
predarea titlului toate drepturile izvorând din titlul respectiv poartă denumirea de gir.
Cambia se poate transmite prin gir numai înainte de scadenţa titlului. Girul se
exprimă prin formula „ plătiţi lui / plătiţi la ordinul lui”. Girul se menţionează pe titlu,
de obicei, pe verso-ul cambiei. Dacă intervin mai multe giruri, ele se pot înscrie şi pe
o prelungire, şi anume, o foaie anexată, numită adaos sau allonge.
Girul cuprinde un ordin de plată, care se exprimă printr-o anumită formulă
sau o simplă menţiune. Ordinul de plată se semnează şi, eventual, se datează.
Girul nedatat se prezumă a fi făcut înainte de expirarea termenului pentru
protest sau a dresării protestului de neplată. Girul efectuat ulterior dă naştere numai la
efectele unei cesiuni.
Indivizibilitatea creanţei şi posesia titlului se asigură prin interdicţia divizării
girului. Inserarea unui gir parţial atrage nulitatea operaţiunii. Deşi creanţa nu se
împarte, un gir poate avea mai mulţi giranţi. Ei trebuie însă desemnaţi, în mod
cumulativ sau alternativ.
Funcţionarea girului implică, ca o ultimă condiţie, predarea cambiei. Cât timp
titlul nu a fost remis, girul poate fi revocat, iar giratarul nu are posibilitatea să-şi
exercite drepturile cambiale.
Formele girului sunt variate în funcţie de indicarea beneficiarului şi după
efectele pe care le produc. Astfel, după indicarea beneficiarului, girul poate fi
nominativ, în alb şi la purtător. Girul nominativ poate fi uninominativ, când se indică
o singură persoană şi pluripersonal, în cazul în care se menţionează mai multe
persoane. Girul în alb există atunci când nu se prevede numele giratarului; în acest
caz girantul doar a semnat fără a indica numele persoanei giratarului. Girul la
purtător se deosebeşte de girul în alb numai în privinţa desemnării giratarului potrivit
formulei „plătiţi către prezenta persoană”.
După efectele pe care le poate produce girul este propriu şi impropriu.
Girurile proprii sunt constituite din girul nominativ, girul în alb şi girul la purtător.
Girurile improprii sunt următoarele:
a. girul pentru procură – în acest caz giratarul exercită drepturile cambiale în
numele girantului, iar în raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulile
mandatului. Formula utilizată este „pentru procură / pentru încasare”.
Giratarul exercită drepturile cambiale în numele girantului. Nefiind proprietar,
el poate transmite cambia numai printr-un gir per procura, ce are semnificaţia
unei substituiri.
79
b. girul în garanţie – acesta constituie un gaj pentru garantarea unei alte creanţe;
raporturile dintre girant şi giratar sunt cârmuite de regulile gajului potrivit
dreptului comun; formula folosită este „valoare în garanţie / valoare în gaj”.
c. girul nu la ordin - prin care se limitează răspunderea girantului. Prin clauza nu
la ordin, girul transferă beneficiarului toate drepturile cambiei, dar girantul îşi
asumă responsabilitatea numai faţă de giratar, nu şi de ceilalţi posesori
succesivi.
d. girul de întoarcere – în acest caz se transmite titlul unui obligat cambial care
poate fi trasul, iar cambia se stinge prin confuziune.
e. girul fără garanţie - exonerează pe girant de obligaţia de garanţie. Prin
inserarea în gir a formulei, fără garanţie, fără obligo, fără responsabilitate
cambială sau fără regres, orice obligaţie de garanţie este exclusă. Girantul are
poziţia unui cedent şi răspunde numai pentru existenţa sau realitatea creanţei.
f. girul după protest – cambia se transmite după scadenţă şi are efectele unei
cesiuni. Posesorul titlului dobândeşte drepturile cambiale ale cedentului, care
garantează numai existenţa creanţei. Giratarul se legitimează prin seria
neîntreruptă a girurilor, indiferent de perioada când intervin.
g. girul simulat – în acest caz nu se transmite dreptul de proprietate asupra
cambiei; raporturile dintre girant şi giratar sunt guvernate de regulile
simulaţiei, dar faţă de terţi girul produce efectele sale obişnuite.
h. girul fiduciar - prin care giratarul dobândeşte exerciţiul drepturilor cambiale,
în mod deplin şi absolut. Prin girul fiduciar, titlul cambial, datorită încrederii
girantului, se transferă fără arătarea scopului. De obicei, girul fiduciar se
foloseşte pentru încasarea creanţei cambiale, garantarea unei creanţe sau
scontarea titlului. În raporturile dintre girant şi giratar se aplică regulile
mandatului sau gajului.
Efectele girului sunt în număr de trei şi anume: efectul translativ de drepturi;
efectul de garanţie; efectul de legitimare.
Prin efectul translativ de drepturi, girul transmite toate drepturile izvorâte din
cambie: dreptul la o sumă de bani, dreptul de a prezenta cambia la acceptare, dreptul
de a transmite cambia, etc. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească girul pentru a
putea realiza transmiterea drepturilor sunt următoarele: girul trebuie să emane de la o
persoană îndreptăţită a transmite cambia, şirul girurilor trebuie să fie neîntrerupt.
În cadrul efectului de garanţie giratarul îşi asumă obligaţiile de acceptare şi de
plată nu numai faţă de giratar, ci şi faţă de orice posesor succesiv al titlului în cazul în
care plata nu va fi efectuată de către debitorul principal, adică de tras; pentru a putea
exista obligaţia de garanţie trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: posesorul
titlului trebuie să se legitimeze printr-un şir neîntrerupt de giruri, girul trebuie să fie
efectuat înainte de dresarea protestului şi girul trebuie să fie opera unei persoane
îndreptăţită a transmite girul.
Prin efectul de legitimare – potrivit legii, deţinătorul unei cambii este socotit
posesorul legitim al acesteia cu condiţia să-şi justifice dreptul său printr-un şir
neîntrerupt de giruri; posesorul cambiei astfel legitimat este prezumat până la proba

80
contrarie ca titular al dreptului la creanţă; seria girurilor este continuă dacă fiecare gir
se semnează de către girantul care în operaţiunea precedentă era giratar.
Scontarea este operaţiunea prin care beneficiarul transmite cambia către o
bancă comercială, pentru a obţine suma indicată în titlu, înainte de ajungerea la
termen. Banca plăteşte valoarea cambiei, mai puţin taxa scontului. De asemenea,
pentru diverse cheltuieli, se precepe şi un comision. Taxa scontului reprezintă
dobânda la creditul acordat până la scadenţă. Ea se stabileşte de băncile comerciale.

Cambia în alb
Prin art. 1 din lege se stabilesc elementele obligatorii pe care trebuie să le
conţină o cambie pentru a fi valabilă. Sancţiunea nerespectării lor este prevăzută în
art. 2 şi constă în nulitatea cambiei. Totuşi, Legea nr. 58/1934 reglementează cambia
în alb, adică aceea emisă de la început fără a cuprinde elemente esenţiale legale
urmând ca acestea să fie completate ulterior cu excluderea intervenţiei trăgătorului.
Completarea se va face de către posesorul legitim al cambiei, adică de beneficiar ori
de către posesorii succesivi ai cambei. Acest drept de completare a cambiei trece în
mod irevocabil în patrimoniul celui care primeşte cambia odată cu transmiterea
acesteia şi constituie o parte integrantă a drepturilor asupra cambiei în alb. Elementul
care nu trebuie să lipsească este semnătura trăgătorului. Această cambie nu trebuie
confundată cu o cambie incompletă, deoarece în cazul cambiei incomplete
necompletarea noţiunilor este întâmplătoare, pe când în cazul cambiei în alb
necompletarea este intenţionată.
Convenţia de completare a cambiei trebuie să corespundă înţelegerii intervenită
între trăgător şi beneficiarul cambiei. Prin intermediul convenţiei de completare se
precizează limitele în care se va face completarea cambiei în alb. Înţelegerea privind
completarea cambiei poate fi expresă şi explicită, dar poate fi expresă fără a se
preciza limitele completării.
Termenul în care trebuie să se efectueze completarea este de 3 ani de la data
emiterii cambiei. Sancţiunea nerespectării acestui termen este decăderea posesorului
din dreptul de a completa cambia.
Cambia în alb completată în termenul şi în condiţiile legale produce efectele
unui titlu emis în mod normal. Obligaţia trăgătorului ia naştere odată cu semnătura
dată pe titlul aflat în circulaţie. Cei care semnează succesiv pe titlu, în timpul
circulaţiei acestuia, devin obligaţi cambiali în momentul în care prin semnare îşi
asumă obligaţiile cambiale.

Acceptarea cambiei
Ordinul trăgătorului, adresat trasului, cuprinde numai obligaţia trăgătorului de
a face să se plătească suma de bani către beneficiar, precum şi o desemnare a
persoanei care urmează să efectueze plata la scadenţă. Obligaţia trasului de a plăti
suma de bani nu ia naştere în urma ordinului dat de trăgător, ci numai din
manifestarea de voinţă a trasului însuşi. Deci, numai prin acceptarea ordinului trasul
devine debitor cambial şi va fi obligat să plătească la scadenţă suma de bani prevăzută
în titlu. Obligaţia trasului născută din acceptarea cambiei este autonomă, literală şi
81
abstractă. Prin acceptare trasul devine obligat solidar alături de trăgător, giranţi şi
avalişti.
Prezentarea cambiei pentru acceptare constituie un drept, a cărui exercitare
este facultativă. Posesorul poate prezenta cambia trasului, direct la scadenţă.
Ţinând cont de interesele participanţilor, regula prezentării cambiei spre
acceptare implică următoarele derogări. Formalitatea prezentării poate fi impusă
printr-o dispoziţie legală. În conformitate cu art. 22 din Legea cambială uniformă,
cambia plătibilă la un terţ, în altă localitate decât a domiciliului trasului sau la un
anumit termen de la vedere, trebuie prezentată la acceptare.
Obligativitatea prezentării poate fi stabilită şi de către părţi. Prin intermediul
unei clauze, trăgătorul şi giranţii au posibilitatea să dispună prezentarea cambiei spre
acceptare. Totodată, ei pot stipula şi un termen pentru prezentare.
Nerespectarea obligaţiei de prezentare, legală sau voluntară, se sancţionează
cu pierderea dreptului de regres.
Prezentarea cambiei la acceptare poate fi interzisă de trăgător. Clauza prin
care cambia se declară neacceptabilă trebuie formulată clar şi inclusă în textul titlului.
Încălcarea clauzei de neacceptare creează o obligaţie de desdăunare.
Prezentarea cambiei se face la domiciliul trasului, prin înfăţişarea ei
materială. Trasul poate decide imediat sau să ceară pentru ziua următoare o a doua
prezentare a cambiei.
În cazul în care trasul refuză acceptarea, posesorul cambiei are un drept de
regres, cu condiţia dresării protestului pentru neacceptare.
Cambia va fi prezentată de către posesorul legitim al cambiei trasului.
Prezentarea se va face la orice dată până la scadenţă şi la locul, ce reprezintă
domiciliul trasului.
Pentru a produce efecte cambiale, acceptarea trebuie să îndeplinească unele
condiţii de formă şi conţinut.
Acceptarea se menţionează pe titlu de către tras. Ea se concretizează prin
expresia acceptat sau altă formulă echivalentă, urmată de semnătura trasului. De
asemenea, simpla semnătură pe faţa cambiei are valoarea unei acceptări.
În împrejurarea când prezentarea cambiei este obligatorie, menţiunea de
acceptare trebuie să fie şi datată. Acceptarea nedatată se sancţionează cu decăderea
din dreptul de regres.
Cambia se acceptă în condiţiile indicate de emitent. Acceptarea care modifică
elementele cambiei se socoteşte ca un refuz de acceptare.
Cu caracter de excepţie, trasul poate accepta parţial sau limitat. Pentru restul
sumei, posesorul cambiei trebuie să dreseze un protest de neacceptare parţială.
Prin acceptare trasul devine obligat cambial; trasul devine obligat principal
fiind direct răspunzător de plata sumei de bani către posesorul cambiei. După
acceptare trăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori în regres, aceştia fiind obligaţi la
plată numai în cazul refuzului trasului de a plăti.
Revocarea acceptării poate să intervină în cazul în care trasul îşi poate retrage
acceptarea atâta timp cât titlul se află în mâinile sale şi o poate şterge prin orice

82
mijloace materiale. Ştergerea acceptării se consideră un refuz. În consecinţă,
posesorul are un drept de regres, prin dresarea protestului de neacceptare.
Refuzul de a accepta cambia în cazul în care cambia a fost prezentată spre
acceptare şi trasul a refuzat acceptarea ei, refuzul acestuia va fi constatat printr-un
protest de neacceptare.
Acceptarea extraordinară a cambiei poate să intervină în cazul refuzului
acceptării din partea trasului şi pentru a proteja interesele posesorului cambiei, legea
reglementează posibilitatea acceptării cambiei de către o altă persoană în afară de tras.
Acceptanţii extraordinari sunt indicatul la nevoie şi acceptantul prin intervenţie
(intervenientul pentru onoare) şi vor răspunde la fel ca şi obligatul cambial pentru
care a fost desemnat sau a intervenit.
Indicatul la nevoie poate fi trăgătorul, girantul sau avalistul, iar aceştia pot
indica o persoană care să accepte cambia la nevoie. Desemnarea indicatului la nevoie
se face printr-o menţiune pe cambie.
Intervenientul pentru onoare apare ca o consecinţa a refuzului acceptării
cambiei. Acceptarea se va realiza în acest caz de către o persoană care din proprie
iniţiativă îşi manifestă voinţa de acceptare în locul trasului; se foloseşte formula
„acceptat pentru onoarea lui / pentru onoarea lui”.

Garantarea cambiei
Acceptarea şi plata cambiei se garantează prin gir şi aval.
Prin efectul constitutiv al girului, girantul devine obligat cambial. În această
calitate, el are obligaţia legală de garantare a cambiei. Girantul îşi asumă obligaţia de
acceptare şi plată faţă de toţi posesorii cambiei. El este un debitor de regres, care
răspunde solidar cu ceilalţi obligaţi. Obligaţia de garanţie a girantului poate fi
înlăturată prin includerea în gir a unei clauze de exonerare.
Avalul reprezintă actul juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă
să garanteze obligaţia asumată de unul din debitorii cambiali, denumit avalizat.
Avalul este o obligaţie cambială, ceea ce înseamnă că este guvernat de regulile
cambiale. Obligaţia de garantare nu este de esenţa titlului. Cambia poate circula şi
fără aval.
Avalul se poate constitui de orice persoană, semnatar cambial sau terţ.
Garanţia trebuie dată până la expirarea termenului pentru protest sau a dresării
protestului de neplată.
Avalul se înscrie pe cambie sau pe adaos, duplicat ori act separat. În dreptul
nostru, spre deosebire de sistemul Legii cambiale uniforme, avalul dat prin act separat
nu este valabil şi produce numai efectele unei fidejusiuni.
Avalul rezultă din expresia pentru aval, pentru garanţie, în obligaţie solidară
sau în locul debitorului cambial şi semnătura avalistului. De asemenea, simpla
semnătură a unei persoane pe faţa cambiei, cu excepţia trăgătorului şi a trasului, se
consideră că este un aval.
Formula avalului cuprinde şi numele avalizatului. În absenţa unei indicaţii,
avalul se prezumă ca fiind constituit în favoarea trăgătorului.

83
Clauzele avalului trebuie să fie compatibile cu natura garanţiei. Ele se
formulează pur şi simplu, fără condiţii sau modificări. Legea cambială uniformă
admite o singură derogare, prin dispoziţiile art. 30, alin. 1. Garantarea poate fi dată şi
pentru o sumă mai mică decât valoarea cambiei.
Efectele avalului se referă la drepturile şi obligaţiile avalistului. Avalistul se
află în poziţia juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia.
Dacă avalul a fost dat trasului acceptant, avalistul este obligat direct şi deci
va putea fi urmărit. Dacă avalul este dat trăgătorului, avalistul va garanta faţă de
posesorul cambiei şi faţă de toţi cei ce figurează în titlu după trăgător. Dacă avalul a
fost dat unui girant, avalistul va fi obligat numai faţă de posesorul cambiei şi de cei ce
figurează în titlu după girantul avalizat.
În conformitate cu prevederile legii avalistul, acceptantul, trăgătorul şi
giranţii sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. Posesorul cambiei poate urmări
pe oricare dintre ei fără a conta ordinea în care s-au obligat.
În conformitate cu prevederile legale, avalistul plăteşte cambia dobândind
astfel toate drepturile izvorâte din ea împotriva celui garantat, precum şi împotriva
acelora care sunt ţinuţi de către aceasta din urmă. Aceste drepturi sunt dobândite ca
efect al plăţii cambiei. După ce a plătit posesorului cambiei, avalistul este îndreptăţit
să recupereze ceea ce a plătit. Dacă avalul a fost dat trasului acceptant, avalistul va
avea acţiune numai împotriva trasului aceptant. Avalistul unui tras devine obligat
cambial direct. Posesorul titlului poate intenta acţiunea cambială fără a fi necesar să
dreseze protestul de neplată. Garantul poate opune posesorului numai excepţiile
personale, precum şi cele rezultând din forma titlului, valabilitatea formală a
obligaţiei şi condiţiile pentru exercitarea acţiunii cambiale. Datorită independenţei
semnăturilor, el nu poate invoca excepţiile personale debitorului avalizat.
Dacă l-a garantat pe trăgător, are acţiune împotriva trăgătorului, a trasului
acceptant şi a avalistului acestuia.
Dacă a garantat un girant, avalistul are acţiune împotriva giranţilor anteriori,
a trăgătorului, a trasului acceptant şi împotriva avaliştilor acestuia. Garantul poate
opune posesorului cambiei decăderile şi excepţiile girantului avalizat. El nu poate fi
urmărit decât cu respectarea formalităţilor privind prezentarea titlului şi dresarea
protestului. Prin executarea obligaţiei, avalistul dobândeşte toate drepturile care
rezultă din cambie împotriva avalizatului, precum şi a celor ţinuţi faţă de ei. Garantul
este un debitor de regres.
Avalistul apare ca un debitor în regres, ceea ce înseamnă că se poate îndrepta
la alegere împotriva acelora ţinuţi de cel avalizat.
Dacă există mai mulţi avalişti pentru acelaşi debitor cambial, iar plata s-a
făcut numai de către unii dintre aceştia, atunci pe lângă drepturile izvorâte din cambie
avaliştii care au plătit au o acţiune de drept comun pentru cota parte în contra
celorlalţi avalişti.

Plata cambiei
Plata cambiei poate fi cerută la scadenţă. Plata poate fi cerută de posesorul
legitim al titlului prin prezentarea cambiei. Titlul trebuie prezentat pentru plată
84
debitorului principal sau persoanei desemnată să plătească pentru el. Persoanele
obligate să plătească suma prevăzută în titlu sunt trasul acceptant şi avaliştii.
Cambia se plăteşte la termen sau la vedere. Posesorul poate prezenta cambia
în ziua scadenţei sau în următoarele două zile lucrătoare.
Plata se efectuează la locul şi la adresa indicată în cambie. În situaţia în care
adresa nu este menţionată, plata se cere la domiciliul trasului, acceptantului prin
intervenţie sau indicatului la nevoie. Plata titlului la scadenţă are ca efect stingerea
obligaţiilor cambiale.
De asemenea, se poate realiza şi o plată anticipată. Creditorul nu este obligat
să primească plata cambiei înainte de termen. Debitorul poate plăti anticipat numai cu
consimţământul posesorului cambiei. Întrucât plata înainte de scadenţă nu este
cârmuită de regulile dreptului cambial, el plăteşte pe riscul şi răspunderea sa.
Plata cambiei poate fi şi parţială. Plata parţială se poate face de către tras,
domiciliator şi avalist. Deşi admisă, nu pot plăti parţial debitorul de regres şi
intervenientul. Semnatarii cambiali sunt ţinuţi să răspundă solidar, astfel încât orice
reducere a sumei de plată reprezintă un avantaj datorită interesului debitorilor.
Dreptul cambial consacră plata parţială.
Persoana care plăteşte are dreptul să solicite predarea cambiei. Restituirea se
face cu menţiunea de achitare scrisă pe titlu de către posesor.
În situaţia unei plăţi parţiale, titlul nu poate fi pretins posesorului, întrucât el
este necesar pentru suma rămasă neplătită. Plătitorul va cere numai înscrierea
menţiunii în cambie şi eliberarea unei chitanţe.
În cazul în care posesorul titlului nu se prezintă la scadenţă spre a cere plata,
debitorul poate consemna suma la Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Consemnarea
sumei se face pe cheltuiala şi riscul creditorului.

Refuzul de plată
În cazul în care suma promisă este refuzată sau există indicii că nu va fi
plătită, posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin intermediul acţiunilor
cambiale. Acţiunea cambială poate fi directă sau de regres. Acţiunea directă se
exercită împotriva acceptantului şi avaliştilor săi. Acţiunea în regres se exercită contra
trăgătorului, giranţilor, avaliştilor şi acceptantului prin intervenţie. Pentru obţinerea
unor avantaje sau în caz de pierdere a acţiunilor cambiale, posesorul titlului poate
intenta şi două acţiuni de drept comun, şi anume, acţiunea cauzală şi acţiunea de
îmbogăţire fără justă cauză.
Regresul se poate intenta la scadenţă sau înainte de scadenţă. Acţiunea de
regres se exercită la scadenţă dacă trasul refuză plata cambiei, în total sau în parte.
Deschiderea dreptului la regres implică îndeplinirea următoarelor condiţii:
1. prezentarea titlului în termenele legale;
2. refuzul nejustificat al plăţii;
3. constatarea prin protest a neplăţii cambiei;
4. înştiinţarea trăgătorului şi garanţilor despre neplata cambiei;
5. depunerea la dosarul cauzei a cambiei în original.

85
Acţiunea de regres se exercită înainte de scadenţă, când situaţia economică a
trasului este nesigură. Cazurile în care cambia devine exigibilă sunt următoarele:
1. refuzul acceptării cambiei, total sau parţial;
2. falimentul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu cambia;
3. insolvenţa trasului, fără a fi necesar ca starea de încetare a plăţilor să fie
constatată printr-o hotărâre judecătorească;
4. executarea silită întreprinsă de alţi creditori asupra bunurilor trasului este
infructoasă;
5. falimentul trăgătorului unei cambii neacceptabile.
Prin acţiunea de regres, posesorul titlului poate cere, conform art. 48 din Legea
cambială uniformă, suma prevăzută în titlu, dobânzile stipulate şi legale, precum şi
eventualele cheltuieli accesorii.
Protestul este un act autentic prin care se constată îndeplinirea formalităţilor
necesare pentru exercitatea drepturilor cambiale. Protestul constituie un mijloc de
probă a îndeplinirii de către posesor a actelor de diligenţă cambială. În acelaşi timp,
protestul reprezintă o condiţie esenţială pentru conservarea acţiunii de regres. În caz
de pierdere a acţiunilor cambiale, posesorul titlului poate intenta şi două acţiuni de
drept comun, şi anume, acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
Actul de protest se întocmeşte de notarul de stat competent, cu respectarea
termenului şi formei prescrise. Redactarea protestului se poate face pe cambie sau pe
un adaos. De asemenea, protestul poate fi întocmit şi pe un act separat, cu condiţia
efectuării pe cambie a menţiunii de dresare.

2.2. Biletul la ordin


Noţiune
Biletul la ordin este un înscris prin care emitentul se obligă să plătească la
scadenţă o sumă de bani, unui beneficiar.
În biletul la ordin intervin două părţi: emitentul, debitorul sau importatorul,
care emite înscrisul obligându-se să efectueze o plată şi beneficiarul, creditorul sau
exportatorul, către care ori la ordinul căruia urmează să se facă plata.

Elementele esenţiale
Biletul la ordin cuprinde următoarele condiţii esenţiale: denumirea de bilet la
ordin, trecută în textul titlului în limba utilizată la redactare; promisiunea
necondiţionată de a plăti o sumă determinată; scadenţa; locul de plată; numele
beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.
În situaţia când locul de plată nu este indicat se ia în considerare locul
emisiunii titlului, iar dacă nu este arătată scadenţa, biletul la ordin se socoteşte plătibil
la vedere.

Transmiterea, garantarea şi plata biletului la ordin


Dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin, în măsura în
care nu sunt incompatibile. Biletul la ordin implică numai două persoane, astfel încât
operaţiunea acceptării nu este necesară. Dacă biletul la ordin este plătibil la un anumit
86
termen de la vedere, înscrisul trebuie prezentat spre viză emitentului, în termenul
fixat. Refuzul emitentului de a pune viza datată, se constată printr-un protest.

2.3. Cecul
Noţiune, elementele esenţiale ale cecului
Cecul este un înscris care conţine ordinul adresat de trăgător unei bănci, de a
plăti o sumă de bani unui beneficiar.
Persoanele care participă la un cec sunt următoarele: trăgătorul sau emitentul
titlului, care dispune efectuarea unei plăţi; trasul sau banca, care primeşte ordinul de a
plăti o sumă de bani determinată; beneficiarul, care încasează la scadenţă suma
indicată.
Titlul se trage asupra băncii în limita fondurilor de care dispune emitentul.
Proviziunea trebuie să fie prealabilă, de o valoare corespunzătoare cecului, certă,
lichidă, exigibilă şi disponibilă.
Elementele esenţiale pentru existenţa cecului sunt denumirea de cec,
mandatul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani, locul de plată, data şi locul
emiterii, semnătura trăgătorului. Titlul în care lipseşte un element esenţial nu se
socoteşte ca fiind un cec. El are valoarea unei simple obligaţii, putând fi folosit ca
mijloc de probă.
Denumirea de cec se inserează în însuşi textul titlului, în limba întrebuinţată
la redactare. În dreptul englez, cecul fiind o variantă a cambiei, indicarea denumirii nu
constituie un element esenţial. Suma de plată se înscrie în cifre şi litere. În cazul în
care indicaţiile nu concordă, va fi valabilă suma menţionată în litere. Dacă indicaţiile
cu valori deosebite se scriu de mai multe ori, se plăteşte suma cea mai mică. Trasul
trebuie individualizat în mod precis. Datorită modului de funcţionare a cecului, trasul
nu poate fi şi trăgător, cu excepţia cazului când titlul este tras între întreprinderi
diferite ale aceluiaşi emitent. Trasul nu este ţinut să accepte cecul. El are numai
obligaţia de a plăti suma indicată, în limita disponibilului existent. Locul unde trebuie
să se facă plata se indică pe cec. În lipsa unei menţiuni speciale, se ia în considerare
locul prevăzut lângă numele trasului. Dacă sunt mai multe locuri, cecul este plătibil la
primul dintre ele. În absenţa oricăror indicii, cecul se plăteşte la locul unde trasul îşi
are principalul său domiciliu. Data cecului trebuie să arate ziua, luna şi anul emisiunii.
În situaţia neindicării locului emiterii, se va lua în considerare localitatea de lângă
numele trăgătorului. Semnătura emitentului trebuie să cuprindă numele şi prenumele
sau firma celui care se obligă. Ca element al semnăturii, prenumele poate fi prescurtat
sau arătat prin iniţiale. Titlul în care lipseşte un element esenţial, potrivit art. 2 din
Legea uniformă asupra cecului, nu se socoteşte ca fiind un cec. El are valoarea numai
a unei simple obligaţii, putând fi folosit ca mijloc de probă.
Cecul, cu excepţia titlurilor la purtător, poate fi tras în mai multe exemplare
identice. Ele trebuie să conţină, în însuşi textul titlului, un număr de ordine. În absenţa
numerotării, fiecare exemplar constituie un cec distinct. În materia cecului, datorită
naturii titlului nu se admite emiterea de copii.

87
Formele cecului
În funcţie de indicarea beneficiarului sau natura lor, cecurile sunt nominative,
la ordin şi la purtător. După modul de încasare, cecurile pot fi: cecuri barate; cecuri
circulare; cecuri certificate; cecuri poştale; cecuri de călătorie.
Cecul barat are pe faţa titlului două linii paralele. Bararea poate fi generală sau
specială şi se realizează de trăgătorul sau posesorul titlului. Bararea generală nu
conţine nici o menţiune între cele două linii. Bararea specială cuprinde între cele
două linii numele unei bănci. Cecul cu barare specială se plăteşte băncii arătate între
cele două linii.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin. El se emite de o bancă autorizată
şi se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.
Cecul certificat cuprinde semnătura trasului pe faţa titlului. Semnătura trasului
are semnificaţia certificării proviziunii.
Cecul poştal se utilizează în localităţile care nu au sucursale ale băncilor de
depozit.
Cecul de călătorie este un titlu cu o valoare fixă, emis de o bancă pentru a fi
utilizat de o persoană care efectuează un voiaj în străinătate.

Transmiterea cecului
Transmiterea cecului este condiţionată de modalitatea indicării
beneficiarului. Cecul nominativ cu clauză nu la ordin se transmite numai în forma şi
cu efectele cesiunii de drept comun. Cecul cu sau fără clauza expresă la ordin circulă
prin gir. Cecul la purtător se transferă prin tradiţiunea titlului.

Garantarea cecului
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau
numai pentru o parte din ea. Avalul se poate da de un terţ, altul decât trasul, sau de un
semnatar al cecului. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate drepturile
decurgând din titlu, împotriva avalizatului şi a celor ţinuţi faţă de persoana garantată.
În urma achitării cecului, trasul poate cere predarea titlului cu menţiunea
achitat. În cazul în care plata este parţială, el va solicita efectuarea unei menţiuni şi să
i se dea o chitanţă. În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util,
posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi
avaliştilor.
Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului
scrisă şi datată pe cec. De asemenea, oficiul de compensaţie poate da o declaraţie
constatatoare. Protestul sau constatarea echivalentă trebuie dresate înainte de
expirarea termenului de prezentare. Dacă prezentarea s-a produs în ultima zi a
termenului, protestul sau constatarea echivalentă se fac în prima zi lucrătoare ce
urmează.
Posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin acţiunea de regres sau prin
executarea silită în urma investirii cecului cu formulă executorie. În funcţie de
împrejurările concrete, posesorul poate exercita şi acţiunea cauzală sau acţiunea de
îmbogăţire fără justă cauză. Acţiunea de regres a posesorului se prescrie într-o
88
perioadă de 6 luni de la expirarea termenului de prezentare. Acţiunile de regres ale
obligaţilor la plata cecului, unii împotriva altora, se prescriu într-un termen de 6 luni,
socotit din ziua în care s-a plătit titlul sau a fost intentată acţiunea.

Plata cecului
Cecul este plătibil la vedere. Termenele de prezentare la plată sunt stabilite
prin lege. Ele sunt diferite în raport de poziţia geografică a locului de emitere şi de
plată, după cum urmează: cecul emis şi plătibil în aceeaşi ţară se prezintă la plată în
termen de opt zile; cecul emis într-o ţară şi plătibil în altă ţară se prezintă într-un
termen de 20 până la 60 de zile.
În situaţia în care trasul nu plăteşte cecul prezentat în termen util, posesorul
titlului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi avaliştilor.
Refuzul de plată trebuie constatat printr-un protest sau o declaraţie a trasului scrisă şi
datată pe cec.

89
Capitolul VII

Relaţii de plăţi şi credit în comerţul internaţional

1. Mijloace de plată
Mijloacele de plată străine reprezintă totalitatea posibilităţilor materiale prin
care se poate lichida o creanţă internaţională. Mijloacele de plată internaţională sunt
în raport de interesul părţilor, natura tranzacţiei, locul şi momentul plăţii, poziţia
concurenţei, uzanţele pieţei. Dintre ele mai importante sunt: aurul, valutele şi
devizele.

1.1. Aurul
Aurul reprezintă un mijloc universal de plată, fiind echivalentul general al
mărfurilor. De aceea, aurul constituie şi un instrument de acumulare de rezerve. Prin
utilizarea etalonului aur s-a creat un mijloc de plată cu caracter unitar şi internaţional.
În decursul anilor, aplicarea etalonului aur a prezentat următoarele forme:
- etalonul aur-monedă, care se caracterizează prin libera batere şi circulaţie a
monedelor de aur, precum şi convertibilitatea bancnotelor în monede;
- etalonul aur-lingouri, prin care aurul nu mai circulă ca monedă, fiind
depozitat sub formă de lingouri, în rezervele emitentului bancnotelor;
- etalonul aur-devize, care se defineşte prin formarea rezervei monetare, alături
de aur, din devize şi valute.
În relaţiile internaţionale, plăţile prin aur se folosesc când condiţiile concrete nu
permit utilizarea altor mijloace. De asemenea, echilibrarea balanţei de plăţi se
realizează tot prin intermediul aurului.

1.2. Valutele
Valuta este moneda naţională a unei ţări, folosită în decontările
internaţionale. Valutele se împart în mai multe categorii. În raport de forma lor,
valutele sunt efective, sub formă de numerar, şi valute în cont, sub formă de
disponibil la o bancă. Ţinând seama de posibilitatea de preschimbare, valutele sunt
convertibile, care pot fi preschimbate în alte valute şi neconvertibile, care nu se pot
preschimba în monedele altor ţări.
Raporturile valorice dintre valute se concretizează prin parităţile monetare şi
cursurile valutare. Paritatea monetară este raportul dintre valorile paritare a două
monede. Conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale reprezintă valoarea paritară.
Stabilirea valorii paritare a monedelor poate avea ca etalon aurul, dreptul special de
tragere, o altă valută.
Cursul valutar sau cursul de schimb este raportul valoric dintre moneda unui
stat şi moneda altui stat. În raport de modul de stabilire, cursul este oficial sau liber.
Cursul oficial se stabileşte pe baza parităţii sau în mod convenţional, atât pentru banii
convertibili, cât şi neconvertibili. Cursul oficial este un curs fix. Cursul liber sau

90
cursul pieţei este determinat de oscilaţia cererii şi ofertei. Cursul pieţei este flotant,
variabil sau flexibil.
Stabilirea cursului liber se numeşte cotaţie. Determinarea se poate face prin
două metode: cotaţia directă sau incertă, prin care unitatea monetară străină se
exprimă în monedă naţională; cotaţia indirectă sau certă, prin care unitatea monetară
străină se indică în monedă străină.
În situaţia în care cursul pieţei se menţine faţă de cursul oficial în anumite
limite fixe, cursul este fluctuant.

2. Modalităţile de plată
Modalităţile de plată în schimburile internaţionale constituie totalitatea
mecanismelor prin care se poate transmite, de la importator la exportator,
contravaloarea mărfurilor livrate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate.
În comerţul internaţional, modalităţile de plată care se practică, în mod
obişnuit, sunt: creditul documentar, incaso documentar şi ordinul de plată.

2.1. Creditul documentar


Creditul documentar reprezintă aranjamentul prin care o bancă se obligă faţă
de un terţ beneficiar, la cererea şi în conformitate cu instrucţiunile unui client.
La executarea unui credit documentar participă următoarele persoane:
importatorul, exportatorul, banca emitentă sau ordonatoare şi banca corespondentă
sau intermediară. Creditul documentar se aprobă numai în baza anumitor documente,
care dovedesc expedierea mărfii. Datorită acestui fapt, creditul documentar se
realizează în două faze: verificarea de către bancă a documentelor de expediţie şi
plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate ori a cambiilor trase de
beneficiar.
După deschiderea creditului, banca ordonatoare avizează banca exportatorului.
Notificarea precizează obligaţiile băncii şi drepturile exportatorului.
Creditele documentare, potrivit lit. c din Regulile şi uzanţele uniforme
referitoare la creditele documentare, reprezintă tranzacţii comerciale separate de
contractele care stau la baza lor. Banca nu este în nici un fel legată sau angajată de
asemenea contracte.
Efectele creditului documentar nu pot fi însă explicate în mod satisfăcător
prin intermediul altor instituţii. Dreptul beneficiarului este direct şi independent de
celelalte relaţii dintre părţi, iar banca nu poate opune exportatorului excepţiile ce ar
rezulta din raportul fundamental sau de deschidere a creditului. Datorită trăsăturilor
sale particulare, creditul documentar constituie o instituţie proprie şi distinctă.
Creditul documentar oferă părţilor următoarele avantaje: certitudinea
importatorului că plata se va efectua în condiţiile stabilite şi siguranţa exportatorului
că va încasa preţul mărfii livrate.
Deschiderea creditului documentar implică două operaţiuni. Prima operaţiune
constă în încheierea unui acord între importator şi exportator. Prin contractul de
export-import, părţile stabilesc ca modalitate de plată creditul documentar. Ca urmare,

91
importatorul se obligă să deschidă un credit documentar în favoarea exportatorului.
Cea de a doua operaţiune se referă la o convenţie între importator şi bancă. Astfel,
între bancă şi importator se încheie un contract intuitu-personae. Prin contract, banca
se obligă să pună la dispoziţia clientului un credit, iar importatorul să plătească
dobânda prevăzută şi comisioanele.
Principalele documente de expediţie necesare pentru utilizarea unui credit
documentar sunt următoarele: documentele de încărcare şi expediere reprezentate prin
conosament, scrisoare de trăsură, scrisoare de transport aerian, recipisa poştală;
documentele de asigurare, etc.
Documentele de expediţie se depun de exportator la banca sa. Banca
exportatorului plăteşte documentele numai dacă sunt corespunzătoare condiţiilor
stabilite. Odată cu efectuarea plăţii, documentele sunt transmise băncii ordonatoare,
care le remite importatorului pentru justificare. Banca tratează şi răspunde, conform
art. 9 din Regulile şi uzanţele uniforme, pe bază de documente şi nu de marfă. Banca
răspunde pentru verificarea documentelor şi nu de autenticitatea lor.
În plăţile internaţionale, creditul documentar se utilizează în următoarele
două forme: acreditivul documentar şi scrisoarea de credit comercială.

2.1.1. Acreditivul documentar


Acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă
dispoziţie băncii sale să achite exportatorului printr-o altă bancă contravaloarea
mărfii, a cărei livrare o dovedeşte cu anumite documente.
Acreditivele documentare pot fi clasificate în mai multe categorii. În raport
de natura, fermitatea sau garanţia lor, acreditivele documentare sunt acreditive
revocabile, acreditive irevocabile, acreditive irevocabile neconfirmate, acreditive
irevocabile confirmate. Acreditivele revocabile pot fi modificate sau anulate, în orice
moment, în cadrul perioadei de valabilitate. Modificarea sau anularea acreditivului
revocabil nu este condiţionată de avizarea beneficiarului. Banca ordonatoare are
numai obligaţia de a rambursa sumele care au fost plătite, acceptate sau negociate
înainte de primirea avizului. Acreditivele irevocabile nu pot fi modificate decât cu
acordul tuturor părţilor interesate.
Acreditivele irevocabile neconfirmate se deschid de banca importatorului şi
se avizează beneficiarului prin intermediul unei alte bănci, care nu îşi asumă nici un
anagajament. Banca intermediară, neconfirmând acreditivul, nu are nici o obligaţie.
Raportul juridic se stabileşte numai între banca importatorului şi beneficiar.
Acreditivele irevocabile confirmate se deschid de banca importatorului şi se confirmă
de către banca notificatoare. Prin confirmare, banca intermediară se angajează în mod
ferm, alături de banca ce a deschis acreditivul. Între cele două bănci se creează un
raport juridic direct.
După locul de plată sau domiciliere, acreditivele documentare pot fi:
acreditive domiciliate în ţara importatorului, acreditive domiciliate în ţara
exportatorului şi acreditive domiciliate într-o ţară terţă. Prin acreditivele domiciliate
în ţara importatorului, exportatorul încasează contravaloarea mărfurilor numai după
primirea documentelor de expediţie de către banca străină şi verificarea lor. Prin
92
acreditive domiciliate în ţara exportatorului, beneficiarul încasează suma stabilită în
momentul prezentării şi verificării de către banca locală a documentelor de expediţie.
Acreditivele domiciliate într-un stat terţ se notifică sau se confirmă beneficiarului de
către o bancă din ţara sa. În situaţia când beneficiarul nu obţine domicilierea, el poate
cere ca acreditivul să fie deschis într-o ţară terţă.
Având în vedere clauzele pe care le conţin, acreditivele documentare se
împart în mai multe grupe: acreditive transferabile, acreditive netransferabile,
acreditive utilizabile total sau parţial, acreditive pentru livrări eşalonate şi acreditive
revolving. Acreditivele transferabile pot fi cedate de către beneficiar unui alt
exportator sau unei alte bănci. Clauza de transfer trebuie prevăzută în mod expres în
acreditiv. În baza ei, acreditivul se transferă o singură dată şi pentru întreaga cantitate
de marfă. Acreditivele netransferabile se plătesc numai beneficiarului în favoarea
căruia a fost deschis. Acreditivele utilizabile total sau parţial se achită în tranşe
proporţionale cu volumul livrărilor. În cazul admiterii livrărilor parţiale, în acreditiv
trebuie indicat preţul unitar pentru a se controla valoarea facturilor. Acreditivele
pentru livrări eşalonate prevăd expedierea mărfii într-un număr de tranşe repartizate
în timp. Spre deosebire de livrările parţiale, pentru fiecare tranşă se stabileşte
cantitatea mărfii şi termenul de predare. De asemenea, acreditivul se deschide pentru
valoarea totală a mărfii. Tranşele nelivrate în termen nu pot fi reportate şi se socotesc
ca neexecutate. Acreditivele revolving se deschid pentru o tranşă din valoarea mărfii,
cu dreptul băncii de a le reactiva automat, până la concurenţa sumei totale a livrării,
pe măsura utilizării lor şi în limita termenelor de valabilitate.

2.1.2. Scrisoarea de credit comercială


Scrisoarea de credit comercială este modalitatea de plată, prin care o bancă se
obligă să onoreze, prin achitare sau acceptare, cambiile trase de beneficiar, cu
condiţia prezentării în termen a documentelor de expediţie convenite.
Scrisoarea de credit comercială se emite la ordinul importatorului de către
bancă. Ea se adresează beneficiarului, care poate trage asupra băncii cambii la vedere
sau la termen. Scrisoarea de credit comercială reprezintă o modalitate de plată şi un
titlu de credit. Întrucât cambiile pot fi negociate, scrisoarea de credit comercială este
irevocabilă. Scrisoarea de credit comercială se individualizează prin următoarele
trăsături: se emite de o bancă străină, fiind adresată direct exportatorului; locul de
plată este întotdeauna în străinătate; se utilizează prin cambii trase asupra băncii
emitente; stă la baza cambiilor emise şi negociate de exportator la banca locală.

2.2. Incaso documentar


Incaso documentar este modalitatea de plată prin care o bancă încasează la
ordinul unui client, valoarea mărfii expediate, în schimbul remiterii documentelor de
expediţie.
În plăţile prin incaso documentar intervin următoarele părţi: exportatorul,
banca exportatorului sau ordonatoare, banca importatorului sau corespondentă,
importatorul. Incaso documentar constituie atât o modalitate de plată, cât şi o
operaţiune financiar-bancară. Operaţiunile de incaso documentar prezintă următoarele
93
trăsături: tehnica de realizare este simplă; comisioanele bancare sunt reduse; suma de
plată datorată de importator nu este imobilizată; cambia trasă de exportator asupra
importatorului poate fi scontată de bancă înainte de scadenţă.
După livrarea mărfii, exportatorul va depune la banca ordonatoare
documentele de expediţie. În funcţie de înţelegerea părţilor, exportatorul poate emite
şi o cambie. Banca verifică numărul documentelor de expediţie şi andosează cambia
la ordinul corespondentului. Dacă documentele sunt în set complet, împreună cu o
scrisoare de remitere, se expediază băncii importatorului. În conformitate cu
documentele şi instrucţiunile primite, banca din străinătate va încasa de la importator
suma de plată. La rândul ei, banca exportatorului va fi creditată în cont cu suma
încasată. Banca ordonatoare trebuie să fie avizată de încheierea operaţiunii. În urma
primirii avizului de creditare, banca va plăti clientului său contravaloarea mărfurilor
expediate. În situaţia în care exportatorul a livrat marfa cu încălcarea clauzelor
contractuale, importatorul poate refuza plata. Dacă suma a fost plătită, importatorul
are dreptul să ceară restituirea ei totală sau parţială.
Operaţiunile de incaso documentar se împart în următoarele două forme:
incaso documentar cu acceptare ulterioară şi incaso documentar cu acceptare
prealabilă. Prin incaso documentar cu acceptare ulterioară, documentele de expediţie
sunt plătite exportatorului de către banca ordonatoare, în momentul depunerii lor.
Incaso documentar cu acceptare ulterioară este numit şi incaso documentar cu plată
imediată. Banca exportatorului plăteşte în mod direct şi imediat. Regulile derogatorii
ale operaţiunii se stabilesc prin contract, condiţii generale de livrare, acorduri
comerciale şi plăţi. Banca ordonatoare verifică existenţa documentelor şi concordanţa
dintre ele, cu privire la conţinutul şi datele exprimate în cifre. În urma verificării,
banca plăteşte exportatorului şi face decontarea cu banca importatorului.
În situaţia în care documentele de expediţie prezintă vicii de formă sau de
fond, se recurge la incaso documentar cu acceptare prealabilă. Ca modalitate de plată,
incaso documentar cu acceptare prealabilă sau incaso documentar reglementat se
foloseşte în două variante: incaso documentar reglementat, remis în străinătate; incaso
documentar reglementat, primit din străinătate. În prima formă, creditorul se află în
ţară, iar debitorul în străinătate. Creditorul depune documentele de expediţie la banca
sa. Ele se trimit băncii importatorului, care verifică regularitatea lor formală,
stabileşte scadenţa şi le remite spre plată debitorului. În cea de a doua modalitate,
creditorul se găseşte în străinătate, iar debitorul în ţară. Documentele de expediţie
parcurg acelaşi circuit. După primirea lor, banca debitorului fixează scadenţa şi le
prezintă la plată.

2.3. Ordinul de plată


Ordinul de plată este dispoziţia prin care importatorul, ordonator, cere unei
bănci să achite o sumă determinată unui exportator, beneficiar. Dispoziţia de plată se
poate transmite letric, telegrafic, prin telex sau telefon. Ea poate fi simplă sau
documentară. Ordinul de plată are un caracter revocabil. Ordonatorul îl poate
modifica sau anula, până în momentul încasării de către beneficiar.

94
3. Creditele comerciale
Creditul reprezintă un avans de monedă, care se restituie creditorului
împreună cu o dobândă.
În raport de durata lor, creditele sunt pe termen scurt (12 – 18 luni), pe
termen mediu (5 – 7 ani) sau pe termen lung (10 – 15 ani). După părţile care le
perfectează, creditele pot fi guvernamentale, bancare şi comerciale.
Creditul comercial constituie un mijloc de finanţare a comerţului
internaţional. De asemenea, creditul comercial facilitează circulaţia capitalului
industrial. Creditele comerciale sunt de export şi de import.

3.1. Creditul de export


Creditul de export sau creditul de furnizor se acordă de exportator unui
importator, sub forma unor livrări de mărfuri. În creditul de furnizor, exportatorul este
creditor, iar importatorul, debitor. Durata de acordare a creditului se stabileşte de
către părţi, fiind determinată de valoarea mărfii.
Prin exportul pe credit, se înlătură concurenţa şi se asigură debuşeuri pentru
mărfurile furnizate. De asemenea, exportatorul trebuie să-şi completeze mijloacele
circulante pe o durată mai mare.

3.2. Creditul de import


Creditul de import, creditul de cumpărător sau creditul financiar se acordă
de o bancă direct importatorului, pentru a plăti, imediat şi în numerar, mărfurile
livrate de exportator.
Creditul de importator este o alternativă la cel de furnizor. În mod deosebit,
creditul se acordă pentru bunurile de investiţii. În raport cu creditul de furnizor,
creditul de cumpărător oferă mai multe privilegii. Creditul de cumpărător asigură
încasarea operativă a contravalorii mărfii furnizate, stabilirea preţului la nivelul pieţei
şi un termen de rambursare mai îndelungat.

3.3. Garantarea creditelor comerciale


Acordarea creditelor comerciale implică şi asumarea unor riscuri. Ele se
împart în riscuri comerciale şi necomerciale.
Principalele riscuri comerciale sau de credit sunt neexecutarea contractului,
insolvabilitatea importatorului, variaţia costurilor de producţie şi a cursurilor valutare,
oscilaţia cursului de schimb. Riscurile necomerciale pot fi de natură politică sau cu
caracter natural. Pentru evitarea riscurilor, creditele comerciale se garantează prin
mijloace specifice. Ele se acordă de către părţi sau de organisme financiare. Dintre
garanţiile utilizate în practică, mai importante sunt scrisoarea de garanţie bancară,
avalul, gajul, ipoteca.

3.4. Scrisoarea de garanţie bancară


Scrisoarea de garanţie bancară este un înscris prin care o bancă se angajează,
în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia de a plăti suma neachitată.

95
Elementele esenţiale ale unei scrisori de garanţie bancară sunt următoarele: felul
garanţiei; denumirea şi adresa băncii garante; denumirea şi adresa debitorului; numele
şi adresa beneficiarului; obiectul garanţiei; valoarea garanţiei; termenul de plată a
sumei garantate; valabilitatea garanţiei.
În funcţie de tipul folosit, scrisoarea de garanţie este primită şi emisă. După
natura juridică a angajamentului, garanţia bancară poate fi simplă sau solidară. Prin
scrisoarea bancară se poate garanta executarea unui export, plata unui import,
efectuarea unui transfer, deschiderea unui acreditiv, restituirea unui avans, achitarea
unor comisioane, participarea la o licitaţie.

96
Capitolul VIII

Operaţiuni comerciale internaţionale pentru aport valutar

1. Operaţiunile de compensaţii
Compensaţia este operaţiunea prin care între două sau mai multe persoane,
din state diferite, se schimbă mărfuri de valoare egală.
În realizarea compensaţiei, importul este legat de derularea exportului. În
acest fel, fiecare partener este în acelaşi timp şi debitor şi creditor. În raport de sfera
lor de cuprindere, compensaţiile sunt de două feluri: compensaţii particulare şi
compensaţii globale.
Compensaţia particulară sau individuală se foloseşte pentru schimbul de
mărfuri. Ţinând cont de numărul participanţilor şi mecanismul de desfăşurare,
compensaţia particulară poate fi simplă sau progresivă.
Compensaţia simplă se realizează între doi parteneri din ţări diferite. Partizile
de mărfuri sunt de valoare egală şi se compensează reciproc. Compensaţia se prevede
printr-o clauză în contractul perfectat de părţi. Pentru evitarea eventualelor riscuri,
partenerul care efectuează primul operaţiunile de export, poate cere o scrisoare de
garanţie bancară. De asemenea, partida de mărfuri poate fi livrată unui terţ, care o
remite beneficiarului în momentul primirii contrapartizii. În situaţia în care mărfurile
sunt prezente, se utilizează compensaţia cu import şi export concomitent. Dacă
mărfurile se împart în loturi şi se expediază eşalonat, compensaţia este cu import şi
export alternativ.
La o compensaţie progresivă participă mai mulţi parteneri din fiecare ţară sau
din state diferite. Compensaţia progresivă poate fi bilaterală lărgită, triunghiulară şi
multiplă. În compensaţia bilaterală lărgită, partenerii din aceeaşi ţară au calitatea de
exportator şi importator. Pentru mărfurile livrate la extern, exportatorul va fi plătit în
monedă naţională de către importatorul din ţara sa. În compensaţia triunghiulară şi
multiplă sau în lanţ, mărfurile se livrează între parteneri din state diferite în circuit
închis, iar plăţile se efectuează după aceleaşi reguli.
Compensaţia globală sau cliringul se utilizează pentru lichidarea tuturor
creanţelor şi datoriilor a două sau mai multe ţări. Cliringul se prevede printr-un acord
interguvernamental.
În raport de ţările care intervin, cliringul poate fi bilateral sau multilateral.
După tehnica de realizare, cliringul este cu două conturi, cu un cont sau
descentralizat.
În cliringul cu două conturi, băncile comerciale din fiecare ţară parteneră
înfiinţează câte un oficiu de cliring, prin intermediul cărora operaţiunile se realizează
în monedă naţională. Importatorul plăteşte marfa achiziţionată, la oficiul de cliring
din ţara sa, în monedă naţională. Exportatorul, cu condiţia depunerii documentelor de
expediţie stabilite, va fi plătit de oficiul de cliring al ţării sale, tot în monedă
naţională. Raportul dintre cele două monede reprezintă cursul de cliring. În situaţia în
care exporturile realizate nu pot fi acoperite din lipsă de disponibil, creanţele se vor

97
plăti prin acordarea unui credit oficiului din ţara importatorului. Operaţiunea de
achitare deschisă, intervenită între cele două oficii de cliring, constituie un credit
tehnic. La sfârşitul anului, calculele de compensare se efectuează global sau în bloc.
Dacă soldul unui cont de cliring este activ, partenerul debitor îl va compensa printr-o
contraprestaţie convenită şi echivalentă.
În cliringul cu un cont, operaţiunile se realizează numai la unul din oficiile
ţărilor partenere. Oficiul care nu are cont de cliring ţine doar evidenţa decontărilor
dintre părţi. Contul de cliring se deschide de oficiul din ţara creditoare. În cont se
evidenţiază încasările şi plăţile în relaţiile cu ţara debitoare. Disponibilităţile existente
se împart între subdiviziunile contului, potrivit prevederilor acordului, pentru plăţi
comerciale, servicii, creanţe particulare, datoria publică, devize libere. Ca urmare a
creditării subconturilor, creanţele dintre cele două state vor fi lichidate. Exportatorii şi
importatorii din ţara care ţine contul de cliring au un tratament privilegiat. Creditul lor
tehnic este nelimitat, fără a fi condiţionat de o acordare expresă. Pentru ca sumele
neutilizate din subconturi să nu fie imobilizate, părţile pot prevedea un acord de
cliring cu transfer.
În cliringul descentralizat, oficiul deschide un cont central, iar băncile
comerciale un număr de subconturi. Operaţiunile de cliring sunt repartizate de oficiu
şi înregistrate de băncile comerciale. Subconturile se alimentează prin sumele încasate
de la importatori şi efectuează plăţi pentru exportatori. În acelaşi timp, contul central
se completează prin viramente din subconturile de la bănci.
Barter-ul reprezintă o variantă a cliringului, care se utilizează între firme
comerciale sau ministere economice. Acordurile de barter au ca obiect schimbul de
mărfuri prin compensare reciprocă. Mărfurile se stabilesc prin listele convenţiei
încheiate între părţi, iar operaţiunile de decontare se efectuează prin conturile deschise
la bancă.

2. Operaţiunile paralele
Operaţiunile paralele constau în condiţionarea reciprocă a derulării
exportului şi importului. În operaţiunile paralele, exportul şi importul sunt
concomitente. Datorită acestui fapt, ele mai sunt denumite operaţiuni conexate,
conjugate sau de reciprocitate. Operaţiunile paralele se individualizează prin
următoarele trăsături: valoarea partizilor de mărfuri nu este egală; decontarea
mărfurilor expediate se efectuează în valută; numărul partenerilor din cele două ţări
este diferit.
Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri. Ca regulă generală,
prin operaţiunile paralele se exportă mărfurile greu vandabile sau se importă anumite
bunuri.
Operaţiunile iunctimate sau adresate reprezintă o formă a celor paralele. Ele
se folosesc când limita creditului tehnic a acordului de cliring a fost depăşită. Prin
operaţiunile adresate, exportul unor mărfuri din ţara de cliring are ca scop realizarea
unui import. De asemenea, părţile pot lua în considerare numai o parte din valoarea
exportului. În acest caz, partea care rămâne se depune în contul de cliring.

98
3. Operaţiunile de switch
Switch-ul este operaţiunea prin care se foloseşte regimul legal al devizelor
unei terţe ţări. Operaţiunile de switch presupun existenţa unui acord de cliring, iar
negocierea mărfurilor contra devize libere să se facă pe piaţa unei terţe ţări.
Operaţiunile de switch se folosesc în situaţiile când există diferenţe între preţurile în
cliring şi în devize libere ale mărfurilor.
Operaţiunile de switch, având în vedere obiectul lor, se împart în modul
următor: operaţiuni de switch valutar şi operaţiuni de switch cu marfă. După sensul de
derulare, operaţiunile de switch sunt de două feluri: operaţiuni de switch de tip aller
sau alimentare de cliring şi operaţiuni de switch de tip retour sau vânzare de cliring.
Operaţiunile de switch de tip aller constau în transformarea unor devize libere în
disponibilităţi de cliring sau în vânzarea de mărfuri străine ca indigene. Prin
alimentarea contului de cliring se echilibrează soldurile pasive şi se formează
disponibilităţile necesare. Diferenţa dintre preţurile de cliring şi cele în devize libere
este favorabilă, agio. Operaţiunile de switch de tip retour permit transformarea unor
disponibilităţi de devize cliring în devize libere sau cumpărarea de mărfuri în cliring
pentru reexport. Prin vânzarea de cliring se urmăreşte utilizarea disponibilităţilor
existente, soldul fiind activ. În acest caz, diferenţa dintre preţurile în devize de cliring
şi cele în devize libere este nefavorabilă, disagio.
Switch-ul de tip aller se foloseşte când acordul de cliring are sold pasiv, care
depăşeşte limita creditului tehnic. Soldul pasiv, care nu mai permite efectuarea
importului, poate fi redus prin exportul unor mărfuri solicitate de partenerul de
cliring.
Operaţiunea se încheie de firma de switch din ţara de cliring cu o
întreprindere similară dintr-un stat terţ. Între firmele de switch se încheie un contract,
care cuprinde următoarele clauze principale: felul mărfii şi volumul tranzacţiei;
mărimea cotei de agio; condiţiile de derulare; modalităţile de plată; obligaţiile
părţilor; riscurile asumate; valoarea comisioanelor.
Firma de switch din statul terţ tratează cu un furnizor vânzarea mărfii
solicitate. Tot firma procură şi sumele necesare în devize libere pentru efectuarea
plăţii. Firma de switch din ţara de cliring cumpără mărfurile contra devize libere,
după care le livrează partenerului de cliring ca mărfuri indigene. Beneficiarul
deschide în favoarea firmei de switch un acreditiv documentar irevocabil în cliring.
Acreditivul este egal cu valoarea în devize libere a mărfurilor cumpărate. În baza
acreditivului, firma de switch emite o garanţie bancară pe numele întreprinderii din
ţara terţă. La rândul ei, întreprinderea de switch deschide un acreditiv în devize libere
în favoarea furnizorului originar. După livrarea mărfii şi efectuarea plăţii,
documentele de expediţie sunt transmise firmei de switch din ţara de cliring care le
remite băncii beneficiarului. Prin încasarea contravalorii documentelor, se realizează
alimentarea contului de cliring.
Switch-ul de tip retour se utilizează în situaţia în care acordul de cliring
prezintă un sold activ, ce depăşeşte limita creditului tehnic. Rezervele din contul de
cliring se pot debloca prin procurarea în schimb de devize libere. Cu fondurile

99
obţinute se cumpără de pe alte pieţe mărfurile necesare economiei naţionale.
Operaţiunea se derulează la fel ca cea de tip aller, cu menţiunea că se inversează
sensul switch-ului. Marfa importată din ţara de cliring este reexportată pe o terţă
piaţă, contra devize libere. Firma de switch din ţara importatoare găseşte furnizorul şi
cea din ţara terţă, cumpărătorii.

4. Operaţiunile de aller-retour
Operaţiunile de aller-retour reprezintă îmbinarea a două switch-uri în sens
opus. Operaţiunile de aller-retour permit realizarea de avantaje materiale. Ele constau
în următoarele: obţinerea de beneficii în valută; transformarea disponibilităţilor de
cliring în devize libere; alimentarea conturilor de cliring.
În cazul în care operaţiunile de aller-retour nu sunt condiţionate de exportul
sau importul unor mărfuri, ele sunt de tipul clean. Aceste operaţiuni implică numai o
transformare în devize. Operaţiunile de aller-retour se pot grupa în modul următor:
faza aller este de tipul clean şi faza retour cu marfă; faza aller se derulează cu marfă şi
faza retour este clean; faza aller şi faza retour sunt de tipul clean; faza aller şi faza
retour se desfăşoară cu marfă.
Operaţiunea începe cu faza aller când balanţa cliringului este pasivă. Faza
aller implică formarea de disponibilităţi pentru partida de retour. Operaţiunea se
desfăşoară cu faza de retour, dacă balanţa cliringului este activă. Deschiderea
acreditivului în cliring permite importul formal al mărfii.
Faţă de derularea obişnuită a switch-urilor, partidele de aller şi retour trebuie
combinate. Prin echilibrarea valorii operaţiunilor, se obţine o diferenţă favorabilă,
care se concretizează în beneficii.

100
Capitolul IX

Arbitrajul Comercial Internaţional

1. Consideraţii generale asupra arbitrajului comercial internaţional


Arbitrajul comercial internaţional reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor
de către arbitri desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanente
de arbitraj.
Noţiunea de arbitraj cuprinde mai multe accepţiuni. Ele privesc instanţa
arbitrală, procedura şi situaţia litigioasă. Dacă litigiul, ca obiect al arbitrajului,
constituie un element de fond, instanţa şi procedura sunt considerate elemente de
formă. Arbitrajul este un sistem jurisdicţional special şi derogator de la dreptul
comun, care corespunde exigenţelor specifice ale comerţului internaţional.
Eficacitatea arbitrajului în relaţiile comerciale internaţionale se explică prin
avantajele care le prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. În cadrul acestei
modalităţi, părţile au posibilităţi egale de informare şi de alegere a arbitrajului în
raport cu interesele lor comune. Încrederea părţilor în arbitraj este determinată de
specializarea şi imparţialitatea arbitrilor, care soluţionează litigiile prin aplicarea
normelor proprii ale comerţului internaţional, având în vedere stipulaţiile contractului
şi uzanţele comerciale. Simplitatea procedurii arbitrale facilitează desemnarea
arbitrilor de către părţi, secretul dezbaterilor, utilizarea limbilor străine şi modicitatea
cheltuielilor de arbitrare. Totodată, celeritatea soluţionării diferendului este asigurată
prin renunţarea la căile de atac, sentinţa arbitrală fiind definitivă şi executorie.

1.1. Caracterele arbitrajului


Denumirea de arbitraj comercial internaţional este admisă în literatura de
specialitate şi în practica internaţională. Această denumire implică însă unele
precizări cu privire la caracterele sale definitorii.

Caracterul arbitral
Arbitrii sunt împuterniciţi, la fel ca judecătorii, de a hotărî asupra pretenţiilor
invocate de către părţi. Ei verifică sau constată o situaţie juridică preexistentă în
legătură cu care există neînţelegerea dintre părţi, pronunţând o hotărâre obligatorie în
cauză. Arbitrajul presupune acordul prealabil al părţilor interesate, exprimat într-un
compromis sau o clauză compromisorie inclusă în contractul extern. Dacă dreptul
reclamantului de a introduce acţiunea juridică decurge din lege, fără a fi necesar
consimţământul părţilor, acţiunea arbitrală se introduce în baza voinţei părţilor.
Având o esenţă convenţională, arbitrajul este facultativ pentru părţile litigante. Prin
excepţie, arbitrajul este obligatoriu când părţile în litigiu trebuie să recurgă la această
formă de jurisdicţie în temeiul unei convenţii internaţionale.
Cu toate că are o origine contractuală, prin finalitatea sa arbitrajul este un act
jurisdicţional. În acest fel, arbitrajul se deosebeşte de alte instituţii juridice
asemănătoare.

101
În primul rând, arbitrajul diferă de mediaţiune, prin care un intermediar pune
în legătură două sau mai multe persoane în vederea încheierii unui contract.
Mediatorul lucrează în interesul său propriu, fiind independent de părţile contractante.
În opoziţie cu mediaţiunea, arbitrul nu reprezintă părţile în litigiu, iar hotărârea dată
nu trebuie acceptată de împricinaţi pentru a deveni obligatorie.
În al doilea rând, arbitrajul se diferenţiază de mandat, chiar şi în cazul în care
părţile au un mandatar comun. Astfel, determinarea preţului în contractul de vânzare-
cumpărare poate fi lăsată de către părţi la arbitrajul unei terţe persoane. Deşi legea
utilizează denumirea de arbitraj, intervenţia terţului are ca scop perfectarea unui
contract incomplet. Sarcina încredinţată terţului de a estima preţul obiectului unui
contract implică o activitate convenţională şi nu exercitarea unui arbitraj printr-un act
jurisdicţional.
În al treilea rând, arbitrajul se deosebeşte de tranzacţie, care pune capăt sau
preîntâmpină un diferend între părţi, prin concesiuni reciproce. În cadrul arbitrajului,
părţile îşi exprimă voinţa de a supune un anumit litigiu judecăţii, în timp ce o
asemenea manifestare este incompatibilă în materia tranzacţiei. Tranzacţia presupune,
prin esenţa sa, concesiuni reciproce ale părţilor, pe când hotărârea arbitrală poate să
consacre integral numai drepturile uneia dintre părţile contractante.
În al patrulea rând, arbitrajul se diferenţiază de expertiză, care constituie un
aviz, o simplă probă supusă aprecierii instanţei. Dacă sentinţa dată de arbitri este
obligatorie, decizia expertului fiind un act pregătitor nu se impune părţilor şi instanţei.

Caracterul comercial
Caracterul comercial al arbitrajului este determinat de obiectul activităţii
jurisdicţionale, adică situaţia litigioasă. Potrivit art. I, par. 1, lit. a din Convenţia de la
Geneva din 1961, arbitrajul comercial are ca obiect litigiile născute sau care se vor
naşte din operaţiuni de comerţ internaţional.

Caracterul internaţional
Caracterul internaţional este rezultatul faptului că arbitrajul se realizează în
cadrul comerţului internaţional şi include un element de extraneitate, care vine în
contact cu un sistem de drept străin.
Prin obiectul său, litigiul arbitral este întotdeauna internaţional. Dar arbitrajul
sesizat cu soluţionarea litigiului poate să fie naţional. De exemplu, Comisia de arbitraj
de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României este o instituţie naţională care
soluţionează litigii de comerţ exterior. Deşi funcţionează în cadrul unui anumit sistem
de drept, arbitrajul naţional are o competenţă internaţională.
Arbitrajul naţional se deosebeşte de arbitrajul străin prin locul unde se
găseşte sediul instanţei arbitrale. După cum arbitrajul se află în ţară sau în străinătate,
arbitrajul va fi naţional sau străin. Astfel, art. I, par. 1 al Convenţiei de la New York
din 10 iunie 1958 prevede ca fiind străină sentinţa arbitrală dată pe teritoriul altui stat,
decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea ei.
În literatura juridică s-a preconizat ca stabilirea caracterului naţional sau
străin al organului arbitral să se facă în raport de sistemul de drept aplicabil. Acest
102
criteriu este însă necorespunzător, dacă părţile nu au precizat legea aplicabilă
arbitrajului.
Caracterul internaţional al organului arbitral este configurat de anumite
elemente. Fără a fi desprins de orice legătură cu organizarea şi legile unui stat,
arbitrajul internaţional se individualizează prin alegerea unor arbitri de cetăţenie
străină, supunerea procedurii arbitrale unei legi stabilite de părţi, fixarea locului unde
se va ţine dezbaterea litigiului. Dintre instituţiile arbitrale, un caracter propriu-zis
internaţional prezintă numai arbitrajul de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională
din Paris.

1.2. Natura juridică a arbitrajului


Arbitrajul comercial internaţional se individualizează printr-un dublu aspect,
atât contractual, cât şi jurisdicţional. Datorită acestei situaţii specifice, opiniile privind
natura juridică a arbitrajului sunt diferite. În raport de concepţia adoptată, se consideră
că arbitrajul comercial internaţional are o natură contractulă sau jurisdicţională ori
mixtă.
Potrivit concepţiei contractualiste, arbitrajul comercial internaţional se
prezintă ca un ansamblu de acte juridice contractuale. În limitele recunoscute de lege,
părţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea litigiilor de către arbitri. Puterile
arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă din voinţa părţilor litigante.
Sentinţa arbitrală beneficiază de irevocabilitate, în raporturile între părţi şi nu
de puterea lucrului judecat. Hotărârea pronunţată de arbitri are caracter definitiv şi
obligatoriu prin efectul voinţei părţilor exprimat în convenţia arbitrală. Tot astfel,
forţa executorie a sentinţei arbitrale nu presupune un caracter jurisdicţional, întrucât
există acte juridice contractuale care au valoare de titluri executorii, cum ar fi
înscrisul autentificat al unui împrumut sau cambia.
Încrederea pe care părţile o au în arbitraj se explică prin caracterul său
contractual. În conformitate cu cerinţele comerţului internaţional, părţile pot să
determine, în temeiul autonomiei de voinţă, organul arbitral şi legea competentă. Prin
admiterea naturii contractuale a arbitrajului se permite o largă aplicare a legii care
guvernează convenţia arbitrală.
Conform concepţiei jurisdicţionale, activitatea legislativă şi jurisdicţională
este monopol de stat. În virtutea suveranităţii, justiţia, pe un anumit teritoriu, se
realizează de către stat. Dar puterea suverană poate autoriza părţile ca în unele
domenii să recurgă la arbitraj. Instituţia arbitrajului reprezintă astfel o formă de
justiţie delegată care se exercită de către persoane ce nu sunt angajaţi ai statului.
Prin asimilare cu activitatea instanţelor judecătoreşti, sentinţa arbitrală
beneficiază de autoritatea lucrului judecat şi de posibilitatea executării silite. Tot
astfel, partea nemulţumită are dreptul de a folosi anumite căi de atac împotriva
sentinţei arbitrale.
Convenţia de arbitraj înlătură competenţa instanţelor de drept comun, litigiul
fiind supus spre soluţionare unor persoane desemnate de către părţi. Prin acceptarea
naturii jurisdicţionale a arbitrajului, legea forului are în materie procedurală o
prioritate de aplicare
103
În concepţia mixtă, izvorul juridic al arbitrajului are o natură contractuală,
exprimată în convenţia de arbitraj. Prin derogare de la această regulă, temeiul juridic
al arbitrajului îl poate constitui şi dispoziţiile imperative ale unei convenţii
internaţionale. Pe de altă parte, activitatea de soluţionare a litigiului prezintă o natură
jurisdicţionlă, exteriorizată în sentinţa arbitrală. În consecinţă, un contract produce
efecte de ordin procedural.
Prin disocierea componentelor sale, arbitrajul are o natură dublă atât
contractuală, cât şi jurisdicţională. Caracterul contractual al arbitrajului se manifestă
în privinţa condiţiilor de validitate ale convenţiei arbitrale. Aspectele caracterului
jurisdicţional privesc elementele cererii de chemare în arbitrare şi ale întâmpinării,
sistemele de desemnare a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, pronunţarea hotărârii,
căile de atac, modalităţile de executare.

2. Felurile arbitrajului
Arbitrajul comercial internaţional prezintă mai multe forme jurisdicţionale.
Ele pot fi clasificate în raport de structura organizatorică, puterile arbitrilor şi
competenţa arbitrajului. Având în vedere structura organizatorică, arbitrajul poate fi
ocazional şi instituţional. În funcţie de puterile conferite arbitrilor de a soluţiona
litigiul, arbitrajul este în drept şi în echitate. După competenţa lor materială, se
deosebesc arbitraje cu o competenţă generală în materia diferendelor comerciale şi
arbitraje cu o competenţă specializată în categorii determinate de litigii. În ce priveşte
competenţa teritorială, arbitrajele se împart în trei categorii principale: arbitraje
bilaterale, arbitraje regionale şi arbitraje internaţionale.

2.1. Arbitrajul ocazional şi arbitrajul instituţional


Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie de către părţi pentru
soluţionarea unui litigiu concret. Existenţa arbitrajului ad-hoc încetează o dată cu
rezolvarea cauzei, având o durată limitată. Datorită modului său de organizare,
arbitrajul ad-hoc nu dispune de elemente prestabilite. Convenţia de la Geneva din
1961 precizează în art. IV, par. 1, lit. b că părţile au facultatea de a desemna arbitrii în
caz de litigiu, de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii şi de a
determina locul arbitrajului.
Arbitrajul ad-hoc este arbitrajul tradiţional. În materia de arbitraj, această
modalitate reprezintă dreptul comun. Structura şi procedura arbitrajului ad-hoc vor fi
diferite, în raport de interesele părţilor în fiecare litigiu. Prin convenţia lor, părţile pot
încredinţa soluţionarea diferendului unui arbitru unic sau unui complet colegial. În
cazul unui dezacord între părţi, se va recurge la decizia unui terţ sau a unei autorităţi.
Tot părţile pot conveni ca sentinţa arbitrală să fie supusă căilor de atac ori să fie
definitivă şi obligatorie. În cadrul arbitrajului ad-hoc, părţile au şi facultatea să facă
trimiteri la un regulament de arbitraj.
Arbitrajul instituţional sau permanent se realizează prin intermediul unei
instituţii organizate, care preexistă litigiului. Atribuţiile jurisdicţionale se exercită

104
neîntrerupt, iar continuitatea este configurată de existenţa unui regulament propriu de
organizare şi funcţionare.
Principalele elemente de structură ale arbitrajului instituţional sunt sistemul
de desemnare a arbitrilor, lista arbitrilor şi secretariatul. Sistemul de desemnare a
arbitrilor poate fi format dintr-o anumită persoană sau un organ colegial. Autoritatea
competentă asigură desemnarea arbitrului când părţile refuză să-l numească. În
acelaşi mod, se desemnează şi supraarbitrul, în situaţia în care cei doi arbitri ai
părţilor nu se înţeleg. Lista arbitrilor conţine numele persoanelor care au pregătirea
necesară de a soluţiona litigii de comerţ internaţional. Lista se întocmeşte periodic şi
se pune la dispoziţia părţilor pentru a decide asupra alegerii arbitrilor. La înscrierea
arbitrilor pe listă se aplică principiul selecţiunii, iar în exercitarea opţiunii părţilor,
principiul elecţiunii. Secretariatul îndeplineşte funcţiile administrative ale instituţiei
de arbitraj. Atribuţiile secretariatului privesc comunicarea actelor de procedură,
citarea părţilor, participarea la dezbateri, întocmirea încheierilor de şedinţă şi
redactarea hotărârilor arbitrale. Procedura arbitrală este reglementată prin dispoziţiile
cuprinse în regulamentul instituţiei sesizate.
Arbitrajul permanent poate avea o competenţă materială generală sau
specializată. Instituţiile arbitrale cu o competenţă generală pot soluţiona orice litigii în
materie comercială. Ele îşi desfăşoară activitatea pe lângă camerele sau bursele de
comerţ ori în mod independent. Instituţiile arbitrale specializate pot rezolva numai
anumite litigii de natură comercială. De exemplu, Tribunalul de arbitraj al bursei de
bumbac din Bremen; Arbitrajul pentru comerţul internaţional de seminţe de la
Geneva.
Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, arbitrajul poate fi bilateral,
regional şi internaţional. Instituţiile arbitrale bilaterale soluţionează diferende între
persoane care aparţin celor două state. De exemplu, Comisia americano-canadiană de
arbitraj comercial. Instituţiile arbitrale regionale sunt abilitate să rezolve litigii între
parteneri dintr-o anumită regiune geografică. Instituţiile arbitrale internaţionale
soluţionează diferende între persoane provenind din orice ţară. Exemplul cel mai
caracteristic îl constituie Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţională din Paris.

2.2. Arbitrajul în drept şi arbitrajul în echitate


Arbitrajul în drept sau in jure soluţionează litigiile după lege, la fel ca
instanţele judecătoreşti. În conformitate cu art. 356 din Codul de procedură civilă,
arbitrii vor da hotărârea lor întemeindu-se pe lege. În absenţa unei stipulaţii a părţilor,
arbitrajul va fi potrivit regulilor de drept. Această formă de jurisdicţie reprezintă
dreptul comun în materie.
Arbitrajul în echitate sau ex aequitate se desfăşoară după conştiinţa arbitrilor.
Prin derogare de la arbitrajul obişnuit, arbitrii decid în temeiul principiilor de echitate,
ţinând seama de exigenţele comerţului internaţional. Preferinţa părţilor de a recurge la
acest arbitraj se învederează prin existenţa unei proceduri mai simple în soluţionarea
litigiilor şi aplicarea unor reguli proprii ale comerţului internaţional. Evitând aplicarea

105
strictă a dispoziţiilor legale, hotărârile în echitate permit adoptarea unor soluţii
tranzacţionale favorabile intereselor reciproce ale părţilor.
Admisibilitatea arbitrajului în echitate este consacrată şi prin unele convenţii
internaţionale. Astfel, Convenţia de la Geneva din 1961 se referă în art. VII, par. 2 la
posibilitatea părţilor de a conveni ca arbitrii să hotărască ca amiables compositeurs,
dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru.
În ceea ce priveşte arbitrajul în echitate se consideră că arbitrul nu este ţinut
să respecte normele procedurale legale şi să aplice normele de drept material, iar
hotărârea arbitrală este definitivă. Dar arbitrajul în echitate nu este în afara dreptului,
desprinzându-se de orice reglementare. În soluţionarea litigiilor, libertatea de
apreciere a arbitrilor în echitate este limitată de principiile fundamentale ale dreptului
procedural şi de regulile de ordine publică. Arbitrii în echitate nu se bazează numai pe
considerente practice, ci judecă după norme şi principii susceptibile de a fi aplicate în
orice situaţie similară.

3. Convenţia de arbitraj
3.1. Noţiune, forme
Convenţia de arbitraj reprezintă înţelegerea părţilor de a soluţiona un litigiu
de comerţ internaţional prin intermediul arbitrajului ocazional sau permanent.
Înţelegerea părţilor interesate se poate concretiza în două forme: compromisul sau
convenţia de compromis şi clauza compromisorie sau clauza de arbitraj.
Compromisul este acordul prin care părţile supun litigiul existent între ele
spre soluţionare unui arbitraj. În cadrul compromisului, se cere ca litigiul să fie actual
şi determinat. Actul de compromis trebuie să precizeze obiectul litigiului şi numele
arbitrilor care vor statua în cauză, precum şi organizarea şi procedura corespunzătoare
în situaţia în care părţile recurg la un arbitraj ad-hoc.
Clauza compromisorie este acordul prin care părţile supun soluţionării unui
arbitraj litigiul ce ar putea interveni între ele în legătură cu un contract. Pentru
existenţa clauzei compromisorii, litigiul trebuie să fie viitor şi eventual. Prin clauza
compromisorie părţile trebuie să determine numai modalitatea de nominalizare a
arbitrilor.
Clauza compromisorie se înscrie ca o stipulaţie în cuprinsul unui contract
comercial. Astfel, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris recomandă părţilor
următoarea clauză: orice litigii decurgând din prezentul contract vor fi soluţionate
definitiv după Regulamentul de conciliere şi arbitraj al Camerei de Comerţ
Internaţionale, de unul sau mai mulţi arbitri numiţi conform acestui Regulament.
Datorită integrării sale, clauza de arbitraj apare ca un accesoriu al
contractului extern. Convenţia de arbitraj constituie un alt contract, având o
independenţă relativă faţă de contractul principal. Autonomia clauzei compromisorii
implică mai multe consecinţe. Astfel, motivele de nulitate ale contractului principal
nu se răsfrâng asupra clauzei compromisorii. Prin excepţie, unele motive de nulitate
sunt comune ambelor operaţiuni, cum ar fi cele ale viciilor de consimţământ sau ale
lipsei de capacitate. Nulitatea contractului principal nu împiedică pe arbitri să decidă

106
asupra propriei lor competenţe. De asemenea, rezoluţia sau rezoluţiunea contractului
nu afectează clauza compromisorie. Valabilitatea clauzei compromisorii nu este
influenţată nici de intervenţia ordinii publice, care ar înlătura unele stipulaţii ale
contractului principal. Legea care guvernează convenţia de arbitraj poate fi distinctă
de legea aplicabilă contractului principal. Pe planul raporturilor litigioase dintre părţi,
procedura arbitrală şi fondul cauzei vor fi supuse unor legi diferite.
În literatura de specialitate s-a arătat că, în mod obişnuit, clauza
compromisorie este un act preparator. Prin clauza compromisorie, care intervine mai
înainte de orice litigiu, părţile îşi asumă obligaţia de a încheia un compromis în
momentul în care s-ar naşte un atare litigiu.
Clauza compromisorie reprezintă forma obişnuită a convenţiei de arbitraj.
Întrucât produce efectele unei convenţii de arbitraj, eficacitatea clauzei compromisorii
nu este condiţionată de încheierea unui compromis.

3.2. Natura convenţiei de arbitraj


Convenţia de arbitraj are o natură contractuală sau procedurală. Natura
contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor. În
ambele forme ale convenţiei, părţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să
desemneze arbitrii şi să execute de bunăvoie hotărârea arbitrală.
Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea
urmărită. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproce
ale părţilor, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul
arbitral.
Prin prisma componentelor sale, convenţia de arbitraj are o natură dublă.
Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de o
structură contractuală. Convenţia de arbitraj este considerată ca un contract de comerţ
exterior. Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât părţile renunţă
la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată
de instanţa arbitrală.

3.3. Forma convenţiei de arbitraj


Pentru încheierea unei convenţii de arbitraj, în ţară sau în străinătate,
legislaţia română impune forma scrisă. În conformitate cu regimul juridic al
contractelor externe, convenţia părţilor se va concretiza prin întocmirea unui înscris.
Forma scrisă a convenţiei de arbitraj este prevăzută şi de Convenţia de la
Geneva din 1961. Conform art. I, par. 2, lit. a, convenţia de arbitraj poate să prezinte
forma unui înscris sub semnătură privată. Convenţia admite şi folosirea unor
modalităţi echivalente: clauza compromisorie sau compromisul putând fi conţinute
într-un schimb de scrisori, telegrame sau de comunicări prin telex.
În cazul în care părţile sunt străine şi convin ca diferendul lor să fie soluţionat
de Comisia de arbitraj de la Bucureşti, convenţia de arbitraj trebuie încheiată în forma
scrisă. Dacă părţile recurg la un arbitraj ad-hoc în ţara noastră, condiţiile de formă
exterioare vor fi determinate de legea locului unde s-a încheiat convenţia de arbitraj.
De altfel, Convenţia de la Geneva din 1961 precizează că în raporturile dintre ţări, ale
107
căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, acordul părţilor se poate
încheia în formele permise de aceste legi.
Conţinutul convenţiei de arbitraj poate fi diferit după cum părţile au supus
litigiul unui arbitraj ad-hoc sau unui arbitraj instituţionalizat. În situaţia unui arbitraj
ad-hoc, părţile trebuie să desemneze arbitrii ori să stabilească modalităţile de
nominalizare a arbitrilor, să determine locul arbitrajului şi să fixeze regulile de
procedură pe care le vor urma arbitrii conform rt. IV, par. 1, lit. b din Convenţia de la
Geneva din 1961. Părţile au însă posibilitatea să opteze şi pentru un regulament
facultativ de arbitraj, de exemplu Regulamentul UNCITRAL adoptat de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 15 decembrie 1976. În împrejurarea unui
arbitraj instituţionalizat părţile se vor referi la regulamentul instituţiei desemnate.

3.4. Efectele convenţiei de arbitraj


Convenţia de arbitraj, fiind un acord de voinţă, are putere de lege între părţile
contractante, conform art. 969 din Codul civil. Prin încheierea convenţiei de arbitraj,
părţile îşi asumă unele obligaţii specifice. Ele se angajează să supună diferendul lor
unui anumit arbitraj, să aleagă arbitrii şi să execute de bună voie sentinţa pronunţată.
Efectele convenţiei arbitrale se produc numai între părţile în cauză, conform
art. 973 din Codul civil. Datorită relativităţii efectelor sale, convenţia de arbitraj este
inopozabilă terţelor persoane. În conformitate cu principiul relativităţii efectelor
convenţiei arbitrale, intervenţia terţilor, în interes propriu, în litigiul arbitral este
condiţionată de consimţământul părţilor. Tot astfel, admisibilitatea chemării în
garanţie va depinde de acordul terţei persoane. Arbitrajul constituind o jurisdicţie
specială, alte persoane decât cele care au convenit nu pot fi introduse în cauză
împotriva voinţei lor.
Sub aspectul finalităţii îndeplinite, convenţia de arbitraj este un act
procedural care dă naştere unui efect principal şi negativ, precum şi unui efect
complementar şi pozitiv. Efectul principal şi negativ rezidă în excluderea competenţei
instanţelor judecătoreşti de drept comun de a rezolva litigiul respectiv. În domeniul
arbitrajului instituţional, îndrituirea Curţii de arbitraj de a soluţiona un diferend
exclude, pentru acel litigiu, potrivit art. 4, alin. 2 din Regulament, competenţa
instanţelor de drept comun. În cadrul arbitrajului ad-hoc, înlăturarea competenţei
judiciare rezultă indirect din art. 341 al Codului de procedură civilă, care admite
această formă de jurisdicţie.
Excluderea intervenţiei instanţelor judecătoreşti comportă şi unele precizări.
Prin încheierea unei convenţii de arbitraj, incompetenţa judiciară va fi absolută sau
relativă. În prima situaţie, excepţia de arbitraj poate fi invocată în orice fază a
procedurii, de oricare dintre părţile litigante şi din oficiu de către instanţă. În cea de a
doua situaţie, excepţia de arbitraj poate fi invocată numai de partea interesată, înainte
de începerea dezbaterilor asupra fondului litigiului, in limine litis. Părţile pot însă
renunţa la invocarea convenţiei de arbitraj.
În principiu, incompetenţa instanţelor judecătoreşti generată de o convenţie
de arbitraj este relativă, întrucât rezultă din acordul părţilor, exprimat în compromis
sau clauza compromisorie.
108
Limitele incompetenţei instanţelor judecătoreşti sunt configurate de
momentul în care se invocă excepţia de arbitraj în cadrul unei acţiuni judiciare.
În primul caz, instanţa judecătorească poate examina excepţia de arbitraj
înainte de sesizarea arbitrajului, ante litem. Dacă va constata validitatea convenţiei,
instanţa judecătorească admite excepţia şi confirmă competenţa arbitrajului. În
măsura în care convenţia părţilor este caducă, inoperantă sau inaplicabilă, instanţa
judecătorească va respinge excepţia de arbitraj. Competenţa arbitrajului fiind
înlăturată, litigiul este reţinut de instanţa judecătorească spre a fi soluţionat în fond.
În al doilea caz, instanţa judecătorească poate soluţiona excepţia de arbitraj
după sesizarea arbitrajului, pendente lite. Potrivit reglementărilor din dreptul nostru,
instanţa judecătorească are posibilitatea să admită sau să respingă excepţia de arbitraj
întemeiată pe o convenţie arbitrală. În scopul evitării conflictelor de competenţă, art.
VI, par. 3 al Convenţiei de la Geneva din 1961 dispune că instanţele judecătoreşti vor
suspenda, afară de cazul când există motive grave, judecata asupra competenţei
arbitrilor până la pronunţarea sentinţei arbitrale. Suspendarea poate fi pronunţată
numai la cererea părţii interesate.
În al treilea caz, instanţa judecătorească poate să se pronunţe asupra excepţiei
de arbitraj după pronunţarea hotărârii arbitrale, post litem. Litigiul fiind soluţionat în
fond, incompetenţa instanţei judecătoreşti încetează. Instanţa judecătorească va
interveni când este sesizată cu o cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, în măsura
admisibilităţii sale, sau pentru a asigura executarea sentinţei arbitrale.
În legătură cu admisibilitatea excepţiei de arbitraj, Convenţia de la Geneva
din 1961 cuprinde o normă restrictivă care permite menţinerea hotărârii arbitrale.
Potrivit par. 1 şi 2, art. V, excepţiile de incompetenţă care nu au fost ridicate, în
termenele fixate, în faţa arbitrilor, nu pot fi invocate nici în cursul unei proceduri
judiciare ulterioare.
Efectul complementar şi pozitiv se materializează în dreptul arbitrilor de a
decide asupra propriei lor competenţe. În conformitate cu natura juridică a
arbitrajului, validitatea convenţiei arbitrale se apreciază după legea contractului, iar
regimul procedural al excepţiei de arbitraj după legea forului. Verificarea prealabilă a
competenţei arbitrilor se exercită la cererea părţilor sau din oficiu. În situaţia în care
convenţia de arbitraj este nulă, Curtea de arbitraj se desesizează în favoarea
instanţelor de drept comun.
Pe plan internaţional, dispoziţiile Convenţiei de la Geneva din 1961,
referitoare la stabilirea competenţei, se aplică ambelor forme ale arbitrajului. Conform
par. 3 al art. V, arbitrul a cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze
de proces. El are dreptul de a hotărî asupra propriei competenţe şi asupra existenţei
sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care face parte convenţia.
De asemenea, Convenţia de la Geneva împarte excepţiile de incompetenţă în două
categorii diferite. Astfel, par.1 şi 2 al art. V disting între excepţiile care atrag o
incompetenţă totală şi excepţiile care determină o incompetenţă parţială. Excepţiile
întemeiate pe existenţa, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj pot fi invocate
în cursul procedurii arbitrale, cel mai târziu în momentul prezentării apărărilor în
fond. Excepţiile întemeiate pe întinderea împuternicirii arbitrilor pot fi invocate de
109
îndată ce se ridică, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi puterile conferite
de convenţia de arbitraj.

3.5. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj


Convenţia de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul părţilor,
lex voluntatis. În majoritatea sistemelor de drept, părţile beneficiază de o largă
libertate de alegere în privinţa legii aplicabile convenţiei de arbitraj. Extinderea
principiului libertăţii contractuale în materia convenţiei de arbitraj este recunoscută şi
în dreptul român. Principiul libertăţii de alegere este consacrat şi prin unele convenţii
internaţionale: Convenţia de la New York din 1958 şi Convenţia de la Geneva din
1961.
În absenţa unei alegeri a părţilor, legea aplicabilă convenţiei de arbitraj se
determină în conformitate cu anumite soluţii conflictuale. În cazul în care părţile au
indicat lex contractus, se ia în considerare legătura dintre convenţia de arbitraj şi
contractul extern. În virtutea unei prezumţii relative, legea care guvernează contractul
principal va fi aplicabilă şi convenţiei de arbitraj. Această conexiune nu se justifică
când extinderea legii contractului ar contraveni voinţei părţilor sau legii contractului
dedusă prin intermediul unor criterii subsecvente, ce nu pot fi aplicate şi convenţiei de
arbitraj.
Dacă părţile nu au optat pentru legea contractului, competenţa jurisdicţională
a convenţiei de arbitraj implică utilizarea ca punct de legătură a locului organului
arbitral. În contextul soluţionării litigiului, locul arbitrajului coincide cu locul
executării convenţiei de arbitraj. Legea locului unde se soluţionează litigiul va fi
aplicabilă în subsidiar şi convenţiei de arbitraj.
În cadrul reglementărilor internaţionale, Convenţia de la New York din 1958
prevede că în lipsa unor indicaţii a părţilor, convenţia de arbitraj va fi supusă legii
ţării în care a fost dată sentinţa (art. V, par.1, lit. a). De asemenea, Convenţia de la
Geneva din 1961 stabileşte competenţa subsidiară a legii ţării unde trebuie să fie
pronunţată sentinţa (art. VI, par.2, lit. b şi art. IX, par. 1, lit. a). Dacă ţara unde se va
pronunţa sentinţa nu poate fi prevăzută în momentul în care se discută excepţia de
arbitraj, instanţa judecătorească sesizată va aplica legea competentă conform
normelor sale conflictuale (art. IV, par.2, lit. c).

4. Forme ale arbitrajului ad-hoc


4.1. Arbitrajul ad-hoc în dreptul român
Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional
reglementează în capitolul IX dispoziţii speciale privind arbitrajul ad hoc. Art. 78 din
Regulament prevede că în cazul unui arbitraj ad-hoc organizat de părţi pentru
soluţionarea unui litigiu determinat, Curtea de Arbitraj le poate acorda asistenţă, la
cererea lor comună sau a uneia dintre ele, urmată de acceptarea celeilalte părţi,
formulată în scris, şi cu plata taxei arbitrale aferente. Asistenţa Curţii de Arbitraj, în
arbitrajul ad-hoc, constă în următoarele activităţi sau numai în unele dintre ele,
potrivit înţelegerii cu părţile:

110
a. numirea, în conformitate cu convenţia arbitrală şi cu prezentele Reguli de
procedură arbitrală, a arbitrilor şi a supraarbitrului şi, în general, îndeplinirea
sau, după caz, verificarea îndeplinirii formalităţilor de constituire a
tribunalului arbitral, precum şi evaluarea onorariilor arbitrilor astfel numiţi;
b. punerea la dispoziţia părţilor a prezentelor Reguli de procedură arbitrală,
precum şi a unei liste de arbitri, ambele având caracter facultativ pentru părţi;
c. furnizarea, la cererea arbitrilor, de date, informaţii sau documentaţii
referitoare la soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale într-o anumită problemă;
d. asigurarea accesului la serviciile de secretariat ale arbitrajului, constând în
operaţiuni privind primirea, înregistrarea şi evidenţa corespondenţei, citarea
părţilor şi comunicarea actelor, emiterea diverselor înştiinţări către părţi şi
arbitri, consemnarea dezbaterilor în încheieri de şedinţă, îndosarierea actelor,
întocmirea şi păstrarea registrelor, precum şi orice alte asemenea lucrări
necesare bunei desfăşurări a arbitrajului;
e. asigurarea unui spaţiu corespunzător pentru desfăşurarea arbitrajului;
f. urmărirea şi facilitarea arbitrajului astfel încât acesta să se desfăşoare în bune
condiţii şi să se finalizeze în termenul stabilit;
g. examinarea, la cererea tribunalului arbitral şi a părţilor, a proiectului de
hotărâre arbitrală sub aspectul formei şi/sau al unor probleme de drept, fără
însă a se împieta asupra libertăţii de decizie a arbitrilor.

4.2. Arbitrajul ad-hoc în Convenţia de la Geneva din 1961


În sistemul organizat de Convenţia de la Geneva din 1961, funcţionarea
arbitrajului ad-hoc este independentă faţă de jurisdicţia de drept comun. Autonomia
arbitrajului ad-hoc s-a realizat prin extinderea puterilor conferite arbitrilor şi prin
crearea unor mecanisme administrative prearbitrale.
Mecanismele administrative instituite de convenţie sunt preşedintele Camerei
de Comerţ competente şi Comitetul special. În lipsa unui acord al părţilor ori
arbitrilor, mecanismele administrative asigură luarea măsurilor necesare pentru
organizarea arbitrajului. Camera de Comerţ competentă poate fi din ţara pârâtului sau
din ţara unde se află locul ales de către părţi.
În cadrul convenţiei de la Geneva, părţile la un acord de arbitraj, sunt libere să
prevadă că litigiul lor va fi supus spre soluţionare unor arbitri numiţi pentru cazuri determinate.
Procedura arbitrală se desfăşoară conform par. 1 al art. IV, în condiţiile
stabilite de către părţi. Ele au facultatea de a desemna arbitrii sau de a stabili
modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu, de a determina
locul arbitrajului şi de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
În absenţa unei înţelegeri între părţi asupra măsurilor necesare pentru
organizarea arbitrajului, par. 3 al art. IV prevede că ele vor fi luate de arbitrul sau
arbitrii care au fost desemnaţi. Într-un termen de 30 de zile de la data notificării
cererii de arbitraj de către pârât, părţile trebuie să-şi desemneze arbitrii. Dacă una
dintre părţi nu şi-a desemnat arbitrul, acesta va fi desemnat la cererea celeilalte părţi,
de către preşedintele Camerei de Comerţ competente al ţării în care partea în culpă
are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul.
111
În cazul în care părţile au hotărât locul arbitrajului, dar există un dezacord
asupra desemnării arbitrului unic sau o divergenţă între arbitri asupra măsurilor de
luat, reclamantul va putea să se adreseze, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de
Comerţ competente din ţara unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei
de Comerţ competente din ţara pârâtului. Dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului
arbitrajului, reclamantul se va adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de
Comerţ competente din ţara pârâtului, fie Comitetului special.

5. Forme al arbitrajului instituţional


5.1. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
În conformitate cu art. 1 al Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României, Curtea de Arbitraj de la Bucureşti este o instituţie permanentă de arbitraj,
neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ce
îi revin, organizată şi funcţionând în conformitate cu prezentul Regulament. Principala
atribuţie a Curţii de Arbitraj constă în organizarea şi administrarea soluţionării pe calea
arbitrajului a unor litigii comerciale interne sau internaţionale, dacă părţile au încheiat în
acest sens o convenţie arbitrală scrisă (art. 3 din Regulament).
Curtea de arbitraj de la Bucureşti are o competenţă specializată, derogatorie
de la dreptul comun. Competenţa Curţii de arbitraj se defineşte prin caracterul ei
voluntar şi exclusiv.
Caracterul voluntar presupune că sesizarea Curţii de arbitraj este posibilă
numai în baza unei convenţii arbitrale. În unele cazuri însă, părţile sunt obligate să
supună litigiul dintre ele Curţii de arbitraj în temeiul unui acord internaţional.
Caracterul exclusiv înseamnă că abilitatea Curţii de arbitraj de a soluţiona un
litigiu exclude, pentru acel litigiu, competenţa instanţelor de drept comun. Cu toate
acestea, excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu este absolută. Oricare
dintre părţile interesate poate cere instanţelor judecătoreşti, înaintea sau în cursul
arbitrajului, să încuviinţeze măsuri de asigurare şi măsuri vremelnice cu privire la
obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt. Tot astfel, instanţele
judecătoreşti sunt competente să asigure executarea hotărârilor arbitrale.
Competenţa teritorială, rationae loci, a Curţii de arbitraj este determinată de
prevederile Regulamentului. Activitatea jurisdicţională a Curţii de arbitraj se
desfăşoară numai în ţara noastră fie la Bucureşti, fie în orice altă localitate.
Curtea de Arbitraj se compune din 35-40 arbitri, care sunt numiţi de
Comitetul executiv al Camerei de Comerţ şi Industrie a României la propunerea
preşedintelui în funcţiune al Curţii de Arbitraj, pentru un timp de 3 ani, dintre
persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Regulile de procedură arbitrală.
Curtea de Arbitraj este condusă de un colegiu compus din: preşedinte,
vicepreşedinte şi trei membri. Colegiul Curţii de Arbitraj este numit de către
Comitetul executiv al Camerei de Comerţ si Industrie a României, dintre arbitrii
înscrişi pe listă. Cei trei membri sunt propuşi de preşedintele Curţii de Arbitraj (art. 6,
alin. 1 din Regulament).

112
În temeiul dispoziţiilor art. 2, alin. 1 din Regulile de procedură ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional de la Bucureşti, principala funcţie a Curţii de
Arbitraj este de a organiza şi administra soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor
litigii comerciale interne sau internaţionale, dacă părţile au încheiat în acest sens o
convenţie arbitrală scrisă.
Dispoziţiile art. 14 din acelaşi regulament cuprind o prevedere specială, în
sensul că statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte persoane juridice de drept
public au facultatea de a încheia, în mod valabil, o convenţie arbitrală numai în
arbitrajul comercial internaţional, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie română, care are capacitatea
deplină de exerciţiu a drepturilor, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă
calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economice
internaţionale. Părţile sunt libere ca, prin convenţia arbitrală, să numească arbitri şi
persoane neînscrise pe lista de arbitri, care, prin competenţă şi probitate, se bucură de
încrederea lor (art. 17 din Regulile de procedură arbitrală). În temeiul dispoziţiilor art.
19 părţile stabilesc dacă litigiul va fi judecat de un arbitru unic sau de doi, ori de mai
mulţi arbitri. În situaţia în care părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se
judeca de trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părţi. Supraarbitrul va fi ales de
cei doi arbitri. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, părţile care au
interese comune vor numi un singur arbitru. În caz de neînţelegere, arbitrul va fi
desemnat de preşedintele Curţii de Arbitraj. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în
îndeplinirea atribuţiilor lor. Ei nu sunt reprezentanţii părţilor (art. 21).
Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data acceptării însărcinării de
supraarbitru ori, după caz, a acceptării de către arbitrul unic, sau, când tribunalul
arbitral este compus din doi arbitri, pe data ultimei acceptări. Membrii tribunalului
arbitral vor semna un angajament prin care, confirmând că au acceptat numirea, se
obligă să îndeplinească misiunea de arbitru cu nepărtinire şi cu respectarea strictă a
Regulilor de faţă (art. 31 din Regulile de procedură arbitrală).
Un arbitru poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoiala independenţa şi
imparţialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute de lege pentru recuzarea
judecătorilor. Poate constitui o cauza de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de
calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală. Una
dintre părţi nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit decât pentru cauze survenite
după numire (art. 26 din Regulile de procedură arbitrală).
Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă. În termen
de 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica reclamantului
întâmpinarea împreună cu actele însoţitoare şi, de asemenea, o va depune la Curtea de
Arbitraj, ataşând dovada de comunicare.
În conformitate cu prevederile art. 49, alin. 1 din Regulile de procedură
arbitrală părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi
pot fi asistate de avocaţi, consilieri, interpreţi sau de alte persoane. Cu acordul părţilor
şi cu încuviinţarea tribunalului arbitral, la şedinţele de dezbatere a litigiului pot
participa şi alte persoane.

113
Neprezentarea părţii legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, afară
numai dacă partea lipsă nu va solicita, prin cererea primită de tribunalul arbitral cel
mai târziu în preziua dezbaterii, amânarea litigiului pentru motive temeinice,
încunoştinţând în acelaşi timp şi cealaltă parte. Amânarea se poate acorda o singură
dată (art. 50 din Regulile de procedură arbitrală).
Dacă ambele părţi, deşi legal citate, nu se prezintă la termen, tribunalul
arbitral va soluţiona litigiul, în afară de cazul în care s-a cerut amânarea pentru motive
temeinice. Tribunalul arbitral poate, de asemenea, să amâne soluţionarea litigiului,
citând părţile, dacă apreciază că este necesară prezenţa lor la dezbatere ori
administrarea unor probe (art. 52).
În temeiul Regulilor de procedură arbitrală fiecare dintre părţi are sarcina să
dovedească faptele pe care îşi întemeiază, în litigiu, pretenţia sau apărarea. În vederea
soluţionării litigiului, tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire
la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricărei probe
prevăzute de lege.
În temeiul prevederilor art. 53, alin. 4 şi 5, ascultarea martorilor şi experţilor
se face fără prestare de jurământ. Tribunalul arbitral nu poate să recurgă la mijloace
de constrângere şi nici să aplice sancţiuni martorilor sau experţilor. Pentru luarea
acestor măsuri părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti competente.
În temeiul prevederilor art. 46, oricare dintre părţi poate cere instanţei
judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asiguratorii şi măsuri vremelnice cu
privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt, înaintea sau în
cursul arbitrajului. În cursul arbitrajului, măsurile asiguratorii şi măsurile vremelnice,
ca şi constatarea anumitor împrejurări de fapt pot fi încuviinţate şi de tribunalul
arbitral, în condiţiile legii. În caz de împotrivire, executarea acestor măsuri se solicită
instanţei judecătoreşti competente (art. 47 din Regulile de procedură arbitrală).
Orice excepţie privind existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale,
constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea
procedurii până la prima zi de înfăţişare, trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel
mai târziu la această primă zi, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Orice cereri şi
memorii ale părţilor şi orice înscrisuri vor fi depuse cel mai târziu până la prima zi de
înfăţişare. Tribunalul arbitral poate admite, în condiţiile legii, administrarea de probe
la cererea unei părţi, numai dacă asemenea probe au fost solicitate prin cererea de
arbitrare sau prin întâmpinare ori prin memorii depuse anterior primei zile de
înfăţişare şi comunicate celeilalte părţi (art. 54 din Regulile de procedură arbitrală).
De asemenea, probele care nu au fost cerute în aceste condiţii nu vor mai putea fi
invocate în cursul arbitrajului, cu excepţia situaţiei în care: necesitatea probei ar reieşi
din dezbateri; administrarea probei nu pricinuieşte amânarea soluţionării litigiului.
În conformitate cu art. 56 din Regulile de procedură arbitrală, procedura
arbitrală ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri arbitrale, denumită sentinţă arbitrală.
Dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului, tribunalul arbitral, la
cererea acestuia, va da o sentinţă parţială în măsura recunoaşterii. În caz de
necompetenţă a arbitrajului, tribunalul arbitral închide procedura arbitrală. Dacă
reclamantul renunţă la arbitrare sau la însuşi dreptul pretins, mai înainte de
114
constituirea tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o încheiere a
preşedintelui Curţii de Arbitraj.
Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de
bunăvoie, de partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în
hotărâre (art. 66 din Regulile de procedură arbitrală).
Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr fără soţ de arbitri,
hotărârea se ia, dacă nu se întruneşte unanimitatea, cu majoritate de voturi. Arbitrul
care a avut o altă părere îşi va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea
considerentelor pe care aceasta se sprijină (art. 59 din regulile de procedură arbitrală).
Dacă tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ de arbitri şi aceştia nu cad
de acord asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru, conform
înţelegerii dintre părţi sau, în lipsă, de preşedintele Curţii de Arbitraj. Supraarbitrul
numit se va uni cu una dintre soluţii, o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă
soluţie, dar numai după ascultarea părţilor şi consultarea celorlalţi arbitri (art. 60 din
regulile de procedură arbitrală).
În caz de nexecutare, la cererea părţii câştigătoare, sentinţa arbitrală se
investeşte cu formulă executorie, conform legii. Cererea de investire se introduce la
instanţa judecătorească competentă de la sediul Curţii de Arbitraj (art. 67). Sentinţa
arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit
întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.
În conformitate cu dispoziţiile art. 69 sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată
numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive: litigiul nu era
susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; tribunalul arbitral a soluţionat litigiul
fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; partea a
lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal
îndeplinită; hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului
prevăzut de art. 3533 din Codul de procedură civilă; tribunalul arbitral s-a pronunţat
asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori
s-a dat mai mult decât s-a cerut; hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi
motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri; dispozitivul
hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire; hotărârea
arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.
De asemenea, competenţa de a soluţiona acţiunea în anulare revine, în funcţie
de valoarea cererii arbitrale, Curţii de Apel Bucureşti sau Tribunalului Municipiului
Bucureşti. Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o luna de la data
comunicării hotărârii arbitrale (art. 71 din Regulile de procedură arbitrală).

5.2. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Internaţională din Paris


În vederea soluţionării litigiilor comerciale cu caracter internaţional, pe lângă
Camera de Comerţ Internaţională a fost creată Curtea de arbitraj. Procedura arbitrală
este prevăzută de Regulamentul Curţii, care se completează cu dispoziţiile legii aleasă
de către părţi, ori în lipsa unei alegeri a legii locului unde se desfăşoară arbitrajul.

115
Părţile au facultatea să prevadă ca litigiul lor să fie rezolvat de un arbitru unic
sau de un complet format din trei arbitri. În absenţa unei liste prestabilite, părţile pot
propune Curţii de arbitraj persoanele alese. Dacă părţile nu se înţeleg, arbitrul unic
sau supraarbitrul este desemnat din oficiu de Curtea de arbitraj, care solicită propuneri
de la Comitetele naţionale ale Camerei de Comerţ. Arbitrul unic sau supraarbitrul
trebuie să fie dintr-o ţară terţă, alta decât cele ale părţilor litigante.
Locul arbitrajului este stabilit tot de către părţi. În caz contrar, locul
desfăşurării şedinţei arbitrale, se determină de Curtea de arbitraj.
În situaţia în care părţile nu au încheiat o convenţie arbitrală, Regulamentul
Curţii de arbitraj instituie o procedură de conciliere. Dacă încercarea de conciliere
este fără rezultat, părţile se pot adresa arbitrajului sau instanţelor de drept comun.
Curtea de arbitraj este sesizată printr-o cerere. Cererea şi actele anexe se
trimit în copie pârâtului, care este invitat să-şi precizeze poziţia în termen de 30 de
zile. Întâmpinarea pârâtului va indica mijloacele sale de apărare şi orice alte
informaţii necesare în cauză. Dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului, el va
face o cerere reconvenţională.
Arbitrii întocmesc, înainte de soluţionarea litigiului, un act prin care
precizează misiunea lor. În acest scop, în actul de misiune se trec: datele litigiului,
expunerea sumară a pretenţiilor, obiectul litigiului şi problemele care vor fi
soluţionate de arbitri. Actul de misiune se semnează de părţi şi de arbitri, fiind
confirmat de Curtea de arbitraj.
Sentinţa trebuie să fie pronunţată într-un termen de 6 luni. Înainte de a fi
pronunţată, sentinţa arbitrală este supusă controlului Curţii, care o aprobă. Sentinţa
arbitrală este definitivă şi executorie.

6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale


6.1. Executarea de bunăvoie a hotărârilor arbitrale
Hotărârile arbitrale pronunţate de Curtea de Arbitraj de la Bucureşti sunt
definitive şi obligatorii. Hotărârile arbitrale se aduc la îndeplinire de bunăvoie de
către părţile în cauză. Împotriva părţii care refuză să execute o hotărâre arbitrală pot fi
luate sancţiuni morale, pecuniare sau disciplinare. Sancţiunile se aplică de
organizaţiile profesionale şi au un rol preventiv. Principalele sancţiuni de care dispun
organizaţiile profesionale sunt următoarele: publicarea numelui comerciantului sau
firmei care nu respectă hotărârea dată împotriva sa; depunerea unei garanţii la intrarea
în asociaţia profesională sau proviziuni pentru acoperirea cheltuielilor de arbitraj;
interzicerea accesului la anumite burse sau pieţe; interdicţia de a se adresa
arbitrajului; suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională.

6.2. Executarea silită a hotărârilor arbitrale


Hotărârile arbitrale se execută de către partea în cauză în mod voluntar. Dacă
există însă o opunere, partea interesată va recurge la executarea silită. Pentru a fi
executată în ţară, hotărârea trebuie să fie investită cu formulă executorie.

116
Reglementările convenţionale în materia arbitrajului comercial internaţional
fac distincţie între recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine şi executarea lor. Potrivit
art. III din Convenţia de la New York din 1958, fiecare din statele contractante va
recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe
conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în
condiţiile stabilite de reglementarea uniformă.
Convenţia de la New York din 1958 asimilează sentinţele arbitrale străine cu
hotărârile judecătoreşti străine. Prevederile Convenţiei de la New York din 1958
instituie o prezumţie de regularitate a sentinţei arbitrale străine. Prin art. V se prevede
că recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate la cererea părţii contra
căreia este invocată, decât dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii competente a
ţării solicitante, că există vreuna din cauzele de nevaliditate enumerate în mod expres.
Partea care invocă sentinţa arbitrală, spre a obţine recunoaşterea şi executarea ei,
trebuie să producă o dată cu cererea următoarele acte: originalul sentinţei autentificat
în mod convenit sau o copie a acestui original; originalul convenţiei scrise, prin care
părţile se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care
s-au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat.
Condiţiile de regularitate ale sentinţelor arbitrale străine se desprind implicit
din menţionarea cazurilor în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate.
Enumerate limitativ de art. V al Convenţiei de la New York, cazurile de nevaliditate a
sentinţei arbitrale străine sunt următoarele:
a. părţile la convenţia de arbitraj erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de
incapacitate sau că înţelegerea menţionată nu este valabilă în virtutea legii
căreia părţile au subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, în
virtutea legii ţării în care sentinţa a fost dată (par. 1, lit. a);
b. partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată în mod
cuvenit despre desemnarea arbitrilor ori i-a fost imposibil, pentru un alt motiv,
să-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare (par. 1, lit. b);
c. sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în compromis sau care să intre în
prevederile clauzei sau ele conţin hotărâri care depăşesc prevederile
compromisului sau ale clauzei compromisorii (par. 1, lit. c);
d. constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă
cu acordul părţilor sau, în lipsă de convenţie, ea nu a fost conformă cu legea
ţării în care a avut loc arbitrajul (par. 1, lit. d);
e. sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată
de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea cărei, a fost dată
sentinţa (par. 1, lit. e). De asemenea, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe
arbitrale străine vor putea fi refuzate dacă autoritatea competentă a ţării unde
se cere exequatur-ul constată că obiectul diferendului nu este susceptibil de a
fi reglementat pe calea arbitrajului, în conformitate cu legea acestei ţări (par.
2, lit. a);
f. sentinţa este contrară ordinii publice a acestei ţări (par. 2, lit. b).
Prin prisma cazurilor de nevaliditate stabilite de Convenţia de la New York,
rezultă că pentru recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine trebuie
117
întrunite următoarele condiţii: competenţa organului arbitral care a pronunţat sentinţa
să fie conformă cu acordul părţilor exprimat în compromis sau în clauza
compromisorie, în ce priveşte valabila sa învestire şi limitele acestei învestiri;
constituirea organului arbitral şi procedura urmată să fi fost conformă cu acordul
părţilor sau cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul; sentinţa arbitrală să fi devenit
obligatorie pentru părţi, adică susceptibilă de executare de îndată ce a fost pronunţată
şi să nu fie anulată sau suspendată; respectarea dreptului de apărare al părţii împotriva
căreia este invocată sentinţa arbitrală; între părţi să existe reciprocitate; sentinţa
arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoaşterea şi
executarea.
În cazul în care condiţiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancţiunea constă
în refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine în întregul ei.
Convenţia de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare la
regularitatea sentinţelor arbitrale străine. Potrivit art. IX anularea, într-unul din statele
contractante, unei sentinţe arbitrale în temeiul prevederilor Convenţiei nu va constitui
un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt stat contractant decât
dacă anularea a fost pronunţată în statul în care, sau după legea cărui, sentinţa a fost
dată. Prin circumscrierea sferei, motivele pentru care se poate cere anularea unei
sentinţe arbitrale sunt următoarele: nevaliditatea convenţiei de arbitraj (par. 1, lit. a);
nerespectarea dreptului de apărare (par. 1, lit. b); depăşirea dispoziţiilor convenţiei de
arbitraj (par. 1, lit. c); constituirea nevalabilă a tribunalului arbitral sau nerespectarea
procedurii de arbitraj stabilită prin acordul părţilor, ori în lipsa unei înţelegeri, prin
dispoziţiile acesteia (par. 1, lit. d).
Între cauzele de refuz ale recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale, art. IX
nu menţionează şi ordinea publică. În consecinţă, anularea sentinţei de arbitraj, în
statul de origine, pentru nesocotirea regulilor sale de ordine publică, nu este de natură
să împiedice recunoaşterea şi executarea ei într-o altă ţară, în care ordinea publică nu
ar fi încălcată.

118
BIBLIOGRAFIE

- Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului


internaţional, 2 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, 1987;
- Mircea N. Costin, Seergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, 2
volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, 1995;
- Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, volumul I, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2006;
- Ioan Macovei, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea,
Iaşi, 1987;
- Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi, 1980;
- Ioan Macovei, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul internaţional al
afacerilor, Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1999;
- Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura EDP,
Bucureşti, 1983;
- Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, 2 volume,
Editura Actami, Bucureşti, 1995, 1996.

119