Dreptul Comertului International

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
NOTE DE CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂTUL LA DISTANŢĂ

ANUL IV, SEMESTRUL II
Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN
Bucureşti
2021
1
CUPRINS
Unitatea nr. 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERȚULUI

INTERNAȚIONAL.
1. Aspecte prealabile
2. Definiția dreptului comerțului internațional
3. Conținutul dreptului comerțului internațional
4. Obiectul dreptului comerțului internațional
5. Particularitățile raportului de drept al comerțului internațional
5.1. Comercialiatea
5.2. Internaționalitatea
6. Metoda de reglementare a dreptului comerțului internațional
7. Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional
7.1. Principiul libertății comerțului
7.2. Principiul concurenței loiale
7.3. Principiul libertății convențiilor
8. Delimitarea dreptului comerțului internațional de alte ramuri de drept
8.1. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial
8.2. Dreptul comerțului internațional și dreptul civil
8.3. Dreptul comerțului internațional și dreptul procesual civil
8.4. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional privat
8.5. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional public
9. Sarcină de lucru
10. Teste de autoevaluare
11. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
12. Bibliografie minimală
Unitatea nr. 2: IZVOARELE și CODIFICAREA DREPTULUI COMERȚULUI

INTERNAȚIONAL.
1. Aspecte generale
2. Izvoarele interne
2.1. Legea
2.2. Jurisprudența
3. Izvoarele internaționale
3.1. Convențiile internaționale
3.1.1. Convențiile multilaterale
3.1.2. Convențiile bilaterale
3.1.3. Clauzele esențiale ale înțelegerilor comerciale
3.2. Uzanțele comerciale internaționale
3.2.1. Noțiune
3.2.2. Obișnuintele stabilite între părțile contractante
3.2.3. Clasificarea uzanțelor
3.2.4. Natura juridică a uzanțelor comerciale
3.2.5. Ragimul uzanțelor în dreptul român
3.2.6. Forme ale uzanțelor comerciale
3.2.7. Aplicarea uzanțelor comerciale
3.2.8. Rolul uzanțelor comerciale
3.2.9. Probleme conflictuale
4. Codificarea dreptului comerțului internațional
2
Unitatea nr. 3: PARTICIPANȚII LA ACTIVITATEA DE COMERȚ INTERNAȚIONAL.
1. Categorii de participanți
2. Statul și organizațiile neguvernamentale
2.1. Statul
2.2. Organizațiile neguvernamentale
2.3. Sarcină de lucru
2.4. Teste de autoevaluare
2.5. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
3. Comerciantul persoană fizică
3.1. Noțiuni introductive
3.2. Forme de manifestare
3.3. Condițiile impuse pentru dobândirea calității de comerciant de către o
persoană fizică
3.4. Dovada și încetarea calității de comerciant
3.5. Capacitatea persoanei fizice de a fi profesionist comerciant. Incapacitățile
3.6. Incompatibilități, decăderi, interdicții și autorizarea administrativă prealabilă
privind exercitarea activității comerciale
3.7. Obligațiile comercianților
3.7.1. Registrul comerțului
3.7.2. Ținerea constabilității activității comerciale
3.7.3. Exercitarea activității comerciale în limitele concurenței licite.
3.8. Auxiliarii comercianților
3.9. Activitatea comercială a persoanelor fizice române în străinătate
3.10. Activitatea comercială a persoanelor fizice străine în România
3.11. Întreprinderea
3.11.1. Noțiune
3.11.2. Caracterele întreprinderii
3.11.3. Formele întreprinderii
A. Întreprinderea economică (comercială)
B. Întreprinderea civilă
3.12. Fondul de comerț
3.12.1. Noțiune
3.12.2. Caracteristicile fondului de comerț
3.12.3. Delimitarea noțiunii de fond de comerț
3.12.4. Natura juridică a fondului de comerț
3.12.5. Elementele fondului de comerț
A. Elementele incorporale ale fondului de comerț
A.1. Firma
A.2. Emblema
A.3. Clientela și vadul commercial
A.4. Drepturile de proprietate industrială
A.5. Drepturile de autor
A.6. Regimul creanțelor și datoriilor
B. Elementele corporale ale fondului de comerț
B.1. Bunurile imobile
3
B.2. Bunurile mobile corporale.
3.12.6. Apărarea fondului de comerț
3.12.7. Actele juridice privind fondul de comerț
A. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț
B. Transmiterea fondului de comerț ca aport în societatea
comercială
C. Locațiunea fondului de comerț
D. Garanția reală asupra fondului de comerț
4. Societățile comerciale române
4.1. Considerații generale
4.2. Originea și evoluția societăților comerciale
4.3. Reguli comune aplicabile oricărei societăți comerciale
4.3.1. Formele societăților comerciale
4.3.2. Etapele înființării societății comerciale
4.3.3. Elementele specifice ale contractului de societate
A. Aportul asociaților.
B. Intenția asociaților de a constitui societatea și de a desfășura în
comun activități comerciale
C. Participarea la împărțirea beneficiilor și pierderilor
4.3.4. Constituirea societăților comerciale
4.3.4.1. Actele constitutive ale societăților comerciale
A. Contractul de societate
A.1. Condițiile de fond ale contractului de societate
A.2. Condițiile de formă ale contractului de societate
A.3. Cuprinsul contractului de societate
B. Statutul societății
4.3.4.2. Formalitățile necesare constituirii societăților comerciale
A. Întocmirea actelor constitutive
B. Înmatricularea și autorizarea funcționării societății
comerciale
B.1. Înmatricularea (înregistrarea) societății în registrul
comerțului
B.2. Autorizarea funcționării societății
B.3. Publicitatea privind constituirea societății și
înscrierea fiscală a societății comerciale
4.3.4.3. Înființarea sucursalelor și filialelor unei societății
A. Regimul juridic al sucursalelor și filialelor
B. Condițiile necesare înființării sucursalelor și filialelor
4.3.4.4. Personalitatea juridică a societății comerciale
A. Atributele de identificare a societății
A.1. Firma societății
A.2. Sediul societății
A.3. Naționalitatea societății
B. Voința societății
C. Capacitatea juridică a societății
D. Patrimoniul societății
E. Efectele juridice ale calității de persoană juridică a
societății
4
4.3.4.5. Sarcină de lucru
4.3.4.6. Teste de autoevaluare
4.3.4.7. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
4.3.5. Funcționarea societăților comerciale
4.3.5.1. Adunarea generală
A. Felurile adunării generale
A.1. Adunarea ordinară
A.2. Adunarea extraordinară
A.3. Adunarea specială
B. Convocarea adunării generale
C. Ședința adunării generale
D. Hotărârile adunării generale
4.3.5.2. Administrarea și conducerea societăților
A. Statutul juridic al administratorilor
B. Reguli speciale privind pluralitatea administratorilor
C. Răspunderea administratorilor
C.1. Răspunderea civilă a administratorilor
C.2. Răspunderea penală a administratorilor
4.3.5.3. Controlul gestiunii societăților
A. Cenzorii
B. Auditorii financiari
C. Controlul asociaților asupra gestiunii societății
4.3.6. Modificarea societăților comerciale
4.3.6.1. Condițiile generale ale modificării actului constitutiv al
societății
A. Actul de modificare a actului constitutiv
B. Forma actului de modificare a actului constitutiv
C. Înregistrarea și publicarea actului modificator
D. Dreptul de opoziție la modificarea actului constitutiv al
societății
E. Dreptul asociaților de a se retrage din societate
4.3.6.2. Principalele cazuri de modificare a societății
A. Majorarea capitalului social
B. Reducerea capitalului social
C. Prelungirea duratei societății
D. Fuziunea și divizarea societăților
E. Schimbarea formei societății
4.3.7. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale
4.3.7.1. Dizolvarea societăților
A. Cauzele generale (tradiționale) de dizolvare a
societăților
B. Cauzele de dizolvare-sancțiune a societăților
C. Căile dizolvării societății
D. Efectele dizolvării societății
4.3.7.2. Lichidarea societăților
5
A. Principiile generale ale lichidării societăților
B. Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a
societății
C. Statutul lichidatorilor
D. Lichidarea activului și pasivului societății
E. Drepturile asociaților cuvenite din lichidarea societății
F. Închiderea lichidării societății
4.4. Reguli speciale aplicabile fiecărei forme de societate
4.4.1. Societatea în nume colectiv
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în nume colectiv
C. Funcționarea societății în nume colectiv
D. Dizolvarea și lichidarea societății în nume colectiv
4.4.2. Societatea în comandită simplă
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în comandită simplă
C. Funcționarea societății în comandită simplă
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită simplă
4.4.3. Societatea pe acțiuni
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății pe acțiuni
B.1. Actele constitutive ale societății pe acțiuni
B.2. Modalitățile de constituire a societății pe acțiuni
B.3. Formalitățile necesare constituirii societății pe acțiuni
C. Funcționarea societății pe acțiuni
C.1. Acțiunile emise de societate
C.2. Adunarea generală a acționarilor
C.3. Administrarea și conducerea societății pe acțiuni
C.4. Controlul gestiunii societății pe acțiuni
C.5. Obligațiunile emise de societatea pe acțiuni
C.6. Registrele societății pe acțiuni
C.7. Situațiile financiare. Profitul și dividendele. Fondul de rezervă
D. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni
4.4.4. Societatea în comandită pe acțiuni
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în comandită pe acțiuni
C. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni
4.4.5. Societatea cu răspundere limitată
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății cu răspundere limitată
C. Funcționarea societății cu răspundere limitată
C.1. Adunarea generală a asociaților
C.2. Administratorii societății
C.3. Controlul gestiunii societății cu răspundere limitată
C.4. Registrele societății cu răspundere limitată
C.5. Situația financiară anuală. Profitul și dividendele. Fondul de
rezervă.
6
C.6. Interdicția emiterii unor titluri de valoare negociabile
C.7. Transmiterea părților sociale
C.8. Retragerea asociatului din societate
C.9. Excluderea asociatului din societate
C.10. Modificarea numpărului asociaților în societatea cu
răspundere limitată
D. Dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată
4.4.6. Sarcină de lucru
4.4.7. Testele de autoevaluare
4.4.8. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
5. Societatea comercială română constituită cu participare străină
5.2. Principiile care guvernează activitatea investitorului străin în România
5.3. Garanții pentru investitorii străini
5.4. Dispoziții privind înregistrarea societăților comerciale cu participare străină
6. Societățile cooperative
6.1. Noțiune
6.2. Principiile activității cooperației
6.3. Formele societății cooperatiste
Unitatea nr. 4: ACTIVITATEA INTERNAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE.
2. Structuri exterioare ale societăților comerciale
2.1. Filialele societăților comerciale străine
A. Precizări prealabile
B. Regimul juridic al filialei
2.2. Sucursalele societăților comerciale străine
B. Regimul juridic al sucursalei
2.3. Reprezentanțele societăților comerciale străine
B. Regimul juridic al reprezentanței
C. Statutul personalului reprezentanței
D. Modificarea autorizației și încetarea funcționării reprezentanței
3. Integrarea societăților comerciale
3.1. Trustul
3.2. Concernul
3.3. Holdingul
3.4. Grupul european de interes economic
A. Regimul juridic al grupului
4. Societățile transnaționale
4.1. Precizări prealabile
7
4.2. Regimul juridic al societăților transnaționale
Unitatea nr. 5: REGULI COMUNE APLICABILE CONTRACTELOR DIN COMERȚUL

INTERNAȚIONAL.
1. Aspecte prealabile. Noțiune

2. Clasificarea contractelor
3. Formarea contractelor de comerț internațional
3.1. Operațiuni precontractuale
3.2. Negocierea contractelor
3.3. Mecanismul formării contractelor
3.3.1. Cererea de ofertă
A. Noțiune, rol, delimitare
B. Exteriorizarea cererii de ofertă
C. Conținutul cererii de ofertă
D. Soluționarea cererii de ofertă
3.3.2. Oferta de a contracta
A. Noțiune
B. Exteriorizarea ofertei
C. Formele ofertei
C.1. Oferta facultativă
C.2. Oferta fermă
3.3.3. Acceptarea ofertei
A. Noțiunea „acceptării ofertei”
B. Exteriorizarea acceptării
C. Condițiile acceptării ofertei
D. Calculul termenului de acceptare
E. Acceptarea tardivă
F. Retragerea acceptării
3.3.4. Comanda – Confirmarea de comandă
3.3.5. Răspunderea părților în perioada negocierii
A. Răspunderea pentru negocierea cu rea-credință
B. Răspunderea pentru utilizarea de informații în detrimentul
partenerului
3.4. Încheierea contractelor
3.4.1. Elementele contractului
3.4.2. Momentul încheierii contractului
A. Încheierea contractului între prezenți
B. Încheierea contractului între absenți
3.4.3. Locului încheierii contractului
A. Determinarea locului încheierii contractului
B. Locul încheierii contractului în dreptul român
C. Determinarea ulterioară a unor elemente ale contractului
3.5.1. Noțiunea de „formă”
3.5.2. Aplicarea principiului consensualismului
8
3.5.3. Condiții speciale de formă
3.5.4. Modalitățile formei scrise
3.5.5. Modalitățile simplificate de încheiere a contractului
A. Contractele-cadru
B. Contractele de adeziune
C. Contractele tip
D. Condițiile generale
3.5.6. Limba contractului
3.6. Încheierea contractului prin mijloace electronice
3.6.1. Părțile contractante
3.6.2. Regimul înscrisurilor sub formă electronic
3.6.3. Acceptarea expresă
3.6.4. Acceptarea tacită
3.6.5. Validitatea, efectele și proba contractului
4. Conținutul contractelor de comerț internațional
4.1. Clasificarea clauzelor contractual
4.2. Clauzele generale în contractele de comerț internațional
4.3. Clauzele specifice în contractele de comerț internațional
4.4. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor
A. Noțiune, categorii.
B. Mijloace juridice de prevenire sau atenuare a riscurilor
C. Clasificarea clauzelor asigurătorii
4.5. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare
A. Clauza aur
B. Clauzele valutare
C. Clauza de opțiune a locului de plată
D. Clauza de opțiune a monedei de plată
4.6. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
A. Clauzele de revizuire a prețului
B. Clauzele de postcalculare a prețului
4.7. Clauze de adaptare a contractelor
A. Clauza ofertei concurente
B. Clauza clientului celui mai favorizat
C. Clauza de hardship
D. Clauza de forță majoră
E. Clauze preventive față de măsurile de protecție a concurenței
4.8. Clauze de extindere a raporturilor contractuale
A. Denumire, formă, categorii
B. Promisiunea unilateral de a contracta
C. Clauza primului refuz
D. Pactul de preferință
5. Interpretarea și efectele contractelor de comerț internațional
5.1. Principiile aplicabile interpretării contractelor
A. Principiul bunei-credințe
B. Principiul loialității în raporturile dintre părți
9
C. Principiul cooperării părților contractante
5.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor
A. Interpretarea după voința concordantă a părților
B. Interpretarea sistematică a clauzelor contractului
C. Interpretarea clauzelor indoielnice
D. Interpretarea contractelor prin reguli subsidiare
E. Interpretarea clauzelor tacite care completează contractul
F. Interpretarea contractelor încheiate pe bază de clauze prestabilite
G. Interpretarea contractului redactat în mai multe versiuni
5.3. Efectele contractelor de comerț internațional
5.3.1. Efectele generale ale contractelor
A. Forța obligatorie a contractului
B. Relativitatea efectelor contractului
5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
A. Excepția de neexecutare a contractului
B. Rezoluțiunea contractului
C. Rezilierea contractului
D. Riscul contractului
Unitatea nr. 6: PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –

CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI, conform CONVENȚIEI DE
LA VIENA (1980).
1. Noțiune. Regim juridic.

2. Caractere juridice
3. Domeniul de aplicare a Convenției de la Viena
4. Formarea contractului
4.1. Oferta de a contracta
4.2. Acceptarea ofertei
4.3. Încheierea contractului
4.4. Forma contractului
4.5. Proba contractului
5. Efectele contractului
5.1. Obligațiile vânzătorului
A. Predarea mărfii
B. Remiterea documentelor referitoare la marfă
C. Conformitatea mărfii
D. Garanția pentru evicțiune
5.2. Obligațiile cumpărătorului
A. Plata prețului
B. Preluarea mărfii predate
5.3. Transmiterea proprietății și a riscurilor
6. Răspunderea în vânzarea internațională
6.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract
de către vânzător
A. Executarea obligațiilor contractuale
10
6.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din
partea cumpărătorului
A. Executarea obligațiilor contractual
7. Alte aspecte ale vânzării internaționale
7.1. Excepția de neexecutare a contractului
7.2. Rezoluțiunea contractului
7.3. Daune-interese
7.4. Dobânzile
7.5. Exonerarea de răspundere
7.6. Conservarea mărfurilor
Unitatea nr. 7: PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –

CONVENȚIA PRIVIND PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII
INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI, de la NEW YORK (1974).
1. Aspecte prelalabile
2. Domeniul de aplicare a Convenției de la New York
3. Reglementarea termenului de prescripție
3.1. Durata termenului de prescripție
3.2. Începutul cursului prescripției
3.3. Încetarea curgerii termenului de prescripție
A. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductive al oricărei procedure
împotriva debitorului
B. Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act ce are efect întreruptiv de
prescripție conform legii statului unde debitorul își are sediul
C. Recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditori
D. Modificarea termenului de prescripție
E. Efectele expirării termenului de prescripție
F. Calcularea termenului de prescripție
Unitatea nr. 8: ARBITRAJUL ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL.
1. Considerații generale asupra arbitrajului internațional

1.1. Noțiune
1.2. Caracterele arbitrajului
1.3. Natura juridică a arbitrajului
1.4. Formele arbitrajului
A. Arbitrajul ocazional și arbitrajul instituțional
B. Arbitrajul în drept și arbitrajul în echitate
2. Convenția de arbitraj
11
2.1. Noțiune.
2.2. Natura juridică a convenției de arbitraj
2.3. Condițiile de formp și de fond
A. Condiții de formă
B. Condiții de fond
2.4. Efectele convenției de arbitraj
A. Efecte de natură contractuală
B. Efecte de natură procedurală
2.5. Legea aplicabilă convenției de arbitraj
3. Tribunalul arbitral
3.1. Persoanele care pot avea calitatea de arbitri
3.2. Numărul arbitrilor
3.3. Constituirea tribunalului arbitral
3.4. Revocarea, recuzarea, abținerea și înlocuirea arbitrilor
3.5. Răspunderea arbitrilor
4. Procedura arbitrală
4.1. Regulile aplicabile procedurii arbitrale
4.2. Cererea de arbitrare
4.3. Întâmpinarea
4.4. Cererea reconvențională
4.5. Pregătirea litigiului
4.6. Luarea măsurilor asiguratorii
4.7. Dezbaterea litigiului
5. Hotărârea arbitrală
5.1. Noțiunea de „hotărâre arbitrală”
5.2. Deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale
5.3. Comunicarea hotărârii arbitrale
5.4. Completarea și rectificarea hotărârii arbitrale
5.5. Efectele hotărârii arbitrale
5.6. Desființarea hotărârii arbitrale
6. Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine
6.1. Efectele hotărârilor arbitrale străine
6.2. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul
convențional
A. Reglementări ale Convenției de la New York din 1958
B. Reglementări ale Convenției de la Geneva din 1961
C. Reglementări ale Convenției de la Washington din 1965
6.3. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul român
12
Unitatea nr. 1:
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL.
2. Definiția dreptului comerțului internațional
3. Conținutul dreptului comerțului internațional
4. Obiectul dreptului comerțului internațional
5. Particularitățile raportului de drept al comerțului internațional
5.1. Comercialiatea
5.2. Internaționalitatea
6. Metoda de reglementare a dreptului comerțului internațional
7. Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional
7.1. Principiul libertății comerțului
7.2. Principiul concurenței loiale
7.3. Principiul libertății convențiilor
8. Delimitarea dreptului comerțului internațional de alte ramuri de drept
8.1. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial
8.2. Dreptul comerțului internațional și dreptul civil
8.3. Dreptul comerțului internațional și dreptul procesual civil
8.4. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional privat
8.5. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional public
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL: 3 ore.
OBIECTIVE SPECIFICE:
La finalizarea unității de învățare, studentul va putea să:
 Să cunoască și să înțeleagă noțiunea, obiectul și metoda de reglementare a

dreptului comerțului internațional.
 Să cunoască care sunt principiile fundamentale ale dreptului comerțului
internațional.
 Să cunoască care sunt particularitățile raportului de drept al comerțului
internațional.
 Să delimiteze dreptul comerțului internațional de alte ramuri de drept.
13
1. Aspecte prealabile.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de comerț provine din denumirea

latină comercium, care prin juxtapunerea cuvintelor cum și merx, exprimă ideea
de operațiuni cu marfă.
Conceptul de comerț internațional prezintă un dublu sens: unul restrâns sau tradițional și
unul larg sau modern.
În sens restrâns, comerțul internațional include operațiuni de export și import de

mărfuri și servicii, pe care le desfășoară persoane fizice sau juridice dintr-un stat cu partenerii
străini. Persoanele angrenate în astfel de operațiuni dobândesc calitatea de subiecte ale
dreptului comerțului internațional.
După cum se poate observa, comertul international nu privește doar operatiunile de
import/export de mărfuri, ci și pe cele de lucrări și servicii.
Elementul de extraneitate va privi, de regulă, nationalitatea persoanelor, dar poate privi
și bunurile care se află in tranzit.
Comerțul internațional se situează în faza de distribuție a mărfurilor, înfăptuind legătura
în producție și consumație. În această accepțiune, instrumentele juridice prin care se realizează
operațiunile de comerț internațional sunt contractele clasice și, în special, contractul de vânzare
internațională.
În sens larg, comerțul internațional cuprinde operațiunile propriu-zise (care sunt

incluse în accepțiunea strico sensu a comerțului internațional), precum și operațiunile de
cooperare economică și tehnico-științifică internațională.
În condițiile actuale, comerțul tradițional, sub forma exportului sau importului de mărfuri,
nu mai constituie principala modalitate a schimburilor economice cu străinătatea. Relațiile
economice internaționale cunosc o multitudine de forme, noi și moderne, care sunt în continuă
transformare. Ele depășesc cadrul schimburilor comerciale clasice, fiind create de cooperarea
economică și tehnico-științifică internațională.
Cooperarea economică internatională este un ansamblu de relații de conlucrare intre

două sau mai multe persoane fizice sau/și juridice (subiecte de drept) apartinând unor state
diferite, care nu implică in mod necesar un transfer de marfă sau o executare de lucrări sau
prestare de servicii peste frontiere, ci au ca scop realizarea, prin eforturi comune ale
partenerilor, a unor operațiuni conexe celor de comerț international propriu-zis eșalonate, de
regulă, pe perioade de timp determinate in domeniul producției sau in afara sferei productive,
dar in scopul obținerii unor avantaje reciproce.
Profitul obtinut din activitătile lucrative se va împărti, la fel ca activitatea, între
participantii la cooperare în functie de aportul fiecăruia la acea activitate.
Din perspectivă contractuală, această formă de colaborare se concretizează, de regulă,

la nivelul relaliilor dintre persoanele fizice sau juridice din state diferite prin:
14
 contractul de cooperare economică internatională, atunci când imbracă o formă exclusiv
contractuală;
 contractul de constituire a unei societăti comerciale, atunci când forma juridică este
contractuală, dar și institutională, in sensul că se creează sau se modifică o persoană
juridică.
Spre exemplu, o societate din Polonia incheie cu o societate din Romania un contract de
asociere in participațiune. Societatea din Polonia aduce materia primă care este prelucrată in
România de către societatea care are sediul aici.
Un alt exemplu ar putea fi reprezentat de schimbarea actionariatului unei societăti, in
sensul că o persoană fizică sau juridică străină cumpără actiuni la o societate pe actiuni
română.
Așadar, importanța relațiilor economice internaționale impune ca desfășurarea lor să

se facă numai în cadrul unei anumite reglementări. În mod corespunzător, normele dreptului
comerțului internațional oferă instrumentele și mijloacele necesare, asigurând stabilirea
raporturilor juridice.
Relațiile comerciale internaționale sunt reglementate, după caz, de norme de drept
roman, de norme de drept ale diferitelor state străine și de norme de drept uniforme.
2. Definiția dreptului comerțului internațional.
Dreptul comerțului internațional reprezintă un ansamblu de norme juridice

care reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la comerţul
internaţional.
Raporturile juridice ale comerțului se stabilesc între persoane fizice și persoane

juridice.
Deosebit de complexe, raporturile juridice ale comerțului internațional pot fi
grupate în mai multe categorii:
a) Raporturi juridice care se stabilesc între state suverane și egale în drepturi, între state și
organizații neguvernamentale sau între organizații interstatale, având capacitate de
drept internațional.
Configurate în sfera economicului, aceste raporturi interstatale se include în sfera de
reglementare a dreptului internațional public.
b) Raporturi juridice care se stabilesc între state suverane și comercianți (profesioniști, în
accepțiunea noului Cod civil), persoane fizice sau persoane juridice.
Referindu-se la politicile comerciale, financiar valutare și vamale ale statelor, aceste
raporturi se individualizează prin subordonarea comercianților (profesioniștilor) față de
organele competente din fiecare stat.
Acestea sunt, așadar, raporturi de drept constituțional, de drept administrativ, financiar
sau vamal.
c) Raporturi juridice care se stabilesc între stat și subiecte de drept privat străine. Acestea
sunt raporturi patrimoniale semiinternaționale și se realizează în baza acordurilor de
15
investiții străine și a contractelor de concesiune. Ele sunt cuprinse în sfera de
reglementare a dreptului internațional aplicabil, care se completează cu anumite reguli
de drept public.
d) Raporturi juridice care se stabilesc între comercianți (profesioniști) persoane fizice și
persoane juridice din diferite state, în calitate de participanți nemijlociți la activitatea de
comerț internațional. Aceste raporturi sunt patrimoniale sau personal nepatrimoniale și
se caracterizează prin egalitatea juridică a părților. Ele sunt supuse normelor dreptului
civil, dreptului comerțului internațional, în conformitate cu distincțiile existente în
sistemele juridice naționale.
3. Conținutul dreptului comerțului internațional.
Dreptul comerțului internațional este format, în principal, de norme de drept

material. Ele sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern „subsumate
materiei prin specificul reglementării” și norme materiale uniforme.
În conținutul dreptului comerțului internațional se regăsesc norme juridice din mai multe
ramuri de drept, și îndeosebi, de drept comercial, drept civil și drept procesual civil. În cazul în
care nu există reglementări speciale, aceste nome reprezintă dreptul comun în materie.
Pe lângă reglementările care formează un cadru juridic general, dreptul comerțului

internațional cuprinde și norme din alte ramuri.
În anumite situații, relațiile dintre părți vor fi supuse normelor care aparțin dreptului
constituțional, dreptului administrativ, dreptului financiar, valutar și vamal, dreptului muncii,
dreptului proprietății intelectuale, dreptului penal sau dreptului internațional public.
4. Obiectul dreptului comerțului internațional.
Obiectul dreptului comerțului internațional este constituit din raporturile

juridice, care au atât caracter comercial, cât și caracter internațional.
În configurarea obiectului, comercialitatea și internaționalitatea sunt elemente proprii și

esențiale.
Prin esența lor, raporturile juridice de comerț internațional sunt patrimoniale.
Mai mult, unele drepturi referitoare la atributele de identificare a persoanelor, care, sunt
personale-nepatrimoniale în dreptul comun, devin patrimoniale în relațiile comerciale
internaționale. Spre exemplu, încălcarea drepturilor privind forma numelui comercial, emblemei
sau sediului comercial va fi apărată printr-o acțiune patrimonială.
5. Particularitățile raportului de drept al comerțului internațional.
Astfel cum am precizat, raporturile juridice de comerţ internaţional se caracterizează

prin prezenţa concomitentă a două trăsături, şi anume comercialitatea şi
internaţionalitatea.
16
5.1. Comercialitatea.
Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.

Caracterul comercial individualizează raportul juridic care rezultă din acte sau
fapte de comerț.
Determinarea noțiunii de comercialitate presupune întotdeauna o calificare. Operațiunea
calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat, în conformitate cu anumite criterii.
În definirea comercialității sunt cunoscute două concepții specifice: concepția subiectivă

și concepția obiectivă.
a) Concepția subiectivă.
Concepția subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul juridic.
Potrivit aceste concepții, operațiunile efectuate de un comerciant în exercițiul
profesiei sale sunt socotite acte sau fapte comerciale.
Comercialitatea coboară de la persoană la actul sau faptul juridic.
În aprecierea actelor subiective de comerț se ține seama numai de calitatea de
comerciant. Persoana care exercită acte de comerț are o anumită condiție socială. În
consecință, reglementările aplicabile formează un drept profesional, un drept al comercianților.
Calitatea de comerciant determină o prezumție legală de comercialitate. Prezumția
are caracter relativ, putând fi înlăturată de persoana interesată prin administrarea probei
contrare. Această posibilitate este însă limitativă, fiind admisă numai atunci când actul sau
faptul juridic are o natură esențial civilă sau natura civilă rezultă din însuși cuprinsul operațiunii.
De exemplu, actele sau faptele juridice referitoare la gospodăria și familia comerciantului.
b) Concepția obiectivă.
Concepția obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică activitatea
comercială.
Conform acestei concepții, actele și faptele de comerț sunt operațiunile pe care
legea le determină ca atare, indiferent de calitatea și voința părților.
Comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană.
În aprecierea actelor obiective de comerț se ține seama de operațiunile juridice în sine.
Cerințele activității comerciale au impus reglementarea unei categorii distincte de acte. Ca
urmare, reglementările existente constituie un cod al comerțului. Regulile speciale aplicabile
acestor acte nu depind de calitatea autorului lor.
Actele sau faptele obiective de comerț nu sunt definite, ci numai enumerate. Caracterul
comercial al actelor și faptelor juridice decurge din elementele lor intriseci, configurate de natura
sau de forma operațiunii. De exemplu, cumpărarea de bunuri spre revânzare sau cambia.
5.2. Internaţionalitatea.
Raporturile juridice de comerţ internaţional au ca element specific faţă de

raporturile juridice interne, un element de extraneitate sau de internaţionalitate.
17
Internaţionalitatea, în sensul dreptului comerţului internaţional, are o accepţie deosebită.
Astfel, este necesară existenţa unui element de extraneitate suficient de
caracterizat, de calificat şi de puternic, încât să dea naştere la un conflict pozitiv de legi,
adică să se facă susceptibil de a fi cârmuit de două sau mai multe sisteme de drept.
Condiţia de internaţionalitate pentru a fi îndeplinită este necesar ca într-un raport juridic

părţile, persoane fizice sau juridice, să aibă domiciliul, respectiv sediul, în străinătate sau
localizarea obligaţiei să se afle pe teritoriul unui stat străin.
6. Metoda de reglementare a dreptului comerțului internațional.
Prin specificul sau prin complexitatea raporturilor juridice reglementate,

metodele de reglementare in dreptul comertului internațional pot fi sintetizate
după cum urmează:
 În raporturile juridice comerciale internaționale este caracteristică poziția de egalitate

juridică a părților;
 În aceste raporturi, statul acționează ca subiect de drept privat de iure gestionis, adică
pe poziție de egalitate juridică cu celalată parte, care poate fi o persoană fizică sau
juridică ce aparține unui alt stat.
Așadar, prin metoda de reglementare, ca și prin elementele caracteristice, dreptul

comerțului internațional cuprinde preponderant norme de drept privat.
Subliniem și faptul că: în organizarea și desfășurarea relațiilor comerciale internaționale,

statul nu acționează numai în calitate de subiect de drept privat, ci și în calitate de subiect al
puterii publice, ius imperii, când reglementează anumite politici financiare sau vamale.
7. Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional.
Raporturile dintre participanții la activitatea de comerț internațional se desfășoară

în conformitate cu politicile comerciale ale statelor.
Reglementările aplicabile în materie formează un cadru juridic, a cărui coerență
și certitudine este asigurată de un număr de principii.
Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional sunt următoarele:

 principiul libertății comerțului;
 principiul protecției concurenței loiale;
 principiul libertății convențiilor.
7.1. Principiul libertății comerțului.
Principiul libertății comerțului reprezintă o cerință fundamentală, care asigură

participarea activă și neîngrădită la schimburile internaționale de mărfuri și
servicii.
18
Libertatea comerțului dă expresie și facilitează existență economiei de piață.
În contextul relațiilor economice, principiul libertății comerțului este consacrat de
Constituția României din 1991, revizuită în 2003. Prin textul art. 135 alin. (2) lit. a) se prevede că
statul trebuie să asigure libertatea comerțului, pe baza egalității de șanse a comercianților.
În acțiunea de promovare a libertății comerțului, mijloacele concrete de manifestare sunt
configurate de politica statului, care urmărește să creeze un cadru favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producție.
Principiul libertății comerțului se exprimă în posibilitatea, recunoscută prin lege,

persoanelor fizice și juridice de a fi subiecte ale dreptului comerțului internațional. Pentru
exercitarea comerțului se cere ca persoanele să aibă calitatea de comerciant și obiectul de
activitate să prevadă efectuarea de acte de comerț internațional.
Datorită caracterului său de generalitate, principiul libertății comerțului se aplică în
materia investițiilor străine și a licențelor de export și import.
Libertatea comerțului, fiind un principiu de drept internațional public, nu exclude

controlul statului. Activitatea participanților la raporturile de comerț internațional este
controlată de către stat prin mijloace financiar-bancare.
Intervenția statului se realizează, în condițiile legii, prin intermediul taxelor, impozitelor și
a licențelor de export-import.
7.2. Principiul concurenței loiale.
În cadrul relațiilor comerciale, principiul liberei concurențe se aplică între

persoanele care exercită o activitate asemănătoare.
Concurența este o confruntare sau o competiție între comercianți, exercitată în

domeniile deschise pieței, pentru atragerea și menținerea clientelei, în scopul obținerii de
profituri. Libertatea concurenței reprezintă o premisă a dezvoltării relațiilor comerciale, o
garanție a progresului.
În funcție de mijloacele folosite, concurența poate fi loială sau neloială.

Concurența loială se exercită în limita uzanțelor comerciale oneste. În desfășurarea
relațiilor comerciale internaționale, concurența loială îndeplinește mai multe funcții. Dintre
ele definitorii sunt următoarele:
 funcția de garanție a economiei de piață;
 funcția de facilitare a liberei circulații a mărfurilor și serviciilor;
 funcția de stimulare a inițiativei participanților la activitatea de comerț înternațional.
Principiul concurenței are un rol determinant în stabilirea prețului mărfurilor.

În confruntarea comercianților, raporturile reale dintre produsele și serviciilor oferite pe
piață consumatorilor, permit fixarea unor prețuri corespunzătoare, care împiedică realizarea
profiturilor de monopol.
19
Reglementările aplicabile concurenței comerciale se impart în două categorii principale.
Ele privesc restricțiile impuse concurenței și reprimarea concurenței neloiale.
Restricțiile impuse concurenței urmăresc să apere existența liberei concurențe, prin
suprimarea practicilor monopoliste, împiedicând folosirea abuzivă a puterii economice.
Recurgând la practice restrictive de concurență, comercianții competitivi pot acapara piața într-
un domeniu al producției de mărfuri sau prestațiilor de servicii, perturbând mecanismele
economiei de piață.
Principalele forme ale practicilor monopoliste sunt înțelegerile anticoncurențiale, abuzul
de poziție dominant și concentrarea de întreprinderi.
Concurența neloială reprezintă încălcarea obligației de respectare a procedurilor

oneste sau corecte în exercitarea unei activități comerciale sau industriale.
Actele și faptele de concurență neloială presupun folosirea unor mijloace reprobabile în
activitatea comercială și utilizarea unor modalități discutabile în atragerea clientelei.
Reprimarea concurenței neloiale urmărește să asigure o folosire corectă a libertății de
concurență prin sancționarea actelor abuzive.
Prin sancționarea concurenței neloiale se asigură buna desfășurare a comerțului și
industriei, ocrotindu-se interesele generale ale societății.
7.3. Principiul libertății convențiilor.
Voința juridică a participanților la raporturile de comerț internațional se exprimă,

în principal, prin intermediul contractelor.
Puterea de decizie a părților în contractele comerciale internaționale este configurată de

principiul libertății convențiilor.
Principiul libertății convențiilor înseamnă că o parte se obligă prin manifestarea

propriei voințe numai la ceea ce accept și doar în măsura în care dorește.
În dreptul nostru, principiul libertății convențiilor este consacrat de art. 969 din Codul
civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Aceste dispoziții ale dreptului comun, datorită caracterului lor general, completează și
reglementările în comerțul internațional.
Părțile sunt libere să încheie, prin voința lor, orice fel de contracte de comerț
internațional, să aleagă partenerul contractual, să negocieze condițiile de contractare, să
determine clauzele contractului, efectele pe care le vor produce și, de asemenea, să modifice
ori să stingă obligațiile contractuale. Tot prin acordul lor, părțile au vocația să desemneze legea
care va guverna condițiile de fond și efectele contractului, precum și posibilitatea să opteze în
favoarea unei anumite jurisdicții.
În operațiunile de comerț internațional, liberatatea contractuală a părților prezintă

accepțiuni diferite, care pot fi grupate în două concepții: una subiectivă și alta obiectivă.
20
După concepția subiectivă, se susține că izvorul principal al drepturilor și obligațiilor
stipulate prin contractul de comerț internațional constă în acordul de voință al părților. Puterea
creatoare a voinței părților contractante este independent de orice referire la o lege determinată,
care să-I confere validitate. Ca atare, părțile au posibilitatea să sustragă contractul lor de sub
incidența oricărei legislații naționale.
După concepția obiectivă, se consideră că legea este prioritară față de voința părților.
Primatul legii exclude efectul creator al voinței individuale, independent și în afara unui sistem
de drept statal. Desigur, părțile au libertatea să desemneze legea aplicabilă contractului, dar
numai în măsura în care opțiunea lor este admisă de legea forului.
8. Delimitarea dreptului comerțului internațional de alte ramuri de drept.
Raporturile de drept al comerțului internațional se individualizează prin anumite

elemente proprii. Prin caracterul lor specific, raporturile de comerț internațional
se deosebesc de alte raporturi juridice apropiate.
8.1. Dreptul comerțului internațional și dreptul comercial.
Între raporturile de drept al comerțului internațional și raporturile de drept

comercial există asemănări esențiale.
Ambele categorii de raporturi juridice prezintă un caracter patrimonial și
comercial, iar participanții la aceste raporturi au calitatea de comercianți.
În domeniile respective se aplică aceleași acte normative interne, materializate, în
principal, prin dispozițiile Codului comercial și Codului civil. Prin includerea unor asemenea
norme, dreptului comerțului internațional apare ca o reglementare specială, în raport cu dreptul
comercial, care constituie dreptul comun în materia raporturilor comerciale.
În contrast cu raporturile comerciale interne, cele internaționale conțin un element
de extraneitate. Datorită acestei împrejurări, raporturile de comerț internațional sunt
susceptibile de a fi supuse mai multor sisteme de drept, intervenind un conflict de legi. Ca
urmare, raporturile comerciale internaționale vor fi supuse dreptului intern numai în situația în
care se aplică, în baza unei norme conflictuale, ca lex causae.
Tot ca o consecință, raporturile de comerț internațional sunt guvernate de
reglementări uniforme. Aceste izvoare proprii ale dreptului comerțului internațional nu se
aplică și în materia dreptului comercial.
8.2. Dreptul comerțului internațional și dreptul civil.
Raporturile de drept al comerțului internațional și raporturile de drept civil

prezintă unele elemente comune. Ele sunt configurate de identitatea de conținut
și metoda de reglementare specifică dreptului privat, părțile fiind pe poziție de
egalitate juridică.
Dreptul civil reprezintă dreptul comun în domeniul raporturilor de drept privat. În
absența unor reglementări speciale în material comerțului internațional, se vor aplica dispozițiile
Codului civil.
21
Spre deosebire de raporturile de drept civil, care sunt patrimoniale și personal-
nepatrimoniale, dreptul comerțului internațional cuprinde, în principal, raporturi
patrimoniale. Aceste raporturi se caracterizează prin comercialitate și internaționalitate.
Cele două categorii de raporturi se diferențiază și prin prisma subiectelor. Operațiunile
de comerț internațional pot fi exercitate numai de acele persoane care au o capacitate
special, pe când în dreptul civil nu se cere o asemenea calitate.
8.3. Dreptul comerțului internațional și dreptul procesual civil.
În raport cu dreptul comerțului internațional, prevederile dreptului procesual

civil constituie dreptul comun în materie. Acest caracter de drept comun
privește numai normele de drept procesual civil general, nu și procedurile
speciale reglementate în anumite domenii.
Pe de altă parte, raporturile de drept al comerțului internațional se deosebesc de
raporturile de drept procesual civil. Principalele diferențieri constau în caracterul internațional al
competenței Curții de Arbitraj și natura comercială a litigiului. În măsura în care sunt aplicabile,
dispozițiile de drept comun de procedură civilă completează Regulile arbitrale, ținând seama de
compatibilitatea lor cu arbitrajul și de natura comercială a litigiilor.
8.4. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional privat.
Raporturile comerciale internaționale și raporturile de drept internațional privat se

încadrează în domeniul dreptului privat. Metoda de reglementare fiind
comună, poziția juridică a părților este de egalitate.
Ambele categorii de raporturi juridice prezintă un element de extraneitate, dar
sfera lor este diferită. Spre deosebire de dreptul internațional privat, care ia în considerare orice
element de extraneitate, în dreptul comerțului internațional, raportuile juridice conțin un element
de extraneitate specific.
Diferența esențială este dată de natura normelor care intră în conținutul acestor
discipline juridice. În timp ce dreptul internațional privat cuprinde, în principal, norme
conflictuale, majoritatea normelor dreptului comerțului internațional sunt materiale.
Deosebirea se menține și în privința obiectului de reglementare. Obiectul dreptului
comerțului internațional este format din raporturi juridice care apar în sfera comerțului și
cooperării economice internaționale, pe când dreptul internațional privat are ca obiect raporturile
juridice cu element de extraneitate din toate domeniile dreptului privat.
8.5. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional public.
Raporturile de drept al comerțului internațional și raporturile de drept internațional

public se aseamănă prin prisma elementului de internaționalitate. Principiile
fundamentale ale dreptului internațional public se aplică în mod corespunzător și
raporturilor comerciale internaționale.
Cu toate acestea, dreptul comerțului internațional și dreptul internațional public se
deosebesc prin natura și poziția juridică a participanților. În dreptul internațional public,
22
subiectele raporturilor juridice sunt statele și organizațiile internaționale
guvernamentale, pe când subiectele raporturilor de comerț internațional sunt
comercianții, persoane fizice sau persoane juridice, și numai uneori, statele.
În siuația în care se implică în raporturile comerciale internaționale, poziția părților fiind
de egalitate juridică, statul acționează ca subiect de drept privat, de iure gestionis. Dimpotrivă,
în raporturile de drept internațional public, statul acționează ca putere suverană, de jure imperii.
Aceste raporturi juridice vor fi supuse dreptului internațional economic și dreptului internațional
al dezvoltării, ca ramuri ale dreptului internațional public.
9. Sarcină de lucru.
A. Menționați care sunt particularitățile raportului de drept al comerțului

internațional.
B. Precizați care sunt principiile fundamentale ale dreptului comerțului
internațional.
10. Teste de autoevaluare.
Fiecare întrebare are un singur răspuns corect.

Identificați răspunsul corect la următoarele întrebări:
1. Raportul juridic de comerț internațional se carecterizează:

a) prin elementul de comercialitate
b) doar prin elementul de internaționalitate
c) atât prin elementul de comercialitate, cât și prin elementul de internaționalitate, care
trebuie întrunite cumulativ
2. Dreptul comerțului internațional:

a) reglementează raporturile dintre state, atunci când acestea acționează ca puteri
suverane
b) reglementează raporturile dintre statele suverane și organizațiile internaționale
guvernamentale
c) reglementează raporturi dintre persoane fizice sau juridice aflate pe poziție de egalitate
juridică
3. Dreptul comerțului internațional prezinta unele elemente comune cu dreptul

internațional privat, ca urmare a faptului că:
a) ambele categorii de raporturi juridice conțin norme de natură conflictuală
b) ambele categorii de raporturi juridice conțin doar norme materiale
c) ambele categorii de raporturi juridice prezintă un element de extraneitate
4. Dreptul comerțului internațional este guvernat:

a) doar de principiul libertății comerțului
b) și de principiul concurenței loiale
23
c) doar de principiul libertății convențiilor
5. Principiul libertății comerțului se caracterizează prin faptul că:

a) se recunoaște, prin lege, posibilitatea persoanelor fizice și juridice de a fi subiecte ale
dreptului comerțului internațional
b) poate exista între comercianți o competiție, exercitată în domeniile deschise ale pieței,
pentru atragerea și menținerea clientelei, în scopul obținerii de profituri
c) o parte se obligă prin manifestarea propriei voințe numai la ceea ce accept și doar în
măsura în care dorește
6. Dreptul comerțului internațional și dreptul internațional privat:

a) se aseamănă prin aceeași poziție juridică a participanților la raporturile juridice
b) se deosebesc prin faptul că, în raporturile de drept internațional public, statul acționează
ca putere suverană
c) se aseamănă prin faptul că, în ambele cazuri, statul acționează ca putere suverană
7. Dreptul comerțului internațional și dreptul civil:

a) se aseamănă prin faptul că, părțile se află pe poziție de egalitate juridică
b) se aseamănă prin faptul că, părțile se află într-o poziție de subordonare
c) se aseamănă prin faptul că, părțile trebuie să aibă o capacitate specială
8. În definirea comercialității sunt cunoscute două concepții specifice:

a) concepția subiectivă și concepția internațională
b) concepția subiectivă și concepția obiectivă
c) concepția obiectivă și concepția libertății comerțului
11. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare.
1.a, 2.c, 3.c, 4.b, 5.a, 6.b, 7.a, 8.b.
12. Bibliografie minimală.
Adrian Severin, Elemente fundamentale de drept al comerțului

internațional, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004.
Claudiu-Paul Buglea, Daniel Petrache, Curs de dreptul comerțului
internațional, Editura C.H. Beck, București, 2021.
Daniel-Mihail Șandru, Dreptul comerțului internațional, Ediția a IV-a
revizuită și adăugită, Editura Universitară, București, 2016.
Claudiu-Paul Buglea, Dreptul comerțului internațional, Note de curs,
Editura C.H. Beck, București, 2016.
Aida Diana Dumitrescu, Dreptul comerțului internațional, Editura C.H.
Beck, București, 2014.
Ioan Macovei, Tratat de drept al comerțului internațional, Editura
Universul Juridic, București, 2014.
24
Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Tratat,
Partea Generală, Editura Universul Juridic, București, 2008.
Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, Volumul I, Editura C.H.
https://lege5.ro/Gratuit/gi2tsmbqhe/codul-civil-din-2009 - Codul civil din
2009.
https://european-union.europa.eu/index_ro - Site-ul oficial al Uniunii
Europene.
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/204/relatiile-
comerciale-externe - Parlamentul European - Relațiile comerciale
externe.
https://www.unidroit.org/ - Institutul Internațional pentru Unificarea
Dreptului Privat.
https://uncitral.un.org/ - Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru
dreptul comercial internațional.
25
Unitatea nr. 2:
IZVOARELE și CODIFICAREA DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL.
1. Aspecte generale
2. Izvoarele interne
2.1. Legea
2.2. Jurisprudența
3. Izvoarele internaționale
3.1. Convențiile internaționale
3.1.1. Convențiile multilaterale
3.1.2. Convențiile bilaterale
3.1.3. Clauzele esențiale ale înțelegerilor comerciale
3.2. Uzanțele comerciale internaționale
3.2.1. Noțiune
3.2.2. Obișnuintele stabilite între părțile contractante
3.2.3. Clasificarea uzanțelor
3.2.4. Natura juridică a uzanțelor comerciale
3.2.5. Ragimul uzanțelor în dreptul român
3.2.6. Forme ale uzanțelor comerciale
3.2.7. Aplicarea uzanțelor comerciale
3.2.8. Rolul uzanțelor comerciale
3.2.9. Probleme conflictuale
4. Codificarea dreptului comerțului internațional
 Să cunoască și să înțeleagă care sunt izvoarele dreptului comerțului

internațional.
 Să cunoască în ce constă codificarea dreptului comerțului internațional.
26
1. Aspecte generale.
Noțiunea de izvor de drept se referă la totalitatea normelor aplicabile într-un

raport juridic.
Prin specificul disciplinei, izvoarele dreptului comerțului internațional sunt interne și

internaționale.
Izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a volumul de norme materiale. Prin

perfecționarea legislațiilor naționale, relațiile comerciale beneficiază, pe lângă normele
conflictuale, de o reglementare proprie.
Dar izvoarele interne nu dețin o supremație în cadrul dreptului comerțului internațional.
Insuficiența surselor interne și importanța elementului de extraneitate a determinat o
reglementare internațională.
Izvoarele internaționale formează un cadru juridic, necesar și util, care permite

desfășurarea normal a relațiilor comerciale. Ele au un rol important în unificarea normelor
privind comerțul internațional, asigurând evitarea situațiilor litigioase și stabilitatea raporturilor
juridice.
Datorită diversității legislațiilor naționale și complexității operațiunilor comerciale,
reglementarea internațională nu este deplin conturată. Pentru situațiile în care dispozițiile
existente sunt insuficiente, relațiile comerciale internaționale se organizează pe baza unor
instituții specifice.
Principalele instituții care asigură schimburile de mărfuri și de servicii sunt contractul,
autonomia de voință și arbitrajul. Recunoscute de sistemele de drept ale tuturor statelor, aceste
instituții facilitează îmbinarea intereselor urmărite de părți și certitudinea operațiunilor
comerciale.
2. Izvoarele interne.
Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate, la rândul

lor, în:
a) izvoare specifice, conţinând în marea majoritate, norme destinate reglementării
raporturilor de comerţ internaţional;
b) izvoare nespecifice, constituite din acte normative care interesează în primul rând alte
ramuri de drept, dar care conţin şi norme de drept al comerţului internaţional.
În sistemele juridice ale statelor, izvoarele interne ale dreptului comerțului internațional
sunt:
 Legea și
 Jurisprudența.
27
2.1. Legea.
Legile și celelalte acte normative elaborate în baza lor reprezintă principalul

izvor intern al dreptului comerțului internațional.
Legile comerciale naționale constituie o prelungire a acțiunii legilor civile în
material raporturilor comerciale.
Legile comerciale se pot concretiza sub forma unor coduri comerciale, coduri de comerț
exterior sau legi speciale.
Codurile comerciale reglementează relațiile comerciale interne, precum și cele
internaționale. Pe lângă norme de drept comercial, în cod sunt incluse și reguli aplicabile
raporturilor comerciale cu element de extraneitate.
Dispozițiile din Codul comercial formează o reglementare de bază, care constituie
dreptul comun în materia raporturilor comerciale. Pentru soluționarea problemelor concrete,
raporturile de comerț internațional beneficiază de un cadru juridic general, configurat de Codul
comercial.
Codurile de comerț exterior reglementează numai relațiile comerciale

internaționale. Prin selectarea și gruparea normelor juridice aplicabile în comerțul internațional,
aceste reglementări de ansamblu se materializează într-un cod comercial special sau un cod de
comerț internațional.
Legile speciale reglementează relațiile comerciale cu străinătatea. Prevederile

legilor special se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la raporturile
comerciale cu element de internaționalitate.
Legile civile, în sistemul autonomiei dreptului commercial, se aplică în materia

comerțului internațional ori de câte ori nu există o altă reglementare. Pentru dreptul
comercial intern, inclusiv dreptul comerțului internațional, legea civilă este dreptul comun în
materie.
Între dreptul civil și dreptul comercial există un raport de complementaritate.
Dreptul civil constituie legea generală, iar dreptul comercial legea specială, care
prevalează asupra celei generale.
Acte normative ale legislației române.
În sistemul nostru juridic, izvoarele interne ale dreptului comerțului internațional sunt
Constituția, Codul civil și alte acte normative care privesc relațiile de comerț internațional.
 Prevederile fundamentale ale Constituției României din 21 noiembrie 1991, revizuită

în 2003, sunt aplicabile și activității de comerț internațional. Astfel că, în temeiul art.
135, statul trebuie să asigure liberate comerțului, protecția concurenței loiale și crearea
unui cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție.
28
 Codul civil din 2009 reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre
persoanele fizice și juridice, ca subiecte de drept privat.
Prevederile Codului civil se aplică raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor
dintre aceștia și simpli particulari. Indiferent de calitatea sau statutul părților, în materiile
reglementate de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar.
 În cadrul organizării și înfăptuirii activității de comerț internațional au fost emise un

număr semnificativ de acte normative. Ele se impart în două categorii distincte, care
constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei.
Prima categorie de izvoare include actele normative destinate reglementării comerțului

internațional.
Principalele acte normative care conțin norme specifice sunt următoarele:
- Decretul-Lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentaților societăților comerciale și organizațiilor economice străine;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere;
- O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe;
- Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial
Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
A doua categorie de izvoare cuprinde acte normative care privesc alte ramuri de drept,
dar care sunt aplicabile și raporturilor de comerț internațional.
Dintre actele normative care prezintă asemenea reglementări enumerăm următoarele:
- Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome si societăţi comerciale;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
- Legea 31/1990 privind societăţile comerciale;
- Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale
- O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing;
- O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei;
- O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații;
- Legea nr. 297/2004 privind piața de capital;
- Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență;
- Legea nr. 335/2007 a camerelor de comerț din România;
- O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
2.2. Jurisprudența.
Jurisprudența reprezintă un alt izvor intern al dreptului comerțului internațional.

Prin jurisprudență se înțelege ansamblul soluțiilor pronunțate de organelle
de jurisdicție în litigiile din competența lor.
Rolul de izvor de drept al jurisprudenței este recunoscut în sistemele de common law,
29
sub forma precedentului judiciar.
Cu toate că sistemele de drept naționale au o configurare proprie a izvoarelor, dinamica

și finalitatea comerțului internațional au determinat o schimbare de atitudine. Manifestând o
flxibilitate remarcabilă, practica judiciară și arbitrală au impus soluții compatibile cu exigențele
relațiilor de comerț internațional, care, de multe ori, diferă de cele din dreptul intern.
În domeniul comerțului internațional, jurisprudența are o valoare juridică deosebită.

ținând seama de cerințele specifice ale relațiilor comerciale internaționale, jurisprudența
contribuie la interpretarea și adaptarea normelor juridice.
Mai mult, în unele cazuri, jurisprudența contribuie și la formarea de reguli materiale. De
exemplu, practica judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă
într-un contract de comerț internațional, ca fiind autonomă față de contractul principal. Datorită
independenței sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei legi proprii, iar nulitatea
contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilității clauzei de arbitraj.
3. Izvoarele internaționale.
Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional sunt formate din:
 Convențiile internaționale și
 Uzanțele comerciale internaționale.
3.1. Convențiile internaționale.
Convențiile internaționale sunt înțelegeri intervenite între state sau

organizații internaționale privind reglementarea raporturilor dintre ele.
Convențiile internaționale reprezintă modalitatea juridică prin care se
concretizează voința statelor.
În domeniul comerțului internațional, convențiile dețin o pondere principală.

Constituind izvoare specifice ale materiei, convențiile permit organizarea relațiilor
comerciale internaționale în condiții de certitudine și stabilitate juridică.
Convențiile internaționale pot fi bilaterale sau multilaterale.

Stabilirea modalității de exprimare a drepturilor și obligațiilor este un drept de opțiune
suveran. Fiecare stat este îndrituit să decidă asupra celei mai avantajoase și convenabile
modalități pentru realizarea schimburilor de mărfuri sau servicii ori a diferitelor forme de
cooperare.
3.1.1. Convențiile multilaterale.
Un rol eficace în reglementarea comerțului internațional au convențiile

multilaterale.
30
În contextul relațiilor dintre state, convențiile multilaterale pot avea un caracter mondial.
Aceste convenții interesează toate statele member ale comunității, cum ar fi Acordul privind
constituirea Organizației Mondiale de Comerț, încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.
În funcție de anumite interese, convențiile multilaterale pot prezenta și un caracter
regional. La asemenea convenții participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de
Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
Convențiile multilaterale se pot grupa și după obiectul lor de reglementare.

Principalele înțelegeri multilaterale adoptate în domeniile comerțului internațional
vizează următoarele:
a) Convenții privind contractele comerciale internaționale:

- Convenția de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului
proprietății în cazul vânzării cu caracter internațional de obiecte mobile corporale;
- Convenția de la Haga din 14 martie 1978 cu privire la legea aplicabilă contractelor de
intermediere și de reprezentare;
- Convenția de la Geneva din 17 februarie 1983 privind reprezentarea în vânzarea
internațională de mărfuri;
- Convenția privind leasingul financiar internațional, încheiată la Ottawa, la 22 mai 1988;
- Convenția privind contractul internațional de factoring, încheiată la Ottawa, la 28 mai
1988;
- Convenția Națiunilor Unite privind cesiunea de creanță în comerțul internațional,
adoptată la New York, la 12 decembrie 2001.
b) Convenții asupra instrumentelor de plată:

- Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei și
biletului la ordin;
- Convenția de la Geneva din 19 martie 1931 cuprinzând legea uniformă asupra cecului;
- Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 relativă la dreptul de timbru în materie de
cambie și bilet la ordin;
- Convenția Națiunilor Unite privind cambiile intemaționale și biletele la ordin
intemaționale, încheiată la New York, la 9 decembrie 1988.
c) Convenții cu privire la modalitățile de plată:

- Convenția Națiunilor Unite privind garanțiile independente și acreditivul stand-by,
încheiată la New York, la 11 decembrie 1995.
d) Convenții referitoare la transporturi:

- Convenția internațională pentru unificarea unor reguli privitoare la privilegiile și ipotecile
maritime, încheiată la Bruxelles, la 10 aprilie 1926;
- Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, încheiată la Hamburg,
la 31 martie 1978;
- Convenția privind contractul de transport de mărfuri în navigația interioară (C.M.N.I.),
31
încheiată la Budapesta, la 3 octombrie 2000;
- Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele
(C.M.R.), încheiată la Geneva, la 19 mai 1956;
- Convenția cu privire la transporturile internaționale feroviare (C.O.T.I.F.), încheiată la
Berna, la 9 mai 1980;
- Convenția pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian internațional,
adoptată la Montreal, la 28 mai 1995;
- Convenția privind aviația civilă internațională, încheiată la Chicago, la 7 decembrie 1944;
- Convenția Națiunilor Unite cu privire la transportul multimodal internațional de mărfuri,
încheiată la Geneva, la 24 mai 1980.
e) Convenții vamale:
- Convenția vamală referitoare la transportul internațional al mărfurilor sub acoperirea
carnetelor T.I.R., încheiată la Geneva, la 14 noiembrie 1975;
- Convenția vamală relativă la carnetul A.T.A. pentru admiterea temporară a mărfurilor,
încheiată la Bruxelles, la 6 decembrie 1961.
f) Convenții cu privire la licențele de import și de export:

- Acordul privind procedurile în materie de autorizații de import, încheiat la Geneva, la 12
aprilie 1979;
- Convenția de la Paris privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii
armelor chimice și distrugerea acestora, semnată la Paris, la 13 ianuarie 1993;
- Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegale de arme de foc și componente ale
acestora, precum și de muniții, adoptat la New York, la 31 mai 2001, adițional la
Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, încheiată la
New York, la 15 noiembrie 2003.
g) Convenții referitoare la proprietatea intelectuală:

- Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale din 20 martie 1883;
- Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie
1886.
h) Convenții asupra arbitrajului comercial internațional:

- Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, încheiată la
New York, la 10 iunie 1958;
- Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane
ale altor state, încheiată la Washington, la 18 martie 1965.
Prin intermediul convențiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care

permit o reglementare unitară a raporturilor de comerț internațional și cooperare
economică intemațională. Dificultățile rezultate din diversitatea reglementărilor naționale sunt
atenuate, realizându-se uniformizarea normelor de drept conflictual și crearea unui drept
material uniform.
32
Dintre convențiile multilaterale care formuleaza norme uniforme de drept conflictual,
menționăm, cu titlu de exemplu:
- Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor conflicte de legi în
materie de cambie și bilet la ordin;
- Convenția de la Geneva din 19 martie 1931 privind reglementarea unor conflicte de legi
în materie de cec;
- Convenția de la Haga din 15 iunie 1955 privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter
internațional de bunuri mobile corporale;
- Convenția de la Haga din 22 decembrie 1986 referitoare la legea aplicabilă contractelor
de vânzare internațională de mărfuri;
- Convenția de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.
Dintre convențiile multilaterale care formulează norme uniforme de drept material,

enumeram, cu titlu exemplificativ:
- Convenția de la Haga din 1 iulie 1964 cuprinzând legea uniformă asupra formării
contractelor de vânzare internațională de bunuri mobile corporale;
- Convenția de la Haga din 1 iulie 1964 referitoare la legea uniformă asupra vânzării
internaționale de bunuri mobile corporale;
- Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la Viena la 11 aprilie 1980;
- Convenția de la New York din 14 iunie 1974 privind prescripția în materie de vânzare
internațională de mărfuri și Protocolul de modificare a convenției, încheiat la Viena la 11
aprilie 1980;
- Convenția privind condițiile generale de transport mărfuri, în trafic internațional pe
Dunăre, încheiată la Siofok, Ungaria, la 23 septembrie 1989, adaugită în baza hotărârilor
adoptate la Conferința de la Viena, din 3 februarie 1994;
- Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21
aprilie 1961;
- Convenția Interamericană privind arbitrajul comercial internațional, încheiată la Panama,
la 30 ianuarie 1975.
3.1.2. Convențiile bilaterale.
Forma obișnuită și frecventă a înțelegerilor economice o constituie

convențiile bilaterale.
Realizarea unui echilibru între cerințele celor două state și menținerea relațiilor
favorabile schimburilor implică folosirea cu prioritate a convențiilor bilaterale.
Instrumentele juridice bilaterale utilizate în domeniul schimburilor de mărfuri și servicii
sunt tratatele sau acordurile comerciale și înțelegerile privind cooperarea economică și tehnico-
științifică internațională.
În anumite situații, acordurile comerciale sau acordurile de cooperare sunt însoțite de
acorduri de plăți, acorduri financiar-bancare, acorduri de credite, acorduri vamale, acorduri
privind transporturile. Alteori, convențiile bilaterale pot privi evitarea dublei impuneri ori
33
promovarea și garantarea reciprocă a investițiilor.
a) Tratatele comerciale.
Tratatele comerciale sunt înțelegeri internaționale care constituie un cadru juridic
în domenii de interes reciproc.
Prin intermediul tratatelor se asigură premisele necesare pentru promovarea și
dezvoltarea relațiilor economice dintre state. Cu toate acestea, tratatele au o frecvență redusă.
Tratatele comerciale cuprind un număr de principii esențiale. Ele reprezintă o bază
generală pentru schimburile de mărfuri dintre părți. De obicei, tratatele comerciale se încheie pe
o perioadă mai mare de timp.
Prevederile tratatelor comerciale include, în mod obișnuit, două clauze importante:
clauza națiunii celei mai favorizate și clauza regimului național.
b) Acordurile comerciale.
Acordurile comerciale sunt înțelegeri internaționale prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri și servicii între două state.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale se clasifică în modul următor:

- pe termen scurt – 1 an;
- pe termen mediu – 3 ani,
- pe termen lung – 5 ani.
Acordul comercial este este alcătuit din două părți: textul propriu-zis și anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul și conținut.
În titlu se precizează denumirea înțelegerii comerciale și țările participante.

În preambul se prezintă obiectul și scopul încheierii acordului comercial. Tot preambulul
cuprinde și hotărârea părților de a pune în aplicare prevederile acordului.
Conținutul acordului comercial este format dintr-un număr de articole. Stipulațiile incluse
în înțelegere se pot referi la probleme de principiu, precum și la aspecte concrete privind modul
de realizare a schimburilor comerciale.
Articolele acordului comercial se referă, în principal, la următoarele probleme: mărfurile
care fac obiectul tranzacțiilor; contingentele de mărfuri, care sunt limitări cantitative sau valorice
ale exporturilor și importurilor; modalitatea și termenul de contractare a mărfurilor pe sortimente
și specificații tehnice detaliate; eliberarea licențelor de import și export; eliminarea restricțiilor
cantitative; reduceri și scutiri de taxe vamale; reglementarea exporturilor; modul de efectuare a
plăților; soluționarea litigiilor; modul de lichidare a acordului; valabilitatea; modul de prelungire și
alte dispoziții privind acordul comercial.
În cadrul acordurilor bilaterale, operațiunile economice se realizează pe baza
contractelor de comerț internațional. Ele se încheie în conformitate cu legile și cu celelalte
reglementări în vigoare în fiecare țară. Clauza conformității contractelor cu legea exprimă
principiul egalității de tratament între țările contractante.
Părțile convin să-și acorde reciproc toate facilitățile care sunt premise de legile lor
34
teritoriale.
Formulările existente în acordurile comerciale conțin și unele clause care prevăd

recunoașterea personalității juridice a participanților la activitatea de comerț internațional,
capacitatea lor de a încheia contracte și răspunderea patrimonială proprie.
Tot astfel, unele acorduri comerciale, și în special acordurile de cooperare,
condiționează încheierea contractelor de aprobarea prealabilă de către autoritățile competente
ale celor două state. Alte acorduri dispun includerea în contractele de lungă durată a unor
clauze de menținere a valorii.
Anexele acordului comercial au rolul de a înterpreta și exemplifica principiile generale și

prevederile inserate în textul înțelegerii. Felul și numărul anexelor este determinat de specificul
și conținutul acordului comercial.
3.1.3. Clauzele esențiale ale înțelegerilor comerciale.
Egalizarea avantajelor între părțile unei înțelegeri comerciale se realizează în

baza unor principii generale.
Ele sunt concretizate de:

- clauza națiunii celei mai favoritate, și
- clauza regimului național.
a) Clauza națiunii celei mai favorizate.

Prin clauza națiunii celei mai favorizate se înțelege că statele contractante se
angajează să-și acorde privilegii și avantaje comerciale la fel de favorabile ca oricărui
stat terț.
Folosirea clauzei națiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de
bază, care se stabilește între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil și statul beneficiar, și
raportul de referință, care există între statul cedent și statul favorizat. Raportul de referință poate
fi prealabil sau ulterior raportului de bază.
Clauza națiunii celei mai favorizate are o natură convențională.
Clauza poate fi unilaterală sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau
unei stipulații sinalagmatice.
Din punct de vedere a poziției statelor, clauza națiunii celei mai favorizate poate fi
necondiționată și condiționată.
Clauza necondiționată mai poartă și denumirea de principiul egalității de tratament,
iar clauza condiționată de principiul compensației.
Forma necondiționată presupune că părțile își conferă, automat și fără alte compensații,
toate avantajele și privilegiile acordate sau care vor fi acordate unui stat terț. Aplicarea clauzei
în mod necondiționat permite desfășurarea comerțului internațional în condiții de egalitate și
35
avantaj reciproc, fără discriminări între state.
Forma condiționată înseamnă că avantajele și privilegiile acordate sau care ar urma să
fie acordate unui stat terț se extend între părți numai în schimbul unor compensații echivalente
sau reciproce. Natura și cuantumul concesiilor se stabilesc prin negocieri între părți.
După domeniile la care se aplică clauza națiunii celei mai favorizate poate fi generală
sau specializată.
Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul națiunii celei mai favorizate
privește ansamblul domeniilor de relații dintre statele contractante. În practică însă, clauza
generală se referă numai la relațiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul națiunii celei mai
favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanțiază sfera de aplicare a tratamentului
națiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părțile contractante.
b) Clauza regimului național.

Prin clauza regimului național se înțelege că persoanele aparținând unui stat străin,
care exercită activitatea de comerț pe teritoriul statului partener, au, în principiu, aceleași
drepturi și obligații ca și naționalii.
Clauza regimului național este denumită și principiul posibilităților egale.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislația internă a statului partener.
Clauza regimului național inlătură discriminarea și asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului național stabilește același regim pentru mărfurile importate și cele
interne. Acordarea tratamentului național elimină obstacolele natarifare prin care se protejează
industriile naționale.
3.2. Uzanțele comerciale internaționale.
3.2.1. Noțiune.
Uzanțele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în relațiile

contractuale dintre participanții la activitatea de comerț internațional.
Uzanțele comerciale presupun o anumită comportare caracterizată prin continuitate,

constanță și uniformitate. Ele se impun prin durată, repetabilitate și stabilitate.
Individualizarea uzanțelor comerciale comportă o practică obiectivă și colectivă.

În primul rând, uzanțele comerciale necesită un element obiectiv determinat de o
anumită practică, atitudine sau comportare. Actele și faptele care constituie această practică
trebuie aplicate în mod repetat, într-o perioadă de timp. Perioada de timp necesară ca o
practică să devină uzanță poate fi, în funcție de condițiile concrete, mai lungă sau mai redusă.
În al doilea rând, uzanțele comerciale implică un caracter colectiv, fiind aplicate de mai
mulți participanți la operațiunile de comerț internațional. Prin folosirea lor, pe un anumit teritoriu
sau într-o ramură a comerțului, uzanțele sunt abstracte și generale.
36
3.2.2. Obișnuințele stabilite între părțile contractante.
Uzanțele comerciale sunt distincte de obișnuințele stabilite între părțile

contractante. Deosebirea dintre uzanțe și obișnuințe este configurată de
numărul partenerilor care le aplică.
Obișnuințele se formează în relațiile reciproce dintre partenerii tradiționali. În contractele

pe care le încheie, părțile pot introduce anumite expresii, care exprimă atitudini sau comportări
existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constant, expresiile folosite se transform în
clauze de stil, care, în timp, devin subînțelese sau implicite în raporturile contractuale dintre
părți.
Precizări în legătură cu obișnuințele dintre părțile contractante există în Convenția

Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980. În
conformitate cu art. 9 „părțile sunt legate prin uzanțele la care ele au consimțit și de
obișnuințele care s-au stabilit între ele.”
În aceeași termeni, Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale
internaționale din 2010 menționează, prin alin. (1) al art. 1.9 „că părțile sunt ținute de orice
uzanțp asupra căreia au convenit și de practicile pe care le-au convenit între ele.”
Dispozițiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă și la efectele juridice
ale obișnuințelor. Prin obișnuințe între părțile contractante se înțelege o serie de activități
anterioare unei tranzacții, care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază
comună de interpretare a expresiilor și actelor lor (art. 1-205).
Prin aplicarea lor de către mai mulți participanți, practicile dintre părți dobândesc un
caracter colectiv. În măsura în care devin generale, obișnuințele se transform în uzanțe
comerciale. Intențiile subiective ale partenerilor sunt convertite într-o voință comună, care
exprimă o practică social.
3.2.3. Clasificarea uzanțelor.
Uzanțele comerciale sunt de mai multe feluri.

Ele pot fi clasificate în funcție de:
 aplicarea în spațiu;
 sfera de aplicare;
 forța juridică.
După întinderea aplicării lor în spațiu, uzanțele comerciale sunt:

 interne;
 internaționale.
Uzanțele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanțele internaționale se
utilizează în comerțul internațional.
37
Conform sferei lor de aplicare, uzanțele comerciale sunt:
 locale;
 speciale;
 generale.
Uzanțele locale se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată.
Uzanțele speciale sunt configurate de ramura de activitate comercială, obiectul
contractului sau profesiunea părților. De exemplu, uzanțe în comerțul cu citrice sau uzanțele
agenților de bursă.
Uzanțele generale se aplică ansamblului relațiilor de comerț internațional. De exemplu,
uzanțele privind calitatea mărfii.
După forța lor juridică, uzanțele comerciale sunt:

 normative;
 convenționale.
Uzanțele normative au valoarea unor norme juridice și mai sunt numite și uzanțe de
drept sau legale.
Uzanțele convenționale au valoarea unor clauze contractuale, și mai poartă denumirea
de „uzanțe de fapt” sau „interpretative”.
3.2.4. Natura juridică a uzanțelor comerciale.
Valoarea juridică a uzanțelor comerciale este apreciată în mod diferit.

Opiniile exprimate au asimilat uzanțele comerciale fie dispozițiilor legale,
fie dispozițiilor contractuale.
Astfel că, stabilirea naturii juridice a uzanțelor comerciale implică luarea în considerare a
distincției dintre uzanțele normative și uzanțele convenționale.
a) Uzanțe normative.
Uzanțele normative se include în domeniul legii, având autoritate proprie.
Dând expresie unei norme juridice, uzanțele normative constituie izvor de drept.
Pe lângă elementul obiectiv, uzanțele normative conțin și un element subiectiv. Acest

element exprimă convingerea participanților că uzanța corespunde unei obligații juridice.
Valoarea normativă a uzanței trebuie recunoscută de către lege, printr-o referire sau trimitere
explicită. Prin integrarea lor, uzanțele normative fac parte din legea care o completează,
aplicându-se împreună.
Uzanțele normative prezintă un caracter de durată, de stabilitate și de generalitate.
Forța juridică a uzanțelor normative este aceea a unei legi supletive. Având putere
de lege, uzanțele normative se impun voinței contractanților chiar și în cazurile când nu
au fost acceptate sau nu le-au cunoscut. Aplicarea automată a uzanțelor normative poate fi
totuși înlăturată de către părți, prin voința lor expresă sau prin includerea în contract a unei
clauze contrare.
38
Proba uzanțelor normative beneficiază de regimul recunoscut dispozițiilor legale.
Uzanțele normative nu trebuie să fie dovedite de către părți. Datorită identității de regim cu
legea, se prezumă că judecătorul sau arbitrul cunoaște uzanțele normative. El este obligat să
invoce uzanțele normative din oficiu.
Rolul uzanțelor normative este de a suplini legea (praeter legem) sau de a completa
dispozițiile legii (secundum legem). În unele cazuri, uzanțele normative au ca scop
înlăturarea aplicării unor dispoziții legale, care nu sunt de ordine publică în dreptul
internațional (contra legem).
b) Uzanțe convenționale.
Uzanțele convenționale se încadrează în domeniul autonomiei de voință.
Constituind expresia libertății contractuale a părților, uzanțele convenționale nu sunt
izvor de drept.
Uzanțele conveționale prezintă un element obiectiv sau material. Ele au un caracter

empiric, mobil și colectiv.
Forța juridică a uzanțelor convenționale este aceea a unei clauze contractuale.

Uzanțele convenționale se aplică în temeiul voinței exprese a părților. Acordul părților se poate
manifesta și în mod tacit sau implicit. În absența unui indiciu al voinței părților, uzanțele se vor
aplica în considerarea voinței lor prezumate. Tot părțile pot înlătura aplicarea uzanțelor
convenționale, prevăzând în contract o clauză contrară sau o altă reglementare.
Uzanțele convenționale pot deroga numai de la normele supletive sau dispositive, nu și
de la regulile imperative sau prohibitive.
Proba uzanțelor convenționale se face de partea care le invocă. Pentru dovada

uzanțelor covenționale se poate recurge la orice mijloc de probă, cum ar fi culegeri de uzanțe,
jurisprudență, atestate, certificate, martori, experți.
Rolul uzanțelor convenționale este de a interpreta, completa și preciza conținutul

contractului. Acțiunea uzanțelor convenționale, prin integrarea lor în tranzacțiile de comerț
internațional, se exercită în legătură cu negocierea, încheierea, conținutul și executarea
contractului.
3.2.5. Regimul uzanțelor în dreptul român.
În dreptul nostru, Codul civil prin textul de la art. 1, acordă uzanțelor un rol
important în cadrul izvoarelor dreptului civil.
Prin uzanță, în sensul Codului civil, se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile

profesionale.
Pentru a fi recunoscută calitatea de izvor de drept, uzanțele trebuie să fie conforme
39
ordinii publice și bunelor moravuri. [art. 1 alin. (1), (4) și (6) din Codul civil român]
Uzanțele se aplică în cazurile nereglementate de lege.

În lipsa uzanțelor, se aplică, prin analogie, dispozițiile legale privitoare la situații
asemănătoare, iar când nu există asemenea prevederi, principiile generale ale dreptului.
În privința existenței și conținutului uzanțelor, dovada se face de partea interesată.
3.2.6. Forme ale uzanțelor comerciale.
Uzanțele comerciale pot fi exprimate în diferite forme.

În afacerile de comerț internațional, uzanțele se concretizează, în principal,
prin:
 clauze-tip;
 contracte-tip;
 condiții generale.
a) Clauzele-tip.
Uzanțele comerciale formulate sub forma clauzelor-tip sunt standardizate.
Includerea în contracte a clauzelor tipizate permite simplificarea operațiunilor de comerț
internațional și evitarea problemelor conflictuale.
În practică, uzanțele aplicate de către comercianți prezintă acceptțiuni diferite.
Diversitatea de interpretare generează o stare incertitudine, ce se repercutează asupra
schimburilor internaționale. Pentru a înlătura aceste dificultăți, Camera de Comerț Internațională
din Paris a realizat o interpretare a principalilor termeni comerciali folosiți în contractele de
vânzare internațională de mărfuri.
Sub egida Camerei de Comerț Internaționale din Paris au fost publicate, în 1936,
Regulile Incoterms (International Rules for the Interpretation of Trade Terms). Revizuite in
1953, regulile Incoterms au fost actualizate și întregite în 1967, 1976, 1980, 1990, 2000, 2010 și
2020.
Clauzele interpretate se individualizează prin anumiți termeni sau formule, care exprimă
forme de vânzare internațională.
Termenii Incoterms se încorporează în contract printr-o referire expresă a părților la
clauza aleasă și la varianta documentului în care figurează.
Prin Incoterms se determină raporturile dintre vânzător și cumpărător, precizându-
se obligațiile lor minime. În concordanță cu practicile curente din domeniul comerțului
internațional, principalele reglementări ale Regulilor Incoterms se referă la predarea mărfii
vândute, transferul riscurilor contractuale, repartizarea cheltuielilor între partenerii contractuali,
formalitățile privind trecerea mărfii peste frontieră.
b) Contractele-tip.
Contractele-tip cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în principal, pe uzanțele
existente în comerțul internațional.
În contractele-tip clauzele esențiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al
realizării unor operațiuni de comerț internațional. Datorită formei lor preconstituite, părțile
40
urmează numai să individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind
părțile, cantitatea mărfii, prețul și modalitatea de plată.
Clauzele stipulate în contractele-tip pot fi completate sau modificate de către părți.
Prin contrast, această prerogativă nu este recunoscută în contractele de adeziune.
Partea care aderă nu poate deroga de la clauzele incluse în conținutul contractului.
Contractele-tip se elaborează de către una dintre părțile contractante, de asociațiile
comerciale internaționale sau de organizații neutre. În această materie, o importanță deosebită
prezintă contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a Organizației
Națiunilor Unite.
c) Condițiile generale.
Prin condițiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de
același tip într-o anumită ramură a comerțului internațional. Înțelegerea comercială se
încheie în baza condițiilor care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului.
Prevederile condițiilor generale au caracter dispozitiv, părțile având posibilitatea
de a deroga de la ele.
Pentru evitarea situațiilor inechitabile, în care condițiile generale conțin contracte de
adeziune, orice clauză îndoielnică se va interpreta în favoarea părții care se obligă. În spiritul
acestei soluții, se consideră că eficiența clauzelor din condițiile generale este condiționată de
cunoașterea lor de către părțile cărora le sunt propuse.
În practica internațională se manifestă o preferință a comercianților pentru condițiile
generale de livrare (General Conditions for the Delivery) formulate de către Comisia Economică
pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite.
Uzanțele comerciale standardizate.

Principalele clauze uniforme folosite pentru interpretarea termenilor comerciali din
contractele de vânzare internațională au fost standardizate în două documente:
i. Regulile Internaționale pentru Interpretarea Uzanțelor de Comerț (Incoterms 2020) și
ii. Definițiile revizuite de Comerț American Exterior (RAFTD 1941).
i. Regulile Incoterms 2020.

International Rules for the Interpretation of Trade Terms se aplică în principal, pe
continental European.
Regulile Incoterms cuprind interpretarea a 11 termeni comerciali.
Pentru corecta lor înțelegere, termenii sunt împărțiți în două grupe distincte, care privesc
toate tipurile de transport sau numai transporturile maritim și terestru.
A. Toate tipurile de transport.

 EXW – Ex Works – named place of delivery
Produsul și riscurile se transferă cumpărătorului, incusiv plata transportului și costul
asigurării de la poarta fabricii vânzătorului. Este condiția de livrare cea mai comodă pentru
vânzător care trebuie să pună marfa ambalată la dispoziția cumpărătorului, care este obligat să
o încarce pe cheltuiala și riscul său.
41
 FCA – Free Carrier – named place of delivery
Franco cărăuș înseamnă că vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul
în care a predat marfa vămuită pentru export, în grija cărăușului desemnat de cumpărător la
locul sau punctul convenit. În cazul în care cumpărătorul nu indică un punct precis, vânzătorul
poate să aleagă punctul de la locul sau raza teritorială menționată unde cărăușul urmează să
preia marfa în custodia sa. În cazul în care potrivit practicii comerciale este necesar sprijinul
vânzătorului pentru încheierea contractului cu cărăușul, vânzătorul acționează pe riscul și
cheltuiala cumpărătorului.
 CPT – Carriage Paid To – named place of destination

Vânzătorul plătește pentru transportul mărfii la destinația convenită. Riscurile de
pierdere sau de deteriorare a mărfii, precum și orice alte cheltuieli suplimentare cauzate de
evenimente care au avut loc după ce marfa a fost predată cărăușului trec de la vânzător la
cumpărător în momentul în care marfa a fost predată cărăușului. În cazul în care pentru
transportul mărfii se folosesc cărăuși succesivi, riscurile trec de la vânzător la cumpărător în
momentul în care marfa a fost predată primului cărăuș. Termenul CPT implică obligația
vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export Acest termen poate fi folosit pentru toate
modurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
 CIP – Carriage and Insurance Paid – named place of destination

Vânzătorul are aceleași obligații ca la termenul CPT dar suplimentar el trebuie să
efectueze și asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a mărfii pe timpul
transportului. Vânzătorul încheie contractul și plătește prima de asigurare. Cumpărătorul trebuie
să ia notă că în cazul CIP, vânzătorul este obligat să obțină prima de asigurare pentru acoperire
minimă. Termenul CIP implică obligația vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. Acest
termen poate fi folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
 DPU – Delivered at Place Unloaded

Vânzătorul livrează și descarcă marfa din mijlocul de transport la terminalul (din portul
sau locul) stabilit cu cumpărătorul. Terminal înseamnă orice loc, cum ar fi: chei; depozit; strada;
cargo terminal; terminal CFR. Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea și descărcarea
mărfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca noțiunea de Terminal sa fie foarte bine
precizată. DAT acoperă formalitățile de vămuire la export dar NU include costul formalităților de
vămuire la import.
 DAP – Delivered ar Place – named place of destination

Vânzătorul livrează mărfurile în mijloacele de transport adecvate la locul stabilit cu
cumpărătorul. Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea și descărcarea mărfurilor la
terminalul stabilit. Este recomandat ca noțiunea de Terminal sa fie foarte bine precizată. În
cazul în care vânzătorul suportă costuri legate de descărcarea bunurilor la destinație, acesta Nu
are dreptul sa refactureze aceste costuri cumpărătorului. Este recomandat ca noțiunea de LOC
sa fie foarte bine precizată. DAP acoperă formalitățile de vămuire la export dar NU include
costul formalităților de vămuire la import.
42
 DDP – Delivered Duty Paid – named place
Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la
dispoziția cumpărătorului, la locul convenit din țara importatoare. Vânzătorul trebuie să suporte
toate cheltuielile și riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc inclusiv a taxelor vamale, a
altor taxe și speze oficiale care se plătesc la import, precum și a costurilor și riscurilor de
îndeplinire a formalităților vamale. Acest termen poate fi folosit indiferent de modalitatea de
transport.
B. Transport maritim și terestru.

 FAS – Free Alongside Ship – named port of shipment
Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusă de-
a lungul vasului, pe chei sau pe slepuri, barje sau pe bac, în portul de încărcare convenit.
Aceasta înseamnă că toate costurile și riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt
suportate din acel moment de cumpărător. Termenul FAS implica obligația cumpărătorului de
vămuire a mărfii pentru export și nu trebuie folosită în cazul în care cumpărătorul nu poate să
îndeplinească direct sau indirect formalitățile de export Acest termen poate fi folosit numai
pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
 FOB – Free on Board – named port of shipment

Vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a trecut
balustrada vasului, în portul de încărcare convenit. Costurile și riscurile de pierdere și
deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment de cumpărător. Termenul FOB implică
obligația vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. Acest termen poate fi folosit numai
pentru transportul maritim sau pe apele interioare. În cazul în care balustrada vasului nu
prezintă relevanță, cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit
să se folosească termenul FCA.
 CFR – Cost and Freight – named port of destination

Vânzătorul trebuie să plătească navlu-ul și costurile necesare pentru aducerea mărfii în
portul de destinație convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum și orice
costuri suplimentare cauzate de evenimente care au avut loc după ce marfa a fost livrată la
bordul navei se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa trece de
balustrada vasului în portul de încărcare. Termenul C.F.R implică obligația vânzătorului de
vămuire a mărfii pentru export. În cazul în care balustrada vasului nu prezintă relevanță cum ar
fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să se foloseasca termenul
CPT.
 CIF – Cost, Insurance and Freight – named port of destination

Vânzătorul are aceleași obligații ca în cazul termenului CFR dar suplimentar, el trebuie
să efectueze asigurarea maritimă care să acopere riscul cumpărătorului de pierdere sau
deteriorare a mărfii în timpul transportului maritim. Vânzătorul încheie și plătește contractele de
asigurare și plătește prima de asigurare. Cumpărătorul ia notă că în cazul termenului CIF,
vânzătorul este obligat să obțină asigurarea pentru acoperirea minimă. Termenul CIF implică
obligația vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. În cazul în care balustrada vasului nu
43
prezintă relevanță cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să
se folosească termenul CIP.
ii. Regulile RAFTD 1941.

Revised American Foreign Trade Definitions se folosesc pe continental nord-american.
Uzanțele comerciale specifice pieței americane au fost codificate de către Camera de Comerț
din Washington din 1919 și revizuite în 1941.
Definițiile revizuite de Comerț American Exterior sunt corespunzătoare regulilor
Incoterms.
Versiunea RAFTD din 30 iulie 1941 conține 8 termeni comerciali considerați uzuali în
vânzarea internațională, respectiv:
 Ex Point of Origin – Ex Factory, Ex Mill, Ex Mine, Ex Plantation, Ex Warehouse – named

point of origin.
Termenul este similar condiției franco fabrică din Incoterms. Prețul mării se ia în
considerare la punctul de origine, vânzătorul având obligația de a pune marfa la dispoziția
cumpărătorului la locul convenit și la data stabilită.
 FOB – Free on Board – named inland carrier at named inland point of departure.
Conceptul corespunde condiției franco vagon sau franco camion din Incoterms. Prețul
mărfii se stabilește în funcție de punctul de încărcare intern, vânzătorul fiind obligat să încarce
marfa în mijlocul de transport specificat în contract.
 FAS – Free Alongside Ship și FAS Vessel – named port of shipment.

Formula are semnificația atribuită condiției FAS din Incoterms. Prețul stabilit cuprinde
toate cheltuielile de livrare a mărfii lângă bordul navei navlosite de cumpărător, în portul de
încărcare.
 FOB Vessel – Free on Board Vessel – named port of shipment.

Clauza este similară condiției FOB din Incoterms. Prețul mărfii acoperă toate cheltuielile
de livrare a acesteia pe bordul navei procurate de către cumpărător la termenul fixat.
 C and F – Cost and Freight – named point of destination.

Termenul corespunde condiției identice din Incoterms. Prețul mărfii include și costurile
necesare pentru transportul mărfii la portul de destinație convenit.
 CIF – Cost, Insurance, Freight – named point of destination.

Clauza corespunde aceleiași condiții din Incoterms. Prețul stability cuprinde asigurarea
maritimă și cheltuielile necesare pentru aducerea mărfii în portul de destinație fixat.
 FOB – Free on Board – named inland point in the country of importation.

Prețul de vânzare include toate cheltuielile până în momentul livrării mărfii la punctual
intern în piața de import.
44
 Ex Dock – named port of importation.
Prețul de vânzare cuprinde toate costurile până în momentul livrării mărfii pe doc, în
portul de import stabilit, cu taxele vamale achitate.
3.2.7. Aplicarea uzanțelor comerciale.
Uzanțele comerciale internaționale sunt aplicate prin înscrierea în contract

a unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în
contracte-tip sau în condiții generale de livrare.
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri

din 1980 prevede, prin par. 2 al art. 9 că, în afară de convenția contrară, părțile sunt considerate
că s-au referit în mod tacit în contract și pentru formarea sa la orice uzanță pe o cunoșteau sau
ar fi trebuit să o cunoască și care în comerțul internațional este larg cunoscută și în mod
constant respectată în contracte de același tip, în ramura comercială respectivă.
Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaționale din 2010 arată,

în alin. (2) al art. 1.9, că părțile sunt ținute de o uzanță care este bine cunoscută și respectată în
mod obișnuit în comerțul internațional de către părțile unei afaceri comerciale particulare, cu
excepția cazului în care aplicarea acestei uzanțe ar fi nerezonabilă. În unele cazuri, datorită
condițiilor special de desfășurare a activității părților sau naturii atipice a tranzacției, o uzanță
aplicabilă într-un anumit domeniu comercial poate fi inlăturată, întrucât apare ca nerezonabilă.
Aplicabilitatea uzanțelor comerciale este configurată de principiul libertății

contractuale. Titlul și condițiile aplicării uzanțelor comerciale sunt prevăzute de legea
contractului, determinată de părți sau de instanță, prin intermediul normelor conflictuale.
Uzanțele comerciale se aplică cu titlu de clauză convențională. Ele au același
regim juridic ca și prevederile contractuale. Astfel că, în soluționarea litigiilor care rezultă din
operațiunile de comerț internațional, arbitrii trebuie să țină seama, pe lângă prevederile legii
aplicabile, și de uzanțele comerciale.
3.2.8. Rolul uzanțelor comerciale.
Relațiile de comerț internațional prezintă o dinamică proprie, care se

individualizează prin rapiditatea operațiunilor.
Permanentele schimbări impuse de cerințele pieței internaționale nu sunt însoțite și de

elaborarea unei reglementări corespunzătoare. Lacunele din legislație se răsfrâng și pe plan
contractual. De cele mai multe ori, nici părțile nu pot să prevadă, în contractele pe care le
încheie, toate situațiile care apar în derularea afacerilor de comerț internațional.
În absența unei reglementări adecvate a relațiilor de comerț, practica internațională a
creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bunăvoie și aplicate în mod repetat, ele au devenit
norme care se folosesc în comerțul internațional. Corespunzător intereselor părților
45
contractante, uzanțele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive.
Prin adoptarea condițiilor uniforme, elaborarea contractelor-tip și includerea în contracte
a unor condiții generale de livrare, în practica internațională s-a realizat o unificare și o
standardizare a uzanțelor comerciale. Codificarea uzanțelor în anumite ramuri de activitate
comercială asigură certitudinea juridică și uniformizarea reglementării la nivelul sistemelor de
drept naționale.
Uzanțele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile și obligațiile

părților prin completarea și precizarea conținutului contractului.
Tot uzanțele comerciale au rolul de a interpreta sau explica termenii și expresiile
utilizate în contractul de comerț internațional.
3.2.9. Probleme conflictuale.
Utilizarea uzanțelor în contractele de comerț internațional poate determina unele

conflicte.
În funcție de situația concretă, conflictele pot intervene între uzanțe comerciale
sau între uzanțe și legile incidente.
 Conflictul dintre două uzanțe convenționale.

Prin originea și natura lor, uzanțele convenționale sunt supuse regimului aplicabil
stipulațiilor contractuale. Dacă părțile se referă la două uzanțe convenționale, conflictul
dintre ele se va soluționa după aceleași reguli. În funcție de momentul încheierii contractului,
prioritate va avea ultima uzanță în timp și la care se consideră că s-au referit părțile (posterior
tempore, potior iure).
În cadrul acestei situații conflictuale, se pune și problema înlocuirii unei uzanțe
convenționale. Astfel, în perioada cuprinsă între încheierea și executarea contractului, o uzanță
poate fi înlocuită cu alta. În măsura în care nu există o clauză contrară, prioritate va avea
uzanța din momentul încheierii contractului. Părțile nu sunt obligate să respecte o uzanță care
nu era cunoscută la momentul respectiv.
Conflictul dintre uzanțe fiind în timp, se va aplica regula tempus regit actum.
 Conflictul dintre o uzanță convențională și o uzanță normativă.

În cazul unui conflict dintre o uzanță convențională și o uzanță normativă, vor prevala
dispozițiile uzanței legale. Având forța juridică a unei legi supletive, uzanța normativă
suplinește voința părților. Dar aplicarea uzanței normative depinde de intenția părților, care pot
stipula în contract o clauză contrară.
 Conflictul dintre o uzanță covențională și o lege supletivă.

În împrejurarea unui conflict dintre o uzanță convențională și o lege supletivă care există
concomitent, rezolvarea va fi în favoarea uzanței. Constituind o stipulație contractuală, uzanța
convențională are un caracter special față de regula general din legea supletivă. În măsura în
care părțile au acceptat uzanța, indiferent de forma de manifestare a voinței lor, înseamnă că
aplicarea legii supletive a fost înlăturată.
46
 Conflictul dintre o uzanță convențională și o lege imperativă.
În conflictul dintre o uzanță convențională și o lege civilă sau comercială imperativă
existente concomitent, precădere va avea legea imperativă. Forța juridică a uzanței
convenționale fiind a unei stipulații contractual, nu pot fi încălcate prevederile imperative ale
legii.
 Conflictul dintre o uzanță normativă și o lege imperativă.

În situația unui conflict dintre o uzanță normativă și o lege civilă sau comercială
imperativă, prioritară va fi uzanța normativă. Cu toate că au aceeași forță juridică, uzanța
normativă constituie o dispoziție special față de legea imperativă, care prezintă caracterul unei
reglementări generale. Astfel, jurisprudența a admis anatocismul în material de conturi bancare,
deși nu este permis în operațiunile de drept civil.
Aplicarea regulii specialia generalibus derogant se justifică prin natura comercială a
uzanței normative. Față de legea civilă, dispozițiile legii comerciale reprezintă o reglementare
special, care se va aplica cu precădere în cauză.
 Conflictul dintre o uzanță comercială și o lege uniformă.

În conflictul dintre o uzanță comercială și o lege uniformă din domeniul comerțului
internațional, se vor aplica prevederile uzanței comerciale. Legea uniformă având un
caracter supletiv, uzanța va prevala, cu excepția situației în care părțile au convenit altfel.
 Conflictul dintre o uzanță comercială și convenția expresă a părților sau dispozițiile

legale de ordine publică.
În cazul unui asemenea conflict, convenția expresă a părților sau dispozițiile de
ordine public vor înlătura aplicarea uzanțelor convenționale sau normative. Dar normele
de ordine public din dreptul intern nu au, în totalitatea lor, același caracter în dreptul
internațional.
Prin urmare, în operațiunile de comerț internațional, ordinea public nu acționează cu
intensitatea din dreptul intern, fiind mai flexibilă.
4. Codificarea dreptului comerțului internațional.
Codificarea înseamnă ordonarea normelor juridice în instituții juridice,

pentru a facilita utilizarea de către cei cărora li se adresează normele.
Activitatea se realizează prin efortul subiectelor, fie state, fie organizații interstatale,
instituții internaționale sau comercianți.
Modalitățile concrete de realizare a codificării sunt:

 armonizarea;
 standardizarea;
 unificarea;
 uniformizarea.
47
a) Armonizarea.
Codificarea prin armonizare se realizează fie de către asociații internaționale de
comercianți (Camera Internațională de Comerț de la Paris, Asociația Internațională a Inginerilor
etc.), fie de către organizații internaționale.
Cea mai importantă activitate de codificare prin armonizare a fost realizată de Camera
Internațională de Comerț de la Paris și cuprinde o sferă variată de manifestări:
 interpretare armonizată a uzanțelor comerciale internaționale (de exemplu: partajarea
cheltuielilor de transport și predarea mărfii în vânzarea internațională de mărfuri);
 primele uzanțe (Incoterms 1936) aplicabile la nivel european, omologul celor de la nivel
S.U.A., codificate în 1946 (RAFDT);
 realizări practice, reguli și uzanțe uniforme în material modalităților internaționale de
plată (incasso-ul, acreditive, garanțiile independente, scrisorile de credit).
În ceea ce privește activitatea organizațiilor internaționale, se evidențiază activitatea

UNCITRAL, organizație înființată prin Rezoluția nr. 2205/1996 a Adunării Generale a O.N.U.,
aceasta reprezintă Comisia Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional și a
elaborat textul mai multor convenții (de exemplu: Convenția de la New York din 1974 privind
prescripția extinctivă în vânzarea internațională de mărfuri și Convenția de Hamburg din 1978
privind contractul internațional de transport de mărfuri pe mare sub conosament).
Comisia Europeană O.N.U. pentru Europa a elaborat textul unor convenții interstatale
(de exemplu: Convenția de la Geneva din 1956 privind transportul internațional de mărfuri pe
șosele), a elaborat ghiduri de contractare, contracte standard, condiții generale de aplicabilitate
facultativă, a participat alături de alte organizații la activitatea de codificare. Nu în ultimul rând,
Comisia Europeană O.N.U. pentru Europa prin Comitetul pentru transporturi a elaborate în 1951
un document care marchează aplicabilitatea „cărții verzi” (polița de asigurare civilă auto
practicată în Europa).
Consiliul Europei a elaborat textile unor convenții (de exemplu: Convenția de la

Istanbul privind falimentul din 1990), iar Organizația de Cooperare și Dezvotare Economică
(O.C.D.E.) are o activitate de condificare relevantă în special privind elaborarea codurilor de
conduit pentru societățile transnaționale și multinaționale.
Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) desfășoară o

activitate de codificare prin elaborarea textelor unor convenții (de exemplu: Convenția de la
Ottawa privind dreptul internațional de factoring și contractual internațional de leasing), a
principiilor fundamentale ale contractelor de comerț internațional.
b) Standardizarea.
Activitatea constă în elaborarea de modele pentru contracte tip, contracte-cadru,
contracte standard, ghiduri de contracte realizate de contractanți urmare a practicii
întocmite de către un organism internațional sau asociații internaționale.
Contractul tip cuprinde de obicei o parte specială (negociabilă) și o parte generală
(predatorată).
48
Ghidul de contractare recomandă părților clauze contractuale (ghidul de contractare al
contractului de „know-how” în industria mecanică, elaborat de Comisia Economică a O.N.U.
pentru Europa).
Contractul-cadru elaborează numai elementele esențiale ale contractului; acest tip de
contract este utilizat de regulă în acțiunile de cooperare economică și tehnico-științifică.
Contractele standard sunt contracte ținând de anumite activități comerciale în care o
parte sau un grup de părți au o poziție dominant (de exemplu: în contractul de transport de
mărfuri pe mare sunt utilizate contracte standard în funcție de natura mărfii transportate).
Condițiile generale se referă la elaborarea obligațiilor uneia dintre părți în contract, în
funcție de specificitatea contractului (de exemplu: Condițiile generale 588 A elaborate de
Comisia Europeană a O.N.U. pentru Europa).
c) Uniformizarea.
Uniformizarea înseamnă includerea în convenție a unor norme uniforme de drept
conflictual (de exemplu: conform Convenției din 1955, legea aplicabilă vânzării internaționale
de mărfuri este legea vânzătorului).
d) Unificarea.
Unificarea înseamnă includerea în convenții a unor norme de drept material
uniform, care la nivel statal presupune includerea acestor norme în dreptul național (de
exemplu: dacă în materie de vânzare se elaborează norme uniforme, pentru statele parte,
contractante, nu mai are importanță legea vânzătorului deoarece prin preluarea normelor în
dreptul intern, ca drept material, va fi aceeași lege).
Codificarea INCOTERMS.
În contractele de vânzare-cumpărare trebuie prevăzute clauze prin care contractanții să
stabilească o serie de condiții cu privire la modalitățile de transfer al riscurilor, modalitățile de
repartizare între părți a cheltuielilor aferente transportului mărfurilor (inclusiv plata pentru
asigurarea mărfii și contravaloarea transportului etc.).
Deoarece în practică s-a observat că în fiecare contract de vânzare este necesară
inserarea clauzelor cu privire la aspectele mai sus menționate, s-a procedat la elaborarea unor
termeni comerciali acornimici, care condensează conținutul acestor clauze.
S-a născut deci, INCOTERMS, International Rules for the Interpretation of Trade Terms,
reguli internaționale pentru interpretarea uzanțelor de comerț, care au fost permanent adaptate,
existând versiuni successive, care răspund schimbărilor mijloacelor moderne de transport și
schimbului de date informatizate.
În concluzie, condificarea acestor reguli nu are valoare juridică internațională
proprie și reprezintă izvor de drept, iar autoritatea lor rezultă din utilizarea frecventă în
contractele internaționale. Natura juridică le conferă regulilor Incoterms o prioritate de aplicare
în raport cu dispozițiile normative sau convențional supletive.
În preambulul Incoterms se arată că dispozițiile regulilor nu au caracter de
obligativitate; acestea nu se impun voinței contractanților, partenerii având libertatea să
prevadă alte clauze în contractele încheiate, prin simpla înscriere, urmată de indicarea denumirii
prescurtate a regulii.
49
Inițierea în regulile Incoterms dispune: „Comercianții care doresc utilizarea prezentelor
reguli vor specifica faptul că în mod obligatoriu contractul lor va fi guvernat de Regulile
INCOTERMS.”
Părțile pot face referire în contractele lor la Incoterms, ca fundament al contractului, dar
pot particularize clauzele prin modificări sau adăugiri în funcție de natura mărfurilor care fac
obiectul contractului. Dacă părțile doresc să înlocuiască anumite prevederi dintr-o clauză pentru
care au optat ori să completeze prevederile aceste clauze, vor adăuga în continuare formulările
convenite. De exemplu: dacă într-un contract marfa se vinde FOB Hamburg, cocontractanții au
convenit că vânzătorul trebuie să încarce și să expedieze marfa până în portul Hamburg pe
cheltuiala sa, folosind transportul maritime, în timp ce cumpărătorului îi revine obligația să
plătească cheltuielile de navlosire, riscurile fiind transferate asupra sa în momentul îmbarcării.
Rolul României în activitățile de codificare.

Principalele funcții ale politicii comerciale sunt:
- funcția de promovare a relațiilor comerciale externe;
- funcția de protejare a economiei naționale de concurență străină;
- funcția de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți și,
concomitent, de sporire a rezervei valutare statale.
Politica comercială reprezintă ansamblul reglementărilor adoptate de stat pentru
promovarea sau restângerea schimburilor comerciale externe și al protejării economiei
naționale de concurență străină.
România a ales să participe activ la activitățile de comerț internațional, inclusiv la

activitatea de codificare [de exemplu: negocierile privind „Practicile contractuale internaționale”
(Viena, 1998), „Comerțul electronic” (New York, 1999), „Finanțarea privată a proiectelor de
infrastructură” etc.].
La nivel central și local, Camera de Comerț și Industrie a României duce o activitate
susținută pentru promovarea activității de comerț internațional, pe toate palierele.
În acest sens, este relavantă diversitatea și frecvența activităților desfășurate, și anume:
- conferințe („Managementul Mobilității” – noiembrie 2013; „Managementul plăților în
afacerile internaționale” – noiembrie 2013 etc.);
- întâlniri (Vizita E.S. Ambasadorul Statului Palestina, Domnul Ahmad Bader Ibrahim Agel
la Palatul Camerei Naționale – februarie 2013; Vizita de lucru E.S. Ambasadorul
Republicii Serbia la București, Domnul Branko Brankovici la Palatul Camerei Naționale –
octombrie 2013 etc.);
- alte activități (organizarea Reuniunii de Afaceri România – Estonia – februarie 2013 la
Palatul Camerei Naționale de Comerț etc.).
A. Menționați care sunt izvoarele interne ale dreptului comerțului

internațional.
B. Precizați care sunt formele uzanțelor comerciale.
50

1. Constituie izvor intern al dreptului comerțului internațional:

a) jurisprundența
b) convențiile multilaterale
c) acordurile comerciale
2. După sfera lor de aplicare, uzanțele comerciale se clasifică în:

a) interne și internaționale
b) locale, speciale și generale
c) normative și convenționale
3. Prin clauza națiunii celei mai favorizate se înțelege:

a) că persoanele aparținând unui stat străin, care exercită activitate de comerț pe teritoriul
statului partener, au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și naționalii
b) că statele contractante se obligă să efectueze schimburi reciproce de mărfuri și servicii,
în orice condiții
c) că statele contractante se angajează să-și acorde privilegii și avantaje comerciale la fel
de favorabile ca oricărui stat terț
4. Conflictul dintre o uzanță convențională și o lege uniform se soluționează în

favoarea:
a) uzanței convenționale
b) legii uniforme
c) pot fi reținute ambele variante
5. Conflictul dintre două uzanțe convenționale se soluționează în favoarea:

a) uzanței convenționale mai vechi
b) uzanței convenționale mai apropiată de momentul încheierii contractului
c) uzanței convenționale mai apropiată de momentul executării contractului
6. Activitatea constând în elaborarea de modele pentru contracte tip, cadru și

ghiduri de contractare reprezintă codificare prin:
a) armonizare
b) uniformizare
c) standardizare
7. Includerea în convenții a unor norme de drept material reprezintă condificare prin:

a) uniformizare
b) unificare
c) armonizare
51
8. Regula Incoterms EXW – Ex Works semnifică faptul că:
a) vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost pusă de-
a lungul vasului sau în portul de încărcare convenit
b) produsul și riscurile se transferă cumpărătorului, incusiv plata transportului și costul
asigurării de la poarta fabricii vânzătorului
c) vânzătorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa a trecut
balustrada vasului, în portul de încărcare convenit
1.a, 2.b, 3.c, 4.a, 5.b, 6.c, 7.a, 8.b.

2009.
Europene.
externe.
Dreptului Privat.
52
Unitatea nr. 3:
PARTICIPANȚII LA ACTIVITATEA DE COMERȚ INTERNAȚIONAL.
1. Categorii de participanți
2. Statul și organizațiile neguvernamentale
2.1. Statul
2.2. Organizațiile neguvernamentale
3. Comerciantul persoană fizică
3.1. Noțiuni introductive
3.2. Forme de manifestare
3.3. Condițiile impuse pentru dobândirea calității de comerciant de către o
persoană fizică
3.4. Dovada și încetarea calității de comerciant
3.5. Capacitatea persoanei fizice de a fi profesionist comerciant. Incapacitățile
privind exercitarea activității comerciale
3.7. Obligațiile comercianților
3.7.1. Registrul comerțului
3.7.2. Ținerea constabilității activității comerciale
3.8. Auxiliarii comercianților
3.9. Activitatea comercială a persoanelor fizice române în străinătate
3.10. Activitatea comercială a persoanelor fizice străine în România
3.11. Întreprinderea
3.11.1. Noțiune
3.11.2. Caracterele întreprinderii
3.11.3. Formele întreprinderii
A. Întreprinderea economică (comercială)
B. Întreprinderea civilă
3.12. Fondul de comerț
3.12.1. Noțiune
3.12.2. Caracteristicile fondului de comerț
3.12.3. Delimitarea noțiunii de fond de comerț
3.12.4. Natura juridică a fondului de comerț
3.12.5. Elementele fondului de comerț
A. Elementele incorporale ale fondului de comerț
A.1. Firma
A.2. Emblema
A.3. Clientela și vadul commercial
A.4. Drepturile de proprietate industrială
A.5. Drepturile de autor
A.6. Regimul creanțelor și datoriilor
B. Elementele corporale ale fondului de comerț
B.1. Bunurile imobile
53
3.12.6. Apărarea fondului de comerț
3.12.7. Actele juridice privind fondul de comerț
A. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț
B. Transmiterea fondului de comerț ca aport în societatea
comercială
C. Locațiunea fondului de comerț
D. Garanția reală asupra fondului de comerț
4. Societățile comerciale române
4.2. Originea și evoluția societăților comerciale
4.3. Reguli comune aplicabile oricărei societăți comerciale
4.3.1. Formele societăților comerciale
4.3.2. Etapele înființării societății comerciale
4.3.3. Elementele specifice ale contractului de societate
B. Intenția asociaților de a constitui societatea și de a desfășura în
comun activități comerciale
C. Participarea la împărțirea beneficiilor și pierderilor
4.3.4. Constituirea societăților comerciale
4.3.4.1. Actele constitutive ale societăților comerciale
A. Contractul de societate
A.1. Condițiile de fond ale contractului de societate
A.2. Condițiile de formă ale contractului de societate
A.3. Cuprinsul contractului de societate
B. Statutul societății
4.3.4.2. Formalitățile necesare constituirii societăților comerciale
A. Întocmirea actelor constitutive
B. Înmatricularea și autorizarea funcționării societății
comerciale
B.1. Înmatricularea (înregistrarea) societății în registrul
comerțului
B.2. Autorizarea funcționării societății
B.3. Publicitatea privind constituirea societății și
înscrierea fiscală a societății comerciale
4.3.4.3. Înființarea sucursalelor și filialelor unei societății
A. Regimul juridic al sucursalelor și filialelor
B. Condițiile necesare înființării sucursalelor și filialelor
4.3.4.4. Personalitatea juridică a societății comerciale
A. Atributele de identificare a societății
A.1. Firma societății
A.2. Sediul societății
A.3. Naționalitatea societății
B. Voința societății
C. Capacitatea juridică a societății
D. Patrimoniul societății
E. Efectele juridice ale calității de persoană juridică a
societății
54
4.3.5. Funcționarea societăților comerciale
4.3.5.1. Adunarea generală
A. Felurile adunării generale
A.1. Adunarea ordinară
A.2. Adunarea extraordinară
A.3. Adunarea special
B. Convocarea adunării generale
C. Ședința adunării generale
D. Hotărârile adunării generale
4.3.5.2. Administrarea și conducerea societăților
A. Statutul juridic al administratorilor
B. Reguli speciale privind pluralitatea administratorilor
C. Răspunderea administratorilor
C.1. Răspunderea civilă a administratorilor
C.2. Răspunderea penală a administratorilor
4.3.5.3. Controlul gestiunii societăților
A. Cenzorii
B. Auditorii financiari
C. Controlul asociaților asupra gestiunii societății
4.3.6. Modificarea societăților comerciale
4.3.6.1. Condițiile generale ale modificării actului constitutiv al
societății
A. Actul de modificare a actului constitutiv
B. Forma actului de modificare a actului constitutiv
C. Înregistrarea și publicarea actului modificator
D. Dreptul de opoziție la modificarea actului constitutiv al
societății
E. Dreptul asociaților de a se retrage din societate
4.3.6.2. Principalele cazuri de modificare a societății
A. Majorarea capitalului social
B. Reducerea capitalului social
C. Prelungirea duratei societății
D. Fuziunea și divizarea societăților
E. Schimbarea formei societății
4.3.7. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale
4.3.7.1. Dizolvarea societăților
A. Cauzele generale (tradiționale) de dizolvare a
societăților
B. Cauzele de dizolvare-sancțiune a societăților
C. Căile dizolvării societății
D. Efectele dizolvării societății
4.3.7.2. Lichidarea societăților
A. Principiile generale ale lichidării societăților
55
B. Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a
societății
C. Statutul lichidatorilor
D. Lichidarea activului și pasivului societății
E. Drepturile asociaților cuvenite din lichidarea societății
F. Închiderea lichidării societății
4.4. Reguli speciale aplicabile fiecărei forme de societate
4.4.1. Societatea în nume colectiv
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în nume colectiv
C. Funcționarea societății în nume colectiv
D. Dizolvarea și lichidarea societății în nume colectiv
4.4.2. Societatea în comandită simplă
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în comandită simplă
C. Funcționarea societății în comandită simplă
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită simplă
4.4.3. Societatea pe acțiuni
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății pe acțiuni
B.1. Actele constitutive ale societății pe acțiuni
B.2. Modalitățile de constituire a societății pe acțiuni
B.3. Formalitățile necesare constituirii societății pe acțiuni
C. Funcționarea societății pe acțiuni
C.1. Acțiunile emise de societate
C.2. Adunarea generală a acționarilor
C.3. Administrarea și conducerea societății pe acțiuni
C.4. Controlul gestiunii societății pe acțiuni
C.5. Obligațiunile emise de societatea pe acțiuni
C.6. Registrele societății pe acțiuni
C.7. Situațiile financiare. Profitul și dividendele. Fondul de rezervă
D. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni
4.4.4. Societatea în comandită pe acțiuni
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății în comandită pe acțiuni
C. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni
4.4.5. Societatea cu răspundere limitată
A. Aspecte generale
B. Constituirea societății cu răspundere limitată
C. Funcționarea societății cu răspundere limitată
C.1. Adunarea generală a asociaților
C.2. Administratorii societății
C.3. Controlul gestiunii societății cu răspundere limitată
C.4. Registrele societății cu răspundere limitată
C.5. Situația financiară anuală. Profitul și dividendele. Fondul de
rezervă.
C.6. Interdicția emiterii unor titluri de valoare negociabile
56
C.7. Transmiterea părților sociale
C.8. Retragerea asociatului din societate
C.9. Excluderea asociatului din societate
C.10. Modificarea numpărului asociaților în societatea cu
D. Dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată
4.4.6. Sarcină de lucru
4.4.7. Testele de autoevaluare
4.4.8. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
5. Societatea comercială română constituită cu participare străină
5.2. Principiile care guvernează activitatea investitorului străin în România
5.3. Garanții pentru investitorii străini
5.4. Dispoziții privind înregistrarea societăților comerciale cu participare străină
6. Societățile cooperative
6.1. Noțiune
6.2. Principiile activității cooperației
6.3. Formele societății cooperatiste
 Să cunoască și să înțeleagă care sunt subiectele dreptului comerțului

internațional.
1. Categorii de participanți.
Sintagma subiect al dreptului comerțului internațional desemnează orice

participant la comerțul internațional, adică orice subiect al unui raport juridic
comercial cu element de extraneitate.
57
La modul general, subiecte ale dreptului comerțului internațional sunt:
 Statele (reprezentate prin Ministerul Finanțelor);
 Organizațiile interguvernamentale;
 Comercianții (persoane fizice sau juridice).
Însă, participanții la raporturile juridice de comerț internațional se impart în două

categorii:
 Subiecte de drept intern, și
 Subiecte de drept internațional.
Subiectele de drept intern pot fi de naționalitate română sau străină. Statutul juridic
al participanților la activitatea de comerț internațional se determină în conformitate cu legislația
fiecărui stat.
În țara noastră, subiecte ale raporturilor de comerț internațional pot fi persoane fizice
sau persoane juridice. Însă, prin reglementările în vigoare, pot avea calitatea de comerciant și
alți participanți la raporturile de comerț internațional, precum: regiile autonome, organizațiile
cooperatiste și grupurile de interes economic.
Acte și fapte de comerț mai pot efectua și alte persoane, care nu au calitatea de
comerciant. În această categorie, se include asociațiile familiale și persoanele juridice fără
scop lucrativ.
În alte state, participanții de drept intern la raporturile de comerț internațional sunt
comercianții persoane fizice și entitățile colective.
Subiectele de drept internațional sunt statele și organizațiile internaționale

guvernamentale.
Participanții la activitatea de comerț internațional au aptitudinea de a avea

drepturi și obligații.
În calitate de subiecte ale raporturilor comerciale internaționale, ei
beneficiază de capacitatea de a exercita acte și fapte de comerț
internațional.
2. Statul și organizațiile neguvernamentale.
Statele sunt subiecte originare, care au capacitatea de a fi titular de drepturi și

obligații internaționale. Personalitatea internațională a statelor rezultă din
esențalor ca entități suverane. Statele au aptitudinea de a crea și apăra normele
dreptului internațional.
Organizațiile internaționale guvernamentale sunt subiecte derivate ale ordinii juridice

internaționale. Organizațiile interguvernamentale sunt create prin acordul statelor membre.
Personalitatea de drept internațional a organizațiilor interguvernamentale decurge din actele lor
de constituire. În absența suveranității asupra teritoriului și populației, organizațiile
interguvernamentale nu prezintă trăsăturile caracteristice ale statelor.
58
2.1. Statul.
În raporturile de comerţ internaţional, statul acţionează atât în calitate de

titular de suveranitate cu putere suverană cât şi ca persoană juridică
putând face acte de comerţ internaţional.
Ca titular de suveranitate, statul legiferează statutul juridic al celorlalte subiecte de drept,
negociază acordurile și convențiile comerciale cu alte state și adoptă măsurile necesare pentru
îndeplinirea clauzelor contractuale. Astfel, statul acționează ca subiect de drept administrativ și
financiar, elaborează politici comerciale, instituie regimul vamal etc.
Actele încheiate de stat ca titular de suveranitate vor beneficia de imunitate de
jurisdicție și de executare.
În raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiințifică în care se implică, statul are

atât calitatea de titular de suveranitate cât și calitatea de subiect de drept asumându-și obligaţii
precum: garantarea investiţiilor străine, garantarea de credite în vederea realizării unor investiţii
sau subvenționarea de investiţii din străinătate.
Atunci când participă ca persoană juridică (jure gestiones) la raporturile de comerț
internațional, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice sau conform reglementărilor în
vigoare prin alte organe competente.
Domeniile de participare ale statului la comerțul internaţional sunt:

a) raporturile contractuale ce îmbracă forma acordurilor (de exemplu, acordurile de
împrumut cu băncile străine sau acorduri de cooperare financiară cu băncile străine);
b) emisiunea de titluri de valoare lansate pe piețele financiare externe (forma de angajare a
datoriei publice externe a statului);
c) participarea la litigii comerciale internaţionale conform convențiilor internaţionale.
Dreptul de a face comerț reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale

statelor. Această situaţie este confirmată de către Carta drepturilor şi îndatoririlor economice
ale statelor adoptată prin Rezoluţia nr. 3281 din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. care
prevede în art. 4 că orice stat este în drept să participe la comerțul internaţional şi la alte forme
de cooperare economică, fiind liber să aleagă modul în care îşi organizează relaţiile economice
externe.
Contractele dintre un stat acționând de jure gestiones şi persoanele juridice sau fizice
străine poartă, de obicei, denumirea de contracte „mixte” sau „contracte statale” („state
contracts”).
Aceste raporturi pot îmbrăca forma unor acorduri internaţionale supuse ratificării prin
acte ale puterii legislative, dar mai ales acte ale puterii executive (ordonanțe şi hotărâri ale
Guvernului); sau forma unor contracte efective (contracte de concesiune sau de închiriere de
bunuri sau servicii aparținând proprietăţii publice).
În general, atunci când statul român contractează sub forma unor acorduri
internaționale, capacitatea de a contracta în numele său sau cea de a administra, se acordă
prin acte normative Ministerului Finanţelor. Acesta din urmă poate transmite prin mandat
59
administrarea altor subiecte de drept (de exemplu: în situaţiile privind datoria publică, agenţi ai
statului pot fi BNR sau instituţii financiare autorizate).
În cazul contractelor comerciale internaționale privind bunurile care fac obiectul
proprietății publice, statul se poate manifesta prin entităţile sale (regii autonome, instituții publice
etc.) care administrează bunurile respective.
Principalele modalități prin care statul român se manifestă ca subiect de drept

comercial internațional.
1. Contractarea de împrumuturi de la state externe.
În calitatea sa de subiect de drept comercial internaţional, statul român contractează

împrumuturi de la state externe.
Împrumutul de stat este obligația contractuală a statului de a rambursa fondurile
financiare obținute în calitate de împrumutat de la persoane fizice sau juridice, împreună
cu dobânda şi alte eventuale costuri, în termenul stabilit (O.M.E.F. nr. 2461/2007, Definiţii,
pct. 1).
Împrumutul de stat poate fi contractat cu subiecte de drept privat (bănci, alte
instituţii de credit, persoane fizice sau juridice române sau străine) sau de drept public
(guverne, agenții guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale şi alte organizaţii
internaționale).
Capacitatea statului de a contracta împrumuturi externe este prevăzută în O.U.G. nr,
64/2007 privind datoria publică, aprobată cu modificări de Legea nr. 109/2008. Suma maximă a
împrumuturilor externe pe care statul le poate contracta sau garanta în cursul unui an este
fixată anual prin lege, conform plafonului de îndatorare publică externă (plafonul de îndatorare
publică externă fiind componentă a plafonului de îndatorare publică).
Definim plafonul de îndatorare publică drept totalitatea „obligaţiilor financiare pe care
le pot contracta și garanta autoritățile administrației publice centrale şi autorităţile publice locale
pe o perioadă de 1 an, care este stabilit anual prin lege”. Guvernul (art. 4 din O.U.G. nr. 64/2007
privind datoria publică) este legal autorizat să angajeze în numele şi în contul statului obligaţii
de natura datoriei publice guvernamentale.
Atribuţia de a contracta direct în numele statului împrumuturi [art. 4 alin. (1) din
O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică] revine Ministerului Finanţelor care încheie în
acest sens acorduri internaţionale de împrumut care sunt ratificate prin lege sau alte acte
normative, hotărâri de guvern sau ordonanțe.
Pentru împrumuturile direct contractate de către Guvern prin Ministerul Finanţelor,
obligaţia de rambursare îi revine Ministerului Finanţelor. Pentru împrumuturile contractate de
către Ministerul Finanţelor în numele statului, a căror administrare a fost mandatată unei
instituţii financiare, plata o vor realiza beneficiarii finali de subimprumut către Ministerul
Finanţelor sau instituția financiară în condițiile acordului de administrare şi prin acordurile de
împrumut subsidiar sau de garanţii.
Conform art. 5 alin. (4) din O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică, în temeiul
convențiilor încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice, Banca Naţională a României poate să
60
acţioneze ca un agent al statului în rambursarea datoriei publice guvernamentale contractată în
valută şi în organizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa internă.
2. Emisiunea de titluri de stat pe piețele financiare externe și interne.
Ministerul Finanţelor este autorizat să emită titluri de stat în moneda naţională sau
în valută, pe piața internă sau externă în scopul îndeplinirii procesului de administrare a
datoriei publice guvernamentale. Emiterea poate fi realizată direct de către Ministerul
Finanţelor sau de către agenții sau alte instituţii delegate în acest sens de către minister prin
convenţii.
În cazul emisiunii de titluri de stat în valută pe pieţele financiare externe, contractarea
creditelor externe prin lansarea emisiunii, administrarea și rambursarea acesteia se realizează
de către Ministerul Finanțelor Publice, iar agentul statului este Banca Naţională a României.
Sediul materiei îl reprezintă Ordinul ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 2462/2007
privind aprobarea procedurii de contractare a datoriei publice guvernamentale prin emiterea de
titluri de stat pe piețele internaţionale.
Emisiunea de titluri de stat pe piaţa financiară internă face obiectul comerțului
internațional în măsura în care implică investitori străini.
Sediul materiei îl reprezintă O.G. nr. 66/2007 privind regimul investiţiilor străine în
România, modificată prin Legea nr. 46/2006 în sensul liberalizării accesului investiţiilor străine
pe piaţa titlurilor de stat din România, urmare a abrogării art. 3 din O.G. nr. 18/1996 privind
angajarea de împrumuturi guvernamentale prin emisiunea de tiluri de stat în valută pe piața
internă.
2.2. Organizațiile neguvernamentale.
Organizațiile interguvernamentale sunt subiecte de drept comercial

internațional prin voința statelor care le înfiinţează.
O organizaţie interguvernamentală se caracterizează prin următoarele trăsături:

a) se înființează prin acordul statelor interesate;
b) constituie subiect derivat al ordinii juridice internaţionale (personalitate juridică şi statut),
şi, spre deosebire de stat, nu au teritoriu şi populație proprii;
c) are caracter stabil şi o capacitate juridică diferită de la caz la caz;
d) reprezintă subiect de drept naţional, însă, spre deosebire de subiectele clasice de drept
internaţional cumulează criteriul obiectiv (membrii acestora sunt stale), finalist (activitaea
acestora prezintă interes pentru mai multe state) şi formal (sunt înființate prin act
constitutive încheiat prin convenţie internaţională).
Unele organizaţii internaţionale au caracter general (de exemplu: Organizaţia Naţiunilor

Unite, Organizaţia Statelor Americane etc.), în timp ce altele au caracter special (de exemplu:
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știință şi Cultură, Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare Industrială etc. — instituţii specializate în cadrul O.N.U.).
61
În funcție de posibilitatea de dobândire a calităţii de membru, există:
- organizaţii deschise, sau
- organizații închise.
Iar în funcție de aria geografică pot ființa:

- organizații cu caracter regional (de exemplu, Organizaţia Țărilor Arabe
Exportatoare de Petrol), sau
- organizații cu caracter universal (de exemplu, O.N.U.).
2.3. Sarcină de lucru.
A. Menționați care sunt principalele modalități prin care statul român se

manifestă ca subiect de drept comercial internațional.
2.4. Teste de autoevaluare.

1. Actele încheiate de stat ca titular de suveranitate:

a) vor beneficia de imunitate de jurisdicție și de executare
b) vor beneficia doar de imunitate de executare
c) nu vor beneficia de imunitate de jurisdicție și de executare
2. În calitatea sa de subiect de drept comercial internaţional, statul român:

a) nu poate contracta împrumuturi de la subiectele de drept privat
b) poate contracta împrumuturi doar de la persoanele juridice române
c) poate contracta împrumuturi și de la agențiile guvernamentale străine și alte organizații
internaționale
3. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă:

a) Ministerul Finanțelor nu este autorizat să emită titluri de stat
b) Ministerul Finanțelor este autorizat să emită titluri de stat doar în monedă națională, pe
piața internă în scopul îndeplinirii procesului de administrare a datoriei publice
guvernamentale
c) Ministerul Finanțelor este autorizat să emită titluri de stat în monedă națională sau în
valută, pe piața internă sau externă în scopul îndeplinirii procesului de administrare a
datoriei publice guvernamentale
4. O organizaţie interguvernamentală se caracterizează:

a) prin faptul că are teritoriu și populație proprii
b) prin faptul că se înființează prin acordul statelor interesate
c) prin faptul că are un caracter instabil
62
5. În funcție de aria geografică, există:
a) organizații deschise și organizații închise
b) organizații cu caracter regional și organizații cu caracter universal
c) organizații cu caracter general și organizații cu caracter special
2.5. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare.
1.a, 2.c, 3.c, 4.b, 5.b.
3. Comerciantul persoană fizică.
3.1. Noțiuni introductive.
Dreptul de a face comerț este recunoscut și garantat persoanelor fizice de către

legislațiile naționale.
Comercianții persoane fizice exercită acte și fapte de comerț sub o firmă individuală.
Pentru determinarea noțiunii de comerciant persoană fizică, legislațiile statelor nu

prezintă o reglementare unitară. În conformitate cu principalele sisteme de drept, se cunosc
două concepții diferite: una subiectivă și una obiectivă.
Conform concepției subiective, calitatea de comerciant este recunoscută persoanei
fizice care își înscrie numele sau firma în registrul comerțului.
Potrivit concepției obiective, calitatea de comercian este recunoscută persoanei fizice
care exercită acte de comerț prin natura lor, în nume propriu și cu titlu profesional.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerțului: „Înainte de începerea activităţii economice, au obligația să ceară
înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului următoarele persoane
fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societăţile
naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative,
organizaţiile cooperatiste, societăţile europene, societățile cooperative europene şi
grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte
persoane fizice şi juridice prevăzute de lege”.
Dobândirea calității de comerciant de către persoanele fizice se realizează potrivit

dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008 (art. 3), care prevede că poate desfăşura activităţi economice pe
teritoriul României orice personă fizică, cetățean român sau cetățean al unui alt stat membru al
Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, într-una dintre formele:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
b) întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
63
c) membri ai unei întreprinderi familiale.
Codul civil reglementează unitar raporturile juridice patrimoniale, dar în privința

participanților la aceste raporturi face distincția între simpli particulari și profesioniști.
Astfel că, potrivit art. 3 alin. (1) din Codul civil:
„(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și
raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai
multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea sau
înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.”
Profesionistul care exploatează o întreprindere economică (comercială) are calitatea de

comerciant.
Noțiunea de profesionist prevăzută de art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să
desfășooare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
Așadar, comerciantul este profesionistul, persoană fizică sau persoană juridică
care exploatează în condițiile legii o întreprindere economică (comercială).
3.2. Forme de manifestare.
În conformitate cu prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de

comerciant persoană fizică poate fi exercitată în una dintre următoarele
forme:
 persoană fizică autorizată;
 întreprindere individuală;
 întreprindere familială.
a) Persoana fizică autorizată.

Nu orice persoană fizică autorizată are şi calitatea de comerciant, dar dacă este
comerciant, poate cumula această calitate cu aceea de salariat al unui terț.
Comerciantul persoană fizică autorizată nu poate să angajeze cu contract de muncă terţi
pentru desfășurarea activităţii în vederea căreia a fost autorizat.
Un astfel de comerciant este asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale şi îndrituit să fie asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al
asigurărilor de şomaj. Răspunderea pentru obligaţiile asumate se face cu tot patrimoniul de
afectaţiune şi în completare cu tot patrimoniul comerciantului.
Încetarea activității persoanei fizice autorizate operează voluntar, urmare a
pronunțării unei hotărâri irevocabile sau decesului, prin radierea din registrul comerțului.
64
b) Întreprinderea individuală.
În cazul înființării unei întreprinderi individuale, aceasta NU are personalitate juridică
și calitatea de comerciant îi aparține persoanei fizice titulare (întreprinzătorul).
Spre deosebire de persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală poate să
angajeze terți cu contract de muncă.
Întreprinzătorul persoană fizică, titular al întreprinderii individuale, poate cumula
această calitate cu aceea de salariat al unui terț, este asigurat în sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale şi are dreptul să fie asigurat în sistemul asigurărilor sociale de
sănătate şi al asigurărilor de şomaj. Răspunderea sa pentru obligaţiile asumate se face cu tot
patrimoniul de afectaţiune și în completare, cu întregul său patrimoniul.
Dacă întreprinzătorul decedează, moştenitorii săi pot să continue întreprinderea cu
condiţia să dea o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. În
situaţia în care mai mulți moştenitori ai întreprinzătorului doresc să continue întreprinderea,
aceştia, trebuie să-şi desemneze un reprezentant şi pot continua activitatea comercială sub
forma, unei întreprinderi familiale.
c) Întreprinderea familială.
Întreprinderea familială se constituie prin acordul scris a minim două persoane,
membri ai unei familii şi NU are personalitate juridică.
Membrii întreprinderii familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai
unor întreprinderi individuale, dar şi salariați ai unor terți.
O întreprindere familială nu poate să angajeze cu contract de muncă persoane
terțe, nu are un patrimoniu propriu, însă poate să colaboreze prin reprezentanții săi cu alte
persoane fizice autorizate sau cu persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanți ai unor întreprinderi familiale, dar şi cu alte persoane fizice sau juridice.
Dacă membrii întreprinderii familiale au constituit patrimoniu de afectaţiune, prin acordul
de constituire sau printr-un act adițional, stabilesc şi cotele de participare.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul de constituire, gestionează
interesele întreprinderii printr-o procură specială.
Comerciantul persoană fizică poate să constituie sucursale şi filiale în România.
3.3. Condiții impuse pentru dobândirea calității de comerciant de către o persoană

fizică.
Indiferent de forma de desfășurare a activității economice, pentru dobândirea

calității de profesionist comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească
condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008 pentru desfășurarea activităților
economice, precum și cele prevăzute de Codul civil pentru obținerea acestei
calități.
Pentru desfășurarea unei activități economice, art. 8 din ordonanță prevede că

persoana fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
65
a) au capacitate deplină de exercițiu, cu excepția membrilor întreprinderii familiale ce nu
au calitatea de reprezentant, care trebuie să aibă vârsta de cel puțin 16 ani;
b) nu au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care
privesc disciplina financiar-fiscală;
c) au un sediu profesional declarat;
d) declară pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de
legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecției mediului și al protecției
muncii.
e) îndeplinirea condiției de pregătire profesională și/sau de atestare a pregătirii
profesionale, în cazul în care legea specială prevede o atare condiție.
Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 44/2008, înainte de începerea activității economice,
persoana fizică are obligația să solicite înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea
funcționării, ca persoană fizică autorizată, respectiv ca întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale.
În cazul întreprinderii familiale, obligația de cere înregistrarea în registrul comerțului și
autorizarea funcționării revine reprezentantului întreprinderii familiale. În cazul în care acesta nu
formează cererea, orice membru al întreprinderii familiale poate să îndeplinească această
cerință legală.
Urmare a îndeplinirii formalităților legale privind înregistrarea în registrul comerțului și

autorizarea funcționării, oficiul registrului comerțului eliberează certificatul de înregistrare.
 Persoana fizică autorizată dobândește calitatea de comerciant dacă îndeplinește
condițiile art. 3 alin. (3) din Codul civil și este înregistrată în registrul comerțului.
 În privința întreprinderii individuale, ordonanța prevede ca întreprinzătorul persoană
fizică, titular al întreprinderii individuale, este comerciant persoană fizică, de la data
înregistrării sale în registrul comerțului (art. 23 din ordonanță).
 Referitor la întreprinderea familială, ordonanța dispune că membrii întreprinderii familiale
au calitatea de comerciant persoană fizică, de la data înregistrării în registrul comerțului
(art. 31 din ordonanță).
Persoanele fizice care desfășoară activități ca meseriași, agricultori sau execută profesii
liberale au un statut juridic diferit.
Meseriașii și agricultorii pot desfășura activități economice în condițiile O.U.G. nr.
44/2008. Art. 3 din ordonanță prevede că persoanele fizice pot desfășura activități economice în
toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres
pentru libera inițiativă.
Prin urmare, meseriașii și agricultorii în calitate de persoane fizice, pot desfășura
activități economice în una dintre formele prevăzute de ordonanță și, în consecință, ei au
calitatea de comercianți profesioniști.
Persoanele care execută profesii liberale (avocați, medici, notari etc.) nu sunt supuși
dispozițiilor O.U.G. nr. 44/2008, ci reglementărilor din legile speciale.
În concluzie, persoanele fizice care exercită profesii liberale și care exploatează o
66
întreprindere civilă nu au calitatea de comerciant profesionist.
3.4. Dovada și încetarea calității de comerciant.
În cazul persoanei fizice, calitatea de profesionist comerciant se poate proba

numai prin prezentarea unor acte doveditoare emise de registrul comerțului.
Calitatea de profesionist comerciant a persoanei fizice este atestată de certificatul de

înregistrare eliberat de oficiul registrului comerțului.
Încetarea calității de profesionist comerciant a persoanei fizice are loc prin radierea
din registrul comerțului.
3.5. Capacitatea persoanei fizice pentru a fi profesionist comerciant. Incapacitățile.
În temeiul dispozițiilor Codului civil, orice persoană fizică beneficiază de

capacitate de folosință și capacitate de exercițiu în condițiile legii.
Capacitatea de folosință, ca aptitudine de a avea drepturi și obligații civile, este

dobândită la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia – art. 35 din Codul
civil.
Capacitatea de exercițiu, ca aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice
civile, este reglementată diferit în funcție de vârsta persoanei.
Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră, adică
la împlinirea vârstei de 18 ani – art. 38 din Codul civil. În condițiile actualei reglementări legale,
pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitatea deplină de exercițiu – art. 40 din Codul civil.
Cu alte cuvinte, pentru a exercita acte de comerț, o persoană fizică trebuie să aibă
capacitate de folosință și de exercițiu.
Însă, libertatea de a face comerț prezintă anumite restricții.

Astfel că, nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul sau persoana pusă sub
interdicție.
Minorul nu are capacitatea de a fi comerciant. În legislațiile naționale această dispoziție

se aplică oricărui minor, fără a distinge între situația când este lipsit de capacitate de exercițiu
sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
Datorită stării de incapacitate, minorul nu poate începe un comerț cu titlu profesional,
întruncât efectele actelor de comerț se vor răsfrânge asupra patrimoniului propriu. În schimb,
legile comerciale admit continuarea comerțului în numele minorului. Astfel, minorul poate să
dobândească pe cale succesorală un fond de comerț. Continuarea comerțului, în interesul
minorului, se poate face de reprezentații legali, părinții sau, în lipsa lor, tutorele, cu autorizația
instanței, care trebuie publicată și înregistrată în condițiile legii.
67
Prin efectul mariajului, femeia minoră căsătorită dobândește deplină capacitate de
exercițiu. În scopul asigurării egalității între soți în timpul căsătoriei, minora căsătorită poate să
încheie acte de drept civil. Cu toate acestea, calitatea de femeie minoră căsătorită nu implică și
recunoșterea capacității de a fi comerciant. Întrucât condițiile stabilite de lege nu sunt
îndeplinite, minora căsătorită nu poate exercita comerțul în nume propriu.
Persoana pusă sub interdicție nu poate fi comerciant și nici să continue un comerț.

Starea de alienație ori debilitate mintală provoacă lipsa de discernământ a persoanei. Ca
urmare, interzisul nu are capacitatea de a încheia acte de comerț. Tulburările mintale ale
persoanei fiind ireversibile, activitatea de comerț nu poate fi continuată în numele interzisului,
prin intermediul reprezentaților legali.
Persoana pusă sub curatelă are discernământ, dar, din diferite motive întemeiate, nu
poate să-și apere interesele. În aceste cazuri autoritatea abilitată numește un curator, care se
va conduce după regulile din materia mandatului. Prin instituirea curatelei nu se aduce nicio
atingere capacității persoanei, care poate să exercite o activitate comercială. Dar în contextul
exigențelor specifice acestei profesii, se poate considera că punerea unei persoane sub
curatelă atrage incapacitatea de a fi comerciant.

privind exercitarea activității comerciale.
Posibilitatea alegerii profesiei conferă libertatea oricărei persoane de a exercita

un comerț. Cu toate acestea, libertatea de a face comerț prezintă anumite
restricții. Ele urmăresc protecția intereselor generale sau personale.
În vederea apărării interesului general, unele restricții privesc accesul la profesiunea

de comerciant. Ele se concretizează prin incompatibilități, decăderi, interdicții și autorizații
prealabile.
Incompatibilitatea unor funcții sau profesii cu exercitarea comerțului este determinată

de caracterul speculativ al activității comerciale. Calitatea de comerciant nu poate fi dobândită
de persoanele care au anumite funcții, cum sunt parlamentarii, magistrații, funcționarii publici,
militarii, diplomații. Nu pot fi comercianți nici acele persoane care exercită profesii liberale, cum
ar fi avocații, notarii, medicii, arhitecții.
Decăderea din dreptul de a exercita o profesiune comercială intervine ca urmare a

săvârșirii de către comerciant a unor fapte grave. Constituind o îngrădire a drepturilor unei
persoane, sancțiunea decăderii poate fi pronunțată numai în cazurile și în condițiile stabilite de
lege. Prin hotărârea penală dată de instanță se va dispune decăderea din dreptul de a exercita
comerțul, ca o pedeapsă complementară.
Interdicția de a exercita activitatea comercială poate fi stabilită din rațiuni economice,

sociale sau morale. Nu pot fi desfășurate pe baza liberei inițiative anumite activități care
constituie monopol de stat sau contravin unor dispoziții legale. De exemplu, extracția și
68
prelucrarea țițeiului și a gazelor naturale, prelucrarea tutunului, producerea și comercializarea
de droguri și narcotice, fabricarea și comercializarea de armament, muniții și explozibili,
practicarea jocurilor de noroc.
Autorizarea administrativă prealabilă pentru exercitarea comerțului se eliberează la

solicitarea persoanei fizice, de către autoritatea publică. Prin intermediul autorizației se verifică
respectarea cerințelor stabilite de lege pentru efectuarea unor activități comerciale.
3.7. Obligațiile comercianților.
Exercitarea unei activități comerciale impune existența unor condiții care să

asigure cadrul juridic corespunzător. În acest scop, legea instituie anumite
obligații în sarcina acelora care desfășoară activitatea comercială ca profesiune,
adică a profesioniștilor comercianți. Întrucât aceste obligații sunt strâns legate de
de exercitarea profesiunii comerciale, ele mai sunt denumite și obligații
profesionale ale profesioniștilor comercianți.
Prin instituirea acestor obligații ale comercianților, se urmărește apărarea intereselor

publice, în special, creditul comercial, dar și protejarea intereselor terților înșiși.
Astfel că, principalele obligații profesionale ale comerciantului constau în
următoarele:
 înregistrarea în registrul comerțului;
 ținerea contabilității activității comerciale;
 respectarea regulilor de morală comercială.
3.7.1. Registrul comerțului.
Reglementarea și organizarea publicității prin registrul comerțului.

Publicitatea prin registrul comerțului este reglementată prin Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului.
Potrivit reglementării legale, profesioniștii comercianți sunt obligați să se înregistreze în
registrul comerțului și, totodată, să ceară înscrierea în același registru a unor mențiuni privind
actele și faptele prevăzute de lege.
Înregistrările impuse de lege au drept scop să asigure, prin intermediul registrului
comerțului, o evidență privind existența și activitatea profesioniștilor comercianți.
Pentru terțe persoane care ar dori să stabilească raporturi de afaceri cu un anumit
profesionist comerciant, registrul comerțului reprezintă o sursă de informații sigură asupra
bonității profesionistului comerciant respectiv.
Prin înregistrarea și înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor prevăzute de lege se
asigură opozabilitatea acestora față de teți.
Pentru profesioniștii comercianți, datele cuprinse în registrul comerțului pot juca un
anumit rol în atragerea clientelei. Totodată, prin înregistrările operate în registrul comerțului se
asigură protecția firmei comerciale, a emblemei și a altor drepturi ale comerciantului.
69
Legea nr. 26/1990 reglementează organizarea publicității prin registrul comerțului,
organele însărcinate să realizeze publicitatea și documentele care asigură publicitatea.
Registrul comerțului se ține de către oficiul registrului comerțului, care este organizat, la
nivel central, în fiecare județ și în municipiul București.
Înregistrările în registrul comerțului se fac de către oficiile teritoriale ale registrului
comerțului, organizate în subordinea Oficiului Național al Registrului Comerțului și care
funcționează pe lângă fiecare tribunal.
Registrul comerțului este alcătuit dintr-un registru pentru înregistrarea profesioniștilor
comercianți persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale, un
registru pentru înregistrarea societăților cooperative și un alt registru pentru înregistrarea
celorlalți profesioniști comercianți persoane juridice.
Pentru fiecare an se deschide un registru.
Registrele se țin în sistem computerizat.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 26/1990, registrul comerțului este un document public.
Deci, orice persoană interesată poate lua cunoștință de înregistrările cuprinse în registrul
comerțului. În acest sens, legea prevede că Oficiul registrului comerțului este obligat să elibere,
pe cheltuiala solicitantului, copii certificate de pe înregistrările efectuate în registrul comerțului,
ca și de pe actele prezentate la efectuarea înregistrărilor. De asemenea, Oficiul registrului
comerțului are obligația să elibereze certificate care să ateste că un anumit act sau fapt este
sau nu înregistrat.
Obligațiile comercianților privind înregistrările în registrul comerțului.

Potrivit actualei reglementări legale, obligația privind înregistrările în registrul comerțului
revine profesioniștilor comercianți, precum și a persoanelor fizice sau juridice prevăzute în mod
epxres de lege.
Potrivit legii, prin înregistrarea în registrul comerțului se înțelege înmatricularea
persoanelor fizice, întreprinderilor familiale și persoanelor juridice prevăzute de lege, precum și
înregistrarea altor operațiuni care se menționează în registrul comerțului.
Înmatricularea în registrul comerțului este o operațiune de luare în evidență a
profesionistului comerciant sau a persoanei obligate să se înregistreze.
Înscrierea de mențiuni în registrul comerțului reprezintă o operațiune de ținere la zi a
evidenței cu anumite modificări în statutul juridic al persoanei înmatriculate în registrul
comerțului.
Procedura înregistrării și autorizării funcționării persoanei fizice.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 44/2008, persoanele fizice au obligația ca, înainte
de începerea activității economice, să solicite înregistrarea în registrul comerțului și
autorizarea funcționării, ca persoane fizice autorizate, respectiv întreprinzători persoane
fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.
Aceeași obligație revine și reprezentantului întreprinderii familiale – art. 7 alin. (2) din
aceeași ordonanță.
Însă, pentru a desfășura activitatea economică și implicit pentru a solicita înregistrarea și
autorizarea funcționării, persoanele fizice trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de
art. 8 din ordonanță (vârstă, onorabilitate și sediu profesional).
70
Cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării,
însoțită de documentația prevăzută în anexa nr. 1 din ordonanță, se depune la oficiul
registrului comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul își stabilește
sediul profesional.
Înregistrarea în registrul comerțului și autorizarea funcționării persoanei fizice autorizate,
a întrepinderii individuale și a întreprinderii familiale se face în baza rezoluției motivate a
directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal.
În cazul neîndeplinirii condițiilor legale, directorul oficiului registrului comerțului va
dispune, prin rezoluție motivată, respingerea cererii de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării depusă de solicitant.
Împotriva rezoluției directorului oficiului registrului comerțului, persoana interesată poate
face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului,
în termen de 15 zile de la pronunțare sau de la comunicare, după caz. Hotărârea pronunțată în
soluționarea plângerii este executorie și este supusă numai recursului.
În baza rezoluției directorului oficiului registrului comerțului prin care s-a dispus
înregistrarea în registrul comerțului sau a hotărârii judecătorești definitive, care dispune astfel,
oficiul registrului comerțului va elibera certificatul de înregistrare, conținând codul unic de
înregistrare, certificatul constatator emis în baza declarației pe propria răspundere, precum și
alte acte prevăzute de lege.
Certificatul de înregistrare, conținând codul unic de înregistrare, este documentul care
atestă înregistrarea în registrul comerțului, autorizarea funcționării, precum și luarea în evidență
de către autoritatea fiscală competentă.
3.7.2. Ținerea contabilității activității comerciale.
O altă obligație a profesioniștilor comercianți este aceea de a avea o evidență a

activității comerciale pe care o desfășoară, prin organizarea și ținerea contabilității activității
comerciale, respectiv fiecare profesionist este obligat potrivit legii să țină anumite de registre
de contabilitate.
Registrele de contabilitate sunt registre private în care sunt consemnate
operațiunile cu caracter profesional efectuate în cursul exercitării comerțului, pe baza
cărora profesionistul comerciant face recapitularea lor periodică întocmind inventarul și situația
financiară anuală.
Registrele de contabilitate reprezintă principalul instrument de cunoaștere, gestiune și
control al patrimoniului profesionistului comerciant și al rezultatelor obținute în activitatea
comercială.
Prin înregistrările cuprinse în registre, profesionistul comerciant poate fi la curent cu
mersul activității sale și să ia măsurile corespunzătoare.
Totodată, conform legii, aceste registre pot fi folosite ca mijloace de probă în litigiile
dintre profesioniștii comercianți privind raporturile comerciale.
În plus, pe baza înregistrărilor din aceste registre, organele fiscale stabilesc impozitele
ce urmează a fi achitate de către profesioniștii comercianți.
Obligațiile care le revin profesioniștilor comercianți privind evidența activității comerciale
71
sunt stabilite prin Legea contabilității nr. 82/1991.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 82/1991, obligația de a organiza și ține contabilitatea proprie
revine regiilor autonome, societăților, instituțiilor publice, societăților cooperatiste și celorlalte
persoane juridice (grupuri de interes economic), precum și persoanelor fizice și întreprinderilor
familiale care au calitatea de profesionist comerciant.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 82/1991, profesioniștii comercianți au obligația să conducă
contabilitatea în partidă dublă și să întocmească situația financiară anuală. Ministerul Finanțelor
stabilește categoriile de persoane care pot ține contabilitatea în partidă simplă, precum și cele
care întocmesc situația financiară anuală.
Contabilitatea se ține în limba română și în monedă națională.
Înregistrările în contabilitate se fac cronologic și sistematic.
Profesioniștii comercianți au obligația să efectueze inventarierea generală a
patrimoniului: la începutul activității, cel puțin o dată pe an pe parcursul funcționării sale, în
cazul fuziunii sau încetării activității.
Obiectul contabilității patrimoniului îl constituie reflectarea în expresie bănească a

bunurilor mobile și imobile, disponibilitățile bănești, titlurile de valoare, drepturile și obligațiile
profesionistului comerciant, precum și mișcările și modificările intervenite în urma operațiunilor
patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile și rezultatele obținute de acesta.
Profesionistul comerciant nu este obligat să conducă personal contabilitatea. Potrivit
legii, contabilitatea este condusă, după caz, de directorul financiar-contabil, contabilul șef sau
altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție. În plus, contabilitatea mai poate fi
ținută și de persoane juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil
autorizat sau expert contabil.
Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine administratorului sau
altei persoane care are obligația gestionării patrimoniului. În cazurile în care contabilitatea nu se
ține de persoane autorizate, răspunderea revine profesionistului comerciant (art. 10 din Legea
nr. 82/1991).
Art. 20 din Legea nr. 82/1991 prevede că registrele de contabilitate obligatorii

sunt: Registrul-jurnal, Registrul-inventar și Cartea mare.
Registrele de contabilitate obligatorii, precum și documentele justificative,
care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară, se păstrează în arhiva
profesionistului timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exercițiului financiar în cursul
căruia au fost întocmite, cu excepția ștatelor de salarii care se păstrează timp de 50 de ani
(art. 25 din legea nr. 82/1991).
Profesionistul comerciant este obligat ca pe baza înregistrărilor din registrele de

contabilitate să întocmească situația financiară anuală, stabilind în acest mod rezultatele
activității desfășurate.
Situația financiară anuală este documentul oficial de gestiune al profesionistului
comerciant. El trebuie să constituie o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației
financiare și a rezultatelor obținute de profesionistul comerciant.
Situația financiară anuală se compune din:
72
 Bilanț
 Contul de profit și pierdere
 situația modificării capitalului propriu
 situația fluxurilor de trezorerie
 politici contabile și note explicative.
Situația financiară anuală se păstrează timp de 10 ani.
Exercițiul financiar reprezintă perioada pentru care trebuie întocmite situațiile

financiare anuale.
De regulă, exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie, cu
excepția primului an de activitate când începe de la data înregistrării profesionistului comerciant
în registrul comerțului. Durata exercițiului financiar este de 12 luni.
În plus, profesionistul comerciant trebuie să îndeplinească la timp și obligațiile fiscale

potrivit Codului fiscal, și anume:
 plata impozitului de profit
 plata impozitului pe venituri
 plata taxei pe valoare adăugată (TVA-ului)
 alte taxe și impozite datorate statului.
Nerespectarea de către profesionistul comerciant a obligațiilor ce îi revin cu privire

la organizarea și conducerea contabilității se sancționează, în funcție de gravitatea faptei, cu
amenzi contravenționale ori sancțiuni penale, în condițiile Legii nr. 82/1991.
În economia de piață, agenții economici acționează în mod liber, pe baza proprietății

private și în concordanță cu legea cererii și ofertei.
Potrivit art. 135 alin. (2) din Constituția României, statul trebuie să asigure „libertatea
comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producție.”
Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care trebuie să se manifeste libera concurență,
precum și consecințele pe care le au încălcările acestor limite legale.
Concurența este protejată de lege sub un dublu aspect.
Pe de o parte, legea reprimă înțelegerile și practicile anticoncurențiale,
monopoliste, care periclitează existența concurenței. Această protecție este asigurată prin
Legea nr. 21/1996 asupra concurenței.
Pe de altă parte, legea are în vedere sancționarea folosirii unor mijloace nelicite de
atragere a clientelei (concurența neloială). Această protecție face obiectul Legii nr. 11/1991
privind combaterea concurenței neloiale.
 Protecția împotriva practicilor anticoncurențiale și a concurenței neloiale.

Legea interzice înțelegerile anticoncurențiale și abuzul de poziție dominantă.
Art. 5 din Legea nr. 21/1996 interzice orice înțelegeri, exprese sau tacite, între agenții
73
economici sau asociații de agenți economici, precum și orice dovezi de asociere sau practici
concertate între aceștia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau
denaturarea economiei pe piața românească sau o parte a acesteia.
Art. 6 din Legea nr. 21/1996 interzice folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante
deținute de către unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte
substanțială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurențiale, care au ca obiect sau pot
avea ca efect afectarea comerțului ori prejudicierea consumatorilor.
Practicile abuzive pot consta în:

- impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor
sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata anumiți furnizori sau
beneficiari;
- limitarea producției, distribuției și dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau
consumatorilor;
- aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații
echivalente, provocând în acest sens, unora dintre ei, un dezavantaj în poziția
concurențială;
- condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze
stipulând prestații care, nici prin natura lor și nici prin conform uzanțelor comerciale, nu
au legătură cu obiectul acestor contracte;
- realizarea de importuri fără competiție de oferte și tratative tehnico-comerciale uzuale, în
cazul produselor și serviciilor care determină nivelul general al prețurilor și tarifelor în
economie;
- practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri, în
scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu
acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni;
- ruperea relațiilor contractuale pentru refuzul partenerului de a se supune unor condiții
comerciale nejustificate.
 Sancționarea practicilor anticoncurențiale și a încălcării limitelor legale ale

concentrării economice.
Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 21/1991 atrage după sine răspunderea civilă,
contravențională sau penală.
 Protecția împotriva concurenței neloiale.
Concurența neloială este o formă de concurență ilicită. Ea constă în săvârșirea de
către profesionistul comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte și fapte care contravin
legii, bunurilor moravuri în activitatea comercială și loialității profesionale.
În sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituie concurență neloială „practicile
comerciale ale întreprinderii care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al
buneicredințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.”
Prin practicile comerciale, legea înțelege orice comportament, respectiv acțiune,
omisiune, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea efectuată
de o întreprindere, în legătură directă cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs.
Uzanțele cinstite reprezintă ansamblul de practici sau reguli general recunoscute care se
74
aplică în relațiile comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime
ale acestora.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, sunt considerate practici de concurență
neloială următoarele fapte:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin
comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de
informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele
acestuia, de natură să îi lezeze interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual
salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete
comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a
protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al
bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.
 Organele care asigură protecția întreprinderilor împotriva practicilor de

concurență neloială.
Conform Legii nr. 11/1991, protecția întreprinderilor împotriva practicilor de concurență
este asigurată de Consiliul Concurenței și Consiliul interinstituțional în domeniul
combaterii concurenței neloiale.
Consiliul concurenței este autoritatea administrativă, autonomă, cu personalitate juridică,

în domeniul concurenței. El își desfășoară activitatea, deliberează și ia decizii în plen sau în
comisii.
Consiliul concurenței, în calitate de autoritate administrativă autonomă în domeniul
concurenței, asigură protecția întreprinderilor împotriva practicilor de concurență neloială în
limita competențelor încredințate prin prezenta lege.
Consiliul concurenței acționează din oficiu sau la sesizarea persoanelor fizice sau
juridice care au un interes legitim, putând constata și, după caz, sancționa concurența neloială
în limitele competențelor stabilite de Legea nr. 11/1991.
Consiliul interinstituțional în domeniul combaterii concurenței neloiale a fost constituit în

scopul definirii și implementării politicilor publice în domeniul combaterii concurenței neloiale.
Consiliul interinstituțional în domeniul combaterii concurenței neloiale este un organ
nepermanent, având în componență:
- Ministerul Finanțelor
- Autoritatea Națională de Concurență
- Autoritatea responsabilă de protecția drepturilor în domeniul audiovizualului
- Autoritatea națională pentru protecția consumatorilor
- Autoritatea responsabilă de protecția proprietății industriale
- Autoritatea responsabilă de protecția drepturilor de autor și a drepturilor conexe.
Coordonarea acestui organism este asigurată de Ministerul Finanțelor.
75
3.8. Auxiliarii profesioniștilor comercianți.
În desfășurarea activității comerciale, profesionistul comerciant – persoană fizică

sau persoană juridică – apelează la serviciile (munca) anumitor categorii de
persoane prin intermediul cărora încheie acte juridice comerciale, numite
auxiliarii profesioniștilor comercianți.
Dacă aceste persoane se află în raporturi de muncă (raporturi de subordonare) cu

profesioniștii comercianți și sunt salarizate de aceștia, au fost denumite în literatura de
specialitate auxiliari dependenți, întrucât ei depind de profesioniștii comercianți cu care
colaborează. De regulă, în această categorie intră salariații profesionistului comerciant.
Dar, există și alte persoane care îi ajută pe profesioniștii comercianți în activitatea lor.
Aceste persoane au calitatea de profesionist comerciant și, deci sunt independente față de
profesioniștii comercianți cu care colaborează. De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi.
În această categorie intră mijlocitorii și agenții comerciali.
Activitatea desfășurată de auxiliarii profesioniștilor comercianți implică anumite raporturi
de reprezentare între profesioniștii comercianți și auxiliarii lor, care sunt guvernate de dispozițiile
Codului civil privind reprezentarea și contractul de mandat.
Categoriile de auxiliari ai profesioniștilor comercianți.
În realizarea activității lor, profesioniștii comercianți folosesc anumite persoane în

calitate de intermediari: mandatari, comisionari, agenți comerciali etc.
Acești intermediari au un statut juridic diferit și acționează și acționează în cadrul unor
raporturi juridice reglementate de Codul civil sau legi speciale.
a) Mandatarii.
Mandatarul este persoana care, în temeiul unei împuterniciri date de un profesionist
comerciant, încheie acte juridice în numele și pe seama profesionistului comerciant (art. 2009
din Codul civil).
Raporturile juridice dintre un mandatar și profesionistul comerciant sunt reglementate de
art. 2013 – 2038 din Codul civil privind contractul de mandat cu reprezentare.
În anumite cazuri, raporturile de mandat cu reprezentare sunt grefate pe raporturile de
muncă. Spre exemplu, cazul vânzătorilor din magazine, recepționerilor de hotel, șoferilor de taxi
etc.
b) Comisionarii.
Comisionarul este persoana care, pe baza împuternicirii date de un profesionist
comerciant încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama comerciantului (art. 2039 din
Codul civil).
Raporturile juridice dintre comisionar și profesionistul comerciant sunt raporturi de
mandat fără reprezentare și sunt reglementate de art. 2043-2053 din Codul civil privind
contractul de comision.
76
Regimul juridic al raporturilor de comision este aplicabil și în cazul consignatarilor și
expeditorilor.
Consignatarul este persoana care, în baza împuternicirii profesionistului comerciant,
încheie acte juridice de vânzare a unor bunuri mobile ale profesionistului comerciant (art. 2054
din Codul civil).
Raporturile juridice dintre consignatar și profesionistul comerciant sunt reglementare de
art. 2054-2063 din Codul civil privind contractul de consignație.
Expeditorul este persoana care se obligă față de profesionistul comerciant să încheie în

nume propriu, dar pe seama profesionistului comerciant contracte de transport și să
îndeplinească operațiunile accesorii (art. 2064 din Codul civil).
Raporturile dintre expeditor și profesionistul comerciant sunt reglementate de art. 2064-
2071 din Codul civil privind contractul de expediție.
c) Agenții comerciali.
Agentul este persoana pe care profesionistul comerciant o împuternicește, în mod
statornic, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe
seama profesionistului comerciant, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni
determinat (art. 2072 din Codul civil).
Raporturile juridice dintre agent și profesionistul comerciant sunt reglementate de art.
2072-2095 din Codul civil privind contractul de agenție.
Un regim asemănător îl au și agenții care acționează pe anumite piețe specializate: piața

de capital, piața burselor de mărfuri și piața asigurărilor.
Astfel, pe piața de capital pot presta cu caracter profesional servicii de investiții
financiare numai intermediarii prevăzuți de lege: societățile de servicii de investiții financiare
autorizate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) și instituțiile de credit
autorizate de Banca Națională a României (art. 5 din Legea nr. 297/2004 privind piața de
capital).
Societățile de servicii de investiții financiare sunt societățile pe acțiuni având ca obiect
exclusiv activitatea de prestare de servicii de investiții financiare (art. 6 din Legea nr. 297/2004).
Pe piața burselor de mărfuri acționează ca intermediari societățile de borkeraj și brokeri

(art. 13 si art. 18 din Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri).
Societatea de brokeraj este o societate privind activitatea comercială constituită în baza
Legii societăților nr. 31/1990 având ca obiect principal de activitate prestarea serviciilor de
brokeraj pe piața de disponobil, piața mixtă și pe piața creanțelor [art. 3 lit. t), u) din Legea nr.
357/2005].
Brokerul este o persoană fizică aflată în raporturi de muncă exclusiv cu o societate de
brokeraj privind negocierea ofertelor, efectuarea tranzacțiilor și încheierea contractelor în
numele și pe contul unei societăți de brokeraj sau în numele societății de brokeraj și pe contul
clienților acesteia pe piața la disponibil, pe piața mixtă, respectiv în numele și pe contul clienților
pe piața creanțelor. [art. 3 lit. b) din Legea nr. 357/2005].
77
Pe piața asigurărilor acționează ca intermediari agenții de asigurare și brokerii de
asigurare (art. 33 din Legea nr. 32/2000 prinvid societățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor).
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică autorizată de asigurător să
negocieze sau să încheie contracte de asigurare în numele și pe seama asigurătorului (art.1
pct. 2 din Legea nr. 32/2000).
Brokerul de asigurare este o persoană juridică care, pentru clienții săi, negociază sau
încheie contracte de asigurare și acordă alte servicii în legătură cu protecția împotriva riscurilor
sau cu regularizarea daunelor. (art. 1 pct. 6 din legea nr. 32/2000).
d) Intermediarii ocazionali.
Intermediarul ocazional este persoana care se obligă față de un profesonist comerciant
să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract (art. 2096 din Codul civil).
Acest intermediar ocazional mai este cunoscut și sunt denumirea de mijlocitor și cea de
curtier.
Raporturile dintre intermediari și profesionistul comerciant sunt reglementate de art.
2096-2102 din Codul civil privind contractul de intermediere.
3.9. Activitatea comercială a persoanelor fizice române în străinătate.
Persoanele fizice române desfăşoară activități comerciale în străinătate cu

caracter de permanenţă, independent sau prin constituire de asociaţii fără
personalitate juridică sau pot participa la constituirea de societăţi comeriale în
străinătate.
Desfăşurarea acestor activităţi se realizează conform principiului libertăţii comerțului
internațional, iar în lipsa unui act normativ cadru, este supusă legislaţiei specifice (legislaţia
muncii, fiscală, vamală, valutară etc.).
Particularităţile normative ale activităţii persoanelor fizice române în străinătate,
comparativ cu activităţile societăţilor comerciale române în străinătate apar în ceea ce priveşte
regimul fiscal. Persoana fizică cu domiciliul fiscal în România este contribuabil român [art. 17
alin. (2) din Codul de procedură fiscală] şi datorează statului român taxe şi impozite.
Regula convențiilor de evitare a dublei impuneri prevede că veniturile realizate de către
un rezident al unui stat parte la convenţie, din exercitarea de activităţi independente într-un alt
stat semnatar sunt impozabile în statul unde au fost realizate, dacă rezidentul are o bază fixă la
dispoziţia sa în celălalt stat contractant în scopul exercitării activităţii. Impozitarea va opera în
statul unde se realizează veniturile doar pentru partea de venit atribuită bazei fixe.
În România, dubla impunere se evită, deoarece atunci când un rezident român obţine
venituri impozabile într-un stat semnatar al convenției pentru evitarea dublei impuneri, statul
român acordă o deducere din impozitul pe venit rezidentului în sumă egală cu impozitul pe venit
plătit în celălalt stat.
Suma acordată cu titlu de deductibilitate nu poate fi mai mare decât partea impozitului
pe venit care poate fi impozitată în celălalt stat.
78
3.10. Activitatea comercială a persoanelor fizice străine în România.
Comercianţii persoane străine au dreptul să exercite activități de comerţ

internaţional, cu condiţia să respecte legislaţia națională a statelor.
În ceea ce priveşte conceptul de „străin”, în sens restrâns acesta se referă la o persoană

care nu are cetăţenie română, iar în sens larg „străin” este persoana care nu are cetățenia unui
stat membru U.E. sau S.E.E.
Condiţia juridică a comerciantului străin.

Totalitatea drepturilor de natură economică pe care le are comerciantul străin pe
teritoriul statului de referinţă, formează condiția sa juridică şi poate fi supusă următoarelor
regimuri:
a) Regimul naţional. Regimul acordă străinilor, pe teritoriul statului de referință,
aceleaşi drepturi comerciale ca şi propriilor cetățeni (resortisanţi). Acest regim se acordă prin
act unilateral şi de regulă presupune reciprocitatea.
b) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Este un regim acordat prin tratat
internaţional bilateral sau multilateral sub condiția reciprocităţii exprese. Conform acestei
clauze, obligaţia unui stat de a acorda pe teritoriul său cetățenilor unui alt stat, cu care se
încheie acordul privind acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate, cel puţin aceleași drepturi
pe care le-a acordat cetățenilor (resortisanţilor) unui stat terţ, dacă la momentul încheierii
acordului, cetățenii statului terț se bucurau de mai multe drepturi din partea statului care acordă
clauza.
c) Regimul capitulaţiilor. Acest regim este în prezent pur formal. În trecut, acest regim
le-a fost acordat cetăţenilor francezi de Soliman Magnificul prin Tratatul Sublim, tratat care
prevedea că cetăţenii francezi care se bucurau în Imperiul Otoman de mai multe drepturi decât
cetățenii otomani în Franţa. Ulterior, francezii au beneficiat de acest regim, în Algeria, până în
1962, iar americanii în Iran, în timpul conducerii Șahului Pahlavia Ariamer.
În legislaţia noastră, regula este că persoanei fizice i se aplica legea cetățeniei sale,
elementul de extraneitate fiind „cetăţenia”. Excepţia apare cu privire la comerciantul persoană
fizică, deoarece, în acest caz, elementul de extraneitate constă în situarea domiciliului, în
străinătate, excepție aplicabilă în ceea ce priveşte regimul juridic al investitorilor străini.
Capacităţii persoanei fizice străine de a desfăşura activitate comercială în
România îi este aplicabilă legea naţională.
Persoana fizică străină care desfăşoară activitate comercială în România este
supusă legilor române privind situația juridică a străinului în materia capacității de
folosinţă și de exercițiu.
3.11. Întreprinderea.
3.11.1. Noțiune.
79
Codul civil nu definește întreprinderea, ci exploatarea unei întreprinderi.
Definiția dată exploatării întreprinderii de art. 3 alin. 3 din Codul civil cuprinde elementele
esențiale ale noțiunii de întreprindere.
Întreprinderea este o activitate sistematic oganizată, autonomă, realizată de o
persoană, pe riscul său, constând în producerea de bunuri, executarea de lucrări și
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Definiția întreprinderii are un caracter general; ea privește orice activitate realizată cu
caracter profesional, indiferent de obiectul și scopul activității.
3.11.2. Caracterele întreprinderii.
Din definiție rezultă caracterele întreprinderii, și anume:
 Noțiunea de întreprindere desemnează o activitate sistematic organizată.

Această activitate se desfășoară cu caracter permanent și potrivit unor reguli proprii. Ea
este caracteristică activității profesionale, indiferent de obiectul și scopul activității.
 Organizarea activității are un caracter autonom.
Cel ce organizează activitatea este independent în luarea deciziilor.
 Activitatea este realizată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor.
Persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesioniști.
 Obiectul activității organizate este producerea de bunuri, executarea de lucrări și
prestarea de servicii.
 Scopul realizării activității poate fi lucrativ sau nelucrativ, adică obținerea unui câștig
sau fără un atare scop.
3.11.3. Formele întreprinderii.
În caracterizarea întreprinderii, esențiale sunt obiectul activității și scopul urmărit

de persoana sau persoanele care organizează activitatea.
Prin urmare:
 dacă o întreprindere are ca obiect o activitate economică și al cărei scop este obținerea
profitului => rezultă că este o întreprindere economică (comercială).
 dacă o întreprindere are un obiect non-economic și un scop non-profit => rezultă că este
o întreprindere civilă (necomercială).
A. Întreprinderea economică (comercială).
Definiția.
Pe baza dispozițiilor art. 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008, putem defini întreprinderea
economică (comercială) ca fiind o activitate economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, realizată de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul
lor, constând în producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de
80
servicii, în scopul obținerii unui profit.
Caracterele întreprinderii economice (comerciale).

Din definiție rezultă caracterele întreprinderii economice (comerciale), respectiv:
 Activitatea întreprinderii este o activitate economică.
Potrivit art. 2 lit. a din O.U.G. nr. 44/2008, constituie activitate economică activitatea
agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea de bunuri sau servicii a căror
valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele
organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul obținerii de profit.
 Activitatea este realizată în mod organizat, permanent și sistematic, de către una
sau mai multe persoane pe riscul lor.
Persoanele pot fi persoane fizice sau persoane juridice și au calitatea de profesionist
comerciant.
 Obiectul activității economice constă în producerea și circulația mărfurilor sau
executarea de lucrări și prestarea de servicii.
 Scopul desfășurării activității economice este obținerea de profit.
Actele juridice comerciale – actele aferente exploatării unei întreprinderi

economice (comerciale).
Desfășurarea unei activități economice organizate implică încheierea unor acte juridice
și săvârșirea unor fapte juridice și operațiuni economice.
Actele juridice comerciale sunt actele juridice, faptele juridice și operațiunile
economice prin care se realizează de către un profesionist comerciant, activitatea
economică privind producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări sau
prestarea de servicii, în cadrul unei întreprinderi economice (comerciale).
Actele juridice comerciale:

 sunt actele judicice, faptele juridice și operațiunile economice prin care se exploatează o
întreprindere economică (comercială).
 sunt săvârșite de către profesioniști comercianți.
 au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări și prestarea de
servicii.
 au drept scop obținerea de profit.
Regimul juridic al actelor juridice comerciale este același cu cel al actelor juridice
civile (art. 1166-2499 din Codul civil).
În ceea ce privește litigiile privind actele juridice comerciale, precizăm faptul că
acestea sunt litigii comerciale.
B. Întreprinderea civilă.
Definiția.
Întreprinderea civilă (necomercială) este o activitate sistematic organizată,
exercitată de una sau mai multe persoane, pe riscul lor, având ca obiect acte sau fapte
81
juridice cu caracter civil, fără a avea ca scop obținerea profitului.
Caracterele întreprinderii civile (necomerciale).

Din definiție rezultă caracterele întreprinderii civile, și anume:
 activitățile care fac obiectul întreprinderii civile sunt activitățile desfășurate în
cadrul profesiilor liberale (activitățile avocațiale, medicale etc.).
 persoanele care realizează activitatea au calitatea de profesionist și desfășoară
această activitate potrivit legii organice care reglementează regimul juridic al
profesiei în cauză.
 Aceste persoane pun la dispoziția celor interesați cunoștințele și competența lor,
pentru care primesc onorarii (nu profit).
Actele juridice aferente întreprinderii civile (necomerciale).

Actele juridice încheiate în cadrul întreprinderii civile (necomercial)e sunt acte juridice
cu caracter civil.
Regimul acestor acte juridice este cel prevăzut de legea organică a profesiei în cauză,
care se completează cu dispozițiile Codului civil.
3.12. Fondul de comerț.
3.12.1. Noțiune.
Desfășurarea unei activități comerciale impune existența și folosirea unor

instrumente de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcție de obiectul comerțului, bunuri precum:
clădiri, mobilier, mărfuri, instalații, brevete de invenții etc. Toate aceste bunuri destinate
realizării activității comerciale formează fondul de comerț.
Așadar, fondul de comerț poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile și

imobile, corporale și incorporale, pe care un comerciant le afectează desfășurării unei
activități comerciale, în scopul atragerii clientelei și, implicit, obținerii de profit.
3.12.2. Caracteristicile fondului de comerț.
Din definiția dată rezultă caracteristicile fondului de comerț:

 Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri.
Aceste bunuri sunt corporale (mobilier, mărfuri etc.) și bunuri incorporale (firma,
emblema, brevetul de invenție etc.).
 Fondul de comerț este afectat desfășurării unei activități comerciale.
Bunurile care fac parte din fondul de comerț sunt destinate realizării activității
comerciale. Comerciantul, prin voința sa, stabilește care sunt bunurile necesare desfășurării
activității comerciale și le dă această destinație.
 Fondul de comerț se constituie în scopul atragerii clientei și, implicit, al obținerii
de profit.
82
3.12.3. Delimitarea noțiunii de fond de comerț.
Noțiunea fondului de comerț trebuie delimitată de alte noțiuni și avem în vedere

delimitarea față de noțiunile de patrimoniu, întreprindere și imobilul destinat
desfășurării activității comerciale.
a) Fondul de comerț și patrimoniul.

Noțiunea de fond de comerț este distinctă față de noțiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerț, care este un ansamblu de bunuri mobile și imobile,
corporale și incorporale, afectate de comerciant desfășurării unei activități comerciale,
patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului, care au o valoare
economică.
Întrucât bunurile fac parte, atât din fondul de comerț, cât și din patrimoniu, se poate
spune că fondul de comerț este o parte componentă a patrimoniului comerciantului.
b) Fondul de comerț și întreprinderea.

De asemenea, noțiunile de fond de comerț și întreprindere sunt noțiuni distincte.
Fondul de comerț este ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afectează prin voința
sa exercitării comerțului.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de
producție, între care se află și bunurile afectate desfășurării activității comerciale. Dar
organizarea privește nu numai aceste bunuri, ci și capitalul și munca. Deci întreprinderea
înglobează și elementele care nu fac parte din fondul de comerț.
c) Fondul de comerț și imobilul în care se desfășoară activitatea comercială.

Fondul de comerț nu se poate confunda cu imobilul în care comerciantul își desfășoară
activitatea. Fiind afectat desfășurării activității comerciale, imobilul în cauză este un element al
fondului de comerț.
Titularul fondului de comerț poate avea asupra bunului imobil în cauză un drept de
preferință sau un drept de folosință.
3.12.4. Natura juridică a fondului de comerț.
În absența unei reglementări legale a fondului de comerț, problema naturii

juridice a fondului de comerț trebuie analizată în condițiile Codului civil, care
reglementează regimul juridic al patrimoniului unei persoane (art. 31 - 33 din
Codul civil).
Așadar, se poate deduce că fondul de comerț are următoarele caracteristici:

 fondul de comerț este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun.
În consecință, el poate face obiectul unei vânzări sau locațiuni și poate constitui obiectul
unei garanții reale mobiliare. Caracterul de bun unitar al fondului de comerț nu înlătură
individualitatea elementelor componente, care își păstrează regimul lor juridic.
 fondul de comerț este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile.
83
Spre exemplu, executarea silită asupra fondului de comerț urmează regulile prevăzute
de Codul de procedură civilă pentru bunurile mobile.
 fondul de comerț este un bun mobil incorporabil.
În consecință, acestui bun nu îi este aplicabilă prescripția instantanee reglementată de
Codul civil.
Pe de altă parte, cu toate că este un bun incorporal, fondul de comerț poate face
obiectul unui drept de uzufruct și se de aplică teoria accesiunii.
3.12.5. Elementele fondului de comerț.
Fondul de comerț cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfășurarea

activității comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci fondul de comerț
nu are o compoziție unitară, cu una variată, în funcție de specificul activității
comerciantului.
Însă, oricare ar fi obiectul activității comerciale, în general, fondul de comerț cuprinde
două categorii de bunuri: incorporale și corporale. Fiecare categorie subsumează anumite
bunuri care au un regim juridic propriu.
A. Elementele incorporale ale fondului de comerț.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerț sunt cuprinse drepturile care
privesc: firma, emblema, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile și indicațiile
geografice, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său.
De asemenea, aceste drepturi au valoare economică și sunt ocrotite de lege.
A.1. Firma.
Firma constă în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant
este înmatriculat în registrul comerțului, își exercită comerțul și sub care
semnează (art. 30 din Legea nr. 26/1990).
Întrucât firma îl individualizează pe comerciant, acesta nu poate avea decât o singură

firmă sub care execută activitatea comercială.
Cât privește conținutul firmei, acesta este diferit în funcție de categoria din care face
parte comerciantul.
Astfel că, în cazul comerciantului persoană fizică – firma de compune din numele
comerciantului scris în întregime, adică numele și prenumele, sau din numele și inițiala
prenumelui.
Firma unei întreprinderi familiale trebuie să cuprindă numele membrului de familie la
inițiativa căruia se înființează întreprinderea familială, cu mențiunea „întreprindere familială”,
scrisă în întregime.
Prin înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în
registrul comerțului, comerciantul dobândește dreptul de folosință exclusivă asupra ei.
84
În exercitarea comerțului, firma devine un element de atragere a clientelei.
Ca element incorporal al fondului de comerț, firma poate fi înstrăinată, dar numai
odată cu fondul de comerț. În cazul înstrăinării fondului de comerț, cu orice titlu, dobânditorul va
putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant,
persoană fizică, sau al unui asociat, cu acordul expres al transmițătorului sau al succesorilor săi
în drepturi.
A.2. Emblema.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de

altul de același gen. [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990]
Trebuie arătat că, spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.
Conținutul emblemei poate fi, așa cum prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul
poate fi o figură grafică având orice obiect: un utilaj, o formă geometrică, un animal etc. El nu
poate consta în reproducerea obiectului unei activități comune. Denumirea poate fi fantezistă
sau un nume propriu. Ea nu poate fi o denumire generică, fără niciun fel de specificitate.
Datorită finalității sale, emblema trebuie să fie un semn distinctiv mai sugestiv decât
firma, deoarece numai astfel va fi apt să atragă clientela.
Pentru a fi recunoscută și ocrotită ca atare emblema trebuie să aibă caracter de
noutate, în sensul că trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al
comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de emblemele altor comercianți de pe piața
unde comerciantul își desfășoară activitatea. (art. 43 din Legea nr. 26/1990)
Prin înscrierea emblemei în registrul comerțului, comerciantul dobândește dreptul
de folosință exclusivă asupra emblemei.
Potrivit legii, emblema va putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă oriunde
ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice
alt mod, cu condiția să fie însoțită în mod vizibil de firma comerciantului.
Emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de comerț, ci și separat.
De asemenea, pentru prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a unei embleme,
persoana vinovată va fi obligată la plata un despăgubiri.
A.3. Clientela și vadul comercial.
Clientela are un rol important pentru activitatea unui comerciant; ea determină,

prin număr, calitate și frecvență, situația economică a comerciantului, succesul
ori insuccesul acestuia.
Așadar, clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice și juridice care
apelează în mod obișnuit la același comerciant, adică la fondul de comerț al acestuia,
pentru procurarea unor mărfuri și servicii.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o
aptitudine a fondului de comerț de a atrage publicul.
85
A.4. Drepturile de proprietate industrială.
În doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se împart în două

categorii: creanții noi și semne noi.
Din categoria creațiilor noi fac parte invențiile, know-how-ul, modelele de
utilitate.
În categoria semnelor noi intră mărcile și indicațiile geografice.
Drepturile asupra invenției sunt recunoscute și apărate prin brevetul de invenție, eliberat
de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Ca titlu de protecție a invenției, brevetul de invenție
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe durata de valabilitate a
acestuia.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenții economici pentru a deosebi
produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenți
economici. Titularul dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul
ales ca marcă, precum și dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alții.
Comercianții au obligația să ceară înscrierea în registrul comerțului a mențiunilor privind
brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice. (art. 21 din Legea nr. 26/1990)
A.5. Drepturile de autor.
Fondul de comerț poate să cuprindă și anumite drepturi de autor rezultate din

creanția științifică, literară și artistică.
Titularul fondului de comerț, în calitate de dobânditor al drepturilor
patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere și difuzare, de reprezentare sau
folosire în alt mod a operei și, în consecință, dreptul la foloasele patrimoniale
corespunzătoare.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are loc în condițiile prevăzute de legea
privind dreptul de autor.
A.6. Regimul creanțelor și datoriilor.
Cesiunea de creanță trebuie notificată debitorului, în toate cazurile, în condițiile

legii.
Transmiterea datoriilor se poate face în condițiile preluării datoriei prevăzute de
art. 1599 din Codul civil.
Având în vedere noua concepție a patrimoniului de afectațiune, creanțele și datoriile
privind activitatea economică fac parte din patrimoniul de afectațiune, deci din fondul de comerț.
B. Elementele corporale ale fondului de comerț.
Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile și bunurile
mobile corporale.
86
B.1. Bunurile imobile.
În activitatea sa, comerciantul se servește și de anumite bunuri imobile. Acestea

pot fi imobile prin natura lor (de exemplu, clădirea în care se desfășoară
comerțul) sau imobile prin destinație (de exemplu, instalații, utilaje, etc.).
În ceea ce privește actele juridice privind bunurile imobile, acestea au același regim
juridic, indiferent dacă fac parte sau nu din fondul de comerț.
Fondul de comerț cuprinde și bunurile mobile corporale, cum sunt: materiile

prime, materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum și produsele (mărfurile)
rezultate din activitatea comercială.
3.12.6. Apărarea fondului de comerț.
În cazul în care dreptul asupra fondului de comerț este încălcat, el trebuie apărat
în condițiile legii.
Fiind o universalitate de bunuri, fondul de comerț nu poate fi apărat prin acțiunea
în revendicare, deoarece această acțiune este specifică apărării apărării
dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale.
Atingerile aduse fondului de comerț sau a unora dintre elementele sale
componente pot fi considerate, în lumina dispozițiilor legale, ca fapte de concurență
neloială.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991, constituie infracțiunea de concurență neloială
întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale de natură a produce
confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
În toate cazurile de săvârșire a unor fapte de concurență neloială, titularul fondului de
comerț poate obține, pe calea acțiunii în justiție, încetarea sau înlăturarea actelor
păgubitoare, precum și despăgubiri pentru prejudiciile cauzate. (art. 6 din Legea nr.
11/1991)
3.12.7. Actele juridice privind fondul de comerț.
Fondul de comerț, ca un bun unitar, precum și elementele sale componente pot

face obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locațiune, garanție reală
mobiliară.
De asemenea, fondul de comerț se poate transmite și pe cale succesorală.
A. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerț.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerț,

ca bun unitar sau elementele componente ale acestuia.
În principiu, vânzarea privește fondul de comerț ca bun unitar, cu toate
87
elementele care îl compun. Acest lucru trebuie subînțeles, chiar dacă nu există stipulație
expresă în acest sens, iar soluția se justifică prin aceea că fondul de comerț reprezintă un
ansamblu de elemente legate între ele prin destinația lor, de a servi la desfășurarea comerțului.
Vânzarea fondului de comerț este supusă regulilor Codului civil privind contractul
de vânzare.
În privința creanțelor și datoriilor titularului fondului de comerț, trebuie arătat că, în
lipsa unei stipulații contractuale contrare în aces sens, ele se transmit ca urmare a înstrăinării
Contractul de vânzare-cumpărare a fondului de comerț dă naștere la obligațiile specifice
acestui contract, respectiv: vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut și să îl garanteze pe
cumpărător, iar cumpărătorul este obligat să primească bunul și să plătească prețul.
Însă, vânzarea fondului de comerț dă naștere și unei obligații speciale în sarcina
vânzătorului, fiind vorba despre obligația de a nu face concurență cumpărătorului.
Totodată, precizăm faptul că, vânzarea fondului de comerț constituie un act care
trebuie înregistrat în registrul comerțului.
De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect și

înstrăinarea separată a unora dintre elementele fondului de comerț. Însă, o atare vânzare
trebuie să țină seama de specificul elementelor în cauză și de prevederile legale.
Astfel că:
 firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț la care este întrebuințată,
ci numai odată cu fondul de comerț.
 clientela și vadul comercial, de asemenea, nu pot fi întrăinate decât odată cu
fondul de comerț, deoarece sunt elemente indispensabile activității comerciale și ele
sunt indisolubil legate de fondul de comerț.
 emblema constituie un element care poate fi înstrăinat separat de fondul de
comerț, cu obligația pentru comerciant de a face mențiune despre acest act în registrul
comerțului.
 drepturile de proprietate industrială și drepturile de autor pot fi înstrăinate separat
de fondul de comerț.
B. Transmiterea fondului de comerț ca aport în societatea comercială.
Fondul de comerț poate face obiectul unui aport într-o societate.

Deci, titularul fondului de comerț, dorind să devină asociat într-o societate, se
obligă să contribuie la formarea capitalului social al societății prin transmiterea
către societate a fondului de comerț. Potrivit legii, titularul poate transmite
dreptul de proprietate ori numai dreptul de folosință asupra fondului de
comerț. (art. 65 din Legea nr. 31/1990)
Așadar, în schimbul fondului de comerț, asociatul va primi părți sociale sau acțiuni, în
funcție de forma juridică a societății.
Nefiind o vânzare, transmiterea fondului de comerț ca aport în societate este cârmuită
de regulile speciale privind constituirea societăților.
88
C. Locațiunea fondului de comerț.
În temeiul contractului de locațiune, în schimbul unui preț, proprietarul

fondului, în calitate de locator, transmite locatarului folosința asupra
Locatarul are obligația să respecte destinația economică și funcțională a fondului

de comerț dată de locator. Deci, locatarul nu poate aduce schimbări în organizarea și
structura fondului de comerț, prin schimbarea destinației unor bunuri sau prin înstrăinarea lor.
Orice modificare este condiționată de acordul locatorului.
În cazul consumării, în cadrul folosinței normale, a unor bunuri cuprinse în fondul
de comerț, locatarul este obligat să restituie contravaloarea lor, dacă în contract nu s-a
prevăzut altfel.
De asemenea, ca și în cazul vânzării, locatorul are obligația să nu facă locatarului
concurență, iar locațiunea fondului de comerț constituie un act despre care comerciantul are
obligația să facă mențiune în registrul comerțului.
D. Garanția reală asupra fondului de comerț.
Fondul de comerț poate face și el obiectul unei garanții reale, în condițiile Codului
civil.
Garanția se constituie pe baza unui contract de garanție. Ea se poate constitui cu
sau fără deposedarea de bunul care face obiectul garanției.
Dispozițiile art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 stabilesc obligația comerciantului de a
cere înscrierea în registrul comerțului a mențiunii privind constituirea garanției reale mobiliare
asupra fondului de comerț.
A. Menționați care sunt condițiile impuse pentru dobândirea calității de

comerciant de către o persoană fizică.
B. Precizați care sunt formele întreprinderii și prin ce se caracterizează
fiecare formă în parte.
C. Menționați care sunt elementele fondului de comerț.

1. În conformitate cu prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de comerciant

persoană fizică:
a) poate fi exercitată în una dintre următoarele forme: persoană fizică autorizată,
întreprindere individuală sau întreprindere familială
b) poate fi exercitată doar sub formă de întreprindere individuală sau întreprindere familială
89
c) nu poate fi exercitată sub formă de întreprindere familială
2. Conform dispozițiilor legale, o întreprindere familială:

a) se constituie prin acordul scris a minim trei persoane, membri ai unei familii
b) are întotdeauna personalitate juridică
c) nu deține un patrimoniu propriu
3. Potrivit prevederilor legale, comerciantul persoană fizică:

a) nu poate să constituie sucursale în România
b) nu poate să constituie filiale în România
c) poate să constituie sucursale şi filiale în România
4. Identificați care dintre următoarele afirmații reprezintă o condiție legală pentru ca

o personă fizică să poată desfășura o activitate economică:
a) să aibă o pregătire profesională și/sau de atestare a pregătirii profesionale, în cazul în
care legea specială prevede o atare condiție
b) să aibă doar capacitate de folosință
c) să aibă vârsta de cel puțin 21 de ani
5. Calitatea de profesionist comerciant a persoanei fizice:

a) încetează printr-o declarație pe propria răspundere dată de persoana fizică
b) încetează prin radierea din registrul comerțului
c) nu este atestată de certificatul de înregistrare eliberat de oficiul registrului comerțului

a) pentru a exercita acte de comerț, o persoană fizică trebuie să aibă doar capacitate de
folosință
b) calitatea de femeie minoră căsătorită nu implică și recunoșterea capacității de a fi
comerciant
c) minorul nu poate să dobândească pe cale succesorală un fond de comerț.
7. Conform prevederilor legale, calitatea de comerciant:

a) nu poate fi deținută de către persoanele care exercită profesii liberale
b) poate fi dobândită și de către funcționarii publici
c) poate fi dobândită și de către militari și diplomați, cu anumite restricții
8. Cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării unui

comerciant persoană fizică, se depune:
a) la orice sediu al oficiului registrului comerțului din România
b) la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul își are
domiciliul
c) la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul își
stabilește sediul profesional
90
9. Conform Legii contabilității nr. 82/1991:
a) comercianții persoane fizice au obligația de a efectua inventarierea generală a
patrimoniului doar la începutul activității
b) comercianții persoane fizice au obligația de a efectua inventarierea generală a
patrimoniului cel puțin de două ori de an
c) contabilitatea se ține în limba română și în monedă națională
10. Conform Legii contabilității nr. 82/1991, registrele de contabilitate obligatorii:

a) se păstrează în arhiva profesionistului timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii
exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite
b) se păstrează în arhiva profesionistului timp de 5 ani, cu începere de la data încheierii
exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepția ștatelor de salarii care
se păstrează timp de 10 de ani
c) se păstrează în arhiva profesionistului timp de 50 ani, cu începere de la data încheierii
exercițiului financiar în cursul căruia au fost întocmite
11. De regulă, exercițiul financiar:

a) are o durată de 24 de luni
b) exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie
c) exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 30 iunie
12. Consiliul concurenței:

a) este un organ care asigură protecția întreprinderilor împotriva practicilor de concurență
neloială
b) este autoritatea administrativă, autonomă, fără personalitate juridică, în domeniul
concurenței
c) acționează doar la sesizarea persoanelor fizice sau juridice care au un interes legitim
13. Conform dispozițiilor legale, mandatarul:

a) este persoana care se obligă față de profesionistul comerciant să încheie în nume
propriu, dar pe seama profesionistului comerciant contracte de transport și să
îndeplinească operațiunile accesorii
b) este persoana care, pe baza împuternicirii date de un profesionist comerciant încheie
acte juridice în nume propriu dar pe seama comerciantului
c) este persoana care, în temeiul unei împuterniciri date de un profesionist comerciant,
încheie acte juridice în numele și pe seama profesionistului comerciant
14. Potrivit dispozițiilor legale, întreprinderea economică (comercială) poate fi definită

ca fiind:
a) o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, realizată
de cel puțin două persoane (comercianți) pe riscul lor, în scopul obținerii unui profit
b) o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, realizată
de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul lor, în scopul obținerii unui profit
c) o activitate economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic, realizată
91
de una sau mai multe persoane (comercianți) pe riscul lor, fără scopul obținerii unui
profit
15. Identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) emblema este un element corporal al fondului de comerț
b) fondul de comerț nu poate face obiectul unui contract de locațiune
c) fondul de comerț poate face obiectul unui aport într-o societate
1.a, 2.c, 3.c, 4.a, 5.b, 6.b, 7.a, 8.c, 9.c, 10.a, 11.b, 12.a, 13.c, 14.b, 15.c.
4. Societățile comerciale române.
4.1. Considerații generale.
Societatea comercială, ca și toate celelalte instituții ale dreptului, își datorează apariția
unor cauze economice și sociale.
Pentru a-și îndeplini rolul său economic, societatea comercială a fost concepută ca un
organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică.
În conformitate cu dispozițiile Codului civil român: „societatea este un contract

prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun,
cu scop de a împărți foloasele ce ar putea deriva” (art. 1491).
Societatea trebuie să aibă un obiect licit și să fie contractată spre folosul comun al
părților (art. 1492 din Codul civil).
Orice societate are un scop lucrativ. Asociații pot urmări atât realizarea unor beneficii
bănești, cât și foloase de altă natură.
Societatea comercială se constituie prin voința asociaților exprimată în mod liber. După
dobândirea personalității juridice, societatea comercială devine un subiect de drept autonom și
rolul voinței părților se estompează. Cu toate acestea, originea contractuală se răsfrânge în
organizarea și funcționarea societății comerciale.
În prezent, reglementarea cuprinsă în Legea nr. 31/1990 constituie reglementarea

generală privind societățile destinate activității comerciale.
Ca mod de reglementare, Legea nr. 31/1990 cuprinde reguli generale aplicabile oricărei
societăți, precum și reguli speciale privind fiecare formă juridică de societate (societatea în
nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită
pe acțiuni, societatea cu răspundere limitată).
92
4.2. Originea și evoluția societăților comerciale.
Perioada veche (antică).
Germenii instituției juridice a societății comerciale au apărut încă din perioada

Antichității.
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri: societatea tuturor bunurilor prezente
și viitoare ale asociaților (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur
lucru (societas unius rei) și societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de
personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparțin asociaților
în proprietate, iar nu societății, ca patrimoniu distinct al acesteia.
Perioada Evului Mediu.

Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice apare în Evul Mediu.
Începând cu secolul al XII-lea, în republicile italiene Genova, Florența și Veneția,
comerțul maritim și terestru cunosc o mare înflorire. Dezolvarea comerțului a declanșat o mare
nevoie de credite. Dar clericii, nobilii și militarii, deținători de mari capitaluri, nu puteau să
acorde împrumuturi cu dobândă comercianților, datorită interdicției impuse de dreptul canonic,
respectiv incompatibilități cu rangul de nobil sau militar.
Pentru a eluda aceste opreliști, comercianții au folosit contractul de commenda. În
temeiul acestui contract, o persoană (sau mai multe persoane), denumită commendator,
încredințează unei alte persoane (comerciant), numită tractor, o sumă de bani ori o cantitate de
mărfuri pentru a face comerț în alte țări, urmând ca beneficiile să se împartă între ele.
Prin folosirea acestui contract, creditorul (împrumutătorul de fonduri) devine asociat al
comerciantului. Pentru creditor, riscul este limitat la suma ori bunurile puse în joc.
În scopul protejării terților, sumele de bani și bunurile puse în comun de către asociați
constituie un patrimoniu distinct și care are drept titular persoana juridică, recunoscută ca atare
de către autorități.
În secolul al XVII-lea apar primele societăți pe acțiuni. Înființarea acestor societăți este
legată de expansiunile coloniale ale unor țări maritime, ca Olanda, Anglia și Franța.
Au luat ființă Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a
Indiilor Occidentale (1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea Insulelor
Martinica și Guadelup, Compania Noii Franțe (1628) pentru colonizarea Canadei.
Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni, cu
participarea unui număr mare de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii etc.).
Contribuțiile asociaților formau un patrimoniu distinct de cel al asociaților, care avea ca titular
compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuțiile la formarea
patrimoniului au primit numele de „acțiuni”. În sfârșit, riscurile asociaților erau limitate la
contribuțiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Perioada modernă.
Prima reglementare sistematică și cuprinzătoare a societăților comerciale o reprezintă
93
Codul comercial francez din 1807. El conținea dispoziții privind formele de societate existente în
activitatea comercială.
Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de société générale este consacrată
sub denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar asociații
au o răspundere nelimitată și solidară pentru toate obligațiile societății.
Apoi, pe baza contractului de command se reglementează societatea în comandită.
Această societate cuprinde două categorii de asociați: comanditații, care au o răspundere
nelimitată și solidară, și comanditarii, care răspund numai în limita contribuțiilor lor.
În sfârșit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul
comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale: societatea
pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni.
Aceste reglementări au fost consacrate și de Codul comercial român din 1887, prin
intermediul Codului comercial italian din 1882, care i-a servit ca model.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei forme
noi de societate comercială, și anume societatea cu răspundere limitată. Ea cuprinde u n număr
restrâns de asociați și răspunderea acestora este limitată la partea lor de capital.
Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată, pentru prima oară, în Germania,
în 1892, de unde a fost preluată și reglementată în Franța în 1925 și apoi în alte țări.
Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de
societatea pe acțiuni, forma de societate cea mai răspândită în activitatea comercială din toate
țările lumii.
4.3. Reguli comune aplicabile oricărei societăți comerciale.
4.3.1. Formele societăților comerciale.
Formele în care se pot constitui societățile comerciale sunt reglementate de art. 2 din
Legea societăților nr. 31/1990, astfel:
a) societatea în nume colectiv – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social și

cu răspundere nelimitată și solidară a asociaților.
b) societatea în comandită simplă – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social și cu răspundere nelimitată și solidară a asociaților comanditați, iar asociații
comanditari răspund doar până la concurența aportului adus la capitalul societății.
c) societatea pe acțiuni – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar
asociații-acționari răspund în limita aportului lor.
d) societatea în comandită pe acțiuni – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social și răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați, iar asociații
comanditari răspund până la concurența aportului lor.
e) societatea cu răspundere limitată – obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar asociații răspund numai în limita aportului lor.
Legea societăților comerciale impune anumite praguri ale valorii capitalului social,
formalități necesare constituirii societăților comerciale și forme juridice obligatorii pentru
94
înființarea societăților comerciale în anumite domenii de activitate (bancar, valorilor mobiliare,
asigurărilor etc.).
4.3.2. Etapele înființării societății comerciale.
Legea impune îndeplinirea unor formalități pentru înființarea unei societăți

comerciale deoarece aceasta reprezintă o entitate de sine stătătoare și nu se
poate constitui exclusiv prin voința asociaților.
Aceste formalități se referă la: autentificarea actului constitutiv (excepție); verificarea
legalității actelor constitutive; obținerea avizelor și autorizațiilor de funcționare; publicarea în
Monitorul Oficial și înmatricularea societății în registrul comerțului; înregistrarea fiscală.
Astfel, constituirea societății comerciale este un proces care impune parcurgerea

unor faze:
- faza contractuală sau consensuală, realizată de asociați.
- faza verificării legalității documentelor realizată în cadrul Registrului Comerțului.
- faza de înmatriculare, publicare și înscriere fiscală realizată prin intermediul Monitorului
Oficial, Oficiului registrului comerțului și administrației financiare.
- faza reparatorie, dacă societatea s-a constituit nelegal.
Prima fază a procesului de constituire a societății comerciale, faza contractuală, este la

rândul ei condiționată de parcurgerea unor etape. Astfel:
a) Rezervarea de nume.
Prima etapă parcursă în vederea înființării unei societăți comerciale este reprezentată de
rezervarea de nume. Pentru aceasta se vor alege mai multe variante de nume pentru viitoarea
societate comercială, iar cu aceste nume se va completa la registrul comerțului formularul de
rezervare de nume, precizând dacă se dorește rezervare națională sau internațională de nume.
Această operațiune se finalizează prin obținerea numelui societății, respectiv a dovezii
disponibilității firmei, în schimbul achitării taxei aferente.
b) Depunerea capitalului social.

Depunerea capitalului social este cea de-a doua etapă a înființării societății comerciale și
presupune depunerea la o bancă, pe numele societății, a unei sume în lei sau în valută,
cuantumul sumei este condiționat de prevederile legale incidente anumitor forme de societăți
(respectarea normelor privind capitalul social minim admis).
c) Sediul social.
Pentru ca societatea comercială să poată exista și funcționa trebuie să beneficieze de
un sediu social. În acest sens, se va încheia un act juridic prin care să i se atribuie un sediu, în
proprietate sau pentru folosință (de exemplu: contract de vânzare-cumpărare, contract de
închiriere, contract de comodat, donație etc.).
95
d) Actul constitutiv.
Cei care doresc să înființeze o societate comercială trebuie să întocmească un act
constitutiv, document cu denumire și conținut distincte, în funcție de tipul de societate
comercială înființată (de exemplu: contract de societate, contract de societate și statut, act
constitutiv).
Legea societăților nr. 31/1990 prevede anumite dispoziții obligatorii ale actului
constitutiv, și anume:
- numele, prenumele, domiciliul asociaților datele de identificare;
- denumirea societății comerciale și forma entității;
- sediul social și capitalul social;
- drepturile și obligațiile asociaților, prevederi referitoare la administratori, cenzori, adunări
(ordinară, extraordinară, modalitatea de vot);
- obiectul de activitate (alegerea obiectelor de activitate se realizează prin consultarea
C.A.E.N. – codul activităților economice național. Se selectează obiectul principal al
viitoarei societăți comerciale și un număr de obiecte secundare);
- identificarea primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv a primilor membri ai
consiliului de supraveghere;
- puterile de reprezentare ale administratorilor, directorilor, respectiv membrilor
directoratului, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; numărul
membrilor consiliului de administrație sau modul de stabilire a acestui număr;
- cazurile de încetare a activității, dizolvare, lichidare, etc., declarații pe propria
răspundere, mostra de semnătură a administratorului și altele, în funcție de forma
societății respective.
Actul constitutiv, ca document generic prin care se înființează o societate comercială se

întocmește, de regulă, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
După redactarea actului constitutiv și eventuala sa autentificare, viitoarea entitate

juridică dobândește capacitate de folosință restrânsă, limitată la drepturile și obligațiile necesare
pentru constituire și capacitate de exercițiu anticipată – „mica personalitate juridică”.
Societatea comercială dobândește personalitate juridică prin constituirea ei în
condițiile legii, din momentul înmatriculării, iar competența privind înmatricularea societății
comerciale aparține registrului comerțului în a cărui rază teritorială va avea sediul.
4.3.3. Elementele specifice ale contractului de societate.
Potrivit art. 1882 alin. 3) din Codul civil: „Fiecare asociat trebuie să contribuie
la constituirea societății prin aporturi bănești, în bunuri, în prestații sau
cunoștințe specifice.”
96
i. Aportul în numerar.
Are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o transmită societății.
Aportul în numerar este obligatoriu la constituirea oricărei societăți comerciale, nu este
purtător de dobânzi și include banii lichizi în moneda națională sau valută convertibilă și
cecurile.
Conform art. 1898 din Codul civil, asociatul care subscrie aport în numerar datorează în
caz de neexecutare suma subscrisă, dobânda legală de la scadență și orice alte daune, fiind de
drept pus în întârziere.
ii. Aportul în natură. (sau aport în bunuri)

Este admis la toate formele de societate și poate avea ca obiect orice bunuri evaluabile
în bani mobile sau imobile (clădiri, instalații), corporale (materiale, mărfuri) și necorporale
(creanțe, fond de comerț).
Bunurile aportate trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, să fie
necesare societății și să se afle în stare de utilizare. Ele trebuie să fie proprietatea privată a
asociatului, probată cu dovezi legale [art. 36 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990].
Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului de proprietate asupra

bunului ori a dreptului de folosință.
Dacă s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul

societății, asociatul nemaiavând un drept asupra lui. În consecință, bunul nu va putea fi urmărit
de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societății, asociatul nu va avea dreptul la
restituirea bunului, ci la partea care i se cuvine prin lichidarea societății (art. 66 din Legea
nr. 31/1990).
Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului, art. 65 din Legea nr.
31/1990 prevede că bunul devine proprietatea societății „din momentul înmatriculării ei în
registrul comerțului.”
În cazul în care bunul care obiectul aportului a fost adus în folosință societății, raporturile
dintre asociat și societate sunt guvernate de regulile referitoare la locațiune [art. 1896 alin. (2)
din Codul civil]. Întrucât societatea dobândește numai un drept de folosință (drept de creanță),
asociatul rămâne proprietarul bunului și, în această calitate, la dizolvarea societății, are
dreptul la restituirea bunului.
iii. Aportul în muncă. (sau aport în industrie/prestații și cunoștințe specifice)

Acest aport constă în prestații în muncă sau servicii pe care asociatul promite să le
efectueze în societate, având în vedere competența și calitatea sa [art. 16 alin. (5) din Legea nr.
31/1990].
Potrivit legii, aportul în prestații în muncă sau servicii se efectuează prin desfășurarea de
către asociatul care s-a obligat a unor activități concrete și prin punerea la dispoziția societății a
unor informații, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalitățile și condițiile stabilite prin
contractul de societate [art. 1899 alin. (2) din Codul civil].
Acest aport este datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul deține această
calitate.
97
Aportul în prestații în muncă sau servicii este permis numai asociaților din societatea în
nume colectiv și asociaților comanditați din societatea în comandită.
Totalitatea valorii aporturilor asociaților la constituirea societății, cu excepția aportului în

muncă reprezintă capitalul social [art. 1894 alin. (1) din Codul civil]. Capitalul social subscris
reprezintă valoarea totală a aporturilor cu care asociații s-au obligat să contribuie la formarea
societății, iar capitalul social vărsat constă în valoarea aporturilor efectuate.
La înființarea societății, capitalul social și patrimoniul societății au valori egale, însă pe
parcursul funcționării, capitalul social rămâne fix, dar valoarea patrimoniului este variabilă.
B. Intenția asociaților de a constitui societatea și de a desfășura împreună o

activitate comercială.
Un alt element esențial al contractului de societate îl reprezintă elementul

psihologic, adică intenția asociaților de a contribui o societate și de a coopera la
desfășurarea activității societății (affectio societatis).
Potrivit art. 1881 din Codul civil prin contractul de societate asociații „se obligă reciproc
să coopereze pentru desfășurarea unei activități”.
Affectio societatis presupune intenția de cooperare voluntară a asociaților, de a
lucra în comun, suportând toate riscurile activității comerciale.
Participarea la activitatea societății trebuie să fie activă și interesată. În orice societate,
participarea asociaților la viața societății se manifestă prin exercitarea, în condițiile legii, a
dreptului de a participa la luarea deciziilor și la controlul asupra activității societății.
Intenția de a coopera implică și convergența de interese ale asociaților, concretizată,
mai ales, în obținerea și împărțirea profitului.
În sfârșit, cooperarea asociaților presupune o egalitate juridică între aceștia și, în
consecință, lipsa oricăror raporturi de subordonare.
Fiind un element definitoriu al societății, elementul affectio societatis, trebuie să existe
nu numai la data constituirii societății, ci și în cursul existenței societății. Dispariția lui poate
duce chiar la dizolvarea societății în condițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.
C. Participarea la împărțirea beneficiilor și pierderilor.
Scopul societății este acela de a realiza profit din activitatea comercială

desfășurată și de a-l împărți între asociați.
Asociații pot stabili, prin actul constitutiv al societății sau ulterior, printr-o decizie a
adunării generale, o repartizare egală a beneficiilor și a pierderilor, deși aporturile sunt inegale,
sau, o repartiție inegală a beneficiilor, deși aporturile sunt egale.
Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra pierderi, datorită legăturii sociale care
îi unește, asociații trebuie să participe și la pierderi. Deci, desfășurând activitatea comercială în
comun, asociații participă împreună, atât la profitul, cât și la pierderile societății.
98
Cota-parte din profit ce se plătește fiecăruia dintre asociați poartă denumirea de
dividend (art. 67 din Legea nr. 31/1990).
În general, prin profit se înțelege un câștig evaluabil în bani rezultat din orice
activitate economică.
Realizarea sau nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfârșitul exercițiului
financiar, prin întocmirea situației financiare anuale.
Dividendele pot fi distribuite numai din profitul determinat, potrivit legii [art. 67 alin. (3)
din Legea nr. 31/1990]. Aceasta înseamnă că profitul este distribuibil dacă îndeplinește cerințele
legii.
Pentru a fi distribuibil, profitul trebuie să fie real. Aceasta înseamnă că trebuie să se fi
înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât capitalul social, deoarece nu
pot fi distribuite dividende din activ în limita capitalului social.
Totodată, profitul trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după
satisfacerea în prealabil a unor exigențe ale legii.
Astfel, din profitul realizat trebuie acoperite cheltuielile și datoriile societății.
Apoi, dacă se constată o pierdere a activului net, capitalul social subscris va trebui
reîntregit sau redus, mai întainte de a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit
(art. 69 din Legea nr. 31/1990).
În sfârșit, din profitul realizat trebuie preluat, în fiecare an, cel puțin 5% pentru formarea
fondului de rezervă al societății, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul
social [art. 183 și art. 201 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Dacă, potrivit situației financiare anuale, nu există profit ori profitul realizat nu este
distribuibil, nu pot fi distribuite dividendele asociaților. În caz contrar, dividendele sunt fictive; ele
sunt luate în activul social care reprezintă gajul general al creditorilor.
Distribuirea de dividende, în absența unui profit real și util, reprezintă o faptă ilicită, care
are consecințe sub aspect civil și penal.
4.3.4. Constituirea societăților comerciale.
4.3.4.1. Actele constitutive ale societăților comerciale.
Voința asociaților privind constituirea unei societăți comerciale trebuie să se

materializeze în condițiile legii.
Societatea comercială se înființează printr-un contract, care îi determină structura

originară. În funcție de forma de constituire, actul constitutiv va cuprinde, pe lângă contractul de
societate, și un statut.
Dacă societate se constituie prin voința unei singure persoane se întocmește numai
statutul.
Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de
societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se
constituie prin contract de societate și statut.
99
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate și sub forma unui înscris unic denumit
act constitutiv.
A. Contractul de societate.
Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie orice

societate comercială, indiferent de forma ei juridică.
Contractul de societate este supus dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și, în subsidiar,
dispozițiilor Codului civil. Pentru a fi valabil încheiat, contractul de societate trebuie să
îndeplinească cerințele legii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să cuprindă elementele specifice, care îl
particularizează față de celelalte contracte (aportul asociaților, affectatio societatis și împărțirea
profitului).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice alt contract, trebuie să îndeplinească
condițiile de fond și formă prevăzute pentru valabilitatea oricărei convenții.
Contractul de societate prezintă următoarele caractere juridice:
 contractul este bilateral sau plurilaterial, în sensul că la încheierea sa participă două

sau mai multe persoane, fiecare asumându-și anumite obligații.
 contractul este cu titlu oneros, în sensul că fiecare asociat urmărește realizarea unui
folos patrimonial, adică obținerea de beneficii.
 contractul este comutativ, ceea ce înseamnă că întinderea obligației fiecărui asociat
este cunoscută din momentul încheierii contractului.
 Contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de
voință al părților, forma scrisă este cerută ad probationem.
A.1. Condițiile de fond ale contractului de societate.
Potrivit art. 1179 din Codul civil, condițiile esențiale pentru validitatea unui
contract sunt:
 Capacitatea de a contracta.
Pentru încheierea contractului de societate, persoana fizică trebuie să aibă capacitatea
cerută de lege pentru încheierea actelor juridice, în condițiile Codului civil.
Concluzia rezultă și din art. 6 din Legea nr. 31/1990 care prevede că nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile.
Așadar, pentru încheierea contractului de societate persoana fizică trebuie să aibă
capacitate deplină de exercițiu (art. 38 din Codul civil).
 Consimțământul părților.
Constituirea societății comerciale, în condițiile Legii nr. 31/1990, este garantată de
principiul libertății de asociere a persoanelor fizice și juridice (art. 40 din Constituție).
100
Încheierea contractului de societate presupune manifestarea de voință a două sau mai
multe persoane, în sensul încheierii contractului.
Pentru a produce efecte juridice, voința părților contractante trebuie să fie declarată, să
fie făcută cu intenția de a produce efecte juridice și să nu fie alterată de vicii. În plus,
consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (art. 1204
din Codul civil).
Pentru a fi valabil, consimțământul dat la încheierea contractului de societate trebuie să
nu fie alterat de eroare, dol sau violență (art. 1206 din Codul civil).
 Un obiect determinat și licit.

Noțiunea de obiect al contractului de societate are două sensuri: cel al dreptului comun
și cel de obiect al societății.
i. În sensul dreptului comun, obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, astfel
cum reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale (art. 1225 din Codul civil).
Deci, obiectul contractului de societate constă în operațiunea de desfășurare în
comun a unei activități și împărțirea beneficiilor rezultate.
Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri [art. 1882 alin. (2) din Codul civil].
În cazul în care aportul asociaților constă în prestații și cunoștințe specifice, se cere ca
obiectul obligației să fie posibil și personal.
ii. În sensul limbajului curent al societăților comerciale, noțiunea de obiect al contractului
de societate desemnează activitatea societății sau, altfel spus, activitățile pe care le va
săvârși societatea privind activitatea comercială.
Obiectul societății trebuie să fie comercial, adică să privească săvârșirea de activități de
producție, comerț sau prestări de servicii, în condițiile art. 3 din Codul civil.
Activitățile comerciale care formează obiectul societății pot consta în producerea și
comercializarea mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii.
Asociații sunt liberi să stabilească activitățile care vor fi desfășurate de societate. Dar
obiectul societății trebuie să fie determinat, licit și moral.
 O cauză licită și morală.

Cauza reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235
din Codul civil). Ea constituie elementul psihologic care determină consimțământul și explică
scopul încheierii actului juridic.
Deoarece împărțirea profitului este scopul urmărit de fiecare asociat, contractul de
societate va fi lipsit de cauză, dacă s-a stipulat ca totalitatea profitului să revină unuia
dintre asociați (clauza leonină) și, deci, clauza va fi lovită de nulitate. Astfel că, în actul
constitutiv nu este permisă această clauză contractuală prin care un asociat își stipulează
totalitatea câștigurilor ori potrivit căreia unul sau mai mulți asociați să fie scutiți de a participa la
pierdere. În cazul în care este inclusă în contractul de societate, clauza leonină va fi considerată
nescrisă, cu menținerea valabilității celorlalte clauze contractuale.
Potrivit dreptului comun, cauza contractului de societate trebuie să fie licită și
morală, adică să nu încalce ordinea publică și bunele moravuri (art. 1236 din Codul civil).
101
În cazul nerespectării condițiilor de fond, prevăzute de art. 1179 din Codul civil,
contractul de societate este lovit de nulitate (art. 1246 din Codul civil).
Consimțământul și capacitatea părților sunt condiții esențiale ale contractului, care au
un caracter personal și deci ele trebuie raportate la fiecare dintre asociați. Acest caracter
personal are consecințe asupra efectelor nulității. Într-adevăr, viciul de consimțământ al unui
asociat, respectiv incapacitatea unui asociat, va afecta numai raportul juridic care îl privește pe
acest asociat, fără să influențeze validitatea raporturilor cu ceilalți asociați.
Deci caracterul plurilateral al contractului de societate impune o limitare a efectelor
nulității; sancțiunea privește raportul juridic viciat, iar nu contractul de societate în
întregul său. Pentru ceilalți asociați, contractul de societate subzistă și produce toate efectele
care îi sunt proprii.
A.2. Condițiile de formă ale contractului de societate.
Potrivit art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societății
comerciale se încheie sub semnătură privată, care se semnează de toți
asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori.
În cazurile în care legea permite încheierea actului constitutiv în forma înscrisului sub
semnătură privată, condiția formei scrise este obligatorie.
Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată dobândește
dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.
Excepțional, actul constitutiv se încheie, în mod obligatoriu, în formă autentică în

următoarele cazuri:
 printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;
 se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
 societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică.
Așadar, rezultă că actul constitutiv al unei societăți comerciale se încheie în formă scrisă
care, în principiu, este forma înscrisului sub semnătură privată și, excepțional, în cazurile expres
prevăzute de lege, în formă autentică.
Potrivit art. 56 lit. a din Legea nr. 31/1990, societatea va fi anulată „când lipsește
actul constitutiv”. Iar prin „lipsa actului constitutiv” trebuie să înțelegem absența înscrisului sub
semnătură privată.
Totodată, dispozițiile art. 1884 alin. 2 din Codul civil prevăd, sub sancțiunea nulității
absolute, faptul că contractul prin care se înființează o societate cu personalitate juridică trebuie
încheiat în formă scrisă.
Prin urmare, forma înscrisului sub semnătură privată este cerută ad validitatem, și nu ad
probationem.
În cazurile când legea impune forma autentică a actului constitutiv, condiția de formă
este cerută ad validitatem. Nerespectarea formei autentice a actului constitutiv atrage nulitatea
societății, în condițiile art. 56 din Legea nr. 31/1990.
În toate cazurile, în absența actului constitutiv în forma scrisă cerută de lege,
102
societatea nu poate fi înmatriculată în registrul comerțului.
A.3. Cuprinsul contractului de societate.
Ca act constitutiv al societății, contractul de societate trebuie să cuprindă

anumite clauze care să stabilească relațiile dintre asociați. Aceste clauze
sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990, în mod diferențiat în funcție de forma
juridică a societății.
Însă, majoritatea clauzelor sunt comune tuturor formelor juridice de societăți comerciale.
Așadar, în continuare vom analiza clauzele comune, pe care le cuprinde contractul

de societate, indiferent de forma juridică a societății:
 Clauzele de identificare a părților.

În cazul persoanelor fizice, în contract trebuie să se prevadă numele și prenumele, codul
numeric personal, locul și data nașterii, domiciliul și cetățenia asociaților.
În cazul unor persoanelor juridice, trebuie să se arate denumirea, sediul și naționalitatea
persoanei juridice, numărul de înregistrare în registrul comerțului sau codul unic de înregistrare,
potrivit legii naționale aplicabile.
 Clauzele privind identificarea viitoarei societăți comerciale.

Prin aceste clauze se stabilesc: denumirea, forma juridică și sediul societății.
i. Denumirea (firma) societății. Acest atribut de identificare se stabilește cu respectarea
dispozițiilor legale referitoare la regimul firmelor societăților comerciale (art. 30-36 din
Legea nr. 26/1990).
ii. Forma juridică a societății. Aceasta este una dintre formele de societate reglementate de
lege, pe care o aleg asociații (art. 2 din Legea nr. 31/1990).
iii. Sediul social. Este locul care situează în spațiu societatea, ca subiect de drept. El este
stabilit de părțile contractante, având în vedere locul unde societatea își va desfășura
activitatea comercială ori unde vor funcționa organele sale. Se stabilește cu respectarea
dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
 Clauzele privind caracteristicele societății.

Sunt avute în vedere clauzele privind obiectul de activitate și durata societății, precum și
capitalul social.
i. Obiectul de activitate al societății. În contract trebuie să se indice obiectul de activitate,
care nu trebuie formulat generic, ci trebuie stabilit concret, prin arătarea activităților ce
urmează a fi desfășurate de către societate.
ii. Durata societății. Prin contract, asociații urmează să hotărască asupra duratei societății.
Ei se pot înțelege asupra unui termen în cadrul căruia să existe societatea ori pot
conveni ca durata societății sa fie nedeterminată.
În cazul stabilirii unui termen, la expirarea lui, societatea se dizolvă de drept.
În cazul unei durate nelimitate, asociații trebuie să precizeze condițiile în care societatea
de persoane va continua cu moștenitorii asociatului decedat.
103
iii. Capitalul social. În contractul de societate, trebuie arătat care este capitalul social
subscris și capitalul vărsat, iar asociații trebuie să respecte plafoanele minime prevăzute
de lege.
Apoi, trebuie menționat aportul fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, valoarea
lor și modul evaluării.
În sfârșit, trebuie să se arate modul în care a fost divizat capitalul social, numărul și
valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale, după caz, precum și repartizarea acestora
între asociați.
 Clauzele privind conducerea și gestiunea societății.

În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată,
trebuie să se arate datele de identificare a persoanelor (asociați sau neasociați) care
administrează și reprezintă societatea, puterile ce li s-au conferit și dacă urmează să le exercite
împreună sau separat.
În cazul societăților pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, în contract trebuie să se
menționeze datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv a
primilor membrii ai consiliului de supraveghere, precum și puterile conferite administratorilor și,
după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, și dacă ei urmează să le exercite
împreună sau separat.
Pentru societățile pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată, contractul
trebuie să prevadă datele de identificare ale cenzorilor sau auditorului financiar.
 Clauzele privind drepturile și obligațiile asociaților.

Asociații trebuie să stabilescă în contract drepturile ce le revin și obligațiile pe care și le
asumă.
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și societății cu răspundere
limitată, legea cere să se stabilească „partea fiecărui asociat la profit și pierderi” (art. 7 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, în contract trebuie să se
prevadă „modul de distribuire a profitului și de suportare a pierderilor” (art. 8 din Legea
nr. 31/1990).
 Clauzele privind sediile secundare ale societății.

Dacă asociații doresc ca societatea să aibă sedii secundare, contractul de societate
trebuie să cuprindă anumite mențiuni în acest sens.
În concepția legii, sediile secundare sunt unități fără personalitate juridică ale
societății, care poartă denumirea de secursale, agenții sau reprezentanțe.
În contractul de societate, se vor arăta sediile secundare, atunci când ele se înființează
odată cu societatea sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înființare.
 Clauzele privind dizolvarea și lichidarea societății.

În contractul de societate, trebuie să se prevadă și clauze privind încetarea existenței
societății. Asociații stabilesc condițiile în care societatea se va dizolva și lichida.
104
B. Statutul societății.
Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe acțiuni,
în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată, se constituie prin contract
de societate și statut.
Deci, în cazul acestor forme ale societății, constituirea societății are ca fundament două
acte constitutive: contractul de societate și statutul.
Dar, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, contractul de societate și statutul
pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
B.1. Noțiunea și condițiile de validitate a statutului societății.
Din dispozițiile legale, rezultă că statutul societății este un act juridic de natură
contractuală și reprezintă o înțelegere a asociaților.
Obiectul statutului îl constituie stabilirea regulilor de organizare, conducere și funcționare

a societății.
Întrucât statutul societății este o convenție, înseamnă că pentru validitatea sa trebuie să
fie îndeplinite condițiile cerute de art. 948 din Codul civil (consimțământ, capacitate, obiect,
cauză).
Potrivit legii, statutul societății trebuie să se încheie, ca și contractul de societate, în
forma unui înscris sub semnătură privată sau în formă autentică, în condițiile prevăzute de art. 5
alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
B.2. Cuprinsul statutului societății.
Statutul societății trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze.
Statutul nu repetă clauzele contractului de societate; el dezvoltă elementele contractului

de societate privind organizarea, conducerea și funcționarea societății (modul de constituire și
funcționare a organelor de deliberare și administrare a societății; condițiile de adoptare a
hotărârilor; organele de control asupra gestiunii societății; repartizarea profitului etc.).
În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, statutul va
cuprinde datele de identificare a asociaților și clauze care reglementează organizare,
funcționarea și desfășurarea activității societății.
Clauzele statutului trebuie să fie concordante cu cele ale contractului de societate.
În caz contrar, înregistrarea societății va fi refuzată.
4.3.4.2. Formalitățile necesare constituirii societăților comerciale.
O societate nu se poate constitui exclusiv prin voința asociaților. Pentru

constituirea societății, adică pentru ca societatea să devină persoană juridică,
asociații trebuie să îndeplinească anumite formalități impuse de lege.
O primă formalitate constă în întocmirea actului sau actelor constitutive în forma cerută
105
de lege. Această formalitate se realizează de asociați, iar în cazurile prevăzute de lege este
necesară și contribuția notarului public.
O a doua formalitate privește înmatricularea și autorizarea funcționării societății. Această
formalitate se îndeplinește prin oficiul registrului comerțului.
O a treia formalitate se referă la publicitatea privind constituirea societății și înscrierea
fiscală a societății. Ea se realizează prin Monitorul Oficial, respectiv Ministerul Finanțelor.
A. Întocmirea actelor constitutive.
Punctul de plecare în constituirea unei societăți comerciale este întocmirea

actului sau actelor constitutive ale viitoarei societăți. Prin întocmirea actelor
constitutive înțelegem redactarea și, după caz, autentificarea înscrisurilor
actelor respective.
Redactarea actelor constitutive.

Înțelegerea asociaților privind constituirea societății comerciale se concretizează în
înscrisul sau, după caz, înscrisurile actelor constitutive.
În cazurile în care legea permite ca actul constitutiv să se încheie în forma înscrisului
sub semnătură privată, înscrisul este redactat de asociați.
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie să fie datat și
semnat de către toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori.
În cazurile în care legea impune forma autentică a actului constitutiv, redactarea
acestuia se face numai de notarii publici, de avocatul părții interesate sau consilierul juridic ori
reprezentantul legal al persoanei juridice.
Redactarea înscrisului actului constitutiv poate fi realizată și de serviciul specializat din
cadrul oficiului registrului comerțului.
Autentificarea înscrisurilor sau darea de dată certă actelor constitutive.

În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este
prezentat notarului public, pentru autentificare, de către persoana desemnată în calitate de
administrator al societății ori de către un asociat anume împuternicit.
În cazurile în care actele constitutive îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată,
ele trebuie să dobândească dată certă în condițiile dreptului comun. Acestea dobândesc dată
certă și prin depunerea lor la oficiul registrului comerțului.
Potrivit legii, la autentificarea sau, după caz, la darea de dată certă actelor constitutive
se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea și
rezervarea firmei și declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic
într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 17 din Legea nr. 31/1990).
Verificarea disponibilității și rezervarea firmei se fac de către oficiul registrului comerțului,
inainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz, de modificarea firmei [art. 39 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990].
Efectele întocmirii actelor constitutive asupra viitoarei societăți comerciale.

Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, viitoarea societate dobândește anticipat o
106
capacitate de folosință restrânsă.
Această capacitate privește numai drepturile și obligațiile de care depinde valabila
constituire a societății. Avem în vedere actele referitoare la aporturile asociaților și, implicit,
patrimoniul societății, precum și formalitățile ulterioare privind constituirea societății.
Potrivit art. 205 alin. (3) din Codul civil, persoanele juridice supuse înregistrării pot, chiar
de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în
măsura necesară, pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
B. Înmatricularea și autorizarea funcționării societății comerciale.
Societatea comercială este supusă înmatriculării (înregistrării) în registrul

comerțului și autorizarea funcționării, în condițiile Legii nr. 26/1990 și Legii nr.
359/2004.
B.1. Înmatricularea (înregistrarea) societății în registrul comerțului.
Cererea de înmatriculare (înregistrare).

Înmatricularea societății comerciale se realizează în baza unei cereri-tip adresate
biroului unic din cadrul oficiului registrului comerțului în a cărei rază teritorială se va afla sediul
societății.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 31/1990, cererea trebuie însoțită de următoarele
documente:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv, cu excepţia societăţilor
cu răspundere limitată;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind
proprietatea, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al
sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de
asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori şi, după caz, a
primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi,
dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Cererea de înmatriculare a societății împreună cu actele anexă se depun la oficiul
registrului comerțului, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv în forma
cerută de lege.
În cazul în care persoanele menționate nu au cerut înmatricularea societății în termen
legal, oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea înmatriculării
societății, în condițiile art. 47 din Legea nr. 31/1990.
Soluționarea cererii de înmatriculare (înregistrare) a societății.

Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societății se soluționează de directorul
107
oficiului registrului comerțului și/sau persoana desemnată care se pronunță printr-o
rezoluție.
În cadrul controlului de legalitate se verifică respectarea normelor imperative privind
constituirea societăților comerciale. În acest sens, directorul oficiului registrului comerțului sau
persoana desemnată are dreptul să dispună motivat administrarea de dovezi și efectuarea unei
expertize [art. 37 alin. (3) din Legea nr. 31/1990].
În cazul în care cerințele legale privind constituirea societății nu sunt îndeplinite,
directorul oficiului registrului comerțului/persoana desemnată va respinge, motivat, cererea de
înregistrare, afară de cazul în care neregularitățile sunt înlăturate, în condițiile art. 46 din Legea
nr. 31/1990.
Rezoluția pronunțată este executorie de drept. Împotriva ei se poate face plângere,
care se soluționează de instanța judecătorească.
Înregistrarea dispusă prin rezoluție se efectuează în termen de 24 de ore de la data
pronunțării rezoluției prin care se autorizează înmatricularea societății.
Odată înregistrată în registrul comerțului, societatea se consideră constituită. În acest
sens, art. 41 din Legea nr. 31/1990 dispune astfel: „Societatea este persoană juridică de la
data înmatriculării ei în registrul comerțului”.
Potrivit legii, persoanele desemnate ca reprezentanți ai societății sunt obligate să
depună la oficiul registrului comerțului semnăturile lor (art. 45 din Legea nr. 31/1990).
Certificatul de înregistrare.
În temeiul rezoluției prin care directorul oficiului/persoana desemnată a autorizat
constituirea societății și s-a dispus înregistrarea ei, oficiul registrului comerțului eliberează
certificatul de înregistrare.
Certificatul de înregistrare cuprinde mențiuni privind firma societății, sediul social,
activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerțului, codul unic de înregistrare
atribuit de Ministerul Finanțelor, precum și, după caz, identificatorul unic la nivel european
(EUID).
Codul unic de înregistrare atribuit trebuie utilizat în mod obligatoriu în toate sistemele
informatice privind pe comercianți, precum și în relațiile societății cu terții.
Potrivit legii, certificatul de înregistrare, conținând codul unic de înregistrare, atestă că
societatea a fost luată în evidența oficiului registrului comerțului.
B.2. Autorizarea funcționării societății.
Concomitent cu procedura înmatriculării societății se realizează procedura

autorizării funcționării societății.
Prin autorizarea funcționării se înțelege asumarea de către solicitant a

responsabilității privind legalitatea desfășurării activității declarate. Este vorba despre
respectarea legislației specifice în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor, sanitar, sanitar-
veterinar, protecției mediului și protecției muncii etc.
Procedura autorizării funcționării societății se realizează prin intermediul biroului unic.
Odată cu depunerea cererii de înmatriculare a societății, solicitantul are obligația să
108
depună declarația-tip pe propria răspundere, semnată de asociați sau de administratori, din
care să rezulte că societatea îndeplinește condițiile de funcționare prevăzute în legislația
specifică pentru activitățile declarate sau că anumite activități declarate nu vor fi desfășurate pe
o perioadă de 3 ani.
Declarațiile-tip pe propria răspundere se înregistrează în registrul comerțului și se
transmit, în copie, autorităților publice competente.
B.3. Publicitatea privind constituirea societății și înscrierea fiscală a societății

comerciale.
Constituirea societății privind activitatea comercială trebuie adusă la cunoștința

celor interesați.
Publicitatea privind constituirea societății.

Potrivit legii, după efectuarea înmatriculării societății, un extras al actului de autorizare a
constituirii societății se comunică, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial spre
publicare, pe cheltuiala societății.
Neîndeplinirea cerințelor legale privind publicitatea constituirii societății comerciale are
drept consecință inopozabilitatea față de terți a înregistrării societății în condițiile prevăzute de
lege.
Înscrierea fiscală a societății.

Potrivit legii, odată cu efectuarea înmatriculării societății se realizează și înscrierea
fiscală a societății.
Pe baza datelor cuprinse în cererea de înregistrare și cererea de înregistrare fiscală,
comunicate de oficiul registrului comerțului, Ministerul Finanțelor atribuie codul unic de
înregistrare.
Certificatul de înregistrare, conținând codul unic de înregistrare, este documentul care
atestă atât luarea societății în evidența oficiului registrului comerțului, cât și luarea în evidența
organului fiscal.
4.3.4.3. Înființarea sucursalelor și filialelor unei societăți.
La constituirea societății, asociații pot avea în vedere, încă din acest moment,
perspectivele dezvoltării activității societății. Este vorba de posibilitatea extinderii
activității societății în alte localități sau chiar în localitatea unde își are societatea
sediul.
O atare extindere se poate realiza prin înființarea unor sucursale sau filiale, care să
desfășoare aceeași activitate comercială ca și societatea care se constituie.
Înființarea de sucursale sau filiale ale societății poate fi hotărâtă de asociați și după
constituirea societății, în cursul existenței acesteia, însă în acest caz se impune și o modificare
a actelor constitutive ale societății.
109
A. Regimul juridic al sucursalelor și filialelor.
Sucursala.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societății.
Sucursala nu are patrimoniu propriu. Ea este dotată de societate cu anumite bunuri
cu scopul de a desfășura o activitate economică, care intră în obiectul de activitate al societății.
Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate.
Potrivit Codului de procedură civilă, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte
entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. Astfel că, și sucursala poate
sta în judecată, ca reclamantă sau pârâtă, prin reprezentantul ei.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (agenție, reprezentanță, punct de lucru), căruia societatea care îl înființează îi
atribuție statut de sucursală.
Filiala.
Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filiala este o societate cu personalitate juridică.
Această societate, filiala, este constituită de societatea primară (societatea-mamă), care
deține majoritatea capitalului său. Din această cauză, deși este subiect de drept distinct, totuși,
filiala este dependentă și se află sub controlul societății primare.
Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice în nume propriu, prin actele
juridice ale reprezentanților săi, filiala dobândește drepturi și își asumă obligații, cu angajarea
unei răspunderii proprii.
Filiala se constituie într-una dintre formele de societate reglementate de art. 2 din Legea
nr. 31/1990 și va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
B. Condițiile necesare înființării sucursalelor și filialelor.
Legea nr. 31/1990 reglementează numai condițiile pentru înființarea sucursalelor

sau altor sedii secundare, nu și pe cele privind filialele. Acest lucru se explică
prin aceea că filiala, fiind o societate cu personalitate juridică, se constituie în
condițiile stabilite de lege constituirea societăților comerciale. În consecință, actul
constitutiv al societății primare nu trebuie să cuprindă niciun fel de mențiuni.
În privința sucursalelor sau altor sedii secundare, Legea nr. 31/1990 prevede că actul
constitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte
asemenea unități fără personalitate juridică – atunci când se înființează odată cu societatea,
sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare.
Dacă asociații doresc înființarea unor sucursale odată cu constituirea societății, în actul
constitutiv trebuie să precizeze sediile, obiectul lor de activitate și organul care va desemna
reprezentantul sucursalei și puterile sale.
Dacă la constituirea societății asociații doresc ca în viitor să înființeze sucursale, atunci
în actul constitutiv trebuie să prevadă condițiile pentru înființarea sucursalelor (organul
competent să decidă asupra sediilor, obiectului de activitate și reprezentantului sucursalei).
În sfârșit, dacă la constituirea societății, asociații nu și-au manifestat în niciun fel voința
110
privind înființarea de sucursale, acestea vor putea fi înființate în cursul existenței societății, prin
hotărârea adunării generale extraordinare a acționarilor [art. 113 lit. d) din Legea nr. 31/1990].
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activității ei în registrul comerțului din
județul în care va funcționa (art. 43 din Legea nr. 31/1990).
Dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind sucursalele și filialele se aplică și sucursalelor și
filialelor înființate de societățile comerciale străine în România.
4.3.4.4. Personalitatea juridică a societății comerciale.
Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condițiilor de fond

și de formă stabilite, dobândește personalitate juridică.
De la data înregistrării în registrul comerțului, societatea este o persoană juridică.
Organizarea de sine-stătătoare se caracterizează prin existența unei structuri interne, care
asigură funcționarea societății comerciale.
Din momentul recunoașterii personalității juridice, societatea are o firmă, un sediu
social, o naționalitate, un patrimoniu propriu, o voință socială și o capacitate juridică
specifică.
Societatea participă în nume propriu la circuitul comercial, răspunde pentru obligațiile
sociale și are dreptul de a sta în justiție.
A. Atributele de identificare a societății.
Societatea este o persoană juridică de drept privat.

Ca orice subiect de drept, societatea trebuie să se identifice în mod obligatoriu prin
anumite elemente de individualizare.
Societatea se identifică prin trei elemente: firma, sediul și naționalitatea.
A.1. Firma societății.
Pentru identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un

nume. Acest nume poartă denumirea de „firmă”.
În cazul societăților de persoane firma constă într-un nume, pe când, în cazul societăților
de capitaluri, ea constă într-o denumire.
Compunerea firmei depinde de natura sau forma societății comerciale, astfel:

 Firma unei societăți în nume colectiv – trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociați. Se are în vedere numele și prenumele asociatului sau numele și inițiala
prenumelui acestuia. În toate cazurile, numele ales ca firmă trebuie să fie însoțit de
mențiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
 Firma unei societăți în comandită simplă – trebuie să cuprindă tot numele a cel puțin
unuia dintre asociați, dar numai din rândul asociaților comanditați. Numele ales trebuie
însoțit de mențiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime.
 Firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni – se compune dintr-o
111
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți. Această denumire
trebuie însoțită de mențiunea, scrisă în întregime, „societate pe acțiuni”, sau prescurtat
„S.A.”, respectiv „societate în comandită pe acțiuni”.
 Firma societății cu răspundere limitată – se compune tot dintr-o denumire proprie, la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, însoțită de mențiunea
scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau, prescurtat „S.R.L.”
În afară de firmă, legea reglementează și emblema, ca element de identificare a unei

societăți. Emblema este semnul sau denumirea care deosebește o societate de o altă
societate care desfășoară același fel de activitate [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990].
Întrucât este un atribut de identificare facultativ, emblema are un regim juridic diferit de
cel al firmei.
A.2. Sediul societății.
Societatea are un domiciliu propriu, care constituie sediul social.

Domiciliul societății este diferit de cel al asociaților.
Asociații sunt obligați să arate sediul social în contractul de societate.
În stabilirea sediului social se ține seama de locul unde se exercită administrarea
societățiiși nu de locul unde se desfășoară principala activitate comercială a societății.
Determinarea sediului societății prezintă importante consecințe.
Astfel că, în funcție de sediul social se apreciază naționalitatea societății, locul
unde comunică actele de procedură, instanța competentă să judece litigiile în care
societatea este parte, locul unde se îndeplinesc unele măsuri de publicitate, locul unde
se înfăptuiește executarea silită mobiliară, locul unde, în lipsa de stipulație contrară,
urmează să se execute un contract, atunci când societatea este cea care s-a obligat.
A.3. Naționalitatea societății.
Societatea are o naționalitate proprie, care nu se identifică cu cetățenia

asociaților. Spre deosebire de persoana fizică, societatea are întotdeauna
naționalitate.
Noțiunea de naționalitate exprimă apartenența societății la un anumit stat și sistem
de drept. Naționalitatea determină legea aplicabilă societății.
Apartenența societății comerciale se poate stabili prin mai multe criterii. Principalele
criterii folosite sunt următoarele: voința fondatorilor, sediul social, înregistrarea sau
înmatricularea, principala exploatare și controlul.
În dreptul nostru, pentru determinarea naționalității societății se folosește criteriul
sediului social. Societatea cu sediul în țara noastră are naționalitate română, fiind supusă
legii române. Acest criteriu este aplicabil și societăților comerciale cu participare străină.
B. Voința societății.
Ca persoană juridică, societatea are o voință de sine-stătătoare, care nu se
112
confundă cu voința asociaților.
Cu referire la societatea comercială, voințele individuale ale asociaților, prin
manifestarea lor în adunarea generală, devin o voință colectivă, care constituie voința socială,
adică voința societății, ca persoană juridică.
La baza formării voinței sociale stă principiul majorității. În prezent, acest principiu
se aplică tuturor societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, indiferent de forma juridică a
societății.
Întrucât voința majorității este voința societății, ca persoană juridică, ea este hotărâtoare
și obligatorie în viața societății.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990, hotărârile luate de adunarea asociaților, în
limitele legii, contractului de societate sau statutului, sunt obligatorii chiar pentru asociații
care au luat parte la adunare ori au votat contra.
De asemenea, mai trebuie arătat că voința socială, ca voință colectivă a asociaților, se
manifestă în raporturile juridice prin anumite persoane, care au puterea de a reprezenta
societatea. Prin reprezentanții săi, societatea încheie acte juridice, dobândește drepturi și
își asumă obligații.
Potrivit legii, dreptul de reprezentare se conferă unui asociat ori neasociat, prin actele
constitutive și ulterior prin voința asociaților.
C. Capacitatea juridică a societății.
Societatea are capacitate juridică, ea dispunând de aptitudinea de a avea și de a

exercita drepturi și de a-și asuma obligații.
Capacitatea juridică a societății cuprinde capacitatea de folosință și capacitatea
de exercițiu.
C.1. Capacitatea de folosință.
Societatea are capacitate de folosință, adică aptitudinea de a avea drepturi și

obligații.
Capacitatea de folosință se dobândește din ziua înmatriculării societății în registrul

comerțului (art. 41 din Legea nr. 31/1990).
Societatea are o capacitate de folosință restrânsă de la data încheierii, în condițiile legii,
a actelor constitutive, cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și
a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca
persoana juridică să ia ființă în mod valabil [art. 205 alin. (3) din Codul civil].
Deși, ca vocație, capacitatea de folosință a societății se caracterizează prin generalitate,
totuși ea este circumscrisă obiectului de activitate al societății. Deci, societatea încheie acele
acte juridice menite să realizeze obiectul de activitate stabilit în actul constitutiv.
C.2. Capacitatea de exercițiu.
Societatea are capacitate de exercițiu, adică aptitudinea de a-și exercita
113
drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice.
Societatea dobândește capacitate de exercițiu de la data constituirii sale, adică din ziua
înmatriculării în registrul comerțului, cu condiția să fi fost desemnat administratorul care
reprezintă societatea.
Potrivit legii, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
organele sale de administrare de la data constituirii lor.
Au calitate de organe de administrare persoanel fizice sau persoanele juridice
care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze în raporturile cu
terții; individual sau în colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice (art. 209 din Codul
civil).
Actele juridice făcute de organele de administrare ale societății, în limitele puterilor ce le-
au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși (art. 218 din Codul civil).
Astfel cum prevede Legea nr. 31/1990, societatea are organe de deliberare și decizie
(adunarea asociaților), organe de administrare (administratorii) și organe de control al gestiunii
societății (cenzorii).
Actele juridice prin care dobândește drepturi și își asumă obligații se încheie de către
persoanele cărora li s-a conferit calitatea de reprezentanți ai societății.
Trebuie observat că dreptul de reprezentare este un drept special, deosebit de dreptul
general de administrare, care include numai dreptul de gestiune. În consecință, dreptul de
reprezentare îl au numai persoanele cărora li s-a conferit acest drept, prin actele constitutive ori,
ulterior, prin voința asociaților, în condițiile legii.
Obligațiile și răspunderile administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la
mandat și cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
D. Patrimoniul societății.
Societatea are, pe lângă organizare de sine-stătătoare și un anumit scop, și un

patrimoniu propriu.
Patrimoniul societății este format din totalitatea drepturilor și datoriilor ce vor fi

evaluate în bani și aparțin societății (art. 31 din Codul civil).
Potrivit principiilor generale, patrimoniul societății cuprinde activul social și pasivul
social.
În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanță.

Aceste bunuri privesc, în principal, bunurile aduse de asociați ca aport la
constituirea societății. De asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de
societate ulterior constiturii, în cursul desfășurării activității, precum și profitul
nedistribuit.
În pasivul social sunt cuprinse obligațiile patrimoniale ale societății, contractuale

și extracontractuale (obligații sociale).
114
Patrimoniul societății are un caracter autonom.
Patrimoniul societății este distinct de patrimoniile asociaților care au constituit
societatea.
Consecințele autonomiei patrimoniului societății.

Autonomia patrimoniului societății, față de patrimoniile proprii ale asociaților, determină
anumite consecințe juridice.
a) Bunurile aduse ca aport de asociați ies din patrimoniul lor și intră în patrimoniul
societății.
Aceste bunuri devin proprietatea societății, afară de cazul în care s-a convenit altfel prin
contracul de societate (art. 65 din Legea nr. 31/1990).
Asupra bunurilor aportate, asociații nu mai au niciun drept. În schimbul lor, ei au
dobândit părți de interes, părți sociale sau acțiuni, care le conferă un drept de creanță împtotriva
societății, de o natură specială, precum: dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea
creditorilor, dreptul la dividende și la împărțirea activului social, în caz de lichidare.
De vreme ce bunurile aportate au ieșit din patrimoniul asociaților, înseamnă că nici
creditorii personali ai asociaților nu mai pot urmări aceste bunuri, indiferent de data creanței lor.
În acest sens, art. 66 din Legea nr. 31/1990 prevede că, pe durata societății, creditorii
asociatului pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din profitul cuvenit asociatului,
potrivit situației financiare anuale, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni
prin lichidare. Aceste drepturi pot fi exercitate de creditorii personali ai asociatului, deoarece
aparțin asociatului debitor, iar nu societății.
De asemenea, creditorii asociaților pot sechestra și vinde acțiunile ori părțile
sociale ale debitorului lor. Deci, acțiunile sau părțile sociale aparținând asociaților debitori pot
fi puse sub sechestru asigurător și vândute de către creditorii asociaților, în condițiile legii.
b) Bunurile aduse ca aport de către asociați, care sunt cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor sociali.
Aceste bunuri vor putea fi urmărite numai de către creditorii societății, adică pentru
obligațiile asumate de către societate. Asupra acestor bunuri este exclus concursul
creditorilor sociali cu creditorii asociaților.
c) Obligațiile societății față de terți nu se pot compensa cu obligațiile terților față de asociați.
Potrivit art. 1616 din Codul civil, pentru a opera compensarea trebuie ca obligațiile
să fie reciproce, să existe între aceleași persoane, care să fie creditor și debitor, în
același timp, una față de alta.
Or, având patrimonii deosebite, societatea și asociații sunt subiecte de drept distincte.
În consecință, dacă societatea are o obligație față de un terț, iar acest terț are o obligație
față de unul dintre asociați, cele două obligații nu se pot stinge prin compensație, deoarece
obligațiile nu sunt reciproce; terțul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept diferite,
fiecare cu drepturile și obligațiile sale.
d) Aplicarea procedurii insolvenței față de societate privește numai patrimoniul societății.
115
Deoarece societatea are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile asociaților,
procedura insolvenței are ca obiect exclusiv patrimoniul societății care a încetat plățile pentru
datoriile sale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaților (art. 68 din Legea nr.
85/2014).
E. Efectele juridice ale calității de persoană juridică a societății.
În general, calitatea de persoană juridică implică anumite efecte juridice.
Principalele efectele ale personalității juridice a societății sunt următoarele:

 dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice.
 răspunderea societății pentru obligațiile sociale.
 dreptul societății de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă.
a) Dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice.

Calitatea de persoană juridică dă dreptul societății de a participa în nume propriu la
raporturile juridice.
Ca subiect de drept, societatea va putea să dobândească drepturi și să își asume
obligații săvârșind acte juridice prin organele sale.
Felul și sfera raporturilor juridice la care participă societatea sunt determinate de
necesitatea realizării obiectului societății, astfel cum a fost stabilit prin actele constitutive. În
acest scop, art. 70 din Legea nr. 31/1990 prevede că „administratorii pot face toate operațiile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, afară de restricțiile arătate în
contractul de societate”.
b) Răspunderea societății pentru obligațiile sociale.

Având dreptul să participe la raporturile juridice, societatea își poate asuma anumite
obligații. Fiind obligații ale societății (obligații sociale), societatea va răspunde pentru
nerespectarea lor.
Răspunderea societății pentru obligațiile sale este asigurară grație patrimoniului propriu,
asupra căruia creditorii societății (creditorii sociali) au un drept de gaj general.
Cât privește temeiul răspunderii, acesta depinde de izvorul obligațiilor societății;
răspunderea va fi civilă contractuală dacă obligația derivă dintr-un contract, și va fi civilă
delictuală dacă ea rezultă din săvârșirea unei fapte ilicite.
Pentru angajarea răspunderii societății trebuie îndeplinite condițiile dreptului comun
privind răspunderea civilă contractuală și delictuală.
Se înțelege că societatea răspunde numai de obligațiile asumate, în numele său de
către persoanele care o reprezintă, în condițiile legii.
Această răspundere nu poate fi împărțită cu asociații și cu atât mai puțin nu se poate
concepe o răspundere solidară a societății și asociaților față de creditorii sociali.
c) Dreptul societății de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă.

Întrucât este subiect de drept distinct de asociații care o constituie, societatea
comercială poate acționa, ca reclamantă, sau poate fi acționată, ca pârâtă, prin reprezentanții
116
săi legali. În acest sens, art. 150 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă prevede că
persoanele juridice de drept privat vor fi citate prin reprezentanții lor, la sediul principal
sau, atunci când este cazul la sediul dezmembrământului lor. Însă, nu este necesară
menționarea numelui și prenumelui reprezentantului societății. Aceste persoane fizice care au
calitatea de reprezentanți ai societății trebuie să dovedească, în fața instanței la care au fost
citate, că sunt învestite în acel moment să reprezinte în mod legal societatea.
Acest principiu impune anumite consecințe.
Astfel, într-o cerere de chemare în judecată trebuie să se arate numele și prenumele
reprezentantului legal al societății, fără a fi necesar să se menționeze numele și prenumele
tuturor asociaților societății.
Tot astfel, în calitate de pârâtă, va fi citată societatea prin reprezentanții ei, iar nu și
asociații care fac parte din societate.
4.3.4.5. Sarcină de lucru.
A. Menționați care sunt condițiile de fond ale contractului de societate.

B. Precizați care sunt condițiile necesare înființării sucursalelor și filialelor.
C. Menționați care sunt atributele de identificare a societății.
4.3.4.6. Teste de autoevaluare.

1. Conform prevederilor legale, contractul de societate:

a) poate fi bilateral sau plurilaterial, în sensul că la încheierea sa participă două sau mai
multe persoane, fiecare asumându-și anumite obligații
b) poate fi doar cu titlu gratuit
c) nu poate fi cu titlu oneros întrucât nu se urmărește realizarea unui folos patrimonial
2. În ceea ce privește condițiile de fond ale contractului de societate, legea prevede

că:
a) nerespectarea acestora conduce la nulitatea contractului de societate
b) pentru încheierea contractului de societate persoana fizică poate să aibă capacitate de
exercițiu restrânsă
c) asociații pot stipula ca totalitatea profitului să revină unuia dintre asociați
3. Potrivit prevederilor legale, actul constitutiv al societății:

a) se încheie în formă autentică, în mod obligatoriu, în cazul constituirii unei societăți cu
b) se încheie sub forma unui înscris sub semnătură privată, indiferent de forma juridică a
societății
c) se încheie în formă autentică, în mod obligatoriu, dacă printre bunurile subscrise ca
aport la capitalul social se află un imobil
117
4. Potrivit dispozițiile Legii nr. 31/1990, actul constitutiv al societății:
a) este redactat doar de către asociați, în orice situație
b) poate fi redactat și de serviciul specializat din cadrul oficiului registrului comerțului
c) trebuie semnat doar de către asociatul majoritar
5. Conform Legii nr. 31/1990, cererea de înmatriculare a societății:

a) se depune la oficiul registrului comerțului, în termen de 15 zile de la data încheierii
actului constitutiv în forma cerută de lege
b) se depune la oficiul registrului comerțului, în termen de 30 zile de la data încheierii
actului constitutiv în forma cerută de lege
c) se soluționează de către instanța judecătorească, printr-o încheiere definitivă
6. Conform Legii nr. 31/1990, societatea este persoană juridică:

a) de la data întocmirii actului constitutiv
b) de la data rezervării denumirii societății
c) de la data înmatriculării ei în registrul comerțului
7. În conformitate cu preverile Legii nr. 31/1990, sucursala:

a) are un patrimoniu propriu
b) este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății
c) nu poate sta în judecată, ca reclamantă sau pârâtă
8. Potrivit Legii nr. 31/1990, filiala:

a) este o societate cu personalitate juridică
b) este o societate fără personalitate juridică
c) nu se află sub controlul (societății primare) societății-mamă
9. Conform dispozițiilor legale, în activul societății:

a) nu sunt cuprinse și bunurile dobândite de societate ulterior constiturii
b) nu este cuprins și profitul nedistribuit
c) sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanță
10. Calitatea de persoană juridică a societății:

a) implică dreptul acesteia de a sta în justiție, ca reclamantă sau pârâtă
b) nu implică dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice
c) nu implică răspunderea societății pentru obligațiile sociale
4.3.4.7. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare.
1.a, 2.a, 3.c, 4.b, 5.a, 6.c, 7.b, 8.a, 9.c, 10.a.
118
4.3.5. Funcționarea societăților comerciale.
Regulile care guvernează funcționarea societăților sunt prevăzute în Titlul III din
Legea nr. 31/1990.
Funcționarea societăților este asigurată de către:

 Adunarea generală;
 Organele de control ale gestiunii societății (cenzorii și auditorii societății) și
 Administratorii societății.
De asemenea, trebuie precizat faptul că, în orice documente care emană de la

societate (factură, ofertă, comandă, tarif, prospect etc.) trebuie să se menționeze firma
societății, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerțului și codul unic de
înregistrare.
Sunt exceptate, bonurile fiscale emise din aparatele de marcat electronice, care vor
cuprinde elementele prevăzute de legislația în domeniu.
Pentru cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, informațiile
menționate mai sus vor fi publicate și pe pagina de internet a societății.
Mai trebuie arătat că, pentru fiecare formă juridică de societate, legea stabilește care
sunt organele societății și condițiile de organizare și funcționare, precum și atribuțiile lor.
Întrucât formarea organelor societății și puterile lor sunt sunt stabilite prin norme
imperative, asociații nu pot să deroge de la ele, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
4.3.5.1. Adunarea generală.
Adunarea generală este organul de deliberare și decizie al societății, alcătuit

din totalitatea asociaților.
Potrivit art. 1910 din Codul civil, asociații chiar lipsiți de dreptul de administrare, au
dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaților.
Adunarea generală decide în problemele esențiale care privesc viața societății,
respectiv: numește celelalte organe ale societății (administratorii, respectiv membrii consiliului
de supraveghere, auditorii financiari și cenzorii), exercită controlul asupra activității lor și decide
asupra angajării răspunderii acestora, modifică actele constitutive ale societății etc.
A. Felurile adunării generale.
Legea reglementează adunarea ordinară și adunarea extraordinară, cu precizarea

atribuțiilor fiecăreia și a condițiilor de cvorum și majoritate cerute pentru luarea hotărârilor. Iar, în
urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990, a fost instituționalizată și adunarea specială, la
care participă anumite categorii de acționari (art. 96).
119
A.1. Adunarea ordinară.
Această adunare se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exercițiului financiar. Ea se ține la sediul societății și în locul indicat
în convocare.
Adunarea ordinară poate să discute și să decidă asupra oricărei probleme înscrise în

ordinea de zi.
Potrivit legii, adunarea generală este obligată să discute, să aprobe sau să modifice
situația financiară anuală; să fixeze dividendul cuvenit asociaților; să aleagă și să revoce pe
administratori, pe membrii consiliului de supraveghere, auditorii financiari și cenzorii societății;
să fixeze remunerația cuvenită membrilor organelor de conducere; să stabilească bugetul de
venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate pe exercițiul financiar următor (art. 111
din Legea nr. 31/1990).
Competența adunării ordinare este generală, în sensul că decide asupra oricărei
probleme, excepția celor pe care legea le dă în competența adunării extraordinare.
În societatea pe acțiuni sau comandită pe acțiuni, pentru validitatea deliberărilor

adunării ordinare este necesară prezența acționarilor care să reprezinte cel puțin o
pătrime din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritarea voturilor
exprimate. Actul constitutiv poate prevedea cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate (art.
112 din Legea nr. 31/1990).
Dacă adunarea generală nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condițiilor menționate,
adunarea ce se va întruni la o a doua convocare, va putea să delibereze asupra punctelor de pe
ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea
voturilor exprimate.
În societatea cu răspundere limitată, adunarea decide prin votul reprezentând

majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, în afară de cazul când în actul
constitutiv se prevede altfel (art. 192 din Legea nr. 31/1990).
În cazul societății în nume colectiv sau societății în comandită simplă, hotărârile se iau
prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Prin majoritate sau majoritate absolută, legea înțelege jumătate plus unu (cele două
noțiuni sunt sinonime).
A.2. Adunarea extraordinară.
Această adunare se întrunește ori de căte ori este necesar pentru a lua o
hotărâre în probleme care reclamă modificarea actelor constitutive ale
societății, precum: prelungirea duratei societății; mărirea sau reducerea
capitalului social; schimbare obiectului ori a formei societății; mutarea sediului;
fuziunea cu alte societăți; dizolvarea anticipată a societății etc. (art. 113 din
120
Legea nr. 31/1990).
În societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, pentru validitatea deliberărilor

adunării extraordinare, este necesară, la prima convocare, prezența acționarilor care dețin
cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot, iar la convocările următoare,
prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau
reprezentați. Pentru modificarea obiectului principal de activitate al societății, reducerea sau
majorarea capitalului social, schimbarea formei juridice a societății, fuziunea, divizarea sau
dizolvarea societății, hotărârea se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de voi
deținute de acționarii prezenți sau reprezentați (art. 115 din Legea nr. 31/1990).
În actul constitutiv al societății pot fi prevăzute cerințe de cvorum și majoritate mai mari.
A.3. Adunarea specială.
Această adunare privește societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni și

cuprinde anumite categorii de acționari.
Legea nr. 31/1990 are în vedere adunarea specială a titularilor de acțiuni preferențiale
cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 96) și adunarea specială a deținătorilor de acțiuni
dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se hotărăște modificarea drepturilor și obligațiilor
privind acțiunile lor (art. 116). Adunarea specială este menită să apere interesele acestor
categorii speciale de acționari.
Adunarea mixtă.
Această adunare nu este reglementată de lege, ci este o creație a practicii.
Adunarea mixtă este o adunare generală a asociaților convocată să dezbată și să ia
hotărâri aparținând competenței adunării ordinare și adunării extraordinare. O atare adunare
evită convocările și deplasările succesive ale asociaților pentru a participa la adunarea
generală.
Se impune îndeplinirea formalităților cerute de lege pentru fiecare adunare; hotărârile se
iau în condiții de cvorum și majoritate cerute pentru adunarea ordinară, respectiv adunarea
extraordinară, în funcție de natura problemei.
De obicei, adunarea asociaților funcționează ca adunare ordinară și, după terminarea
ordinii de zi a acesteia, funcționează ca adunare extraordinară, pentru ordinea de zi proprie.
B. Convocarea adunării generale.
Inițiativa convocării.
Adunarea generală se convoacă, de regulă, de către consiliul de administrație,

respectiv directorat – în cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, și de
administratori – în cazul societății cu răspundere limitată, ori de câte ori este necesar (art. 117
121
Adunarea generală este convocată și la cererea asociaților.
Adunarea generală poate fi convocată și de cenzorii societății (art. 164 din Legea nr.
31/1990).
Neconvocarea adunării generale în condițiile prevăzute de lege constituie infracțiune
și administratorii sunt sancționați în condițiile art. 275 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Conținutul convocării.
Convocarea trebuie să conțină locul și data ținerii adunării, precum și ordinea de zi.
Locul adunării este sediul societății, dacă în actele constitutive nu s-a prevăzut altfel.
Data adunării trebuie fixată astfel încât să se asigure timpul necesar ajungerii convocării
la cunoștința asociaților. Termenul de întrunire nu poate fi mai mic de 30 de zile de la data
comunicării convocării [art. 117 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Ordinea de zi trebuie să fie explicită; ea trebuie să arate toate problemele care vor face
obiectul dezbaterilor adunării.
Acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social au
dreptul să ceară introducerea unor noi puncte de ordinea de zi.
Ordinea de zi poate fi completată în condițiile art. 1171 din Legea nr. 31/1990.
Comunicarea convocării.
Convocarea trebuie adusă la cunoștința asociaților.
În cazul societăților pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, care au un număr mare de
acționari, înștiințarea se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum și într-unul
dintre ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societății sau din cea mai apropiată
localitate [art. 117 alin. (3) din Legea nr. 31/1990].
Dacă toate acțiunile societății sunt nominative, convocarea poate fi făcută și numai prin
scrisoare recomandată sau, dacă actul constitutiv permite, prin scrisoare transmisă electronic.
În cazul societății cu răspundere limitată, convocarea adunării se va face în forma
prevăzută în actul constitutiv; în lipsa unei dispoziții speciale în actul constitutiv, convocarea se
face prin scrisoare recomandată [art. 195 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, comunicarea
convocării trebuie să se facă în condițiile care asigură participarea asociaților la luarea
deciziilor, în condițiile actului constitutiv.
În cazul în care societatea deține o pagină de internet proprie, convocarea și
documentele ce urmează a fi dezbătute se publică pe această pagină, pentru liberul acces al
acționarilor.
Potrivit legii, acționarii reprezentând întreg capitalul social vor putea, dacă niciunul dintre
ei nu se opune, să țină o adunarea generală și să ia orice hotărâre de competența adunării, fără
respectarea formalităților cerute pentru convocarea ei (art. 121 din Legea nr. 31/1990).
Pentru identitate de rațiune, soluția este aplicabilă și în cazul societății cu răspundere
limitată.
Normele legale privind formalitățile convocării adunării generale au caracter
imperativ; nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii adunării generale.
122
C. Ședința adunării generale.
Condițiile de participare.
Calitatea de asociat conferă dreptul asociatului de a participa la adunarea
generală. Dar pentru a exercita acest drept, asociatul trebuie să facă dovada
calității de asociat, în condițiile legii (art. 123 din Legea nr. 31/1990).
Asociații pot participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acordate pentru respectiva adunare generală.
Procura, în forma scrisă, are caracter special. Ea privește reprezentarea la o anumită
adunare generală putând fi dată unui alt acționar sau unei alte persoane care nu are calitatea
de acționar.
Acționarii nu pot fi reprezentați însă de membrii consiliului de administrație, directorii,
respectiv membrii directoratului sau ai consiliului de supraveghere, ori de funcționarii societății.
În cazul acționarilor care nu au capacitate legală, ca și în cazul persoanelor juridice,
participarea la adunarea generală se realizează prin reprezentanții lor legali.
Principiile reglementate de lege pentru societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni
își pot găsi aplicarea și în cazul societății cu răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 prevede că la adunarea generală participă, pe lângă asociați și

administratori [art. 70 alin. (2)], membrii directoratului și consiliului de supraveghere (art. 15323),
cenzorii societății (art. 163) și reprezentantul obligatarilor (art. 172).
Desfășurarea ședinței.
Potrivit legii, ședința se deschide de către președintele consiliului de administrație,
respectiv al directoratului, sau de către acela care îi ține locul.
Adunarea generală va alege dintre acționari unul până la trei secretari, care vor verifica
lista de prezență a acționarilor, care arată capitalul pe care îl reprezintă fiecare, precum și
procesul-verbal întocmit de secretarul tehnic pentru constatarea numărului acțiunilor și
îndeplinirea tuturor formalităților cerute de lege și actul constitutiv pentru ținerea adunării.
Dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de lege pentru prezența la adunarea
generală și pentru luarea hotărârilor, se trece la dezbaterea și votarea problemelor care fac
obiectul ordinii de zi.
În cadrul adunării generale, consiliul de administrație, respectiv directoratul, trebuie să
dea răspunsuri la întrebările formulate de asociați, înainte de adunare sau în cursul dezbaterilor
(art. 1172 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării generale se iau în condițiile legii.
Dreptul la vot și exercitarea lui.

Calitatea de asociat conferă titularului un drept fundamental – dreptul de vot în adunarea
generală.
Dreptul la vot este strâns legat de participarea la capitalul social. Potrivit Legii nr.
31/1990, acționarii exercită dreptul de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul
acțiunilor pe care le posedă (art. 120); orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în
adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel (art. 101).
123
Prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care
posedă mai mult de o acțiune (de exemplu, acționarii care dețin peste 20 de acțiuni, vor avea un
vot pentru patru acțiuni).
Nu au drept de vot acționarii care dețin acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără
drept de vot (art. 95 din Legea nr. 31/1990).
Exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru acționarii care nu au achitat
vărsămintele ajunse la scadență. Însă, suspendarea privește dreptul de vot în baza acțiunilor
pentru care nu s-au efectuat vărsămintele scadente, iar nu și dreptul de vot al acționarului în
temeiul acțiunilor plătite.
În cazul societății cu răspundere limitată, societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni

– fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă – legea nu
reglementează dreptul de vot, aceasta înseamnă că dreptul de vot al asociaților trebuie
reglementat prin contractul de societate.
Legea impune anumite restricții privind exercitarea dreptului la vot, si anume:

 Dreptul de vot nu poate fi cedat. El poate fi transmis numai prin cesiunea acțiunilor.
Legea înterzice orice convenție prin care acționarul se obligă să exercite dreptul de votul
în conformitate cu instrucțiunile date sau propunerile formulate de societate.
 În cazul unui conflict de interese între un asociat și societate, asociatul trebuie să
se abțină de la deliberarea privind operația în cauză.
 Legea interzice administratorilor, membrilor directoratului și ai consiliului de
supraveghere să voteze, în baza acțiunilor pe care le posedă, descărcarea gestiunii lor
sau o problemă în care persoana sau administrația lor ar fi în discuție. Ei pot vota, însă,
situația financiară anuală.
Dispozițiile legale de exercitarea dreptului la vot al asociaților au un caracter imperativ,

iar încălcarea lor atrage nulitatea hotărârii adunării generale, cu excepția cazurilor când legea
prevede altfel.
Adoptarea hotărârilor.
În general, hotărârile se iau prin vot deschis.
În mod excepțional, votul secret este obligatoriu pentru alegerea și revocarea membrilor
consiliului de administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere și a
cenzorilor/auditorilor financiari și pentru luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor
organelor de administrare, de conducere și de control ale societății (art. 130 din Legea nr.
31/1990).
Nu pot fi adoptate hotărâri asupra unor puncte de pe ordinea de zi care nu au fost
publicate în conformitate cu dispozițiile art. 117 și 1171 din lege. Se exceptează cazul în care
toți acționarii au fost prezenți sau reprezentați și niciunul dintre aceștia nu s-au opus sau nu a
contestat această hotărâre [art. 129 alin. (7) din Legea nr. 31/990].
În cazul societății cu răspundere limitată, votarea se poate face și prin corespondență,
dacă s-a prevăzut astfel prin actul constitutiv.
124
Hotărârile adunării generale luate prin exercitarea abuzivă a dreptului de vot pot fi
anulate în condițiile Legii nr. 31/1990 și pot atrage răspunderea în condițiile dreptului comun.
Procesul-verbal al ședinței.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces verbal semnat de președinte și
secretar.
Procesul-verbal va cuprinde mențiuni cu privire la îndeplinirea formalităților de
convocare, data și locul adunării, acționarii prezenți, numărul acțiunilor, precum și dezbaterile în
rezumat și hotărârile luate.
La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, precum și listele de
prezență a acționarilor. Procesul-verbal va fi trecut în registrul ședințelor deliberărilor adunărilor
generale.
D. Hotărârile adunării generale.
Natura juridică a hotărârilor adunării generale.

Hotărârea adunării generale este un act juridic sui-generis. El este un act
juridic care exprimă voința părților într-un cadru colegial și pe principiu
majorității, în sensul realizării unui scop comun, care corespunde deopotrivă
intereselor personale ale asociaților și celui al societății.
Obligativitatea hotărârilor.
Hotărârile luate de adunarea generală cu respectarea legii și a actului constitutiv sunt
obligatorii pentru toți asociații.
Cu privire la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede expres că
hotărârile adunării generale sunt obligatorii chiar și pentru acționarii care nu au luat parte la
adunare ori au votat contra (art. 132 din Legea nr. 31/1990).
Publicitatea privind hotărârile.

Pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale trebuie publicate, în
condițiile legii.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, hotărârile adunării vor fi
depuse, în termen de 15 zile, la oficiul registrului comerțului, pentru a fi menționate în registru, și
publicate în Monitorul Oficial [art. 131 alin. (4) din Legea nr. 31/1990].
Pentru societatea cu răspundere limitată, legea nu prevede obligația aducerii la
cunoștința terților a hotărârilor adunării generale. Cu toate acestea, hotărârile adunării generale
ale acestei societăți sunt supuse înregistrării în registrul comerțului, dacă ele privesc acte sau
fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege (de exemplu: hotărârea adunării generale
privind modificarea actului constitutiv).
Anularea hotărârilor.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii și a actelor constitutive ale
societății pot fi anulate pe cale judecătorească (art. 1912 din Codul civil).
125
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede că hotărârile
adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție de oricare
dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra și au cerut
să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței [art. 132 alin. (2) din Legea nr.
31/1990].
Aceste dispoziții sunt aplicabile și societăților cu răspundere limitată.
Pentru exercitarea dreptului la acțiune, acționarii nu sunt obligați să dovedească un

interes, deoarece acesta este prezumat de calitatea de acționar.
Dreptul de a ataca hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv
aparține și administratorilor societății.
Administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor
din funcție. Însă, administratorul acționar revocat din funcția de administrator poate ataca
hotărârea adunării generale în temeiul art. 132 alin. 3 din lege, pentru alte motive decât cele
privind revocarea (motive de nulitate absolută).
De asemenea, dreptul de a ataca hotărârile nelegale adoptate de adunarea generală

poate fi exercitat și de cenzorii societății.
Acțiunea în anulare privește atât cauzele de nulitate relativă (încălcarea normelor prin
care se ocrotesc interesele personale, legate de manifestarea voinței ori de capacitatea
asociaților), cât și cauzele de nulitate absolută (încălcarea normelor de ordine publică, prin
care se ocrotesc interesele generale).
Când se invocă motive de nulitate relativă, cererea de anulare a hotărârii poate fi făcută
de persoana ocrotită, iar dreptul la acțiune se prescrie în termen de 15 zile de la data
publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale.
Când se invocă motive de nulitate absolută, cererea de anulare a hotărârii poate fi
făcută și de orice persoană interesată, iar dreptul la acțiune este imprescriptibil.
Competența de soluționare aparține tribunalului în cărui rază teritorială își are sediul
principal societatea.
Cererea de anulare se soluționează în contradictoriu cu societatea, reprezentată de
administratori. Dacă hotărârea adunării generale a fost atacată de toți administratorii, societatea
va fi reprezentată de persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei.
Dacă au fost introduse mai multe acțiuni în anulare, ele vor putea fi conexate.
Cererea de anulare a hotărârii adunării generale se judecă în cameră de consiliu.
Totodată, legea permite ca, odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul să ceară
instanței, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării hotărârii atacate. Dacă se
admite cererea de suspendare, reclamantul poate fi obligat la o cauțiune.
Hotărârea definitivă de anulare a hotărârii adunării generale trebuie menționată în
registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării, hotărârea este
opozabilă tuturor acționarilor.
126
4.3.5.2. Administrarea și conducerea societăților.
Voința socială a oricărei societăți exprimată de adunarea generală este adusă la

îndeplinire prin actele persoanelor sau organelor anume investite, care
realizează administrarea și conducerea societății.
Cu privire la administrarea și conducerea societăților, Legea nr. 31/1990 cuprinde

dispoziții privind fiecare formă de societate, astfel că:
 În societatea în nume colectiv – gestiunea societății este asigurată de unul sau mai mulți
administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de
stipulație contrară în actul constitutiv.
 În societatea în comandită simplă – administrarea societății se va încredința unuia sau
mai multor asociați comanditați.
 În societatea pe acțiuni – administrarea societății se realizează de unul sau mai mulți
administratori, numărul acestora fiind impar. Când sunt mai mulți administratori, ei
formează un consiliu de administrație.
Consiliul de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor
directori, numind pe unul dintre ei director general.
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acțiuni este administrată de un
directorat și de un consiliu de supraveghere.
Administrarea și conducerea societății pe acțiuni se poate realiza, la alegerea
asociaților, prin consiliul de administrație și directorii societății (sistem unitar) sau prin directorat
și consiliul de supraveghere (sistem dualist).
 În societatea în comandită pe acțiuni – societatea este administrată de unul sau mai
mulți administratori, care nu pot fi decât asociați comanditați.
 În societatea cu răspundere limitată – administrarea societății este realizată de unul sau
mai mulți administratori.
În cele ce urmează, vom analiza regulile generale privind administrarea societăților de

către administratori, și anume, regulile generale care definesc statutul administratorului,
indiferent dacă acesta este singur administrator sau face parte dintr-o pluralitate de
administratori.
A. Statutul juridic al administratorilor.
Legea nr. 31/1990 cuprinde anumie reguli generale care definesc statutul
administratorului, indiferent de forma juridică a societății. Aceste reguli se referă
la: calitatea de administrator; condițiile de numire în funcție; desemnarea
administratorului; durata funcției; publicitatea numirii administratorului; natura
juridică a funcției de administrator; obligațiile și puterile administratorului;
încetarea funcției de administrator.
127
Calitatea de administrator.
În mod obișnuit, în calitatea de administrator este numită o persoană fizică.
Însă, Legea nr. 31/1990 permite și numirea unei persoane juridice în calitate de
administrator, dar numai în cazul societății pe acțiuni. În cazul în care o persoană juridică
este numită administrator, ea este obligată să își desemneze un reprezentant personal,
persoană fizică, prin care să își îndeplinească funcția.
Persoana fizică desemnată ca reprezentant al administratorului persoană juridică este
supusă acelorași condiții, obligații și răspunderi civile și penale ca și administratorul persoană
fizică, care acționează în nume propriu.
Trebuie observat că răspunderea reprezentatului nu exonerează de răspundere
administratorul persoană juridică. Mai mult, administratorul persoană juridică și reprezentantul
său răspunde solidar pentru prejudiciile cauzate societății.
În cazul în care administratorul persoană juridică revocă pe reprezentantul său are
obligația să numească în același timp un înlocuitor al acestuia.
Condițiile cerute pentru numirea administratorului.

Persoana care este desemnată în această calitate trebuie să îndeplinească condițiile
cerute de lege, și anume:
 Capacitatea administatorului.
Întrucât administratorul încheie acte juridice pentru realizarea scopului societății,
persoana fizică desemnată ca administrator trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină.
Actele juridice încheiate de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sunt lovite de
nulitate.
 Onorabilitatea administratorului.
Persoana desemnată ca administrator trebuie să aibă o moralitate neștirbită.
La numirea în funcția de administrator, persoana în cauză trebuie să declare pe propria
răspundere că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990.
 Cetățenia administratorului.
În calitate de administrator al unei societăți poate fi desemnat un cetățean român. Dar
această calitate o poate dobândi și o persoană de cetățenie străină, dacă legea ori actele
constitutive nu stabilesc anumite interdicții.
Străinii au, în condițiile legii, toate drepturile civile pe care la au cetățenii români.
 Calitatea de asociat a administratorului.
Administratorul poate fi asociat sau neasociat, indiferent de forma societății.
În cazul societăților în comandită, calitatea de administrator o pot avea numai asociații
comanditați.
 Cumulul de funcții.
Cu privire la cumulul calității de administrator cu alte funcții, Legea nr. 31/1990 cuprinde
anumite interdicții și limitări.
 Interdicția cumulului.
Art. 137 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede că, pe durata îndeplinirii mandatului,
administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă.
În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul
128
individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Încălcarea acestei interdicții atrage decăderea persoanei în cauză din funcția de
administrator.
 Limitarea cumulului.
O persoană fizică poate exercita concomitent, cel mult 5 mandate de administrator, în
consiliile de administrație ale unor societăți pe acțiuni sau în alte societăți comerciale, respectiv
cel mult 5 mandate de administrator și membru al consiliului de supraveghere.
Limitarea cumulului de mandate nu operează în cazul în care cel ales în consiliul de
administrație sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puțin o pătrime din totalul
acțiunilor societății sau este membru în consiliul de administrație ori în consiliul de
supraveghere al unei societăți pe acțiuni care deține pătrimea arătată.
În cazul încălcării dispoziției legale privind limitarea numărului de mandate, persoana în
cauză este obligată să demisioneze din funcțiile de membru al consiliului de administrație sau al
consiliului de supraveghere care depășesc numărul maxim de mandate, în termen de o lună de
la data apariției situației de incompatibilitate. La expirarea acestei perioade, persoana
respectivă pierde mandatul obținut prin depășirea numărului legal de mandate, în ordinea
cronologică a numirilor, și va fi obligată la restituirea remunerației și a altor beneficii primite
către societatea în care a exercitat acest mandat.
Deliberările și deciziile la care persoana în cauză a luat parte în exercitarea mandatului
respectiv rămân valabile.
Desemnarea administratorilor.
Conform Legii nr. 31/1990, administratorii sunt desemnați la constituirea societății prin
actul constitutiv sau, ulterior, de către adunarea generală.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu
răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă sociații care administrează și reprezintă
societatea sau administratorii neasociați, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit și
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.
Referitor la societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, actul constitutiv trebuie să
cuprindă datele de identificare a primilor membrii ai consiliului de administrație, puterile conferite
administratorilor și, după caz, directorilor, și dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat.
Cât privește desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală,

aceasta se realizează în condiții diferite.
În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, administratorii sunt
aleși prin votul asociaților care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
În societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, administratorii sunt aleși de
adunarea generală ordinară a acționarilor cu cvorumul și majoritatea prevăzute de lege.
În societatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleși de adunarea asociaților cu
votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale.
Pentru valabilitatea numirii unui administrator, legea cere ca persoana numită să o

accepte în mod expres [art. 153 alin. (3) din Legea nr. 31/1990].
129
Persoana numită în funcția de administrator trebuie să fie asigurată pentru
răspundere profesională.
Durata funcției de administrator. Realegerea administratorilor.
 Durata funcției de administrator.

Pentru societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu
răspundere limitată, legea prevede că asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social pot alege unul sau mai mulți administratori dintre ei, fixându-le puterile și „durata
însărcinării” [art. 77 și art. 197 alin. (3)].
Pentru societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni, legea prevede că
durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăși 4
ani. În privința primilor membrii ai consiliului de administrație, durata mandatului nu poate
depăși 2 ani.
În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit durata mandatului, legea prezumă
că durata este de 4 ani. Această durată trebuie avută în vedere și în cazul alegerii ulterioare a
administratorilor, de către adunarea generală a acționarilor.
 Realegerea administratorilor.
La expirarea duratei mandatului, administratorii pot fi realeși, dacă prin contractul de
societate sau statut nu s-a prevăzut altfel. Legea consacră această soluție pentru societățile de
capitaluri, dar ea poate fi extinsă și la celelalte forme juridice de societăți.
Publicitatea numirii administratorilor.

În scopul cunoașterii de către terți a persoanelor care administrează și reprezintă
societatea, legea instituie anumite formalități de publicitate.
Cererea de înmatriculare a unei societăți trebuie să arate administratorii societății și
puterile acestora. Iar referitor la puterile administratorilor, în cerere trebuie să se menționeze
care dintre ei au împuternicirea să reprezinte societatea.
După înmatricularea societății, administratorii împuterniciți cu reprezentarea societății au
obligația să depună, la registrul comerțului, semnăturile lor. Depunerea semnăturilor la oficiul
registrului comerțului trebuie să se facă în termen de 15 zile, care curge, după caz, de la data
înmatriculării societății sau de la data alegerii administratorilor de către adunarea asociaților.
Societatea nu poate invoca față de terți numirea în funcția de administrator sau
încetarea acestei funcții, dacă ea nu a fost publicată, în conformitate cu legea – art. 54 din
Legea nr. 31/1990.
Potrivit legii, consiliul de administrație are obligația să solicite oficiului registrului
comerțului înregistrarea oricărei schimbări în persoana administratorilor și publicarea
acestor date în Monitorul Oficial - art. 15319 din Legea nr. 31/1990.
Remunerarea administratorilor.
Activitatea administratorului este, în principiu, o activitate remunerată.
130
Natura juridică a raporturilor dintre administrator și societate.
Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990: „obligațiile și răspunderea administratorilor
sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele special prevăzute în
această lege”.
Pornind de la aceste dispoziții legale, rezultă că raporturile dintre administrator și
societate sunt raporturi de mandat. Aceste raporturi sunt contractuale, deoarece
administratorul este desemnat prin contractul de societate sau hotărârea adunării asociaților.
Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu societatea.
Cât privește conținutul mandatului, el este, în primul rând, contractual. Obligațiile
administratorului rezultă din împuternicirile date de către asociați și se concretizează în actele
constitutive ale societății ori în hotărârile adoptate de adunarea asociaților.
Conținutul mandatului dat administratorului nu poate fi exclusiv contractual. Interesul de
ordine publică al reglementării juridice a societăților impune ca unele obligații să fie
reglementate de lege.
Prin urmare, reglementarea mandatului administratorului este contractuală și legală.
Această natură dublă – contractuală și legală – a obligațiilor și răspunderii definește funcția de
administrator al societății și, în același timp, o deosebește de alte funcții juridice.
Obligațiile administratorului.
Legea nr. 31/1990 stabilește care sunt principalele obligații ale administratorului, și
anume:
a) obligația de a îndeplini formalitățile necesare constituirii societății – art. 36.
b) obligația de a depune semnăturile la registrul comerțului, în cazul în care a fost
desemnat reprezentant al societății – art. 45.
c) obligația de a prelua și păstra documentele privind constituirea societății – art. 30 alin.
(2).
d) obligația de a administra societatea, adică de a face toate operațiile cerute pentru
îndeplinirea obiectului societății – art. 70.
e) obligația de a urmări efectuarea de către asociați a vărsămintelor datorate – art. 70.
f) obligația de a ține registrele cerute de lege și corecta lor ținere – art. 73.
g) obligația de a întocmi situația financiară anuală, precum și de a asigura respectarea legii
la repartizarea profitului și plata dividendelor – art. 73.
h) obligația de a lua parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și
organele de conducere similare acestora – art. 70 alin. (2).
i) obligația de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaților – art. 73.
j) obligația de a îndeplini îndatoririle prevăzute de actul constitutiv, precum și îndatoririle
stabilte de lege – art. 73.
Puterile administratorului.
Potrivit Legii nr. 31/1990, administratorul societății poate face toate operațiile cerute
pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile
arătate prin actul constitutiv (art. 70).
Puterile administratorului nu sunt însă nelimitate, ele trebuie să fie în conformitate cu
prevederile actelor constitutive ale societății, hotărârile adunării asociaților și dispozițiile legii.
131
În limitele menționate, administratorul este în drept să încheie actele de conservare,
actele de administrare și actele de dispoziție pe care le impune gestiunea societății.
Administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească
bunuri către sau de la societatea, având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale
societății, numai după obținerea aprobării adunării generale extraordinare în condițiile art. 115
din lege.
În aceleași condiții, pot fi încheiate și contractele de închiriere și leasing.
Trebuie arătat că, actele de administrare a societății și cele de dispoziție asupra
bunurilor acesteia sunt interzise asociaților care nu au calitatea de administrator (art. 1918 din
Codul civil).
Cu privire la puterea administratorului de a reprezenta societatea, se impune unele

precizări.
În general, societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare
(art. 1919 din Codul civil).
Însă, puterea de a reprezenta societatea este distinctă de puterea de administrare a
societății. Puterea de reprezentare există numai dacă ea a fost conferită administratorului.
Excepțional, în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere
limitată, dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator, afară de stipulație
contrară în actul constitutiv. Cu alte cuvinte, dacă prin actul constitutiv nu s-a conferit puterea de
reprezentare unuia dintre administratori, toți administratorii sunt prezumați a beneficia de
puterea de reprezentare.
Deci, prin voința asociaților, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea
internă sau poate să cuprindă și puterea de reprezentare, caz în care administratorul este
împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terții.
În toate cazurile, puterea de reprezentare a administratorului trebuie exprimată
expres.
Pentru a asigura cunoașterea de către terți a persoanei care angajează societatea,

se cere îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului. Aceasta înseamnă că prezumția privind existența puterii de reprezentare
prevăzută de lege își produce efectele față de terți numai dacă au fost îndeplinite formaliățile de
publicitate.
În privința societății pe acțiuni, legea prevede că dreptul de a reprezenta societatea în

raporturile cu terții și în justiție aparține consiliului de administrație. În lipsa unei stipulații
contrare în actul constitutiv, consiliul de administrație reprezintă societatea prin preșesintele
său.
În general, pentru orice formă a societății, actele juridice încheiate de administratorul

care are calitatea de reprezentant al societății angajează societatea.
În aplicarea principiilor generale ale mandatului, legea prevede că administratorul care

are dreptul de a reprezenta societatea nu îl poate transmite altei persoane, decât dacă
132
această facultate i s-a acordat în mod expres (art. 71 din Legea nr. 31/1990). În cazul
încălcării acestei interdicții, societatea poate pretinde de la persoana substituită beneficiile
rezultate din operația realizată. Mai mult, administratorul care, fără drept, își substituie o
altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societății.
Încetarea funcției de administrator.

Funcția de administrator al societății încetează prin:
 expirarea duratei mandatului;
 revocarea administratorului;
 renunțarea administratorului, moartea sau incapacitatea administratorului.
 Revocarea administratorului.
Revocarea administratorului este un atribut exclusiv al adunării generale a asociaților.
În cazul societății în nume colectiv, societății în comandită simplă și societății cu
răspundere limitată, asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot decide
asupra revocării administratorilor sau asupra limitării puterilor acestora, afară de cazul în care
administratorii au fost numiți prin actul constitutiv.
În cazul societății pe acțiuni și societății în comandită pe acțiuni, administratorii sunt
revocabili. Ca și alegerea administratorilor, revocarea lor este de competența adunării generale
ordinare a acționarilor.
În toate cazurile, administratorul poate fi revocat, potrivit regulilor de la contratul
de mandat [art. 1914 alin. (2) din Codul civil].
Întrucât calitatea de administrator care caracter intuitu personae, revocarea
administratorului este o revocare ad nutum, adică revocarea poate interveni oricând și
independent de vreo culpă contractuală a administratorului (art. 2031 din Codul civil).
Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii pot fi revocați oricând de către
adunarea generală ordinară a acționarilor [art. 1371 alin. (4)] și că administratorii nu pot
ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție [art. 132 alin. (4)].
 Renunțarea administratorului.
Prin renunțarea sau demisia administratorului, funcția de administrator încetează.
În cazul în care din cauza renunțării, s-a cauzat un prejudiciu, societatea are dreptul la
despăgubiri (art. 2034 din Codul civil).
În toate cazurile de încetare a funcției de administrator, trebuie îndeplinite formalitățile

de publicitate, ca și în cazul numirii în funcție. În caz contrar, societatea nu poate invoca față de
terți încetarea funcției.
B. Reguli speciale privind pluralitatea de administratori.
Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite reguli speciale privitoare la cazurile când
societatea are mai mulți administratori. Aceste reguli vizează organizarea
pluralității administratorilor și luarea deciziilor.
133
Modul de lucru al administratorilor care nu se află în organele colegiale de
administrare.
În cazul societății în nume colectiv, societății în comandită simplă și societății cu
răspundere limitată, legea nu organizează pe administratori în anumite organe colegiale de
administrare, ci reglementează modul în care realizează gestiunea societății.
Astfel că, asociații acestor societăți pot desemna mai mulți administratori, însă problema
care se pune este aceea de a ști cum vor lucra acești administratori în îndeplinirea mandatului
lor.
Dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, legea
prevede că decizia trebuie luată în unanimitate. În cazul unei divergențe între administratori, vor
decide asociații care reprezintă majoritatea capitalului social. În cazul unor acte urgente, a căror
neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, legea permite ca decizia să fie luată de un
singur administrator. Acest drept se poate exercita numai în absența celorlalți administratori,
care se găsesc în imposibilitate, chiar temporară, de a lua parte la administrație.
Dacă prin actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii să lucreze separat, fiecare
administrator poate lua decizii în limitele puterilor conferite.
În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de
către administratori, legea cuprinde dispoziții referitoare la actele care depășesc limitele
operațiilor obișnuite. Art. 78 din Legea nr. 31/1990 prevede că, dacă un administrator ia inițiativa
unei operații ce depășește limitele operațiilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea,
trebuie să înștiințeze în prealabil pe ceilalți administratori, de această operație. În cazul în care
unul dintre administratori se opune efectuării operației, vor decide asociații care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.
În scopul protejării intereselor terților, legea prevede că operația încheiată în contra
opoziției este valabilă față de terții cărora nu li se va fi comunicat această opoziție.
Potrivit legii, în cazul nerespectării obligației privind înștiințarea celorlalți administratori
despre operațiunea inițială, administratorul în cauză va suporta pierderile ce ar rezulta pentru
societate.
Trebuie observat că legea nu reglementează soarta actelor făcute de un singur
administrator, dacă acestea privesc operații obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea.
În absența unei reglementări speciale, considerăm că vor fi aplicabile regulile generale ale
mandatului.
Organele colegiale de administrare a societății.

În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, pluralitatea administratorilor
este organizată de lege într-o structură colegială de administrare: consiliul de administrație.
Societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni este administrată de unul sau
mai mulți administratori. Când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de
administrație. Acest consiliu de administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai
multor directori, numind pe unul dintre ei director general.
134
C. Răspunderea administratorilor.
Administratorul răspunde personal față de societate pentru prejudiciile

aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în
administrarea societății (art. 1915 din Codul civil).
Administratorul societății răspunde față de societate pentru prejudiciile cauzate

prin actele sale patrimoniului societății [art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].
Administratorul nu răspunde față de terți. Într-adevăr, dacă prin actele
administratorului sunt păgubiți terții, aceștia au acțiune împotriva societății, deoarece actele
juridice încheiate de administrator, în calitate de reprezentant legal al societății, angajează
societatea.
Natura juridică a răspunderii administratorului.

Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din
contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.
Administratorii răspund și pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute în sarcina lor de
Legea nr. 31/1990. Întrucât nerespectarea unei obligații legale poate fi o faptă ilicită civilă (delict
civil) sau o infracțiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz, o răspundere civilă
delictuală sau o răspundere penală.
În cazul unui administrator persoană juridică, reprezentantul permanent, persoană fizică,

are aceeași răspundere civilă și penală ca și un administrator persoană fizică ce acționează în
nume propriu. Răspunderea acestui reprezentant nu exonerează de răspundere pe
administratorul persoană juridică și nici nu-i micșorează răspunderea solidară.
C.1. Răspunderea civilă a administratorilor.
Această răspundere este supusă principiilor generale ale răspunderii civile și

dispozițiilor speciale cuprinse în Legea nr. 31/1990.
În cele ce urmează, vor analiza doar dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr.
31/1990.
a) Cazurile de răspundere.
 Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea obligațiilor care le-au
revenit în baza mandatului încredințat. Aceste obligații privesc fie constituirea
societății, fie funcționarea acesteia.
În cazul pluralității de administratori, legea prevede răspunderea solidară a
administratorilor față de societate pentru nerespectarea unor obligații care privesc: realitatea
vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite; existența registrelor
cerute de lege și corecta lor ținere; exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; stricta
îndeplinire pe care legea și actul constitutiv le impun.
 În anumite cazuri, administratorii răspund și pentru faptele prejudiciabile ale altor
persoane.
135
Potrivit art. 1442 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorii răspund față de societate
pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când
dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi fost exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției
sale. Deci, administratorii au și o răspundere indirectă, adică ei răspund față de societate pentru
prejudiciile cauzate de directori sau personalul salariat, în cazurile în care faptele prejudiciabile
au putut fi săvârșite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligației de supraveghere.
Această răspundere indirectă a administratorilor este una conjunctă și subsidiară.
Răspunderea este conjunctă (divizibilă), și nu solidară, deoarece, solidaritatea nu se
prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori din convenția părților. Or, legea nu prevede
solidaritatea în acest caz.
Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanție și nu
înlocuiește răspunderea persoanei care a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecință,
administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana
vinovată.
 Administratorii societății sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați,
dacă, având cunoștință de neregularitățile săvârșite de aceștia, nu le comunică
cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni și auditorului financiar.
b) Condițiille răspunderii.
Răspunderea administratorilor față de societate pentru prejudiciile suferite de aceasta se
angajează în condițiile dreptului comun al răspunderii civile.
Deoarece răspunderea poate fi contractuală sau delictuală, înseamnă că pentru a se
angaja răspunderea administratorilor trebuie îndeplinite condițiile cerute de lege pentru forma
răspunderii în cauză.
Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa administratorului.
Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulile
generale ale dreptului comun (art. 1351 din Codul civil).
c) Acțiunea în răspundere.
Repararea prejudiciului cauzat societății prin actele administratorului se realizează pe
calea unei acțiuni în răspundere în condițiile art. 155 și art 1551 din Legea nr. 31/1990.
Art. 155 din lege prevede că acțiunea în răspundere contra administratorilor pentru
daune cauzate societății de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor față de societate aparține
adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112 din lege.
Adunarea generală va desemna și persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.
De la data hotărârii adunării generale privind chemarea în judecată a administratorului,
mandatul administratorului în cauză încetează de drept și adunarea generală va proceda la
înlocuirea lui.
În mod excepțional, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor poate fi

introdusă și de acționarii societății.
Dacă adunarea generală a acționarilor nu ia hotărârea privind angajarea răspunderii
administratorului care a prejudiciar societatea și nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor
acționari de a iniția acțiunea în răspundere, acționarii, reprezentând individual sau împreună,
136
cel puțin 5% din capitalul social au dreptul să introducă o acțiune în despăgubiri împotriva
administratorului în cauză.
Acțiunea în răspundere a acționarilor este o acțiune intentată în nume propriu, dar în
contul societății. Aceasta înseamnă că suma de bani la care va fi obligat administratorul cu titlu
de despăgubiri va intra în patrimoniul societății.
C.2. Răspunderea penală a administratorilor.
Potrivit Legii nr. 31/1990, unele fapte săvârșite de administratorii societății sunt
incriminate și pedepsite ca infracțiuni. În titlul VIII al legii (art. 271 – 275) sunt
prevăzute infracțiunile, precum și sancțiunile corespunzătoare.
4.3.5.3. Controlul gestiunii societăților.
Buna funcționare a unei societăți impune necesitatea asigurării unui control

asupra actelor și operațiunilor realizate de organele de administrare și conducere
ale societății.
Controlul asupra gestiunii societății se realizează diferit.

În societățile pe acțiuni, comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată, datorită
complexității activității lor, controlul gestiunii se realizează de organe specializate, care sunt
cenzorii societății și auditorul financiar.
În societățile în nume colectiv și în comandită simplă controlul gestiunii se realizează de
către asociați.
A. Cenzorii.
Controlul gestiunii societății prin intermediul cenzorilor este reglementat de lege

pentru societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată.
Societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, care nu sunt supuse obligației legale de

auditare vor avea trei cenzori și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.
Societatea cu răspundere limitată ale cărei situații financiare anuale nu sunt supuse
obligației legale de auditare pot avea unul sau mai mulți cenzori. Dacă numărul asociaților
societății trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
Natura juridică a raporturilor dintre cenzori și societate.

Raporturile juridice dintre cenzori și societate sunt raporturi de mandat.
Desemnarea cenzorilor.
În societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, cenzorii sunt stabiliți prin actele
constitutive, care trebuie să prevadă datele de identificare ale cenzorilor. Ulterior, cenzorii sunt
aleși de către adunarea generală ordinară.
137
La societățile pe acțiuni cu capital majoritar de stat, unul dintre cenzori trebuie să fie, în
mod obligatoriu, reprezentant al Ministerului Economiei/Finanțelor.
În societatea cu răspundere limitată, cenzorii sunt numiți prin actul constitutiv ori se
aleg de adunarea asociaților.
În toate cazurile, durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, putând fi realeși.
Legea cere ca cenzorii să își exercite personal mandatul.

Cu privire la numirea cenzorilor și la schimbarea persoanei acestora, trebuie efectuate
înregistrările în registrul comerțului.
Activitatea cenzorilor este remunerată, cu o idemnizație fixă, determinată prin actul
constitutiv sau de adunarea generală care i-a numit.
Revocarea cenzorilor se va putea face de adunarea generală.
Moartea, împiedicarea fizică sau legală, încetarea sau renunțarea la mandat a unui
cenzor are drept consecință înlocuirea cenzorului în cauză de către supleant.
Drepturile și obligațiile cenzorilor.
a) Drepturile cenzorilor.
 cenzorii au dreptul să participe la adunările administratorilor, însă fără drept de
vot.
 cenzorii au dreptul să obțină în fiecare lună de la administratori o situație despre
mersul operațiunilor comerciale.
b) Obligațiile cenzorilor.
 cenzorii sunt obligați să supravegheze gestiunea societății, să verifice dacă
situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele.
 referitor la constatările făcute în urma verificărilor, precum și asupra eventualelor
propuneri privind situațiile financiare și repartizarea profitului, cenzorii vor
prezenta un raport amănunțit adunării generale. Prezentarea raportului cenzorilor
constituie o condiție fără de care adunarea generală nu va putea aproba situațiile
financiare anuale.
 cenzorii sunt obligați să aducă la cunoștința administratorilor sau a adunării
generale, neregularitățile din activitatea societății și încălcarea actelor statutare și
a dispozițiilor legale.
Răspunderea cenzorilor.
Obligațiile și răspunderea cenzorilor – sunt guvernate de regulile mandatului și de
dispozițiile Legii nr. 31/1990.
Răspunderea cenzorilor – poate fi civilă sau penală.
Cenzorii răspund solidar pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 73 din
Legea nr. 31/1990.
138
B. Auditorii financiari.
Activitatea de audit financiar și statutul auditorului financiar sunt reglementate de

O.U.G. nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.
Auditul financiar și auditul intern.

Auditul financiar reprezintă activitatea de verificare a situațiilor financiare ale
societăților de către auditori financiari, în conformitate cu standardele de audit internațional.
Auditorul financiar este persoana fizică sau juridică care dobândește această calitate
prin atribuirea de către Camera Auditorilor Financiari din România.
Auditorul financiar este un profesionist care își exercită activitatea în mod
independent. El nu poate avea raporturi de muncă sau civile cu societatea auditată și niciun fel
de alte interese materiale directe sau indirecte în raport cu societatea, cu excepția onorariului
cuvenit pentru munca prestată în calitate de auditor.
Audit intern constă în activitatea de verificare a conformității activităților din
societatea auditată cu poticile, programele și managementul acestuia.
Desemnarea auditorului financiar.

Auditorul financiar este desemnat în mod diferit.
Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv sau, în cazul constituirii
societății pe acțiuni prin subscripție publică, de către adunarea constitutivă.
După constituirea societății, adunarea generală ordinară numește și revocă pe auditorul
financiar și fixează durata minimă a contractului de audit financiar [art 111 alin. (2) lit. b1) din
Legea nr. 31/1990].
Cu privire la persoana auditorului financiar și a auditorilor interni, ca și orice schimbare a
acestora, trebuie îndeplinite formalitățile de înregistrare în registrul comerțului.
Drepturile și obligațiile auditorului financiar.

Pentru a fi discutată și aprobată de adunare generală, situația financiară trebuie însoțită
de raportul auditorului financiar.
Auditorii interni sunt obligați să supraveghere gestiunea societății, să verifice dacă
situațiile financiare anuale sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele.
Auditorii interni trebuie să aducă la cunoștința membrilor consiliului de
administrație sau, după caz, adunării generale, neregulile pe care le constată în
administrarea societății.
De asemenea, orice acționar are dreptul să reclame auditorilo interni faptele despre care
crede că trebuie verificate, cu obligația auditorilor interni de a verifica și comunica constatările
lor.
Răspunderea auditorului financiar.

Auditorul financiar răspunde pentru prejudiciile cauzate societății. Răspunderea
auditorului financiar se angajează în aceleași condiții ca și răspunderea membrilor consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și cenzorilor societății (art. 155 din Legea nr. 31/1990).
139
C. Controlul asociaților asupra gestiunii societății.
În cazurile în care legea nu reglementează controlul specializat asupra gestiunii

societății ori acesta nu este obligatoriu, controlul gestiunii societății se
realizează de către asociați.
Asemenea cazuri le reprezintă societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă și societatea cu răspundere limitată.
A. Menționați care sunt caracteristicile adunării generale a asociaților.

B. Precizați de câte feluri este răspunderea administratorilor și arătați prin
ce se caracterizează fiecare tip de răspundere.
C. Precizați câți cenzori trebuie să aibă o societate cu răspundere limitată.

1. Conform Legii nr. 31/1990, adunarea generală a asociaților se întrunește:

a) cel puțin de trei ori pe an
b) cel puțin de două ori pe an, în termen de maximum 5 luni de la încheierea exercițiului
financiar
c) cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exercițiului financiar
2. Potrivit Legii nr. 31/1990, adunarea extraordinară:

a) se întrunește pentru a stabili bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de
activitate pe exercițiul financiar următor
b) se întrunește pentru a alege și revoca pe administratori, pe membrii consiliului de
supraveghere, auditorii financiari și cenzorii societății
c) se întrunește pentru a hotârî cu privire la mărirea sau reducerea capitalului social, dacă
este cazul
3. Conform Legii nr. 31/1990, adunarea generală:

a) nu poate fi convocată de cenzorii societății
b) poate fi convocată și la cererea asociaților
c) poate fi convocată doar de către administratorii societății
4. În ceea ce privește exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale, Legea

nr. 31/1990 prevede faptul că:
a) exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru acționarii care nu au achitat
vărsămintele ajunse la scadență
b) nu se poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o
acțiune
140
c) au drept de vot inclusiv acționarii care dețin acțiuni preferențiale cu dividend prioritar
5. Identificați care dintre următoare afirmații este adevărată în conformitate cu

prevederile Legii nr. 31/1990:
a) pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale trebuie publicate, în condițiile
legii
b) dreptul de vot poate fi cedat
c) hotărârile adunării generale ale unei societăți pe acțiuni nu sunt obligatorii pentru
acționarii care nu au luat parte la adunare
6. Conform Legii nr. 31/1990:

a) administratorii pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din
funcție
b) administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din
funcție
c) cererea de anulare a hotărârii adunării generale prin care se invocă motive de nulitate
relativă se prescrie în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii adunării generale
7. Potrivit Legii nr. 31/1990, în societatea în comandită simplă:

a) administrarea societății se va încredința unuia sau mai multor asociați comanditați
b) administrarea societății se va încredința unui singur asociat comanditar
c) administrarea societății se realizează de unul sau mai mulți administratori comanditari,
numărul acestora fiind impar
8. În ceea ce privește calitatea de administrator al unei societăți, Legea nr. 31/1990

prevede faptul că:
a) aceasta poate fi deținută și de o persoană juridică, dar numai în cazul unei societăți cu
b) aceasta poate fi deținută de o persoană fizică sau juridică, indiferent de forma societății
c) de regulă, aceasta este deținută de o persoană fizică
9. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă potrivit dispozițiilor Legii
nr. 31/990:
a) administratorul unei societăți poate fi asociat sau neasociat, indiferent de forma societăți
b) administratorul unei societăți pe acțiuni poate fi doar unul dintre acționarii societății
c) o persoană fizică poate exercita concomitent, cel mult 3 mandate de administrator, în
consiliile de administrație ale unor societăți pe acțiuni
10. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată în conformitate cu

a) în cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit durata mandatului, legea prezumă că
durata este de 5 ani
b) în cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit durata mandatului, legea prezumă că
141
durata este de 4 ani.
c) la expirarea duratei mandatului lor, administratorii nu mai pot fi realeși
11. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă potrivit dispozițiilor Legii
nr. 31/990:
a) administratorul societății răspunde față de terți pentru prejudiciile cauzate prin actele
sale
b) administratorul societății răspunde față de societate pentru prejudiciile cauzate prin
actele sale patrimoniului societății
c) administratorul societății răspunde doar penal pentru faptele sale
12. Conform Legii nr. 31/1990:

a) activitatea cenzorilor unei societăți nu este remunerată
b) cenzorii unei societăți sunt numiți doar prin actul constitutiv
c) durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, putând fi realeși
1.c, 2.c, 3.b, 4.a, 5.a. 6.b, 7.a, 8.c, 9.a, 10.b, 11.b, 12.c.
4.3.6. Modificarea societăților comerciale.
În anumite cazuri, determinate de condițiile economice, asociații pot fi interesați

în mărirea sau reducerea capitalului social, schimbarea obiectului de activitate
sau a formei juridice a societății, prelungirea duratei societății etc.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al
societății, modificarea societății impune modificarea actului constitutiv. De aceea, Titlul IV
din Legea nr. 31/1990 reglementează modificarea actului constitutiv, iar nu modificarea
societăților.
În ceea ce privește sfera noțiunii de modificare a societății, trebuie avute în vedere

cazurile expres reglementate în Titulul IV din Legea nr. 31/1990, respectiv: prelungirea duratei
societății, reducerea sau mărirea capitalului social. La aceste cazuri trebuie adăugate și
cele prevăzute de art. 113 din aceeași lege, și anume: schimbarea obiectului societății,
schimbarea formei societății, mutarea sediului, fuziunea și divizarea etc.
În doctrină, însă, au fost incluse și alte cazuri de modificare a actului constitutiv, precum:
transmiterea părților de interes sau a părților sociale către un terț; excluderea sau retragerea
unui asociat; înființarea de sucursale ale societății; continuarea societății cu moștenitorii unui
asociat și continuarea societății cu răspundere limitată cu un singur asociat ca urmare a
retragerii, excluderii sau decesului celui de-al doilea asociat.
În concluzie, noțiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde orice schimbare
142
privind elementele prevăzute în actul constitutiv la constituirea societății (art. 7 și 8 din
Legea nr. 31/1990).
Modificarea actului constitutiv nu are ca efect crearea unei persoane

juridice noi.
Modificarea actului constitutiv al unei societăți are drept urmare modificarea societății
față de situația inițială, de la data constituirii ei.
Așadar, societatea, ca persoană juridică, subzistă cu schimbările aduse în urma
modificării actului constitutiv.
Potrivit art. 205 din Legea nr. 31/1990, schimbarea formei societății, prelungirea duratei
ei sau alte modificări ale actului constitutiv al societății nu atrag crearea unei persoanei juridice
noi.
4.3.6.1. Condițiile generale ale modificării actului constitutiv al societății.
Întrucât actul constitutiv al societății (contract de societate, contract de societate

și statut sau înscrisul unic) reprezintă voința asociaților, modificarea lui se face,
de regulă, tot prin voința asociaților, dar manifestată în cadrul adunării
generale.
Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace forma cerută de lege, să fie
supus controlului de legalitate și să i se asigure publicitatea legală.
Condițiile generale ale modificării actului constitutiv al societății sunt reglementate de art.
204 din Legea nr. 31/1990.
A. Actul de modificare a actului constitutiv.
Actul constitutiv al societății poate fi modificat prin hotărârea adunării

generale ori a consiliului de administrație, respectiv a directoratului, adoptată
în temeiul art. 114 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sau prin hotărârea instanței
judecătorești, în condițiile art. 223 alin. (3) și art. 226 alin. (2) din Legea nr.
31/1990.
a) Modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale.

Această modificare ține de esența contractuală a societății. Asociații au încheiat actul
constitutiv și tot ei sunt îndreptățiți să îl modifice. Modificarea se hotărăște de asociați în cadrul
adunării generale.
În cazul societății pe acțiuni și în comandiți pe acțiuni, hotărârea se ia în condiții de
cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară (art. 115 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul societății cu răspundere limitată, hotărârea privind modificarea actului constitutiv
se ia prin votul tuturor asociaților, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede
altfel [art. 192 alin. (2) din Legea nr. 31/990].
În cazul societății în nume colectiv și societății în comandită simplă, actul constitutiv al
143
societății poate fi modificat prin consimțământul tuturor asociaților.
b) Modificarea actului constitutiv prin decizia consiliului de administrație, respectiv a

directoratului.
Această modificare privește societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni.
Potrivit art. 114 alin. 1 din lege, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale
extraordinare a acționarilor, exercițiul atribuțiilor privind modificarea actului constitutiv poate fi
delegat consiliului de administrație, respectiv directoratului.
Măsura are caracter excepțional și privește numai mutarea sediului societății,
schimbarea obiectului de activitate al societății, cu excepția domeniului și a activității principale
și majorarea capitalului social.
c) Modificarea actului constitutiv prin hotărârea judecătorească.

Această modificare reprezintă o excepție, impusă de rațiuni practice.
În cazul excluderii și al retragerii unui asociat din societatea în temeiul unei hotărâri
judecătorești, instanța trebuie să dispună și cu privire la structura participării la capitalul social a
celorlalți asociați.
Pentru operativitate, dar și pentru evitarea consecințelor unor viitoare neînțelegeri între
asociați, legea prevede posibilitatea modificării actului constitutiv prin hotărârea instanței
judecătorești prin care s-a dispus excludere, respectiv retragerea asociatului din societate, însă
exclusiv cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalți asociați.
B. Forma actului de modificare a actului constitutiv.
Potrivit legii, actul de modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace forma

scrisă.
Ca și actul constitutiv, actul modificator al actului constitutiv poate fi un înscris
sub semnătură privată și dobândește dată certă prin depunerea la oficiul
registrului comerțului.
Actul de modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace forma autentică când are
ca obiect: a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil; b)
modificarea formei juridice a societății într-o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripție publică [art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Consecințele nerespectării formei scrise a actului modificator sunt aceleași ca și în cazul
nerespectării formei scrise cerute de lege pentru actul constitutiv.
C. Înregistrarea și publicitatea actului modificator.
Pentru modificarea actului constitutiv, legea impune înregistrarea în registrul

comerțului și publicarea actului modificator.
După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv
directoratul, vor depune la registrului comerțului actul modificator și textul
complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările.
144
Ca orice înregistrare în registrul comerțului, modificarea actului constitutiv este
supusă controlului de legalitate, care se realizează de către directorul oficiului registrului
comerțului sau persoana desemnată.
Dacă sunt îndeplinite condițiile legii, directorul oficiului/persoana desemnată dispune
înregistrarea în registrul comerțului a actului modificator și a actului constitutiv actualizat.
În cazul modificării actului constitutiv prin hotărârea instanței judecătorești, temeiul
înregistrării este hotărârea judecătorească definitivă de excludere sau retragere.
Actul modificator înregistrat și o notificare asupra depunerii la registrul comerțului a
textului actualizat al actului constitutiv se înaintează, din oficiu, de către registrul comerțului
către Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, spre publicare.
D. Dreptul de opoziție la modificarea actului constitutiv al societății.
Întrucât modificarea actului constitutiv poate afecta interese creditorilor societății

sau ale altor persoane, art. 61 din Legea nr. 31/1990 instituie principiul potrivit
căruia creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile
asociaților privitoare la modificarea actului constitutiv pot formula o cerere
de opoziție prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz,
societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat.
Având în vedere că, prin opoziție se urmărește repararea unui prejudiciu, iar nu
desființarea și modificarea hotărârii asociaților privind modificarea actului constitutiv, doctrina
consideră că opoziția nu este o cale de atac, ci o acțiune în răspundere.
Opoziția se face în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii asociaților privind
modificarea actului constitutiv și se soluționează în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990.
Hotărârea pronunțată asupra opoziției este supusă numai apelului.
Nu beneficiază de dreptul la opoziție asociații societății. Împotriva hotărârilor

asociaților privind modificarea actului constitutiv, ei au dreptul de a cere anularea hotărârilor în
condițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990.
E. Dreptul asociaților de a se retrage din societate.
Modificarea actului constitutiv al societății poate afecta interesele asociaților.

Pentru a proteja pe asociați, legea le recunoaște dreptul de a se retrage din
societate.
Avân în vedere că retragerea din societate nu este urmarea liberei voințe a asociatului,
ci este determinată de modificarea actului constitutiv al societății, legea stabilește condiții
speciale de retragere din societate. Aceste soluții sunt diferite, în funcție de forma juridică a
societății:
a) Cazul societății pe acțiuni și societății în comandită pe acțiuni.

Acționarii se pot retrage din societate dacă nu au votat în favoarea hotărârii
adunării generale având ca obiect: schimbarea obiectului principal de activitate al societății;
145
mutarea sediului societății în străinătate; schimbarea formei juridice a societății; fuziunea sau
divizarea societății.
Solicitând retragerea din societate, acționarii au dreptul să ceară cumpărarea
acțiunilor lor de către societate (răscumpărarea acțiunilor).
Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării
hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial, cu excepția cazului fuziunii sau divizării societății,
când termenul curge de la data aprobării hotărârii adunării generale privind fuziunea sau
divizarea.
Acționarii vor depune la sediul societății, împreună cu declarația scrisă de retragere din
societate, acțiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatele de acționar.
Prețul acțiunilor care trebuie plătit de societate va fi stabilit de un expert autorizat
independent, care va fi numit de oficiul registrului comerțului, la cererea consiliului de
administrație, respectiv a directoratului.
b) Cazul societății cu răspundere limitată.

Asociații societății cu răspundere limitată au dreptul să se retragă din societate,
dacă nu sunt de acord cu modificarea actului constitutiv, cu condiția ca acest drept să fie
prevăzut în actul constitutiv.
Drepturile asociatului retras se stabilesc potrivit dispozițiilor art. 224 și art. 225 din Legea
nr. 31/1990, prevăzute pentru excluderea asociatului din societate, iar nu în condițiile care
privesc retragerea asociatului din societate. Explicația rezidă din faptul că retragerea din
societate este urmarea modificării actului constitutiv, iar nu a liberei voințe a asociatului.
4.3.6.2. Principalele cazuri de modificare a societății.
Pe lângă condițiile generale care privesc orice modificare a actului constitutiv,

Legea nr. 31/1990 reglementează și unele condiții speciale, care se referă la
anumite cazuri concrete de modificare a actului constitutiv, mai frecvente în viața
societăților: majorarea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei
societății, fuziunea și divizarea societăților, schimbarea formei juridice a
societății.
A. Majorarea capitalului social.
Majorarea capitalului social al unei societăți:
 poate fi determinată de dorința asociaților de a dezvolta activitatea societății sau de a

înlătura unele dificultăți financiare.
 poate fi determinată de acumularea unor rezerve care nu au fost folosite sau de
necesitatea reevaluării patrimoniului societății.
 poate fi impusă de lege, atunci când, prin hotărâre a guvernului, se modifică plafonul
minim al capitalului social – art. 10 din Legea nr. 31/1990.
 se poate realiza și prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale
a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură – art.
146
210 din Legea nr. 31/1990.
Condițiile măririi capitalului social.

Pentru mărirea capitalului social se cere să existe hotărârea adunării asociaților sau,
după caz, decizia consiliului de administrație, respectiv a directoratului, iar actul modificator, în
forma cerută de lege, să fie menționat în registrul comerțului și publicat în Monitorul Oficial.
Potrivit legii, capitalul social nu va putea fi majorat și nu se vor putea emite noi acțiuni
până când nu vor fi fost complet plătite cele din emisiunea precedentă.
Modalitățile și procedeele de majorare a capitalului social.

Majorarea capitalului social se realizează în conformitate cu dispozițiile art. 210 din
Legea nr. 31/1990 și se poate obține prin două modalități:
 prima modalitate – constă în majorarea capitalului social prin noi aporturi. Această
modalitate se poate realiza prin două procedee: prin emiterea de acțiuni noi sau
majorarea valorii nominale a acțiunilor existente.
 a doua modalitate – constă în majorarea capitalului social fără noi aporturi. Această
modalitate se realizează prin folosirea resurselor interne ale societății (autofinanțare).
O anumită particularitate o prezintă majorarea capitalului social prin noi aporturi în cazul
capitalului autorizat.
Capitalul autorizat reprezintă o valoarea nominală, stabilită prin actul constitutiv sau
hotărârea adunării generale, până la care poate fi majorat capitalul social, prin decizia
consiliului de administrație, respectiv a directoratului.
Potrivit legii, prin actul constitutiv, consiliul de administrație, respectiv directoratul, poate
fi autorizat ca, într-o anumită perioadă, care nu poate depăși 5 ani de la data înmatriculării
societății, să majoreze capitalul social subscris până la o valoare nominală determinată
(capitalul autorizat) prin emiterea de noi acțiuni în schimbul aporturilor.
B. Reducerea capitalului social.
În anumite cazuri, datorită unei activități deficitare a societății sau a unei

conjuncturi nefavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părți din activul
patrimoniului societății.
Într-un asemenea caz, capitalul social va trebui reîntregit ori redus, deoarece,
altfel nu se poate face vreo repartizare sau distribuire de profit (art. 69 din Legea
nr. 31/1990).
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, dacă se constată că, în urma
unor pierderi, stabilite prin situația financială anuală aprobată, activul net al societății
(determinat ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor societății) s-a diminuat la mai
puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, consiliul de administrație, respectiv
directoratul, va convoca adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reducerea capitalului
social sau dizolvarea societății (art. 15324 din Legea nr. 31/1990).
În alte cazuri, capitalul social avut în vedere la constituirea societății se poate dovedi
147
prea mare față de nevoile activității societății. Într-o asemenea situație, pentru a asigura
echilibrul între activul și pasivul patrimoniului societății, asociații pot reduce capitalul social al
societății.
Procedeele folosite pentru reducerea capitalului social.

Pentru reducerea capitalului social, legea reglementează procedee diferite, în funcție de
cauza care impune reducerea capitalului social.
Dacă reducerea capitalului social este determinată de pierderi din activul social,
reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
prin:
a) micșorarea numărului de acțiuni sau de părți sociale. Procedeul constă în micșorarea
numărului acțiunilor sau părților sociale cu păstrarea valorii nominale a acestora.
Ca urmare, se va micșora în mod corespunzător numărul acțiunilor sau părților sociale
deținute de fiecare asociat.
b) reducerea valorii nominale a acțiunilor sau a părților sociale. Ținând seama de procentul
de reducere a capitalului social, valoarea nominală a fiecărei acțiuni sau părți sociale se
va reduce în mod corespunzător. Noua valoare se va inscripționa cu o ștampilă aplicată
pe vechile acțiuni sau părți sociale.
c) dobândirea propriilor acțiuni, urmată de anularea lor. În mod excepțional, potrivit art.
104 lit. a din Legea nr. 31/1990, societatea poate dobândi un număr determinat de
acțiuni proprii, integral liberate, cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea lor.
Dacă reducerea capitalului social nu este determinată de pierderi din activul

social, reducerea capitalului social se poate realiza, potrivit art. 207 alin. (2) din Legea nr.
31/1990, prin:
a) scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele datorate. În cazul în care
capitalul social subscris nu a fost integral vărsat, reducerea capitalului social se poate
realiza prin scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele neefectuate.
b) restituirea către asociați a unei cote-părți din aporturi, proporțională cu reducerea
capitalului social și calculată egal pentru fiecare acțiune sau parte socială.
c) alte procedee prevăzute de lege.
Condițiile pentru reducerea capitalului social.

Reducerea capitalului social se poate realiza în condițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990,
adică prin hotărârea adunării asociaților, constatată printr-un înscris în forma cerută de lege,
care trebuie menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial.
Hotărârea privind reducerea capitalului social trebuie să respecte plafonul minim al
capitalului social, atunci când legea fixează un asemenea plafon, să arate motivele pentru care
se face reducerea și procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei.
Reducerea capitalului social va putea fi realizată numai după trecerea a două luni de la
data publicării hotărârii adunării asociaților în Monitorul Oficial al României (art. 208 din Legea
nr. 31/1990).
148
Dreptul de opoziție.
Reducerea capitalului social poate afecta drepturile creditorilor societății, datorită
diminuării limitei gajului lor general. De aceea, ca măsură de protecție, legea recunoaște
acestor creditori dreptul de a face opoziție la hotărârea adunării asociaților privind
reducerea capitalului social. Acest drept însă îl au numai creditorii sociali ai căror creanțe sunt
anterioare publicării hotărârii de reducere a capitalului social, deoarece numai ei pot fi păgubiți
printr-o asemenea hotărâre.
Potrivit legii, hotărârea privind reducerea capitalului social nu produce niciun efect și se
interzic plățile în beneficiul acționarilor până când creditorii nu vor fi obținut realizarea creanțelor
lor ori garanții adecvate sau până la data când instanța judecătorească a respins cererea
creditorilor, în condițiile art. 208 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
C. Prelungirea duratei societății.
Actul constitutiv al societății trebuie să prevadă „durata societății”.

Astfel că, societatea va avea durata de existență stabilită de asociați. La
expirarea acestei durate, societatea se dizolvă [art. 227 lit. a) din Legea nr.
31/1990].
Prelungirea duratei societății trebuie realizată înainte de expirarea duratei prevăzute în
actul constitutiv.
Condițiile cerute pentru prelungirea duratei societății.

Prelungirea duratei societății se realizează prin modificarea actului constitutiv în
Hotărârea privind prelungirea duratei societății se ia de adunarea asociaților, în condițiile
de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adunarea extraordinară.
Asociații pot hotărî o nouă durată a societății sau o durată nedeterminată, în funcție de
interesele lor.
Hotărârea privind prelungirea duratei societății, în forma impusă de lege, trebuie
menționată în registrul comerțului și publicată în Monitorul Oficial.
În prezent, noul Cod civil reglementează prelungirea tacită a duratei societății. Potrivit
art. 1931 din Codul civil, societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a
expirat, aceasta continuă să execute operațiunile sale, iar asociații continuă să inițieze
operațiuni ce intră în obiectul său și să se comporte ca asociați. Prorogarea operează pe o
durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite
aceleași condiții.
Efectele prelungirii duratei societății.

Prin prelungirea duratei societății, se asigură continuarea existenței societății și după
expirarea duratei prevăzute în actul constitutiv.
Prin modificarea actului constitutiv, limitarea existenței societății a fost înlăturată.
Ca urmare a prelungirii duratei, societatea subzistă pe o nouă durată sau pe o durată
nedeterminată.
149
Pentru a evita orice confuzie, art. 205 din Legea nr. 31/1990 prevede expres că
prelungirea duratei societății nu atrage crearea unei persoane juridice noi.
Dreptul de opoziție.
Prelungirea duratei societății poate leza interesele creditorilor particulari ai asociaților din
societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată. De aceea, acești
creditori pot face opoziție împotriva hotărârii adunării asociaților de prelungire a duratei
societății, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii (art. 206 din
Legea nr. 31/1990).
Legea recunoaște dreptul de opoziție acestor creditori, deoarece, pe durata societății, ei
pot să-și exercite drepturile lor numai asupra părții din profitul cuvenit asociatului după bilanțul
contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce li s-ar cuveni prin lichidare. În plus, ei pot
popri părțile ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare.
Dacă posibilitatea acestor creditori de a-și satisface drepturile lor este legată de
dizolvarea și lichidarea societății, înseamnă că prin prelungirea duratei societății realizarea
acestei posibilități este amânată sau, dacă s-a hotărât ca societatea să funcționeze pe o durată
nedeterminată, șansa de a-și valorifica creanțele este practic anihilată. De aceea, legea permite
acestor creditori să facă opoziție la hotărârea asociaților de prelungire a duratei societății.
Dreptul de opoziție nu este recunoscut creditorilor particulari ai asociaților din societatea
pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, deoarece acești creditori nu trebuie să aștepte
dizolvarea și lichidarea societății pentru satisfacerea drepturilor lor. În cursul duratei societății, ei
au dreptul să sechestreze și să vândă acțiunile debitorului lor [art. 66 alin. (2) din Legea nr.
31/1990].
În cazul în care opoziția a fost admisă la tribunal, asociații sunt obligați să ia o decizie, în
termen de o lună de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă.
Astfel că, asociații pot să renunțe la hotărârea de prelungire a duratei societății.
Apoi, asociații pot să decidă excluderea din societate a asociatului debitor al creditorului
oponent.
D. Fuziunea și divizarea societăților.
Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind regulile generale ale fuziunii și
divizării societăților. Deși aceste reguli se referă la fuziunea și divizarea
societăților pe acțiuni, ele sunt aplicabile și pentru celelalte forme juridice ale
societăților.
Fuziunea și divizarea sunt procedee tehnico-juridice prin care se realizează
restructurarea societăților, în scopul adaptării lor la exigențele activității comerciale.
Noțiunea și formele fuziunii și divizării.
Fuziunea este operațiunea prin care:

a) una sau mai multe societăți sunt dizolvate, fără a intra în lichidare, şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii societăţii sau
150
societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acţionarii lor de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar
de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
După cum se poate observa, definițiile legii privesc cunoscutele forme ale fuziunii:
fuziunea prin absorbție și fuziunea prin contopire.
Divizarea este operațiunea prin care:

a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
totalitatea patrimoniului său, în schimbul repartizării către acţionarii societăţii divizate de
acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10%
din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate;
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă totalitatea
patrimoniului său mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii divizate de acţiuni la societăţile nou-constituite şi, eventual, al unei
plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
De asemenea, divizarea poate avea loc și prin transferul simultan al patrimoniului

societății divizate către una sau mai multe societăți existențe și una sau mai multe societăți nou-
constituite.
Fuziunea sau divizarea se poate face atât între societăți având aceeași formă juridică,
cât și între societăți de forme diferite.
Fuziunea sau divizarea poate fi efectuată chiar dacă societățile dizolvate sunt în
lichidare, cu condiția ca acestea să nu fi început încă distribuirea între asociați, a părților
care li s-ar cuveni în urma lichidării.
Nu pot face obiectul fuziunii sau divizării societățile aflate în procedura
insolvenței.
Condițiile fuziunii și divizării societăților.

Fiecare societate în parte trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de art. 204 din
Legea nr. 31/1990.
Fuziunea sau divizarea unei societăți se poate realiza exclusiv în temeiul hotărârii
adunării generale extraordinare.
Astfel că, adunarea generală adoptă o hotărâre de principiu privind operațiunea de
fuziune sau divizare, în temeiul căreia administratorii, respectiv membrii directoratului, sunt
împuterniciți să negocieze și să încheie proiectul de fuziune sau divizare, și apoi adoptă
hotărârea finală de aprobare a operațiunii de fuziune sau divizare.
În situația în care prin fuziune sau divizare se constituie o nouă societate, trebuie
îndeplinite și cerințele prevăzute de lege pentru forma de societate convenită.
151
Etapele realizării operațiunii de fuziune sau divizare.
Realizarea unei operațiuni de fuziune sau divizare este un proces care parcurge mai
multe etape, și anume:
a) Întocmirea proiectului de fuziune sau divizare.

Proiectul de fuziune sau divizare se întomește de către administratorii, respectiv
membrii directoratului societăților care urmează să participe la fuziune sau divizare.
Acest proiect de fuziune sau divizare este un act juridic de natură contractuală, ale
cărui efecte se produc numai după adoptarea de către adunarea generală a hotărârii finale
privind fuziunea sau divizarea.
Potrivit art. 241 din Legea nr. 31/1990, proiectul de fuziune sau divizare cuprinde:
„a) forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate în fuziune sau
divizare;
b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
c) condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la societăţile beneficiare;
d) data de la care acţiunile sau părţile sociale prevăzute la lit. c) dau deţinătorilor dreptul
de a participa la beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acest drept;
e) rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în
numerar;
f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
g) drepturile conferite de către societatea absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de
acţiuni care conferă drepturi speciale şi celor care deţin alte valori mobiliare în afară de acţiuni
sau măsurile propuse în privinţa acestora;
h) orice avantaj special acordat experţilor la care se face referire la art. 2433 şi
membrilor organelor administrative sau de control ale societăţilor implicate în fuziune sau în
divizare;
i) data situaţiilor financiare ale societăţilor participante, care au fost folosite pentru a se
stabili condiţiile fuziunii sau ale divizării;
j) data de la care tranzacţiile societăţii absorbite sau divizate sunt considerate din punct
de vedere contabil ca aparţinând societăţii absorbante sau uneia ori alteia dintre societăţile
beneficiare;
k) în cazul divizării:
- descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate
fiecăreia dintre societăţile beneficiare;
- repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi
sociale, la societăţile beneficiare şi criteriul pe baza căruia se face repartizarea”.
Pentru cazul divizării, proiectul de divizare trebuie să cuprinsă descrierea și repartizarea

exactă a activelor și pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia dintre societățile
beneficiare, precum și repartizarea către acționarii sau asociații societății divizate, de acțiuni,
respectiv părți sociale, la societățile beneficiare, și criteriul pe baza căruia se face repartizarea.
b) Avizarea și publicarea proiectului de fuziune sau divizare.

Proiectul de fuziune sau divizare, semnat de reprezentanții societăților participante la
152
operațiune, se depune la oficiul registrului comerțului la care este înmatriculată fiecare
societate.
Acest proiect trebuie însoțit de o declarație a socieății care își încetează existența în
urma fuziunii sau divizării, cu privire la modul de stingere a pasivului său, precum și o declarație
privind modalitatea de publicare a proiectului de fuziune sau de divizare.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de directorul oficiului registrului
comerțului/persoana desemnată, se publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras.
Publicarea trebuie făcută cu cel puțin 30 de zile înaintea datelor ședințelor în care adunările
generale extraordinare urmează să hotărască asupra fuziunii sau divizării.
c) Opoziția asupra proiectului de fuziune sau divizare.

Orice creditor al unei societăți care ia parte la fuziune sau divizare, deținător al unei
creanțe certe, lichide și anterioară datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare,
nescadentă la data publicării și care urmărește împiedicarea producerii unui prejudiciu prin
fuziune/divizare, poate face opoziție în vederea garantării satisfacerii creanței sale, în
Opoziția se face în termen de 30 de zile de la data publicării proiectului de fuziune sau
de divizare. Ea se depune la oficiul registrului comerțului, care, după înregistrare, o înaintează
instanței judecătorești competente.
Formularea opoziției nu are ca efect suspendarea executării fuziunii sau divizării
și nu împiedică realizarea operațiunii.
Opoziția se judecă de urgență și cu precădere.
Hotărârea judecătorească privind soluționarea opoziției va fi diferită, în funcție de cele
constatate:
 opoziția va fi respinsă – dacă instanța constată că nu este necesară acordarea de
garanții adecvate ori de noi garanții din partea societății debitoare, respectiv a societății
succesoare în drepturile și obligațiile societății debitoare.
 opoziția va fi admisă – dacă societatea debitoare, respectiv societatea succesoare în
drepturile și obligațiile societății debitoare nu oferă garanții și privilegii adecvate pentru
satisfacerea creanței. În consecință, instanța va obliga societatea debitoare, respectiv
societatea succesoare în drepturile și obligațiile societății debitoare la plata creanței de
îndată sau într-un termen.
d) Informarea asociaților asupra fuziunii sau divizării.

Pentru a vota în adunarea generală, în cunoștință de cauză, asupra fuziunii sau divizării,
asociații trebuie să fie informați asupra condițiilor și consecințelor operațiunii. În acest
scop, legea prevede obligația întocmirii unui raport al administratorilor, respectiv al membrilor
directoratului societăților care participă la fuziune sau la divizare și un raport al experților,
precum și obligația de a fi puse la dispoziția asociaților documentele operațiunii de fuziune sau
divizare.
Raportul administratorilor/membrilor directoratului – raportul scris și detaliat trebuie să
explice proiectul de fuziune sau divizare și să precizeze fundamentul său juridic și economic, în
special cu privire la rata de schimb a acțiunilor.
Administratorii/membrii directoratului societății absorbite și ai societății care este divizată
153
răspund civil față de asociații acelei societăți pentru neregularitățile comise în pregătirea și
realizarea fuziunii sau divizării (art. 245 din Legea nr. 31/1990).
Raportul experților – unul sau mai mulți experți, desemnați în condițiile legii, acționând
pe seama fiecăreia dintre societățile care participă la fuziune sau divizare, vor examina proiectul
de fuziune sau de divizare și vor întocmi un raport scris către asociați. Raportul va preciza dacă
rata de schimb a acțiunilor sau părților sociale este corectă și rezonabilă, cu arătarea sau
metodelor folosite pentru determinarea ratei de schimb propuse.
Experții care întocmesc raportul pe seama societății absorbite sau divizate răspund civil
față de asociații acestor societăți pentru neregularitățile comise în îndeplinirea îndatoririlor lor
[art. 245 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
e) Hotărârea adunării generale asupra fuziunii sau divizării.

Etapa finală a realizării operațiunii de fuziune sua divizare o reprezintă adoptarea
hotărârii asupra fuziunii sau divizării, care se ia de către adunarea generală a fiecărei
societăți participante la operațiune, convocată în condițiile art. 117 din lege.
În cazul unei fuziuni prin înființarea unei noi societăți sau al unei divizări prin inființarea
unor noi soicetăți, proiectul de fuziune sau de divizare și actul constitutiv ori proiectul de act
constitutiv al noilor societăți vor fi aprobate de către adunarea generală a fiecăreia dintre
societățile care urmează să își înceteze existența.
Pentru adoptarea hotărârii privind fuziunea sau divizarea, legea cere respectarea
condiției de cvorum prevăzută de lege pentru adunarea generală extraordinară, dar hotărârea
se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți
sau reprezentați.
Totodată, legea impune ca, hotărârea adunării generale privind fuziunea sau divizarea
să fie adoptată în termen de cel mult 3 luni de la data publicării proiectului de fuziune sau
de divizare.
Efectele fuziunii sau divizării.

a) Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea fără lichidare a societății sau
societăților care își încetează existența și transmiterea universală sau cu titlu
universal a patrimoniului lor către societatea sau societățile beneficiare, existente sau
care iau ființă; totalitatea activelor și pasivelor societății absorbante sau divizate se
transferă către societatea absorbantă sau fiecare dintre societățile beneficiare, în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune sau divizare.
b) În schimbul patrimoniului primit, societatea sau societățile beneficiare atribuie acțiuni sau
părți sociale ale lor asociaților societății care își încetează existența; asociații societății
absorbite sau divizate devin asociați ai societății absorbite, respectiv ai societăților
beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite prin proiectul de fuziune
sau divizare.
c) Operând o transmisiune universală sau cu titlu universal, fuziunea sau divizarea produce
efecte și în privința drepturilor și obligațiilor societăților implicate în operațiune, în
conformitate cu regulile stabilite în proiectul de fuziune sau divizare.
În cazul fuziunii prin absorbție, societatea absorbantă dobândește drepturile și este
ținută de obligațiile societății absorbite.
154
În cazul fuziunii prin contopire, drepturile și obligațiile societăților care își încetează
existența vor trece asupra societății care a luat ființă.
În cazul divizării, societățile beneficiare vor dobândi fracțiuni din totalitatea
drepturilor și obligațiilor care au constituit patrimoniul societății divizate.
Nulitatea fuziunii sau divizării.

Nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre
judecătorească.
Fuziunea sau divizarea poate fi declarată nulă numai dacă nu a fost supusă unui control
judiciar de către instanța judecătorească sau dacă hotărârea uneia dintre adunările generale
care au votat proiectul fuziunii sau divizării este nulă sau anulabilă.
Procedurile de anulare și de declarare a nulității fuziunii sau divizării nu pot fi inițiate
după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care fuziunea sau divizarea a devenit
efectivă, în temeiul art. 249 din lege sau dacă situația a fost rectificată.
În ideea de a salva operațiunea, legea prevede că dacă neregularitatea care conduce la
declararea nulității fuziunii sau divizării poate fi remediată, instanța va acorda un termen
societăților implicate pentru rectificarea acesteia.
Hotărârea de declarare a nulității fuziunii sau divizării are ca efect desființarea
operațiunii de fuziune sau divizare și revenirea la situația anterioară.
Conform legii, hotărârea definitivă privind declararea nulității fuziunii sau divizării nu
aduce atingere prin ea însăși valabilității obligațiilor născute în sarcina sau în beneficiul
societății absorbante ori societăților beneficiare născute după ce fuziunea sau divizarea au
devenit efective, și înainte ca hotărârea de declarare a nulității să fie publicată.
În cazul declarării nulității unei fuziuni prin absorbție, societățile participante la fuziune
vor răspunde solidar pentru obligațiile societății absorbante, născute după ce fuziunea a devenit
efectivă, dar înainte ca hotărârea de declarare a nulității să fie publicată.
În cazul declarării nulității unei divizări, fiecare dintre societățile beneficiare răspunde
pentru propriile obligații născute după ce divizarea a devenit efectivă, dar înainte ca hotărârea
de declarare a nulității să fie publicată. Societatea divizată răspunde, de asemenea, pentru
aceste obligații, în limita cotei de active nete transmise societății beneficiare în contul căreia au
luat naștere obligațiile respective.
E. Schimbarea formei societății.
În cursul existenței unei societăți, anumite interese ale asociaților pot determina
necesitatea schimbării formei juridice a societății (de exemplu, din societate cu
răspundere limitată în societate pe acțiuni).
Aceste interese pot fi satisfăcute prin căi diferite.
O cale o constituie dizolvarea și lichidarea societății existente și apoi constituirea
unei noi societăți în forma juridică dorită, cu respectarea condițiile legale.
O altă cale mai practică o reprezintă schimbarea formei juridice a societății, în
condițiile stabilite de lege pentru modificarea societății.
Schimbarea formei juridice a societății se poate realiza prin modificarea actului
155
constitutiv al societății.
Potrivit legii, hotărârea privind schimbarea formei juridice a societății se ia în condițiile de
cvorum prevăzute pentru adunarea generală extraordinară, cu o majoritate de cel puțin două
treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
A. Menționați pe scurt care sunt modalitățile prin care se poate modifica

actul constitutiv al unei societăți.
B. Precizați care sunt efectele prelungirii duratei unei societăți.
C. Menționați ce reprezintă noțiunea de fuziune a unei societăți.

1. Conform Legii nr. 31/1990, actul de modificare a actului constitutiv:

a) constă într-un înscris sub semnătură privată, în toate situațiile
b) trebuie să îmbrace forma autentică atunci când are ca obiect majorarea capitalului social
prin subscripție publică
c) dobândește data certă de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României
2. Împotriva hotărârii asociaților privitoare la modificarea actului constitutiv al unei

societăți:
a) se poate formula opoziție, în termen de 15 zile de la publicarea hotărârii
b) se poate formula apel, în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii
c) se poate fomula opoziție, de către creditorii sociali sau orice alte persoane prejudiciate
prin hotărârea asociaților
3. Legea nr. 31/1990 reglementează dreptul acționarilor de a se retrage dintr-o

societate pe acțiuni ca urmare a modificării actului constitutiv, sens în care:
a) acționarii au dreptul să ceară cumpărarea acțiunilor lor de către societate
(răscumpărarea acțiunilor)
b) dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 10 de zile de la data publicării
hotărârii adunării generale în Monitorul Oficial
c) dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 15 de zile de la data publicării
hotărârii adunării generale pagina de internet a Oficiului Național al Registrului
Comerțului
4. Conform Legii nr. 31/1990, majorarea capitalului social al unei societăți:

a) nu se poate realiza prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente, în schimbul
unor noi aporturi în numerar și/sau în natură
b) nu se poate realiza prin emisiunea de acțiuni noi, în schimbul unor noi aporturi în
numerar și/sau în natură
156
c) poate fi impusă de lege, atunci când, prin hotărâre a guvernului, se modifică plafonul
minim al capitalului social
5. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă prin raportare la

a) prelungirea duratei societății nu atrage crearea unei persoane juridice noi
b) prelungirea duratei societății atrage crearea unei persoane juridice noi
c) creditorii pot face apel împotriva hotărârii adunării asociaților de prelungire a duratei
societății
6. Conform dispozițiilor legale, fuziunea este operațiunea prin care:

a) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 2% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate
b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă mai multor societăţi
acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 5% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate
c) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acţionarii lor de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar
de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.
7. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată având în vedere

dispozițiile Legii nr. 31/1990:
a) fuziunea sau divizarea se poate face doar între societățile care au aceeași formă juridică
b) societățile aflate în prodedura insolvenței nu pot face obiectul fuziunii sau divizării
c) societățile aflate în prodedura insolvenței pot face obiectul fuziunii
8. Conform Legii nr. 31/1990, proiectul de fuziune sau de divizare:

a) se publică în Monitorul Oficial, iar publicarea trebuie făcută cu cel puțin 60 de zile
înaintea datelor ședințelor în care adunările generale extraordinare urmează să
hotărască asupra fuziunii sau divizării
b) se publică în Monitorul Oficial, integral sau în extras
c) nu se vizează de către directorul oficiului registrului comerțului/persoana desemnată
1.b, 2.c, 3.a, 4.c, 5.a, 6.c, 7.b, 8.b.
157
4.3.7. Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale.
Societatea se constituie pentru a desfășura o activitate comercială pe durata de

timp stabilită prin actul constitutiv. Dar orice societate va sfârși prin a dispărea,
deoarece ea urmează cumva soarta persoanei fizice: se naște, trăiește și moare.
Având în vedere această realitate, încetarea existenței societății reclamă realizarea unor
operațiuni care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalității juridice, ci și lichidarea
patrimoniului societății, prin exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor sociale.
În consecință, încetarea existenței societății impune parcurgerea a două

faze: dizolvarea societății și lichidarea societății.
Faza dizolvării societății cuprinde anumite operații care declanșează și pregătesc

încetarea existenței societății. În această fază, personalitatea juridică nu este afectată, însă
dizolvarea pune capăt activității normale a societății.
Faza lichidării societății cuprinde acele operații de lichidare a patrimoniului societății,
care privesc plata creditorilor și împărțirea soldului între asociați. În această fază,
societatea continuă să își păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerințelor
lichidării.
Cele două faze sunt distincte și trebuie parcuse succesiv. Mai întâi faza dizolvării și doar
apoi faza lichidării.
Totuși, art. 235 din Legea nr. 31/1990, prevede că, în societățile în nume colectiv, în
comandită simplă și cu răspundere limitată, asociații pot hotărî, odată cu dizolvarea și
modul de lichidare a societății.
O atare hotărâre poate fi luată numai dacă asociații sunt de acord cu privire la
repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigură stingerea pasivului sau
regularizarea lui în acord cu creditorii.
Legea permite asociaților ca, prin vot unanim, să hotărască și asupra modului în care
activele rămase după plata creditorilor vor fi împărțite între asociați. În lipsa unui
asemenea acord, va fi urmată procedura lichidării prevăzută de Legea nr. 31/1990.
Transmiterea dreptului de proprietate privind bunurile rămase după plata
creditorilor are loc la data radierii societății din registrul comerțului. Oficiul registrului
comerțului va elibera fiecărui asociat un certificat constatator al dreptului de proprietate asupra
activelor distribuite, în temeiul căruia asociatul va putea proceda la înscrierea bunului imobil în
cartea funciară.
4.3.7.1. Dizolvarea societăților.
Dizolvarea este prima fază a procesului de încetare a existenței societății.

Operațiunile dizolvării se referă la temeiurile dizolvării societății și formalitățile de
publicitate privind dizolvarea societății.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societății este luată, de adunarea
asociaților sau de instanța judecătorească. Excepțional, dizolvarea societății se produce în
158
temeiul legii.
Dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societății. Calitatea de persoană
juridică este indispensabilă societății pentru îndeplinirea celorlalte operațiuni care
privesc lichidarea patrimoniului social.
A. Cauzele generale (tradiționale) de dizolvare a societăților.
Cauzele de dizolvare a societăților sunt prevăzute de art. 227-229 din Legea nr.
31/1990. Prin aceste dispoziții sunt reglementate unele cauze de dizolvare
generale și deci aplicabile tuturor societăților, indiferent de forma lor juridică, și
anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre formele de societate.
În continuare, vom examina numai cauzele generale de dizolvare, urmând ca cele
speciale să fie cercetate odată cu prezentarea regimului juridic al fiecărei forme de societate.
 Trecerea timpului stabilit pentru durata societății.

Societatea se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societății – art. 227
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.
Potrivit legi, în contractul de societate trebuie să se prevadă „durata societății”.
De vreme ce însuși actul constitutiv stabilește durata existenței societății, înseamnă că
la expirarea termenului contractual societatea se dizolvă. În acest caz, dizolvarea societății
operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate.
Însă, efectul dizolvării societății ca urmare a expirării termenului stabilit pentru durata
societății, poate fi înlăturat prin prelungirea duratei societății.
Ca o măsură preventivă, art. 227 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dispune că asociații
trebuie consultați de către consiliul de administrație, respectiv directorat, cu cel puțin 3 luni
înainte de expirarea duratei societății, cu privire la eventuala prelungire a duratei acesteia.
Neefectuarea consultării nu împiedică dizolvarea societății la expirarea duratei prevăzute în
actul constitutiv.
Dizolvarea societății, ca urmare a expirării duratei societății, atrage după sine
deschiderea procedurii lichidării societății.
 Imposibilitatea realizării obiectului societății sau realizarea acestuia.

Societatea se dizolvă în cazul unei imposibilități de realizare a obiectului societății, ca și
în cazul când obiectul societății s-a realizat – art. 227 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990.
Orice societate are un obiect de activitate, care se realizează în cursul duratei acesteia.
Însă, dacă se constată o imposibilitate (materială sau juridică) a realizării obiectului de
activitate propus, evident, societatea își pierde rațiunea de a exista și deci se dizolvă.
Jurisprudența a considerat că există o imposibilitate de realizare a obiectului unei
societăți de persoane și în cazul ivirii între asociați a unor neînțelegeri grave, care fac imposibilă
desfășurarea activității societății.
Tot imposibilitate de realizare a obiectului de activitate al societății s-a considerat și lipsa
mijloacelor financiare necesare desfășurării activității societății, ca și absența voinței asociaților
de a conlucra pentru desfășurarea activității societății.
Dacă obiectul societății s-a realizat și deci scopul asociaților a fost atins, societatea
159
se dizolvă (de exemplu, obiectul societății a fost construirea unei șosele, care s-a realizat).
Dizolvarea societății, în cazul analizat, se realizează prin voința asociaților sau pe
cale judecătorească.
De asemenea, mai trebuie precizat că, atât în cazul imposibilității realizării obiectului
societății, cât și în cazul realizării lui, asociații pot să modifice obiectul societății.
 Declararea nulității societății.

Societatea se dizolvă în cazul declarării nulității ei – art. 227 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
31/1990.
Nerespectarea cerințelor legale privind constituirea societății, în cazurile prevăzute
de art. 56 din Legea nr. 31/1990, atrage nulitatea societății.
Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulității a devenit definitivă,
societatea încetează fără efect retroactiv și întră în lichidare. O atare încetare a existenței
societății echivalează cu dizolvarea societății.
 Hotărârea adunării asociaților.

Societatea se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaților – art. 227 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 31/1990.
Astfel cum, o societate s-a constituit prin voința asociaților, manifestată prin actul
constitutiv, tot așa, asociații pot decide și dizolvarea societății. Voința asociaților privind
dizolvarea societății se manifestă în cadrul adunării asociaților.
 Hotărârea tribunalului.
Societatea se dizolvă prin hotărârea tribunalului, în condițiile legii – art. 227 alin. (1) lit. e)
din Legea nr. 31/1990.
Dizolvarea societății prin hotărârea tribunalului are loc atunci când dizolvarea nu se
poate realiza prin hotărârea adunării generale.
Potrivit legii, tribunalul poate hotărî dizolvarea societății pentru „motive temeinice”.
Un astfel de motiv îl constituie neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea
societății.
 Falimentul societății.
Societatea se dizolvă în cazul în care este supusă procedurii falimentului în cadrul
procedurii insolvenței – art. 227 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990.
Dacă societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societății este lichidat,
în vederea satisfacerii creanțelor creditorilor și, în consecință, societatea se dizolvă.
Dizolvarea societății se pronunță de către judecătorul-sindic prin încheierea prin care se
decide intrarea în faliment [art. 145 alin. (2) din Legea nr. 85/2014].
 Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societății.

Societatea se dizolvă și în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul
constitutiv – art. 227 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 31/1990.
160
B. Cauzele de dizolvare – sancțiune a societăților.
Art. 237 din Legea nr. 31/1990 reglementează noi cazuri de dizolvare, vizând
„societățile fantomă”, care datorită unor împrejurări nu mai îndeplinesc condițiile
pentru a funcționa în mod normal.
De aceea, aceste cauze sunt considerate cauze de dizolvare – sancțiune.
 Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni.
Societatea funcționează grație organelor sale. Dacă aceste organe ale societății nu mai
există (cazul administratorilor societății) ori nu se mai pot întruni (cazul adunării generale),
societatea nu mai poate funcționa și rațiunea ei de a exista nu se mai justifică.
Practic, o asemenea societate nu mai are o existență reală, ci doar una scriptică.
 Acționarii/asociații societății au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut ori

reședința cunoscută.
Societatea nu mai are o existență reală dacă acționarii/asociații săi au dispărut ori nu se
cunoaște domiciliul/reședința acestora.
 Nu mai sunt îndeplinite condițiile referitoare la sediul social.

Societatea se dizolvă dacă condițiile legale privind sediul social nu mai sunt îndeplinite,
ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu
destinație de sediu social ori transferul dreptului de folosință sau proprietate asupra spațiului cu
destinație de sediu social.
 Societatea și-a încetat activitate.

Dacă societatea și-a încetat activitatea, fără să fie urmată de îndeplinirea cerințelor
privind dizolvarea și lichidarea, legea impune dizolvarea ca sancțiune.
Legea admite însă o încetare temporară a activității pe o durată de maxim 3 ani,
anunțată organului fiscal competent și înscrisă în registrul comerțului.
Așadar, inactivitatea duce la dizolvarea societății numai dacă nu și-a reluat activitatea
după perioada de inactivitate temporară.
 Societatea nu și-a completat capitalul social, în condițiile legii.

Dacă în cursul existenței societății, datorită scăderii valorii monedei naționale, legea
majorează plafonul minim al capitalului social, societatea este obligată să procedeze la
majorarea capitalului social în mod corespunzător.
Dacă obligația privind completarea capitalului social nu este îndeplinită, societatea se
dizolvă.
 Nedepunerea documentelor cerute de lege la autoritățile competente.

Societatea este dizolvată dacă nu și-a depus situațiile financiare anule și, după caz,
situațiile financiare anuale consolidate, precum și raportările contabile la unitățile teritoriale ale
Ministerului Finanțelor, în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depășește 60
de zile lucratoare.
161
De asemenea, societate se dizolvă dacă nu și-a depus la unitățile teritoriale ale
Ministerului Finanțelor, în termenul prevăzut de lege, declarația că nu a desfășurat activitate de
la instruire, dacă perioada de întârziere depășește 60 de zile lucrătoare.
C. Căile dizolvării societății.
Dizolvarea unei societăți se poate realiza pe trei căi: de drept, prin voința
asociaților și pe cale judecătorească.
Dizolvarea de drept a societății.

În cazul dizolvării de drept a societății, dizolvarea se produce de plin drept, dacă ipoteza
legii este satisfăcută. În consecință, pentru dizolvarea societății nu este necesară îndeplinirea
niciunei formalități.
Dizolvarea societății prin voința asociaților.

Societatea comercială se poate dizolva prin voința asociaților, manifestată în cadrul
adunării generale, cu respectarea dispozițiilor legale.
Actul care constată hotărârea adunării generale privind dizolvarea, se depune la oficiul
registrului comerțului pentru a fi menționat în registru, după care se transmite, din oficiu,
Monitorului Oficial, spre publicare.
În cazul dizolvării societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata sa,
dizolvarea produce efecte față de terți numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la
publicarea în Monitorul Oficial.
De asemenea, legea permite revenirea asupra hotărârii de dizolvare a societății,
atâta timp cât nu s-a făcut nicio repartiție de activ între asociați.
Dizolvarea societății pe cale judecătorească.

Potrivit legii, orice asociat poate cere tribunalului, pentru motive temeinice,
dizolvarea societății. Legea prezumă drept motive temeinice – neînțelegerile grave dintre
asociați, care împiedică funcționarea societății.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societății trebuie înscrisă în registrul
comerțului și publicată în Monitorul Oficial. Aceste formalități trebuie îndeplinite în termen de 15
zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit definitivă.
Împotriva hotărârii de dizolvare, orice persoană interesată poate face apel, în termen de
30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial.
La data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a admis dizolvarea, societatea intră în
lichidare.
D. Efectele dizolvării societății.
Dizolvarea nu are consecințe asupra personalității juridice a societății.

Prin dizolvare, societatea nu se desființează, ci ea își continuă existența
juridică, însă numai pentru operațiunile de lichidare – art. 233 alin. (4) din
Legea nr. 31/1990.
162
Deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Ca urmare a deschiderii procedurii lichidării, consiliul de administrație, respectiv
directoratul, are obligația de a convoca adunarea generală a asociaților pentru desemnarea
lichidatorilor.
Totuși, în anumite cazuri, dizolvarea are loc fără lichidare. Art. 233 din lege menționează
cazul fuziunii și al divizării totale a societății. Deci, în aceste cazuri, dizolvarea societății nu are
ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Interdicția unor operațiuni comerciale noi.

Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot
întreprinde noi operațiuni [art. 233 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Activitatea societății nu mai este una normală, care să urmărească realizarea de profit,
ci este o activitate orientată spre lichidare.
Încălcarea interdicției legale are drept consecință răspunderea personală și
solidară a persoanelor în cauză pentru operațiunile întreprinse.
4.3.7.2. Lichidarea societăților.
Lichidarea reprezintă a doua fază a procesului de încetare a existenței societății.

Lichidarea societății presupune anumite operațiuni privind lichidarea
patrimoniului societății, care, în final, să ducă la încetarea personalității
juridice a societății.
Operațiunile care fac obiectul fazei lichidării societății sunt realizate de persoane
anumite învestite – lichidatorii.
Așadar, lichidarea societății constă într-un ansamblu de operațiuni care au ca scop

terminarea operațiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societății, încasarea
creanțelor societății, transformarea bunurilor societății în bani, plata datoriilor societății
și împărțirea activului net între asociați.
Totodată, este important de precizat faptul că, începerea procedurii lichidării

nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății.
A. Principiile generale ale lichidării societăților.
Principiile generale ale lichidării societății sunt următoarele:

 personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării.
 lichidarea societății se face în interesul asociaților.
 lichidarea societății este obligatorie, iar nu facultativă.
Personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării.

Dispozițiile art. 233 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 consacră expres acest principiu,
astfel: „societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la
163
terminarea acesteia.”
În acest sens, societatea își conservă atributele de identificare; ea își păstrează firma,
sediul social și naționalitate. Legea cere, însă, ca toate actele care emană de la societate să
arate că societatea este în lichidare.
Lichidarea societății nu aduce modificări raporturilor juridice dintre societate și
creditorii săi. Aceștia își pot valorifica drepturile lor împotriva societății, care va răspunde cu
patrimoniul său.
De asemenea, în faza lichidării, organele societății nu își încetează activitatea.
Adunarea asociaților numește lichidatorii și stabilește puterile acestora pentru realizarea
operațiunilor de lichidare.
Administratorii și directorii societății, respectiv membrii directoratului, continuă mandatul
lor până la intrarea în funcție a lichidatorilor.
Păstrând personalitatea juridică, societatea aflată în lichidare are capacitate
procesuală, activă și pasivă. Ea își apără interesele prin lichidatori.
Lichidarea societății se face în interesul asociaților.

Lichidarea societății, ca urmare a societății a dizolvării ei, se face, în principal, în
interesul asociaților deoarece ai au dreptul să primească contravaloarea aporturilor lor. Desigur
ca, prin lichidare, sunt avute în vedere și interesele creditorilor societății, dar numai în mod
secundar.
Într-adevăr, asociații nu pot primi nicio sumă de bani în contul părților ce li s-ar
cuveni din lichidare, înaintea achitării creanțelor crediorilor societății (art. 256 din Legea
nr. 31/1990).
Totuși, interesul asociaților este specific lichidării și o deosebește de procedura
falimentului, care este menită să ocrotească interesele creditorilor.
Pe de altă parte, lichidarea societății poate fi cerută numai de către asociați, cu
excluderea creditorilor societății.
Lichidarea societății este obligatorie, iar nu facultativă.

Potrivit art. 233 din Legea nr. 31/990, dizolvarea societății are ca efect deschiderea
procedurii lichidării. Întrucât dizolvarea are ca efect deschiderea lichidării, înseamnă că
lichidarea este obligatorie.
Dar, în același timp, tot art. 233 din lege admite că, în cazurile fuziunii și divizării
societății, dizolvarea are loc fără lichidare.
În lumina acestor dispoziții legale, lichidarea este obligatorie, deoarece societatea nu
poate rămâne în faza de dizolvare.
B. Modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societății.
Trecerea societății în faza lichidării produce anumite consecințe asupra societății,

în sensul că:
 obiectul și scopul societății se modifică în concordanță cu finalitatea
lichidării.
 administratorii societății vor fi înlocuiți cu lichidatorii.
164
 gestiunea societății este predată lichidatorilor.
Modificarea obiectului și scopului societății.

Din momentul în care societatea dizolvată a intrat în lichidare, activitate ei nu se mai
poate desfășura în condițiile inițiale stabilite prin actul constitutiv. Ci, activitatea pe care o va
desfășura societatea în continuare va fi subordonată exigențelor lichidării.
Obiectul activității societății se restrânge, în sensul că activitarea societății se
limitează la realizarea operațiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării
societății.
Pentru a preveni pe terți asupra situației în care se află societatea, legea prevede că
toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
De asemenea, și scopul societății suferă anumite modificări, deoarece nu se mai
urmărește realizarea de profit și împărțirea lui între asociați, ci realizarea finalității
lichidării societății.
Înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societății.

Potrivit legii, operațiunile de lichidare a societății se realizează de către lichidatori.
Lichidatorii intră în funcție numai după îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute
de lege.
Predarea gestiunii societății.

Înlocuirea administratorilor de către lichidatori reclamă predarea gestiunii societății către
lichidatori.
Potrivit art. 253 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, îndată după intrarea lor în funcție,
lichidatorii sunt obligați ca împreună cu directorii și administratorii, respectiv cu membrii
directoratului societății să facă un inventar și să încheie un bilanț. Prin efectuarea
inventarului și încheierea bilanțului se constată starea patrimoniului societății, adică activul și
pasivul societății.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, legea prevede o obligație
specială a administratorilor, respectiv a membrilor directorarului. Aceștia trebuie să prezinte
lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între data ultimei
situații financiare aprobată și data începerii lichidării (art. 265 din Legea nr. 31/1990).
De asemenea, lichidatorii sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul
societății, registrele ce li s-au încredințat de administratori, respectiv de membrii
directoratului, și actele societății.
În plus, pentru asigurarea unei evidențe a operațiunilor de lichidare, legea impune
lichidatorilor obligația de a ține un registru în care trebuie să fie consemnate cronologic toate
operațiile lichidării.
C. Statutul lichidatorilor.
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze și să conducă

operațiunile de lichidare a societății.
165
Calitatea de lichidator.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Atât lichidatorul persoană fizică, cât și persoana fizică desemnată ca reprezentant
permanent de către lichidatorul persoană juridică, trebuie să fie lichidator autorizat, în condițiile
legii.
Numirea lichidatorilor.
Lichidatorii sunt numiți în condițiile legii în termen de 60 de zile de la data înregistrării în
registrul comerțului a mențiunii de dizolvare a societății.
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată,
lichidatorii se numesc prin hotărârea adunării asociaților, care trebuie luată în unanimitate, dacă
în actul constitutiv nu se prevede altfel.
În cazul societății pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, hotărârea de numire a
lichidatorilor trebuie să se adopte cu majoritatea prevăzută de lege pentru modificarea actului
constitutiv.
În toate cazurile în care nu sunt îndeplinite condițiile menționate, lichidatorii sunt numiți
de către tribunal, la cererea oricăruia dintre administratori, respectiv membrii directoratului sau
asociați. Împotriva hotărârii instanței se poate declara numai apel, în termen de 15 zile de la
pronunțare.
În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul
registrului comerțului, un raport privind situația economică a societății. În cazul în care,
potrivit raportului, debitorul îndeplinește condițiile pentru deschiderea procedurii
simplificate de insolvență, lichidatorul are obligația ca, în termen de 15 zile de la
depunerea raportului, să solicite deschiderea acestei proceduri.
Natura juridică a funcției de lichidator.

Conform art. 253 alin. (2) din Legea nr. 31/1990: „lichidatorii au aceeași răspundere
ca și administratorii, respectiv membrii directoratului”.
Având în vedere că obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de
dispozițiile referitoare la mandat, și lichidatorii sunt considerați mandatari ai societății, cu
toate consecințele care decurg din această calitate.
Mai trebuie arătat că, lichidatorii își îndeplinesc mandatul lor sub controlul
cenzorilor societății sau, după caz, al consiliului de administrație. În societățile în care nu
există cenzori, dreptul de control aparține asociaților.
Obligațiile lichidatorului.
Potrivit legii, lichidarea trebuie realizată în cel mult un an de la data dizolvării.
Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu perioade de câte 6 luni, dar
nu cu mai mult de 24 de luni cumulat.
Astfel că:
a) În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul registrului
comerțului un raport privind situația economică a societății.
b) La împlinirea unui termen de 6 luni de la numire, lichidatorul trebuie să depună la oficiul
166
registrului comerțului un raport privind stadiul operațiunilor de lichidare.
c) În cazul prelungirii termenului de lichidare, lichidatorul are obligația de a depune la oficiul
registrului comerțului hotărârea instanței, precum și raportul privind stadiul operațiunilor
de lichidare.
d) La terminarea lichidării, lichidatorul este obligat să ceară oficiului registrului comerțului
radierea societății.
Puterile lichidatorilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociați, art. 255 din Legea nr. 31/1990 prevede și
alte puteri ale lichidatorilor, respectiv:
a) Lichidatorii trebuie să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la
lichidare.
b) Lichidatorii trebuie să lichideze și să încaseze creanțele societății.
c) Lichidatorii sunt îndreptățiți să vândă, prin licitație publică, bunurile mobile și imobile
aparținând societății.
d) Lichidatorii pot să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să
îndeplinească orice alte acte necesare lichidării.
e) Lichidatorii sunt în drept să stea în judecată și să fie acționați în numele societății. Acest
lucru se explică prin faptul că, potrivit legii, de la data intrării în funcție a lichidatorilor, ei
reprezintă societate în lichidare.
Răspunderea lichidatorilor.
Având în vedere dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, care se aplică în mod
corespunzător, lichidatorii răspund pentru nerespectarea obligațiilor izvorâte din împuternicirile
asociaților (răspundere civilă contractuală), precum și pentru nerespectarea obligațiilor stabilite
prin Legea nr. 31/1990 (răspundere civilă delictuală sau răspundere penală).
Răspunderea lichidatorilor se angajează potrivit dispozițiilor stabilite de lege pentru
răspunderea administratorilor, care se aplică în mod corespunzător.
D. Lichidarea activului și pasivului societății.
Lichidarea activului și pasivului societății, ca și repartizarea activului net între

asociați, se realizează de către lichidatori, nu de către instanța judecătorească.
Lichidarea activului societății.

Operațiunile de lichidare a activului societății cuprind transformarea bunurilor societății în
bani și încasarea creanțelor pe care societatea le are față de terți.
a) Transformarea bunurilor societății în bani.

Această operațiune se realizează pe calea licitației publice.
Potrivit legii, lichidatorii vor putea să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice
avere mobiliară a societății. [art. 255 lit. c) din Legea nr. 31/1990].
În prezent, legea permite vânzarea bunurilor societății, atât individual, cât și în bloc.
167
b) Încasarea creanțelor.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanțele de la debitorii societății. Această operațiune se
face la scadență, potrivit obligațiilor asumate.
c) Acțiunile lichidatorilor.
Art. 257 din Legea nr. 31/1990 prevede că lichidatorii care probează, prin prezentarea
situației financiare, că fondurile de care dispune societate nu sunt suficiente să acopere pasivul
exigibil, trebuie să ceară sumele necesare asociaților care răspund nelimitat sau celor
care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceștia sunt obligați să le procure, după
forma societății, sau, dacă sunt debitori față de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la
care erau obligați în calitate de asociați.
Lichidarea pasivului societății.

Prin lichidarea pasivului societății se înțelege plata datoriilor societății către creditorii săi.
Plata datoriilor față de creditorii sociali se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea
activului societății.
De asemenea, datoriile societății pot fi achitate de către lichidatori cu proprii bani.
Într-un asemenea caz, lichidatorii au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor.
Conform art. 258 din Legea nr. 31/1990, lichidatorii nu vor putea reclama împotriva societății
drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți.
Creditorii societății au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acțiunile care decurg din
creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății (art.
259 din Legea nr. 31/1990).
Apoi, în subsidiar, creditorii societății au o acțiune împotriva asociaților, pentru plata
sumelor datorate din valoarea acțiunilor subscrise, sau din aceea a aporturilor la capitalul
societății (art. 259 din Legea nr. 31/1990).
E. Drepturile asociaților cuvenite din lichidarea societății.
La încetarea existenței societății ca urmare a dizolvării și lichidării, asociații sunt

îndreptățiți să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea
societății sau cu ocazia majorării capitalului social, precum și să primească
partea ce li se cuvine din eventualul profit rămas nedistribuit.
Dar asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile
față de creditorii societății și numai dacă a mai rămas un sold activ.
Plățile anticipate în contul părților cuvenite asociaților din lichidare.

Art. 256 din Legea nr. 31/1990 dispune că: „lichidatorii nu pot plăti asociaților nicio
sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor
societății”. Însă, prin derogare de la această interdicție, legea prevede că asociații vor putea
cere lichidatorilor ca sumele realizate prin operațiunile de lichidare să fie depuse la Casa de
Economii și Consemnațiuni – C.E.C. – S.A. ori la o bancă și să facă repartizarea asupra
acțiunilor sau părților sociale, chiar în timpul lichidării. O asemenea cerere a asociaților poate fi
168
satisfăcută numai dacă, afară de ceea ce este necesar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor
societății, scadente sau care vor ajunge la scadență, mai rămâne un disponibil de cel puțin 10%
din cuantumul sumelor depuse.
Împotriva deciziei lichidatorilor privind repartizarea sumelor de bani pentru satisfacerea
drepturilor asociaților, creditorii societății pot face opoziție la instanța judecătorească.
Întocmirea situației financiare finale și repartizarea activului net între asociați.

După terminarea operațiunilor de lichidare a activului și pasivului societății, lichidatorii
sunt obligați să întocmească situația financiară finală pentru a constata rezultatele
lichidării, precum și proiectul de repartizare a activului net între asociați.
Situația financiară anuală consemnează, pe de o parte, sumele de bani rezultate din
vânzarea la licitație publică a bunurilor societății și din încasarea creanțelor societății și, pe de
altă parte, sumele de bani achitate pentru plata datoriilor societății. Totodată, bilanțul constată
eventualul activ net, ca diferență între activul și pasivul societății.
Activul net constituie sursa din care sunt satisfăcute drepturile asociaților
rezultate din lichidare.
Asociații nemulțumiți pot face opoziție împotriva situației financiare finale de lichidare și
a proiectului de repartizare, la tribunal, în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în
termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a situației financiare finale.
După expirarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea dreptului la opoziție sau
după ce hotărârea asupra opoziției a rămas definitivă, situația financiară finală de lichidare și
propunerile de repartizare a activului net între asociați se consideră aprobate și lichidatorii
liberați.
Partajul bunurilor societății între asociați.

În principiu, problema partajului bunurilor societății între asociați nu se pune în practică,
deoarece bunurile sunt valorificate, iar sumele de bani obținute vor servi pentru plata creditorilor
societății. De aceea, Legea nr. 31/1990 nu reglementează partajul bunurilor societății.
Însă, în mod excepțional, se pot ivi cazuri când unele bunuri ale societății trebuie
împărțite între asociați, în acest sens, fiind aplicabile dispozițiile art. 1948 din Codul civil.
F. Închiderea lichidării societății.
După terminarea operațiunilor de repartizare a activului net între asociați,

procedura lichidării societății este încheiată.
Mai rămân de îndeplinit utimele formalități pentru finalizarea consecințelor care
decurg din terminarea lichidării: radierea societății din registrul comerțului și
luarea măsurilor de conservare a registrelor și celorlalte documente ale societății.
Radierea societății din registrul comerțului.

Potrivit art. 260 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, după terminarea lichidării, lichidatorii
trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului.
Indeplinirea acestei formalități este obligatorie.
Radierea societății trebuie cerută oficiului registrului comerțului în termen de 15 zile de
169
la data terminării lichidării.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societății, cu toate consecințele
care decurg din acest fapt, încetarea capacității de folosință, a capacității de exercițiu și a
capacității procesuale.
Depunerea registrelor societății pentru păstrare.

După aprobarea socotelilor și terminarea repartizării activului net între asociați, registrele
și actele societății trebuie depuse pentru păstrare, în condițiile stabilite de lege (art. 261 din
Legea nr. 31/1990).
În cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată –
registrele și actele societății se depun pentru păstrare la unul dintre asociați, desemnat prin
votul majorității asociaților.
În cazul societățiilor pe acțiuni și în comandită pe acțiuni – registrele prevăzute de art.
177 alin. (1) lit. a) – f) vor fi depuse la oficiul registrului comerțului la care a fost înregistrată
societatea.
Celelalte acte ale societății vor fi depuse la Arhivele Naționale.
Registrele tuturor societăților trebuie păstrate timp de 5 ani de la data depunerii lor.
Răspunderea pentru plata creanțelor creditorilor sociali după lichidarea societății.

Este posibil ca, după ce societatea a fost lichidată și s-a operat radierea ei în registrul
comerțului, să se ivească un creditor social a cărui creanță nu a fost valorificată în cursul
lichidării societății. Problema care se pune este aceea de a ști dacă după încetarea existenței
societății mai există sau nu vreo răspundere pentru datoriile societății.
Potrivit art. 260 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, lichidarea nu liberează pe asociați și
nu împiedică deschiderea procedurii falimentului față de societate.
Însă aceste dispoziții legale se referă la posibilitatea aplicării falimentului unei societăți
aflate în faza lichidării, iar nu unei societăți lichidate care și-a încetat existența ca persoană
juridică.
Totodată, după lichidarea societății și radierea ei din registrul comerțului, creditorii sociali
pot urmări numai pe asociații care au o răspundere nelimitată pentru obligațiile sociale.
A. Menționați care sunt cauzele generale de dizolvare a societăților.

B. Precizați ce presupune lichidarea activului și pasivului unei societăți.
C. Menționați care sunt puterile lichidatorilor în faza de lichidare a
societății.

170
1. Conform Legii nr. 31/1990, o societate:
a) se dizolvă la expirarea termenului stabilit pentru durata societății
b) nu se poate dizolva ca urmare a imposibilității realizării obiectului acesteia
c) se poate dizolva doar prin hotărârea tribunalului
2. Potrivit Legii nr. 31/1990, dizolvarea unei societăți:

a) nu poate avea loc de drept
b) se poate realiza și prin voința asociaților
c) poate avea loc doar pe cale judecătorească
3. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă având în vedere

dispozițiile Legii nr. 31/1990:
a) lichidarea societății poate fi cerută oricare dintre creditorii societății
b) lichidarea societății poate fi cerută numai de către asociați
c) lichidarea societății este facultativă, iar nu obligatorie
4. Precizați care dintre următoarele afirmații este corectă având în vedere dispozițiile
Legii nr. 31/1990:
a) asociații pot primi sume de bani în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, oricând
după începerea lichidării
b) începerea procedurii lichidării împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății
c) începerea procedurii lichidării nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a
societății
5. Conform Legii nr. 31/1990, lichidatorii:

a) sunt obligați ca împreună cu directorii și administratorii, respectiv cu membrii
directoratului societății să facă un inventar și să încheie un bilanț, îndată după intrarea
lor în funcție
b) nu sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul societății
c) nu sunt obligați să păstreze registrele ce li s-au încredințat de administratori
6. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, lichidatorii sunt numiți în condițiile legii, în
termen de:
a) în termen de 15 de zile de la data înregistrării în registrul comerțului a mențiunii de
dizolvare a societății
b) în termen de 30 de zile de la data înregistrării în registrul comerțului a mențiunii de
c) în termen de 60 de zile de la data înregistrării în registrul comerțului a mențiunii de
7. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990, lichidatorul trebuie să depună la oficiul

registrului comerțului:
a) un raport privind bunurile aflate în patrimoniul debitoarei, în termen de 30 de zile de la
numire
171
b) un raport privind situația economică a societății, în termen de 60 de zile de la numire
c) un raport privind situația economică a societății, în termen de 30 de zile de la numire
8. Identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată confom Legii nr.
31/1990:
a) lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii
b) lichidatorii trebuie să ceară radierea societății din registrul comerțului, în termen de 30
zile de la data terminării lichidării
c) lichidarea trebuie realizată în cel mult un an de la data dizolvării, fără posibilitatea de
prelungire
1.a, 2.b, 3.b, 4.c, 5.a, 6.c, 7.b, 8.a.
4.4. Reguli speciale aplicabile fiecărei forme de societate.
4.4.1. Societatea în nume colectiv.
Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate.
A. Aspecte generale.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv este acea formă de
societate ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu
răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților.
Definiție.
Pe baza dispozițiilor legale mai sus menționate, putem defini societatea în nume
colectiv, ca fiind o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două
sau mai multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o
activitate comercială (activitate de producție, comerț sau prestări de servicii), în scopul
împărțirii profitului rezultat și în care asociații răspund nelimitat și solidar pentru toate
obligațiile societății.
Caracterele societății în nume colectiv.

Din definiția dată, rezultă caracterele acestei societăți:
 asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaților.
În societatea în nume colectiv, asocierea are un caracter intuitu personae. Astfel că,
societatea se constituie prin asocierea a doi sau mai mulți asociați. Această societate nu se
poate constitui cu asociat unic.
 capitalul social este divizat în părți de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri.
172
Părțile de interes sunt, în principiu, netransmisibile.
 obligațiile societății sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată li
solidară a tuturor asociaților.
B. Constituirea societății în nume colectiv.
Întrucât regulile generale privind constituirea societățile au fost examinate

anterior, în continuare vom prezenta doar aspectele specifice constituirii societății
în nume colectiv.
Contractul de societate.
Contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică și să cuprindă elementele
prevăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1990.
a) Asociații.
Asociații unei societăți în nume colectiv pot fi atât persoane fizice, cât și persoane
juridice.
b) Firma societății.
Societatea în nume colectiv are o firmă proprie ca atribut de identificare, sub care își
exercită comerțul și sub care semnează.
Firma societății în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați, cu mențiunea „societatea în nume colectiv”, scrisă în întregime.
c) Capitalul social.
În contractul de societate trebuie să se arate capitalul social subscris și vărsat. Însă,
legea nu stabilește un plafon minim al capitalului social subscris sau al celui vărsat, ceea
ce înseamnă că asociații sunt liberi să determine mărimea acestora, în funcție de nevoile pe
care le reclamă realizarea obiectului societății.
În contractul de societate trebuie să se arate și aportul fiecărui asociat la capitalul social.
Obiectul aportului nu cunoaște nicio restricție, el putând fi orice bun cu valoare economică care
prezintă interes pentru activitatea societății (numerar, bunuri, creanțe, prestații în muncă etc.).
Deși legea nu prevede expres, totuși, în contractul de societate trebuie să se arate cota
din capitalul social care se cuvine fiecărui asociat, în schimbul aportului său. Această cotă este
denumită „parte de interes” sau potrivit legii, „aport la capitalul social”. Partea de interes este
un titlu asemănător părților sociale, care, în anumite condiții, poate face obiectul unei cesiuni
(art. 84 din Legea nr. 31/1990).
Formalitățile necesare constituirii societății în nume colectiv.

O primă formalitate – constă în întocmirea contractului de societate, adică redactarea
lui în forma autentică prevăzută de art. 5 din Legea nr. 31/1990.
O a doua formalitate – constă în înregistrarea și autorizarea funcționării societății.
Societatea în nume colectiv devine persoană juridică și deci dobândește calitatea de
profesionist comerciant de la data înregistrării sale în registrul comerțului.
173
C. Funcționarea societății în nume colectiv.
Deliberările și deciziile asociaților. Administrarea și controlul gestiunii

societății.
a) Deliberările și deciziile asociaților.

Având în vedere numărul mic al asociaților societății în nume colectiv, legea nu
instituționalizează adunarea generală a asociaților acestei societăți. Așadar, în problemele
esențiale care privesc activitatea societății, deciziile sunt luate împreună de către asociați.
Legea nr. 31/1990 prevede că deciziile se iau prin votul asociaților care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social în următoarele cazuri:
 alegerea unuia sau mai multor administratori ai societății, cu stabilirea puterilor, durata
însărcinării și eventuala lor remunerație, afară numai dacă prin contractul de societate
nu se dispune altfel – art. 77.
 revocarea administratorilor sau limitarea puterilor lor, cu excepția cazului când
administratorii au fost numiți prin contractul de societate – art. 77 alin. (2).
 rezolvarea divergențelor dintre administratori, când sunt obligați să lucreze împreună,
sau a opoziției unui administrator privind operațiile care depășesc operațiile obișnuite ale
comerțului pe care îl exercită societatea – art. 76 și art. 78 alin. (2).
 aprobarea situației financiare a societății – art. 86.
 răspunderea administratorilor – art. 86.
În mod excepțional, decizia se ia cu votul tuturor asociaților în cazul modificării actului
constitutiv și în cazul revocării administratorilor care au fost numiți prin contractul de societate.
b) Administratorii societății.
Societatea în nume colectiv poate fi administrată de unul sau mai mulți
administratori, care pot fi asociați sau neasociați, dar numai persoane fizice. Ei pot fi
numiți prin actul constitutiv sau aleși de către asociați.
În cazul în care prin contractul de societate sunt numiți mai mulți administratori, asociații
pot stabili ca aceștia să lucreze împreună sau individual.
Dacă administratorii lucrează împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz
de divergență vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Dacă prin contractul de societate nu s-a arătat administratorul care are puterea de
reprezentare a societății, legea prezumă că dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui
administrator (art. 75 din Legea nr. 31/1990).
c) Controlul gestiunii societății.

Datorită numărului mic de asociați și a volumului redus al activității, societatea în nume
colectiv nu are anumite persoane special desemnate pentru exercitarea controlului asupra
gestiunii administratorilor, așa cum sunt cenzorii și societățile de capitaluri și, în anumite cazuri,
în societatea cu răspundere limitată.
Astfel că, în absența unor cenzori, fiecare dintre asociații care nu este administrator al
societății va exercita dreptul de control asupra gestiunii societății. Acest drept se exercită prin
participarea la luarea deciziilor de către asociați în problemele esențiale ale activității societății,
174
prin verificarea registrelor comerciale ale societății etc.
Drepturile și obligațiile asociaților.

a) Drepturile asociaților.
 Dreptul de a participa la deliberări și la luarea deciziilor.
 Dreptul la dividende - asociații au dreptul să participe la împărțirea profitului
realizat de societate.
 Dreptul de a folosi fondurile societății
 Dreptul la restituirea valorii aporturilor la dizolvarea și lichidarea societății.
b) Obligațiile asociaților.
 Obligația de efectuare a aportului promis.
 Obligația de a nu aduce atingere patrimoniului social - patrimoniul societății este
distinct de cel al asociaților și deci un asociat nu poate folosi acest patrimoniu în
interes propriu.
 Obligația de a nu face concurență societății – pentru a proteja interesele
societății, legea interzice asociatului să ia parte, în calitate de asociat cu
răspundere limitată, într-o altă societate concurentă sau având același obiect,
precum și să efectueze operațiuni în contul său ori al altora, în același fel de
comerț sau într-unul asemănător.
Asociatul poate face parte dintr-o altă societate, ca asociatu cu răspundere
limitată, sau poate face același comerț, cu consimțământul celorlalți asociați.
Răspunderea pentru obligațiile societății.

Conform art. 3 din Legea nr. 31/1990, obligațiile sociale sunt garantate cu patrimoniul
social și cu răspunderea nelimitată și solidară a tuturor asociaților.
Deci, pentru obligațiile societății, răspunderea aparține atât societății, cât și
asociaților acesteia.
a) Răspunderea societății.
În concepția Legii nr. 31/1990, societatea în nume colectiv beneficiază de personalitate
juridică. Fiind subiect de drept distinct, societatea poate să își asume obligații în raporturile cu
terții și răspunde cu patrimoniul pentru nerespectarea obligațiilor în cauză.
b) Răspunderea asociaților.
Conform art. 85 din Legea nr. 31/1990: „asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru
operațiunile îndeplinite în numele societății de persoanele care o reprezintă.”
Întrucât legea reglementează o dublă răspundere, se pune problema de a ști care este
modul de funcționare a acestei răspunderi.
Astfel că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 31/1990: „creditorii
societății se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligațiile ei.”
Având în vedere aceste dispoziții legale, rezultă că răspunderea asociaților pentru
obligațiile societății are un caracter subsidiar.
Prin urmare, creditorii societății trebuie să acțoneze mai întâi societatea.
Ulterior, creditorii societății se pot îndrepta împotriva asociaților numai dacă societatea
175
nu plătește creanțele, în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere.
Fiind obligat solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru întreaga creanță a creditorului,
neputând invoca un beneficiu de diviziune.
Cesiunea părții de interes a asociatului.

Părțile de interes încorporează anumite valori și deci ele pot fi transmise, în condițiile
legii.
Cesiunea părții de interes implică și transmiterea calității de asociat (cesionarul
dobândește calitatea de asociat, în locul cedentului, care pierde această calitate).
Schimbarea prin cesiune a persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu personae
al socieății în nume colectiv. În locul asociatului inițial ar putea intra în societate o persoană care
nu are caliățile avute în vedere la constituirea societății. De aceea, cesiunea părții de interes are
un caracter restrictiv.
a) Condițiile cesiunii părții de interes.
În cazul transmiterii părților de interes către persoanele din afara societății, aceasta este
permisă cu acordul tuturor asociaților.
Un asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părțile de
interes dobândite cu titlu oneros de un terț fără consimțământul tuturor asociaților.
Părțile de interes se pot transmite prin moștenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.
Cesiunea părții de interes presupune încheierea unui contract prin care cedentul
se obligă, în schimbul unui preț, să transmită partea sa de interes cesionarului.
Pentru ca cesiunea părții de interes dintre cedent și cesionar să fie opozabilă terților,
trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate. În primul rând, cesiunea trebuie notificată
societății. În al doilea rând, cesiunea părții de interes trebuie înscrisă în registrul comerțului.
b) Efectele cesiunii.
În temeiul cesiunii, cesionarul devine titularul părții de interes și, pe cale de consecință,
dobândește calitatea de asociat în societatea în nume colectiv, cu toate drepturile și
obligațiile pe care le implică această calitate.
Însă, pentru protejarea intereselor societății și ale terților, Legea nr. 31/1990 prevede că,
cesiunea nu liberează pe cedent de ceea ce mai datorează societății din aportul său la
capital. Deci, obligația efectuării vărsămintelor restante revine în continuare fostului asociat, iar
nu celui care i-a luat locul în societate.
De asemenea, asociatul cedent rămâne răspunzător față de terți pentru operațiile
făcute de societate anterior cesiunii. Dacă la data cesiunii există operații în curs de
executare, asociatul cedent este ținut să suporte consecințele, până la terminarea acestor
operații.
Retragerea asociatului din societate.

Retragerea asociatului din societatea în nume colectiv este reglementată de dispozițiile
art. 226 din Legea nr. 31/1990.
Excluderea asociatului din societate.

Excluderea asociatului din societatea în nume colectiv este reglementată de dispozițiile
176
art. 222-225 din Legea nr. 31/1990.
D. Dizolvarea și lichidarea societății în nume colectiv.
Dizolvarea societății.
Cauzele generale de dizolvare prevăzute de art. 227 și 237 din Legea nr.
31/1990 sunt aplicabile și societății în nume colectiv.
În plus, legea mai stabilește și anumite cazuri de dizolvare aplicabile societății în nume
colectiv. Astfel că, potrivit art. 229 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990:
„(1) Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită
acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
(2) Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.”
Mai trebuie arătat că, în cazul decesului unui asociat, societatea trebuie să
plătească partea ce se cuvine moștenitorilor, în termen de 3 luni de la notificarea decesului
asociatului.
Până la publicarea schimbărilor intervenite, moștenitorii rămân răspunzători, în condițiile
art. 224 din Legea nr. 31/1990.
Lichidarea societății.
Dispozițiile generale prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind lichidarea societăților,
analizate anterior, se aplică și societăților în nume colectiv.
4.4.2. Societatea în comandită simplă.
Societatea în comandită a apărut în Evul Mediu, într-o perioadă când deținătorii
de capitaluri (clerii, nobilii și militarii) nu le puteau valorifica prin împrumuturi cu
dobândă, din cauza interdicției dreptului canonic de a percepe dobânzi și nici nu
puteau exercita profesiunea de comeciant, datorită situației lor speciale.
Acești deținători de capitaluri încredințau, în baza unui contract, anumite sume de bani
unor negustori sau căpitani de corăbii pentru a le folosi în afaceri și a împărți beneficiile. În
acest mod, ei investeau capitalurile, riscând numai sumele încredințate.
Definiția.
Având în vedere dispozițiile art. 3 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită simplă
este o societate constituită prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai
multor persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate
comercială (activitate de producție, comerț sau prestări de servicii), în scopul împărțirii
profitului și în care răspund pentru obligațiile sociale, după caz, nelimitat și solidar
(asociații comanditați) sau în limita aportului lor (asociații comanditari).
177
Caracteristicile societății în comandită simplă.
Din definiția dată, rezultă caracterele acestei societăți:
 asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaților comanditați și comanditari.
Societatea în comandită simplă este o societate intuitu personae.
 capitalul social este divizat în părți de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri.
 răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este diferită. Asociații comanditați
răspund nelimitat și solidar, iar asociații comanditari răspund în limita aportului lor.
B. Constituirea societății în comandită simplă.
Întrucât regulile generale privind constituirea societățile au fost examinate

anterior, în continuare vom prezenta doar aspectele specifice constituirii societății
în nume colectiv.
Contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică și să cuprindă elementele
a) Asociații.
Asociații unei societăți în comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât și persoane
juridice.
Legea nu stabilește un număr minim de asociați, dar este absolut obligatoriu să existe
cel puțin un asociat comanditat și un asociat comanditar.
De asemenea, în contractul de societate trebuie să se precizeze categoria din care face
parte fiecare asociat (comanditați sau comanditari).
Societatea în comandită simplă are o firmă proprie ca atribut de identificare.
Firma societății în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociații comanditați, cu mențiunea „societatea în comandită”, scrisă în întregime.
c) Administratorii societății.
Calitatea de administrator o pot avea numai asociații comanditați.
Excluderea asociaților comanditari se explică prin caracterul limitat al răspunderii lor
pentru obligațiile sociale.
Formalitățile constituirii societății.

Pentru constituirea societății în comandită simplă, aceste formalități constau în:
întocmirea contractului de societate și înregistrarea și autorizarea funcționării.
C. Funcționarea societății în comandită simplă.
Deliberările și deciziile asociaților. Administrarea și controlul gestiunii

societății.
a) Deliberările și deciziile asociaților.

Legea nu instituționalizează adunarea generală a asociaților în cazul acestei forme de
178
societate. Așadar, în problemele esențiale ale societății, deliberează și decid toți asociații,
comanditați și comanditari.
Conform art. 90 din Legea nr. 31/1990, deciziile se iau prin votul asociaților care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social în următoarele cazuri:
 alegerea unuia sau mai multor administratori ai societății și revocarea lor, în condițiile
art. 77 din lege.
 rezolvarea divergențelor dintre administratori – art. 76.
 aprobarea situației financiare a societății – art. 86.
 răspunderea administratorilor – art. 86.
Deciziile se iau cu votul tuturor asociaților în cazul revocării administratorilor care au fost
numiți prin contractul de societate și în cazul modificării contractului de societate.
b) Administratorii societății.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 31/1990, administrarea societății în comandită simplă se va
încredința unuia sau mai multor asociați comanditați.
Excluderea asociaților comanditari de la administrarea societății este menită să apere
interesele părților. Actele care angajează societatea nu pot fi încheiate de asociații comanditari,
care au o răspundere limitată, ci numai de asociații comanditați, care răspund nelimitat și solidar
pentru obligațiile sociale.
Dacă au fost desemnați mai mulți administratorii și prin contractul de societate sa
prevăzut să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate, iar în caz de divergență vor
decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
c) Controlul gestiunii societății.

Întrucât societatea în comandită simplă nu are cenzori, controlul asupra gestiunii este
exercitat de oricare asociat care nu este administrator al societății.
De asemenea, mai trebuie precizat faptul că, și asociații comanditari pot face acte de
supraveghere, având dreptul de a cere o copie de pe situațiile financiare anuale și de a
controla exactitatea lor prin cercetarea registrelor comerciale și a celorlalte documente
justificative.
Drepturile și obligațiile asociaților.

a) Drepturile asociaților.
Unele drepturi aparțin atât asociaților comanditați, cât și asociaților comanditari,
respectiv:
 dreptul de a participa la deliberări și la luarea deciziilor.
 dreptul la dividende.
 dreptul la restituirea aporturilor la dizolvarea și lichidarea societății.
În schimb, unele drepturi sunt recunoscute numai asociaților comanditați sau
numai asociaților comanditari.
Astfel că, dreptul de a folosi fondurile societății pentru cheltuielile societății sau ale
asociaților – este recunoscut numai asociaților comanditați.
Pe de altă parte, dreptul de a îndeplini servicii în administrația internă a societății –
aparține numai asociaților comanditari.
179
b) Obligațiile asociaților.
 obligația de a efectua aportul – indiferent de categoria din care fac parte.
 obligația de a nu aduce atingere patrimoniului societății – indiferent de categoria
din care fac parte.
 obligația de a nu face concurență societății – numai asociații comanditați au
această obligație.
Răspunderea pentru obligațiile societății.

Pentru obligațiile sociale, răspunderea aparține societății și asociaților comanditați.
Ca și în cazul societății în nume colectiv, răspunderea pentru obligațiile societății în
comandită simplă revine în principal societății, iar răspunderea asociaților are un
caracter subsidiar.
Deci, creditorii sociali trebuie să acționeze societatea și, numai în cazul când creanțele
lor rămân nesatisfăcute, în termen de 15 zile de la punerea în întârziere, vor putea acționa pe
asociați.
De remarcat că, în subsidiar, creditorii sociali pot acționa numai pe asociații comanditați,
nu și pe asociații comanditari.
Cesiunea părții de interes. Retragerea și excluderea asociatului din societate.
a) Cesiunea părții de interes.

Conform art. 90 din Legea nr. 31/1990, dispozițiile privind cesiunea părții de interes din
societatea în nume colectiv se aplică și societății în comandită simplă.
b) Retragerea asociatului din societate.

Dispozițiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 reglementează retragerea asociatului din
societatea în comandită simplă.
c) Excluderea asociatului din societate.

Cazurile de excludere a asociaților din societatea în comandită simplă sunt cele
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită simplă.
31/1990 sunt aplicabile și societății în comandită simplă.
În plus, legea mai stabilește și anumite cazuri de dizolvare aplicabile societății în
comandită simplă. Astfel că, potrivit art. 229 din Legea nr. 31/1990:
„(1) Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită
acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
180
(2) Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
(3) Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi societăţilor în comandită simplă sau în
comandită pe acţiuni, dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.”
Mai trebuie arătat că, în cazul decesului unuia dintre asociații comanditați,
societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine moștenitorilor, afară de cazul când
moștenitorii preferă să rămână în societate în această calitate.
Dispozițiile generale prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind lichidarea societăților,
analizate anterior, se aplică și societăților în comandită simplă.
4.4.3. Societatea pe acțiuni.
Societatea pe acțiuni este forma cea mai complexă și cea mai evoluată a unei
societăți.
În această formă de societate, contează mai mult aporturile asociaților decât
calitățile personale ale acestora.
Datorită importanței aporturilor la formarea capitalului social și a estompării calităților
personale ale asociaților, societatea pe acțiuni mai este cunoscută și sub denumirea de
societate anonimă.
Această formă de societate este destinată realizării marilor afaceri, care necesită
capitaluri însemnate.
Societatea pe acțiuni are anumite organe cu competențe bine delimitate, bazate pe
principiul separației puterilor: organe de deliberare și decizie; organe de administrare și
reprezentare; organe de supraveghere și control.
Definiția.
Societatea pe acțiuni este acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite
cote de participare reprezentate prin titluri, numite acțiuni, pentru
desfășurarea unei activități comerciale (activitate de producție, comerț sau
prestări de servicii), în scopul împărțirii profitului, și care răspund pentru
obligațiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Caractele societății pe acțiuni.

Din definiția dată rezultă caracterele societății pe acțiuni:
 societatea se constituie dintr-un număr minim de asociați, denumiți și acționari.
 capitalul social este divizat pe acțiuni, care sunt titluri de valoare negociabile și
transmisibile.
 răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată; ei răspund numai până la
181
concurența capitalului social subscris.
B. Constituirea societății pe acțiuni.
Societatea pe acțiuni se constituie prin voința asociaților exprimată în actele

constitutive.
Pentru formarea capitalului social, legea reglementează două modalități de
constituirea a societății: constituirea obișnuită - prin aporturile asociaților, și
constituirea - prin subscripție publică.
Indiferent de modalitatea folosită, trebuie îndeplinite formalitățile prevăzute de lege.
B.1. Actele constitutive ale societății.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acțiuni se constituie prin contract
de societate și statut. Însă, contractul de societate și statutul poti fi încheiate și sub forma unui
înscris unic, denumit act constitutiv.
Actul constitutiv se semnează de către toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de
către fondatori.
Contractul de societate trebuie încheiat în formă scrisă.
a) Asociații.
Asociații societății pe acțiuni, denumiți și acționari, pot fi persoane fizice sau juridice.
Legea impune un număr minim al acționarilor, în sensul că numărul acționarilor nu
poate fi mai mic de doi.
Firma se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate pe acțiuni” sau scrisă
prescurtat „S.A.”
În contractul de societate trebuie să se prevadă capitalul social subscris și cel vărsat.
Capitalul societății pe acțiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
În mod obișnuit, în cazul unei subscrieri integrale și simultane a capitalului social de
către toți semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituirea societății nu va
putea fi mai mic de 30% din cel subscris. Diferența de capital social subscris va fi vărsată în
termene diferite: pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar – în termen de 12 luni de la
data înmatriculării societății; iar pentru acțiunile emise pentru un aport în natură – în termen de
cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
În cazul constituirii societății prin subscripție publică, fiecare acceptant trebuie să verse
în numerar jumătate din valoarea acțiunilor subscrise. Diferența din capitalul social subscris
trebuie vărsată în termen de 12 luni de la înmatriculare. Acțiunile care reprezintă aporturi în
natură trebuie acoperite integral la data subscrierii.
d) Aporturile asociaților.
În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în
182
numerar, în natură sau în creanțe.
Aportul constând în prestații în muncă sau servicii, nu este permis.
e) Acțiunile.
Contractul de societate trebuie să arate numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu
specificarea dacă sunt nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 0,10 lei.
f) Administrarea societății.
Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze privind administrarea și conducerea
societății, cu precizarea sistemului de administrare (unitar sau dualist).
În contractul de societate trebuie menționate puterile conferite administratorilor și dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat.
g) Controlul asupra gestiunii societății.
În contractul de societate trebuie arătate datele de identificare a primilor cenzori ai
societății sau a primului auditor financiar.
h) Avantaje speciale acordate de societate.
În contractul de societate trebuie să se prevadă orice avantaj special acordat, în
momentul constituirii societății sau până în momentul în care societatea este autorizată să își
înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societății ori la tranzacții
conducând la acordarea autorizației în cauză, precum și identitatea beneficiarilor unor astfel de
avantaje.
i) Cheltuielile constituirii societății.
În contractul de societate trebuie să se arate și cuantumul total sau cel puțin
estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituirea societății.
Statutul societății.
Statutul societății pe acțiuni se încheie în formă scrisă.
Statutul societății cuprinde datele de identificare ale asociaților și clauze care
reglementează organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății.
B.2. Modalitățile de constituire a societății pe acțiuni.
Constituirea simultană.
Constituirea simultană sau concomitentă constă într-o procedură simplă de constituire a
societății pe acțiuni, care este folosită și în constituirii societăților în nume colectiv, în comandită
simplă și cu răspundere limitată.
În cazul în care există cel puțin doi asociați, care acoperă prin aporturile lor (subscriu)
întregul capital social și efectuează vărsămintele de minimum 30% din capitalul social subscris,
aceștia vor putea trece la constituirea societății pe acțiuni, prin încheierea actelor constitutive și
îndeplinirea formalităților prevăzute de lege.
Constituirea societății este simultană sau concomitentă, deoarece formarea
capitalului social are loc în același timp cu încheierea actelor constitutive ale societății.
Constituirea continuată sau prin subscripție publică.

Dacă asociații care inițiază constituirea societății pe acțiuni nu au resursele financiare
183
necesare pentru a subscrie întregul capital social al societății și să verse minimul cerut de lege,
ei pot apela la subscripția publică, adică pot face o ofertă de subscriere, adresată oricărei
persoane care dispune de bani și dorește să îi investească prin cumpărarea de acțiuni.
În acest caz, constituirea societății presupune o fază premergătoare, necesară formării
capitalului social pe calea subscripției publice.
Întrucât constituirea societății se realizează în timp, în mai multe faze, ea este denumită
constituire continuată sau succesivă.
Constituirea societății prin subscripție publică implică următoarele operațiuni:
întocmirea și lansarea prospectului de emisiune a acțiunilor; subscrierea acțiunilor; validarea
subscripției și aprobarea actelor constitutive ale societății de către adunarea constitutivă a
subscriitorilor. Aceste operațiuni de realizează de către fondatorii societății.
a) Prospectul de emisiune a acțiunilor.

În concepția legii, prospectul de emisiune este înscrisul care cuprinde o ofertă adresată
publiculului de a subscrie acțiunile societății care se constituie.
Sub aspect juridic, prospectul apare ca o ofertă de contract (act unilateral) făcută unor
persoane nedeterminate.
Așadar, prospectul de emisiune:
 se întocmește de către fondatorii societății care se constituie – art. 18 din
Legea nr. 31/1990.
 trebuie să îmbrace forma autentică – art. 18 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
 care nu cuprinde toate mențiunile legale, se sancționează cu nulitatea.
 trebuie autorizat de organul competent, pentru a putea fi publicat. Directorul
oficiului registrului comerțului/persoana desemnată va verifica legalitatea
prospectului de emisiune și, constatând îndeplinirea condițiilor legale, va autoriza
publicarea lui.
 este suficient a fi publicat în presă, întrucât legea nu prevede necesitatea
publicării în Monitorul Oficial.
b) Subscrierea acțiunilor.
Cunoscând prospectul de emisiune, persoanele interesate vor subscrie acțiunile viitoarei
societăți pe acțiuni.
Subscrierea este manifestarea de voință a unei persoane care se obligă să devină
acționar al societății, prin efectuarea unui aport la capitalul social al acesteia, în schimbul
căruia va primi acțiuni de o valoare nominală egală.
Cât privește natura juridică a subscrierii, actul subscrierii este considerat a fi un
contract încheiat între subscriitor și fondatori.
Legea cere ca fiecare subscriitor (acceptant) să fi vărsat în numerar jumătate din
valoarea acțiunilor subscrise la Casa de Economii și Consemnațiuni – C.E.C. – S.A. ori la o
societate bancară sau la una dintre unitățile acestora. Restul de capital social subscris va
trebuie vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea societății.
c) Validarea subscripției și aprobarea actelor constitutive ale societății de către adunarea

constitutivă.
184
Odată terminată subscrierea acțiunilor, rezultatele ei trebuie verificate și validate de
către adunarea constitutivă a subscriitorilor. Această adunare va discuta și aproba și actele
constitutive ale viitoarei societății.
Convocarea se face printr-o înștiințare publică în Monitorul Oficial și în două ziare cu
largă răspândire, cu 15 zile înainte de data fixată pentru adunare. Însă, data adunării nu poate
trece peste două luni de la data închiderii subscrierii.
Adunarea constitutivă are, în principal, atribuțiile prevăzute de art. 28 din Legea nr.
31/1990, iar aceste atribuții sunt considerate și obligații ale adunării constitutive.
Adunarea alege un președinte, care va conduce lucrările, precum și doi sau mai mulți
secretari.
Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenți jumătate plus unul din
numărul acceptanților și ia hotărâri cu votul majorității simple a celor prezenți. [art. 25
alin. (4) din Legea nr. 31/1990]
d) Drepturile, obligațiile și răspunderile fondatorilor.

 Drepturile fondatorilor:
 sunt îndreptățiți să fie remunerați pentru activitatea depusă pentru
constituirea societății.
 au dreptul la o cotă din profitul net al societății constituite prin
subscripție publică (această cota este stabilită de adunarea constitutivă;
ea nu poate depăși 6% din profitul net; ea nu poate fi acordată pentru o
perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea societății).
 în cazul măririi capitalului social, dreptul fondatorilor va putea fi exercitat
numai asupra profitului corespunzător capitalului inițial.
 dacă societatea se dizolvă anticipat, fondatorii au dreptul să ceară
despăgubiri de la societate, cu condiția dovedirii că dizolvarea s-a făcut
în frauda drepturilor lor.
 Obligațiile fondatorilor:
 să îndeplinească obligațiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 în scopul
constituirii societății pe acțiuni prin subscripție publică.
 după constituirea societății, fondatorii sunt obligați să predea consiliului
de administrație, respectiv directoratului, documentele și
corespondența referitoare la constituirea societății.
 fondatorii iau asupra lor consecințele actelor și ale cheltuielilor necesare
constituirii societății prin subscripție publică.
 Răspunderea fondatorilor:
 fondatorii și primii membri ai consiliului de administrație, respectiv ai
directorarului și ai consiliului de supraveghere sunt solidar
răspunzători, față de societate și de terți pentru: subscrierea integrală
a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de
actul constitutiv; existența aporturilor în natură; veridicitatea publicațiilor
făcute în vederea constituirii societății.
 fondatorii sunt răspunzători pentru valabilitatea operațiunilor încheiate în
contul societății înainte de constituire și luate de societate asupra sa.
185
 adunarea generală a acționarilor nu va putea da descărcare
fondatorilor și primilor membrii ai consiliului de administrație, respectiv ai
directoratului și ai consiliului de supraveghere, timp de 5 ani de la
constituirea societății, pentru răspunderea ce le revine pentru
prejudiciul cauzat prin neregularitățile constituirii societății, precum și
pentru actele juridice încheiate în contul societății, afară de cazul când
societatea, după constituire, le-a luat asupra sa. [art. 31 alin. (3) din
Legea nr. 31/990]
 pentru faptele care constituie infracțiune, fondatorii răspund penal.
B.3. Formalitățile necesare constituirii societății.
Formalitățile necesare constituirii societății sunt cele prevăzute de Legea nr. 31/1990
pentru constituirea oricărei societăți: întocmirea actelor constitutive și înregistrarea și
autorizarea funcționării societății.
C. Funcționarea societății pe acțiuni.
C.1. Acțiunile emise de societate.
Noțiune.
Noțiunea de acțiune are mai multe sensuri.
Acțiunea este o fracțiune a capitalului social. Ea trebuie să fie obligatoriu
egală în valoare cu celelalte acțiuni.
Apoi, acțiunea este un titlu de valoare. Ea încorporează și constată drepturile și
obligațiile izvorâte din calitatea de acționar.
În sfârșit, acțiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre acționar
și societate.
Deci, acțiunea este un titlu reprezentativ al contribuției asociatului, constituind o
fracțiune a capitalului social, care conferă posesorului calitatea de acționar.
Caracterele acțiunilor.
Din cele arătate mai sus, rezultă caracterele acțiunilor:
 acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Pentru
a evita o fracționare excesivă, legea instituie un plafon minim privind valoarea nominală
a acțiunii, în sensul că nu poate fi mai mică de 0,10 lei.
 Acțiunile sunt fracțiuni egale ale capitalului social.
 Acțiunile sunt indivizibile.
 Acțiunile sunt titluri negociabile. Acțiunile emise de societate sunt titluri care
încorporează anumite valori patrimoniale. De aceea, ele sunt considerate titluri de
valoare sau titluri de credit. Aceste titluri de valoare se pot transmite altor persoane, în
condițiile legii.
186
Natura juridică a acțiunilor.
În general, se admite că acțiunile fac parte din categoria titlurilor de credit.
Însă, acțiunile nu satisfac pe deplin condițiile titlurilor de credit. Acțiunile reprezintă titluri
care încorporează anumite drepturi, dar ele nu îndeplinesc condițiile autonomiei și liberalității.
Așadar, având în vedere că acțiunile nu au toate caracterele titlurilor de credit, se
consideră că ele nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite corporative,
societare sau de participațiune.
Felurile acțiunilor.
Acțiunile emise de societatea pe acțiuni se împart în două categorii: acțiuni ordinare și
acțiuni preferențiale.
a) Acțiunile ordinare.
După modul de identificare a deținătorului, acțiunile ordinare sunt de două feluri: acțiuni
nominative și acțiuni la purtător.
Acțiunile nominative:
 se caracterizează prin aceea că identifică titularul acțiunii. În titlu se
menționează numele, prenumele și domiciliul acționarului sau, după caz,
denumirea și sediul acestuia.
 pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau, în formă dematerializată.
 dacă nu a emis și nu a eliberat acțiuni în formă materială, societatea va elibera
acționarilor, din oficiu sau la cerere, un certificat de acționar.
Acțiunile la purtător:
 elementele de identificare a titularului acțiunii nu se menționează în titlu.
 titular al acțiunii este posesorul ei.
b) Acțiunile preferențiale.
Sunt acțiuni cu dividend prioritar fără drept de vot.
Aceste acțiuni conferă titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra profitului
distribuibil al exercițiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări, precum și drepturile
recunoscute acționarilor cu acțiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la adunarea generală,
cu excepția dreptului de a vota, în temeiul acestor acțiuni, în adunările generale ale acționarilor.
Felul acțiunilor este determinat prin actul constitutiv. În lipsa unor astfel de prevederi în
actul constitutiv, acțiunile vor fi nominative.
De asemenea, Legea nr. 31/1990 permite conversiunea acțiunilor.
Cuprinsul acțiunii.
Potrivit art. 93 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acțiunea va cuprinde: denumirea
societății; data actului constitutiv, numărul din registrul comerțului sub care se află înmatriculată
societatea, codul unic de înregistrare și numărul Monitorului Oficial în care s-a făcut publicarea;
capitalul social, numărul acțiunilor și numărul lor de ordine, valoarea nominală a acțiunilor și
vărsămintele efectuate; avantajele acordate fondatorilor.
187
Condiții pentru emiterea acțiunilor.
Legea nr. 31/1990 stabilește anumite condiții pentru emiterea acțiunilor, și anume:
 acțiunile pot fi emise numai după înmatricularea societății în registrul comerțului – art. 93
alin. (2).
 acțiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea nominală – art.
92.
 emiterea de acțiuni noi, pentru majorarea capitalului social, este interzisă până nu vor fi
complet achitate cele din emisiunea precedentă – art. 92 alin. (3).
Drepturile și obligațiilor acționarilor.

a) Drepturile acționarilor:
 dreptul de a participa la adunarea generală a acționarilor.
 dreptul de vot.
 dreptul la informare cu privire la desfășurarea activității societății.
 dreptul la dividende.
 dreptul asupra părții cuvenite din lichidarea societății.
b) Obligațiile acționarilor:
 obligația de a efectua plata vărsămintelor efectuate.
Transmiterea acțiunilor.
Acțiunile sunt titluri negociabile și, ca orice bun, pot face obiectul unor acte juridice
încheiate de titularul lor.
Ele se transmit diferit, după cum sunt acțiuni nominative sau acțiuni la purtător.
a) Transmiterea acțiunilor nominative.
În cazul acțiunilor nominative emise în formă materială, dreptul de proprietate se
transmite printr-o declarație făcută în registrul acționarilor și prin mențiune făcută pe titlu,
semnată de cedent și cesionar sau de mandatarii lor.
În cazul acțiunilor nominative emise în formă dematerializată, dreptul de proprietate se
transmite printr-o declarație făcută în registrul acționarilor, semnată de cedent și cesionar sau
de mandatarii lor.
b) Transmiterea acțiunilor la purtător.

Dreptul de proprietate asupra acțiunilor la purtător se transmite prin simpla tradițiune a
acestora. [art. 99 din Legea nr. 31/1990]
Dobândirea de către societate a propriilor acțiuni.

Potrivit art. 103 din Legea nr. 31/1990, societatea nu poate subscrie propriile acțiuni.
În mod excepțional, dobândirea de către societate a propriilor acțiuni este permisă cu
respectarea unor restricții (art. 1031) sau fără aceste restricții (art. 104).
Operațiunea este cunoscută sub denumirea de răscumpărare a acțiunilor.
a) Condițiile dobândirii de către societate a propriilor acțiuni.
Societatea poate dobândi propriile acțiuni, fie direct, fie prin intermediul unei
persoane care acționează în nume propriu, dar pe seama societății în cauză, cu respectarea
condițiilor prevăzute de art. 1031 din Legea nr. 31/1990:
188
 dobândirea de către societate a propriilor acțiuni este autorizată de adunarea generală
extraordinară a acționarilor.
 valoarea nominală a acțiunilor proprii dobândite de societate nu poate depăși 10% din
capitalul social subscris.
 tranzacția poate avea ca obiect numai acțiuni integral liberate.
 plata acțiunilor dobândite se va face numai din profitul distribuibil sau din rezervele
disponibile ale societății, înscrise în ultima situație financiară anuală, cu excepția
rezervelor legale.
b) Categoriile de acțiuni care pot fi dobândite fără restricțiile prevăzute de art. 1031 din
lege.
Dispozițiile art. 104 din Legea nr. 31/1990 prevede că restricțiile stabilite de art. 1031
din lege nu se aplică la dobândirea următoarelor categorii:
 acțiunile dobândite în conformitate cu art. 207 alin. (1) lit. c), ca urmare a unei decizii a
adunării generale de reducere a capitalului social.
 acțiunile dobândite ca urmare a unui transfer cu titlu universal.
 acțiunile integral liberate dobândite prin efectul unei hotărâri judecătorești, într-o
procedură de executare silită împotriva unui acționar, debitor al societății.
 acțiunile integral liberate, dobândite cu titlu gratuit.
Acțiunile dobândite de societate au un regim special, în sensul că:

 nu dau dreptul la dividende pe perioada deținerii lor de către societate.
 dreptul de vot conferit de acțiuni va fi suspendat pe perioada deținerii lor de către
societate.
C.2. Adunarea generală a acționarilor.
Felurile adunării generale.

Potrivit legii, adunările generale ale acționarilor sunt ordinare, extraordinare și
speciale.
a) Adunarea generală ordinară.

Această adunare se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exercițiului financiar.
Adunarea generală are ca atribuții și este obligată:
- să discute, să aprobe sau să modifice situația financiară anuală și să fixeze dividendul.
- să aleagă și să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere și cenzorii.
- fixează remunerația pentru exercițiu financiar în curs membrilor consiliului de
administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere și cenzorilor, dacă nu a
fost stabilită prin actul constitutiv.
- se pronunță asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a directoratului.
- stabilește bugetul de venituri și cheltuieli.
- hotărâște gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale societății.
189
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare este necesară prezența
acționarilor care să dețină cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate.
b) Adunarea generală extraordinară.

Această adunare se întrunește, în mod excepțional, când trebuie să ia o hotărâre
de o importanță deosebită, care, de regulă, reclamă modificarea actului constitutiv al
societății.
Potrivit legii, adunarea generală hotărăște:
- Schimbarea formei jurdice a societății.
- Mutarea sediului societății.
- Schimbarea obiectului de activitate al societății.
- Înființarea sau desființarea unor sedii secundare.
- Prelungirea duratei societății etc.
Pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare este necesară, la prima
convocare, prezența acționarilor care dețin cel puțin o pătrime din numărul total de drepturi de
vot, iar la convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din
numărul total de drepturi de vot.
Hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau
reprezentați.
c) Adunarea specială.
Această adunare este formată din titularii unei anumite categorii de acțiuni. De exemplu,
dacă societatea a emis acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot,
titularii acestor acțiuni se pot întruni într-o adunare specială.
Hotărârile inițiate de adunările speciale vor fi supuse aprobării adunărilor generale
corespunzătoare.
Convocarea adunării generale.

Adunarea generală se convoacă de consiliu de administrație, respectiv directorat,
sau de către acționari.
Adunarea generală este convocată ori de câte ori este nevoie.
Înființarea acționarilor se face prin publicarea convocării în Monitorul Oficial, precum și
într-unul dintre ziarele de largă circulație.
Ședința adunării generale.

Toți acționarii au dreptul să participe la adunarea generală, inclusiv acționarii care dețin
acțiuni cu dividend prioritar fără drept de vot. Pentru participare la adunarea generală,
acționarii trebuie să facă dovada calității lor de acționari.
Ședința se deschide de către președintele consiliului de administrație sau de persoana
care îi ține locul. Dacă sunt îndeplinite toate condițiile de cvorum cerute de lege și actul
constitutiv se trece la dezbaterea problemelor care fac obiectul ordinii de zi.
Hotărârile se iau prin vot deschis.
Lucrările adunării generale se consemnează într-un proces-verbal, care trebuie semnat
190
de președinte și secretar.
Hotărârile adunării generale.

Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toți acționarii, dacă au fost luate
cu respectarea legii și a actului constitutiv, chiar și pentru acționarii care nu au luat parte la
adunare ori au votat împotrivă.
Dacă nu sunt de acord cu hotărârile luate de adunarea generală, acționarii au dreptul să
se retragă din societate.
Hotărârile adunării generale devin opozabile terților numai prin publicarea lor în condițiile
legii.
Hotărârile adunării generale adoptate cu încălcarea legii sau a actului constitutiv pot fi
anulate pe cale judecătoreasă.
C.3. Administrarea și conducerea societății pe acțiuni.
Administrarea și conducerea unei societăți pe acțiuni se realizează:

 fie prin consiliul de administrație și directorii societății => sistem unitar.
 fie prin directorat și consiliul de supraveghere => sistem dualist.
a) Sistemul unitar de administrare și conducere a societății.

În sistemul unitar, administrarea societății pe acțiuni se realizează la un singur
nivel, prin consiliul de administrație, care poate delega atribuțiile de conducere directorilor
societății.
i. Consiliul de administrație.
Potrivit art. 137 din Legea nr. 31/1990, societatea pe acțiuni este administrată de unul
sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când sunt mai mulți
administratori, ei constituie un consiliu de administrație.
Consiliul de administrație este condus de un președinte.
Durata mandatului președintelui nu poate depăși durata mandatului său de
administrator.
Atribuțiile consiliului de administrație sunt următoarele:

 stabilirea direcțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății.
 stabilirea politicilor contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea
planificării financiare.
 numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor.
 supravegherea activității directorilor.
 pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și
implementarea hotărârilor aceteia.
 introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței asupra societății, conform
Legii nr. 85/2014.
191
Puterile consiliului de administrație de a reprezenta societatea.
Conform art. 1432 din Legea nr. 31/1990, consiliul de administrație reprezintă societatea
în raport cu terții și în justiție.
Însă, ca organ colegial, consiliul de administrație nu este un subiect de drept, iar puterea
de reprezentare este simbolică.
În lipsa unei stipulații contrare în actul constitutiv, consiliul de administrație reprezintă
societatea prin președintele său.
Funcționarea consiliului de administrație.

Consiliul de administrație se întrunește cel puțin o dată la 3 luni. Întrunirea consiliului
poate avea loc ori de câte ori este nevoie, dar obligatoriu o dată la 3 luni.
Consiliul de administrație este convocat de președintele consiliului ori de directorul
general sau la cererea motivată a cel puțin doi dintre membrii săi.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de administrație, legea cere prezența a cel puțin
jumătate din numărul membrilor consiliului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr
mai mare.
Deciziile în cadrul consiliului de administrație se iau cu votul majorității membrilor
prezenți.
Prin actul constitutiv se poate prevedea că, în cazuri excepționale, justificare prin
urgența situației și prin interesul societății, deciziile consiliului de administrație pot fi luate prin
votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a mai fi necesară o întrunire a consiliului.
Această procedură nu este permisă pentru deciziile privind situațiile financiare anuale și
capitalul autorizat.
Deciziile consiliului de administrație considerate nelegale pot fi anulare prin hotărârea
adunării generale a acționarilor.
ii. Directorii societății.

Potrivit art. 143 din Legea nr. 31/990, consiliul de administrație poate delega conducerea
societății unuia sau mai multor directori.
Prin delegarea atribuțiilor de conducere directorilor societății, consiliul de administrație
păstrează competențele de bază, dar devine organ de supraveghere și control al activității
directorilor.
Condițiile calității de director al societății.

Pentru calitatea de director al societății, Legea nr. 31/1990 impune anumite condiții, și
anume:
 calitatea de director o poate avea numai o persoană fizică.
 directorul trebuie să îndeplinească condițiile de capacitate și onorabilitate prevăzute de
lege pentru calitatea de fondator (art. 731 din lege).
 directorul poate fi numit dintre administratori sau din afara consiliului de administrație.
 pe durata mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă.
Durata mandatului directorilor nu este reglementată de Legea nr. 31/1990. În

consecință, această durată se stabilește prin actul constitutiv sau prin decizia consiliului de
192
administrație.
Remunerația directorilor se stabilește de consiliul de administrație.
Raporturile dintre directori și societate sunt reglementate de dispozițiile referitoare la
mandat și cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
În ceea ce privește atribuțiile directorilor, acestea se referă la faptul că:
 directorii exercită atribuții de conducere a societății.
 directorii trebuie să își exercite mandatul cu prudență și diligența unui bun administrator,
cu loialitate și în interesul societății.
În ceea ce privește obligațiile directorilor, acestea se referă la faptul că:
 directorii au obligația să participe la adunările generale ale acționarilor.
 directorii sunt obligați să înștiințeze consiliul de administrație asupra tuturor neregulilor
constatate cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor lor.
De asemenea, directorii societății pot fi revocați oricând de către consiliul de
administrație și sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor.
b) Sistemul dualist de administrare și conducere a societății.

În sistemul dualist, administrarea societății pe acțiuni se realizează pe două niveluri
de competențe: directoratul și consiliul de supraveghere.
Directoratul îndeplinește atribuțiile de administrare și conducere.
Consiliul de supraveghere îndeplinește atribuțiile de control și supraveghere a activității
directoratului.
i. Directoratul.
Directoratul este format din unul sau mai mulți membrii, numărul acestora fiind
totdeauna impar.
Condițiile calității de director al societății.

Pentru calitatea de membru al directoratului, Legea nr. 31/1990 impune anumite condiții,
și anume:
 calitatea de director o poate avea numai o persoană fizică.
 membrii directoratului nu pot fi concomitent membrii ai consiliului de supraveghere.
 pe durata mandatului, directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă.
Modul de funcționare a directoratului.

Modul de lucru al membrilor directoratului se stabilește prin hotărârea consiliului de
supraveghere.
Pentru validitatea deciziilor directoratului este necesară prezența a cel puțin jumătate din
numărul membrilor directoratului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
Deciziile în cadrul directoratului se iau cu votul majorității membrilor prezenți.
Membrii directoratului sunt desemnați de consiliul de supraveghere.

Durata mandatului membrilor directoratului este stabilită prin actul constitutiv, fără a
putea depăși 4 ani. Membrii directoratului sunt reeligibili, afară de cazul când actul constitutiv
dispune altfel.
193
Remunerația membrilor directoratului se stabilește de consiliul de supraveghere.
Raporturile dintre membrii directoratului și societate sunt reglementate de
dispozițiile referitoare la mandat și cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
În ceea ce privește atribuțiile directoratului, acestea se referă la faptul că:
 directoratul asigură conducerea societății.
 directoratul își exercită atribuțiile sub controlul consiliului de supraveghere.
 directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terții și în justiție.
În ceea ce privește obligațiile membrilor directoratului, acestea se referă la faptul că:
 membrii directoratului trebuie să își exercite mandatul cu loialitate, în interesul societății
 membrii directoratului sunt obligați să participe la adunările generale ale acționarilor.
 directoratul este obligat ca, cel puțin o dată la 3 luni să prezinte un raport scris consiliului
de supraveghere cu privire la conducerea societății.
 directoratul înaintează consiliului de supraveghere situația financiară anuală și raportul
său anual, precum și propunerea sa privind distribuirea profitului realizat.
De asemenea, membrii directoratului pot fi revocați oricând prin hotărârea consiliului de
supraveghere și sunt răspunzători pentru îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
ii. Consiliul de supraveghere.

Consiliul de supraveghere este format din cel puțin 3 și cel mult 11 membrii.
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un președinte al consiliului.
Condițiile calității de membru al consiliului de supraveghere.

Pentru calitatea de membru al consiliului de supraveghere, Legea nr. 31/1990 impune
anumite condiții, și anume:
 calitatea de director o poate avea o persoană fizică sau o persoană juridică.
 membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membrii ai directoratului.
 membrii consiliului de supraveghere nu pot cumula această calitate cu cea de salariat al
societății.
Funcționarea consiliului de supraveghere.

Consiliul de supraveghere se întrunește cel puțin o dată la 3 luni.
Consiliul de supraveghere este convocat de președintele consiliului ori de directorul
general sau la cererea motivată a cel puțin doi dintre membrii săi.
Pentru valabilitatea deciziilor consiliului de supraveghere este necesară prezența a cel
puțin jumătate din numărul membrilor consiliului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare.
Deciziile în cadrul consiliului se iau cu votul majorității membrilor prezenți.
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de adunarea generală a acționarilor, cu

excepția primilor membrii, care sunt numiți prin actul constitutiv.
Durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv, fără a putea depăși 4 ani. Membrii directoratului sunt reeligibili, afară de cazul când
actul constitutiv dispune altfel.
Remunerația membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
194
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor.
Raporturile dintre membrii consiliului de supraveghere și societate sunt
reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele speciale prevăzute de Legea nr.
31/1990.
Principalele atribuții ale consiliului de supraveghere, sunt următoarele:
 exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat.
 numește și revocă membrii directoratului.
 rapoartează cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfășurată.
În ceea ce privește obligațiile membrilor consiliului de supraveghere, acestea se
referă la faptul că:
 membrii consiliului de supraveghere trebuie să își exercite atribuțiile cu loialitate, în
interesul societății
 membrii consiliului de supraveghere sunt obligați să participe la adunările generale ale
acționarilor.
De asemenea, membrii consiliului de supraveghere pot fi revocați oricând de adunarea
generală a acționarilor și sunt răspunzători pentru prejudiciile cauzate societății prin actele lor.
C.4. Controlul gesiunii societății.
Art. 160 din Legea nr. 31/1990 reglementează organele care asigură controlul
asupra gestiunii societății pe acțiuni.
a) Cenzorii societății.
Societatea pe acțiuni va avea 3 cenzori și un supleant, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. În toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să fie impar.
Cenzorii sunt stabiliți prin actul constitutiv.
Durata însărcinării cenzorilor este de 3 ani, putând fi realeși.
În îndeplinirea mandatului lor, cenzorii lucrează împreună sau separat.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de adunarea generală a acționarilor.
Răspunderea cenzorilor pentru neîndeplinirea obligațiilor este reglementată de regulile
mandatului.
Drepturile cenzorilor, constau în:

 dreptul de a participa la ședințele consiliului de administrație, fără să aibă drept
de vot.
 dreptul de a obține lunar, de la administratori o situație privind mersul activității
societății.
Obligațiile cenzorilor, constau în:

 obligația de a supraveghea gestiunea societății, de a verifica dacă situațiile
financiare sunt legal întocmite și de a verifica dacă registrele societății sunt
regulat ținute.
 obligația de a aduce la cunoștința administratorilor ori, după caz, adunării
195
generale, neregularitățile în administrație și încălcările dispozițiilor legale și a
prevederilor actelor constitutive ale societății.
b) Auditorul financiar.
Auditorul financiar este persoana fizică sau persoana juridică împuternicită să verifice
situațiile financiare anuale ale societății.
Auditorul financiar este numit și revocat de adunarea generală ordinară, cu excepția
primului auditor financiar, care este desemnat prin actul constitutiv sau, după caz, numit de
adunarea constitutivă.
Drepturile și obligațiile auditorului financiar și auditorilor interni sunt cele prevăzute de
art. 163, 164 și 1641 din Legea nr. 31/1990.
C.5. Obligațiunile emise de societate.
În anumite cazuri, capitalul social al societății poate deveni insuficient pentru a

face față unor nevoie neprevăzute sau pentru dezvoltarea societății. Având
nevoie de fonduri bănești, societatea poate folosi mai multe căi pentru a le
obține.
În acest sens, societatea poate proceda la majorarea capitalului social; poate apela la
un credit acordat de bancă; ori poate apela la un împrumut pe termen lung în forma specifică a
emisiunii de obligațiunii.
Așadar, obligațiunile sunt titluri de valoare (de credit) emise de societate în
schimbul sumelor de bani împrumutate, care incorporează îndatorirea societății de a
rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente.
a) Naura juridică a obligațiunilor.

Obligațiunile emise de societate sunt fracțiuni ale unui împrumut unic contractat de
societate.
Obligațiunile sunt titluri de valoare, ele încorporează dreptul la suma de bani prevăzută
în titlu. Drept urmare, obligațiunile fac parte din categoria valorilor mobiliare.
Calitatea de obligatar, adică de posesor al unor obligațiuni, nu se confundă cu
calitatea de acționar.
Obligatarul nu are calitatea de acționar, ci calitatea de creditor al societății pentru suma
reprezentând valoarea obligațiunii subscrise, având dreptul la restituirea sumei datorate și la
plata dobânzilor aferente. Acest drept al obligatarului există, indiferent dacă societatea a obținut
sau nu profit.
Nefiind acționar, obligatarul nu are niciunul dintre drepturile acționarului (dreptul la
dividende, dreptul de a vota în adunarea generală etc.), și nici nu suportă pierderile societății.
b) Felurile obligațiunilor.
Obligațiunile sunt de două feluri: obligațiuni nominative și obligațiuni la purtător.
Obligațiunea nominativă cuprinde în titlu numele, prenumele și domiciliul obligatarului,
respectiv denumirea și sediul acestuia. Dreptul încorporat în titlu aparține și se exercită numai
de către titular, putând fi transmis prin cesiune.
196
Obligațiunea la purtător nu cuprinde mențiunile de identificare a titularului. Dreptul
aparține posesorului titlului, care îl poate transmite prin tradițiunea titlului.
c) Condițiile emiterii obligațiunilor.

Legea nr. 31/1990 stabilește condițiile pentru emiterea obligațiunilor, și anume: condiții
de fond și condiții ale subscripției publice a obligațiunilor.
Condițiile de fond.
Emiterea de obligațiuni este hotărâtă numai de adunarea generală extraordinară a
societății.
Potrivit legii, valoarea nominală a unei obligațiuni nu va putea fi mai mică de 2,50 lei.
Valoarea nominală a obligațiunilor convertibile în acțiuni va trebui să fie egală cu valoarea
acțiunilor.
Obligațiunile din aceeași emisiune trebuie să fie de o valoare egală; ele conferă
posesorilor lor drepturi egale.
Condițiile emiterii și subscrierii obligațiunilor.

Obligațiunile se emit și se subscriu în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 și Legea
nr. 297/2004 privind piața de capital.
 Prospectul de emisiune.
În vederea emiterii de obligațiuni prin ofertă publică, administratorii societății vor întocmi
un prospect de emisiune.
Oferta publică de operațiuni trebuie autorizată de Autoritatea de Supraveghere
Financiară. După autorizare, prospectul de emisiune va fi publicat, în presă.
 Subscrierea obligațiunilor.
Obligațiunile emise prin ofertă publică se subscriu prin intermediul societăților de servicii
de investiții financiare.
Persoanele interesate vor subscrie obligațiunile pe exemplarele prospectului de
emisiune, prin arătarea numelui, prenumelui și domiciliul subscriitorului, respectiv denumirea și
sediul acestuia, numărul obligațiunilor subscrise și data subscrierii.
Valoarea obligațiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată.
 Titlurile obligațunilor.
În baza subscrierilor, societatea emite titlurile obligațiunilor.
d) Transmiterea obligațiunilor.
Obligațiunile emise prin ofertă publică se transmit în condițiile Legii nr. 297/2004 privind
piața de capital.
e) Rambursarea obligațiunilor.
Obligațiunile se rambursează la scadență sau anticipat, de către societatea emitentă.
Rambursarea obligațiunilor la scadență se referă la faptul că, fiecare titular al unei
operațiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii nominale a obligațiunii și dobânda
aferentă, la datele înscrise în tabloul plăților cuprins în chiar titlul obligațiunii.
Rambursarea anticipată se referă la faptul că, societatea poate rambursa obligațiunile
197
și înainte de termen. Potrivit legii, obligațiunile din aceeași emisiune și cu aceeași valore pot fi
rambursate înainte de scadență prin tragere la sorți.
Rambursarea anticipată se face la o sumă superioară valorii nominale a obligațiunilor.
Diferența reprezintă prima sau premiul, care are menirea să compenseze dobânzile pe perioada
rămasă până la scadență.
Conversiunea obligațiunilor în acțiuni ale societății se referă la faptul că,
obligațiunile emise de societate pot fi liberate prin convertirea lor în acțiuni ale societății
emitente.
f) Adunarea generală a obligatarilor.

Deținătorii de obligațiuni (obligatarii) sunt creditori ai societății.
Astfel că, legea recunoaște posibilitatea organizării obligatarilor, în vederea apărării
drepturilor lor, sens în care aceștia se pot întruni într-o adunare generală.
Adunarea se convoacă la cererea unui număr de deținători care să reprezinte a patra
parte din titlurile emise și nerambursate.
Referitor la formele, condițiile și termenele convocării sunt aplicabile dispozițiile legale
prevăzute pentru adunarea generală ordinară a acționarilor.
C.6. Registrele societății pe acțiuni.
Societatea pe acțiuni trebuie să țină registrele următoare:
 Registrul acționarilor societății.

 Registrul ședintelor și deliberărilor adunărilor generale.
 Registrul ședintelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale
directorarului și consiliului de supraveghere.
 Registrul deliberărilor și constatărilor cenzorilor societății și, după caz, ale
auditorilor interni.
 Registrul obligațiunilor emise de societate.
 Orice alte registre prevăzute de acte normative speciale.
Ținerea acestor registre este obligatorie pentru societate și se poate realiza manual sau
în sistem computerizat.
C.7. Situațiile financiare. Profitul și dividentele. Fondul de rezervă.
a) Situația financiară anuală.

Situația financiară anuală este documentul oficial de gestiune a activității
societății.
Situația financiară se întocmește anual, precum și în cazul fuziunii ori dizolvării și
lichidării societății.
La întocmirea situației financiare se cere ca posturile înscrise în bilanț să corespundă cu
datele înregistrate în contabilitate, puse de acord cu situația reală a elementelor patrimoniale
stabilite pe baza inventarului.
198
Adunarea generală ordinară a acționarilor este obligată să discute, să aprobe sau să
modifice situația financiară anuală, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administrație,
respectiv de directorat și de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul
financiar și să fixeze dividendul.
b) Profitul și dividendele.
Ceea ce se împarte între acționari este profitul net, adică excedentul activului față de
pasiv, realizat de societate în cadrul exercițiului financiar.
Pentru stabilirea profitului net trebuie deduse din profitul brut toate cheltuielile utile ale
societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
Repartizarea profitului și stabilirea dividendului se fac de către adunarea generală a
acționarilor. Prin stabilirea dividendului, fiecare acționar devine titularul unui drept de creanță
față de societate.
Dreptul la acțiune privind restituirea dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de
la distribuirea lor.
c) Fondul de rezervă al societății.

Pentru a asigura condițiile necesare evitării dificultăților în care s-ar afla societate,
datorită pierderilor din activul patrimoniului societății, legea prevede obligația de a repartiza o
cotă din profitul realizat pentru constituirea unui fond de rezervă.
Dispozițiile art. 183 din Legea nr. 31/1990 prevăd faptul că, din profitul societății se va
prelua în fiecare an cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va
atinge minimum a cincea parte din capitalul social nominal al societății.
Așadar, destinația fondului de rezervă este de a acoperi pierderile din activul
patrimoniului, în perioadele de activitate deficitară.
D. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni.
31/1990 sunt aplicabile și societății pe acțiuni.
Pe lângă aceste cauze comune, art. 228 din Legea nr. 31/1990 consacră două cauze de
dizolvare specifice societății pe acțiuni, și anume:
 Diminuarea activului net al societății – art. 228 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
 Reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege – art. 228 lit. b) din Legea
nr. 31/1990.
Societatea pe acțiuni se lichidează potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și prevederilor
actelor constitutive, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu lichidarea
societății.
199
4.4.4. Societatea în comandită pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni este o societate asemănătoare societății în

comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de asociați: comanditații
și comanditarii.
Deosebirea esențială dintre cele două forme de societăți în comandită constă în aceea
că, în cazul societății în comandită pe acțiuni – capitalul social este împărțit în acțiuni, ca și
în cazul societății pe acțiuni.
Definiția.
Societatea în comandită pe acțiuni poate fi definită ca acea societate
constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea
capitalului social prin anumite contribuții reprezentate prin acțiuni, în
vederea desfășurării unei activități comerciale (activități de producție,
comerț sau prestări de servicii) pentru realizarea unui profit și împărțirea
lui, și care răspund pentru obligațiile sociale nelimitat și solidar, în cazul
asociaților comanditați, și numai în limita aportului lor, în cazul asociaților
comanditari.
Caracterele societății în comandită pe acțiuni.

Din definiția dată rezultă caracterele societății în comandită pe acțiuni, și anume:
 societatea cuprinde două categorii de asociați: comanditații și comanditarii.
 întregul capital social este împărțit în acțiuni (toți asociații au calitatea de acționar).
 răspunderea pentru obligațiile sociale este diferită; comanditații răspund nelimitat și
solidar, iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.
B. Constituirea societății în comandită pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni se constituie potrivit acelorași reguli ca și

societatea pe acțiuni.
Modalitățile de constituire a societății în comandită pe acțiuni sunt aceleași ca și
în cazul societății pe acțiunii, respectiv: constituirea simultană și constituirea
continuată sau prin subscripție publică.
Contractul de societate se încheie în formă scrisă și trebuie să cuprindă elementele
a) Asociații.
Asociații societății în comandită pe acțiuni pot fi atât persoane fizice, cât și persoane
juridice. Numărul asociaților nu poate fi mai mic de doi.
În cazul societății în comandită pe acțiuni, firma de compune dintr-o denumire proprie și
200
va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe acțiuni”.
Capitalul social al societății în comandită pe acțiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
d) Acțiunile
Atât comanditații, cât și comanditarii sunt acționari.
În contractul de societate trebuie să se arate asociații comanditați și asociații
comanditari.
e) Administratorii societății.
Societatea în comandită pe acțiuni este administrată potrivit sistemului unitar, cu
excluderea sistemului dualist.
Statutul societății în comandită pe acțiuni se încheie în forma scrisă prevăzută de art. 5
alin. 6 din Legea nr. 31/1990. El cuprinde datele de identificare a asociaților și clauze privind
organizarea, funcționarea și desfășurarea activității.
Modalitățile de constituire a societății.

Societatea în comandită pe acțiuni se constituie prin cele două modalități: constituirea
simultană și constituirea continuată sau prin subscripție publică.
Regulile aplicabile acestor două modalități sunt cele prevăzute de lege pentru societatea
pe acțiuni.
Constituirea simultană – este folosită dacă există cel puțin doi asociați (unul comanditar
și unul comanditat), care se anagajează să subscrie și să verse capitalul social.
Constituirea continuată sau prin subscripție publică – este folosită în cazul în care
asociații fondatori nu pot satisface cerințele legii privind formarea capitalului social și, în
consecință apelează la subscripția publică. În acest caz, se aplică regulile de la societatea pe
acțiuni.
Formalitățile necesare constituirii societății.

Formalitățile necesare constituirii societății în comandită pe acțiuni sunt: întocmirea
actelor constitutive și înregistrarea societății.
C. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni.
Conform art. 187 din Legea nr. 31/1990: „societatea în comandită pe acțiuni
este reglementată de dispozițiile referitoare la societatea pe acțiuni, cu
excepția celor referitoare la sistemul dualist de administrare.”
Cum aceste reguli au fost deja analizate în cadrul societății pe acțiuni, nu vom reveni
asupra lor.
D. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni.
Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni urmează regulile

generale prevăzute de lege pentru dizolvarea și lichidarea oricărei societăți
201
comerciale, precum și cele stabilite pentru dizolvarea și lichidarea societății pe
acțiuni - [art. 227, art. 228 alin. (2) și art. 237 din Legea nr. 31/1990].
Societatea în comandită pe acțiuni se dizolvă dacă singurul asociat comanditat

sau comanditar este supus procedurii insolvenței, devine incapabil, este exclus ori se
retrage sau decedează. Acest efect nu se produce când actul constitutiv prevede clauza de
continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății
sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic - [art. 229 alin. (3) din Legea nr.
31/1990].
4.4.5. Societatea cu răspundere limitată.
Societatea cu răspundere limitată este forma de societate apărută mai târziu în

activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în 1892 în Germania, fiind
preluată în 1925 în Franța, iar în România și-a găsit consacrarea abia prin Legea
nr. 31/990.
Definiția.
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza
deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfășura o activitate comercială (activitate de producție, comerț sau prestări de
servicii), în vederea împărțirii profitului și care răspund pentru obligațiile sociale în limita
aportului lor.
Caracterele societății cu răspundere limitată.

Din definiția dată rezultă caracterele societății cu răspundere limitată, și anume:
 asocierea se bazează pe încrederea asociaților. Societatea are deci un caracter intuitu
personae.
 capitalul social este divizat în anumite fracțiuni denumite părți sociale. Aceste părți
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.
 asociații răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.

Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai
mulți asociați, Legea nr. 31/1990 reglementează și o varietatea a acesteia – societatea cu
răspundere limitată cu asociat unic.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se poate
constitui prin aportul unui singur asociat, care va fi deținătorul tuturor părților sociale.
Asociatul unic poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Conform art. 1961 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, asociatul unic persoană fizică poate
avea calitatea de salariat al societății cu răspundere limitată la care are calitatea de asociat
unic.
202
Societatea cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate
cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.
Pentru protejarea creditorilor societății cu răspundere limitată cu asociat unic, legea
impune ca toate contractele dintre societatea cu răspundere limitată cu asociat unic și asociatul
unic al acesteia (persoană fizică sau persoană juridică) să se încheie în formă scrisă. Încălcarea
acestei cerințe legale atrage nulitatea absolută a contractului.
B. Constituirea societății cu răspundere limitată.
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut

sau, după caz, prin înscrisul unic.
În cazul societății cu răspundere limitate cu asociat unic se întocmește numai
statutul, care reprezintă o manifestare unilaterală de voință.
Întrucât contractul de societate, reglementat de art. 7 din Legea nr. 31/1990, a fost
analizat, vom menționa doar unele aspecte care privesc această formă de societate.
a) Asociații.
La constituirea societății cu răspundere limitată pot participa persoane fizice sau
persoane juridice.
Pentru a asigura caracterul intuitu personae al societății, legea limitează numărul
asociaților la cel mult 50 de asociați.
Firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă în
întregime „societate cu răspundere limitată” sau prescurat „S.R.L.”
Capitalul social nu poate fi mai mic de 200 lei.
Asociații au obligația să verse integral la data constituirii societății, capitalul social
subscris.
d) Aporturile asociaților.
În contractul de societate trebuie să se prevadă aportul fiecărui asociat, în numerar sau
în natură.
Pentru protejarea intereselor societății și ale terților, legea prevede că prestațiile în
muncă sau servicii și creanțele nu pot constitui aport în societate (art. 16 din Legea nr.
31/1990).
e) Părțile sociale.
Capitalul social se divide în fracțiuni denumite părți sociale. Ele au o valoare nominală
egală, care nu poate fi mai mică de 10 lei.
Potrivit legii, părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile [art. 11 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990]. Emiterea de titluri negociabile reprezentând părți sociale are
drept consecință sancționarea penală a administratorului societății.
203
Statutul societății cu răspundere limitată se încheie în forma scrisă prevăzută de art. 5
alin. (6) din Legea nr. 31/1990. El cuprinde datele de identificare a asociaților și clauze privind
organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății.
Formalitățile necesare constituirii societății.

Formalitățile necesare constituirii societății cu răspundere limitată sunt următoarele:
întocmirea actelor constitutive și autorizarea funcționării societății.
C. Funcționarea societății cu răspundere limitată.
C.1. Adunarea generală a asociaților.
Adunarea generală a asociaților este organul de deliberare și decizie al societății cu

răspundere limitată.
Adunarea asociaților se convoacă la sediul societății, cel puțin o dată pe an sau ori
de câte ori este necesar.
Convocarea adunării generale se face de către administratorii societății ori de către un
asociat sau un număr de asociați care reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social.
Principalele atribuții ale adunării generale ale asociaților sunt următoarele:

 aprobă situația financiară anuală și stabilește repartizarea profitului net.
 desemnează pe administratori și cenzori sau, după caz, auditorii interni, îi revocă pe
aceștia și le dă descărcare de activitate.
 decide urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru prejudiciile cauzate societății. Într-
un atare caz, desemnează și persoana însărcinată să exercite acțiunea în răspundere.
 modifică, în condițiile legii, actul constitutiv.
Asociații exercită dreptul de vot în adunarea asociaților proporțional cu participarea la

capitalul social. Fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
Hotărârile adunării generale se iau prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaților și a părților sociale, în afară de cazul în care prin actul constitutiv se prevede altfel.
Hotărârile luate de adunarea generală a asociaților cu respectarea actului constitutiv și a
dispozițiilor legale, sunt obligatorii pentru toți asociații, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la
adunare sau au votat contra (art. 196 din Legea nr. 31/1990).
Hotărârile adunării asociaților care încalcă legea sau actul constitutiv al societății pot fi
anulate pe cale judecătorească.
C.2. Administratorii societății.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți

administratori.
Administratorii pot fi asociați sau neasociați și sunt desemnați prin actul
constitutiv sau de adunarea generală a asociaților.
204
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii societății cu răspundere limitată pot
încheia cu societatea un contract de muncă.
În cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, calitatea de administrator o
poate avea și asociatul unic.
Cât privește revocarea administratorilor, ea se poate face cu votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale.
Modul de lucru în cazul pluralității de administratori.

Când prin actul constitutiv sunt numiți mai mulți administratori, asociații pot prevedea ca
ei să lucreze împreună sau individual.
Dacă s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în
unanimitate, iar în caz de divergență vor decide asociații.
În cazul în care în actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de
către administratori, trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual.
Atribuțiile administratorilor.
Principalele atribuții ale administratorilor unei societăți cu răspundere limitată sunt
următoarele:
 pot face toate operațiile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății.
 obligația de a ține un registru al asociaților societății. Neîndeplinirea acestei obligații
atrage răspunderea personală și solidară a administratorilor pentru prejudiciile cauzate
societății.
Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la
mandat și de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.
C.3. Controlul gestiunii societății cu răspundere limitată.
Cenzorii societății.
În privința cenzorilor societății cu răspundere limitată, art. 199 din Legea nr.
31/990 face o distincție, și anume: dacă numărul asociaților trece de 15,
numirea cenzorilor este obligatorie; în caz contrar, numirea cenzorilor este
facultativă.
Așa cum rezultă din prevederile art. 199 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea cu
răspundere limitată poate avea unul sau mai mulți cenzori.
De asemenea, trebuie respectată și condiția ca unul dintre cenzori sau singurul
cenzor să fie expert contabil.
Cenzorii societății trebuie să fie asociați, cu excepția cenzorului contabil, care poate fi i
un neasociat.
Auditorul financiar.
Auditorul financiar este numit și poate fi revocat de adunarea asociaților, cu excepția
primului auditor financiar, care este desemnat prin actul constitutiv.
Adunarea asociaților trebuie să fixeze și durata minimă a contractului de audit financiar.
205
Controlul societății de către asociați.
Dacă în societatea cu răspundere limitată nu există cenzori sau, după caz, auditor
financiar, controlul gestiunii societății se realizează de către asociați.
C.4. Registrele societății cu răspundere limitată.
Astfel cum am precizat mai sus, legea impune numai obligația ținerii registrului
asociaților (art. 198 din Legea nr. 31/1990).
Totuși, dispozițiile art. 177 din Legea nr. 31/1990 stabilesc faptul că, societatea cu
răspundere limitată trebuie să țină și unele registre pe care legea le reglementează pentru
societate pe acțiuni, și anume:
 registrul ședințelor și deliberărilor adunării generale a asociaților.
 registrul deciziilor administratorilor.
 registrul constatărilor cenzorilor societății.
C.5. Situația financiară anuală. Profitul și dividendele. Fondul de rezervă.
Situația financiară anuală.

Societatea cu răspundere limitată trebuie ca, la sfârșitul exercițiului financiar, să
întocmească situația financiară anuală, în condițiile prevăzute de Legea
contabilității nr. 82/1991.
După aprobarea de către adunarea asociaților, administratorii au obligația să depună
la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la data adunării generale, o copie a situației
financiare anuale, spre a fi publicată potrivit art. 185 din Legea nr. 31/1990.
Profitul și dividendele.
Profitul este destinat împărțirii între asociați sub formă de dividende, precum și
constituirii fondului de rezervă al societății.
Plata dividendelor este condiționată de existența unui profit real, constatat prin situația
financiară anuală. După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de
creanță față de societate, care poate valorificat în condițiile legii.
Fondul de rezervă al societății.

Pentru constituirea fondului de rezervă, legea prevede că din profitul societății se
va prelua în fiecare an cel puțin 5%, până ce fondul va atinge minimum o cincime din capitalul
social.
C.6. Interdicția emiterii unor titluri de valoare negociabile.
Întrucât nu este o societate de capitaluri, societatea cu răspundere limitată nu

poate emite titluri de valoare negociabile, adică acțiuni sau obligațiuni.
Emiterea de titluri negociabile reprezentând părți sociale ale unei societăți cu
răspundere limitată este infracțiune și se sancționează în condițiile art. 275 alin.
206
(1) pct. 4 din Legea nr. 31/1990.
C.7. Transmiterea părților sociale.
Transmiterea părților sociale împlică și transmiterea calității de asociat în

societatea cu răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 reglementează: transmiterea părților sociale între asociați,
către persoane din afara societății și prin succesiune.
Întrucât legea reglementează „transmiterea părților sociale”, înseamnă că ea admite
transmiterea prin acte între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, precum și prin acte mortis
causa.
Condițiile transmiterii părtilor sociale.

Pentru asigurarea caracterului intuitu personae al societății cu răspundere limitată,
transmiterea părților sociale prin cesiune are ca premisă consimțământul asociaților. În cazul
succesiunii, consimțământul asociaților privește continuarea societății cu moștenitorii asociatului
decedat, iar nu transmiterea părților sociale.
a) Cesiunea părților sociale între asociați.

Art. 202 din Legea nr. 31/1990 dispune că părțile sociale pot fi transmise între asociați.
Cesiunea părților sociale între asociați presupune încheierea unui contract între
asociatul cedent și asociatul cesionar, care se poate încheia sub forma înscrisului sub
semnătură privată.
Contractul de cesiune nu are nevoie de un consimțământ prealabil al asociaților,
deoarece, fiind încheiat între persoane care au calitatea de asociați în aceeași societate,
caracterul intuitu personae al societății cu răspundere limitată nu este lezat.
Cesiunea părților sociale intervenită între asociați trebuie notificată societății.
Cesiunea părților sociale între asociați nu poate avea loc, dacă prin actul constitutiv a
fost interzisă.
b) Cesiunea părților sociale între asociați și persoane din afara societății.

Deoarece o astfel de cesiune poate afecta caracterul personal al societății, art. 202 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990 prevede că este permisă numai dacă a fost aprobată de asociații care
reprezintă cel puțin trei pătrimi din capitalul social.
Pe baza hotărârii adunării asociaților care aprobă cesiunea părților sociale se va încheia
contractul de cesiune între asociatul cedent și cesionar, în formă scrisă.
c) Transmiterea părților sociale pe cale succesorală.

Legea permite că părțile sociale se transmit prin succesiune, dacă în contractul de
societate s-a prevăzut o atare posibilitate.
Însă, această prevedere legală se referă în realitate, nu la transmiterea părților sociale,
ci la continuarea sau necontinuarea societății cu moștenitorii asociatului decedat.
În cazul în care prin actul constitutiv s-a prevăzut posbilitatea continuării societății cu
moștenitorii asociatului decedat, ca și în cazul în care nu s-a interzis expres o atare continuare,
207
moștenitorii decedatului devin titulari ai părților sociale și deci asociați în societatea cu
răspundere limitată.
C.8. Retragerea asociațului din societate.
Retragerea din societate este ieșirea voluntară a unui asociat din societate,
cu consecința încetării calității de asociat a acestuia.
În mod excepțional, când datorită retragerii numărul asociațilot s-a redus la unul
singur, societatea se dizolvă, afară de cazul când asociatul rămas hotărâște
continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu
asociat unic.
Condițiile retragerii asociatului din societate.

În privința condițiilor de retragere a asociatului din societatea simplă. Codul Civil distinge
între societatea cu durată nedeterminată (art. 1926) și societatea cu durată determinată (art.
1927).
Cât privește societatea comercială, asociatul se poate retrage din societate în condițiile
stabilite de dispozițiile art. 226 din Legea nr. 31/1990, și anume:
a) În cazurile prevăzute în actul constitutiv.
b) În cazurile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.
Art. 134 reglementează cazurile de retragere a acționarilor din societate și cumpărarea
de către societate a acțiunilor.
c) Acordul tuturor celorlalți asociați.
Dacă prin actul constitutiv nu s-au prevăzut cazurile de retragere a unui asociat din
societate, retragerea poate avea loc cu acordul tuturor celorlalți asociați.
d) Prin hotărârea tribunalului.
În lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim al
celorlalți asociați, retragerea se poate realiza în temeiul unei hotărâri a tribunalului.
Efectele retragerii din societate.

Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea de asociat.
Drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se stabilesc prin
acordul asociaților, iar în caz de neînțelegere între asociați, drepturile asociatului retras vor fi
stabilite de către tribunal.
C.9. Excluderea asociatului din societate.
În cazul în care un asociat nu își îndeplinește obligațiile asumate față de

societate ori săvârșește anumite fapte potrivnice intereselor societății, existența
societății este amenințată. Pentru a proteja societatea și, implicit, pentru a apăra
interesele celorlalți asociați, Legea nr. 31/1990 reglementează posibilitatea
excluderii din societate a asociatului indezirabil.
Excluderea asociatului din societate poate avea loc numai în condițiile art. 222 din
Legea nr. 31/1990.
208
Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancțiune aplicată
asociatului și, în același timp, ca un remediu pentru salvarea existenței societății, în
folosul celorlalți asociați.
Cazurile de excludere a asociaților din societate.

Asociatul poate fi exclus din societate în următoarele cazuri:
a) Neefectuarea aportului – art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990.
Asociatul care nu efectuează aportul potrivit prevederilor contractului de societate va
putea fi exclus din societate.
Potrivit legii, asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat, poate
fi exlus din societate.
b) Săvârșirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate –
art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.
Asociatul care îndeplinește funcția de administrator va putea fi exclus din societate dacă
săvârșește o fraudă în dauna societății ori se servește de semnătura socială sau de capitalul
social în folosul lui sau al altor persoane. Asemenea fapte reprezintă manifestări ale relei-
credințe ori abuzului de putere și trebuie sancționate cu excluderea din societate.
c) Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziției împotriva hotărârii de
prelungire a duratei societății – art. 206 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Dacă opoziția creditorului personal al unui asociat făcută împotriva hotărârii privind
prelungirea duratei societății a fost admisă de instanța judecătorească, asociatul debitor al
oponentului poate fi exclus din societate. Prin excluderea acestui asociat, societatea își va
prelungi existența pe durata stabilită prin hotărârea asociaților.
Procedura excluderii unui asociat din societate.

Excluderea unui asociat din societate se pronunță prin hotărâre judecătorească (art. 223
Excluderea se face la cererea societății sau a oricărui asociat.
Cererea societății de excludere a unui asociat trebuie să se bazeze pe o hotărâre a
tuturor asociaților, cu excepția asociatului în cauză.
Cererea de excludere a unui asociat o poate face și oricare dintre ceilalți asociați. În
acest caz, potrivit legii, trebuie citată societatea și asociatul pârât.
Hotărârea judecătorească de excludere a asociatului din societate constituie temeiul
juridic al excluderii din societate, dar și actul modificator al actului constitutiv al societății.
Efectele excluderii unui asociat din societate.

Cel exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data excluderii, cu toate
consecințele care decurg din acest fapt.
Asociatul exclus va avea dreptul la dividende și va suporta pierderile, până în ziua
excluderii sale, adică de la data pronunțării hotărârii judecătorești de excludere.
De asemenea, asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părților sociale. În
acest sens, legea prevede că asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din
patrimoniul social, ci numia la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia [art. 224
alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
209
Dacă la data excluderii există anumite operații în curs de executare, asociatul este
oobligat să suporte consecințele și u-și va putea retrage partea care i se cuvine decât după
terminarea acelor operații.
Asociatul exclus rămâne obligat față de terți pentru operațiile făcute de societate,
până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Răspunderea asociatului față de
creditorii societății este limitată, până la concurența capitalului social subscris.
C.10. Modificarea numărului de asociați în societatea cu răspundere limitată.
În cursul existenței societății cu răspundere limitată, anumite interese pot impune

necesitatea modificării numărului asociaților societății.
Transformarea societății cu răspundere limitată cu mai mulți asociați în societate

cu răspundere limitată cu asociat unic.
O societate cu răspundere limitată cu mai mulți asociați se poate transforma în societate
cu răspundere limitată cu asociat unic, în condițiile art. 204 din Legea nr. 31/1990.
Hotărârea asociaților de transformare a societății în societate cu răspundere limitată cu
asociat unic trebuie însoțită de retragerea celorlalți asociați ori de cesiunea părților sociale ale
acestor asociați către asociatul care continuă activitatea.
Transformarea societății cu răspunderea limitată cu asociat unic în societate cu

răspundere limitată cu mai mulți asociați.
O societate cu răspundere limitată cu asociat unic, constituită în condițiile art. 13 din
Legea nr. 31/1990, poate deveni o societate cu răspundere limitată cu mai mulți asociați.
Această transformare se realizează prin transmterea de către asociatul unic a unui număr de
părți sociale către alte persoane, care devin asociați, sau prin cooptarea de noi asociați, care
atrag mărirea capitalului social.
D. Dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă și se lichidează potrivit regulilor

generale referitoare la dizolvarea și lichidarea societăților și regulilor speciale
prevăzute de lege pentru această formă de societate.
Dizolvarea societății cu răspundere limitată.

Pe lângă cauzele generale, Legea nr. 31/1990 reglementează și anumite cauze de
dizolvare specifice societăților de persoane și societății cu răspundere limitată, și anume:
 Diminuarea activului net al asociatului – art. 228 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 15324 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care administratorul constată că, în
urma unor pierderi, stabilite prin situația financiară anuală aprobată conform legii, activul net al
societății s-a diminuat la mai puțin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va
convoca de îndată adunarea generală pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată.
Dacă adunarea generală nu hotărăște dizolvarea societății, legea obligă societatea ca,
cel puțin târziu până la încheierea exercițiului financiar ulterior celui în care au fost constatate
210
pierderile și sub rezerva dispozițiilor art. 10 din lege, să procedeze la reducerea capitalului
social cu un cuantum cel puțin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve.
 Reducerea numărului asociaților la unul singur – art. 229 din Legea nr. 31/1990.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă dacă datorită falimentului, incapacității,
excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociați, numărul asociaților s-a redus la unul
singur.
Societatea nu se dizolvă în cazul în care în actul constitutiv se prevede clauză de
continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății
sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic.
Lichidarea societății cu răspundere limitată.

Astfel cum am precizat mai sus, societatea cu răspundere limitată se lichidează potrivit
dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și prevederilor actului constitutiv, în măsura în care acestea din
urmă nu sunt compatibile cu lichidarea societăților.
4.4.6. Sarcină de lucru.
A. Precizați care este definiția societății în comandită simplă.

B. Precizați care sunt modalitățile de constituire a societății pe acțiuni.
C. Menționați cum se realizează transmiterea părților sociale în cazul unei
societăți cu răspundere limitată.
4.4.7. Teste de autoevaluare.

1. Conform Legii nr. 31/1990, în cazul unei societăți în nume colectiv:

a) contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică
b) asociații pot fi doar persoane fizice
c) capitalul social trebuie să fie de minimum 200 lei
2. Potrivit Legii nr. 31/1990, în cazul societății în nume colectiv:

a) administratorul poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică
b) aceasta poate fi administrată de unul sau mai mulți administratori, care pot fi asociați
sau neasociați
c) aceasta poate avea un singur administrator, care va fi numit doar prin actul constitutiv
3. Conform Legii nr. 31/1990, în cazul societății în comandită simplă:

a) asociații comanditați răspund în limita aportului lor
b) asociații comanditari răspund în limita aportului lor
c) asociații comanditari răspund nelimintat și solidar
4. Conform Legii nr. 31/1990, în cazul societății în comandită simplă:

a) contractul de societate poate fi încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată
211
b) calitatea de administrator o pot avea numai asociații comanditari
c) este absolut obligatoriu să existe cel puțin un asociat comanditat și un asociat
comanditar
5. Potrivit Legii nr. 31/1990, în cazul societății pe acțiuni:

a) contractul de societate și statutul poti fi încheiate și sub forma unui înscris unic, denumit
act constitutiv
b) pot fi acționari doar persoanele fizice
c) se impune un număr minim al acționarilor, în sensul că numărul acționarilor nu poate fi
mai mic de cinci
6. Conform Legii nr. 31/1990, capitalul societății pe acțiuni:

a) este de cel mult 50.000 lei
b) nu poate fi mai mic de 80.000 lei
c) nu poate fi mai mic de 90.000 lei
7. În cazul societății pe acțiuni, Legea nr. 31/1990 prevede faptul că:

a) aportul în creanțe nu este permis
b) aportul constând în prestații în muncă sau servicii nu este permis
c) valoarea nominală a unei acțiuni nu poate fi mai mică de 0,50 lei
8. Potrivit Legii nr. 31/1990, în cazul societății pe acțiuni:

a) administrarea și conducerea societății se poate realiza doar în sistem dualist
b) administrarea și conducerea societății se poate realiza atât în sistem unitar, cât și în
sistem dualist
c) dacă sunt mai mulți administratori, aceștia își vor exercita puterile doar împreună
9. În cazul constituirii unei societăți pe acțiuni prin subscripție publică, prospectul

de emisiune:
a) se întocmește de fondatorii societății și se publică în presă
b) se întocmește de fondatorii societății și se publică în Monitorul Oficial
c) se întocmește sub forma unui înscris sub semnătură privată
10. Conform Legii nr. 31/990, fondatorii unei societăți pe acțiuni:

a) nu au dreptul să fie remunerați pentru activitatea depusă pentru constituirea societății
b) au dreptul la o cotă din profitul net al societății constituite prin subscripție publică, dar ea
nu poate fi acordată pentru o perioadă mai mare de 3 ani de la constituirea societății
c) au dreptul la o cotă din profitul net al societății constituite prin subscripție publică, dar
care nu poate depăși 6% din profitul net
11. Potrivit Legii nr. 31/1990, fondatorii unei societăți pe acțiuni:

a) nu sunt răspunzători față de societate și față de terți pentru subscrierea integrală a
capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau de actul constitutiv
b) nu vor putea primi descărcare timp de 5 ani de la constituirea societății, pentru
212
răspunderea ce le revine pentru prejudiciul cauzat prin neregularitățile constituirii
societății, afară de cazul când societatea, după constituire, le-a luat asupra sa
c) nu au dreptul să ceară despăgubiri de la societate dacă aceasta se dizolvă anticipat
12. Identificați care este afirmația corectă cu privire la o societate pe acțiuni:

a) consiliul de supraveghere este format din cel puțin 3 și cel mult 11 membrii
b) consiliul de supraveghere este format din cel puțin 5 membrii
c) durata mandatului membrilor consiliului de supraveghere este stabilită prin actul
constitutiv, fără a putea depăși 5 ani
13. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă cu privire la o societate
pe acțiuni:
a) dreptul la acțiune privind restituirea dividendelor se prescrie în termen de 1 an de la
distribuirea lor
b) dreptul la acțiune privind restituirea dividendelor se prescrie în termen de 3 ani de la
distribuirea lor
c) pentru formarea fondului de rezervă se va prelua în fiecare an, cel puțin 3% din profitul
societății
14. Conform Legii nr. 31/1990, în cazul unei societăți în comandită pe acțiuni:
a) numărul asociaților nu poate fi mai mic de trei
b) capitalul social este de minimum 200 lei
c) administrarea se realizează potrivit sistemului unitar, cu excluderea sistemului dualist
15. Potrivit Legii nr. 31/1990, în cazul unei societăți cu răspundere limitată:
a) numărul asociaților este de cel mult 50 de asociați
b) numărul asociaților este de cel mult 30 de asociați
c) nu poate exista un asociat unic
16. Identificați care este afirmația adevărată cu privire la societatea cu răspundere

limitată:
a) legea permite emiterea de titluri de valoare negociabile, adică acțiuni sau obligațiuni
b) legea nu permite transmiterea părților sociale către persoanele din afara societății
c) legea prevede că dacă numărul asociaților trece de 15, numirea cenzorilor este
obligatorie
4.4.8. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare.
1.a, 2.b, 3.b, 4.c, 5.a, 6.c, 7.b, 8.b, 9.a, 10.c, 11.b, 12.a, 13.b, 14.c, 15.a, 16.c.
213
5. Societatea comercială română constituită cu participare străină.
5.1. Considerații generale.
În funcție de faptul că, la constituirea unei societăți comerciale participă doar cetățeni
români sau și străini, există societăți comerciale cu participare integral română și există
societăți comerciale cu participare străină.
O societate comercială cu participare străină se poate constitui în oricare dintre

formele prevăzute de lege.
În actul constitutiv al societății comerciale cu participare străină, încheiat
obligatoriu în formă autentică, trebuie menționate localitățile în afara țării unde se
constituie filialele și sucursalele.
În cazul investițiilor străine, constituirea unei societăți comerciale cu participare străină,
în asociere cu persoane fizice sau juridice române sau integral cu capital străin se poate realiza
cu acordul Agenției Române de Dezvoltare.
În accepțiunea reglementărilor internaționale și a legii române [art. 1 lit. a)-h) din Legea
nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine], investitorul străin este o persoană fizică sau
juridică, cu domiciliul, respectiv, sediul în străinătate, care face investiții în România.
5.2. Principiile care guvernează activitatea investitorului străin în România.
În ceea ce privește principiile care guvernează activitatea investitorului

străin în România, precizăm următoarele:
 principiul egalității de tratament.

 principiul libertății formelor și modalităților de investire.
 principiul liberului acces la investițiile străine.
5.3. Garanții pentru investitorii străini.
Referitor la garanțiile pentru investitorii străini, în conformitate cu prevederile art.

5 din Legea nr. 35/1991, sunt stabilite garanții pentru investitorii străini –
garanții prevăzute în consens cu prevederile constituționale.
Astfel că, investitorului străin îi este garantat faptul că investițiile sale nu pot fi
naționalizate, expropriate, rechiziționate sau supuse unor efecte similare decât dacă
interesul public o impune, în condițiile legii și cu plata unor despăgubiri prompte,
adecvate și eficiente.
5.4. Dispoziții privind înregistrarea societăților comerciale cu participare

străină.
Agenția Română de Dezvoltare, la cererea investitorului străin și după
214
verificarea îndeplinirii de către acesta a condițiilor de bonitate, activitate și
financiare, își dă sau nu acordul pentru înregistrarea societăților comerciale
cu participare străină, în asociere cu persoane fizice sau juridice române sau
cu capital integral străin.
Sesizată cu cerere în acest sens și după documentarea sa, Agenția Română de
Dezvoltare se va pronunța în termen de 30 de zile de la depunerea solicitării.
După aprobarea constituirii societății, Agenția Română de Dezvoltare poate să-i
elibereze asociatului străin, la cerere, un certificat de investitor, document opozabil autorităților
române cu privire la drepturile asociatului străin de a efectua o investiție societară în România.
Investitorul străin poate să-și utilizeze profitul pentru efectuarea de noi investiții în
România, pentru cumpărarea de mărfuri sau servicii autohtone sau poate fi schimbat pe piața
financiară. Acesta are drept de dispoziție asupra disponibilului din conturile sale și poate să
transfere în străinătate profiturile sale în valută convertibilă și aceea parte a profitului în lei,
conform legii.
Totodată, investitorul străin beneficiază de facilități suplimentare, care permit
societăților comerciale cu capital parțial sau integral străin (persoană juridică română) să
dobândească dreptul de proprietate și alte drepturi reale asupra terenurilor necesare
realizării obiectului de activitate.
Societatea comercială cu participare străină și sediu în România este persoană
juridică română și deci supusă legislației române. De altfel, modalitatea de constituire și
formele societăților comerciale cu participare străină se conformează regulilor generale
prevăzute de Legea societăților nr. 31/990, însă prezintă aspecte specifice datorită existenței
partenerului străin.
Societatea comercială română cu participare străină devină subiect de comerț

internațional în măsura în care obiectul său de activitate include explicit activități de
comerț internațional din diverse sectoare ale economiei (industrie, transporturi, agricultură,
construcții, turism, servicii bancare și de asigurare, explorare și exploatare resurse naturale
etc.), cu respectarea obligațiilor privind protecția mediului, securitatea și apărarea
națională, ordinea publică, sănătatea și morala.
Pe de altă parte, Guvernul este abilitat să acorde facilități suplimentare acelor societăți
comerciale cu participare străină care desfășoară activități în domenii de interes pentru
dezvoltarea economică națională.
A. Precizați care sunt principiile care guvernează activitatea investitorului

străin în România.
B. Precizați care sunt garanțiile pentru investitorii străini.

215
1. Conform dispozițiile legale, o societate comercială cu participare străină:
a) se poate constitui în oricare dintre formele prevăzute de lege
b) se poate constitui doar cu acordul Ministerului Finanțelor
c) poate să își încheie actul constitutiv sub forma unui înscris sub semnătură privată
2. Conform prevederilor legale, actul constitutiv al societății comerciale cu

participare străină:
a) nu trebuie încheiat în formă autentică
b) se poate încheia și sub forma unui înscris sub semnătură privată
c) trebuie să cuprindă localitățile în afara țării unde se constituie filialele și sucursalele
3. Conform dispozițiilor legale, investitorul străin:

a) poate fi doar o persoană juridică, cu sediul în străinătate, care face investiții în România
b) nu poate fi o persoană fizică, cu domiciliul în străinătate, care face investiții în România
c) este o persoană fizică sau juridică, cu domiciliul, respectiv, sediul în străinătate, care
face investiții în România

a) investitorului străin îi este garantat faptul că investițiile sale nu pot fi naționalizate, în
nicio situație
b) investitorului străin îi este garantat faptul că investițiile sale nu pot fi naționalizate sau
expropriate, cu excepția situației în care interesul public o impune, în condițiile legii și cu
plata unor despăgubiri prompte, adecvate și eficiente
c) investitorului străin îi este garantat faptul că investițiile sale nu pot fi rechiziționate sau
supuse unor efecte similare, în nicio situație
5. Identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată, potrivit dispozițiilor

legale:
a) societatea comercială cu participare străină și sediu în România este persoană juridică
străină și deci nu este supusă legislației române
b) societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin au dreptul să dobândească
dreptul de proprietate asupra terenurilor necesare realizării obiectului de activitate
c) societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin nu au dreptul să dobândească
dreptul de proprietate asupra terenurilor necesare realizării obiectului de activitate
1.a, 2.c, 3.c, 4.b, 5.b.
216
6. Societățile cooperative.
6.1. Noțiune.
Conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea
cooperației, societatea cooperativă constă într-o asociație autonomă de persoane fizice
și/sau persoane juridice, pe baza consimțământului liber exprimat, în scopul promovării
intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor cooperatori.
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 1/2005, spre deosebire de societățile
comerciale, societățile cooperative au obligația să desfășoare activitățile prevăzute în actul
constitutiv exclusiv cu membrii cooperatori, dacă actul constitutiv nu conține altfel de prevederi.
Entitățile dobândesc personalitate juridică de la data înmatriculării în Registrul
Comerțului.
6.2. Principiile activității cooperației.
Principiile cooperației sunt acele linii directoare normative care asigură

desfășurarea optimă, în condiții de legalitate, a entităților cooperatiste.
În acest sens, avem următoarele principii:
 Principiul asocierii voluntare și deschise.

Conform acestui principiu, societățile cooperative sunt organizații voluntare, constituite
pe baza liberului consimțământ, deschise persoanelor capabile să utilizeze serviciile lor și care
convin să își asume responsabilitățile derivând din calitatea de membru cooperator.
 Principiului controlului democratic al membrilor cooperatori.

Conform acestui principiu, societățile cooperative sunt entități democratice, controlate de
către membrii cooperatori care participă liber la procesul decizional.
 Principiul participării economice a membrilor cooperatori.

Conform acestui principiu, membrii cooperatori contribuie în mod echitabil la constituirea
proprietății societății cooperative, primind, de regulă, o compensație (în bani sau în natură) din
profitul stabilit proporțional cu cota de participare la capitalul social.
O parte din profitul net al societății cooperative este alocată realizării unor scopuri
precum: dezvoltarea entității cooperatiste, recompensarea membrilor cooperatori, în funcție de
participarea la activități etc.
 Principiul autonomiei și independenței societăților cooperative.

Conform acestui principiu, societățile cooperative sunt autonome, bazate pe
autoajutorare și controlate de către membrii lor.
Orice decizie de a intra în raporturi juridice cu alte persoane fizice sau juridice ori de
atragere de finanțare externă se ia cu acordul membrilor și fără a împieta asupra autonomiei
societăților cooperative.
217
De asemenea, societățile cooperative acționează în consens cu principiul educării,
intruirii și informării membrilor cooperatori, principiul cooperării între societățile
cooperative și principiul preocupării pentru comunitate, urmărind atingerea scopurilor
pentru care s-a înființat, în funcție de forma de societate cooperativă pentru care au optat
membrii.
6.3. Formele societății cooperatiste.
Legea prevede că pot fi înființate societăți cooperative de gradul I și societăți

cooperative de gradul II.
Societățile cooperative de gradul I se constituie exclusiv de către persoane fizice

în următoarele forme:
 societăți cooperative meșteșugărești – asociații desfășoară în comun activitățile
(producție, comercializare măfuri, executare lucrări și prestări servicii) și contribuie la
dezvoltarea activităților meșteșugărești ale membrilor.
 societățile cooperative de consum – asociații desfășoară în comun activități pentru
membrii cooperativi sau terți (activități de aprovizionare cu produse cumpărate sau
produse, activități de prestări servicii).
 societăți cooperative de valorificare – asociații își unesc eforturile în scopul
valorificării produselor proprii sau achiziționate prin distribuție directă sau prin prelucrare
și distribuție directă.
 societățile cooperative agricole – asociații se constituie pentru ca, în comun, să
exploateze suprafețe agricole deținute de membrii cooperatori, să efectueze lucrări de
îmbunătățiri funciare, să utilizeze mașini și instalații și să valorifice produse agricole.
 societățile cooperative de locuințe – asociații urmăresc să construiască, cumpere,
conserve, renoveze și administreze locuințe pentru membrii entității cooperatiste.
 societățile coopertive pescărești – societăți constituite pentru a înființa ferme piscicole
și de acvacultură, pentru a produce, repara, întreține sau cumpăra echipamente, utilaje,
instalații, ambarcațiuni de pescuit, a pescui, prelucra și distribui produse piscicole.
 societățile cooperative de transporturi – scopul asociaților este să realizeze, pentru
membrii cooperatori sau terți, activități de transport și activități conexe, dar și
îmbunătățirea tehnică și economică a activităților de transport desfășurate de mebrii
cooperatori.
 societățile cooperative forestiere – asociații acestor entități își propun să amenajeze,
exploateze, regenereze și protejeze, în condițiile legii, fondul forestier deținut de membrii
cooperatori.
 societățile cooperative de alte forme – se constituie în condițiile Legii nr. 1/2005.
Un alt tip de societate cooperatistă este societatea cooperatistă de gradul II,

persoană juridică constituită majoritar din societăți cooperative de gradul I și alte
persoane fizice sau persoane juridice.
218
A. Definiți noțiunea de societate cooperativă.

B. Precizați care sunt principiile activității cooperației.

1. Conform prevederilor legale, societatea cooperativă:

a) este o asociație autonomă formată doar din persoane fizice, pe baza consimțământului
liber exprimat, în scopul promovării intereselor economice ale membrilor cooperatori
b) este o asociație autonomă formată doar din persoane juridice, pe baza
consimțământului liber exprimat, în scopul promovării intereselor economice ale
membrilor cooperatori
c) este o asociație autonomă formată din persoane fizice și/sau persoane juridice, pe baza
consimțământului liber exprimat, în scopul promovării intereselor economice, sociale și
culturale ale membrilor cooperatori
2. Potrivit dispozițiilor legale, societatea cooperativă:

a) dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării în Registrul Comerțului
b) dobândește personalitate juridică de la data întocmirii actului constitutiv
c) este o entitate fără personalitate juridică
3. Desfășurarea optimă a activității entităților cooperatiste este guvernată de o serie

de principii, printre care și:
a) principiul autonomiei și independenței
b) principiul asigurării unui tratament egal al creditorilor de același rang
c) principiul liberului acces la investițiile străine
4. Identificați care dintre următoare afirmații este corectă cu privire la societățile

cooperative:
a) legea prevede că pot fi înființate societăți cooperative de gradul I, gradul II și gradul III
b) societățile cooperative de gradul I se constituie exclusiv de către persoane fizice
c) societățile cooperative de gradul I se constituie exclusiv de către persoane juridice
1.c, 2.c, 3.a, 4.b.
219

2009.
https://lege5.ro/App/Document/gy4dinry/legea-nr-26-1990-privind-
registrul-comertului - Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
https://lege5.ro/App/Document/gy4diobx/legea-nr-31-1990-privind-
societatile-comerciale?d=06.01.2022 – Legea societăților nr. 31/1990.
https://lege5.ro/App/Document/gi2dambt/ordonanta-de-urgenta-nr-75-
1999-privind-activitatea-de-audit-financiar - Ordonanța de Urgență nr.
75/1999 privind activitatea de audit financiar.
http://www.onrc.ro/documente/legislatie/LEGE_Nr_359_2004.pdf - Legea
nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul
comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familial și persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării
persoanelor juridice.
https://lege5.ro/App/Document/geytsnrugi/dispozitii-generale-ordonanta-
de-urgenta-44-2008 - Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familial
https://lege5.ro/App/Document/gm4tonzwgm/societatile-cooperative-lege-
1-2005 - Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației.
Europene.
externe.
220
Dreptului Privat.
221
Unitatea nr. 4:
ACTIVITATEA INTERNAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE.
2. Structuri exterioare ale societăților comerciale
2.1. Filialele societăților comerciale străine
B. Regimul juridic al filialei
2.2. Sucursalele societăților comerciale străine
B. Regimul juridic al sucursalei
2.3. Reprezentanțele societăților comerciale străine
B. Regimul juridic al reprezentanței
C. Statutul personalului reprezentanței
D. Modificarea autorizației și încetarea funcționării reprezentanței
3. Integrarea societăților comerciale
3.1. Trustul
3.2. Concernul
3.3. Holdingul
3.4. Grupul european de interes economic
4. Societățile transnaționale
4.1. Precizări prealabile
4.2. Regimul juridic al societăților transnaționale
 Să cunoască și să înțeleagă activitatea internațională a societăților comerciale.

 Să cunoască ce sunt și cum se constituie filialele, sucursalele și reprezentanțele
societăților comerciale străine.
 Să cunoască ce presupune integrarea societăților comerciale și care sunt
principalele forme organizatorice, respectiv: trustul, concernul, holdingul și
grupul european de interes economic.
 Să cunoască ce sunt societățile transnaționale. 222
Extinderea teritorială a activității societăților comerciale se poate realiza prin

anumite forme organizatorice.
Prin prisma volumului operațiunilor și interesului manifestat de clientelă, societățile
comerciale au posibilitatea să decidă înființarea de filiale și sucursale sau alte asemenea unități.
Create în țara sediului social, precum și în străinătate, entitățile exogene ale societăților
asigură expansiunea afacerilor comerciale.
2. Structuri exterioare ale societățile comerciale.
2.1. Filialele societăților comerciale străine.
A. Precizările prelabile.
Filiala reprezintă o societate comercială cu personalitate juridică.

Deși este subiect distinct de drepturi, filiala se află sub controlul societății
fondatoare. (art. 42 din Legea nr. 31/1990)
În raport cu societatea primară străină, filiala se caracterizează prin independență
juridică și dependență economică.
Personalitatea juridică conferă filialei o organizare autonomă, sub forma unei societăți
comerciale de sine stătătoare.
Având un patrimoniu propriu, filiala își asumă, pentru actele juridice încheiate de
reprezentanții săi, o răspundere patrimonială proprie.
Controlul exercitat de societatea fondatoare determină ca autonomia filialei să fie

relativă. Filiala este dependentă pe plan economic de societatea primară, care îi
coordonează și direcționează activitatea.
Controlul se poate exercita în forme diferite. În dreptul francez, controlul se realizează
prin deținerea de către societatea fondatoare a unei fracțiuni de minimum 50% din capitalul
filialei. Alte forme de control se pot manifesta prin deținerea majorității drepturilor de vot în
organele societății sau prin numirea majorității membrilor care formează organele de conducere
ale filialei.
B. Regimul juridic al filialei.
Filiala unei societăți comerciale străine în țara noastră se înființează cu

respectarea legii române. Acest drept trebuie să fie recunoscut societății
fondatoare de legea statutului său organic, lex societatis. (art. 44 din Legea nr.
31/1990)
Înființarea filialei se poate face într-una dintre formele de societate prevăzute de legea
română. Astfel că, filiala va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
223
În actul constitutiv, trebuie să se menționeze caracterul de filială al societății constituite
în țara noastră, precum și modalitățile de exercitare a controlului asupra filialei de către
societatea fondatoare.
Înființarea în România a unei filiale de către comerciantul care are sediul principal în
străinătate, va fi supusă tuturor dispozițiilor referitoare la înmatricularea, menționarea și
publicarea actelor și faptelor cerute pentru comercianții din țară. [art. 45 alin. (1) din Legea nr.
26/1990]
Filiala are naționalitatea țării unde își are sediul social, fiind supusă legilor locale.
Constituirea de filiale reprezintă o formă de investiție străină în țara noastră.
2.2. Sucursalele societăților comerciale străine.
A. Precizări prealabile.
Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății

comerciale.
Dispunând de anumite fonduri, sucursala desfășoară o activitate economică în cadrul
obiectului specific al societății primare. [art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990]
Față de societatea primară, sucursala este dependentă pe plan juridic și economic.
Sucursala face parte din structura organică a societății primare, neavând personalitate
juridică. Calitatea de subiect de drept aparține societății comerciale primare. În raporturile
juridice cu terțele persoane, sucursala acționează numai pe seama societății primare. Datorită
calității sale de mandatar sau comisionar, sucursala nu are creditori și debitori proprii.
De asemenea, sucursala are naționalitatea societății primare, fiind guvernată de
legea străină.
B. Regimul juridic al sucursalei.
Sucursala unei societăți comerciale se înființează în țara noastră cu

respectarea legii române. Societatea străină trebuie să aibă capacitate
de folosință, recunoscută de legea statutului său organic, de a constitui
sucursale. (art. 44 din Legea nr. 31/1900)
Sucursala se înmatriculează, înainte de începerea activității, în registrul
comerțului din județul în care va funcționa. Înființarea în România a unei sucursale de către
comerciantul ce are sediul principal al comerțului său în străinătate este supusă tuturor
dispozițiilor referitoare la înmatricularea, menționarea și publicarea actelor și faptelor cerute
pentru comercianții din țară.
Conținutul cererii de înmatriculare a sucursalei unei societăți străine este stabilit de
legea română.
În cazul în care o societate străină înființează mai multe sucursale în țara noastră,
documentele de constituire și alte acte ale aceleiași societăți, necesare pentru înmatricularea
societății, se depun numai la una dintre sucursale.
În vederea unei identificări exacte, firma sucursalei din țara noastră a unei societăți
224
străine va trebuie să cuprindă și mențiunea sediului principal din străinătate. Firma va fi înscrisă
în primul rând în limba română.
Sucursala nu poate efectua decât activitățile care formează obiectul societății

primare.
În țara noastră, sucursalele societăților comerciale străine sunt supuse legii române,
beneficiind de regimul național.
Pentru operațiunile efectuate în țara unde funcționează, sucursala poate fi
acționată direct în justiție.
Înființarea și extinderea în țara noastră a unei sucursale de către o societate comercială
străină reprezintă o formă de investiție directă.
2.3. Reprezentanțele societăților comerciale străine.
A. Precizări prealabile.
Reprezentanța este un sediu secundar al societății comerciale din

străinătate, fără personalitate juridică și capital propriu. Prin natura sa,
reprezentanța îndeplinește o funcție de intermediere între societatea
primară și partenerii săi contractuali.
Așadar, trăsăturile care individualizează reprezentanța unei societăți comerciale străine
în țara noastră sunt următoarele: nu are personalitate juridică; nu dispune de un capital propriu;
acționează numai în calitate de intermediar.
Nefiind un subiect distinct de drept, reprezentanța este supusă legii materiale a societății
primare. (lex societatis).
De asemenea, reprezentanța nu are un capital diferit de cel al societății primare.
Totodată, reprezentanța încheie acte juridice cu terțele persoane din țara în care
funcționează numai în calitate de intermediar. În execitarea atribuțiilor de mandatar,
reprezentanța acționează în numele și pe seama societății primare.
Spre deosebire de filiale și sucursale, reprezentanța societății comerciale nu se include
în formele de realizare a unei investiții străine în țara noastră.
B. Regimul juridic al reprezentanței.
Societățile comerciale străine au dreptul de a înființa reprezentanțe pe teritoriul

țării noastre, cu respectarea legii române. Acest drept al societății primare, de a
deschide reprezentanțe, trebuie să fie recunoscut de legea statutului lor organic.
(art. 44 din Legea nr. 31/1990)
Societățile comerciale străine pot avea reprezentanțe în țara noastră pe bază de
autorizație. Acestea mai pot fi reprezentate, pe baza de contract, și de birouri românești
specializate, inclusiv cele înființate din inițiativa proprie. (art. 1 din Decretul-Lege nr. 122/1990)
Autorizația de funcționare a reprezentanței se solicită de către societatea
225
comercială străină. Cererea se adresează Ministerul Economiei, căruia îi revine competența
de a elibera autorizația de funcționare.
Societatea primară mai poate solicita în cererea de eliberare a autorizației ca
reprezentanța să efectueze ori să intermedieze activități de comerț exterior și pentru alte firme
străine. În această situație, autorizația va fi dată pentru înființarea unei reprezentanțe comune.
Serviciile privind întocmirea și îndeplinirea formalităților necesare înființării și funcționării
reprezentanțelor din țara noastră pot fi prestate, la cererea societății comerciale străine, și de
Camera de Comerț și Industrie a României sau de alte organisme autorizate.
În cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii, Ministerul Economiei este
obliga să emită autorizația sau, motivat, să o respingă. De obicei, autorizația de
funcționare se eliberează pentru un plan calendaristic, cu posibilitatea de reînnoire la
sfârșitul perioadei de valabilitate.
Prin autorizația de funcționare a reprezentanței se vor stabili obiectul, condițiile de
exercitare a activității, durata și sediul reprezentanței.
Pentru luarea în evidență fiscală, reprezentanța, în termen de cel mult 15 zile de la
data eliberării autorizației, se înregistrează la administrația financiară în a cărei rază
teritorială ăți are sediul.
Operațiunile de comerț efectuate de reprezentanță pot consta în următoarele:

emiterea și primirea de oferte sau comenzi; negocierea și încheierea de contracte; informare și
reclamă comercială; asistență tehnică și prestări de servicii, operațiuni specifice ale birourilor
agențiilor de turism și presă străină; alte operațiuni în vederea promovării și spijinirii activității
întreprinse de societatea comercială în țară.
Pentru actele și activitatea reprezentanței în țara noastră, răspunderea revine societății

comerciale reprezentate. În raporturile cu terțe persoane, reprezentanța acționează în numele și
pe seama societății comerciale străine. Corespunzător situației concrete, răspunderea
societății comerciale reprezentate va fi contractuală sau delictuală.
Pentru activitatea desfășurată în țara noastră, reprezentanța este obligată să plătească

impozitele și taxele stabilite în condițiile legii.
C. Statutul personalului reprezentanței.
Personalul reprezentanței poate fi format din cetățeni români cu domiciliul în

România sau în străinătate și din cetățeni străini. [art. 16 alin. 1 din Decretul-
Lege nr. 122/1990]
Cetățenii străini, ca și cetățenii români cu domiciliul în străinătate, pot fi angajați numai
pe bază de permis de muncă eliberat în condițiile prevăzute de lege. Permisul de muncă dă
dreptul titularului să fie încadrat, pe baza unui contract individual de muncă sau în alt mod
prevăzut de lege, la o reprezentanță din România a unei persoane juridice cu sediul în
străinătate.
Alegerea personalului român pentru a fi angajat la o reprezentanță aparține societății
comerciale străine. Contratele de muncă se vor negocia și încheia direct de către cetățenii
226
români cu societatea comercială din străinătate. (art. 16 din Decretul-Lege nr. 122/1990)
Contractele de muncă se încheie pe durată determinată sau nedeterminată. În
scopul protecției angajaților locali, contractele individuale de muncă se înregistrează la
Inspectoratul teritorial de muncă București. [art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 1222/1990]
De asemenea, pe baza liberului acord al părților, salariile personalului reprezentanței
se pot plăti în lei, precum și în valută.
Totodată, reprezentanța este obligată să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetul asigurărilor pentru șomaj, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de
sănătate și bugetul asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Pe de altă parte, angajații reprezentanței plătesc impozit pe salarii, în conformitate
cu prevederile legale în vigoare.
Pe perioada în care un cetățean român lucrează în cadrul unei

reprezentanțe nu poate cumula o altă funcție într-o unitate de stat cu sediul
în țara noastră. (art. 17 și art. 18 din Decretul-Lege nr. 122/1990)
Pentru daunele rezultate din faptele ilicite comise de angajații lor în exercitarea
activității sau în legătură cu exercitarea acesteia, societatea comercială străină răspunde
solidar cu angajații încadrați la reprezentanță. (art. 9 din Decretul-Lege nr. 122/1990)
Prin derogare de la regulile dreptului comun, societatea comercială străină răspunde
pentru faptele prepușilor săi în calitate de comitent.
D. Modificarea autorizației și încetarea funcționării reprezentanței.
În termen de cel mult 30 de zile, societatea comercială străină trebuie să

comunice Ministerului Economiei eventualele modificări intervenite în
statutul său juridic. Vor fi comunicate, în special, modificările în legătură cu
obiectul de activitate, capitalul social sau sediul societății. (art. 10 din Decretul-
Lege nr. 122/1990)
Așadar, competența de a modifica autorizația de funcționare revine Ministerului
Economiei.
Funcționarea reprezentanței societății comerciale străine poate înceta în

 prin retragerea autorizației de către Ministerul Economiei;

Autorizația de funcționare poate fi retrasă de Ministerul Economiei, înainte de expirarea
valabilității, pentru următoarele motive:
 încălcarea de către personalul reprezentanței a dispozițiilor legale din țara
noastră privind ordinea publică;
 depășirea obiectului de activitate stabilit prin autorizație;
 nerespectarea obligațiilor fiscale.
Ministerul Economiei va notifica societății comerciale străine și reprezentanței sale din
țara noastră retragerea autorizației, acordând un termen de 90 de zile pentru lichidarea
227
societății. (art. 11 din Decretul-Lege nr. 122/1990)
 în urma încetării societății comerciale reprezentate de a funcționa;

Funcționarea reprezentanței încetează de drept atunci când societatea comercială
străină își încetează activitatea. [art. 12 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 122/1990]
Având același regim juridic, reprezentanța încetează de a mai funcționa odată cu firma
din străinătate.
 prin decizia societății comerciale străine.

În urma unei decizii proprii, societatea comercială străină poate să dispună încetarea
activității reprezentanței. În acest caz, Ministerul Economiei va fi înștiințat de către societatea
comercială străină. Lichidarea activității reprezentanței se va efectua în termen de 90 de zile de
la înștiințare. [art. 12 teza a II-a din Decretul-Lege nr. 122/1990]
3. Integrarea societăților comerciale.
Pe plan internațional, integrarea societăților comerciale este un fenomen specific

dezvoltării economiei de piață.
Concentrarea capitalurilor permite specializarea în producție, simplifică structurile
interne, asigură perfecționarea și diversificarea operațiunilor de aprovizionare și desfacere.
În funcție de gradul de integrare a societăților comerciale componente, principalele
forme organizatorice sunt: trustul, concernul, holdingul și grupul european de interes economic.
3.1. Trustul.
Trustul reprezintă reuniunea mai multor societăți comerciale într-o grupare

colectivă. Integrarea fiind totală, societățile comerciale sunt subordonate unei
conduceri centralizate, care decide direcțiile, obiectele și modalitățile de realizare
activității economice.
Activitatea societăților reunite are la bază un contract de dominare. Unitatea de decizie
aparține societății dominante, care exercită controlul asupra întreprinderilor grupate în cadrul
trustului.
Prin intermediul trustului, societățile comerciale integrate se specializează pe diferite
categorii de operațiuni. În vederea realizării obiectivelor comune, operațiunile întreprinse de
către societățile comerciale sunt corelate.
3.2. Concernul.
Concernul este o societate comercială care grupează mai multe

întreprinderi de mici proporții. Societățile comerciale integrate au o forță
economică redusă, fiind dependente de întreprinderea dominantă.
Gruparea societăților se poate realiza în baza unui contract de dominare sau prin
efectul absorbției. Întreprinderea dominantă își păstrează existența juridică, preluând
gestiunea societăților integrate.
228
În sistemul concernului, societățile reunite prezintă un potențial de creștere și
consolidare. Conducerea unitară a concernului stabilește obiectivele comune și procedeele
pentru realizarea lor.
3.3. Holdingul.
Holdingul constituie o societate comercială care, deținând majoritatea

acțiunilor altor întreprinderi, exercită controlul nemijlocit asupra activității
lor. Societățile implicate au caracter de filială.
În comparație cu întreprinderile controlate, capitalul societății holding este redus. Dar
în procesul de integrare, holdingul permite achiziționarea firmelor mici și mijlocii.
Prin intermediul dreptului de control, societatea holding influențează strategia și tactica
întreprinderilor integrate. Managementul societăților controlate se determină prin obiectele
obligatorii.
Societățile integrate în cadrul holdingului își păstrează, într-o anumită măsură,
autonomia gestionară și funcțională. Cu toate acestea, principalele lor decizii sunt conforme cu
politicile comerciale ale holdingului.
3.4. Grupul european de interes economic.
Grupul de interes economic este o entitate colectivă, care permite

participanților de a exercita în comun anumite activități.
În dreptul Comunității Economice Europene, această formă de integrare este
prevăzută sub denumirea de „grup european de interes economic”.
Din punct de vedere juridic, grupul de interes economic se situează între societatea
comercială și asociație.
În organizarea și funcționarea asocierii, determinantă este voința membrilor grupului.
Trăsăturile distinctive ale grupului de interes economic sunt următoarele:

 grupul dobândește personalitate juridică din momentul înscrierii în registrul
comerțului;
 înmatricularea nu creează o prezumție de comercialitate, întrucât activitatea grupului
poate avea o natură comercială sau necomercială;
 grupul nu poate emite acțiuni, obligațiuni sau alte titluri negociabile;
 membrii grupului răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile asumate față de
terți.
Grupurile europene de interes economic (GEIE), constituite cu respectarea

prevederilor legale, sunt recunoscute și pot funcționa în țara noastră. (art.
232 din Legea nr. 161/2003)
Grupul european de interes economic reprezintă asocierea dintre două sau mai
229
multe persoane fizice sau juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau
nedeterminată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității economice a membrilor săi și
al îmbunătățirii rezultatelor activității.
Constituirea grupunul european de interes economic se face în baza unui contract

încheiat în formă autentică și semnat de toți membrii, denumit act constitutiv. În termen
de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv, fondatorii sau administratorii ori un
împuternicit al acestora vor cere înmatricularea grupului în registrul comerțului în a cărui rază
teritorială își va avea sediul în condițiile legii române.
Grupul european de interes economic dobândește personalitate juridică de la data
înmatriculării. Însă, înmatricularea în registrul comerțului nu prezumă caracterul comercial al
grupului european de interes economic.
În cazul unor neregularități constatate după înmatriculare, orice persoană
interesată poate exercita acțiunea pentru regularizarea constituirii grupului. Tribunalul
sesizat cu o cerere de nulitate poate stabili, chiar din oficiu, un termen pentru acoperirea
nulității.
Grupul european de interes economic nu poate emite acțiuni, obligațiuni sau alte
titluri negociabile.
O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unui grup
european de interes economic.
Grupul european de interes economic poate înființa în România filiale, precum și
sucursale, reprezentanțe și alte unități fără personalitate juridică.
Reprezentantul sucursalei unui grup european de interes economic răspunde
individual sau solidar, după caz, față de grup sau față de terți, pentru încălcarea dispozițiilor
legale reglementând grupurile de interes economic, pentru nerespectarea prevederilor actului
constitutiv, fie pentru culpe în activitatea desfășurată, care au produs prejudicii grupului. În cazul
în care mai mulți reprezentanți pot fi ținuți responsabili pentru aceleași fapte, tribunalul va stabili
contribuția fiecăruia la repararea prejudiciului. [art. 236 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003]
Veniturile anuale ale sucursalelor unui grup european de interes economic se
impozitează în conformitate cu prevederile Codului fiscal.
Prin decizia membrilor grupului european de interes economic, luată în unanimitate,

sediului grupului poate fi mutat în alt stat membru. Hotărârea de transfer va produce efecte de
la data înmatriculării grupului în registrul corespunzător noului sediu.
Înmatricularea și/sau radierea în/din registrul comerțului a unui grup european de
interes economic fac obiectul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Oficiul
registrul comerțului de la sediul grupului va transmite, din oficiu, un comunicat în acest sens
Oficiului Publicațiilor Oficiale ale Comunităților Europene, în vederea publicării în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. (art. 2372 din Legea nr. 161/2003)
230
4. Societățile transnaționale.
4.1. Precizări prealabile.
Societățile transnaționale sunt mari companii care prezintă o structură formată din
elemente fără caracter național, neavând o legătură juridică cu un anumit stat.
Incidența legilor naționale este evitată prin stabilirea de sedii principale în mai multe
state și proveniența capitalului de la asociații din mai multe state.
În doctrină și în documentele organismelor internaționale se utilizează frecvent și
noțiunea de „societate multinațională”.
Principalele trăsături definitorii ale unei societăți transnaționale sunt următoarele:

 capitalul social este național sau multinațional;
 structura organizatorică proprie prezintă un centru comun de decizie și control,
precum și o gestiune globală;
 activitățile de producție și comercializare desfășurate pe mai multe piețe au la
bază o strategie economică și financiară comună;
 litigiile referitoare la funcționarea societății sunt supuse spre soluționare
instanțelor arbitrale sau tribunalelor internaționale.
Societățile transnaționale dețin o importantă forță economică, financiară și politică.

Dezvoltarea și consolidarea societăților transnaționale a fost influențată de mondializarea și
liberalizarea piețelor, precum și de lansarea programelor de privatizare și de atragere a
investițiilor directe străine.
Societățile transnaționale domină sectorarele industriale strategice și controlează
economia modială.
4.2. Regimul juridic al societăților transnaționale.
Reglementările aplicabile societăților transnaționale sunt configurate de structura

lor. Prin actele constitutive ale companiilor, participanții stabilesc structura
societății, obiectul de activitate, piețele pe care acționează, capitalul social,
normele aplicabile operațiunilor comerciale.
Astfel că:
 În unele societăți transnaționale, actele constitutive cuprind referiri la o lege națională a
unuia dintre participanți. Dar legea națională se aplică numai ăn subsidiar, în măsura în
care prevederile din statutele lor s-ar dovedi insuficiente pentru a rezolva o anumită
situație. De exemplu: La Societe International de la Moselle.
 Actele constitive ale altor societăți transnaționale nu conțin nicio referință la sistemele de
drept naționale ale participanților. Regimul lor juridic este determinat doar de normele
stabilite prin statutele proprii. De exemplu: societatea Scandinavian Air System
(SAS).
 În anumite societăți transnaționale, prevederile actelor constitutive sunt completate cu
principiile comune ale legislațiilor naționale în prezență. Principiile naționale se aplică în
231
măsura în care nu contravin dispozițiilor instituite prin statutele proprii. De exemplu:
societatea Air Afrique.
Litigiile în legătură cu interpretarea și aplicarea actelor constitutive ale societății

transnaționale sunt sustrase jurisdicției instanțelor naționale. Prin clauze de jurisdicție și
compromisorii, aceste litigii sunt supuse spre soluționare unor instanțe arbitrale internaționale
sau tribunale internaționale.
A. Precizați care este regimul juridic al filialei unei societăți comerciale

străine.
B. Precizați care sunt formele organizatorice prin care se realizează
integrarea societăților comerciale și definiți fiecare formă în parte.

1. Conform prevederilor legale, filiala unei societăți comerciale străine:

a) are personalitate juridică
b) nu are personalitate juridică
c) nu se află sub controlul societății fondatoare
2. Potrivit dispozițiilor legale, filiala unei societăți comerciale străine:

a) se poate înființa doar dacă în actul constitutiv al societății fondatoare există mențiuni
referitoare la filială
b) are naționalitatea țării unde își are sediul social, fiind supusă legilor locale
c) nu deține un patrimoniu propriu
3. Potrivit legii, sucursala unei societăți comerciale străine:

a) are creditori și debitori proprii, ca urmare a activității pe care o desfășoară
b) nu este dependentă pe plan juridic și economic față de societatea primară
c) este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societății comerciale

a) sucursala unei societăți comerciale străine nu poate fi acționată direct în instanță pentru
operațiunile efectuate în țara unde funcționează deoarece aceasta se afla sub controlul
societății primare
b) înființarea și extinderea în țara noastră a unei sucursale de către o societate comercială
străină reprezintă o formă de investiție directă
c) în raporturile juridice cu terțe persoane, sucursala acționează în nume propriu, și nu pe
seama societății primare
232
5. Conform legii, reprezentanța unei societăți comerciale străine:
a) are un capital propriu
b) nu are personalitate juridică și nici capital propriu
c) are personalitate juridică
6. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) reprezentanța unei societăți comerciale străine îndeplinește o funcție de intermediere
între societatea primară și partenerii săi contractuali
b) societățile comerciale străine pot avea reprezentanțe în România pe bază de autorizație,
care se emite de către Ministerul Finanțelor
c) autorizația de funcționare a reprezentanței unei societăți comerciale străine se
eliberează doar pentru 6 luni, cu posibilitatea de prelungire
7. În ceea ce privește personalul reprezentanței unei societăți comerciale străine,

legea prevede că:
a) salariile personalului reprezentanței se pot plăti doar în lei
b) contractele de muncă se încheie doar pe o durată determinată
c) contractele de muncă se vor negocia și încheia direct de către cetățenii români cu
societatea comercială din străinătate
8. În conformitate cu dispozițiile legale, trustul:

a) reprezintă reunirea mai multor societăți comerciale într-o grupare colectivă
b) reprezintă o societate comercială care grupează mai multe întreprinderi de mici proporții
c) reprezintă o societate comercială care, deținând majoritatea acțiunilor altor întreprinderi,
exercită controlul nemijlocit asupra activității lor
9. Potrivit legii, holdingul:

a) reprezintă o societate comercială care deține acțiuni la alte întreprinderi mici, însă fără a
exercita controlul asupra activității lor
b) reprezintă o societate comercială care, deținând majoritatea acțiunilor altor întreprinderi,
exercită controlul nemijlocit asupra activității lor
c) reprezintă reunirea mai multor societăți comerciale într-o grupare colectivă
10. Conform dispozițiilor legale, stabiliți care dintre următoarele afirmații este corectă:
a) o persoană juridică nu poate fi numită administrator al unui grup european de interes
eonomic
b) înmatricularea în registrul comerțului a unui grup european de interes economic nu face
obiectul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
c) grupul european de interes economic nu poate emite acțiuni, obligațiuni sau alte titluri
negociabile
1.a, 2.b, 3.c, 4.b, 5.b, 6.a, 7.c, 8.a, 9.b, 10.c.
233

2009.
https://lege5.ro/App/Document/gy4dinry/legea-nr-26-1990-privind-
registrul-comertului - Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
https://lege5.ro/App/Document/gy4diobx/legea-nr-31-1990-privind-
societatile-comerciale?d=06.01.2022 – Legea societăților nr. 31/1990.
https://lege5.ro/App/Document/gy4tambz/decretul-lege-nr-122-1990-
privind-autorizarea-si-functionarea-in-romania-a-reprezentantelor-
societatilor-comerciale-si-organizatiilor-economice-straine - Decretul-
Lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a
reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice
străine.
https://lege5.ro/App/Document/geydemjsgm/impozitele-si-taxele-datorate-
de-catre-reprezentantele-din-romania-ale-societatilor-comerciale-si-
organizatiilor-economice-straine-hotarare-1222-1990 - Hotărârea nr.
1222/1990 privind regimul impozitelor şi taxelor aplicabile
reprezentanţelor din România ale societăţilor comerciale sau
organizaţiilor economice străine, precum şi drepturile şi obligaţiile legate
de salarizarea personalului român.
https://lege5.ro/App/Document/hezdgobv/incompatibilitati-lege-161-2003 -
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței
în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. (A se vedea dispozițiile art.
232 – 2372 care reglementează grupurile europene de interes economic).
Europene.
234
externe.
Dreptului Privat.
235
Unitatea nr. 5:
REGULI COMUNE APLICABILE CONTRACTELOR DIN COMERȚUL INTERNAȚIONAL.
1. Aspecte prealabile. Noțiune

2. Clasificarea contractelor
3. Formarea contractelor de comerț internațional
3.1. Operațiuni precontractuale
3.2. Negocierea contractelor
3.3. Mecanismul formării contractelor
3.3.1. Cererea de ofertă
A. Noțiune, rol, delimitare
B. Exteriorizarea cererii de ofertă
C. Conținutul cererii de ofertă
D. Soluționarea cererii de ofertă
3.3.2. Oferta de a contracta
A. Noțiune
B. Exteriorizarea ofertei
C. Formele ofertei
C.1. Oferta facultativă
C.2. Oferta fermă
3.3.3. Acceptarea ofertei
A. Noțiunea „acceptării ofertei”
B. Exteriorizarea acceptării
C. Condițiile acceptării ofertei
D. Calculul termenului de acceptare
E. Acceptarea tardivă
F. Retragerea acceptării
3.3.4. Comanda – Confirmarea de comandă
3.3.5. Răspunderea părților în perioada negocierii
A. Răspunderea pentru negocierea cu rea-credință
B. Răspunderea pentru utilizarea de informații în detrimental
partenerului
3.4.1. Elementele contractului
3.4.2. Momentul încheierii contractului
A. Încheierea contractului între prezenți
B. Încheierea contractului între absenți
3.4.3. Locului încheierii contractului
A. Determinarea locului încheierii contractului
B. Locul încheierii contractului în dreptul român
C. Determinarea ulterioară a unor elemente ale contractului
3.5.1. Noțiunea de „formă”
3.5.2. Aplicarea principiului consensualismului
3.5.3. Condiții speciale de formă
3.5.4. Modalitățile formei scrise
3.5.5. Modalitățile simplificate de încheiere a contractului
A. Contractele-cadru
236
B. Contractele de adeziune
C. Contractele tip
D. Condițiile generale
3.5.6. Limba contractului
3.6. Încheierea contractului prin mijloace electronice
3.6.1. Părțile contractante
3.6.2. Regimul înscrisurilor sub formă electronic
3.6.3. Acceptarea expresă
3.6.4. Acceptarea tacită
3.6.5. Validitatea, efectele și proba contractului
4. Conținutul contractelor de comerț internațional
4.1. Clasificarea clauzelor contractual
4.2. Clauzele generale în contractele de comerț internațional
4.3. Clauzele specifice în contractele de comerț internațional
4.4. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor
B. Mijloace juridice de prevenire sau atenuare a riscurilor
C. Clasificarea clauzelor asigurătorii
4.5. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare
A. Clauza aur
B. Clauzele valutare
C. Clauza de opțiune a locului de plată
D. Clauza de opțiune a monedei de plată
4.6. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare
A. Clauzele de revizuire a prețului
B. Clauzele de postcalculare a prețului
4.7. Clauze de adaptare a contractelor
A. Clauza ofertei concurente
B. Clauza clientului celui mai favorizat
C. Clauza de hardship
D. Clauza de forță majoră
E. Clauze preventive față de măsurile de protecție a concurenței
4.8. Clauze de extindere a raporturilor contractuale
A. Denumire, formă, categorii
B. Promisiunea unilateral de a contracta
C. Clauza primului refuz
D. Pactul de preferință
5. Interpretarea și efectele contractelor de comerț internațional
5.1. Principiile aplicabile interpretării contractelor
A. Principiul bunei-credințe
B. Principiul loialității în raporturile dintre părți
C. Principiul cooperării părților contractante
5.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor
A. Interpretarea după voința concordantă a părților
B. Interpretarea sistematică a clauzelor contractului
237
C. Interpretarea clauzelor indoielnice
D. Interpretarea contractelor prin reguli subsidiare
E. Interpretarea clauzelor tacite care completează contractul
F. Interpretarea contractelor încheiate pe bază de clauze prestabilite
G. Interpretarea contractului redactat în mai multe versiuni
5.3. Efectele contractelor de comerț internațional
5.3.1. Efectele generale ale contractelor
A. Forța obligatorie a contractului
B. Relativitatea efectelor contractului
5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
A. Excepția de neexecutare a contractului
C. Rezilierea contractului
D. Riscul contractului
 Să cunoască și să înțeleagă cum se formează contractele de comerț

internațional.
 Să cunoască și să înțeleagă care este conținutul contractelor de comerț
internațional.
 Să cunoască în ce constă interpretarea contractelor de comerț internațional.
 Să cunoască și să înțeleagă care sunt efectele contractelor de comerț
internațional.
1. Aspecte prealabile. Noțiune.
În promovarea relațiilor economice internaționale, un instrument juridic principal îl

constituie contractele.
Datorită valorii sale, contractul interesează toate statele, reprezentând un mijloc de
înfăptuire a schimburilor internaționale.
Contractele de comerț internațional se delimitează prin anumite particularități.
238
Potrivit naturii lor, ele constituie o formă a contractelor privind activitatea comercială. Dar
contractele de comerț internațional nu rămân sub incidența legilor naționale. Față de contractele
interne, se deosebesc prin existența unor elemente de internaționalitate specifice.
Ca urmare, contractul de comerț internațional este acordul de voință dintre doi sau
mai mulți participanți la comerțul internațional, având ca scop nașterea, modificarea sau
stingerea unor anumite raporturi juridice.
2. Clasificarea contractelor.
Numeroase și diferite, contractele de comerț internațional se pot grupa în mai

multe categorii, și anume:
a) După conținutul lor, contractele de comerț internațional sunt sinalagmatice.

Contractele sinalagmatice sau bilaterale dau naștere la obligații reciproce între părți.
Fiecare parte contractantă își asumă obligații în considerarea obligațiilor celeilalte părți.
b) După modul de formare, contractele de comerț internațional sunt consensuale.

În unele cazuri, prin excepție, legea impune o anumită formalitate ad validitatem.
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voință al părților.
Manifestarea lor de voința este suficientă nefiind necesară o formă specială.
Deși consensualismul reprezintă regula, contractele de comerț internațional se încheie
în formă scrisă. Caracterul complex și valoarea ridicată a operațiunilor de comerț internațional
implică redactarea raporturilor contractuale în scris. Dar forma scrisă nu reprezintă o condiție de
validitate, ci numai una de probă a contractului.
c) După scopul urmărit de părți, contractele de comerț internațional sunt cu titlu oneros.
Contractele cu titlu oneros urmăresc obținerea de fiecare dintre părți a unui folos sau
avantaj în schimbul obligațiilor asumate de partenerul contractual.
d) După certitudinea existenței și întinderii prestațiilor, contractele de comerț internațional

se împart în comutative și aleatorii.
Contractele comutative se caracterizează prin faptul că, la momentul încheierii lor,
existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, întinderea lor fiind determinată sau
determinabilă.
Însă, în activitatea de comerț internațional, conținutul contractelor poate prezenta și un
element aleatoriu. Astfel că, existența și întinderea prestațiilor părților sau a numai a uneia
dintre ele depinde de un eveniment viitor și incert. În momentul încheierii contractului nu se pot
aprecia avantajele care vor fi obținute. Pentru fiecare dintre părți, evenimentul incert constituie o
șansă de câștig, dar și un risc de pierdere.
e) După efectele pe care le produc, contractele de comerț internațional pot fi constitutive,

translative sau declarative de drepturi.
Contractele constitutive creează între părți drepturi de creanță. De exemplu, contractele
239
de mandat, depozit, transport de mărfuri sau prestări de servicii.
Contractele translative au ca efect transmiterea unor drepturi reale. De exemplu,
transferul dreptului de proprietate asupra unei mărfi sau al unui drept de folosință.
Contractele declarative constată și confirmă existența unor drepturi preexistente. De
exemplu, contractul de tranzacție, care implică acceptarea de către părți a unor concesii sau
renunțări reciproce.
f) După durata pentru care se încheie, contractele de comerț internațional se grupează în

contracte pe termen scurt, mediu și lung.
Contractele pe termen scurt se încheie pe perioade de până la un an.
De obicei, contractele se încheie pe termen mediu, între 1 și 5 ani.
De asemenea, contractele pe termen lung se încheie pe o perioadă de peste 5 ani.
g) După modul lor de executare, contractele de comerț internațional pot fi cu executare

succesivă și cu executare imediată.
Contractele cu executare succesivă se aduc la îndeplinire treptat. Executarea în timp a
obligațiilor contractuale se poate desfășura ca o succesiune de prestații, repetate la anumite
intervale sau ca o prestație continuă printr-o activitate neîntreruptă. Acest tip de contracte este
folosit în mod frecvent în comerțul internațional.
Contractele cu executare imediată comportă o prestație care se îndeplinește într-un
singur moment și dintr-o dată (uno ictu). Aceste contracte sunt folosite rar în comerțul
internațional.
h) După corelația existentă între ele, contractele de comerț internațional se pot diviza în
contracte principale și contracte accesorii.
Contractele principale au o existență de sine stătătoare. Valoarea lor juridică nu depinde
de alte contracte încheiate între părți.
Contractele accesorii însoțesc alte contracte. Soarta lor juridică este dependentă de
existența unor contracte principale. De exemplu, au caracter accesoriu contractul de gaj,
fidejusiunea bancară, clauza penală, etc.
i) După obiectul obligațiilor, contractele de comerț internațional se împart în trei grupe. Ele
pot conține obligații de a da, a face sau a nu face ceva.
Contractele care generează obligații de a da (dare), presupune îndatorirea de a constitui
sau a transmite un drept real. În această categorie se includ contractele translative de
proprietate de drepturi reale, precum și operațiunile care comportă o contraprestație pecuniară.
Contractele din care rezultă obligații de a face (facere), implică îndatorirea de a efectua
o lucrare, a presta un serviciu ori de a preda un bun. Din această categorie fac parte contractele
cu executare de lucrări și contractele de prestare de servicii.
Contractele care dau naștere la obligații de a nu face (non facere), constau într-o
abținere a debitorului de la ceea ce ar fi fost îndreptățit să facă. De exemplu, contractele în care
este stipulată obligația de a nu face concurență.
j) În funcție de felul contractului, contractele de comerț internațional pot conține obligații
240
de rezultat și obligații de mijloace.
Contractele care generează obligații de rezultat presupun urmărirea unui anumit scop, a
unui rezultat determinat.
Contractele care dau naștere la obligații de mijloace sau de diligență implică îndatorirea
de a depune toată stăruința pentru obținerea unui anumit rezultat.
k) După natura operațiunilor care formează obiectul lor, contractele de comerț internațional
pot fi contracte internaționale propriu-zise și contracte de cooperare economică
internațională.
Contractele internaționale propriu-zise includ operațiuni de export și import de mărfuri,
lucrări și servicii, care se desfăsoară în cadrul relațiilor economice cu străinătatea.
Contractele de cooperare economică internațională reprezintă o relație de conlucrare
între parteneri din state diferite, urmărind realizarea unor operațiuni conexe, împărțite pe
perioade determinate.
l) După subiectele care participă, contractele de comerț internațional sunt obișnuite și

mixte.
Contractele obișnuite se încheie între partenerii care aparțin ordinii juridice interne din
state diferite. Participanții la raporturile contractuale au calități și natură juridică similară, cum
sunt comercianții persoane fizice și persoane juridice.
Contractele mixte, numite și semiinternaționale sau state contracts, se perfectează între
un stat, ca subiect de drept, și o persoană fizică sau juridică străină.
m) După structura lor, contractele de comerț internațional se pot grupa în contracte unitare
și contracte complexe.
Contractele unitare au o structură monolitică. Prin natura lor, ele prezintă un singur
acord de voință.
Contractele complexe prezintă o structură plurivalentă, exprimată prin mai multe
acorduri de voință.
3. Formarea contractelor de comerț internațional.
În existența unui contract, un moment important este cel al formării.
3.1. Operațiuni precontractuale.
Datorită sporirii continue a volumului și îmbunătățirii structurii comerțului

internațional, raporturile contractuale presupun o pregătire temeinică și o
fundamentare judicioasă.
Formarea contractelor de comerț internațional se realizează printr-o serie de acțiuni
premergătoare, care au rolul de a preîntâmpina riscurile unor improvizații sau operațiuni
ocazionale.
Pentru finalizarea încheierii contractului, activitățile premergătoare parcurg mai multe
etape.
241
a) Studierea pieței străine.
Demersurile precontractuale implică prospectarea, investigarea și informarea asupra
piețelor străine, în scopul exercitării unei opțiuni.
Desfășurarea eficientă a comerțului internațional impune cunoașterea pieței externe,
observarea tendințelor și perspectivelor fenomenelor de piață, precum și adaptarea producției la
cerințele partenerilor străini.
Prospectarea pieții străine presupune o acțiune complexă de studiere a condițiilor
concrete de comercializare. Obiectivele principale ale prospectării pieței străine sunt
următoarele: stabilirea dimensiunilor și evoluția cererii și ofertei; pregătirea documentației
necesare în vederea promovării exporturilor; orientarea producției spre mărfurile și
sortimenele solicitate.
Activitatea de prospectare realizează o cunoaștere obiectivă și rațională a pieței străine,
pe produs și zonă, care condiționează alegerea unei anumite piețe sau a segmentului celui mai
avantajos, dimensiunile producției, politica de prețuri și crearea rețelei de distribuție.
b) Publicitatea comercială.
Pe lângă prospectarea sistematică a pieței străine, demersurile exploratorii implică și
sensibilizarea clienților potențiali.
Publicitarea comercială reprezintă totalitatea metodelor și mijloacelor prin care se
face cunoscut un produs sau serviciu, pentru a atrage atenția asupra calității,
particularităților și posibilităților de utilizare, trezind în final interesul consumatorilor și
determinându-i să cumpere.
Obiectul publicității comerciale îl formează comunicarea dintre producător și
consumator. În funcție de scopul stabilit, publicitatea îndeplinește următoarele funcții:
informează publicul consumator asupra unui anumit produs, a modului de folosire și de
întreținere, a diferențelor de calitate și de preț față de alte produse; creează unele
preferințe sau predispoziții, emoționale sau raționale, pentru un anumit produs sau
marcă; determină o cerere sau o fidelitate pentru o anumită marcă de produs;
promovează noile produse și susține desfacerile la produsele mai vechi.
Alegerea modalității adecvate de publicitate este în funcție de destinatarul mesajului și
de natura mărfurilor. Însă, cele mai utilizate mijloace de publicitate sunt următoarele: prin
presă; scrisoarea publicitară: catalogul de export; prospectul, pliantul și broșura; afișul; radioul,
cinematograful și televiziunea; târgurile și expozițiile internaționale.
3.2. Negocierea contractelor.
În cadrul negocierilor, părțile urmăresc să realizeze o înțelegere reciproc

acceptabilă cu privire la clauzele care vor concretiza formarea contractului
de comerț internațional. Negocierile comerciale reprezintă un preludiu al
perfectării contractului.
În dreptul român, etapa negocierilor precontractuale este reglementată prin art. 1.183
din Codul civil, conform căruia, părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii
negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare pentru eșecul acestora.
242
Negocierile precontractuale:
 pot fi organizare prin convenția părților => formând obiectul unui contract, negocierile
sunt supuse regulilor stabilite prin înțelegerea părților. În caz de neexecutare a
obligațiilor asumate, se poate angaja răspunderea contractuală a partenerilor.
 pot fi libere sau obișnuite => nefiind organizate contractual, negocierile libere sunt
guvernate de dreptul comun. Activitatea se desfășoară în conformitate cu principiile
libertății de a contracta și bunei-credințe.
Principiul libertății contractuale se exprimă prin posibilitatea părților de a iniția, desfășura
și rupe negocierile în vederea încheierii unui contract.
Principiul bunei-credințe se manifestă prin intenția sinceră și loială a părților în
executarea drepturilor și obligațiilor cu onestitate.
În ceea ce privește desfășurarea negocierilor, acestea au loc cu respectarea anumitor

cerințe procedurale și deontologice consacrate de prevederile legale în materie.
Astfel că, pentru stabilirea modalităților de negociere și declanșarea dialogului
contractual se pregătesc dosarele de negociere. Pe categorii de probleme, dosarele cuprind
date tehnice, comerciale, de transport, de concurență comercială, financiară și juridică.
În desfășurarea negocierilor se folosesc mai multe mijloace și procedee. Ele sunt
etapizate și structurate în modul următor:
- comunicarea, ca o premisă esențială sau o componentă continuă a procesului de
negociere.
- argumentarea judicioasă a punctului de vedere propriu, prin probe și demonstrații.
- prevenirea și combaterea obiecțiunilor formulate de partener.
- convingerea partenerului să accepte condițiile oferite.
- acordarea de concesii reciproce, care să faciliteze realizarea unui acord.
- finalizarea negocierilor prin adoptarea unei decizii.
3.3. Mecanismul formării contractelor.
3.3.1. Cererea de ofertă.
A. Noțiune, rol, delimitare.
Cererea de ofertă este manifestarea de voință a unui partener potențial de a iniția

negocieri cu un exportator străin pentru cumpărarea unei anumite mărfi.
Cererea de ofertă se adresează direct unui destinatar determinat.
Însă, solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta. (art. 1.190 din Codul civil)
Pe de altă parte, solicitarea de oferte se delimitează și de invitația la negociere.
Deosebirea constă în scopul urmărit în fiecare operațiune. Printr-o solicitare de ofertă se
urmărește formularea unei oferte de către destinatar, pe când invitația la negociere are ca scop
purtarea unor tratative în vederea determinării elementelor esențiale ale unul contract.
243
B. Exteriorizarea cererii de ofertă.
După mijlocul de transmitere folosit de importator, cererea de ofertă se poate

concretiza sub formă letrică, telegrafică sau electronică. În cursul tratativelor,
cererea de ofertă se poate solicita și verbal.
Totodată, cererea de ofertă poate fi redactată pe formulare tipizate sau prin scrisori
individuale.
De preferință, cererea de ofertă se face în limba partenerului străin.
C. Conținutul cererii de ofertă.
În funcție de particularitățile pieței, de marfa solicitată și de partener, conținutul

cererii de ofertă poate fi succint sau detaliat.
Pe lângă datele privind marfa, în cererea de ofertă, importatorul indică termenul de

predare și poate opta pentru condițiile de livrare. Dacă nu se preconizează tratativele
îndelungate, importatorul poate cere ca oferta să fie însoțită și de o factură proformă, necesară
formalităților administrative.
D. Soluționarea cererii de ofertă.
În principiu, cererea de ofertă se trimite mai multor ofertanți potențiali. După

sosirea răspunsului, importatorul va analiza ofertele primite, selecționând
propunerea cea mai favorabilă intereselor sale.
Dacă importatorul menționează elementele principale ale contractului propus, cererea
de ofertă poate deveni o comandă fermă. În acest fel, confirmarea comenzii va semnifica
încheierea contractului.
Însă, din diferite motive, există și posibilitatea ca cererea de ofertă să nu prezinte
interes, sens în care se va formula un răspuns negativ.
3.3.2. Oferta de a contracta.
A. Noțiune.
Oferta este propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane în

vederea încheierii unui contract.
Prin natura sa, oferta constituie o manifestare de voință unilaterală, care se aduce la
cunoștința celeilalte părți, cu scopul de a produce efecte juridice.
B. Exteriorizarea ofertei.
În procesul încheierii contractului, simpla manifestare de voință a părților

fiind suficientă, nu se cere o formă specială. Datorită consensualismului,
voința juridică este independentă de forma în care se manifestă.
244
Totuși, dispozițiile legale pot impune o anumită formalitate pentru încheierea valabilă a
contractului. În aceste situații, oferta trebuie exprimată în forma prescrisă.
Totodată, redactarea ofertei se face în limba țării destinatarului sau într-o limbă
comercială accesibilă.
În plus, pentru a exclude interpretările greșite și a reduce timpul necesar încheierii
contractului, oferta trebuie să fie clară, sobră, concisă, corectă și atractivă.
În practica internațională, oferta se face prin următoarele mijloace: corespondență,
agenții economice, târguri și expoziții internaționale, vizite la sediul ofertantului, reprezentanți
comerciali, delegații comerciale.
C. Formele ofertei.
În raport de caracterul propunerii, oferta poate fi generală sau specială.

Oferta generală este însoțită de schițe, desene, prospecte, cataloage sau
monstre.
Dimpotrivă, oferta specială se referă la o anumită marfă, prezentată în condiții
determinate.
După funcția îndeplinită, oferta este facultativă sau fermă.
C.1. Oferta facultativă.
Noțiune.
Oferta facultativă este comunicarea pe care exportantul o adresează unor

beneficiari potențiali determinați sau nedeterminați.
Condițiile ofertei.
Pentru a fi considerată facultativă, oferta trebuie să întrunească următoarele condiții:
- să cuprindă mențiunea „fără angajament”;
- să fie însoțită de informații privind conținutul ofertei;
- să nu conțină un termen de acceptare. Totuși, în anumite condiții, oferta facultativă
poate să cuprindă un termen, care ar avea o semnificație particulară, în sensul că,
ofertantul se obligă expres, în cadrul perioadei stabilite, numai să negocieze un anumit
contract.
Caracterul ofertei.
Oferta facultativă nu creează obligații concrete de livrare. Fiind o invitație pentru
negocieri, oferta facultativă constituie o informare asupra posibilităților unor tranzacții
viitoare, care obligă doar la dialoguri precontractuale.
Revocarea ofertei.
Prin emiterea unei oferte facultative, exportatorul are posibilitatea să accepte comanda
transmisă, să nu o ia în considerare ori să o modifice.
245
Retractarea ofertei poate interveni în orice moment, fără consecințe juridice
negative.
C.2. Oferta fermă.
Noțiune.
Oferta fermă este propunerea concretă pe care o persoană o adresează

unei persoane determinate.
Condițiile ofertei.
Pentru determinarea unei oferte, propunerea de contractare trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
 Oferta trebuie să fie fermă, confirmând voința ofertantului de a se angaja juridic.

În dreptul român, dispozițiile art. 1.188 din Codul civil prevăd faptul că, fermitatea
ofertei exprimă voința neîndoielnică a ofertantului, care să ducă, prin simpla acceptare
de către destinatar, la încheierea contractului.
Această cerință este reținută de Convenția de la Viena din 1980. Potrivit par. 1 al art. 14,
o propunere de încheiere a unui contract constituie ofertă dacă denotă voința autorului ei de a
se angaja în caz de neacceptare.
 Oferta trebuie să fie precisă și completă, stabilind toate elementele viitorului contract.
Încheierea contractului va deveni astfel posibilă prin simpla acceptare a ofertei de
către destinatar.
În dreptul nostru, oferta trebuie să cuprindă elementele necesare pentru realizarea
acordului de voințe. Astfel că, potrivit art. 1.188 alin. (1) din Codul civil, elementele suficiente
privesc elementele esențiale ale contractului, de ordin obiectiv și subiectiv.
Acest caracter al ofertei este prevăzut de Convenția de la Viena din 1980. Conform par.
1 al art. 14, o propunere de încheiere a unui contract constitutie ofertă dacă este suficient de
precisă.
O ofertă este suficient de precisă dacă denumește mărfurile, expres sau implicit,
stabilește cantitatea și prețul ori conține indicații care permit precizarea lor.
 Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice
determinate.
Dacă oferta se face unor persoane nedeterminate, oferta este publicitară.
Condiția este menționată de Convenția de la Viena din 1980. Potrivit par. 2 al art. 14, o
propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitație la
ofertă, în afară de situația în care cel care a făcut propunerea nu a indicat, în mod clar,
contrariul.
În dreptul român, art. 1.189 alin. (1) din Codul civil, dispune că propunerea adresată
unor persoane nedeterminate nu poate fi considerată ca o ofertă. Chiar dacă este precisă și
conține toate elementele necesare încheierii contractului, nu există din partea ofertantului
246
intenția de a se obliga. În funcție de împrejurări, propunerea va fi calificată solicitare de ofertă
sau intenție de negociere.
Revocarea ofertei.
Oferta, fiind o manifestare de voință, poate fi revocată în anumite condiții de către
ofertant.
După momentul în care intervine revocarea, se deosebesc mai multe situații, respectiv:
 Revocarea precede sau ajunge odată cu oferta.

În situația în care nu a ajuns la destinatar, oferta poate fi revocată. Întrucât
propunerea ofertantului nu a format obiectul preocupărilor destinatarului, revocarea va produce
efecte.
Pentru a fi eficientă, revocarea trebuie să ajungă înainte sau cel mai târziu în
același timp cu oferta.
Convenția de la Viena din 1980 (art. 15) și Principiile UNIDROIT din 2010 (art. 2.1.3.) fac
distincția între retragerea și revocarea unei oferte. Astfel că, problema retragerii se pune până
în momentul în care oferta ajunge la destinatar, pe când revocarea este posibilă după intrarea
în vigoare a ofertei.
De asemenea, retragerea este deosebită de revocarea ofertei și în dreptul român.
Potrivt art. 1.199 din Codul civil, oferta poate fi retrasă dacă ajunge la destinatar anterior sau
concomitent cu oferta. Întrucât nu există un raport obligațional, autorul poate să revină asupra
propunerii sale, printr-o nouă manifestare de voință, în condițiile prevăzute de lege.
 Revocarea este primită după ce oferta ajunge la destinatar.

În dreptul uniform, ofertele sunt considerate, în principiu, revocabile. Conform art.
16 par. 1 din Convenția de la Viena din 1980, o ofertă poate fi revocată până la încheierea
contractului, dacă revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea.
Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în art. 2.1.4. alin. (1) din Principiile UNIDROIT
din 2010. Dreptul la revocare poate fi exercitat până în momentul încheierii contractului, numai
când destinatarul acceptă oferta verbal ori acționează fără notificarea ofertantului.
De la regula generală a revocabilității ofertelor se admit două excepții: oferta
prevede, în moduri diferite, că este revocabilă; destinatarul are motive întemeiate să considere
oferta irevocabilă și acționează bazându-se pe ofertă.
În dreptul român, se admite că forța juridică a ofertei depinde după cum este irevocabilă
sau revocabilă.
În prima situație, ofertantul trebuie să respecte termenul de acceptare pe care l-a
prevăzut în ofertă. Conform art. 1.191 alin. 1 din Codul civil, oferta este irevocabilă de îndată
ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen. Persistența voinței ofertantului este
necesar să rezulte în mod neîndoielnic.
Oferta fiind irevocabilă, declarația de revocare nu produce efecte juridice. [art. 1.191
alin. (2) din Codul civil]. Contractul se va încheia prin acceptarea de către debitor, în condițiile
legii.
În a doua situație, oferta fără termen de acceptare este considerată ca fiind
247
revocabilă. Întrucât propunerea poate fi adresată unei persoane prezente sau absente,
posibilitatea revocării ofertei implică unele distincții.
Oferta fără termen făcută unei persoane care nu este prezentă trebuie menținută
un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și
expedieze acceptarea. [art. 1.193 alin. (1) din Codul civil]
Revocarea ofertei va împiedica încheierea contractului. Dar revocarea este necesar
să ajungă la destinatar înaintea săvârșirii actului sau faptului care determină încheierea
contractului. [art. 1.193 alin. (2) din Codul civil] Efectele comunicării se produc din momentul în
care a ajuns, chiar dacă destinatarul, indiferent din ce motive, nu a luat la cunoștință despre
revocare.
Oferta fără termen făcută unei persoane prezente poate fi acceptată de îndată, iar
contractul se încheie instantaneu. Declarațiile de voință ale părților se manifestă în mod
direct și imediat. În lipsa acceptării, oferta rămâne fără efecte juridice, neimplicând angajarea în
timp a ofertantului. [art. 1.194 alin. (1) din Codul civil]
 Revocarea sosește după acceptarea ofertei de către destinatar.

În cazul în care revocarea ofertei ajunge după încheierea contractului, retractarea va fi
lipsită de efecte juridice.
Caducitatea ofertei.
Oferta de a contracta devine caducă atunci când nu mai produce efecte juridice.
Spre deosebire de revocarea ofertei, caducitatea nu implică manifestarea voinței
ofertantului.
De regulă, caducitatea intervine de plin drept, nefiind necesară retractarea ofertei.
Totuși, ofertantul poate să considere ca valabilă o acceptare tardivă.
În sistemul nostru de drept, motivele de caducitate sunt prevăzute de art. 1.195 din
Codul civil. În situația în care acceptarea ofertei nu ajunge la ofertant în termenul stabilit
sau, în lipsă, într-un termen rezonabil, oferta va fi caducă. Efectele caducității se produc
indiferent dacă acceptarea propunerii de contractare nu a fost emisă în termen sau nu ajunge la
ofertant din motive privind mijlocul de comunicare.
De asemenea, oferta mai devine caducă dacă este refuzată de destinatar.
Convenția de la Viena din 1980 (art. 17) și Principiile UNIDROIT din 2010 (art. 2.1.5.),
prevăd că valabilitatea unei oferte încetează atunci când respingerea ajunge la ofertant.
Caducitatea ofertei irevocabile poate fi atrasă și de decesul sau incapacitatea
ofertantului, numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
În comerțul internațional, moartea sau incapacitatea părților, în absența unei alte soluții
care să rezulte din convenția lor, uzanțe sau împrejurări concrete, nu implică nicio consecință.
Datorită preponderenței societăților comerciale și continuității firmei, decesul sau incapacitatea
unui partener nu afectează, în principiu, valabilitatea ofertei.
248
3.3.3. Acceptarea ofertei.
A. Noțiunea „acceptării ofertei”.
Acceptarea este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia

un contract, în condițiile propuse de ofertant.
În acest sens, destinatarul trebuie să transmită acordul sau consimțământul de
acceptare a ofertei deoarece simpla confirmare a primirii unei propuneri sau exprimarea unui
interes față de comunicarea respectivă nu sunt relevante.
B. Exteriorizarea acceptării.
Voința acceptantului, în măsura în care rezultă neîndoielnic acordul de a

accepta oferta, se poate manifesta în formă expresă sau tacită, nefiind
necesare condiții speciale de formă.
Exprimarea expresă a voinței acceptantului se face în scris sau verbal.
Totuși, declarația de acceptare verbală, în majoritatea cazurilor, este confirmată în scris.
În raport de acceptarea verbală, confirmarea scrisă are numai un rol de probă.
C. Condițiile acceptării ofertei.
Declarația de acceptare trebuie să întrunească următoarele condiții de validitate,

și anume:
Acceptarea să rezulte dintr-un fapt pozitiv.

Pentru a fi clară, acceptarea trebuie materializată într-o acțiune pozitivă. Voința
acceptantului se poate exterioriza printr-o declarație, precum și prin orice act sau fapt
care sunt considerate echivalente.
În dreptul nostru, conform art. 1.196 alin. (1) din Codul civil, manifestarea destinatarul
trebuie să confirme intenția sa de a accepta oferta. Însă, se admit și excepții de la această
regulă generală, iar în acest sens dispozițiile art. 1.196 alin. (2) din Codul civil prevăd că,
tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă
din lege, din acordul părților, prin practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte
împrejurări.
În cazul unei atitudini pasive a destinatarului, tăcerea nu constituie o formă de

exprimare a acceptării ofertei.
Convenția de la Viena din 1980 (art. 18 par. 1) și Principiile UNIDROIT din 2010 [art.
2.1.6. alin. (1)], menționează că tăcerea sau inactivitatea nu sunt considerate, în sine, o
acceptare.
Acceptarea să corespundă ofertei.

Pentru existența unui acord deplin între parteneri, acceptarea trebuie să concorde cu
oferta. Propunerea ofertantului se acceptă în condițiile în care a fost formulată, fără
249
condiționări, limitări, adăugiri sau rezerve.
Dacă acceptarea ofertei conține modificări sau completări care nu corespund
ofertei primite, contractul nu se poate încheia.
Totuși, acceptarea poate cuprinde uneori elemente diferite, dar care nu modifică în mod
esențial oferta. Deși răspunsul nu este corespunzător, acceptarea poate fi considerată ca
valabilă.
În dreptul uniform, soluția este prevăzută de art. 19 par. 2 din Convenția de la Viena din
1980 și art. 2.1.11 alin. 2 din Principiile UNIDROIT din 2010. Potrivit acestor texte, dacă
termenii adiționali sau diferiți din acceptare nu schimbă substanțial termenii ofertei, contractul se
încheie cu aceste modificări, dacă ofertantul nu obiectează fără întârziere.
Acceptarea să ajungă la ofertant în termen.

Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să intervină într-un anumit termen.
În funcție de elementele ofertei, se disting mai multe aspecte, și anume:
 În cazul unei oferte cu termen, acceptarea este valabilă în momentul când ajunge la
ofertant în cadrul perioadei stabilite.
 În cazul unei oferte fără termen, acceptarea se face într-un termen rezonabil.
 Oferta verbală, spre deosebire de cea scrisă, trebuie acceptată imediat.
D. Calculul termenului de acceptare.
Termenul de acceptare se stabilește de către ofertant.

În absența unor precizări, interesează momentul din care curge termenul de
acceptare și modul său de calcul.
În dreptul uniform, termenul de acceptare începe să curgă din momentul trimiterii
ofertei.
Determinarea momentului va depinde de mijlocul de comunicare folosit de ofertant. În
cazul în care oferta a fost expediată printr-o telegramă sau scrisoare, termenul de acceptare
curge din momentul predării telegramei spre expediere sau de la data la care apare pe
scrisoare ori, în lipsă, de la data menționată pe plic. Dacă ofertantul folosește un mijloc de
comunicare instantaneu (telefon, fax, e-mail), termenul de acceptare va curge din momentul în
care oferta parvine destinatarului, care coincide cu data expedierii comunicării.
Această soluție este admisă și de Codul civil român, care prevede faptul că, termenul
de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar. (art. 1.192 din Codul
civil)
Referitor la modul de calcul, termenul de acceptare este un termen de drept material, și

nu procedural.
În cazul în care termenul este pe zile, se va calcula pe zile pline. Potrivit acestei reguli,
ziua de începere și ziua de împlinire vor fi luate în calcul.
Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani se va împlini în ziua corespunzătoare din
ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei
în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a lunii respective.
250
În calcularea termenului se includ și zilele nelucrătoare care apar în perioada de
acceptare. Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare la sediul ofertantului, termenul se
prelungește până la prima zi lucrătoare care urmează.
E. Acceptarea tardivă.
Acceptarea trebuie să ajungă la ofertant în termenul care a fost stabilit sau, în

lipsă, într-o perioadă de timp rezonabilă. Declarația care depășește termenul
de acceptare este tardivă.
Efectele acceptării tardive depind de modul de administrare a producerii consecințelor

juridice. Soluțiile adoptate pot fi grupate în două sisteme, și anume:
 după un sistem, acceptarea tardivă fiind emisă după expirarea termenului, ofertantul nu
mai are nicio obligație. Întrucât acceptarea tardivă este lipsită de efecte, nu se ajunge la
 după un alt sistem, acceptarea tardivă produce efecte juridice. Dar efectele admise de
reglementările naționale sunt diferite.
În dreptul nostru, art. 1.198 alin. (1) din Codul civil, dispune că acceptarea tardivă
produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre
încheierea contractului. Deși oferta este caducă, nefiind acceptată în termen, autorul
propunerii poate fi interesat să încheie contractul.
Soluția ca acceptarea tardivă să fie valabilă, cu respectarea anumitor condiții, a fost

admisă și în dreptul uniform. În conformitate cu dispozițiile art. 21 par. 1 din Convenția de la
Viena din 1980 și art. 2.1.9 alin. (1) din Principiile UNIDROIT din 2010, acceptarea tardivă va di
considerată ca ajunsă la termen, sub condiția ca ofertantul, fără întârziere, să informeze ori să
notifice destinatarul intenției sale. Prin valorificarea acestei posibilități, contractul va fi încheiat
atunci când acceptarea întârziată a ajuns la ofertant.
Tot tardivă este și acceptarea comunicată după expirarea termenului. Acceptarea

făcută în termen poate să nu ajungă la timp, datorită unei transmiteri neregulate. Situația fiind
diferită, contractul se consideră încheiat dacă ofertantul nu comunică imediat destinatarului
sosirea întârziată a acceptării.
F. Retragerea acceptării.
Declarația de acceptare poate fi retrasă de către acceptant.

Retragerea acceptării împiedică formarea contractului propus de
destinatarul ofertei.
Retragerea produce efecte juridice dacă sosește la ofertant înainte sau odată cu
acceptarea.
În dreptul nostru, posibilitatea retragerii ofertei este reglementată de dispozițiile art.
1.199 din Codul civil, conform cărora acceptarea poate fi retrasă dacă retractarea ajunge la
destinatar anterior sau concomitent cu oferta. În absența unui raport contractual, persoana
251
poate să revină asupra consimțământului său, prin exprimarea unei manifestări de voință
diferite.
Aceeași soluție a fost admisă și în dreptul uniform – art. 22 din Convenția de la Viena din
1980 și art. 2.1.10 din Principiile UNIDROIT din 2010.
3.3.4. Comanda – Confirmarea de comandă.
Destinatarul unei oferte poate să accepte propunerea făcută ori să emită o

comandă. Așadar, pentru propunerea care provine de la beneficiarul contractual
sau debitorul prestației pecuniare se utilizează termenul de „comandă”.
Principalele aspecte pe care le prezintă comanda sunt următoarele:

- comanda care cuprinde în întregime condițiile din ofertă are caracterul unei
acceptări exprese și necondiționate.
- comanda prin care se modifică unele condiții oferite de exportator reprezintă o
contraofertă.
Dacă cerințele clientului sunt realizabile, beneficiarul unei comenzi directe o poate
accepta integral. Răspunsul are caracterul unei confirmări de comandă.
3.3.5. Răspunderea părților în perioada negocierii.
În faza negocierilor, partea care săvârșește o faptă ilicită va fi ținută să

răspundă pentru prejudiciul cauzat. Mecanismele judiciare ale sancțiunilor
sunt diferite, după cum se împiedică sau nu încheierea contractului.
Situațiile în care partea prejudiciată are dreptul la despăgubiri sunt următoarele:

- negocierea cu rea-credință.
- utilizarea de informații în detrimentul partenerului.
A. Răspunderea pentru negocierea cu rea-credință.
În dreptul român, consecințele juridice ale negocierii cu rea-credință sunt

prevăzute de Codul civil. Libertatea contractuală poate fi exercitată numai cu
bună-credință.
Dimpotrivă, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a
încheia un contract are caracter abuziv. Întrucât partea se face vinovată de rea-credință, va fi
ținută să răspundă pentru prejudiciul cauzat. [art. 1.183 alin. (3) si (4) din Codul civil]
În perioada negocierilor, reaua-credință poate fi sancționată și în cazul încălcării altor
aspecte care privesc buna-credință. De exemplu: ruperea brutală și fără motiv a negocierilor;
menținerea partenerului de negociere, fără motiv real și serios, într-o stare de incertitudine
prelungită; inducerea în eroare a celeilalte părți în privința naturii sau clauzelor contractului
propus.
Partea vătămată este îndrituită să pretindă despăgubiri, care să acopere paguba
252
cauzată.
Reglementări în această materie conțin și Principiile UNODROIT din 2010. Prin textul
art. 2.1.15 se prevede că o parte este liberă să negocieze și nu este răspunzătoare pentru
neîncheierea unei înțelegeri. Totuși, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-
credință este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părți. Este rea-credință, în
particular, din partea unei părți să înceapă sau să continue negocierile atunci când nu
intenționează să ajungă la o înțelegere cu cealaltă parte.
B. Răspunderea pentru utilizarea de informații în detrimentul partenerului.
În perioada negocierilor, părțile pot profita de relațiile create. Printr-o conduită

neloială, unul dintre parteneri își asigură unele avantaje în dauna interlocutorului.
Beneficiarul informațiilor poate să valorifice rezultatele convorbirilor numai în interes
propriu. Astfel, se folosește de documentele împrumutate fără acordul partenerului, își procură
prin alți furnizori bunurile propuse de ofertant sau aplică cunoștințe transmise pentru alte
produse.
În literatura de specialitate, responsabilitatea partenerului este calificată după cum

negocierile sunt urmate sau nu de încheierea unui contract.
În cazul în tranzacția nu se realizează, responsabilitatea este de natură delictuală.
Dacă negocierile se concretizează prin încheierea unui contract, soluția este în favoarea
responsabilității contractuale.
În dreptul român, obligația de confidențialitate este prevăzută de art. 1.184 din Codul
civil. Potrivit acestui text, când o informație confidențială este comunicată de către o parte
în cursul negocierilor, cealaltă parte, este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în
interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații
atrage răspunderea delictuală a părții în culpă.
Principiile UNIDROIT din 2010 reglementează obligația de confidențialitate în art. 2.1.16.

Din formularea textului rezultă că părțile, în cursul negocierilor, nu sunt ținute de o obligație de
confidențialitate. Totuși, partea interesată poate să declare expres că informațiile transmise
trebuie considerate confidențiale. Implicit, dobânditorul informațiilor nu poate să le dezvăluie
terților și nici să le folosească în interes propriu, indiferent de existența unui contract.
Nerespectarea obligației de confidențialitate atrage răspunderea pentru daune.
3.4. Încheierea contractelor.
În procesul de formare a contractelor de comerț internațional, faza finală o

constituie activitatea de încheiere. Raporturile contractuale se încheie cu
respectarea condițiilor pentru validitatea convențiilor.
253
3.4.1. Elementele contractului.
Condițiile de fond ale contractului se referă la conținutul acestuia, iar condițiile de

formă privesc exteriorizarea voinței părților.
Condițiile de fond sunt elemente esențiale pentru validitatea unui contract, iar
potrivit art. 1.179 din Codul civil, acestea sunt următoarele:
 capacitatea de a contracta – art. 1.180.
 consimțământul părților – art. 1.204.
 un obiect determinat și licit – art. 1.225.
 o cauză licită și morală – art. 1.235.
În dinamica operațiunilor de comerț internațional, condițiile de validitate nu prezintă

deosebiri față de dreptul comun.
Activitatea de încheiere a contractelor de comerț internațional se concretizează, ca
aspecte specifice, numai prin moment, loc și formă.
Condițiile de încheiere a contractului sunt stabilite de lex contractus. În temeiul
principiului autonomiei de voință, legea contractului poate fi aleasă de părți sau
determinată, în subsidiar, de către organul de jurisdicție după criterii obiective.
În domeniul contractelor de comerț internațional, regimul cerințelor de validitate prezintă
unele particularități.
Capacitatea de a contracta este supusă legii personale a părții, indiferent de locul
tranzacției. Legea personală poate fi lex domilicii sau lex patriae. Totuși, incapacitățile de
folosință de a contracta sunt cârmuite de legea contractului.
Consimțământul este guvernat de legea contractului. Elementele reglementate se
referă la raportul dintre voința reală și cea declarată, condițiile consimțământului, viciile de
consimțământ, validitatea ofertei și acceptării.
În privința bunului care constituie obiectul derivat al contractului, regimul său juridic va fi
guvernat de lex rei sitae. Așadar, se va aplica legea locului unde se află bunul.
Cauza contractului este cârmuită de lex contractus. Pentru a determina încheierea
contractului, cauza trebuie să fie reală, licită și morală.
Forma contractului este determinată de legea care îi cârmuiește fondul.
3.4.2. Momentul încheierii contractului.
Realizarea acordului de voință, care marchează încheierea contractului, se

produce prin întâlnirea concordantă a unei oferte de a contracta cu acceptarea
ei.
Stabilirea momentului încheierii contractului implică distincția după cum părțile sunt
prezente sau absente.
A. Încheierea contractului între prezenți.
În situația în care părțile se găsesc la aceeași dată, în același loc,
254
contractul se consideră încheiat în momentul semnării.
Având în vedere modul cum intervin semnăturile în timp, se deosebesc două ipoteze, și
anume:
 Părțile semnează contractul simultan.
Încheierea contractului are loc instantaneu sau concomitent, în momentul
semnării de către ambele părți. Data încheierii se prevede expres în contract.
 Părțile semnează contractul succesiv.

De obicei, una dintre părți, după ce semnează contractul, acordă partenerului un interval
de timp convenit pentru examinarea clauzelor redactate și semnarea lor. Contractul se încheie
în momentul semnării de către al doilea partener.
B. Încheierea contractului între absenți.
În cazul în care contractul se încheie între persoane aflate în țări diferite, se

disting mai multe situații, și anume:
 Părțile au ales legea aplicabilă contractului.

Datorită opțiunii părților, faptul că încheierea contractului s-a făcut de la distanță devine
nesemnificativ pentru regimul raporturilor juridice. Alegerea legii poate fi expresă sau tacită,
rezultând neîndoielnic din circumstanțele contractului.
 Părțile nu și-au exprimat voința privind alegerea legii aplicabile.

Absența alegerii determină ca regimul raporturilor contractuale să prezinte anumite
particularități, întrucât norma conflictuală lex loci actus nu poate fi aplicată.
În soluționarea acestei probleme, legislațiile actuale, doctrina și practica judiciară se
caracterizează prin importante divergențe.
a) Sisteme privind momentul încheierii contractului.

Pentru determinarea momentului încheierii contractului între absenți sunt cunoscute 4
sisteme, însoțite de unele variante, respectiv:
 sistemul emisiunii sau declarațiunii de voință – contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul și-a manifestat voința de a accepta oferta.
 sistemul expedierii sau transmiterii declarației – contractul se socotește încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei a expediat accepatare sa.
 sistemul recepției – contractul este considerat încheiat în momentul în care acceptarea
ajunge la ofertant.
 sistemul informației – contractul se socotește încheiat în momentul când ofertantul ia
cunoștință despre acceptarea destinatarului.
b) Momentul încheierii contractului în dreptul român.

Pentru determinarea momentului încheierii contractului între absenți, dreptul român a
consacrat teoria recepțiunii. Potrivit dispozițiilor art. 1.186 alin. (1) din Codul civil, contractul
255
se încheie în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
Regula se aplică și în cazul în care oferta ia forma comenzii. Încheierea contractului se
produce în momentul recepției de către importator a confirmării comenzii.
Totuși, contractul se poate încheia fără a mai fi necesar ca ofertantul să primească
acordul acceptantului. Conform art. 1.186 alin. (2) din Codul civil, contractul se consideră
încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără
a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor
sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
c) Momentul încheierii contractului în practica internațională.

În comerțul înternațional, practica s-a orientat, în principiu, către teoria recepției.
Potrivit art. 18 par. 2 din Convenția de la Viena din 1980, acceptarea unei oferte produce
efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului.
De la această regulă, art. 18 par. 3 din Convenția de la Viena din 1980 admite și o
excepție. Astfel, în temeiul ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor,
destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de
exemplu, la expediarea mărfurilor sau la plata prețului, fără a-l comunica ofertantului.
Acceptarea va produce efecte în momentul în care acest act este îndeplinit.
O reglementare asemănătoare este consacrată și de Principiile UNIDROIT din 2010.
Conform art. 2.1.6 alin. (2), acceptarea ofertei este valabilă când consimțământul ajunge la
ofertant. Prin ajungerea la destinatar se înțelege momentul în care notificarea este transmisă
verbal sau este livrată la sediul ori la adresa poștală a persoanei respective.
d) Importanța momentul încheierii contractului.

Momentul încheierii contractului de comerț internațional prezintă o importanță teoretică
și practică. În funcție de stabilirea acestui moment, se vor aprecia următoarele consecințe
juridice:
- posibilitatea de revocare a ofertei sau a acceptării.
- caducitarea ofertei ori a acceptării.
- valabilitatea încheierii unui contract, în cazul în care oferta a fost adresată mai multor
persoane, care au acceptat-o succesiv.
- existența viciilor de consimțământ, a cauzelor de nulitate sau anulabilitate.
- capacitatea părților.
- producerea efectelor contractului, dacă părțile sau legea aplicabilă nu prevăd un alt
termen.
- determinarea prețului curent, din ziua contractării.
- calculul termenelor de prescripție.
- exercițiul acțiunii pauliene.
- locul încheierii contractului.
- legea aplicabilă contractului, în cazul unui conflict de legi în timp.
256
3.4.3. Locul încheierii contractului.
Între cele două elemente, loc și moment, există o strânsă legătură.

Dacă părțile nu au luat în discuție aceste elemente, momentul formării implică o
localizare care indică încheierea contractului.
A. Determinarea locului încheierii contractului.
În situație în care partenerii sunt prezenți, contractul se încheie în locul în

care se găsesc părțile.
Dacă negocierea contractului se desfășoară prin telefon, deși părțile sunt considerate a
fi prezente, locul încheierii poate ridica unele probleme. Legislațiile care se ocupă de un
asemenea contract prevăd că locul încheierii se determină prin interpretarea voinței părților.
În cazul în care părțile sunt absente, locul încheierii contractului va fi diferit, în funcție de
sistemul juridic respectiv. Potrivit sistemului emisiunii, contractul se încheie în localitatea în care
se găsește acceptantul. După sistemul recepției, locul încheierii contractului va fi acolo unde se
află ofertantul.
B. Locul încheierii contractului în dreptul român.
Locul încheierii contractului între prezenți este localitatea unde se află

părțile.
În contractele perfectate prin telefon, locul încheierii este acela unde se află sediul
ofertantului. Concluzia este aceeași dacă ofertantul, în momentul convorbirii telefonice, se
găsește într-un mijloc de transport în trafic internațional.
Locul încheierii contractului între absenți, prin adeziunea dreptului nostru la
sistemul recepției, se consideră acolo unde se află ofertantul. Potrivit art. 1.186 alin. (1) din
Codul civil, contractul se încheie în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, existând astfel
posibilitatea cunoașterii răspunsului.
Dacă obligațiile contractuale implică executarea unei acțiuni, fără a fi nevoie de
comunicarea acceptării, contractul se încheie în locul în care se află destinatarul ofertei.
Prin aplicarea dispozițiilor 1.186 alin. 2 din Codul civil, locul încheierii contractului va fi acela
unde acceptantul săvârșește actul sau faptul concludent.
Determinarea locului încheierii contractului are următoarele semnificații:

- interesează competența teritorială a instanțelor.
- precizează uzurile locale aplicabile.
- facilitează interpretarea contractului.
- indică legea aplicabilă, în caz de conflict de legi în spațiu.
257
C. Determinarea ulterioară a unor elemente ale contractului.
Unele elemente ale contractului de comerț internațional pot fi concretizate

ulterior. Aceste elemete se convin de către părți ori se determină de un terț.
 În primul caz, părțile stabilesc să ajungă la o înțelegere cu privire la un element al

contractului.
Pentru realizarea ulterioară a înțelegerii, părțile trebuie să procedeze la negocieri.
Inițiate de persoana interesată, obligația de a participa la negocieri revine ambelor părți.
Înțelegerea ulterioară a părților se poate referi la un element esențial sau
neesențial. O asemenea înțelegere poartă demunirea de agreements to agree.
Această situație este prevăzută și de Codul civil. Potrivit art. 1.185, atunci când, în timpul
negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra
unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la
acestea.
Principiile UNIDROIT din 2010 consacră o soluție similară în art. 2.1.13. Astfel, dacă
părțile își manifestă explicit intenția lor, contractul va exista numai când se ajunge la o
înțelegere fără echivoc asupra acolor probleme.
 În al doilea caz, părțile nu discută unele elemente ale contractului, pe care, în mod
intenționat, le lasă nedeterminate.
Elementele neindicate vor fi stabilite ulterior de către părți sau o terță persoană.
Indiferent de ipoteza menționată, contractul se consideră încheiat în momentul realizării
acordului inițial al părților.
Prevederi referitoare la clauzele nedeterminate există și în Codul civil. Potrivit art. 1.182
alin. (2), este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale
contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori
încredințează determinarea acestora unei alte persoane.
Dacă părțile nu se înțeleg sau terța persoană refuză să determine clauza lipsă,
problema se va rezolva de organul de jurisdicție. La cererea oricăruia dintre contractanți,
instanța va decide completarea contractului, având în vedere natura obligației și intenția părților.
Principiile UNIDROIT din 2010 reglementează determinarea ulterioară a unei clauze
contractuale în art. 2.1.14. Potrivit textului, dacă părțile intenționează să încheie un contract,
faptul că ele lasă, în mod intenționat, o clauză asupra căreia se va conveni în cadrul unor
negocieri ulterioare sau care va fi determinată de o terță persoană nu împiedică un contract să
fie considerat valabil încheiat.
Existența unui contract nu este nu este afectată de faptul că, ulterior: a) părțile nu
ajung la o înțelegere asupra acelei clauze; sau b) terța persoană nu determină conținutul
clauzei, cu condiția să existe un mijloc alternativ de a defini clauza respectivă, care să fie
rezonabilă în circumstanțele date, în ceea ce privește intenția părților.
258
3.5. Forma contractului.
3.5.1. Noțiunea de „formă”.
Prin formă se înțelege un număr de elemente care exteriorizează contractul.

Forma exterioară a actului se deosebește de forma sa intrinsecă.
Dacă forma exterioară constitutie o modalitate de manifestare a voinței de a încheia un
contract, forma internă desemnează voința părților din actul juridic.
3.5.2. Aplicarea principiului consensualismului.
În dreptul nostru, forma contractelor de comerț internațional este guvernată

de principiul consensualismului.
Pentru încheierea contractului este suficient simplul acord de voință al
părților, indiferent de modalitatea în care se exteriorizează.
În procesul realizării acordului de voință, consensualismul reprezintă regula, iar

formalismul excepția.
Sub denumirea de „libertatea formei”, principiul consensualismului este consacrat de art.
1.178 din Codul civil. Potrivit acestui text, contractul se încheie prin simplul acord de voință al
părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Alegerea formei contractului este o problemă lăsată la aprecierea părților. Voința juridică
fiind suverană, exprimarea ei nu este dependentă de o formă prescrisă. Părțile își pot manifesta
liber consimțământul, atât în formă verbală, cât și în scris. Orice imixtiune, care ar impune ca
voința să se exteriorizeze într-o formă determinată și obligatorie, ar reprezenta o încălcare a
principiului consensualismului și, implicit, a teoriei autonomiei de voință.
În reglementarea Principiilor UNIDROIT din 2010, contractul nu este supus niciunei
cerințe formale. Conform art. 1.2., Principiile nu impun forma scrisă pentru încheierea valabilă a
unui contract.
3.5.3. Condiții speciale de formă.
Expresie a libertății contractuale, consensualismul este un principiu fundamental.

Cu toate acestea, tendința practicii este diferită.
Prin excepție de la consensualismului, se admite încheierea contractelor de
comerț internațional în scris.
Impunerea unei forme speciale se justifică prin asigurarea protecției persoanei și
verificarea legalității actului juridic.
Reglementările incidente dispun că forma înscrisului autentic este obligatorie în

materia societăților comerciale. Principalele aplicații ale formei ad validitatem sunt prevăzute
de Legea societăților nr. 31/1990, și anume:
 actul constitutiv al unei societăți se încheie în formă autentică atunci când: a) printre
bunurile subscrise ca aport ca aport la capitalul social se află un imobil; b) se constituie
259
o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; c) societatea pe acțiuni se
consituie prin subscripție publică.
 forma autentică a actului modificator adoptat de asociați este obligatorie când are ca
obiect: a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil;
b) modificarea formei juridice a societății într-o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă; c) majorarea capitalului social prin subscripție publică.
 contractele între societatea cu răspundere limitată și persoana fizică, sau persoana
juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancțiunea nulității
absolute.
 prospectul de emisiune pentru constituirea societății pe acțiuni prin subscripție publică
se întocmește în formă autentică.
În toate ipotezele menționate, dacă nu se respectă condiția formei autentice,
sancțiunea va fi nulitatea societății.
Formalitatea înscrisului sub semnătură privată este prevăzută și pentru anumite

contracte. Potrivit dispozițiilor Codului civil, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului, de exemplu: contractul de asociere în participație (art. 1.950); contractul de
transport (art. 1.956); contractul de comision (art. 2.044); contractul de consignație (art. 2.055);
contractul de agenție (art. 2.078); contractul de depozit (art. 2.104); contractul de asigurare (art.
2.200).
În contractele de comerț internațional, cerința formei scrise poate fi stabilită și de părți.
Formalitatea prevăzută de părți reprezintă atenuări ale principiului consensualismului.
Necesitarea formei scrise se justifică prin următoarele argumente:

- constată momentul încheierii contractului.
- delimitează negocierile precontractuale de obligațiile stipulate în contract.
- exprimă ultima manifestare de voință a părților.
- precizează cu exactitate elementele contractului.
- constituie o garanție pentru executarea obligațiilor în condițiile stabilite.
- evită, în principiu, neînțelegerile ulteritoare cu privire la executarea contractului.
- permite urmărirea îndeplinirii obligațiilor contractuale.
- asigură desfășurarea relațiilor dintre părți pe o perioadă mai lungă.
3.5.4. Modalitățile formei scrise.
Modalitățile prin care se consideră că raporturile contractuale pot fi constatate în

scris sunt diferite, după cum negocierile se poartă între persoane prezente sau
absente.
Contractul negociat între persoane prezente se încheie prin întocmirea unui
înscris unic. Dacă părțile se înțeleg asupra clauzelor contractuale, se redactează un înscris,
care va fi semnat simultan sau succesiv.
Contractul negociat între persoane absente se perfectează, de obicei, prin două
înscrisuri separate. Actele juridice folosite de părți pot consta în următoarele: ofertă fermă
urmată de acceptare; cererea de ofertă urmată de ofertă și confirmarea ofertei; comandă
260
urmată de confirmarea de comandă.
3.5.5. Modalități simplificate de încheiere a contractului.
Principalele modalități simplificate de încheiere a contractelor de comerț

internațional sunt: contractele-cadru, contractele de adeziune, contractele-tip și
condițiile generale.
A. Contractele-cadru.
Între partenerii tradiționali, continuitatea legăturilor de afaceri se asigură prin

încheierea de contracte-cadru.
Scopul unui contract-cadru este de a determina clauzele unei serii de înțelegeri
ulterioare.
Contractele-cadru cuprind două categorii de clauze: generice și specifice.
Obiectul tranzacției este prevăzut în mod generic. Prin intermediul clauzelor generale se
determină principalele reguli ale relației dintre părți.
Clauzele din contractele-cadru au ca obiect obligația de a încheia contracte speciale. În
schimb, contractele speciale conțin obligația de a da, a face sau a nu face ceva.
În dreptul român, contractul-cadru este prevăzut de art. 1.176 din Codul civil. Conform
textului, contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie ori
să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de
acesta.
Prin conținutul său, contractul-cadru permite încheierea unor convenții ulterioare.
Ele sunt subordonate contractului-cadru, care asigură legătura juridică dintre ele.
Contractul-cadru presupune un dublu consimțământ. Un acord inițial, care cuprinde
o obligație de a negocia, încheia sau menține raporturi contractuale, și mai multe acorduri
ulterioare, care reprezintă forme de executare a contractului-cadru.
B. Contractele de adeziune.
Contractele de adeziune sunt formulare cu un conținut impus de către una

dintre părți.
Formularele cuprind un număr de clauze prestabilite, care produc efecte juridice

prin semnarea de către cealaltă parte. Semnarea contractului semnifică acordul părții cu
privire la conținutul clauzelor prestabilite.
Datorită caracterului obligatoriu al clauzelor, exercitarea libertății contractuale este
limitată. Partea cealaltă nu are decât posibilitatea de a le accepta sau de a le refuza, fără să
existe un dialog contractual. Dacă acceptă, partea aderă la contractul prestabilit.
În dreptul român, contractul de adeziune este definit de Codul civil. Potrivit art. 1.175,
contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt
261
redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le acceptate ca atare.
Din redactarea textului se desprinde că un contract de adeziune se caracterizează
prin absența negocierii. Raportat la structura contractului, numai clauzele esențiale sunt
impuse. Pentru celelalte clauze incluse în contract există posibilitatea de a fi discutate de către
părți.
C. Contractele-tip.
Contractele-tip reprezintă o modalitate de prestabilire a unor clauze

contractuale, care sunt materializate într-un înscris în momentul perfectării
înțelegerii.
La încheierea operațiunii, părțile discută un anumit contract-tip sau aleg un tip de
contract.
De obicei, contractul se încheie direct pe formular. În cazul în care contractul se încheie
separat, părțile utilizează formularul ca model.
Contractele-tip care întrunesc o preferință majoritară sunt elaborate de organizații
neutre. De exemplu, contractele-tip întocmite de Camera de Comerț Internațional de la Paris
pentru vânzarea internațională, agenția comercială, intermedierea ocazională, franchising și
distribuție.
D. Condițiile generale.
Condițiile generale cuprind principalele elemente ale unui contract. Ele de

anexează contractului ori se menționează pe versoul formularului. Prin
înglobarea lor, condițiile generale devin clauze ale contractului.
Integrarea condițiilor generale se realizează prin tehnică recepțiunii contractuale. Voința
părților de a considera condițiile generale ca parte integrantă a contractului se exprimă printr-o
clauză expresă. De asemenea, părțile vor preciza că au luat la cunoștință de conținutul
condițiilor generale.
Obligativitatea condițiilor generale decurge din semnarea contractului în care a fost
inclusă clauza care face referire la ele. Deși nu este necesar, condițiile generale sunt semnate
de către părți și separat.
Condițiile generale sunt formulate de partea care execută prestația caracteristică sau de
asociații profesionale. Ele pot fi elaborate și de organizații internaționale neutre, cum ar fi cele
redactate sub auspiciile Comisiei Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite.
3.5.6. Limba contractului.
În legătură cu cerințele de formă, părțile au posibilitatea să aleagă limba în

care se va încheia contractul de comerț internațional.
Aleasă de părți prin consens, limba de redactare a contractului va fi a uneia
dintre ele sau o alta de circulație internațională. Spre exemplu, în contractele de
transport maritim se utilizează frecvent limba engleză.
262
În mod obișnuit, contractul se încheie în două sau trei exemplare originale. Având un
conținut identic, exemplarele se redactează în limbi diferite. Unul dintre ele va constitui
exemplarul de referință pentru situația în care între părți intervin unele neînțelegeri.
3.6. Încheierea contractului prin mijloace electronice.
Pe lângă metodele tradiționale, în relațiile de comerț internațional se folosesc și

forme moderne.
Frecvența tranzacțiilor a impus mijloace electronice, care îndeplinind aceleași
funcții, asigură siguranța juridică a participanților.
La nivel internațional, un cadru comun în domeniu este oferit de reglementările
Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internațional. Pentru armonizarea
regulilor aplicabile și existența unui act de referință au fost elaborate Legea-model a
UNCITRAL privind comerțul electronic și Ghidul de aplicare a Legii-model.
Pe plan intern, în materia încheierii contractelor de comerț internațional se aplică Legea
nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
3.6.1. Părțile contractante.
Părțile unui raport contractual încheiat prin mijloace electronice sunt

furnizorul de servicii și destinatarul serviciilor.
În sensul Legii nr. 365/2002, furnizorul de servicii este orice persoană fizică sau
juridică ce pune la dispoziția unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un
serviciu al societății informaționale.
Furnizorul de servicii poate fi român sau străin.
Destinatar al seviciului sau destinatar este orice persoană fizică sau juridică ce
utilizează, în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societății
informaționale, în special în scopul căutării de informații sau al furnizării accesului la
acestea. Deși legea nu specifică, destinatar poate fi o persoană română sau străină.
Furnizorul de servicii are obligația de a pune la dispoziția destinatarului informații
generale privind încheierea contractului, cum ar fi: elemente de identificare, obiectului
serviciului, tarife, cheltuieli de livrare și orice alte date în conformitate cu prevederile legale.
Aceste informații sunt afișate într-o formă clară, vizibil și permanent, prin intermediul unei pagini
de web.
3.6.2. Regimul înscrisurilor în formă electronică.
Manifestările de voință ale părților se exprimă prin înscrisuri în formă electronică

și semnătură electronică. Regimul lor juridic este stabilit prin Legea nr. 455/2001.
Înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică

între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte
caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program
263
informatic sau al altui procedeu similar.
În privința condițiilor și efectelor, înscrisul în formă electronică este asimilabil cu înscrisul
sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură
electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul
respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice.
Semnătura electronică înseamnă date în formă electronică, care sunt atașate sau
logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare.
În situația în care forma scrisă constituie o cerință de probă sau de validitate a unui act
juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat
sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și
generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.
Pentru a putea fi asimilată cu semnătura olografă, se cere ca semnătura electronică
extinsă să îndeplinească următoarele condiții:
- este legată în mod unic de semnatar.
- asigură identitatea semnatarului.
- este creată prin mijloace controlate exclusiv de destinatar.
- este legată de datele în formă electronică la care se raportează în așa fel încât orice
modificare ulterioară a acestora este identificabilă.
Semnatar este o persoană care deține un dispozitiv de creare a semnăturii
electronice și acționează fie în nume propriu, fie ca un reprezentant al unui terț.
3.6.3. Acceptarea expresă.
În baza informațiilor primite, destinatarul trimite furnizorului de servicii oferta de a

contracta.
Soluția reținută în acest caz de Legea privind comerțul electronic diferă însă de
regula din dreptul comun.
Așadar, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, dacă parțile nu au convenit altfel,
contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea de a contracta a ajuns la
cunoștința ofertantului.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului prin mijloace electronice se
acceptă sistemul informației. Însă, textul art. 9 are caracter supletiv, astfel că, prin acordul lor de
voință, părțile au libertatea să convină și asupra altui moment.
În situația în care destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau
acceptarea ofertei ferme de a contracta, furnizorul de servicii are obligația de a confirma
primirea ofertei sau a acceptării acesteia.
În condițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, mecanismul formării contractului
implică două modalități.
Într-o primă modalitate, destinatarul serviciului trimite oferta de a contracta către
furnizorul de servicii prin mijloace electronice. Așadar, destinatarul serviciului este ofertant, iar
furnizorul serviciului va fi destinatarul ofertei. Contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptarea emisă de furnizorul serviciului ajunge la cunoștința destinatarului serviciului.
Într-o altă modalitate, furnizorul de servicii trimite oferta fermă de a contracta. Prin
264
urmare, furnizorul serviciului devine ofertant, iar destinatarul serviciului este destinatarul ofertei.
Contractul se socotește încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la cunoștința
ofertantului.
În ambele modalități, furnizorului de servicii îi revine obligația de a confirma
primirea sau acceptarea ofertei. Totuși, între modurile de confirmare există și unele deosebiri.
În primul mod, confirmarea se face printr-un mijloc de comunicare individuală echivalent, pe
când, în cel de-al doilea mod, confirmarea se realizează printr-un mijloc electronic echivalent.
Dacă acceptarea ofertei se emite de furnizorul serviciului, confirmarea poate să conțină
și acceptarea ofertei, evitându-se astfel o dublă informare a destinatarului serviciului.
Conform art. 9 alin. (4) din Legea nr. 365/2002, oferta sau acceptarea ofertei, precum și
confirmarea primirii ofertei sau acceptării ofertei, efectuate în unul din modurile menționate, se
consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze. Operațiunea
accesării presupune primirea actelor care apar în cadrul formării consimțământului.
3.6.4. Acceptarea tacită.
Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, contractul care, prin natura sa
ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a prestației
caracteristice se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia
a început executarea, în afară de cazul în care ofertantul a cerut ca în prealabil
să i se comunice acceptarea.
Așadar, este posibilă și acceptarea tacită.
Dacă ofertantul a cerut însă ca în prealabil să i se comunice acceptarea, se vor aplica
prevederile de la acceptarea expresă. Contractul se încheie în momentul în care acceptarea
ofertei a ajuns la cunoștința ofertantului.
3.6.5. Validitatea, efectele și proba contractului.
În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, contractele
încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le
recunoaște contractelor, atunci când sunt întrunite condițiile cerute de lege
pentru validitatea lor. Aceste dispoziții consacră în dreptul nostru principiul
echivalenței formei tradiționale cu forma electronică.
Pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice nu este necesar
consimțământul prealabil al părților asupra utilizării mijloacelor electronice.
Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice și a obligațiilor care rezultă din
aceste contracte este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederile
Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică. Așadar, dovada încheierii contractului
presupune examinarea echivalenței înscrisului în formă electronică cu înscrisul pe hârtie,
precum și a semnăturii electronice cu semnătura olografă.
265
A. Declarația de acceptare a ofertei de a contracta trebuie să

îndeplinească anumite condiții de validitate. Precizați care sunt
acestea.
B. Precizați care sunt modalitățile simplificate de încheiere a unui contract
de comerț internațional și prin ce se caracterizează fiecare modalitate.

1. Conform prevederilor legale, o cerere de ofertă:

a) se poate concretiza sub formă letrică, telegrafică sau electronică
b) poate fi redactată doar pe formulare tipizate
c) se redactează doar în limba persoanei care transmite cererea de ofertă
2. Potrivit dispozițiilor legale, oferta de a contracta reprezintă:

a) manifestarea de voință a unui partener potențial de a iniția negocieri cu un exportator
străin pentru cumpărarea unei anumite mărfi
b) propunerea pe care cel puțin două persoane o fac unei alte persoane în vederea
semnării unui contract internațional de vânzare-cumpărare de mărfuri
c) propunerea pe care o persoană o face unei alte persoane în vederea încheierii unui
contract

a) oferta fermă de a contracta reprezintă un antecontract prin care două părți se obligă ca
în viitor să încheie un anumit contract
b) dacă oferta de a contracta se face unor persoane nedeterminate, oferta este publicitară
c) oferta de a contracta este fermă chiar dacă nu stabilește toate elementele viitorului
contract
4. Conform dispozițiilor legale, oferta fermă de a contracta:

a) poate fi revocată în anumite condiții de către ofertant
b) poate fi revocată doar dacă revocarea a ajuns în același timp cu oferta de a contracta
c) nu poate fi revocată, în nicio situație

a) în faza negocierilor, partea care săvârșește o faptă ilicită nu poate fi obligată să
răspundă pentru prejudiciul cauzat
b) în faza negocierilor, partea care săvârșește o faptă ilicită va fi ținută să răspundă pentru
prejudiciul cauzat
c) conform Principiilor UNIDROIT din 2010, o parte care negociază sau întrerupe
negocierile, chiar și cu rea-credință, nu poate fi răspunzătoare pentru pierderile cauzate
266
celeilalte părți
6. În ceea ce privește determinarea încheierii contractului între absenți, potrivit

sistemului recepției:
a) contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant
b) contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul și-a manifestat voința
de a accepta oferta
c) contractul se socotește încheiat în momentul în care destinatarul ofertei a expediat
accepatare sa
7. În ceea ce privește locul încheierii contractului între prezenți, în dreptul român,

identificați care dintre următoarele afirmații este corectă
a) dacă obligațiile contractuale implică executarea unei acțiuni, contractul se încheie în
locul în care se află ofertantul
b) în contractele perfectate prin telefon, locul încheierii este acela unde se află sediul
destinatarului ofertei
c) în contractele perfectate prin telefon, locul încheierii este acela unde se află sediul
ofertantului
8. Conform reglementărilor legale, în dreptul român:

a) forma contractelor de comerț internațional este guvernată de principiul formalismului
b) forma contractelor de comerț internațional este guvernată de principiul
consensualismului
c) contractele de comerț internațional pot îmbrăca doar forma unui înscris autentic
9. Contractele de adeziune:
a) sunt formulare cu un conținut impus de către una dintre părți
b) reprezintă acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie ori să mențină
raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta
c) reprezintă o modalitate de prestailire a unor clauze contractuale, acceptate de ambele
părți contractante, care sunt materializate într-un înscris în momentul perfectării
înțelegerii.
10. Indentificați care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) pentru validitatea contractelor încheiate prin mijloace electronice este obligatoriu
consimțământul prealabil al părților asupra utilizării mijloacelor electronice
b) dovada încheierii contractului prin mijloace electronice presupune examinarea
echivalenței înscrisului în formă electronică cu înscrisul pe hârtie, precum și a semnăturii
electronice cu semnătura olografă
c) contractele încheiate prin mijloace electronice nu produc aceleași efectele pe care legea
le recunoaște contractelor încheiate în mod tradițional
267
1.a, 2.c, 3.b, 4.a, 5.b., 6.a, 7.c, 8.b, 9.a, 10.b
4. Conținutul contractelor de comerț internațional.
Datorită importantelor valori și riscuri ce le angajează, contractele de comerț

internațional trebuie să fie un instrument rentabil. Eficiența operațiunii se poate
realiza numai printr-o configurare completă și exactă a clauzelor
contractuale.
Prin inserarea acestor clauze se facilitează interpretarea, precum și executarea
contractelor.
Conținutul contractului de comerț internațional este format din drepturile și
obligațiile stipulate de părțile contractante. Acestea se exprimă prin clauze care pun în
valoare trăsăturile specifice ale contractului de comerț internațional.
În stabilirea contractului de comerț internațional, părțile au o deplină libertate. Cu
toate acestea, de la principiul libertății contractuale sunt admise și unele excepții. Limitarea
autonomiei părților se produce prin norme imperative, cum ar fi legile antitrust, legile privind
controlul schimburilor sau al prețurilor, legile referitoare la clauzele abuzive.
4.1. Clasificarea clauzelor contractuale.
Clauzele contractelor de comerț internațional se pot clasifica după mai multe

criterii, și anume:
 după primul criteriu, clauzele contractelor de comerț internațional se împart în necesare

și opționale.
Clauzele necesare nu pot lipsi din conținutul unui contract, întrucât existența lor
implică valabilitatea operațiunii, precum și asigurarea certitudinii juridice a raportului
obligațional.
Stipulațiile opționale nu sunt esențiale pentru configurarea contractului, având
numai menirea de a determina drepturile și obligațiile părților.
 potrivit celui de-al doilea criteriu, clauzele contractelor de comerț internațional sunt
generale și specifice.
Clauzele generale sau de drept comun se regăsesc în conținutul tuturor
contractelor, formând un fond comun de stipulații contractuale.
Clauzele specifice prevăd drepturi și obligații ale părților, fiind folosite în anumite
categorii de contracte.
 conform ultimului criteriu, clauzele contractelor de comerț internațional pot fi exprese și

implicite.
268
Clauzele exprese sunt inserate direct în cuprinsul contractului.
Clauzele implicite se înțeleg de la sine, nefiind stipulate în contract. Astfel că,
obligațiile implicite ale părților rezultă din natura și scopul contractului, practicile stabilite între
părți și uzanțe, buna-credință și negocierea corectă ori ceea ce este rezonabil.
4.2. Clauzele generale în contractele de comerț internațional.
Clauzele generale creează un cadru juridic necesar și util pentru determinarea

conținutului contractului.
În această categorie se includ următoarele clauze: clauzele privind părțile
conractante; clauzele privind obiectul contractului; clauzele privind prețul.
a) Clauze privind părțile contractante.

Identificarea părților reprezintă o condiție de validitate a unui raport juridic.
În mod necesar, atributele de identificare a părților vor fi precizate în contract. Pentru
persoanele fizice se va menționa numele și domiciliul, iar pentru persoanele juridice,
denumirea, sediul și forma juridică a societății.
De asemenea, tot în contract de vor prevedea cetățenia și naționalitate părților
contractante.
Dacă părțile dau o împuternicire de reprezentare, se vor indica datele de identificare și
calitatea împuterniciților.
b) Clauze privind obiectul.

În conținul contractului de comerț internațional se vor include clauze care să permită
identificarea mărfii, ca obiect material al prestației.
Elementele necesare pentru determinarea obiectului trebuie să precizeze denumirea
completă a mărfii, precum și tipul, seria și caracteristicile prin care marfa se
individualizează.
Obiectul obligației poate fi determinat, dar și determinabil, când există elemente
suficiente pentru stabilirea lui ulterioară, pe durata executării. În caz contrar, lipsind o
componentă esențială, contractul nu este valabil.
Dacă obligația are ca obiect bunuri viitoare, va fi necesar ca părțile să determine ori să
prevadă criterii exacte de stabilire a caracteristicilor mărfii. Pe baza lor, bunurile vor putea fi
puse în circulație sau procurate de pe piață.
c) Clauze privind cantitatea mărfii.

Părțile trebuie să stipuleze în contract cantitatea de marfă, precizând unitatea de măsură
folosită, locul, momentul și modul de determinare cantitativă, precum și documentul care
constată cantitatea.
Având în vedere particularitățile mărfii și ale mijloacelor de transport, părțile pot să
prevadă clauze de toleranță cantitativă și perisabilități.
Dacă este prevăzută o recepție cantitativă, părțile vor indica termenele și condițiile de
efectuare.
269
d) Clauze privind calitatea mărfii.
În situația în care obiectul prestației îl constituie o marfă, părțile trebuie să includă în
contract clauze referitoare la calitate.
Metodologia de determinarea a calității se stabilește printr-o clauză expresă. Clauza va
cuprinde indicații privind partea care propune specificațiile de calitate, natura specificațiilor,
termenele și modalitățile de avizare de către cealaltă parte, consecințele pe care le au
eventualele modificări ale specificațiilor asupra contractului.
Pentru asigurarea calității și garantarea împotriva riscurilor, în contract se specifică
obligația exportatorului de a livra marfa împreună cu documentele de certificare a
calității. În practică, calitatea se certifică printr-un atestat de calitate, buletin de analiză,
certificat de garanție sau carte tehnică.
Stipulațiile în legătură cu procedura constatării lipsurilor calitative vor prevedea controlul
și recepția calitativă a mărfurilor.
Controlul se poate efectua prin reprezentanți proprii sau de către unități specializate, pe
bază de recepție, aurorecepție sau în alt mod. Locul efectuării controlului și recepției poate fi
locul de fabricație sau la locul de destinație.
Prin contract, se va menționa și modul de distribuire între părți a cheltuielilor pe care le
implică operațiunile de control al calității.
O altă clauză contractuală se va referi la obligația furnizorului de a garanta pentru
calitatea mărfii. În cuprinsul clauzei, părțile trebuie să indice și termenul de garanție,
modalitățile de remediere a lipsurilor calitative și sancțiunile aplicabile furnizorului pentru
neîndeplinirea obligației sale.
e) Clauze privind reclamanțiile de cantitate și calitate.

În completarea stipulațiilor privind cantitatea și calitatea mărfii, părțile prevăd clauze
referitoare la condițiile, termenele și modalitățile de soluționare a reclamațiilor de
cantitate și calitate. Prin aceste clauze, se va stabili cuprinsul pe care trebuie să-l aibă
reclamația, documentele care se anexează reclamanției, obligațiile ce revin
cumpărătorului până la soluționarea reclamației, procedura de comunicare a reclamației.
Clauzele inserate de părți vor preciza termenele de formulare a reclamațiilor, precum
și termenul și condițiile în care vânzătorul trebuie să comunice cumpărătorului răspunsul său la
reclamația formulată și consecințele nerespectării acestor termene.
f) Clauze privind ambalajul și marcarea.

Părțile trebuie să menționeze în contract felul ambalajului, regimul lui juridic,
termenul de returnare la vânzător și suportare a cheltuielilor ocazionate de împrumutul
ambalajului. Această clauză mai cuprinde prețul ambalajului și măsurile de protecție pentru
mărfurile care se livrează neambalate.
În legătură cu marcarea, se va preciza conținutul marcajului, precum și limba sau
codul în care se face marcajul.
g) Clauze privind obligația de livrare a mărfii și termenele de livrare.

Executarea obligației de livrare sau predare a mărfii este prevăzută în contract prin
270
clauze exprese și precise.
Părțile vor indica termenele de livrare, menționând o dată calendaristică sau perioada
de timp în care va avea loc livrarea.
În cazul în care termenul de livrare nu este stabilit explicit, părțile vor menționa
modalitățile de determinare.
De asemenea, părțile vor prevedea dacă termenul este esențial, necesitatea unei cereri
speciale din partea cumpărătorului pentru efectuarea livrării și condițiile în care livrarea poate fi
refuzată de cumpărător. În plus, se va stabili răspunderea furnizorului pentru
nerespectarea termenelor de livrare, penalitățile ce vor fi plătite de exportator pe zi de
întârziere și condițiile rezoluțiunii contractului.
Totodată, printr-o clauză contractuală, părțile trebuie să precizeze momentul
transmiterii riscurilor și a dreptului de proprietate asupra mărfii.
h) Clauze privind expediția, transportul și asigurarea mărfii.

Părțile trebuie să prevadă modul de distribuire a cheltuielilor referitoare la expediție,
încărcare-descărcare, transportul mărfii la destinația stabilită și asigurarea mărfii pe timpul
transportului.
i) Clauze privind obligația de preluarea a mărfii.

În contract se impune și precizarea obligației cumpărătorului de a prelua marfa
livrată de vânzător, precum și condițiile în care executarea obligației poate fi refuzată.
j) Clauze privind prețul.

Prețul se determină de către părți pe unitatea de produs, dar și ca valoare totală
pentru întreaga cantitate de marfă care a fost contractată. Totuși, în numeroase situații,
prețul este numai determinabil.
Dacă prețul nu este stabilit printr-o clauză contractuală, părțile trebuie să prevadă
o modalitate de determinare. Pentru efectuarea unui calcul ulterior, vor fi indicate anumite
criterii, având ca repere limita inferioară și limita superioară în care se va determina prețul.
De asemenea, părțile trebuie să stipuleze și obligația de plată a prețului, în sensul
de a preciza modalitatea de plată, modul de garantare a plății, momentul și locul încasării
prețului, documentele necesare efectuării plății, intrumentele de plată.
Dacă se pune problema imputației plății, părțile pot să prevadă ordinea de stingere a
debitelor. Înțelegerea intervenită va fi prioritară în raport cu dispozițiile legale aplicabile în
materie.
În situația în care contractul este supus legii române, sunt aplicabile prevederile art.
1.233 din Codul civil prin care se stabilesc regulile de determinare a prețului între profesioniști.
Potrivit textului de lege, dacă părțile au omis să indice prețul ori să convină o modalitate
pentru determinarea lui, se prezumă că ele s-au referit la prețul pieței sau în lipsă, la un
preț rezonabil.
O reglementare distinctă cuprind și principiile UNIDROIT din 2010 pentru situația în care
prețul care trebuie plătit nu este determinat și nici determinabil. Conform art. 5.1.7. alin. (10),
atunci când un contract nu fixează sau nu conține prevederi pentru determinarea
prețului, se consideră că părțile, în absența oricărei indicații contrare, s-au referit la
271
prețul general stabilit la momentul încheierii contractului pentru prestații executare în
circumstanțe comparabile în sectorul comercial în cauză. Această prezumție este relativă.
Dacă există indicații contrare, prezumția se respinge.
4.3. Clauzele specifice în contractele de comerț internațional.
a) Clauze privind răspunderea contractuală.

În contractele de comerț internațional trebuie incluse clauze sancționatorii,
aplicabile părții care nu își execută obligațiile asumate.
Aceste clauze se prezintă sub mai multe forme, cum ar fi: clauzele penale, clauzele de
exonerare de răspundere, convențiile asupra răspunderii, clauze privind rezoluțiunea
contractului.
Părțile pot recurge pe planul efectelor juridice ale neexecutării contractuale și la clauza
solve et repete. Conform prevederilor clauzei, debitorul unei prestații contractuale nu poate
pune în mișcare o acțiune în rezoluțiune și nici opune excepții rezultate din neîndeplinirea
obligației corelative a celeilalte părți, mai înainte de a fi îndeplinit propria sa prestație la care era
obligat.
Clauza are ca avantaj stabilirea ordinii de efectuare a prestațiilor. În primul rând, trebuie
plătit prețul, după care se pot invoca obiecțiunile privind neexecutarea obligației de către
cealaltă parte. Cel care a plătit are însă posibilitatea de a-și recupera prestația.
Valabilitatea clauzei este recunoscută în practica arbitrală de comerț internațional. În
acest sens, refuzul de plată a prețului nu poate fi întemeiat pe o reclamație referitoare la
calitatea sau cantitatea mărfii primite. Eventualele reclamații pot fi formulate numai după
achitarea integrală a contravalorii mărfii livrate.
b) Clauze privind determinarea dreptului aplicabil.

În virtutea principiului autonomiei de voință, părțile supun raporturile lor juridice unui
anumit sistem de drept. Opțiunea părților evită incertitudinea, desemnând dreptul aplicabil cu
privire la aspectele de fond ale contractului în situația unui litigiu.
Alegerea legii trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine,
din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei.
În cazul în care părțile nu și-au exprimat voința, organul de jurisdicție va determina legea
aplicabilă contractului după criterii obiective.
c) Clauze privind jurisdicția.

Pentru soluționarea neînțelegerilor în legătură cu executarea sau neexecutarea
obligațiilor asumate de părți, în contract trebuie să figureze o clauză de jurisdicție.
Corespunzător prevederilor clauzei, jurisdicția va fi atribuită instanțelor judecătorești sau
unui tribunal arbitral.
În mod frecvent, litgiile dintre parteneri sunt soluționate pe calea arbitrajului.
Clauza de arbitraj reprezintă acordul prin care părțile unui contract supun
soluționării unui arbitraj litigiul ce ar putea interveni între ele. Pentru existența clauzei se
cere ca litigiul să fie viitor și eventual.
În clauza de arbitraj se prevede forma jurisdicțională căreia va fi supus litigiul, ocazional
272
sau instituționalizat, precum și puterile conferite arbitrilor de a soluționa diferendul, în drept sau
în echitate. Tot prin clauza de arbitraj, părțile indică și modalitatea de nominalizare a arbitrilor.
4.5. Clauze asiguratorii împotriva riscurilor.
Pe durata executării contractului, părțile vor suporta toate consecințele ce pot

surveni ca urmare a producerii unor evenimente.
În cazul neexecutării contractului, datorită unei clauze independente de voința părților,
se pune problema riscului.
Riscurile sunt evenimente care se pot produce după încheierea contractului,

independent de orice culpă, și a căror realizare afectează prestațiile asumate de părți.
În contractele de comerț internațional, riscurile se caracterizează prin mai multe

elemente definitorii. Ele sunt configurate de specificul conceptului de risc, și anume:
- riscul este un eveniment care, în momentul producerii, constituie un fapt material.
- realizarea riscului privește o posibilitate, și nu o certitudine.
- semnificația juridică a riscului implică producerea evenimentului între momentul
încheierii și cel al realizării executării contractului.
- producerea riscului este independentă de culpa vreuneia dintre părți și, prin urmare,
imprevizibilitatea ține de esență, și nu de natura riscului fiind posibil ca părțile
contractante să nu anticipeze momentul și modul de realizare a evenimentului.
- realizarea riscului atrage imposibilitatea executării contractului sau pierderi semnficative
pentru cel puțin una dintre părți.
Riscurile pot fi clasificate după anumite criterii.

Ținând seama de natura lor, riscurile sunt comerciale și necomerciale.
Riscurile comerciale se grupează în riscuri valutare și riscuri nevalutare.
Riscurile valutare constau în modificarea cursului de schimb al monedei de plată față de
moneda de calcul sau de referință. Modificarea trebuie să intervină între momentul încheierii și
momentul executării contractului.
Riscurile nevalutare se concretizează în modificări ale conjuncturii economice pe o piață
comercială, care pot afecta prestația uneia dintre părți.
Riscurile necomerciale se împart în riscuri politice și evenimente naturale.
Riscurile politice sau politico-administrative sunt generate de anumite măsuri luate de
stat sau de organizațiile internaționale în privința contractelor de comerț internațional. În acest
sens, menționăm de exemplu: conflictele armate, embargoul, grevele, blocada economică,
adoptarea de măsuri restrictive antidumping sau alte măsuri de protecție a concurenței.
Evenimentele sau calamitățile naturale pot influența executarea contractului. Spre
exemplu, cutremurele sau inundațiile, sunt independente de voința părților contractante.
273
B. Mijloace juridice de prevenire sau atenuare a riscurilor.
Riscurile în comerțul internațional pot fi prevenite sau atenuate prin mai multe
mijloace.
Ele sunt de două feluri, și anume contractuale și extracontractuale.
Mijloacele contractuale constau în clauzele specifice incluse în contractele de comerț
internațional. În momentul perfectării înțelegerii, părțile pot stipula în contract clauze asigurătorii.
Însă, cu aceeași finalitate, părțile pot să prevadă clauze suspensive, clauze de rezoluțiune sau
clauze de denunțare unilaterală.
Clauzele asigurătorii sunt prevederi contractuale prin care se prevăd sau se atenuează
riscurile ce pot să apară pe durata executării contractului.
Clauzele suspensive amână executarea obligațiilor contractuale până la îndeplinirea
unor condiții convenite de către părți.
Clauzele rezolutorii sau pactele comisorii au ca efect desființarea retroactivă a
contractului și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și una
alteia tot ce și-au prestat.
Clauzele de denunțare unilaterală permit unei părți contractante, în vederea protejării
intereselor sale, de a revoca acel contract. Efectele denunțării unilaterale a contractului se
produc numai pentru viitor, fără să influențeze prestațiile efectuate anterior. De asemenea, se
impune ca folosirea clauzei să fie benefică ambilor parteneri contractuali.
Mijloacele extracontractuale se referă la modalități de acoperire a consecințelor
negative generate de riscurile contractuale. De exemplu, recurgerea părților la garanții bancare
sau la societățile de asigurare internațională.
C. Clasificarea clauzelor asigurătorii.
Clauzele asigurătorii se pot clasifica după mai multe criterii, și anume:
 În funcție de felul riscurilor vizate cu prioritate, deosebim clauze de asigurare împotriva

riscurilor valutare, clauze de asigurare împotriva riscurilor nevalutare și clauze de
forță majoră.
Clauzele de asigurare împotriva riscurilor valutare, denumite și clauze de variație a
schimbului, au ca finalitate menținerea valorii schimbului. Din această categorie fac parte clauza
de aur, clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii, clauza de opțiune a locului de
plată.
Clauzele de asigurare împotriva riscurilor nevalutare prezintă o natură economică. În
această categorie se includ clauza de revizuire a prețului sau de indexare nemonetară, clauza
de postcalculare a prețului, clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat,
clauza de hardship sau de impreviziune, clauzele preventive față de măsurile de protecție a
concurenței.
Clauza de forță majoră urmărește evitarea incovenientelor ce decurg din anumite riscuri
politice sau calamități naturale. Efectul principal al clauzei este de exonerare de răspundere a
părții aflate în imposibilitate de executare a obligației.
274
 După obiectul lor sau al finalității urmărite, clauzele asigurătorii se împart în clauze de
menținere a valorii contractelor și clauze de adaptare a contractelor.
Clauzele de menținere a valorii contractului se referă la prestația monetară. Acestea au
ca finalitate menținerea valorii contractului în ansamblul său, împotriva riscurilor valutare și
nevalutare.
Expresia de „prestație monetară” prezintă o accepțiune largă, care cuprinde prețul, tariful
serviciilor, inclusiv al transporturilor, primele de asigurare, comisionul, ratele de credit,
dobânzile. Cele mai importante clauze de menținere a valorii contractului sunt clauza de aur,
clauzele valutare, clauza de opțiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a prețului.
Prin considerarea naturii riscurilor ce trebuie prevenite, clauzele de menținere a valorii
contractului se pot grupa în clauze pur monetare sau clauze de menținere a puterii de
cumpărare a monedei de plată.
Clauzele pur monetare urmăresc evitarea riscurilor ce decurg din fluctuația valorii de
schimb a monedei de plată față de moneda de referință.
Clauzele de menținere a puterii de cumpărare a monedei de plată vizează prezervarea
valorii funcționale existente între cuantumul obligației precuniare a uneia dintre părți și prețul
real al bunurilor și serviciilor pe o anumită piață.
Clauzele de adaptare a contractelor privesc prestația monetară, precum și alte drepturi
și obligații ale părților, cum ar fi cantitatea și calitatea mărfii, condițiile de livrare sau modalitățile
de plată.
 Având în vedere modul lor de operare, clauzele asigurătorii pot fi clauze cu acțiune
automată și clauze care implică renegocierea contractului.
Clauza cu acțiune automată își produce efectul prin ea însăși, fără a implica noi
negocieri între părți și, în principiu, nici intervenția arbitrului.
Într-o altă situație, părțile pot să prevadă că reașezarea contractului, în urma realizării
contractului, se face prin negocieri. Corespunzător acestei stipulații, partea interesată va trebui
să solicite negocieri celeilalte părți. Dacă negocierile nu au fost solicitate sau discuțiile nu duc la
o înțelegere, obligația inițială rămâne în vigoare. În cazul în care negocierile își ating scopul,
reașezarea contractului operează numai pentru viitor, dacă printr-o mențiune specială nu se
prevede altfel.
4.5. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare.
Prevenirea riscurilor valutare se poate realiza prin includerea în contract a

unor clauze asigurătorii specifice, cum ar fi clauza aur și clauzele valutare.
La rândul lor, clauzele valutare se împart în clauze monovalutare și clauze
multivalutare.
A. Clauza aur.
Clauza de aur se poate folosi în contract sunt forma clauzei valoare-aur (gold-
value clause) și clauzei monedă-aur (gold-coin clause).
275
Conform clauzei valoare-aur, prețul stabilit în contract este convenit într-o valută,
aurul fiind luat ca etalon al valorii acestei valute.
Potrivit clauzei monedă-aur, prețul contractului este exprimat direct în aur, urmând a
fi plătit în monedă de aur.
Mecanismul clauzelor asigurătorii se regăsește numai în funcționarea clauzei valoare-

aur. Astfel, moneda de plată are o paritate oficială în aur la momentul formării contractului. Dacă
paritatea oficială crește sau scade până la data plății, modificările intervenite se vor reflecta în
mod corespunzător și în prețul contractual.
Includerea clauzei aur în contract este în interesul ambilor contractanți. Astfel,
debitorul este protejat împotriva riscului de revalorizare, iar creditorul împotriva riscului
de devalorizare a monedei de plată.
Totuși, în condițiile actuale, domeniul de aplicare a clauzei aur este extrem de redus.
Clauza se aplică doar în unele contracte de transport internațional pentru calcularea limitei
maxime a despăgubirilor datorate de cărăuș în caz de pierdere sau avariere a mărfii
transportate.
B. Clauzele valutare.
Prin clauzele valutare, părțile au posibilitatea să aleagă două monede. O

monedă de plată sau de facturare și alta de referință sau de calcul.
Clauzele valutare au ca finalitate să evite riscul variației cursului de schimb al

monedei de plată în raport cu moneda de referință. În perioada dintre momentul încheierii și
cel al executării contractului, recalcularea parității monetare va ține seama de includerea în preț
a procentului de scădere sau deducere din preț a procentului de creștere a ratei de schimb.
Clauzele valutare prezintă mai multe modalități, și anume:
Clauza monovalutară.
În forma sa obișnuită, clauza monovalutară se caracterizează prin luarea în considerare
de către părți a două monede distincte, una de cont și alta de plată.
Moneda de cont reprezintă etalonul pentru stabilirea cantității de monedă de plată ce
trebuie achitată creditorului de către debitor. Mai exact, moneda de cont este un instrument de
exprimare a prețului și de evaluare a prestației pecuniare pe care o datorează debitorul.
Moneda de plată este mai fluctuantă și se utilizează de către debitor pentru executarea
obligației sale.
Într-o altă formă, prețul contractual poate fi exprimat în aceeași monedă în care se face
plata, iar operațiunile se derulează în moneda de plată. La data plății, prețul va fi recalculat
potrivit cursului unei monede de referință, cu rol de monedă de calcul. Ca urmare, clauza
monovalutară devine o clauză de indexare valutară.
Referitor la conținutul clauzei monovalutare, părțile indică prețul contractual având în
276
vedere, la data încheierii contractului, un anumit curs de schimb între moneda de plată și
moneda de cont. Dacă la momentul plății cursul de schimb s-a modificat, prețul se va recalcula
în mod corespunzător.
În mod obișnuit, clauza monovalutară acționează automat. Totuși, părțile pot să
convină ca recalcularea prețului să fie efectuată prin negocieri prealabile.
Cursul de schimb luat în considerare la recalcularea prețului este cursul oficial, adică cel
din țara de sediu a debitorului, însă părțile pot accepta și un alt curs de referință, cum ar fi cel
de la sediul debitorului sau din momentul scadenței.
Clauza multivalutară bazată pe un coș valutar convențional.

În condițiile instabilității piețelor valutare, preîntâmpinarea riscurilor se poate realiza
printr-o soluție contractuală. Astfel, cursul monedei de plată se raportează la cursurile mai
multor monede, care alcătuiesc un coș valutar.
Operațiunea se concretizează sub forma unei clauze multivalutare sau plurivalutare
bazate pe un coș valutar convenit de părți. Monedele incluse în coș creează un etalon artificial
de valoare și un instrument de rezervă.
Prin clauza multivalutară, prețul contractual exprimat în moneda de plată se stabilește în
raport de media cursurilor monedelor din coș față de moneda de plată din momentul perfectării
contractului. Dacă între cursurile de schimb din momentul plății și momentul încheierii
contractului există o diferență medie pozitivă sau megativă, care depășește un anumit procent
prevăzut de părți, prețul se recalculează.
Întrucât moneda de plată se raportează la media mai multor monede, clauza
multivalutară conferă stabilitate și constanță valorii contractului.
Clauza multivalutară bazată pe un coș valutar instituționalizat.

În această clauză multivalutară sau plurivalutară, monedele incluse în coșul valutar,
precum și modalitatea de calcul a modificărilor de curs se stabilesc de un organ internațional
specializat. Monedele de referință constituie o unitate de cont instituționalizată.
Pe planul relațiilor internaționale sunt folosite mai multe unități de cont. În cadrul lor, se
remarcă Drepturile Sociale de Tragere (DST) introduse de Fondul Monetar Internațional (FMI),
în anul 1969.
Drepturile Sociale de Tragere sunt bani de cont, fără acoperire reală, asigurând
echilibrarea lichidităților internaționale. Emise în tranșe periodice, Drepturile Sociale de
Tragere sunt alocate în conturile statelor membre și rambursate numai într-o anumită
proporție.
Astfel că, Drepturile Sociale de Tragere s-au transformat în principalul etalon al
sistemului monetar internațional.
Așadar, printr-o clauză multivalutară pe bază de Drepturi Speciale de Tragere, prețul
contractual se stabilește prin compararea cursului monedei de plată față de DST, la momentul
încheierii contractului. La scadență, dacă se constată o diferență între cursul monedei de plată
față de Drepturile Sociale de Tragere și cursul de referință din ziua încheierii contractului, prețul
se recalculează.
277
C. Clauza de opțiune a locului de plată.
Clauza de opțiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, pe

care uneori o dublează.
În baza acestei clauze, părțile stabilesc prețul contractual într-o monedă de cont,
precum și locul în care se face plata, dintre cele convenite în contract. Așadar, debitorul
va trebui să plătească în moneda locului ales de creditor, în funcție de cursul de schimb
al monedei de plată față de moneda de cont.
D. Clauza de opțiune a monedei de plată.
Prin clauza de opțiune a monedei liberatorii, prețul contractual este exprimat

în două sau mai multe monede de plată, la cursurile de schimb din
momentul contractării, creditorul având dreptul să aleagă, la scadență, în
care dintre ele se va face plata.
Clauza de opțiune a monedei de plată are rolul de menținere a valorii contractului.
Astfel, dacă intervine o schimbare a parității dintre monedele de plată, atât creditorul, cât și
debitorul (uneori) pot să opteze pentru moneda care și-a menținut cursul cât mai aproape de cel
din momentul încheierii contractului.
În unele cazuri, clauza de opțiune a monedei liberatorii poate permite și acțiuni
speculative, când una dintre monedele de plată a înregistrat, până la data scadenței, o creștere
de curs prin acțiunea unor factori conjuncturali proprii. Dacă opțiunea alegerii aparține
creditorului, riscul valutar incumbă debitorului, care va fi ținut să deconteze o valoare mai mare
decât cea stabilită în momentul perfectării contractului. Atunci când opțiunea alegerii revine
debitorului, iar una dintre monedele de plată înregistrează o depreciere conjuncturală,
decontarea prețului se face în această monedă. Deși numărul unităților monetare rămâne
același, debitorul va plăti mai puțin, creditorul fiind dezavantajat.
4.6. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare.
În domeniul contractelor de comerț internațional, riscurile nevalutare se

manifestă, în principal, prin fluctuația prețurilor. Raportul dintre cerere și
ofertă, datorită unor factori conjuncturali, se poate modifica între momentul
încheierii și cel al excutării contractului.
Riscul de preț poate fi evitat și neutralizat prin includerea în conținutul contractelor a
clauzelor de revizuire sau de postcalculare a prețului.
A. Clauzele de revizuire a prețului.
a) Noțiune.
Clauzele de revizuire a prețului sau de indexare nevalutară permit părților
să procedeze la recalcularea prețului contractual în situația în care intervin
modificări semnificative ale unor elemente, care afectează echilibrul
278
contractual convenit de părți.
Elementele de referință luate în considerare la recalculare sunt prețul materiilor prime,
tariful energiei, prețul forței de muncă, precum și tarifele de transport, primele de asigurare,
tarifele de depozitare, comisioanele bancare.
Indexarea reprezintă un procedeu juridic general de raportare a unui element
contractual la un anumit etalon pentru menținerea valorii contractului.
b) Formele clauzelor.
Clauzele de revizuire a prețului pot prezenta următoarele forme:
 Clauza cu indexare unică.

Prin clauza cu indexare unică sau specială, prețul contractual este raportat la prețul
unei unități de măsură uzuale al unui produs de bază, cum ar fi tona de cărbune, barilul de
cereale, tona de cereale.
Părțile trebuie să indice documentul care precizează etalonul sau indicele de referință. În
funcție de elementele concrete, documentul poate fi o publicație oficială, jurnalul unei burse de
mărfuri, buletinul unei asociații profesionale sau al unei camere de comerț.
 Clauza cu indexare cumulativă.

Clauza cu indexare cumulativă sau complexă presupune corelarea prețului
contractual la valoarea unui grup de elemente de referință privire împreună. De exemplu,
materiile prime și forța de muncă necesare pentru produsul contractat.
În situația în care se recurge la indexarea cumulativă, părțile trebuie să precizeze
formula de calcul pentru revizuirea prețului. Indicarea formulei poate fi directă sau indirectă, prin
trimiterea la o prevedere legală sau la o codificare de uzanțe.
 Clauza cu indexare generală.

Prin clauza cu indexare generală, prețul contractual se raportează la valoarea
tuturor bunurilor și serviciilor ce pot fi procurate într-o anumită zonă geografică, cu suma
de bani în care se exprimă prețul.
Elementul de referință este un indice sintetic semnificativ penru evoluția prețurilor pe
întreaga economie a unei țări, pe ansamblul economiei unui oraș sau unități administrativ-
teritoriale.
Indexarea generală are ca finalitate menținerea puterii globale de cumpărare a monedei
de plată.
c) Efectele clauzelor.
Efectele clauzei de revizuire a prețului se produc automat.
De regulă, prețul convenit de părți este înlocuit prin acțiunea clauzei de revizuire, adică
procentul de toleranță este depășit de modificările valorice ale elementului etalon.
279
B. Clauzele de postcalculare a prețului.
a) Noțiune.
Potrivit clauzei de postcalculare a prețului, furnizorul are dreptul de a stabili
prețul după executarea integrală a obligațiilor asumate sau la termenele
intermediare care au fost convenite, pentru a lua în calcul modificările
economice produse între momentul încheierii și cel al executării
contractului.
Dacă la încheierea contractului, prețul a fost prevăzut doar estimativ, tot furnizorul poate
să procedeze la definitivarea lui.
b) Clauza cost+fee.
În practică, părțile utilizează îndeosebi clauza cost+fee, adică prețul de producție și
cheltuieli. Această clauză este specifică în contractele cu costuri rambursabile.
Prețul final este format din două elemente principale. Primul element se referă la
cheltuielile de producție și include costurile materiilor prime, materialelor, energiei și
combustibililor. Cel de-al doilea element desemnează valoarea manoperei și cuprinde salariile
și orice alte adaosuri la costul de producție.
4.7. Clauze de adaptare a contractelor.
Clauzele de adaptare a contractelor de comerț internațional sunt configurate de

specificul prestațiilor asumate de către părți.
Reconfigurarea raportului juridic poate fi determinată de cauze diverse, de natură
economică și administrativă.
Adaptarea contractelor la noile condiții ale pieței se poate realiza prin mai multe clauze,
și anume: clauza ofertei concurente; clauza clientului celui mai favorizat; clauza de hardship;
clauza de forță majoră; clauze preventive față de măsurile de protecție a concurenței.
A. Clauza ofertei concurente.
a) Noțiune.
În baza acestei clauze, o parte se obligă să acorde celeilalte părți condițiile
mai favorabile decât cele prevăzute prin contract, oferite de un terț
concurent în vederea unei operațiuni similare.
Beneficiarul acestei clauze se poate prevala de oferta mai favorabilă a unui terț, care
survine pe parcursul executării contractului. Oferta concurentă trebuie să emane de la un
furnizor cunoscut și serios, iar durata să corespundă celei prevăzute în contract.
Propunerea terțului deschide o alternativă între acceptarea condițiilor din oferta
concurentă sau renunțarea la executarea contractului.
Clauza ofertei concurente are ca rol adaptarea contractului la evoluția pieței.
De obicei, clauza ofertei concurente este inclusă în contract în favoarea cumpărătorului,
beneficiarul lucrării sau serviciului. Însă, pentru a obține condiții contractuale mai profitabile,
clauza poate fi stipulată și în beneficiul vânzătorului, executantului de lucrări sau prestatorului
280
de servicii.
b) Aplicarea clauzei.
Aplicarea clauzei presupune existența unei oferte mai favorabile din partea unui terț
concurent. Caracterul mai favorabil al ofertei se determină prin compararea cu elementele
contractului în curs de executare.
De cele mai multe ori, oferta terțului diferă numai în privința prețului, care este mai
avantajos, celelalte elemente fiind identice. Problema este simplă, întrucât prețurile din contract
se vor compara cu prețurile din oferta concurentă.
În alte cazuri, propunerea terțului menține același preț, dar celelalte elemente ale
contractului, referitoare la cantitate, calitate, termene de livrare, condiții de plată, modalități de
transport, se prezintă diferit.
În anumite împrejurări, oferta poate să difere în privința tuturor elementelor contractului.
Astfel încât, comparația între elementele din contract și cele din ofertă se
realizează prin negocieri între părți. În situația unor neînțelegeri, părțile pot recurge la un terț
neutru, care să aibă calitatea de expert tehnic sau de arbitru.
c) Efectele clauzei.
Efectele clauzei ofertei concurente asupra contractului se produc în mod automat
sau prin acordul promitentului.
În situația în care clauza operează automat, obligația veche devine caducă, iar
beneficiarul ofertei va alinia contractul la noile condiții propuse.
În absența unei adaptări automate, soluția va fi configurată de acordul promitentului.
Potrivit clauzei, promitentul are deschisă o alternativă, având posibilitatea să accepte ori să
refuze adaptarea contractului.
O primă opțiune a promitentului constă în acceptarea tuturor condițiilor din oferta
concurentă. După alinierea la ofertă, contractul continuă să fie executat în noile condiții.
Tot ca o modalitate de adaptare, promitentul poate opta pentru suspendarea executării
contractului inițial. Pe durata suspendării, beneficiarul clauzei se poate aproviziona de la terțul
ofertant, încheind un nou contract.
O altă opțiune a promitentului are în vedere refuzul adaptării contractului. În principiu,
contractul va înceta să mai producă efecte, iar beneficiarul are posibilitatea de a contracta cu
terțul ofertant, în condiții mai avantajoase.
De asemenea, părțile pot stabili ca efectele clauzei să nu se producă decât după
curgerea unui interval de timp de la încheierea contractului.
d) Aspecte de procedură.
Sub aspect procedural, clauza ofertei concurente funcționează prin intermediul unor
notificări între părțile contractante, formulate în scris. Prin aceste înștiințări se comunică
existența ofertei concurente, hotărârea beneficiarului de a se prevala de propunerea terțului,
opțiunea promitentului de a alinia sau nu contractul la condițiile mai favorabile de ofertă.
281
B. Clauza clientului celui mai favorizat.
a) Noțiune.
Prin clauza clientului celui mai favorizat, o parte se obligă să acorde
partenerului contractual condițiile mai favorabile pe care le-ar consimți în
viitor unui terț cu privire la un contract similar.
De regulă, această clauză produce efecte în beneficiul cumpărătorului sau beneficiarului
lucrării ori serviciului. Totuși, prin contract, clauza poate fi stipulată în favoarea ambelor părți.
b) Aplicarea clauzei.
Aplicarea clauzei presupune acordarea, pe parcursul executării contractului, de condiții
mai favorabile unui terț. Așadar alinierea contractului se produce la condițiile consimțite terțului
concurent.
Caracterul mai favorabil al condițiilor din cele două contracte se determină prin
comparație. Pentru evitarea dificultăților, părțile trebuie să menționeze dacă aprecierea se va
referi numai la preț sau la ansamblul elementelor contractuale.
În cazul în care comparația privește doar prețul, va fi necesar ca celelalte elemente
contractuale să fie echivalente. Tot astfel, condițiile mai favorabile acordate unui terț în situații
excepționale nu sunt luate în considerare.
c) Efectele clauzei.
De obicei, efectele clauzei clientului celui mai favorizat se produc în mod automat.
Contractul se aliniază la condițiile mai favorabile consimțite în favoarea terțului. Aceleași
condiții se vor acorda și beneficiarului clauzei, iar vechea obligație devine caducă. Prin
consecință, adaptarea contractului nu mai poate fi refuzată, după cum suspendarea executării
contractului nu este posibilă.
Totuși, alinierea contractului la condițiile mai favorabile acordate terțului se poate face
și prin negocieri, la cererea beneficiarului. Această modalitate prezintă avantajul că părțile
pot discuta și alte condiții contractuale, pe lângă cele consimțite terțului concurent.
În ceea ce privește adaptarea contractului, aceasta poate interveni de la data la care
terțul a beneficiat de condiții mai favorabile.
Întrucât adaptarea operează retroactiv, sumele plătite peste limita datorată de către
beneficiar, vor fi restituite. Însă, prin voința părților, alinierea contractului poate fi realizată și fără
efect retroactiv, numai pentru viitor.
d) Limitarea efectelor clauzei.

Efectele clauzei clientului celui mai favorizat pot prezenta anumite limitări, și anume:
 Aplicarea clauzei în spațiu poate fi exceptată pentru clienții dintr-o anumită zonă
geografică. Deși promitentul acordă partenerilor condiții mai avantajoase, acestea nu se
răsfrâng asupra contractului inițial.
 Adaptarea contractului ar fi posibilă numai dacă există un minim de diferență între
condițiile comparate. Această diferență este necesar să aibă o anumită importanță sau
semnificație.
 Clauza clientului celui mai favorizat poate fi specificată și în beneficiul altor clienți, care
282
sunt terți față de contractul de bază.
 Invocarea clauzei de către beneficiar ar putea interveni numai după un anumit timp de la
e) Aspecte de procedură.
În privința notificărilor dintre părți, prima înștiințare trebuie efectuată de promitentul
clauzei care a consimțit condiții mai favorabile unui terț. Notificarea se va face în termenul
indicat în contract sau, în absența unei propuneri, de îndată ce a fost încheiat contractul cu
terțul.
În cazul unei divergențe între părți, diferendul se poate soluționa pe calea arbitrajului.
Însă, recurgerea la arbitraj presupune existența unei clauze compromisorii.
C. Clauza de hardship.
a) Noțiune.
Clauza de hardship sau de impreviziune permite părților să solicite
readaptarea contractului dacă pe durata executării sale, fără nicio culpă din
partea vreunuia dintre contractanți, se schimbă circumstanțele inițiale, care
afectează grav echilibrul contractual, determinând consecințe mult prea
oneroase pentru a fi suportate numai de una dintre părți.
Impreviziunea este reglementată și de Codul civil cu titlu de excepție de la principiul

forței obligatorie a contractului. Potrivit art. 1.271 alin. (1) și (2), părțile sunt ținute să își execute
obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, datorită creșterii costurilor
executării propriei obligații sau scăderii valorii contraprestației. Totuși, teoria impreviziunii este
admisă în situația în care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei
schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligației.
În reglementările internaționale, clauza de hardship este definită de Principiile

UNIDROIT din 2010. Prin textul art. 6.2.2. se precizează că există hardship atunci când
apariția unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului
că spezele executării obligațiilor unei părți au crescut, fie datorită faptului că valoarea prestației
pe care o parte o primește s-a diminuat, astfel:
a) evenimentele apar sau devin cunoscute părții dezavantajate după încheierea
contractului.
b) evenimentele nu au putut fi luate în considerare, în mod rezonabil, de către partea
dezavantajată la momentul încheierii contractului.
c) evenimentele sunt în afara controlului părții dezavantajate.
d) riscurile evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.
Redactarea clauzei-tip de hardship a fost realizată de Camera de Comerț Internațională

de la Paris. Formularea alin. (2) a clauzei se referă la situația când o parte contractantă
dovedește că:
283
a) executarea în continuare a obligațiilor sale contractuale a devenit excesiv de oneroasă
datorită unui eveniment dincolo de controlul său rezonabil, pe care ea nu ar fi putut în
mod rezonabil să se astepte a-l lua în considerare la data încheierii contractului; și că
b) ea nu ar fi putut în mod rezonabil să evite sau să depășească evenimentul sau
consecințele acestuia, părțile fiind obligate, într-un termen rezonabil de la data invocării
acestei clauze, să negocieze clauzele contractuale alternative, care, în mod rezonabil,
să țină seama de consecințele contractului.
Așadar, clauza de hardship permite menținerea sau restabilirea echilibrului

contractual, alterat fundamental de schimbarea circumstanțelor inițiale. Prin angajarea
procedurii de renegociere, contractul este actualizat în întregul său la noua situație.
b) Natura juridică.
Clauza de hardship are o dublă natură juridică.
Clauza de hardship reprezintă o aplicație a clauzei rebus sic stantibus din materia
tratatelor internaționale. Încetarea sau suspendarea unui tratat este considerată ca o
consecință a schimbării fundamentale a împrejurărilor, ca o regulă obiectivă de drept
internațional, bazată pe echitate și justiție. Așadar, schimbarea împrejurărilor care existau în
momentul încheierii acordului, determinând transformarea radicală a întinderii obligațiilor, poate
fi invocată ca motiv pentru încetarea sau suspendarea aplicării tratatului.
Clauza de hardship mai este apreciată ca o excepție convențională de la principiul
forței obligatorii a contractului. Impusă de exigențele realităților din comerțul internațional,
folosirea clauzei desemnează tendința de a înlocui principiul forței obligatorii a contractului cu
principiul adaptării contractului la conjunctura pieței.
Aspectul derogator al clauzei de la obligativitatea contractului este prevăzut în
mod expres de Principiile UNIDROIT din 2010. Astfel, conform textului art. 6.2.1., atunci când
executarea unui contract devine mai oneroasă pentru una dintre părți, acea parte este totuși
obligată să își execute obligațiile sub rezerva aplicării prevederilor referitoare la clauza de
hardship.
În virtutea principiului fundamental pacta sunt servanda, părțile trebuie să execute
întocmai obligațiile asumate, cât timp este posibil și indiferent dacă sarcina debitorului
devine mai oneroasă. Deși clauzele contractului trebuie respectate, principiul forței obligatorii
nu este absolut. Astfel, schimbarea împrejurărilor de natură să deterioreze grav echilibrul
contractual creează o situație excepțională.
Legiuitorul român a reglementat expres impreviziunea ca o cauză de revizuire a
prestațiilor părților. Conform art. 1.271 alin. (2) și (3) din Codul civil, aplicarea mecanismului
impreviziunii este posibilă, prin derogare de la principiul nominalismului monetar, dacă
executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă din cauza schimbării excepționale a
împrejurărilor, indiferent de natura lor.
c) Condițiile de aplicare a clauzei.

Condițiile de aplicare a clauzei de hardship implică mai multe aspecte.
 În privința împrejurărilor constitutive de hardship, părțile vor preciza natura clauzelor de
284
hardship și independența acestora față de culpa vreunuia dintre candidați.
 Având un caracter de generalitate, clauza de hardship acoperă împrejurări de
orice natură, care ar putea interveni în timpul executării contractului. Potrivit
domeniului lor de activitate, riscurile indicate de părți sunt de natură economică,
financiară, tehnică sau juridică.
 Clauza de hardship trebuie să fie imprevizibilă în momentul încheierii
contractului și exterioară voinței părților, nefiind imputabilă vreunuia dintre
contractanți.
Caracterul imprevizibil se referă la repercursiunile pe care survenirea unui
eveniment le-ar avea asupra conractului și la momentul producerii acestuia. Necesitatea
renegocierii contractului este determinată de imprevizibilitatea urmărilor unui eveniment.
Condiția imprevizibilității este prevăzută în Principiile UNIDROIT din 2010.
Conform art. 6.2.2. lit. b), evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod
rezonabil de către partea dezavantajată la momentul încheierii contractului. Cu toate că
schimbarea circumstanțelor intervine după încheierea contractului, ele nu vor constitui o
situație de hardship dacă puteau fi prevăzute de partea dezavantajată. În cazul în care
schimbarea circumstanțelor este graduală, rezultatul final poate reprezenta totuși o
cauză de hardship.
Evenimentul de hardship trebuie să fie exterior voinței părților. Schimbarea
circumstanțelor contractuale este în afara controlului părții dezavantajate. Întrucât nu
poate fi prevăzut și evitat, evenimentul se produce fără culpa vreuneia dintre părți.
 În legătură cu efectele evenimentului de hardship asupra contractului, intensitatea lor
este determinată de modificarea substanțială a echilibrului contractual și de inechitatea
situației create.
 Împrejurarea care intervine trebuie să afecteze grav echilibrul contractual,
să implice o îngreunare substanțială sau excesivă a executării contractului.
Gravitatea situației de hardship se apreciază prin intermediul unui criteriu
obiectiv. În mod concret, vor fi luate în considerare consecințele produse asupra
contractului.
Caracterul substanțial al modificării împrejurărilor se evaluează prin raportare la
elementul contractual. Astfel, principiile UNIDROIT din 2010 ca apariția evenimentului să
altereze fundamental echilibrul contractual.
Efectul intervenției evenimentului de hardship se apreciază global, în raport cu
ansamblul contractului.
 Referirile obiective pot fi completate uneori cu un criteriu subiectiv.
Situația de hardship trebuie să fie inechitabilă pentru partea care suportă
exclusiv modificarea circumstanțelor existente la încheierea contractului.
Reașezarea echilibrului contractual este oportună numai în măsura în care dificultatea
de executare care afectează semnificația înțelegerii inițiale ar fi contrară echității.
d) Efectele clauzei.
Aplicarea clauzei de hardship produce două efecte distincte, pozitiv și negativ.
Efectul pozitiv este propriu clauzei de hardship și privește adaptarea contractului.
285
În măsura în care condițiile evenimentului de hardship sunt reunite, adaptarea
contractului nu se produce automat, ci adaptarea necesită recurgerea la o procedură de
renegociere a contractului.
În absența unei precizări contrare, intervenirea situației de hardship nu determină
caducitatea contractului sau a prestației efectuate. De altfel, dacă partea dezavantajată nu
solicită negocieri, contractul va fi executat în continuare cu respectarea prevederilor inițiale.
În privința efectelor clauzei, părțile pot stabili și anumite limite. De exemplu, adaptarea
se va produce numai dacă situația de hardship a afectat un element contractual pentru un
anumit procent sau solicitarea este admisibilă doar după o anumită perioadă de la data
perfectării contractului.
Efectul negativ al clauzei de hardship constă în faptul că partea dezavantajată nu

este îndreptățită să suspende executarea contractului.
Efectele impreviziunii sunt reglementate și în art. 1.271 alin. (2) lit. a) și b) din Codul civil,
care prevăd faptul că, dacă părțile nu reușesc să ajungă la o soluție în urma negocierilor inițiate
de debitor, instanța, la sesizarea oricăreia dintre părți, poate să dispună adaptarea sau
încetarea contractului. Rolul instanței, deși subsidiar, devine esențial în urma eșecului
negocierilor.
e) Procedura de aplicare a clauzei.

Verificarea condițiilor privind clauzele generatoare de hardship este necesară pentru
recurgerea la mecanismul de adaptare a contractului.
Regimul aplicabil prezintă mai multe etape, care, de regulă, se desfășoară succesiv.
Notificarea intenției de renegociere.

Partea care consideră că există o situație de hardship trebuie să adreseze partenerului
contractual o notificare, în termenul menționat în contract. În absența unei astfel de prevederi,
comunicarea se trimite într-un termen rezonabil.
Notificarea adresată de partea dezavantajată trebuie să menționeze temeiurile pe care
se bazează. Cererea va preciza împrejurarea care a schimbat echilibrul contractual, gravitatea
consecințelor suportate, dovezile susținerilor invocate, soluția propusă pentru remedierea
situației, termenul în care se așteaptă răspunsul la solicitările formulate.
Renegocierea contractului.
În cazul în care recunoaște existența situației de hardship, destinatarul notificării poate
accepta propunerea de adaptare a contractului ori poate propune o altă modalitate.
Pentru echilibrarea prestațiilor contractuale, părțile au obligația să angajeze negocieri.
Dacă una dintre părți refuză nejustificat de a negocia ori se comportă cu rea-credință, va fi
ținută să răspundă contractual.
Rezultatul renegocierii.
Referitor la rezultatul negocierilor, se disting mai multe situații, după cum părțile au ajuns
sau nu la un acord, și anume:
 În caz de reușită a negocierilor, părților vor încheia un acord asupra soluției de
286
adaptare a contractului.
Existența situației de hardship fiind recunoscută de către părți, contractul se va executa
în noile condiții stabilite.
 În ipoteza unui eșec al negocierilor, soluția aplicabilă va depinde de formulările
stipulate în clauza de hardship. Acestea se pot referi la încetarea contractului,
intervenția unui terț sau suspendarea contractului.
- Încetarea contractului – în cuprinsul clauzei se poate prevedea posibilitatea
rezilierii de plin drept a contractului, la expirarea termenului stabilit pentru
negocieri. Această clauză prezintă forma unui pact comisoriu expres.
- Intervenția unui terț – în scopul adaptării contractului, părțile pot recurge la
aprecierea unui terț independent. Terțul poate fi un mediator sau un expert, care
mediază părțile ori efectuează expertiza. Soluția propusă de un terț nu are efect
decisiv, fiind o modalitate alternativă de soluționare a litigiului.
Tot părțile mai pot apela la un arbitru sau la o instanță de drept comun.
Hotărârea pronunțată în cauză are un caracter obligatoriu, care se impune
părților.
- Suspendarea contractului – în măsura în care durata cauzei de hardship se
poate estima, contractul va fi suspendat. După încetarea cauzei, executarea
contractului se va relua în termenii inițiali.
f) Aspecte procedurale.
Funcționarea corespunzătoare a clauzei presupune determinarea prin contract a unor
anumite termene. Ele privesc date de comunicare a evenimentului de hardship, de răspuns al
părții interesate, de renegociere a contractului. Tot părțile mai trebuie să precizeze și procedura
de notificare. În absența unei proceduri, se vor aplica termenele prevăzute de către uzanțe.
D. Clauza de forță majoră.
a) Noțiune.
Forța majoră este o cauză străină exoneratoare de răspundere, care se
aplică și în contractele de comerț internațional.
Pentru determinarea cazurilor de forță majoră se folosesc mai multe tipuri de definiții.
Condițiile forței majore sunt învederate printr-o definiție sintetică, analitică sau mixtă.
 Conform definiției sintetice, forța majoră este individualizată prin elementele sale legale.
Prin forță majoră se înțeleg împrejurările imprevizibile și insurmontabile care
împiedică partea să execute contractul.
Cazul de forță majoră este definit printr-o exprimare sintetică în Convenția de la Viena
din 1980. Conform art. 79 par. 1, o parte este exonerată de neexecutarea oricăreia dintre
obligațiile sale dacă dovedește că această situație a fost determinată de o piedică independentă
de voința sa și că nu se poate aștepta în mod rezonabil din partea sa să o ia în considerare la
momentul încheierii contractului, să o prevină sau depășească, și nici să-i prevină ori
depășească consecințele.
O caracterizare sintetică a forței majore conțin și Principiile UNIDROIT din 2010. Din
287
formularea art. 7.1.7. alin. (1) rezultă că este exonerat de răspundere pentru neexecutare
partea care dovedește că neexecutarea se datorează unui impediment pe care nu îl poate
controla și pe care nu l-ar fi putut lua în considerare în mod rezonabil la momentul încheierii
contractului sau pe care nu l-ar fi putut evita sau depăși.
 Conform definiției analitice, situațiile care pot constitui cazuri de forță majoră sunt
enumerate limitativ.
Împrejurările enumerate depind de obiectul contractului. Situațiile cele mai des invocate
se referă la calamitățile naturale, conflictele armate sau alte asemenea situații conflictuale,
conflicte de muncă grave, actele puterii publice, dificultățile de transport sau de aprovizionare,
restricții în utilizarea energiei.
 Formularea sintetică a noțiunii se corelează cu enumerarea exemplificativă a cazurilor

de forță majoră.
O asemenea definiție se regăsește în Clauza-model a CCI din 2003.
Prin textul par. 1 se stabilește că, în lipsa unei alte convenții exprese sau implicite a
părților, atunci când o parte contractantă nu execută una sau mai multe dintre obligațiile sale
contractuale, se vor produce efectele forței majore, dacă și în măsura în care vor dovedi
următoarele: neexecutarea obligațiilor contractuale ale părții a fost cauzată de un impediment în
afara controlului său rezonabil; partea nu s-ar fi putut aștepta în mod rezonabil de a lua în
considerare producerea impedimentului la data încheierii contractului; partea nu ar fi putut în
mod rezonabil să evite sau să depășească consecințele impedimentului.
Partea care invocă această clauză beneficiază de o prezumție, fiind ținută să
dovedească numai producerea unui eveniment care figurează în listă, și nu îndeplinirea
condițiilor generale ale forței majore.
În dreptul român, clauzele exoneratoare de răspundere contractuală sunt definite de

Codul civil din 2009. Potrivit art. 1.351 alin. (2), forța majoră este un eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea
evenimentului și la efectele prejudiciabile pe care le-a cauzat.
Regimul juridic al forței majore are un caracter supletiv. Părțile au însă posibilitatea, prin
intermediul clauzelor contractuale, să deroge de la regimul legal, atribuind forței majore înțelesul
pe care îl consideră convenabil.
b) Efectele forței majore.

Efectele forței majore constau în absolvirea debitorului de a executa obligația
asumată și exonerarea sa de răspundere pentru neexecutarea contractului.
Modul de manifestare a efectelor este însă diferit.
În cazul în care impedimentul este temporar, se produce un efect suspensiv.
Dacă impedimentul va fi durabil, intervine un efect extinctiv.
 Efectul suspensiv.
Efectul suspensiv al forței majore este prioritar în contractele cu termen uzual de
executare. Această preferință se justifică prin tendința existență în comerțul internațional de a
288
salva contractul afectat de survenirea cazului de forță majoră.
În raport cu noile împrejurări, clauzele de forță majoră acționează pe durata
suspendării asemănător clauzelor de adaptare a contractului. După perioada de
suspendare, contractul va continua în termenii negociați de către părți.
De obicei, efectul suspensiv al forței majore implică prelungirea, pe durata cazului
de forță majoră, a termenului de executare a contractului. Totuși, părțile pot să convină ca
prelungirea să fie pe o perioadă diferită.
Dacă forța majoră este probată, efectul suspensiv al clauzei se produce automat. Părțile
au însă posibilitatea să prevadă și alte soluții.
 Efectul extinctiv.
În contractele de comerț internațional, efectul extinctiv al forței majore se produce doar
în subsidiar. Rezilierea poate interveni atunci când situația de forță majoră durează o
perioadă îndelungată, precizată în contract sau executarea contractului devine imposibilă.
Desființarea contractului va opera de plin drept ori pe cale judecătorească sau arbitrală.
c) Procedura de anunțare a forței majore.

Partea afectată de survenirea cazului de forță majoră are obligația de a înștiința
cealaltă parte contractantă. În acest sens, art. 79 par. 4 din Convenția de la Viena din 1980
dispune că partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedica și
efectele acesteia asupra capacității sale de executare.
Clauza de forță majoră inclusă în contract trebuie să prevadă procedura de avertizare a
situației intervenite, cu respectarea cerințelor privind modul și momentul notificării.
Înștiințarea se face în formă scrisă, prin orice mijloc susceptibil de dovadă.
Notificarea se trimite imediat după ivirea evenimentului de forță majoră.
Nerespectarea formalităților privind anunțarea împrejurării de forță majoră atrage
răspunderea părții în culpă. Sancțiunea aplicabilă constă în obligarea debitorului de a
repara prejudiciile produse prin întârzierea notificării.
Pentru înlăturarea efectelor negative ale forței majore, părțile contractante au obligația
de a coopera. Ele vor acționa în vederea limitării pagubelor suferite și revenirii la situația
normală. Prin renegocierea contractului se restabilesc condițiile necesare, care să permită
reluarea executării prestațiilor.
De altfel, în comerțul internațional forța majoră reprezintă preponderent o cauză
suspensivă de executare a contractului. În această concepție, forța majoră întârzie numai
executarea la termen a obligațiilor contractuale, iar încetarea contractului intervine doar în
mod excepțional. Scopul urmărit fiind executarea în natură, părțile au interes să asigure
supraviețuirea contractului.
d) Proba forței majore.

Împrejurarea de forță majoră trebuie dovedită de partea care o invocă.
În situația în care evenimentul de forță majoră s-a produs pe teritoriul nostru, proba se
poate face cu certificate sau atestate eliberate de Camera de Comerț și Industrie a României,
precum și de camerele de comerț județene și a municipiului București.
Forța probantă a certificatului de forță majoră este relativă. Atestarea dată poate fi
289
combătută de partea interesată prin orice mijloc de probă.
Pentru dovedirea forței majore se poate recurge și la expertiză.
În ipoteza în care evenimentul de forță majoră s-a produs în străinătate, se pot folosi
orice mijloace de probă prevăzute de legislația locală. Reprezentând o soluție constant
acceptată, proba faptelor se face potrivit regulii locului unde s-au produs.
Indiferent de probele administrate, evenimentele de forță majoră pot fi notorii (de
exemplu, starea de război dintr-o anumită regiune a lumii). Ele vor fi luate în considerare în
măsura în care sunt recunoscute de organul de jurisdicție, iar părțile nu le contestă.
E. Clauzele preventive față de măsurile de protecție a concurenței.
În unele împrejurări, contractele de comerț internațional pot fi supuse unor riscuri

politico-administrative.
Pentru protecția liberei concurențe, autoritățile statale pot lua anumite măsuri, cum ar fi
neutralizarea practicilor de dumping, introducerea de restricții la import, majorarea taxelor
vamale.
Dacă aceste măsuri intervin pe parcursul executării contractului, interesele partenerului
străin vor fi afectate. Prestația exportatorului străin devine mai oneroasă și uneori, imposibil de
executat.
În vederea prevenirii unei asemenea situații, părțille pot stipula în contract obligația
de cooperare pentru procurarea de probe că produsul vizat nu este vândut sub valoarea
sa reală. Mai mult, pe perioada procedurii de antidumping, exportatorul are posibilitatea de a
suspenda livrările.
Pe lângă aceste soluții, părțile se pot angaja la a negocia adaptarea contractului,
prin ajustarea prețurilor, în raport de măsurile restrictive decise de organele administrative ale
statului de import.
4.8. Clauze de extindere a raporturilor contractuale.
A. Denumire, formă, categorii.
Între partenerii care au stabilit legături durabile, prin crearea unei atmosfere de
încredere reciprocă, există posibilitatea prelungirii și extinderii în viitor a
raporturilor contractuale.
Menținerea stabilității contractului, prin consolidarea relațiilor inițiale, asigură părțile
împotriva riscurilor provocate de căutarea unui nou partener.
Clauzele de extindere a relațiilor contractuale se înscriu în contractul de comerț
internațional. Deși integrate în contract, clauzele au o independență relativă față de contractul
principal.
Dacă nu există un acord anterior, clauzele de opțiune prezintă forma unor contracte de
sine stătătoare. Fiind consemnate separat, aceste stipulații sunt mai mult clauze de stabilire, și
nu de prelungire a unor relații contractuale.
Clauzele de extindere a relațiilor contractuale utilizate, în practică, prezintă mai multe
forme și în funcție de principalele lor caracteristici, se distinge următoarea grupare: promisiunea
290
unilaterală de a contracta; promisiunea bilaterală de a contracta; clauza primului refuz; pactul de
preferință.
B. Promisiunea unilaterală de a contracta.
a) Noțiune. Sfera de aplicare.

În temeiul promisiunii unilaterale de a contracta, una dintre părți, promitent, se
obligă să încheie, în viitor, un contract în condiții determinate cu o altă
persoană, beneficiar, care își va exercita opțiunea în limita unui termen.
În dreptul român, promisiunea de a contracta este consacrată de dispozițiile art. 1.279
din Codul civil, care reglementează conținutul și efectele promisiunii de a contracta în caz de
nerespectare a obligațiilor promitentului. Aceste prevederi sunt aplicabile promisiunii unilaterale
și bilaterale de a contracta.
Promisiunea reprezintă un antecontract unilateral, care dă naștere unei obligații
de a face. La cererea celeilalte părți, promitentul se obligă să încheie în viitor un contract.
Pentru a fi valabilă, promisiunea trebuie să fie fermă și necondiționată.
Obligația de a contracta poate fi asumată de oricare dintre părți.
În conținutul promisiunii, părțile determină clauzele principale ale viitorului
contract.
b) Efectele promisiunii.
Efectele promisiunii sunt diferite, în funcție de momentul când beneficiarul își exprimă
opțiunea.
Prima perioadă, interimară, durează până la opțiunea beneficiarului, promitentul
având o simplă obligație de încheiere a contractului. Întrucât rămâne în continuare
proprietar, promitentul va suporta riscurilor lucrului.
Beneficiarul este titularul unui drept de creanță, pe care îl poate transmite unui terț, dacă
opțiunea nu are un caracter intuitu personae.
Dacă promitentul are anumite interese, marfa ce formează obiectul promisiunii poate fi
vândută unui terț.
A doua perioadă, ulterioară, începe din momentul în care beneficiarul își exprimă
opțiunea. Corelativ, obligația promitentului va subzista în limita termenului stipulat în contract.
Dacă nu există nicio precizare, se va lua în considerare termenul de prescripție extinctivă.
Acceptarea beneficiarului implică încheierea automată a contractului, iar
beneficiarul devine proprietar al mărfii. În principiu, efectele contractului se produc numai
pentru viitor. Promisiunea nefiind sub condiție suspensivă, actele efectuate anterior de
promitent nu pot fi desființate.
În cazul în care beneficiarul refuză ori se abține să-și manifeste opțiunea în termenul
stabilit, promitentul poate să încheie contractul cu altă persoană.
c) Promisiunea bilaterală de a contracta.

Prin promisiunea bilaterală de a contracta, ambele părți se obligă să încheie, în viitor,
un contract.
Această promisiune este un antecontract bilateral. Fiecare parte are calitatea de
291
promitent și de beneficiar.
Regimul juridic al promisiunii bilaterale de a contracta este similar cu cel al promisiunii
unilaterale.
C. Clauza primului refuz.
a) Noțiune. Sfera de aplicare.

Prin clauza primului refuz, o parte, promitent, se obligă față de cealaltă parte,
beneficiar, să-i propună în viitor să încheie împreună o anumită operațiune
comercială înainte de a contracta cu un terț.
Beneficiarul are opțiunea de a participa la operațiune cu preferință față de terțele
persoane. În cazul unui refuz, promitentul poate să trateze operațiunea cu orice alt client.
În conținutul clauzei, părțile nu prevăd condițiile viitorului contract. Aceste condiții se
determină ulterior, în etapa negocierii contractului propriu-zis.
b) Natura juridică a clauzei.

Clauza primului refuz reprezintă un antecontract unilateral afectat de o condiție
potestativă simplă.
Existența antecontractului se justifică prin obligația promitentului de a acorda preferință
beneficiarului față de alți clienți.
c) Forme ale clauzei.

 După posibilitățile de succesiune în timp a ofertelor făcute de un partener celeilalte
părți și terțului, se disting mai multe situații, respectiv:
- promitentul se poate angaja să propună operațiunea beneficiarului, mai înainte
de orice negociere cu terțul.
- tot promitentul poate solicita în prealabil ofertele terțului, sub rezerva de a nu
accepta vreuna dintre ele înainte de a propune beneficiarului încheierea
contractului în aceleași condiții cu cele stipulate în oferta terțului.
- alteori, părțile pot să prevadă că, în cazul unui refuz al beneficiarului, promitentul
va contracta cu terțul numai în cadrul unui interval de timp. După expirarea
perioadei stabilite, beneficiarul redobândește dreptul de preferință.
 După gradul de libertate de care dispune promitentul în căutarea altui partener, se
deosebesc două aspecte, și anume:
- promitentul poate dispune, când intervine un refuz al beneficiarului, de libertatea
de a negocia cu un terț în orice condiții.
- promitentul poate contracta cu terțul numai în termeni comparabili cu cei în care
beneficiarul a refuzat să încheie contractul. În acest fel, libertatea promitentului
de a contracta cu terțul este limitată.
d) Efectele clauzei.
Relațiile dintre părți sunt configurate de existența condiției suspensive. Astfel că, în
funcție de situația concretă, efectele clauzei primului refuz vor fi diferite, și anume:
 Până la momentul realizării condiției suspensive, obligația promitentului de a acorda
292
preferință nu există. Totuși, beneficiarul poate ceda dreptul său de creanță, corelativ
obligației promitentului. Corespunzător uzanțelor, acest drept are un caracter intuitu
personae, iar cesiunea reprezintă excepția.
 În cazul realizării condiției suspensive, promitentul se decide să încheie contractul,
fiind obligat să propună operațiunea cu prioritate beneficiarului.
 În cadrul clauzei, opțiunea beneficiarului constituie un element esențial. Dacă
beneficiarul acceptă oferta promitentului, în termenul stabilit sau uzual, contractul se
încheie, producând efecte pentru viitor.
 Într-o altă ipostază, beneficiarul refuză oferta, indiferent de motiv, ori păstrează
tăcerea până la expirarea termenului. Întrucât clauza devine caducă, promitentul are
posibilitatea să încheie contractul cu un terț.
e) Consecințe ale încălcării clauzei.

Promitentul își poate încălca obligațiile sale, în favoarea unui terț. Prin încheierea
contractuui direct cu terțul sau adresarea unei oferte complete și ferme, care ar duce la
perfectarea contractului, promitentul nesocotește dreptul de prioritate acordat beneficiarului.
Într-o asemenea situație, beneficiarul are dreptul la daune-interese. Dacă nu există o
prevedere contractuală, daunele-interese se vor stabili în condițiile dreptului comun. Ele vor
cuprinde câștigul nerealizat ca beneficiar ca urmare a neîncheierii contractului cu promitentul.
D. Pactul de preferință.
Prin pactul de preferință, una dintre părți, promitent, se angajează față de

cealaltă parte, beneficiar, să-i acorde prioritate, în cazul în care se va
decide să vândă marfa convenită.
În dreptul nostru, pactul de preferință este reglementat prin art. 1.730 -1.740 din Codul
civil. Formând un cadru general al dreptului de preempțiune, aceste dispoziții au caracter
supletiv, aplicându-se numai dacă prin lege sau contract nu se stabilește
Pactul de preferință este un contract unilateral încheiat sub condiție potestativă
simplă. Promitentul nu se obligă să vândă marfa, ci numai să acorde preferință beneficiarului
promisiunii. Întrucât promitentul își asumă numai obligația de a face, pactul de preferință nu
implică transferul proprietății asupra mărfii.
Efectele pactului de preferință sunt similare cu cele ale clauzei primului refuz.
Dacă promitentul nu-și respectă promisiunea și vinde marfa unui terț, beneficiarul poate
să pretindă despăgubiri.
A. Precizați sub ce formă se poate folosi într-un contract clauza de aur și

în ce constă fiecare dintre forme.
B. Arătați care este definiția clauzei de hardship și precizați care sunt
efectele aplicării clauzei de hardship.
C. Menționați care sunt caracteristicile promisiunii unilaterale de a
contracta.
293

1. Conform prevederilor legale, în conținul contractului de comerț internațional se

vor include clauze care să permită identificarea mărfii, ca obiect material al
prestației, astfel că:
a) obiectul obligației poate fi doar determinat, nu și determinabil
b) obiectul obligației poate fi și determinabil
c) obiectul obligației nu poate consta în bunuri viitoare
2. În conținul contractului de comerț internațional, părțile:

a) nu trebuie să prevadă clauze privind cantitatea mărfii
b) nu trebuie să prevadă clauze privind ambalajul și marcarea
c) trebuie să prevadă clauze referitoare la condițiile, termenele și modalitățile de
soluționare a reclamațiilor de cantitate și calitate
3. Pentru soluționarea neînțelegerilor în legătură cu executarea sau neexecutarea

obligațiilor asumate de părți:
a) jurisdicția poate fi atribuită instanțelor judecătorești sau unui tribunal arbitral
b) jurisdicția poate fi acordată doar instanțelor judecătorești
c) jurisdicție poate fi acordată doar tribunalelor arbitrale
4. Cu privire la riscurile care pot interveni într-un contract de comerț internațional,

identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată:
a) realizarea riscului privește o certitudine, și nu o posibilitate
b) riscul este un eveniment care, în momentul producerii, constituie un fapt material
c) producerea riscului are loc din culpa uneia dintre părțile contractante
5. În ceea ce privește clasificarea clauzelor asigurătorii, în funcție de modul lor de

operare se deosebesc:
a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare, clauze de asigurare împotriva riscurilor
nevalutare și clauze de forță majoră
b) clauze de menținere a valorii contractelor și clauze de adaptare a contractelor
c) clauze cu acțiune automată și clauze care implică renegocierea contractului
6. Identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată cu privire la clauzele

asigurătorii împotriva riscurilor valutare:
a) clauzele valutare au ca finalitate să evite riscul variației cursului de schimb al monedei
de plată în raport cu moneda de referință
b) moneda de cont este un mjiloc de evaluare a prestației pe care o datorează creditorul
c) prin clauza de opțiune a monedei de plată, prețul contractual este exprimat doar în două
monede de plată, la cursurile de schimb din momentul contractării, iar debitorul are
294
dreptul să aleagă, la scadență, în care dintre ele va face plata
7. Conform dispozițiilor legale, potrivit clauzei clientului celui mai favorizat:

a) aplicarea acesteia nu poate fi exceptată pentru clienții dintr-o anumită zonă geografică
b) o parte se obligă să acorde partenerului contractual condițiile mai favorabile pe care le-
ar consimți în viitor unui terț cu privire la un contract similar
c) efectele acesteia nu se produc în mod obligatoriu
8. Potrivit reglementărilor legale, pactul de preferință:

a) se caracterizează prin faptul că, una dintre părți, promitent, se angajează față de
cealaltă parte, beneficiar, să-i acorde prioritate, în cazul în care se va decide să vândă
marfa convenită
b) se caracterizează prin faptul că, o parte, promitent, se obligă față de cealaltă parte,
beneficiar, să-i propună în viitor să încheie împreună o anumită operațiune comercială
înainte de a contracta cu un terț
c) implică transferul proprietății asupra mărfii
1.b, 2.c, 3.a, 4.b, 5.c., 6.a, 7.b, 8.a.
5. Interpretarea și efectele contractelor de comerț internațional.
În cadrul contractelor de comerț internațional, interpretarea are un rol deosebit.

De altfel, operațiunea interpretării este legată de executarea contractului, având
ca finalitate stabilirea precisă a drepturilor și obligațiilor contractuale, în
concordanță cu voința părților.
Interpretarea contractelor reprezintă operațiunea prin care se determină înțelesul
exact și complet al clauzelor contractuale.
Operațiunea interpretării este necesară pentru lămurirea neclarităților și incertitudinilor
generate de insuficiența clauzelor contractuale.
În sistemele de drept ale statelor, interpretarea contractelor se face printr-o metodă

subiectivă și o metodă obiectivă.
Metoda subiectivă presupune că interpretarea contractului se face prin determinarea
voinței reale și concordante a părților. Așadar, în determinarea contractului se acordă prioritate
voinței reale a părților.
Metoda obiectivă presupune că interpretarea contractului se face în conformitate cu
exigențele bunei-credințe și uzanțelor în afaceri. Așadar, metoda obiectivă se întemeiază pe
voința declarantă a părților.
În dreptul nostru, contractele de comerț internațional se interpretează după regulile
stabilite de Codul civil.
295
5.1. Principiile aplicabile interpretării contractelor.
Interpretarea contractelor de comerț internațional este guvernată de anumite

principii, și anume: principiul bunei-credințe, principiul loialității și principiul
cooperării părților contractante.
A. Principiul bunei-credințe.
Contractele de comerț internațional se interpretează în conformitate cu principiul

bunei-credințe. În relațiile pe care le stabilesc, partenerii contractuali își asumă
un comportament onest, fiind animați de o voință sinceră.
Drepturile și obligațiile civile trebuie exercitate cu bună-credință, în acord cu
ordinea publică și bunele moravuri.
Conceptul de bună-credință este consacrat și de art. 14 din Codul civil, sub forma unei
prezumții legale relative, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
În dreptul uniform, principiul bunei-credințe este prevăzut de Convenția de la Viena din
1980 (art. 7 par. 1), în sensul că, la interpretarea Convenției se va ține seama de necesitatea de
a asigura respectul bunei-credințe în comerțul internațional.
De asemenea, în cadrul Principiilor UNIDROIT din 2010 (art. 1.7), se dispune că fiecare
parte trebuie să acționeze conform bunei-credințe și negocierii corecte în comerțul internațional.
În legătură cu aplicarea principiului, interesează și reprimarea abuzului de drept.

Prin abuzul de drept se înțelege comportamentul răuvoitor, care se manifestă mai ales
când una dintre părți exercită un drept doar pentru a prejudicia cealaltă parte sau în alt scop
decât cel pentru care i-a fost acordat sau când exercitarea dreptului este disproporționată față
de rezultatul preconizat inițial.
Reprimarea abuzului de drept implică și sancționarea comportamentului inconsecvent al
uneia dintre părți.
B. Principiul loialității în raporturile dintre părți.
Principiul loialității presupune interpretarea clauzelor contractului în temeiul

respectului pentru cealaltă parte.
Înțelesurile date stipulațiilor contractuale vor trebui să fie în interesul ambelor
părți.
De regulă, principiul loialității este prevăzut în contract de către părți. Loialitatea
profesională, care trebuie să existe în relațiile de comerț internațional, se determină ținând
seama de comportamentul unui comerciant rezonabil, ce se găsește în aceeași situație.
Pe plan legislativ, principiul loialității este consacrat uneori împreună cu buna-credință.
C. Principiul cooperării părților contractante.
De la încheierea contractului și până la executarea obligațiilor asumate,

părțile au datoria de a coopera pentru realizarea interesului contractual.
296
Exigențele cooperării presupun obligația fiecărei părți de a contribui la stabilirea
conținutului clauzelor contractuale.
Cooperarea dintre părți se impune și în situația răspunderii contractuale. Astfel,
partea care suportă încălcarea contractului va trebui să depună diligențe în vederea limitării
prejudiciului cauzat de neexecutare.
Principiile UNIDROIT din 2010 consacră colaborarea între părți printr-o regulă generală
de aplicare (art. 5.1.3.), prin care se dispune că fiecare parte are obligația de a colabora cu
celaltă parte atunci când o astfel de colaborare este rezonabilă pentru îndeplinirea obligațiilor
celeilalte părți.
5.2. Principalele reguli de interpretare a contractelor.
A. Interpretarea după voința concordantă a părților.
Interpretarea unui contract presupune stabilirea voinței reale a părților.

Potrivit art. 1.266 din Codul civil, contractele se interpretează după voința
concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.
Regula priorității voinței reale este prevăzută și în reglementarea uniformă prin art. 4.1
alin. (1) și art. 4.2 alin. (1) din Principiile UNIDROIT din 2010. Soluția se regăsește și în art. 8
par. 1 din Convenția de la Viena din 1980.
În cazul în care intenția comună a părților nu poate fi stabilită, contractul va fi interpretat
conform înțelesului pe care l-ar da o persoană rezonabilă de aceeași categorie ca și părțile,
aflată în aceleași circumstanțe. Prin aplicarea acestui criteriu, raportarea va fi la o persoană cu
aceleași abilități tehnice sau experiență de afaceri ca și părțile.
B. Interpretarea sistematică a clauzelor contractului.
Clauzele contractului formează un întreg, neputând fi separate de ansamblul în

care se încadrează.
Regula după care interpretarea contractului trebuie făcută sistematic sau coordonat este
stabilită de art. 1.267 din Codul civil. Potrivit textului, clauzele se interpretează unele prin
altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Determinarea voinței
concordante a părților presupune analiza sistematică a clauzelor contractuale în ansamblul lor.
Această regulă este reglementată și de Principiile UNIDROIT din 2010. Conform art. 4.4,
clauzele și expresiile vor fi interpretate prin raportare la întregul contract sau declarația în care
apare.
C. Interpretarea clauzelor îndoielnice.
Prin clauze îndoielnice se desemnează clauzele susceptibile de mai multe

înțelesuri, precum și clauzele confuze, cu înțeles greu de sesizat.
Pentru lămurirea aspectelor controversate, prin art. 1.268 din Codul civil, au fost stabilite
mai multe reguli de interpretare.
297
 Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește
cel mai bine naturii și obiectului contractului – art. 1.268 alin. (1).
În reglementarea uniformă, Principiile UNIDROIT din 2010 prevăd această regulă de
interpretare în legătură cu intenția comună a părților. Astfel, prin textul art. 4.3. lit. d) se
enumeră, între circumstanțele relevante în procesul de interpretare a voinței părților, natura și
scopul contractului.
 Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de
înțelesul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe – art. 1.268
alin. (2).
 Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu acela în care nu ar
produce niciunul – art. 1.268 alin. (3).
În Principiile UNIDROIT din 2010, regula se regăsește în aceeași formulare. Potrivit art.
4.5, clauzele contractuale neclare trebuie interpretate astfel încât să aibă un efect. Totuși,
regula se va aplica numai în situația în care regulile generale de interpretare nu clarifică
înțelesul respectivelor clauze.
 Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât
de generali ar fi termenii folosiți – art. 1.268 alin. (4).
 Clauzele destinate să exemplifice ori să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost
expres prevăzute – art. 1.268 alin. (5).
D. Interpretarea contractelor prin reguli subsidiare.
Dispozițiile Codului civil stabilesc o ierarhie a regulilor de interpretare a

contractului, în sensul că regulile principale se aplică cu prioritate. Dacă
rezultatul lor nu este satifăcător, se vor utiliza regulile subsidiare de interpretare.
Prima regulă subsidiară se exprimă prin formularea in dubio pro reo, potrivit căreia, dacă
după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă. [art. 1.269 alin. (1) din Codul civil]
A doua regulă subsidiară se referă la un domeniu special, care cuprinde contractele de

adeziune. Conform art. 1.269 alin. 2 din Codul civil, stipulațiile înscrise în contractele de
adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. Aceste prevederi având un
caracter general, se aplică indiferent de calitatea părților.
Principiile UNIDROIT din 2010 consacră regula contra proferentem în aceiași termeni.
Potrivit art. 4.6, în caz de neclaritate, clauzele unui contract se interpretează, de preferință,
împotriva părții care le-a propus.
E. Interpretarea clauzelor tacite care completează contractul.
În unele situații, părțile nu determină toate clauzele contractuale. Conținutul

contractului fiind incomplet, se va stabili voința tacită a părților.
298
Completarea contractului se poate realiza prin mai multe modalități legale.
O primă regulă se referă la faptul că, un contract valabil încheiat obligă nu numai la
ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile statornicite între
părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui. [art. 1.272 alin. (1)
din Codul civil].
A doua regulă se referă la faptul că, clauzele obișnuite într-un contract se
subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres. [art. 1.272 alin. (2) din Codul civil].
În privința suplinirii clauzelor omise într-un contract, Principiile UNIDTROIT din 2010
prevăd o regulă distrinctă. Conform art. 4.8, atunci când părțile contractante nu au convenit
în privința unei prevederi importante pentru determinarea drepturilor și obligațiilor lor,
lipsa poate fi suplinită printr-o clauză asemănătoare. Pentru a se determina ceea ce
reprezintă o clauză asemănătoare, trebuie avute în vedere, printre alți factori, următoarele: a)
intenția părților; b) natura și scopul contractului; c) buna-credință și negocierea directă; d) ceea
ce este rezonabil.
Pe planul comerțului internațional, în materia interpretării există un criteriu de generală
aplicare. Contractele se interpretează pe baza uzanțelor comerciale internaționale și a
obișnuințelor care s-au stabilit între părți.
F. Interpretarea contractelor încheiate pe bază de clauze prestabilite.
În procesul de formare a contractelor de comerț internațional, părțile pot recurge

la modele prestabilite, însă determinarea conținutului contractului pe bază de
clauze prestabilite pune mai multe probleme de interpretare.
 Clauzele prestabilite se consideră ca fiind incluse în contract numai dacă o parte

se referă la ele, iar cealaltă parte le acceptă în mod expres.
În absența unei acceptări, încorporarea clauzelor presupune ca aplicarea lor să
constituie o obișnuință în relațiile anterioare dintre părți, ori ca acestea să fie frecvent utilizate în
ramura de comerț internațional la care se referă contractul, iar părțile să nu le fi exclus explicit.
Această regulă este adoptată de Principiile UNIDROIT din 2010 în legătură cu folosirea
clauzelor standard. Din prevederile art. 2.1.19 se desprinde ideea că decisiv pentru clauzele
standard este faptul că sunt redactate în avans pentru uzul general și repetat, fiind utilizate de
către una dintre părți fără negociere cu cealaltă parte.
Propuse de una dintre părți, clauzele standard obligă cealaltă parte numai după
acceptare.
De asemenea, la clauzele standard conținute într-un document separat va trebui, în mod
normal, să se facă referire expresă de către partea care intenționează să le folosească.
 În unele situații, clauzele prestabilite pot avea, prin conținutul sau exprimarea lor,
un caracter neuzual. Prin clauze neuzuale se înțeleg stipulațiile care prevăd
drepturi speciale pentru partea care le propune ori obligații împovărătoare pentru
partea aderentă.
299
O clauză cu caracter neuzual nu poate fi impusă celeilalte părți, care se află într-o
situație de inferioritate.
 În împrejurarea unor prevederi neconcordante, o clauză convenită expres de către

părți va prevala asupra unei clauze prestabilite.
Clauzele prestabilite sunt elaborate în avans, având un caracter de generalitate. Ele
sunt simple modele, supuse negocierii și eventualelor modificări.
Această regulă este menționată și în Principiile UNIDROIT din 2010.
 În cazul în care ambele părți propun condiții generale, existând neconcordanțe

între ele, se va aplica doctrina knock-out.
Principalele aspecte ale acestui sistem sunt prevăzute prin dispozițiile Principiilor
UNIDROIT din 2010. În conformitate cu art. 2.1.22, atunci când părțile nu ajung la o înțelegere
cu privire la clauzele standard, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a
oricăror clauze standard comune părților în ceea ce privește conținutul, cu excepția cazului în
care în care una dintre părți informează fie anterior, fie ulterior și fără întârziere cealaltă parte că
nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract.
G. Interpretarea contractului redactat în mai multe versiuni.
În mod frecvent, contractele de comerț internațional se redactează într-o limbă

de circulație internațională.
Accepțiunea expresiilor și formulelor folosite de părți în contract va fi determinată
în înțelesul atribuit în limba de redactare a contractului, și nu prin referire la legea aplicabilă
cauzei.
5.3. Efectele contractelor de comerț internațional.
Contractele de comerț internațional se încheie în scopul executării obligațiilor

asumate de către părți.
Astfel că, în funcție de obligațiile generate, efectele sunt generale și specifice.
5.3.1. Efectele generale ale contractelor.
Indiferent de categoria din care fac parte, orice contract comportă mai multe efecte.
Ele constau în forța obligatorie a contractului și relativitatea efectelor contractului.
A. Forța obligatorie a contractului.
Conform art. 1.270 alin. (1) din Codul civil, contractul valabil încheiat are
putere de lege între părțile contractante. Datorită forței sale obligatorie,
contractul este legea părților (pacta sunt servanda).
În ceea ce privește încetarea contractului, aceasta se produce cu respectarea simetriei.
Contractul, fiind încheiat prin acordul părților, se poate desface tot prin voința lor comună, adică
300
mutuus consensus, mutuus dissensus. Regula simetriei, este prevăzută de art. 1.270 alin. (2)
din Codul civil, conform căruia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părților.
De la obligativitatea contractului sunt posibile totuși unele excepții. Un contract poate fi
revocat și în alt mod decât prin acordul părților. Astfel, modificarea sau încetarea contractului
poate rezulta din cauze autorizate de lege. [art. 1.270 alin. (2) din Codul civil]
Forța obligatorie a contractului este reglementată și de Principiile UNIDROIT din 2010.
Potrivit dispozițiilor art. 1.3, contractul valabil încheiat are caracter obligatoriu între părți.
Contractul poate fi modificat și poate înceta numai în condițiile stipulate prin clauzele
sale, prin acordul părților sau în orice mod prevăzut de Principii.
B. Relativitatea efectelor contractului.
În conformitate cu prevederile art. 1.280 din Codul civil, contractul produce

efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Dar relativitatea efectelor contractului nu este un principiu absolut, excepțiile
admise fiind prevăzute pe cale legală.
Existența contractului este opozabilă persoanelor care sunt străine de înțelegerea
realizată. Astfel că, situațiile juridice create în temeiul contractului trebuie respectate și de
terțele persoane.
Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere
executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
Obligațiile asumate de părți sunt reciproce și interdependente, iar executarea lor se face
simultan. De aici, rezultă următoarele efecte specifice: excepția de neexecutare a contractului,
rezoluția sau rezilierea și riscul contractului.
A. Excepția de neexecutare a contractului.
Excepția de neexecutare a contractului reprezintă un mecanism de apărare a

părții contractante căreia i se pretinde executarea obligației sale, fără ca
cealaltă parte să-și execute propria obligație.
Tot excepția de neexecutare este și un mod de sancționare a partenerului contractual
care nu-și execută prestațiile asumate.
Pentru a fi aplicată, excepția de neexecutare trebuie să îndeplinească următoarele

condiții:
- obligațiile reciproce ale părților să-și aibă temeiul în același contract sau în contracte
diferite, care se prezintă ca independente în realizarea unei cauze comune.
- neexecutarea contractului din partea celuilalt contractant să fie suficient de importantă
sau semnificativă, chiar dacă este parțială.
- obligațiile reciproce să fie exigibile, dacă obligațiile sunt ajunse la scadență sau trebuie
301
executate imediat.
- executarea obligației corelative să nu fie împiedicată de fapta celui care invocă excepția.
- prestațiile reciproce să fie simultane, afară de ipotezele în care, potrivit legii, voinței
părților, uzanțelor sau după împrejurări, celălalt contractant este ținut să-și execute
primul obligația.
Excepția de neexecutare are ca efect suspendarea executării obligațiilor datorate

de partea care o invocă. Efectul suspensiv al excepției de neexecutare încetează în momentul
în care partea cealaltă își va îndeplini obligațiile asumate. Contractul va continua să existe,
rămânând temporar neexecutat.
Excepția de neexecutare se invocă între părți, fără a necesară punerea în întârziere și
nici intervenția instanței.
B. Rezoluțiunea contractului.
Regimul juridic al rezoluțiunii.
În situația în care, fără justificare, una dintre părțile contractante nu-și

îndeplinește obligațiile asumate, cealaltă parte are dreptul să ceară rezoluțiunea
contractului și, eventual, daune-interese.
Rezoluțiunea constă în desființarea retroactivă a contractului.
În dreptul nostru, regimul general al rezoluțiunii este stabilit prin art. 1.549 – 1.554 din
Codul civil. Potrivit acestor dispoziții, creditorul obligației neexecutate este îndreptățit să opteze
între executarea silită a obligațiilor sau rezoluțiunea contractului.
Condițiile necesare pentru existența rezoluțiunii sunt următoarele:

- una dintre părți să nu-și execute, fără justificare, obligațiile contractuale.
- neexecutarea să nu fie imputabilă celeilalte părți.
- existența unei neexecutări suficient de însemnată sau de gravă.
- punerea în întârziere a părții care și-a îndeplinit prestația datorată.
În raport de circumstanțele cauzei, rezoluțiunea contractului poate fi totală sau

partială.
După modul de acțiune, rezoluțiunea este judiciară sau unilaterală. În funcție de
alegerea intervenită, rezoluțiunea se dispune de instanță ori se declară unilateral de partea
interesată.
Alături de aceste forme, rezoluția poate fi și de plin drept. În temeiul pactelor
comisorii, fără intervenția instanței sau în cazurile anume prevăzute de lege, partea poate să
invoce rezoluția automată a contractului.
Indiferent de modalitatea în care se produce, rezoluțiunea are ca efect desființarea
retroactivă a contractului, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Părțile vor fi repuse
în situația anterioară, fiecare dintre ele fiind ținută să restituie celeilalte prestațiile executate.
302
Reglementarea rezoluțiunii în dreptul uniform.
Rezoluțiunea contractului este reglementată în dreptul uniform de Convenția de la Viena
din 1980. Dacă vânzătorul, respectiv cumpărătorul, nu execută oricare dintre obligațiile
care îi revin, cealaltă parte este îndreptățită să ceară rezoluțiunea și să pretindă daune-
interese. În sistemul convenției, rezoluțiunea este o soluție cu caracter de excepție, permisă în
anumite cazuri și condiții expres stabilite.
Totodată, rezoluțiunea este reglementată și de Principiile UNIDROIT din 2010. Astfel că,
prin dispozițiile art. 7.3.1 se dispune că o parte poate considera contractul încetat atunci
când neexecutarea unei obligații de către cealaltă parte constituie o neexecutare
fundamentală. Pentru a determina caracterul esențial al unei neexecutări, trebuie avute în
vedere următoarele circumstanțe:
- neexecutarea lipsește partea prejudiciată de ceea ce ar fi fost îndreptățită să obțină în
baza contractului, cu excepția cazului în care cealaltă parte nu prevăzuse sau nu ar fi
putut să prevadă, în mod rezonabil, un astfel de rezultat.
- stricta respectare a obligației care nu a fost executată este de esența contractului.
- neexecutarea este intenționată sau din neglijență.
- neexecutarea dă părții prejudiciate motive să creadă că nu se poate baza pe executarea
contractului în viitor.
- partea în culpă va suferi pierderi disproporționate ca rezultat al pregătirilor sau executării
contractului, în caz de încetare a contractului.
În accepțiunea Principiilor, rezoluțiunea este extrajudiciară. Potrivit art. 7.3.2 alin. (1),
dreptul unei părți de a înceta un contract se exercită printr-o notificare către cealaltă parte.
De asemenea, regula generală consacrată prin textul Principiilor prevede că
rezoluțiunea produce efecte numai pentru viitor și liberează ambele părți de obligațiile lor
contractuale.
În măsura în care contractul a fost executat, rezoluțiunea are ca efect repunerea
părților în situația anterioară.
C. Rezilierea contractului.
Rezilierea reprezintă un mijloc de desființare a contractelor de comerț

internațional cu executare succesivă.
În cazul neexecutării obligațiilor asumate de către una dintre părți, efectele contractului
încetează numai pentru viitor. Prestațiile succesive care au fost executate până la
realizarea contractului sunt ireversibile, nefiind supuse restituirii.
Condițiile de invocare a rezilierii sunt identice cu cele ale rezoluțiunii.
În ceea ce privește neexecutarea obligațiilor, aceasta trebuie să prezinte o anumită
importanță. Însă, în situația contractelor cu executare succesivă, confor art. 1.551 alin. (1) din
Codul civil, o neexecutare de mică însemnătate, dar repetată, poate da dreptul la aplicarea
rezilierii.
303
D. Riscul contractului.
În raporturile de comerț internațional pot interveni, independent de voința părților,

anumite evenimente care să împiedice sau afecteze executarea contractului.
Neexecutarea obligațiunilor contractuale datorită unui caz fortuit sau de forță
majoră pune problema suportării riscului.
Producerea riscului trebuie să aibă loc între momentul încheierii și cel al finalizării
executării contractului.
Regula în această materie prevede că riscul contractului este suportat de către
debitorul obligației imposibil de executat. Astfel, debitorul nu poate predinte partenerului să-
și respecte obligația corelativă, iar cealaltă parte nu va obține despăgubiri pentru neexecutare.
A. Arătați în ce constă interpretarea unui contract de comerț internațional

după voința concordantă a părților.
B. Menționați care sunt caracteristicile forței obligatorie a contractului.
C. Precizați care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
excepția de neexecutare a contractului, pentru a putea fi invocată.

1. În ceea ce privește interpretarea contractelor după voința concordantă a părților,

aceasta constă în faptul că:
a) interpretarea contractelor se realizează după voința concordantă a părților, iar nu după
sensul literal al termenilor
b) clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din
ansamblul contractului
c) clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu
ar putea produce niciunul
2. Referitor la interpretarea contractelor de comerț internațional, identificați care

dintre următoarele afirmații este adevărată:
a) clauzele prestabilite se consideră ca fiind incluse în contract numai dacă o parte se
referă la ele, iar cealaltă parte le acceptă în mod expres
b) clauzele prestabilite se consideră ca fiind incluse în contract chiar dacă cealaltă parte nu
le acceptă în mod expres
c) conform Principiilor UNIDROIT din 2010, în caz de conflict între o clauză standard și o
clauză care nu este standard, va prevala clauza standard
3. În ceea ce privește efectele contractelor de comerț internațional, stabiliți care

304
a) forța obligatorie a contractului nu este recunoscută și reglementată de Principiile
UNIDROIT din 2010
b) un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante
c) un contract valabil încheiat prin acordul părților, nu se poate desface tot prin voința
comună a părților, ci pe cale judecătorească
4. Conform prevederilor legale, excepția de neexecutare a contractului:

a) nu are ca efect suspendarea executării obligațiilor datorate de partea care o invocă
b) reprezintă un mecanism de apărare a părții contractante căreia i se pretinde executarea
obligației sale, fără ca cealaltă parte să-și execute propria obligație
c) poate fi invocată chiar dacă obligațiile reciproce nu sunt exigibile
5. Potrivit dispozițiilor legale, rezoluțiunea contractului:

a) se poate realiza doar pe cale judiciară
b) intervine atunci când una dintre părți să nu își execută, motivat, obligațiile contractuale
c) constă în desființarea retroactivă a contractului
1.a, 2.a, 3.b, 4.b, 5.c.

2009.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28985 - Legea nr.
305
455/2001 privind semnătura electronică.
https://lege5.ro/App/Document/geytinjsha/legea-nr-365-2002-privind-
comertul-electronic - Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28036 -
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională
de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
Europene.
externe.
Dreptului Privat.
306
Unitatea nr. 6:
PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –
CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ DE MĂRFURI, conform CONVENȚIEI
NAȚIUNILOR UNITE de la VIENA (1980).

2. Caractere juridice
3. Domeniul de aplicare a Convenției de la Viena
4. Formarea contractului
4.1. Oferta de a contracta
4.2. Acceptarea ofertei
4.3. Încheierea contractului
4.4. Forma contractului
4.5. Proba contractului
5. Efectele contractului
5.1. Obligațiile vânzătorului
A. Predarea mărfii
B. Remiterea documentelor referitoare la marfă
C. Conformitatea mărfii
D. Garanția pentru evicțiune
5.2. Obligațiile cumpărătorului
A. Plata prețului
B. Preluarea mărfii predate
5.3. Transmiterea proprietății și a riscurilor
6. Răspunderea în vânzarea internațională
6.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract
de către vânzător
A. Executarea obligațiilor contractuale
6.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din
partea cumpărătorului
A. Executarea obligațiilor contractual
7. Alte aspecte ale vânzării internaționale
7.1. Excepția de neexecutare a contractului
7.2. Rezoluțiunea contractului
7.3. Daune-interese
7.4. Dobânzile
7.5. Exonerarea de răspundere
7.6. Conservarea mărfurilor
307
 Să cunoască care este noțiunea, regimul juridic și caracterele juridice ale

contractului de vânzare internațională de mărfuri.
 Să cunoască care este domeniul de aplicare a Convenției de la Viena.
 Să cunoască cum se formează contractul de vânzare internațională de mărfuri și
care sunt efectele acestuia.
 Să cunoască în ce constă răspunderea în vânzarea internațională.
SEDIUL MATERIEI:
 Convenția Națiunilor Unite privind vânzarea internațională de mărfuri de la Viena

din 1980.
În relațiile de comerț internațional, vânzare-cumpărarea constituie un important

instrument juridic.
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care părțile, vânzător și cumpărător,

se obligă reciproc să transmit dreptul de proprietate asupra unui bun în schimbul unui
preț.
Prin vânzare poate fi transmis și un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau
orice alt drept. (art. 1.650 din Codul civil)
Prima reglementare în materie o formează Convenția Națiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980.
Prin Convenția de la Viena s-a realizat o uniformizare a normelor materiale aplicabile
vânzării internaționale de mărfuri. Această Convenție a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988, iar în
prezent, 61 de state sunt părți la Convenție.
308
2. Caractere juridice.
Contractul de vânzare-cumpărare internațională întrunește un număr de

caractere juridice. Acestea se împart în două categorii, după cum sunt comune
tuturor contractelor sau sunt specifice.
Caracterele juridice comune ale contractului de vânzare-cumpărare sunt

următoarele:
 bilateral sau sinalagmatic – întrucât dă naștere la obligații reciproce pentru ambele părți.
 cu titlu oneros – deoarece părțile contractante urmăresc anumite interese patrimoniale.
 Comutativ – pentru că existența și întinderea obligațiilor asumate de părți este
cunoscută din momentul încheierii contractului.
Vânzarea internațională de mărfuri prezintă și unele caractere juridice proprii, și

anume:
 în sistemul dualist al dreptului privat, contractul de vânzare internațională are un caracter
comercial, deoarece reglementează numai relațiile care apar în operațiunile de comerț
internațional.
 contractul de vânzare de mărfuri are un caracter internațional, întrucât cuprinde
elemente de extraneitate.
3. Domeniul de aplicare a Convenției de la Viena.
Convenția de la Viena se aplică între părți care își au sediul în state diferite.
Domeniul de aplicare personal al Convenției include, potrivit art. 1 par. 1, două
situații:
a) când statele sunt părți la convenție.
b) când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant.
În scopul aplicării Convenției, dacă o parte are mai multe sedii, se ia în considerare
sediul care prezintă cea mai strânsă legătură cu acel contract și executarea sa, ținând seama
de circumstanțele cunoscute sau avute în vedere între părți înainte de încheierea contractului
sau cu ocazia încheierii contractului.
Când o parte nu are sediu, se va recurge la reședința sa obișnuită.
În privința obiectului de reglementare, Convenția se aplică numai contractelor de
vânzare de mărfuri. Pentru a constitui obiectul contractul de vânzare, bunurile viitoare
trebuie să fie determinate sau determinabile.
În conformitate cu art. 2, dispozițiile Convenției nu cârmuiesc următoarele vânzări:

- de mărfuri cumpărate pentru folosința personală, familială sau casnică, în afară de cazul
în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii
contractului, n-a știut sau nu s-a considerat că știe că aceste mărfuri erau cumpărate
pentru o astfel de folosință.
309
- la licitații.
- sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autoritățile juridiciare.
- de valori mobiliare, efecte de comerț și monede.
- de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave.
- de electricitate.
Vânzările acestor bunuri sunt supuse unor reglementări speciale.
De asemenea, Convenția nu se aplică nici contractelor la care partea preponderentă a

obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.
Prin formularea art. 3 par. 2, din sfera Convenției sunt excluse contractele de
antrepriză.
În temeiul art. 5, Convenția nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau
leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri. Forma răspunderii fiind delictuală, nu intră sub
incidența normelor Convenției.
Prevederile Convenției au un caracter supletiv. Conform art. 6, părțile pot să
excludă aplicarea Convenției printr-o clauză inserată în contract sau prin referirea la o altă
reglementare.
4. Formarea contractului.
4.1. Oferta de a contracta.
Oferta reprezintă propunerea de încheiere a unui contract.

Potrivit art. 14, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească următoarele condiții
de validitate:
- să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
- să fie suficient de precisă.
- să denote voința ofertantului de a se angaja în caz de acceptare.
Oferta este suficient de precisă în măsura în care conține denumirea mărfurilor și,
expres sau implicit, cantitatea și prețul.
Oferta produce efecte când ajunge la destinatar. Așadar, Convenția admite sistemul
recepției.
În cadrul Convenției, noțiunile de retractare și revocare sunt distincte.
Oferta poate fi retractată, chiar dacă este irevocabilă. Retractarea produce efecte
dacă ajunge la destintar îniante sau în același timp cu oferta. (art. 15 par. 2)
Oferta poate fi revocată până la încheierea contractului. Revocarea intervine dacă
sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea. (art. 16 par. 1)
Conform art. 16 par. 2, revocarea nu operează în următoarele cazuri:

a) dacă se prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că
este irevocabilă.
b) dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă, acționând în
consecință.
310
4.2. Acceptarea ofertei.
Acceptarea este o declarație sau o altă manifestare a destinatarului care

exprimă acordul său în privința ofertei. (art. 18 par. 1)
Voința acceptantului se poate manifesta în formă expresă sau tacită.
În situația acceptării exprese, efectele se produc în momentul în care indicația de
acceptare parvine ofertantului.
În cazul acceptării tacite, destinatarul îndeplinește un act prin care arată că acceptă
propunerea, fără a-l comunica ofertantului. Actul care confirmă acceptarea tacită poate privi, cu
titlu de exemplu, expedierea mărfurilor sau plata prețului.
În privința conținutului, acceptarea trebuie să fie pură și simplă. Pentru existența unui
acord deplin între parteneri, se cere ca acceptarea să concorde cu oferta. Conform art. 19 par.
1, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar conține completări, limitări sau
alte modificări este o respingere a ofertei și constituie o contraofertă.
Acceptarea care parvine ofertantului după expirarea termenului stipulat sau a unui
termen rezonabil este tardivă.
O acceptare tardivă produce totuși efecte ca acceptarea, dacă ofertantul, fără întârziere,
îl informează verbal pe destinatar despre acordul său.
4.3. Încheierea contractului.
Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce

efecte în conformitate cu dispozițiile Convenției. (art. 23)
Din formularea textelor Convenției rezultă că momentul încheierii contractului se

stabilește după cum părțile sunt prezente sau absente, iar acceptarea este expresă sau tacită.
În mod corespunzător, contractul se încheie în următorul moment: al realizării
acordului de voință între părți; al recepției acceptării ofertei; al îndeplinirii actului de
acceptare tacită.
În privința momentului încheierii contractului, Convenția consacră sistemul recepției.
4.4. Forma contractului.
În aplicarea principiului consensualismului, art. 11 prevede că un contract de

vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris și nu este supus
niciunei alte condiții de formă.
De asemenea, un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților.
(art. 29 par. 1). Așadar, modificarea sau rezilierea contractului nu implică nicio condiție de
formă.
4.5. Proba contractului.
În privința probei contractului, prevederile Convenției adoptă principiul libertății
311
probei.
Potrivit art. 11 teza a II-a, un contract poate fi probat prin orice mijloace,
inclusiv prin martori.
5. Efectele contractului.
Efectele contractului de vânzare internațională se concretizează prin obligațiile

care se creează în sarcina părților, precum și în transmiterea proprietății și a
riscurilor.
5.1. Obligațiile vânzătorului.
În contractul de vânzare internațională de mărfuri, vânzătorul are o poziție

importantă și activă.
În condițiile prevăzute de contract și de Convenție, vânzătorul se obligă să
predea mărfurile, să transmită proprietatea acestora și, dacă este cazul, să
remită documentele referitoare la marfă. (art. 30)
A. Predarea mărfii.
În vânzarea internațională, predarea constă în actele, faptele sau procedeele

prin care marfa este remisă cumpărătorului.
Locul predării mărfii.

Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract.
De obicei, locul predării este în funcție de condiția de livrare prevăzută de către părți.
În cazul în care vânzătorul nu este ținut să predea marfa într-un loc special, prevederile
art. 31 cuprind mai multe distincții:
- dacă vânzarea implică transportul mărfurilor, remiterea se face primului transportator
pentru a le transmite cumpărătorului.
- când contractul privește un bun cert sau un bun de gen, care trebuie prelevat într-o
masă determinată sau fabricat ori produs, iar în momentul încheierii contractului, părțile
știau că mărfurile se găseau ori trebuiau să fie fabricate sau produse într-un anumit loc,
predarea se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului în acel loc.
- în celelalte cazuri, mărfurile se pun la dispoziția cumpărătorului în locul în care
vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
Termenul predării mărfii.

Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea momentului privind executarea
obligației. Părțile contractante se înțeleg să vândă și să cumpere în cadrul unui anumit termen.
Termenul predării mărfii poate fi determinat sau cert și determinabil sau indicativ.
Conform art. 33, vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data fixată prin
contract sau la data determinată prin referire la contract.
În toate celelalte cazuri, marfa se predă într-un termen rezonabil.
312
B. Remiterea documentelor referitoare la marfă.
Predarea mărfii poate implica pentru vânzător și remiterea documentelor

referitoare la marfă.
Conform art. 34, documentele trebuie remise la momentul, în locul și în forma
prevăzută în contract.
C. Conformitatea mărfii.
Marfa predată de către vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale,

fără a avea defecte sau vicii.
Prin conformitate se înțelegă că bunul predat posedă calitățile și
particulariățile prevăzute, expres sau tacit, în contract.
Conform art. 35 par. 2 din Convenție, mărfurile sunt conforme contractului în

- sunt proprii întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip.
- sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la
cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care
rezultă din împrejurări că au fost lăsate la competența ori aprecierea vânzătorului sau că
era rezonabil din partea lui să o facă.
- posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eșantion
sau model.
- sunt ambalate sau condiționate în mod obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în
lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva și proteja.
În toate cazurile, vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care
cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora în momentul încheierii contractului.
Pentru asigurarea conformității mărfii, anumite obligații revin și cumpărătorului, și

anume:
- cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile ori să le supună examinării într-un termen
cât mai scurt, ținând seama de împrejurări.
- cumpărătorul are obligația să denunțe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând
natura defectului. În caz contrar, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala
de lipsa de conformitate.
- defectul de neconformitate trebuie denunțat într-un termen rezonabil calculat din
momentul în care cumpărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit să îl constate.
Indiferent de situație, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o
lipsă de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de
la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv.
D. Garanția pentru evicițiune.
Mărfurile trebuie predate de către vânzător, libere de orice drept sau
313
pretenție a unui terț. Prin excepție, cumpărătorul poate accepta să preia
mărfurile în aceste condiții. (art. 41)
În cazul în care dreptul invocat de terț este un drept de proprietate, se admite
posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile, dacă ambele părți au încheiat
contractul în cunoștință de cauză. Spre deosebire de soluția din dreptul comun, operațiunea
este valabilă când părțile știu că lucrul vândut este proprietatea altei persoane.
5.2. Obligațiile cumpărătorului.
Cumpărătorul se obligă, în condițiile prevăzute de contract și de Convenție, să

plătească prețul și să preia mărfurile predate. (art. 53). Tot cumpărătorului îi
revine obligația de a preciza caracteristicile mărfurilor, precum și obligația
de conservare a mărfurilor.
A. Plata prețului.
Plata prețului reprezintă obligația asumată de cumpărător pe care o

execută în schimbul mărfii primite.
Determinarea prețului.
În contractul de vânzare internațională, prețul poate fi determinat sau determinabil.
Potrivit art. 55, prețul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract, în mod
expres sau implicit ori printr-o dispoziție care să permită a fi determinat.
Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca prețul mărfurilor să fi fost fixat, dispozițiile
Convenției consacră o prezumție legală relativă. Astfel, părțile sunt considerate, în lipsa unor
indicații contrare, că s-au referit în mod tacit la prețul practicat, de obicei, în momentul încheierii
contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurări
comparabile.
În situația când prețul nu este stipulat, valabilitatea contractului va fi supusă sistemului
de drept care constituie lex causae. Dacă existența contractului este admisă, se va recurge,
potrivit Convenției, la determinarea legală a prețului.
Dacă prețul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, se va lua în considerare, în caz
de îndoială, greutatea netă.
Locul plății prețului.

Spre deosebire de dreptul comun, locul plății este determinat de principiul portabilității.
Întrucât plata se face prin decontare bancară, suma trebuie evidențiată în contul
vânzătorului.
Cumpărătorul este ținut să plătească prețul în locul prevăzut în contract. În
absența unei stipulații contractuale, prețul trebuie plătit la sediul vânzătorului, iar dacă plata se
efectuează contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul predării lor.
Momentul plății prețului.

Prețul se plătește la momentul fixat de părți prin contract.
314
În împrejurarea în care data plății nu este stabilită, cumpărătorul trebuie să plătească
prețul în momentul în care, potrivit contractului și Convenției, vânzătorul îi pune la dispoziție
mărfurile sau documentele reprezentative ale mărfurilor.
De asemenea, vânzătorul poate face din plată o condiție a remiterii mărfurilor sau a
documentelor. (art. 58 par. 1)
Cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul mai înainte de a fi avut posibilitatea să
examineze mărfurile, în afară de cazul în care modalitățile de predare sau de plată convenite de
părți nu-i lasă această posibilitate.
Prin ajungerea obligației la scadență, cumpărătorul se află de drept în întârziere.
B. Preluarea mărfii predate.
Preluarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act care se poate cere, în

mod rezonabil, din partea cumpărătorului pentru a permite vânzătorului să
efectueze predarea.
Conform art. 60, luarea în primire a mărfii include atât predarea, cât și preluarea
mărfurilor.
5.3. Transmiterea proprietății și a riscurilor.
Dispozițiile Convenției de la Viena nu se ocupă de transferul proprietății. Cu

toate că art. 30 enumeră transmiterea proprietății între obligațiile vânzătorului,
Convenția nu reglementează modalitățile de transfer. Textele Convenției se
referă numai la predarea-preluarea mărfurilor, adică remiterea efectivă a
mărfurilor.
În sistemul Convenției de la Viena, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător
în momentul predării mărfii. Pierderea sau deteriorarea mărfii, survenită după transferul
riscurilor, nu-l eliberează pe cumpărător de obligația de plată a prețului, exceptând cazul în care
aceste evenimente sunt datorate unui fapt al vânzătorului.
Dacă vânzarea se referă la mărfurile neindividualizate, se consideră că marfa este pusă

la dispoziția cumpărătorului numai în momentul în care s-a făcut identificarea lor. Riscurile nu
sunt transferate cumpărătorului cât timp marfa nu a fost clar identificată, potrivit contractului.
Referitor la mărfurile vândute în timpul transportului, riscurile sunt transferate
cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Totuși, dacă în momentul contractului de
vânzare, vânzătorul știa sau ar fi trebuit să știe că mărfurile au pierit ori erau deteriorate și nu l-a
informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina vânzătorului.
6. Răspunderea în vânzarea internațională.
Prin contractul de vânzare internațională, părțile urmăresc executarea obligațiilor

asumate și crearea unor condiții optime pentru realizarea operațiunilor de
comerț.
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale atrage
315
răspunderea părților.
6.1. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenție la contract de

către vânzător.
În cazul în care vânzătorul nu-și execută obligațiile care îi revin din contract sau
din Convenție, cumpărătorul are la îndemână următoarele posibilități:
- să ceară executarea obligației de către vânzător.
- să solicite rezoluțiunea contractului.
- să pretindă daune-interese.
A. Executarea obligațiilor contractuale.
Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligațiilor sale.

Modalitatea de executare a contractului poate fi în natură sau prin echivalent.
În situația în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă

executarea, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, el poate să-și execute
obligațiile în termenul pe care l-a indicat în cerere.
Tot astfel, când vânzătorul notifică cumpărătorului intenția de a-și executa obligațiile într-
un termen determinat se prezumă că a cerut cumpărătorului să comunice hotărârea sa într-un
termen rezonabil.
În toate împrejurările, cererea sau notificarea făcută de vânzător nu produce efecte
decât dacă a fost primită de către cumpărător. (art. 48 par. 4). Aceasta dispoziție reprezintă o
excepție de la regula generală stabilită de art. 27 din Convenție.
În lipsa conformității mărfii cu prevederile contractuale, executarea obligației de către

vânzător se poate realiza în mai multe feluri.
Cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă
lipsa de conformitate constituie o încălcare esențială a contractului, iar predarea este cerută în
momentul denunțării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această
denunțare.
De asemenea, cumpărătorul mai poate solicita vânzătorului să repare lipsa de
conformitate.
Tot cumpărătorul poate reduce prețul proporțional cu diferența între valoarea pe care
mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar
fi avut-o în acel moment. Reducerea se aplică indiferent dacă prețul a fost sau nu plătit.
Neexecutarea de către vânzător a obligațiilor asumate poate fi sancționată și prin

rezoluția contractului, aceasta având însă caracter de excepție.
În conformitate cu reglementarea Convenției, rezoluțiunea contractului este
extrajudiciară, întrucât poate fi declarată de cumpărător, în mod unilateral.
316
Declarația de rezoluțiune produce efecte doar în anumite condiții, iar instanța nu poate
acorda vânzătorului un termen de grație.
Rezoluția contractului poate fi declarată de cumpărător, în următoarele

împrejurări:
 neexecutarea de către vânzător a uneia dintre obligațiile sale constituie o încălcare
esențială a contractului.
 vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau
declară că nu le va livra în termenul care i-a fost acordat.
Rezoluția contractului se face printr-o declarație notificată către cealaltă parte. Dacă
este evident că înainte de data executării contractului se va săvârși o încălcare esențială
a contractului, cealaltă parte poate declara rezoluția anticipată.
În cazul în care vânzătorul a predat doar o parte din mărfuri sau numai o parte din
mărfurile predate este conformă contractului, rezoluția nu se poate aplică decât pentru livrarea
neefectuată sau neconformă.
Dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are posibilitatea
să accepte ori să refuze livrarea.
6.2. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenție la contract din partea
cumpărătorului.
În situația neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor contractuale,

vânzătorul are posibilitatea să ceară:
- executarea obligațiilor de către cumpărător.
- rezoluția contractului și daune-interese.
A. Executarea obligațiilor contractuale.
În privința executării contractului, vânzătorul poate solicita plata prețului,

preluarea mărfii predate sau executarea altor obligații ale cumpărătorului, numai
dacă nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu aceste cereri.
Cumpărătorul este ținut să execute de îndată obligațiile asumate prin contract. Dacă
vânzătorul se prevalează de unul dintre mijloacele de care el dispune în caz de încălcare a
contractului, judecătorul sau arbitrul nu poate să acorde cumpărătorului niciun termen de grație.
Cu toate acestea, vânzătorul poate să acorde cumpărătorului un termen
suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale.
Rezoluția contractului poate fi declarată de vânzător în următoarele cazuri:

- neexecutarea de către cumpărător a uneia dintre obligațiile sale contractuale
sau legale constituie o încălcare esențială a contractului.
- cumpărătorul nu își execută obligația de plată sau nu preia mărfurile predate
317
în termenul suplimentar acordar de vânzător sau declară că nu o face în
termenul acordat.
În cazul în care prețul a fost plătit, vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara
contractul rezolvit.
7. Alte aspecte ale vânzării internaționale.
7.1. Excepția de neexecutare a contractului.
În conformitate cu art. 71 par. 1, o parte poate să amâne executarea obligațiilor sale

când, după încheierea contractului, rezultă că cealaltă parte nu va executa o parte
esențială a obligațiilor ce îi revin. Neexecutarea obligațiilor contractuale se poate datora unei
grave insuficiențe a capacității de executare a acestei părți, a insolvabilității sale sau a modului
în care se pregătește să execute ori execută contractul.
7.2. Rezoluțiunea contractului.
Pe lângă dispozițiile speciale privind rezoluțiunea contractului, textele Convenției

cuprind și reguli generale, comune pentru ambele părți.
Efectele rezoluțiunii contractului, reglementate de art. 83, implică unele precizări.
Un prim efect al rezoluțiunii constă în liberarea celor două părți de obligațiile lor.
Un alt efect rezoluțiunii survine după executarea obligațiilor contractuale. Astfel, partea
care a executat contractul, total sau parțial, poate să ceară celeilalte părți restituirea
prestațiilor furnizate sau sumele plătite în executarea contractului. Dacă ambele părți sunt
ținute să efectueze restituiri, ele trebuie să le facă simultan.
Cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere

vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă se află în imposibilitatea să restituie
mărfurile într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit. Conform art. 82 par. 2,
această prevedere nu se aplică în următoarele împrejurări:
a) imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de a le restitui într-o stare sensibil identică
celei în care cumpărătorul le-a primit nu este datorată unui act sau unei omisiuni din
partea sa.
b) mărfurile au pierit ori sunt degradate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examenului
de verificare a conformității lor de către cumpărător.
c) mai înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de
conformitate, cumpărătorul a vândut total sau o parte din mărfuri în cadrul unei
operațiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau
parțial, în conformitate cu folosința lor normală.
Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a avut

din mărfuri sau dintr-o parte a mărfurilor. Acest echivalent este datorat în următoarele
situații:
318
- când trebuie să restituie mărfurile, în total sau în parte.
- când se află în imposibilitate de a restitui mărfurile, integral sau parțial, într-o stare
sensibil identică celei în care le-a primit și a declarat totuși contractul rezolvit sau a
cerut vânzătorului predarea mărfii de înlocuire.
În contractele cu predări succesive, se declară, de obicei, rezoluția parțială.
7.3. Daune-interese.
În reglementarea Convenției de la Viena, dispozițiile privind daunele-interese

sunt comune ambelor părți contractante. Corespunzător încălcării săvârșite,
vânzătorul, precum și cumpărătorul pot fi obligați la dezdăunări.
Regula admisă de Convenție, prin textul art. 74, stabilește că daunele-interese pentru
o contravenție la contract săvârșită de o parte sunt egale cu pierderea suferită și câștigul
nerealizat de cealaltă parte din cauza încălcării obligațiilor contractuale. Cu toate acestea,
daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite și câștigului nerealizat pe care partea în
culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului.
Previzilitatea se apreciază prin considerarea faptelor de care partea culpabilă avea cunoștință
sau ar fi trebuit să aibă cunoștință, ca fiind consecințe posibile ale încălcării contractului.
7.4. Dobânzile.
Dobânzile sunt datorate în cazul neexecutării unei obligații având ca obiect o

sumă de bani.
Potrivit art. 78, dacă o parte nu plătește prețul sau oricare altă sumă
datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra sumei respective.
Exercitarea dreptului la dobânzi nu prejudiciază asupra daunelor-interese pe care partea
îndreptățită are posibilitatea să le ceară sub forma despăgubirilor. Cu alte cuvinte, dispozițiile
Convenției admit cumul dobânzilor cu alte daune-interese.
7.5. Exonerarea de răspundere.
Părțile sunt exonerate de răspundere, dacă neexecutarea obligațiilor

contractuale sau executarea lor necorespunzătoare se datorează unor
cauze străine. În măsura în care ele nu pot fi imputate debitorului, dreptul
creditorului de a cere executarea încetează.
În conformitate cu prevederile Convenției, exonerarea de răspundere intervine în
două cazuri: forța majoră, fără a fi utilizat acest termen; culpa contractantului.
Exonerarea de răspundere a uneia dintre părți nu interzice celeilalte părți exercitarea
drepturilor sale, altele decât cel de a obține daune-interese în temeiul Convenției.
Forța majoră este prevăzută de art. 79 ca principală cauză exoneratoare de

răspundere.
Astfel, o parte este exonerată de neexecutarea oricăreia dintre obligațiile sale dacă
319
dovedește că această situație a fost determinată de o piedică independentă de voința sau și că
nu se poate aștepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii
contractului, să o prevadă sau depășească, și nici să-i prevadă ori depășească consecințele.
Exonerarea de răspundere în caz de forță majoră produce efecte numai în timpul duratei
împiedicării.
Culpa celeilalte părți contractante este menționată de art. 80 ca o altă cauză

exoneratoare de răspundere.
Astfel, o parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte a celeilalte părți, în
măsura în care această neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea
sa.
7.6. Conservarea mărfurilor.
În cazul în care cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu

plătește prețul, atunci când plata prețului și predarea trebuie să se facă
simultan, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia ori sub controlul său, va
fi obligat să ia măsuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, ținând
seama de împrejurări.
Potrivit art. 85, vânzătorul este îndreptățit să le rețină până ce va obține de la
cumpărător rambursarea cheltuielilor sale rezonabile.
Tot astfel, și cumpărătorul beneficiază de un drept de retenție. Conform art. 86 par. 1,
când cumpărătorul a primit mărfurile și înțelege să-și exercite dreptul de a le refuza, în
temeiul contractului sau al Convenției, el trebuie să ia, ținând seama de împrejurări,
măsuri rezonabile pentru a le conserva. Cumpărătorul este îndreptățit să le rețină până când
a obținut de la vânzător rambursarea cheltuielilor rezonabile.
A. Precizați care sunt obligațiile vânzătorului într-un contract de vânzare

internațională de mărfuri.
B. Menționați care sunt cazurile în care părțile unui contract de vânzare
internațională de mărfuri sunt exonerate de răspundere.

1. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de

mărfuri de la Viena, a intrat în vigoare:
a) la 11 aprilie 1980
b) la 1 ianuarie 1988
c) la 1 februarie 1988
320
2. Contractul de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri:
a) este cu titlu gratuit, deoarece părțile nu urmăresc obținerea de interese patrimoniale
b) are caracter sinalagmatic, întrucât dă naștere la obligații reciproce pentru ambele părți
c) nu are caracter comutativ, deoarece întinderea obligațiilor asumate de părți nu este
cunoscută cu certitudine la momentul încheierii contractului
3. Având în vedere dispozițiile Convenției de la Viena din 1980, identificați care

a) Convenția se aplică între părți care își au sediul în state diferite
b) Convenția reglementează vânzarea de electricitate
c) Convenția reglementează vânzarea de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave
4. Conform dispozițiilor Convenției de la Viena din 1980:

a) oferta de a contracta nu poate fi retractată
b) oferta de a contracta nu poate fi revocată
c) oferta de a contracta produce efecte când ajunge la destinatar
5. În ceea ce privește forma contractului, Convenția de la Viena din 1980 prevede că:
a) un contract de vânzare trebuie încheiat, în mod obligatoriu, în formă autentică
b) un contract de vânzare trebuie încheiat ori constatat în scris
c) un contract de vânzare poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părților
6. În contractul de vânzare internațională de mărfuri:

a) termenul pentru predarea mărfii poate fi determinat sau cert și determinabil sau indicativ
b) vânzătorul se obligă să predea mărfurile cumpărătorului, însă fără a remite și
documentele referitoare la marfă
c) vânzătorul este răspunzător chiar și pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul
o cunoștea în momentul încheierii contractului
7. Identificați care dintre următoarele afirmații este corectă cu privire la vânzarea

internațională de mărfuri:
a) vânzătorul nu poate condiționa remiterea mărfurilor sau a documentelor mărfii de plata
prețului
b) prin ajungerea obligației la scadență, cumpărătorul se află de drept în întârziere
c) cumpărătorul este obligat să plătească prețul chiar mai înainte de a fi avut posibilitatea
să examineze mărfurile ce fac obiectul contractului
8. Conform prevederilor legale, în vânzarea internațională de mărfuri:

a) exonerarea de răspundere intervine doar în caz de forța majoră
b) dacă o parte nu plătește prețul, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra sumei
respective, fără a exista posibilitatea să le cumuleze cu alte daune-interese
c) rezoluțiunea contractului are drept efect liberarea celor două părți de obligațiilor lor
321
1.b, 2.b, 3.a, 4.c, 5.c, 6.a, 7.b, 8.c.

Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, Volumul II, Editura C.H.
Dragoș-Alexandru Sitaru, Claudiu-Paul Buglea, Șerban-Alexandru
Stănescu Dreptul comerțului internațional, Tratat, Partea Specială,
Editura Universul Juridic, București, 2008.
2009.
https://lege5.ro/App/Document/gyztaojtgy/codul-de-procedura-civila-din-
2010 - Codul de procedură civilă din 2010.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=28036 -
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională
de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=11600 – Legea
nr. 24/1991 pentru aderarea României la Convenția Națiunilor Unite
asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, de la Viena din
1980.
Europene.
externe.
Dreptului Privat.
322
Unitatea nr. 7:
PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –
CONVENȚIA PRIVIND PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII
INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI de la NEW YORK (1974).
1. Aspecte prelalabile
2. Domeniul de aplicare a Convenției de la New York
3. Reglementarea termenului de prescripție
3.1. Durata termenului de prescripție
3.2. Începutul cursului prescripției
3.3. Încetarea curgerii termenului de prescripție
A. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductive al oricărei procedure
prescripție conform legii statului unde debitorul își are sediul
C. Recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditori
D. Modificarea termenului de prescripție
E. Efectele expirării termenului de prescripție
F. Calcularea termenului de prescripție
 Să cunoască care este domeniul de aplicare a Convenției de la New York.

 Să cunoască și să înțeleagă în ce constă reglementarea termenului de
prescripție, respectiv: durata termenului de prescripție, începutul cursului
prescripției și încetarea curgerii termenului de prescripție.
323
SEDIUL MATERIEI:
 Convenția privind prescripția extinctivă în materia vânzării internaționale de

mărfuri de la New York din 1974.
Sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a fost încheiată la New York, la 14

iunie 1974, Convenția asupra prescripției în materie de vânzare
internațională de mărfuri.
Convenția a fost modificată prin Protocolul întocmit la Viena, la 11 aprilie 1980, în
vederea armonizării cu prevederile Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internațională de mărfuri din 1980.
Convenția de la New York a intrat în vigoare la 1 august 1988, iar în prezent, 24 de
state sunt parte la Convenție.
Adoptarea unor reguli uniforme pentru reglementarea termenilor de prescripție extinctivă
în materie de vânzare internațională de bunuri mobile corporale are ca scop să faciliteze
dezvoltarea comerțului internațional. Aplicabile contractelor de vânzare internațională de
mărfuri, normele unificate contribuie la eliminarea obstacolelor juridice în schimburile
internaționale.
Convenția de la New York are un caracter supletiv. În acest sens, prin art. 3 par. 3 se
precizează că prevederile Convenției nu se aplică dacă părțile au exclus în mod expres
aplicarea sa. Părțile pot deroga de la dispozițiile Convenției incluzând în contract o clauză
contrară sau o altă reglementare.
2. Domeniul de aplicare a Convenției de la New York.
În conformitate cu art. 3 par. 1, Convenția de la New York se aplică numai în

următoarele situații:
a) în momentul încheierii contractului de vânzare, părțile își au sediul în state contractante.
b) regulile de drept internațional privat fac aplicabilă contractului de vânzare legea unui stat
contractant.
Potrivit art. 4, dispozițiile Convenției nu reglementează următoarele categorii de

vânzări:
- de obiecte mobile corporale cumpărate pentru o folosință personală, familială sau
casnică, afară dacă vânzătorul, la un moment oarecare înainte de încheiere sau chiar la
încheierea contractului, nu a știut și nu ar fi fost presupus a cunoaște că aceste obiecte
erau cumpărate pentru o astfel de folosință.
324
- la licitații.
- urmare sechestrului sau oricărei alte modalități consecutive autorității juridiciare.
- de valori mobiliare, efecte de comerț și monede.
- de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave.
- de electricitate.
De asemenea, nu intră sub incidența Convenției contractele în care partea
preponderentă a obligațiilor vânzătorului constă într-o furnizare de mână de lucru sau de alte
servicii.
Tot prevederile Convenției, potrivit art. 5, nu se aplică drepturilor întemeiate pe:

a) orice prejudiciu corporal sau decesul unei persoane.
b) orice prejudiciu nuclear cauzat de către lucrul vândut.
c) orice privilegiu, gaj sau altă măsură asiguratorie.
d) orice decizie sau sentință pronunțată urmare unei proceduri.
e) orice titlu executoriu potrivit locului unde se cere executarea.
f) orice cambie sau orice bilet la ordin.
3. Reglementarea termenului de prescripție.
3.1. Durata termenului de prescripție.
Termenul de prescripție stabilit de Convenție este de 4 ani.

Cu toate acestea, prin textul art. 23 din Convenție se prevede că, fără a ține seama de
dispozițiile Convenției, orice termen de prescripție expiră cel mai târziu la 10 ani după data la
care a început să curgă, în conformitate cu reglementările convenite.
3.2. Începutul cursului prescripției.
În temeiul art. 9 par. 1, termenul de prescripție curge de la data la care

acțiunea poate fi exercitată.
Punctul de plecare al termenului de prescripție nu este întârziat în cazurile

următoare:
- când o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părți.
- când convenția de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naștere atâta timp cât o
sentință arbitrală nu a fost pronunțată. Această prevedere trebuie coroborată cu
dispozițiile Convenției, care precizează că introducerea unei acțiuni arbitrale face să
înceteze curgerea termenului de prescripție.
3.3. Încetarea curgerii termenului de prescripție.
Convenția de la New York prevede trei cauze de încetare a curgerii

termenului de prescripție.
325
Acestea constau în următoarele:
- îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva
debitorului.
- îndeplinirea de către creditor a oricărui act ce are efect întreruptiv de prescripție
conform legii statului unde debitorul își are sediul.
- recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditor.
A. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri

împotriva debitorului.
Termenul de prescripție încetează să curgă când creditorul îndeplinește

orice act care, după legea jurisdicției sesizate, este considerat introductiv a
unei proceduri judiciare împotriva debitorului. Potrivit art. 13, rezultatul este
același atunci când creditorul formulează în cursul unei proceduri deja angajate o
cerere care exprimă voința de a pune în valoare dreptul său împotriva
debitorului.
Dacă părțile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de prescripție
încetează să curgă începând de la data la care una dintre părți recurge la procedura de arbitraj
în modul prevăzut de convenția de arbitraj sau prin legea aplicabilă acestei proceduri. În
absența oricărei dispoziții în această privință, procedura de arbitraj se consideră angajată la
data la care cererea de arbitrare este notificată la reședința obișnuită sau la sediul celeilalte
părți ori, în lipsă, la ultima sa reședință sau ultimul său sediu cunoscut.
Introducerea de către creditor a unei proceduri împotriva debitorului, înainte de expirarea

termenului de prescripție, nu are ca efect încetarea curgerii prescripției. în acest caz, se
consideră că termenul continuă să curgă când procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi
fost pronunțată asupra fondului pricinii.
Dacă la sfârșitul acestei proceduri fondul pricinii nu a fost soluționat, iar termenul de
prescripție se găsește expirat sau trebuie să expire în mai puțin de un an, creditorul beneficiază
de un termen de un an cu începere de la încheierea procedurii. În acest termen de prescripție,
prevăzut de art. 17 par. 2, creditorul poate să-și exercite dreptul la acțiune și să reia procedura.
Atunci când la sfârșitul procedurii a rămas mai mult de un an din termenul de prescripție,
creditorul va beneficia de toată perioada rămasă.

prescripție conform legii statului unde debitorul își are sediul.
În cazul în care creditorul săvârșește, în statul în care debitorul își are sediul,
mai înainte de expirarea termenului de prescripție, un act, altul decât cele
prevăzute expres, care, după legea acelui stat, are drept efect redeschiderea
unui termen de prescripție, un nou termen de 4 ani începe să curgă de la
data stabilită prin această lege. Termenul de 4 ani este tot unul de prescripție a
dreptului la acțiune al creditorului.
326
C. Recunoașterea de către debitor a obligației pe care o are față de creditor.
Atunci când, înaintea expirării termenului de prescripție, debitorul

recunoaște, în scris, obligația sa față de creditor, un nou termen de
prescripție de 4 ani începe să curgă de la data recunoașterii.
Recunoașterea debitorului poate fi și tacită. Conform art. 20 par. 2, plata dobânzilor
sau executarea parțială a unei obligații de către debitor are același efect ca o
recunoaștere expresă, dacă rațional se poate deduce din această plată sau executare că
debitorul își recunoaște obligația sa.
Prin recunoașterea de către debitor a obligației sale începe să curgă un termen de
prescripție. Acest termen este tot un termen de prescripție a dreptului la acțiune al creditorului.
D. Modificarea termenului de prescripție.
Termenul de prescripție se prelungește când intervin anumite împrejurări

ce nu sunt imputabile creditorului și pe care nu le putea evita sau învinge,
fiind în imposibilitate de a face să înceteze cursul prescripției.
Conform prevederilor art. 21, începând din momentul în care aceste împrejurări au
încetat să existe, termenul de prescripție se prelungește cu un an.
Dispozițiile privind termenului de prescripție au caracter imperativ. Prin textul art. 22

par 1, se dispune că termenul de prescripție nu poate fi modificat, nici cursul său
schimbat printr-o declarație a părților sau pe calea unui acord între ele.
Cu caracter derogatoriu, debitorul poate oricând, în cursul termenului de
prescripție, să prelungească acest termen printr-o declarație scrisă adresată creditorului.
Declarația debitorului poate fi reînnoită.
E. Efectele expirării termenului de prescripție.
Efectul prescripției constă în faptul că niciun drept nu este recunoscut și nici

nu devine executoriu în nicio procedură începută după expirarea
termenului de prescripție. Acest efect privește numai prescripția dreptului la
acțiune al creditorului, nu și a dreptului de a cere executarea silită.
Cu toate acestea, efectul prescripției nu se produce în următoarele situații:

- când prescripția nu este invocată de către partea interesată.
- când dreptul este invocat pe cale de excepție.
Expirarea termenului de prescripție cu privire la partea principală a datoriei are

același efect privitor la dobânzile acestuia. Conform regulii instituite de art. 27, stingerea prin
prescripție a dreptului principal determină și stingerea drepturilor accesorii (accesorium sequitur
principalem).
327
F. Calcularea termenului de prescripție.
Potrivit dispozițiilor Convenției, termenul de prescripție se calculează astfel

încât să expire la miezul nopții al zilei a cărei dată corespunde celei la care
termenul a început să curgă. În lipsa unei date corespunzătoare, termenul de
prescripție expiră la miezul nopții al ultimei zile a ultimei luni a termenului.
Termenul de prescripție este calculat prin referire la data locului unde procedura este
angajată. În privința stabilirii datei, se va aplica lex fori.
Dacă ultima zi a termenului de prescripție este o zi de sărbătoare sau orice altă zi de
vacanță judiciară, împiedicând ca procedura să fie începută în jurisdicția unde creditorul
angajează o procedură judiciară sau revendică un drept, termenul de prescripție este prelungit
în așa fel încât să înglobeze prima zi utilă, care urmează zilei de sărbătoare sau de vacanță
judiciară.
A. Precizați care este durata termenului de prescripție stabilit de

Convenția de la New York.
B. Menționați care sunt cele trei cauze de încetare a curgerii termenului de
prescripție reglementate de Convenția de la New York.

1. Convenția de la New York privind prescripția în materie de vânzare internațională

de mărfuri a intrat în vigoare la data de:
a) 14 iunie 1974
b) 1 ianuarie 1988
c) 1 august 1988
2. În conformitate cu dispozițiile Convenției de la New York din 1974, stabiliți care

a) Convenția reglementează vânzarea de valori mobiliare, efecte de comerț și monede
b) Convenția nu reglementează vânzarea de electricitate
c) Convenția reglementează vânzarea de nave și aeronave
3. Prevederile Convenției de la New York din 1974:

a) se aplică drepturilor întemeiate pe orice titlu executoriu potrivit locului unde se cere
executarea
b) se aplică drepturilor întemeiate pe orice prejudiciu nuclear cauzat de către lucrul vândut
c) nu se aplică drepturilor întemeiate pe orice privilegiu, gaj sau altă măsură asiguratorie
4. Durata termenului de prescripție stabilit de Convenția de la New York din 1974:
328
a) este de 3 ani
b) este de 4 ani
c) este de 5 ani
5. Potrivit Convenției de la New York din 1974, curgerea termenului de prescripție:

a) încetează dacă debitorul recunoaște obligația pe care o are față de creditor
b) nu încetează dacă debitorul recunoaște obligația pe care o are față de creditor
c) nu încetează prin îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri
6. Conform prevederilor Convenției de la New York din 1974:

a) termenul de prescripție se poate prelungi cu încă 3 ani
b) termenul de prescripție poate fi modificat pe calea unui acord între părți
c) termenul de prescripție se prelungește când intervin anumite împrejurări ce nu sunt
imputabile creditorului și pe care nu le putea evita
1.c, 2.b, 3.c, 4.b, 5.a., 6.c.

2009.
329
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/26157 - Convenția asupra
prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri, de la New
York, din 1974.
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/2185 - Legea nr. 24/1992
pentru aderarea României la Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internațională de mărfuri, încheiată la New York la 14 iunie 1974,
şi la Protocolul de modificare a convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie
1980.
Europene.
externe.
Dreptului Privat.
330
Unitatea nr. 8:
ARBITRAJUL ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL.
1. Considerații generale asupra arbitrajului internațional

1.1. Noțiune
1.2. Caracterele arbitrajului
1.3. Natura juridică a arbitrajului
1.4. Formele arbitrajului
A. Arbitrajul ocazional și arbitrajul instituțional
B. Arbitrajul în drept și arbitrajul în echitate
2. Convenția de arbitraj
2.1. Noțiune.
2.2. Natura juridică a convenției de arbitraj
2.3. Condițiile de formp și de fond
A. Condiții de formă
B. Condiții de fond
2.4. Efectele convenției de arbitraj
A. Efecte de natură contractuală
B. Efecte de natură procedurală
2.5. Legea aplicabilă convenției de arbitraj
3. Tribunalul arbitral
3.1. Persoanele care pot avea calitatea de arbitri
3.2. Numărul arbitrilor
3.3. Constituirea tribunalului arbitral
3.4. Revocarea, recuzarea, abținerea și înlocuirea arbitrilor
3.5. Răspunderea arbitrilor
4. Procedura arbitrală
4.1. Regulile aplicabile procedurii arbitrale
4.2. Cererea de arbitrare
4.3. Întâmpinarea
4.4. Cererea reconvențională
4.5. Pregătirea litigiului
4.6. Luarea măsurilor asiguratorii
4.7. Dezbaterea litigiului
5. Hotărârea arbitrală
5.1. Noțiunea de „hotărâre arbitrală”
5.2. Deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale
5.3. Comunicarea hotărârii arbitrale
5.4. Completarea și rectificarea hotărârii arbitrale
5.5. Efectele hotărârii arbitrale
5.6. Desființarea hotărârii arbitrale
6. Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine
6.1. Efectele hotărârilor arbitrale străine
6.2. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul
convențional
A. Reglementări ale Convenției de la New York din 1958
B. Reglementări ale Convenției de la Geneva din 1961
331
C. Reglementări ale Convenției de la Washington din 1965
6.3. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul român
 Să cunoască noțiunea de arbitraj în comerțul internațional, natura juridică și

formele arbitrajului.
 Să cunoască și să înțeleagă în ce constă convenția de arbitraj, respectiv:
noțiunea și natura juridică a convenției de arbitraj, condițiile de fond și de
formă, efectele convenției de arbitraj și legea aplicabilă convenției de arbitraj.
 Să cunoască persoanele care pot avea calitatea de arbitri; numărul arbitrilor;
constituirea tribunalului arbitral; revocarea, recuzarea, abținerea și înlocuirea
arbitrilor; răspunderea arbitrilor.
 Să cunoască și să înțeleagă în ce constă procedura arbitrală.
 Să cunoască aspecte privind hotărârea arbitrală, respectiv: natura juridică;
deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale; cuprinsul hotărârii arbitrale;
comunicarea, completarea și rectificarea hotărârii arbitrale; efectele hotărârii
arbitrale și desființarea acesteia.
 Să cunoască și să înțeleagă în ce constă recunoașterea și executarea
hotărârilor arbitrale străine.
1. Considerații generale asupra arbitrajului internațional.
1.1. Noțiune.
În relațiile de comerț internațional, majoritatea litigiilor dintre participanți se soluționează

pe calea arbitrajului, ca formă de jurisdicție privată.
Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid și echitabil litigiile
care pot să rezulte din tranzacțiile economice în domeniul schimburilor de bunuri ți
servicii.
Arbitrajul internațional reprezintă o cale de soluționare a litigiilor de către arbitri
332
desemnați pentru cazuri determinate sau de către instituții permanente de arbitraj.
Noțiunea de „arbitraj” cuprinde mai multe elemente componente. Acestea privesc
instanța arbitrală, procedura și soluția litigioasă.
Arbitrajul este un sistem jurisdicțional special și derogator de la dreptul comun,
care corespunde exigențelor specifice ale comerțului internațional. În baza voinței părților
interesate, o instanță este abilitată să soluționeze, printr-o procedură determinată, un
anumit litigiu.
1.2. Caracterele arbitrajului.
Denumirea de „arbitraj internațional” implică unele precizări cu privire la

elementele sale definitorii.
Caracterul arbitral.
Arbitrii sunt împuterniciți, la fel ca judecătorii, de a hotărî asupra pretențiilor
invocate de către părți. Ei verifică ori constată o situație juridică preexistentă în legătură cu
care există neînțelegerea dintre părți, pronunțând o hotărâre obligatorie în cauză.
Spre deosebire de instanțele judecătorești, arbitrajul presupune acordul prealabil al
părților interesate, exprimat printr-un compromis sau o clauză compromisorie inclusă în
contractul de comerț internațional.
Pentru a constitui obiectul arbitrajului, litigiul trebuie să fie arbitral. În conformitate, cu art.
1.111 alin. (1) din Codul de procedură civilă român, orice cauză de natură patrimonială poate
face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber, iar
legea statului al instanței arbitrale nu rezervă competența exclusivă a instanțelor
judecătorești.
Prin excepție, arbitrajul este obligatoriu când părțile în litigiu trebuie să recurgă la
această formă de jurisdicție în temeiul unei prevederi legale sau convenții internaționale.
Caracterul internațional.
Caracterul internațional al arbitrajului este conferit de situația litigioasă.
În stabilirea internaționalității situației litigioase prevalează elementele intriseci ale
litigiului.
În reglementarea din dreptul nostru, art. 1.110 alin. 1 din Codul de procedură civilă
român prevede că un litigiu arbitraj care se desfășoară în România este socotit internațional
dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
1.3. Natura juridică a arbitrajului.
Arbitrajul internațional se individualizează printr-un dublu aspect, atât contractual,

cât și jurisdicțional. Datorită acestei situații specifice, opiniile privind natura
juridică a arbitrajului sunt diferite.
În funcție de concepția adoptată, se consideră că arbitrajul internațional are o natură
contractuală sau jurisdicțională ori eclectică.
333
Concepția contractualistă.
Potrivit acestei concepții, arbitrajul internațional se prezintă ca un ansamblu de acte
juridice de natură contractuală. În limitele recunoscute de lege, părțile au posibilitatea de a
organiza soluținarea litigiilor de către arbitri. Puterile arbitrilor și competența lor jurisdicțională
rezultă din voința părților litigante.
Sentința arbitrală beneficiază de irevocabilitate în raporturile dintre părți, și nu de
puterea lucrului judecat. Hotărârea pronunțată de arbitri are caracter definitiv și obligatoriu
prin efectul voinței părților exprimat în convenția arbitrală.
Concepția jurisdicțională.
Conform acestei concepții, monopolul activității legislative și jurisdicționale aparține
statului. Dar puterea suverană poate autoriza părțile în litigiu ca, în unele domenii, să recurgă
la arbitraj.
Prin similitudine cu activitatea instanțelor judecătorești, sentința arbitrală beneficiază de
autoritatea lucrului judecat și de posibilitatea executării silite.
Convenția de arbitraj înlătură competența instanțelor de drept comun, litigiul fiind supus
spre soluționare unor persoane desemnate de către părți. Dar finalitatea arbitrajului se reflectă
într-o sentință definitivă și executorie.
Concepția eclectică.
În această concepție, izvorul juridic al arbitrajului are o natură contractuală,
exprimată în convenția de arbitraj. Prin derogare de la regulă, temeiul juridic al arbitrajului îl
poate constitui și dispozițiile imperative ale unei convenții internaționale.
1.4. Formele arbitrajului.
Arbitrajul internațional prezintă mai multe forme jurisdicționale.
A. Arbitrajul ocazional și arbitrajul instituțional.
Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie prin voința părților pentru soluționarea
unui litigiu determinat. Existența arbitrajului ad-hoc încetează odată cu rezolvarea cauzei, având
o durată limitată.
În materie de arbitraj, această modalitate constituie dreptul comun.
Arbitrajul instituțional sau permanent se realizează prin intermediul unei instituții
organizate, care preexistă litigiului. Atribuțiile jurisdicționale se exercită neîntrerupt, fără a fi
dependente de durata unui anumit litigiu. Continuitatea activității este configurată de existența
unui regulament propriu de organizare și funcționare.
B. Arbitrajul în drept și arbitrajul în echitate.
Arbitrajul în drept soluționează litigiile după lege, la fel ca instanțele

judecătorești. Arbitrii vor hotărî asupra unui litigiu, aplicând normele de drept
incidente în cauză.
334
Această formă de jurisdicție reprezintă arbitrajul de drept comun în materie.
Arbitrajul în echitate se desfășoară după conștiința arbitrilor. Prin derogare de la
arbitrajul obișnuit, arbitrii decid în temeiul principiilor de echitate, ținând seama de exigențele
comerțului internațional.
2. Convenția de arbitraj.
2.1. Noțiune.
Convenția de arbitraj reprezintă înțelegerea părților de a soluționa un litigiu de

comerț internațional prin intermediul arbitrajului ocazional sau instituțional.
Înțelegerea părților interesate se poate concretiza în două forme distincte: compromisul
sau convenția de compromis și clauza compromisorie sau clauza de arbitraj.
Compromisul este acordul de sine stătător prin care părțile supun litigiul existent între
ele spre soluționare unui arbitraj. În cadrul compromisului, se cere ca litigiul să fie actual și
determinat.
Clauza compromisorie este acordul prin care părțile supun soluționării unui arbitraj litigiul
ce ar putea interveni între ele în legătură cu un contract. Pentru existența clauzei compromisorii,
litigiul trebuie să fie viitor și eventual.
2.2. Natura juridică a convenției de arbitraj.
Convenția de arbitraj poate avea o natură contractuală sau procedurală.

Natura contractuală a convenției de arbitraj rezultă din manifestarea de
voință a părților.
În ambele forme ale convenției, părțile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să
desemneze arbitrii și să execute de bunăvoie hotărârea arbitrală.
Natura procedurală a convenției de arbitraj este configurată de finalitatea
urmărită. Prin convenția de arbitraj nu se determină drepturile și obligațiile reciproce ale
părților, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.
Convenția de arbitraj este considerată ca un contract de comerț internațional.
Tot convenția de arbitraj este și un act de dispoziție, întrucât părțile renunță la
garanțiile oferite de jurisdicția de stat și se obligă să respecte hotărârea pronunțată de instanța
arbitrală.
2.3. Condiții de formă și de fond.
A. Condiții de formă.
Pentru încheierea unei convenții de arbitraj, legislația română prevede forma

scrisă.
Forma scrisă a convenției de arbitraj este prescrisă și de Convenția de la Geneva din
1961.
335
În redactarea convenției de arbitraj este necesară precizarea următoarelor aspecte:
- alegerea arbitrilor.
- fixarea unui termen pentru desemnarea arbitrilor.
- determinarea numărului arbitrilor.
- stabilirea puterilor arbitrilor.
- efectuarea unei expertize tehnice prealabile.
- locul unde se va ține arbitrajul.
- legea aplicabilă contractului.
- limba în care se va desfășura procedura în fața arbitrajului.
- angajamentul formal al părților de a executa sentința pronunțată de arbitri.
- termenul în care arbitrii urmează să termine procedura și să pronunțe hotărârea.
B. Condiții de fond.
Elementele esențiale pentru validitatea convenției de arbitraj sunt capacitatea,

consimțământul, obiectul și cauza.
 Capacitatea părților de a încheia o convenție de arbitraj se determină în funcție de legea

lor națională. În dreptul nostru, această posibilitate este recunoscută persoanelor care
au capacitate civilă.
 Consimțământul reprezintă manifestarea de voință a părților de a supune soluționarea
litigiului lor arbitrajului.
 Obiectul convenției de arbitraj constă în obligația părților de a supune soluționarea
litigiului cu privire la relațiile lor contractuale unei proceduri arbitrale.
 Cauza convenției arbitrale reprezintă scopul urmărit de părți, adică intenția lor de a
supune diferendul unui tribunal arbitral.
2.4. Efectele convenției de arbitraj.
Prin prisma naturii sale complexe, convenția de arbitraj produce efecte de natură
contractuală și de natură procedurală.
A. Efecte de natură contractuală.
Convenția de arbitraj, fiind un acord de voință, are putere de lege între părțile
contractante. Prin încheierea convenției de arbitraj, părțile își asumă unele
obligații specifice. Ele se angajează să supună diferendul lor unui anumit arbitraj,
să aleagă arbitrii și să execute de bunăboie sentința pronunțată.
Efectele convenției arbitrale se produc numai între părțile în cauză. (art. 1.280 din
Codul civil român).
B. Efecte de natură procedurală.
Convenția de arbitraj dă naștere unui efect principal și negativ, precum și unui
336
efect complementar și pozitiv.
Excluderea competenței instanțelor judecătorești.

Efectul principal și negativ al convenției de arbitraj rezidă în excluderea competenței
instanțelor judecătorești de a soluționa litigiul care îi formează obiectul.
Verificarea de către arbitri a propriei lor competențe.

Efectul complementar și pozitiv se materializează în dreptul arbitrilor de a decide asupra
propriei lor competențe. În conformitate cu natura juridică a arbitrajului, validitatea convenției
arbitrale se apreciază după legea contractului, iar regimul procedural al excepției de arbitraj
după legea forului.
În situația în care convenția de arbitraj este nulă, tribunalul arbitral se desesizează în
favoarea instanțelor judecărtorești.
2.5. Legea aplicabilă convenției de arbitraj.
Convenția de arbitraj este guvernată de legea stabilită prin acordul părților.

Potrivit principiului lex voluntatis, condițiile de validitate și efectele convenției de
arbitraj sunt supuse legii desemnate de către părți.
Libertatea de opțiune a părților este consacrată și de Convenția de la Washington din
1965. Potrivit art. 42 alin. (1), tribunalul arbitral statuează asupra diferendului cu privire la
investiții în conformitate cu regulile adoptate de părți.
3. Tribunalul arbitral.
3.1. Persoanele care pot avea calitatea de arbitri.
Arbitrajul poate fi încredințat uneia sau mai multor persoane, învestite de părți sau în
conformitate cu prevederile convenției arbitrale, să judece un litigiu determinat și să pronunțe o
hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele.
Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau
de o terță persoană.
Arbitrul unic sau, după caz, totalitatea arbitrilor învestiți constituie tribunalul
arbitral.
De asemenea, arbitru poate fi, conform prevederilor art. 555 din Codul de procedură
civilă român, orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de exercițiu.
Deși apare ca o condiție subînțeleasă, în arbitrajul internațional, arbitru poate să fie și o
persoană juridică.
Arbitrul poate fi cetățean român sau străin.
3.2. Numărul arbitrilor.
Arbitrii sunt înscriși într-o listă, în ordine alfabetică.

Înscrierea în lista de arbitri se face la cererea scrisă a persoanelor în cauză.
337
Litigiul dintre părți se poate soluționa de un arbitru unic sau de mai mulți arbitri,
care trebuie să fie întotdeauna în număr impar. Dacă părțile n-au stabilit numărul arbitrilor,
litigiul se judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare dintre părți, iar al treilea, supraarbitrul,
desemnat de cei 2 arbitri.
În arbitrajul internațional, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un arbitru unic sau
din doi arbitri și un supraarbitru, în funcție de complexitatea cauzei și de valoarea obiectului
litigiului.
Niciuna dintre părți nu are dreptul să numească un arbitru în locul celeilalte părți. Orice
clauză din convenția arbitrală care conferă uneia dintre părți un privilegiu cu privire la
desemnarea arbitrilor este lovită de nulitate.
3.3. Constituirea tribunalului arbitral.
Arbitrii sunt numiți potrivit convenției arbitrale și Regulilor de procedură arbitrală

ale Curții de Arbitraj de la București.
În privința Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de la București,

dispozițiile art. 14 prevăd că tribunalul arbitral se constituie în modul următor:
- prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere ulterioară, reclamantul va numi un arbitru
sau va propune ca litigiul să fie soluționat de un arbitru unic, arătând numele acestuia.
- prin întâmpinare sau prin înștiințare separată adresată Curții de Arbitraj, în termen de cel
mult 20 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va numi un arbitru arătând
numele acestuia sau, după caz, va răspunde la propunerea reclamantului privind
soluționarea litigiului de un arbitru unic, precum și cu privire la persoana arbitrului unic.
În momentul numirii unui arbitru se recomandă părților să numească și un arbitru

supleant.
Numirea unui arbitru sau supraarbitru implică acordul său prealabil. Acceptarea
însărcinării de arbitru se face în scris și se comunică părților, în termen de 5 zile de la data
primirii propunerii de numire.
Funcția arbitrală având un caracter facultativ, propunerea de numire poate fi refuzată,
fără nicio motivare. În acest caz, se va proceda, în termen de 10 zile, la înlocuirea arbitrului,
supraarbitrului sau supleantului.
În arbitrajul internațional, Convenția de la New York din 1958 prevede că tribunalul se
constituie potrivit convenției părților. Dacă părțile nu s-au înțeles, constituirea tribunalului arbitral
va fi supusă legii țării unde se desfășoară arbitrajul. [art. V par. 1 lit. d)]
Tribunalul arbitral se consideră constituit pe data acceptării însărcinării de arbitrul

unic sau a ultimei acceptări a însărcinării de arbitru sau de supraarbitru.
Din momentul constituirii, tribunalul arbitral este învestit cu judecarea cererii de arbitrare
și a celorlalte cereri privind procedura arbitrală.
În îndeplinirea atribuțiilor lor jurisdicționale, arbitrii sunt independenți și imparțiali.
338
3.4. Revocarea, recuzarea, abținerea și înlocuirea arbitrilor.
Revocarea unui arbitru se poate face în situația în care a săvârșit o anumită

faptă.
Faptele care atrag revocarea arbitrului sau supraarbitrului sunt prevăzute de art. 19
din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București,
și sunt următoarele:
- după acceptare, abandonează în mod nejustificat însărcinarea de membru.
- fără motiv justificat, nu participă în mod repetat la ședința de arbitrare sau săvârșește
alte fapte de natură să întârzie nejustificat soluționarea litigiului ori nu pronunță
hotărârea în termenul stabilit de convenția arbitrală sau de regulile de procedură
arbitrală.
- nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând în mod voit
date de care a luat cunoștință în calitate de arbitru, fără a avea autorizația părților.
Arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la îndoială independența și

imparțialitatea sa.
Motivele pentru care arbitrii sunt incompatibili să soluționeze un litigiu determinat sunt
următoarele:
- se află în una dintre situațiile de incompatibilitate pe care Codul de procedură civilă le
prevede pentru judecători.
- nu îndeplinesc condițiile de calificare sau alte condiții privitoare la arbitri, prevăzute de
convenția arbitrală.
- o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află
arbitrul are un interes în cauză.
- arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe
cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control
comun cu aceasta.
- arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre
părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.
Recuzarea trebuie să fie cerută, sub sancțiunea decăderii, în termen de 10 zile de la
data când partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei
de recuzare. Cererea de recuzare se soluționează de tribunalul arbitral, fără participarea
arbitrului recuzat, care va fi înlocuit de președintele Curții de Arbitraj sau de un arbitru desemnat
de el.
De asemenea, arbitrul sau supraarbitrul recuzat are dreptul să se abțină de la

judecarea litigiului. El poate formula o declarație de abținere, care nu are valoarea unei
recunoașteri a cauzei de recuzare.
Declarația de abținere se întocmește în scris, fără să fie motivată.
Așadar, înlocuirea arbitrului se dispune în caz de abținere, recuzare, revocare,
suspendare, radiere, deces ori alte cauze care fac imposibilă exercitarea misiunii de arbitru,
dacă nu s-a numit un supleant sau acesta este împiedicat să își îndeplinească misiunea.
339
3.5. Răspunderea arbitrilor.
Arbitrii sunt ținuți să răspundă, în condițiile legii, pentru prejudiciul cauzat.

Dacă săvârșesc cu rea-credință sau prin gravă neglijență vreuna dintre
faptele ce atrag revocarea, arbitrii pot răspunde patrimonial în limita
onorariului primit.
4. Procedura arbitrală.
4.1. Reguli aplicabile producerii arbitrale.
Părțile au posibilitatea de a stabili, în anumite limite, normele procedurale

aplicabile în arbitraj.
Legea procedurală română din 2010 dispune, prin art. 545, că arbitrajul se organizează
și se desfășoară potrivit convenției arbitrale. Sub rezerva respectării ordinii publice și a bunelor
moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, părțile pot stabili prin convenția arbitrală
sau printr-un act scris încheiat ulterior, normele privind desfășurarea arbitrajului.
În lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de
urmat așa cum va socoti mai potrivit.
Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozițiile în materie
din cadrul Codului de procedură civilă.
În litigiile internaționale, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de la București

aplică, pe lângă regulile de procedură arbitrală ale instituției arbitrale, și prevederile
convențiilor la care țara noastră este parte.
Desfășurarea procedurii arbitrale este garantată, sub sancțiunea nulității hotărârii

arbitrale, prin egalitatea de tratament a părților, respectarea dreptului la apărare și a principiului
contradictorialității.
4.2. Cererea de arbitrare.
Procedura arbitrală se declanșează prin sesizarea tribunalului arbitral cu o

cerere scrisă.
Cererea introductivă a reclamentului este denumită cerere de arbitrare sau
acțiune arbitrală.
Cererea de arbitrare va cuprinde următoarele mențiuni:

a) numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, iar pentru persoanele juridice,
demunirea și sediul lor, menționându-se și codul numeric personal sau codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale
reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă sunt cunoscute. Dacă reclamantul locuiește
în străinătate, va arăta și reședința aleasă în țara noastră, unde urmează să i se facă
340
toate comunicările privind litigiul arbitral.
b) numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar, în cazul reprezentării prin
avocat, sediul său profesional.
c) obiectul și valoarea cererii, precum și modalitatea prin care s-a ajuns la stabilirea acestei
valori.
d) motivele de fapt și de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la
înscrisurile doveditoare corespunzătoare sau la alte probe.
e) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este
inserată sau copie de pe compromis.
f) semnătura părții și ștampila în cazul persoanelor juridice.
Cererea de arbitrare se poate formula în limba română sau într-o limbă străină.
Cererea de arbitrare și anexele sale se depun pe suport de hârtie în atâtea exemplare
câte părți sunt, plus unul pentru dosarul cauzei și unul pentru fiecare arbitru. De asemenea,
exemplarele se comunică și în format electronic.
Data introducerii cererii de arbitrare se consideră ziua înregistrării la Secretariatul Curții
de Arbitraj.
Dacă cererea de arbitrare nu cuprinde toate mențiunile și cerințele legale, Secretariatul
Curții de Arbitraj va înștiința de îndată reclamantul să le completeze în mod corespunzător.
Completarea se face într-un termen care nu va depăși 10 zile de la data primirii înștiințării.
4.3. Întâmpinarea.
Primind cererea de arbitrare, pârâtul va formula o întâmpinare.

Pârâtul va comunica prin întâmpinare date cu privire la numirea arbitrului,
excepțiile referitoare la cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la
cerere, probele propuse în apărare, precum și, în mod corespunzător, celelalte
mențiuni și cerințe prevăzute pentru cererea de arbitrare.
În termen de 40 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica
reclamantului întâmpinarea, împreună cu actele însoțitoare. De asemenea, pârâtul va depune
întâmpinarea la Curtea de Arbitraj, atașând dovada de comunicare.
4.4. Cererea reconvențională.
În situația în care pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, el poate face

cerere reconvențională. Însă, pretențiile formulate de pârât trebuie să derive din
același raport juridic pe care se întemeiază acțiunea reclamantului.
Cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului pentru depunerea
întâmpinării sau cel mai târziu până la prima zi de înfățisare. Aceasta trebuie să îndeplinească
aceleași condiții ca și cererea principală.
Tribunalul arbitral va soluționa cererea reconvențională odată cu cererea principală.
Totuși, când numai cererea principală este în stare de a fi soluționată, cererea reconvențională
se poate soluționa separat.
341
4.5. Pregătirea litigiului.
În termen de 5 zile de la primirea întâmpinării sau de la expirarea termenului în

care pârâtul comunică reclamantului întâmpinarea, președintele Curții de Arbitraj
fixează primul termen de arbitrare, pentru data când părțile vor fi citate.
Termenul nu poate fi mai mic de 21 de zile de la data expedierii citaților către părți.
Comunicarea actelor de procedură se efectuează prin Secretariatul Curții de Arbitraj.
Transmiterea cererii de arbitrare, a întâmpinării, a cererii reconvenționale, a citațiilor și
hotărârilor arbitrale se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin poștă
rapidă.
Sediul Curții de Arbitraj Comercial Internațional este la București. Locul arbitrajului va fi
astfel la sediul Curții de Arbitraj.
În cazul în care părțile solicită motivat ca ședințele de arbitrare să se desfășoare într-un
alt loc, tribunalul arbitral poate încuviința cererea părților. Cheltuielile ocazionate de
desfășurarea ședințelor se vor suporta de părți.
4.6. Luarea măsurilor asiguratorii.
Înaintea sau în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate cere instanței
judecătorești competente să încuviințeze măsuri asiguratorii și măsuri
provizorii cu privire la obiectul litigiului ori să constate anumite împrejurări de
fapt.
Dacă instanța încuviințează aceste măsuri, ele vor fi aduse la cunoștința tribunalului
arbitral de partea care le-a cerut.
În cursul arbitrajului, măsurile menționate pot fi încuviințate și de tribunalul arbitral, prin
încheiere, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă. Executarea lor, în caz de
împotrivire, se solicită instanței judecătorești competente.
4.7. Dezbaterea litigiului.
Ședința de arbitrare nu este publică.

Părțile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanți. Ele
pot fi asistate de avocați, consilieri, interpreți sau alte persoane.
La primul termen de judecată, tribunalul arbitral își verifică competența de a soluționa
litigiul.
Neprezentarea părților legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului. Totuși, tribunalul
arbitral poate să amâne soluționarea litigiului, citând părțile, dacă apreciază că este necesară
prezența lor la dezbatere ori administrarea unor probe.
Dezbaterea litigiului în fața tribunalului arbitral se face în limba română sau în limba
stabilită prin convenția arbitrală.
Fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază pretenția
sau apărarea în litigiu.
Sub sancțiunea decăderii, orice excepție privind existența sau validitatea convenției
arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor, precum și orice altă
342
excepție trebuie ridicate prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Excepțiile
de ordine publică pot fi invocate oricând în cursul litigiului arbitral.
Administrarea probelor se efectuează în ședința tribunalului arbitral.
Martorii și experții sunt audiați fără prestare de jurământ.
Dezbaterile arbitrale se consemnează într-o încheiere de ședință.
5. Hotărârea arbitrală.
5.1. Noțiunea de „hotărâre arbitrală”.
Litigiul arbitral ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri.

Hotărârea arbitrală reprezintă actul prin care, în temeiul puterilor conferite, arbitrii
se pronunță asupra problemelor litigioase supuse lor de către părți spre a fi soluționate.
5.2. Deliberarea și pronunțarea hotărârii arbitrale.
După lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei, tribunalul arbitral închide dezbaterile

trecând la deliberarea și luarea hotărârii în ședință secretă.
Pronunțarea hotărârii poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiția
încadrării în termenul pentru soluționarea litigiului.
Dacă părțile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în
termen de cel mult 12 luni de la data constituirii sale. Însă, acest termen se suspendă pe
durata desfășurării următoarelor evenimente: judecarea cererii de recuzare; soluționarea
excepției de neconstituționalitate; judecarea unei cereri incidente adresate instanței
judecătorești competente; înlocuirea arbitrilor sau supraarbitrului; suspendarea litigiului în baza
unei dispoziții legale; efectuarea unei expertize dispuse de tribunalul arbitral.
Tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului principal și al normelor de

drept aplicabile, ținând seama, când este cazul, de uzanțele comerciale și de principiile
generale ale dreptului. Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa
litigiul în echitate.
În litigiile internaționale se vor aplica și prevederile convențiilor internaționale la care țara
noastră este parte.
Înainte de pronunțarea hotărârii, tribunalul arbitral poate considera că sunt necesare noi
lămuriri. Astfel că, printr-o încheiere, sub condiția încadrării în termenul arbitrajului, litigiul va fi
repus pe rol în vederea unor dezbateri suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare,
cu citarea părților.
Hotărârea tribunalului arbitral se ia cu unanimitate de voturi sau cu majoritate de
voturi.
5.3. Comunicarea hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală se redactează și semnează în cel mult o lună de la data

pronunțării ei.
343
Pentru motive temeinice, la solicitarea redactorului sentinței, președintele Curții
de Arbitraj poate prelungi acest termen cu cel mult 30 de zile.
5.4. Completarea și rectificarea hotărârii arbitrale.
În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea și

aplicarea dispozitivului sentinței arbitrale ori aceasta cuprinde dispoziții
potrivnice, oricare dintre părți poate cere tribunalului arbitral care a
pronunțat sentința să lămurească dispozitivul ori să înlăture dispozițiile
potrivnice.
Tribunalul arbitral va rezolva cererea de urgență, prin încheiere, cu citarea părților.
Sentința de completare ori încheierea de lămurire sau de îndreptare se atașează la
sentința arbitrală.
5.5. Efectele hotărârii arbitrale.
Odată comunicată părților, sentința arbitrală are efectele unei hotărâri

judecătorești definitive.
Caracterul definitiv este inerent sentinței arbitrale. Orice cale de atac ordinară sau
extraordinară admisă împotriva hotărârilor judecătorești este exclusă.
Sentința arbitrală nu poate fi atacată decât printr-o acțiune în anulare.
Pentru a răspunde cerințelor comerțului internațional, sentința arbitrală este și
obligatorie. Datorită legăturii care se stabilește, părțile trebuie să se conformeze hotărârii
pronunțate în cauză.
În cazul în care sentința arbitrală nu este executată de bunăvoie, partea câștigătoare
poate cere învestirea cu formulă executorie. Sentința arbitrală învestită cu formulă
executorie are valoarea unui titlu executoriu. Aceasta se execută silit, confom Codului de
procedură civilă.
5.6. Desființarea hotărârii arbitrale.
Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare.

Motivele pentru care se poate formula acțiune în anulare sunt prevăzute expres
și limitativ.
Potrivit art. 608 alin. 1 din Codul de procedură civilă, acțiunea în anulare poate fi
exercitată pentru unul dintre următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul
unei convenţii nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
344
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567,
deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost
de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2);
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative
ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul
atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în
sesizare.
Acțiunea în anulare se poate introduce în termen de o lună de la data comunicării

hotărârii arbitrale.
Competența de a soluționa acțiunea în anulare revine Curții de apel în circumscripția
căreia a avut loc arbitrajul.
6. Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine.
Convenția de la New York din 1958 se referă numai la caracterul străin al

sentinței arbitrale, fără a da o definiție.
Prevederile art. 1 par. 1 stabilesc două criterii, unul principal, și altul subsidiar. Nefiind
cerute cumulativ, existența unuia dintre ele asigură caracterul străin al hotărârii arbitrale.
Primul criteriu este obiectiv și de ordin geografic. Sentințele arbitrale sunt străine
când au fost date pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoașterea și
executarea lor.
Al doilea criteriu este subiectiv. În mod corespunzător se apreciază ca fiind străine
sentințele arbitrale care nu sunt considerate ca naționale în statul unde este cerută
recunoașterea și executarea acestora.
În sistemul nostru de drept, noțiunea de „hotărâre arbitrală străină” este calificată prin
art. 1.123 din Codul de procedură civilă. Potrivit textului, sunt hotărâri arbitrale străine orice
sentințe arbitrale de arbitraj intern sau internațional pronunțate într-un stat străin și care
nu sunt considerate hotărâri naționale în România.
6.1. Efectele hotărârilor arbitrale străine.
Reglementările arbitrale în materia arbitrajului internațional se ocupă și de

efectele hotărârilor arbitrale străine.
Potrivit art. III din Convenția de la New York din 1958, fiecare din statele contractante
va recunoaște autoritatea unei sentințe arbitrale și va acorda executarea acestei sentințe
345
conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentința este invocată în condițiile
stabilite de reglementarea uniformă.
În dreptul nostru, efectele hotărârilor arbitrale străine sunt prevăzute de art. 1.123 –
1.132 din Codul de procedură civilă. Prin coroborarea cu dispozițiile Regulilor de procedură
arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la București, efectele lor sunt identice
cu cele ale hotărârilor judecătorești străine.
Efectele admise pentru hotărârile arbitrale străine constau în următoarele:

 puterea de lucru judecat, care se dobândește prin recunoașterea hotărârii – [art. 1.126
alin. (1) din Codul de procedură civilă].
 forța executorie, pe baza încuviințării executării, când cel obligat nu execută hotărârea
de bunăvoie – [art. 1.126 alin. (1), art. 615 și art. 547 din Codul de procedură civilă].
 forța probantă, în fața instanțelor din țara noastră cu privire la situațiile de fapt pe care
le constată – (art. 1.131 din Codul de procedură civilă).
Dispozițiile privind arbitrajul internațional fac distincție între recunoașterea hotărârilor

arbitrale străine și executarea lor.
Recunoașterea are ca obiect autoritatea unei sentințe arbitrale străine. Autoritatea
sentinței este dată de puterea de lucru judecat.
Prin executare se înțelege procedura de verificare a condițiilor de regularitate
internațională ale sentinței arbitrale invocate și a tribunalului din străinătate care a pronunțat-o,
fără să implice recurgerea la măsuri de constrângere în statul primitor.
Disocierea acestor două noțiuni este acceptată și de legea română, prin intermediul
textelor art. 1.126 și art. 615 din Codul de procedură civilă.
6.2. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul convențional.
A. Reglementări ale Convenției de la New York din 1958.
Prevederile Convenției de la New York din 1958 institutie o prezumție de

regularitate a sentinței arbitrale străine.
Astfel că, prin art. V se prevede că recunoașterea și executarea sentinței nu vor fi
refuzate, la cerera părții contra căreia ea este invocată, decât dacă aceasta face dovada,
în fața autorității competente a țării solicitante, că există vreuna din cauzele de
nevaliditate enumerate în mod expres. Din formularea textului, rezultă că sentința arbitrală
străină constituie prin ea însăși un titlu care prezintă deplină încredere. Sarcina probei fiind
răsturnată, numai partea adversă trebuie să probeze că cerințele de regularitate ale sentinței
arbitrale nu sunt îndeplinite.
Recunoașterea și executarea sentinței arbitrale străine se realizează în conformitate cu
regulile de procedură din dreptul intern al statului solicitat. Dar regulile de procedură se vor
aplica în condițiile prevăzute de Convenția de la New York.
Pentru recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine trebuie întrunite
următoarele condiții:
- competența organului arbitral care a pronunțat sentința să fie conformă cu acordul
346
părților exprimat în compromis sau clauza compromisorie, în ceea ce privește valabila
sa învestire și limitele acestei învestiri.
- constituirea organului arbitral și procedura urmată să fi fost conformă cu acordul părților
sau cu legea țării unde a avut loc arbitrajul.
- sentința arbitrală să fi devenit obligatorie pentru părți, adică susceptibilă de executare de
îndată ce a fost pronunțată, și să nu fie anulată sau suspendată.
- respectarea dreptului de apărare al părții împotriva căreia este invocată sentința
arbitrală.
- între părți să existe reciprocitate.
- sentința arbitrală să nu fie contrară ordinii publice din statul unde se cere recunoașterea
și executarea.
În cazul în care condițiile de regularitate nu sunt îndeplinite, sancțiunea constă în refuzul
recunoașterii și executării sentinței arbitrale străine în întregul ei.
B. Reglementări ale Convenției de la Geneva din 1961.
Convenția de la Geneva din 1961 cuprinde doar unele prevederi referitoare la

regularitatea sentințelor arbitrale străine.
Astfel că, potrivit art. IX, anularea într-unul din statele contractante a unei sentinței
arbitrale ce cade sub prevederile Convenției nu va constitui un motiv de refuz de
recunoaștere sau de executare într-un alt stat contractant decât dacă anularea a fost
pronunțată în statul în care, sau după legea căruia, sentința a fost dată.
Motivele pentru care se poate cere anularea unor sentințe arbitrale sunt
următoarele:
- părțile la convenția de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de
incapacitate sau convenția nu este valabilă după legea căreia părțile au supus-o sau, în
lipsa indicațiilor în această privință, potrivit legii țării unde sentința a fost pronunțată.
- partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea
arbitrului sau despre procedura arbitrală sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv să-și
susțină cauza.
- sentința se referă la un diferend nemenționat în compromis sau care nu intră în
prevederile clauzei compromisorii sau conține hotărâri care depășesc termenii
convenției de arbitraj.
- constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu
înțelegerea părților sau, în lipsa convenției, cu dispozițiile Convenției privind organizarea
arbitrajului.
Limitarea cauzelor de anulare a sentințelor arbitrale străine se aplică numai între statele
care sunt părți la Convenția de la Geneva, precum și la Convenția de la New York.
C. Reglementări ale Convenției de la Washington din 1965.
Convenția de la Washington din 1965 conține dispoziții privind recunoașterea și

executarea hotărârilor arbitrale pronunțate numai în litigiile referitorare la
347
investițiile între state și persoane fizice sau juridice ale altor state.
Astfel că, potrivit art. 54, fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în
cadrul Convenției ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor
pecuniare pe care sentința de impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui
tribunal funcționând pe propriul teritoriu.
În sistemul Convenției de la Washington, hotărârile arbitrale sunt asimilate cu
hotărârile judecătorești interne. Nefiind considerate acte jurisdicționale străine, hotărârile
arbitrale nu sunt supuse procedurii de control preliminare.
6.3. Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine în dreptul român.
Efectele transnaționale ale hotărârilor arbitrale sunt dominate de liberalizarea

relațiilor dintre state.
Regimul hotărârilor străine se bazează pe anumite principii de drept internațional

public și privat. Efectele lor internaționale decurg din principiul colaborării dintre state,
principiul suveranității statului, principiul egalității în drepturi a statelor și principiul aplicării
regimului național cetățenilor străini.
În dreptul român, reglementările consacrate recunoașterii și executării hotărârii arbitrale
străine sunt prevăzute de Codul de procedură civilă. Astfel că, potrivit art. 1.124, orice hotărâre
arbitrală străină este recunoscută și poate fi executată în România dacă diferendul
formând obiectul acesteia poate fi soluționat pe cale arbitrală în țara noastră și dacă
hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice de drept internațional privat
român.
Solicitarea de recunoaștere și executare a hotărârii arbitrale străine se prezintă printr-o
cerere adresată tribunalului în circumscripția căruia se află domiciliul sau sediul celui căruia i se
opune respectiva hotărâre arbitrală.
Conform art. 1.128 din Codul de procedură civilă român, recunoașterea sau
executarea hotărârii arbitrale străine este respinsă de tribunal dacă partea contra căreia
se invocă, probează existența uneia dintre următoarele împrejurări:
- părțile nu aveau capacitatea de a încheia convenția arbitrală conform legii aplicabile
fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunțată.
- convenția arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părțile au supus-o sau, în lipsă de
stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunțată.
- partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-
și valorifica propria apărare în procesul arbitral.
- constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenției
părților ori, în lipsa unui acord al acestora, locul legii unde a avut loc arbitrajul.
- hotărârea privește un diferend neprevăzut în convenția arbitrală sau în afara limitelor
fixate de aceasta ori cuprinde dispoziții care excedează termenilor convenției arbitrale.
Totuși, dacă dispozițiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi
separate de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute și
348
declarate executorii.
- hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părți sau a fost anulată sau
suspendată de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunțată.
A. Precizați care sunt efectele hotărârilor arbitrale străine.

B. Menționați care sunt dispozițiile din Codul de procedură civilă român
care reglementează recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale
străine.

1. Noțiunea de arbitraj internațional prezintă:

a) doar un caracter internațional
b) doar un caracter arbitral
c) atât un caracter arbitral, cât și un caracter internațional
2. Natura jurisdicțională a arbitrajului internațional constă în faptul că:

a) monopolul activității legislative și jurisdicționale aparține statului
b) arbitrajul internațional se prezintă ca un ansamblu de acte juridice de natură
contractuală
c) izvorul juridic al arbitrajului are o natură contractuală, exprimată în convenția de arbitraj
3. Arbitrajul în drept presupune faptul că:

a) soluționarea litigiilor are lor după conștiința arbitrilor
b) soluționarea litigiilor are loc după lege, la fel ca instanțele judecătorești
c) soluționarea litigiilor are loc doar după voința părților
4. În ceea ce privește convenția de arbitraj, identificați care dintre următoarele

afirmații este adevărată:
a) pentru încheierea unei convenții de arbitraj, legislația română prevede forma scrisă
b) convenția de arbitraj reprezintă înțelegerea părților de a soluționa un litigiu de comerț
internațional doar prin intermediul arbitrajului instituțional
c) convenția de arbitraj poate avea doar o natură contractuală, nu și una procedurală
5. Stabiliți care dintre următoarele afirmații este corectă:

a) efectul principal și negativ al convenției de arbitraj constă în dreptul arbitrilor de a decide
asupra propriei lor competențe
b) efectul principal și negativ al convenției de arbitraj constă în excluderea competenței
instanțelor judecătorești de a soluționa litigiul dintre părți
349
c) convenția de arbitraj nu are putere de lege între părțile contractante

a) acceptarea însărcinării de arbitru se face în scris și se comunică părților, în termen de
maximum 30 de zile de la data primirii propunerii de numire
b) numirea unui arbitru nu implică acordul său prealabil
c) propunerea de numire a unui arbitru poate fi refuzată, fără nicio motivare
7. Conform prevederilor legale, un arbitru:

a) are dreptul să se abțină de la judecarea unui litigiu, formulând o declarație de abținere,
care are valoarea unei recunoașteri a cauzei de recuzare
b) are dreptul să se abțină de la judecarea unui litigiu, formulând o declarație de abținere în
scris, fără a se impune motivarea acesteia
c) poate fi recuzat, sub sancțiunea decăderii, în termen de 30 zile de la data când partea a
luat la cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la survenirea cauzei de
recuzare
8. Potrivit dispozițiilor legale:

a) procedura arbitrală se declanșează prin sesizarea tribunalului arbitral cu o cerere scrisă
b) în termen de 60 de zile de la primirea cererii de arbitrare, pârâtul va comunica
reclamantului întâmpinarea, împreună cu actele însoțitoare
c) în cadrul procedurii arbitrale, pârâtul nu are posibilitatea de a formula o cerere
reconvențională
9. În ceea ce privește hotărârea arbitrală, identificați care dintre următoarele afirmații

este adevărată:
a) hotărârea tribunalului arbitral se ia doar cu unanimitate de voturi
b) pronunțarea hotărârii arbitrale poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, cu condiția
încadrării în termenul pentru soluționarea litigiului
c) tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data
constituirii sale
10. Conform reglementărilor legale, hotărârea arbitrală:

a) se redactează și se semnează în termen de maximum 15 zile de la data pronunțării ei
b) nu are aceleași efecte ca o hotărâre judecătorească definitivă
c) poate fi desființată prin acțiune în anulare dacă litigiul nu era susceptibil de soluționare
pe calea arbitrajului
1.c, 2.a, 3.b, 4.a, 5.b., 6.c, 7.b, 8.a, 9.b, 10.c.
350

2009.
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/26820 - Convenția
pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, de la
New York, din 10 iunie 1958.
https://lege5.ro/App/Document/heztsobs/conventia-europeana-de-arbitraj-
comercial-international-din-21041961 - Convenția europeană de arbitraj
commercial internațional, de la Geneva, din 21 aprilie 1961.
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/35208 - Convenția
pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și
persoane ale altor state, de la Washington, din 18 martie 1965.
https://ccir.ro/ - Camera de Comerț și Industrie a României.
https://ccib.ro/arbitraj/curtea-de-arbitraj-comercial-bucuresti/ - Curtea de
Arbitraj Comercial București.
https://icsid.worldbank.org/ - Centrul internațional pentru soluționarea
litigiilor privind investițiile.
http://www.arbitraj.eu/ - Colegiul Superior de Arbitraj.
https://arbitration.ccir.ro/ - Curtea de arbitraj Comercial Internațional de
pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
https://institutularbitral.ro/e-arbitraj/ - Institutul Arbitral Român.
351

Dreptul Comertului International

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comertului International

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

NOTE DE CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂTUL LA DISTANŢĂ

Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN

Unitatea nr. 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERȚULUI

Unitatea nr. 2: IZVOARELE și CODIFICAREA DREPTULUI COMERȚULUI

Unitatea nr. 3: PARTICIPANȚII LA ACTIVITATEA DE COMERȚ INTERNAȚIONAL.

Unitatea nr. 4: ACTIVITATEA INTERNAȚIONALĂ A SOCIETĂȚILOR COMERCIALE.

Unitatea nr. 5: REGULI COMUNE APLICABILE CONTRACTELOR DIN COMERȚUL

1. Aspecte prealabile. Noțiune

Unitatea nr. 6: PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –

1. Noțiune. Regim juridic.

Unitatea nr. 7: PRINCIPALELE CONTRACTE DE COMERȚ INTERNAȚIONAL –

Unitatea nr. 8: ARBITRAJUL ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL.

1. Considerații generale asupra arbitrajului internațional

TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL: 3 ore.

La finalizarea unității de învățare, studentul va putea să:

 Să cunoască și să înțeleagă noțiunea, obiectul și metoda de reglementare a

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de comerț provine din denumirea

În sens restrâns, comerțul internațional include operațiuni de export și import de

În sens larg, comerțul internațional cuprinde operațiunile propriu-zise (care sunt

Cooperarea economică internatională este un ansamblu de relații de conlucrare intre

Din perspectivă contractuală, această formă de colaborare se concretizează, de regulă,

Așadar, importanța relațiilor economice internaționale impune ca desfășurarea lor să

2. Definiția dreptului comerțului internațional.

Dreptul comerțului internațional reprezintă un ansamblu de norme juridice

Raporturile juridice ale comerțului se stabilesc între persoane fizice și persoane

3. Conținutul dreptului comerțului internațional.

Dreptul comerțului internațional este format, în principal, de norme de drept

Pe lângă reglementările care formează un cadru juridic general, dreptul comerțului

4. Obiectul dreptului comerțului internațional.

Obiectul dreptului comerțului internațional este constituit din raporturile

În configurarea obiectului, comercialitatea și internaționalitatea sunt elemente proprii și

5. Particularitățile raportului de drept al comerțului internațional.

Astfel cum am precizat, raporturile juridice de comerţ internaţional se caracterizează

Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.

În definirea comercialității sunt cunoscute două concepții specifice: concepția subiectivă

Raporturile juridice de comerţ internaţional au ca element specific faţă de

Condiţia de internaţionalitate pentru a fi îndeplinită este necesar ca într-un raport juridic

6. Metoda de reglementare a dreptului comerțului internațional.

Prin specificul sau prin complexitatea raporturilor juridice reglementate,

 În raporturile juridice comerciale internaționale este caracteristică poziția de egalitate

Așadar, prin metoda de reglementare, ca și prin elementele caracteristice, dreptul

Subliniem și faptul că: în organizarea și desfășurarea relațiilor comerciale internaționale,

7. Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional.

Raporturile dintre participanții la activitatea de comerț internațional se desfășoară

Principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional sunt următoarele:

7.1. Principiul libertății comerțului.

Principiul libertății comerțului reprezintă o cerință fundamentală, care asigură

Principiul libertății comerțului se exprimă în posibilitatea, recunoscută prin lege,

Libertatea comerțului, fiind un principiu de drept internațional public, nu exclude

7.2. Principiul concurenței loiale.

În cadrul relațiilor comerciale, principiul liberei concurențe se aplică între

Concurența este o confruntare sau o competiție între comercianți, exercitată în

În funcție de mijloacele folosite, concurența poate fi loială sau neloială.

Principiul concurenței are un rol determinant în stabilirea prețului mărfurilor.

Concurența neloială reprezintă încălcarea obligației de respectare a procedurilor

7.3. Principiul libertății convențiilor.

Voința juridică a participanților la raporturile de comerț internațional se exprimă,

Puterea de decizie a părților în contractele comerciale internaționale este configurată de

Principiul libertății convențiilor înseamnă că o parte se obligă prin manifestarea

În operațiunile de comerț internațional, liberatatea contractuală a părților prezintă

8. Delimitarea dreptului comerțului internațional de alte ramuri de drept.

Raporturile de drept al comerțului internațional se individualizează prin anumite