UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT

DREPT SOCIETAR

conf.univ.dr. Sorana POPA

 TEMATICĂ

CAPITOLUL I : SOCIETĂȚILE COMERCIALE

Subcapitolul 1: Istoricul societăților comerciale
1.1. Necesitatea înființării societăților comerciale și evoluția acestora
1.2. Reglementarea societăților comerciale în România

Subcapitolul 2: Noțiunea de societate comercială și elementele definitorii ale actului

constitutiv
2.1. Definirea societăților comerciale
2.2. Personalitatea juridică a societăților comerciale
2.3. Aporturile asociaților
2.4. Affectio societatis
2.5. Realizarea și împărțirea profitului

Subcapitolul 3: Înființarea societăților comerciale

3.1. Reguli generale privind înființarea societăților comerciale
§ 1. Formele de societate comercială
§ 2. Actul de constituire al societăților comerciale
§ 3. Înmatricularea societăților comerciale
§ 4. Cazuri de nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 privind înființarea
societăților comerciale
3.2. Reguli speciale privind constituirea societăților pe acțiuni și a societăților
în comandită pe acțiuni
§ 1. Subscrierea simultană (integrală)
§ 2. Subscripția publică
3.3. Reguli speciale privind înființarea filialelor și a sucursalelor

Subcapitolul 4: Funcționarea societăților comerciale

4.1. Organele statutare ale societăților comerciale
§ 1. Adunarea generală a asociaților
§ 2. Administrarea societăților comerciale
§ 3. Controlul gestiunii societăților comerciale
 4.2. Modificarea actului constitutiv al societăților comerciale
§ 1. Reguli comune
§ 2. Principalele cazuri de modificare

Subcapitolul 5: Dizolvarea și lichidarea societăților comerciale

5.1. Dizolvarea societăților comerciale
§ 1. Noțiunea de dizolvare
§ 2. Principalele cazuri de dizolvare
§ 3. Modalitățile în care se poate face dizolvarea și efectele acesteia
5.2. Lichidarea societăților comerciale
§ 1. Noțiunea de lichidare. Caracteristici ale lichidării.
§ 2. Activitatea lichidatorilor.
§ 3. Lichidarea activului și a pasivului societăților comerciale.
§ 4. Finalizarea lichidării.

CAPITOLUL II : REGULI SPECIFICE APLICABILE FIECĂREI FORME DE

SOCIETATE COMERCIALĂ
Subcapitolul 1. Societatea cu răspundere limitată
§ 1. Constituirea societății cu răspundere limitată
§ 2. Adunarea asociaților, administrarea și controlul gestiunii în societatea cu
răspundere limitată
§ 3. Modul de transmitere a părților sociale
§ 4. Retragerea și excluderea asociaților din societatea cu răspundere limitată
§ 5. Dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată

Subcapitolul 2. Societatea în nume colectiv

§ 1. Constituirea societății în nume colectiv
§ 2. Formarea voinței sociale, administrarea și controlul gestiunii în societatea
în nume colectiv
§ 3. Cesiunea părților de interes
§ 4. Retragerea și excluderea asociaților din societatea în nume colectiv

Subcapitolul 3. Societatea în comandită simplă

§ 1. Constituirea societății în comandită simplă
 § 2. Formarea voinței sociale, administrarea și controlul gestiunii în societatea
în nume colectiv
§ 3. Cesiunea părților de interes
§ 4. Retragerea și excluderea asociaților din societatea în comandită simplă
§ 5. Dizolvarea și lichidarea societății în comandită simplă

Subcapitolul 4. Societatea pe acțiuni

§ 1. Constituirea societății pe acțiuni
§ 2. Funcționarea societății pe acțiuni. Sisteme de administrare.
§ 3. Acțiunile și obligațiunile emise de societatea pe acțiuni.
§ 4. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni.

Subcapitolul 5. Societatea în comandită pe acțiuni

§ 1. Constituirea societății în comandită pe acțiuni
§ 2. Modalitățile de constituire
§ 3. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni
§ 4. Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. ANGHENI, S., Drept comercial Profesioniştii – comercianţi, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2013
2. CĂRPENARU, St. D., Tratat de drept comercial român. Conform noului Cod civil,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
3. PIPEREA, Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale.
Noţiuni elementare, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
4. PIPEREA, Gh., Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acqui comunitar, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
5. POPA, S., Drept comercial. Teorie şi practică judiciară, Ediţie revizuită şi
completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014

II. ARTICOLE, STUDII, COMENTARII

1. ANGHENI, S., Drept comercial – între dualism şi monism, în vol. „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 56
2. BUTA, Gh., Noul Cod civil şi unitatea dreptului privat în volumul „Noul Cod civil.
Comentarii”, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011, p. 65
3. O. CĂPĂŢÎNĂ, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale, în „Dreptul” nr.
9-12/1990, p. 28-30
4. CĂRPENARU, St. D., Dreptul comercial în condiţiile Noului Cod civil, în rev.
„Curierul judiciar” nr. 10/2010, pp. 543-546
5. DUŢU, M., Noul Cod civil – o etapă importantă în dezvoltarea dreptului privat
român, în Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Departamentul de drept
privat „Traian Ionaşcu”, Coordonator: prof.univ.dr. M. ULIESCU, Noul Cod civil
Studii şi comentarii Volumul I Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 8-50
6. FODOR, M., POPA, S., Principalele modificări aduse Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82/2007, în
„Dreptul” nr. 1/2008, p. 9 şi urm.
7. PIPEREA, Gh., Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil, în rev. „Curierul
judiciar” nr. 7-8/2011, pp. 363-367
 CAPITOLUL I

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Subcapitolul 1
Istoricul societăţilor comerciale
1.1. Necesitatea înfiinţării societăţilor comerciale şi evoluţia acestora
Încă din Antichitate oamenii şi-au manifestat dorinţa de a obţine anumite mărfuri şi servicii şi
astfel au apărut şi persoanele pregătite pentru a oferi aceste lucruri contra cost. Deoarece nevoile
oamenilor s-au diversificat, schimbul iniţial s-a transformat în activitate aducătoare de profit, iar această
activitate a necesitat anumite reglementări juridice. Astfel, în Babilon, Codul lui Hammurabi reglementa
diverse activităţi comerciale, între care se află camăta, negustorii profesionişti, contractele de locaţiune şi
împrumut 1.

Societatea comercială, alături de celelalte instituţii de drept, a apărut ca urmare a progresului

economic şi social2. Negustorii, prin efortul lor individual, nu mai erau în măsură să satisfacă
necesităţile sporite de consum ale oamenilor. Astfel, în dreptul roman societatea comercială a fost
definită ca fiind un contract consensual prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva
în comun pentru a obţine un câştig. Asociaţii puteau aduce în societate bunurile lor prezente şi viitoare
(societas omnium bonorum), un singur bun (societas unius rei) sau puteau să pună în comun veniturile
lor (societas questus)3. În dreptul roman însă, societăţile comerciale astfel înfiinţate nu aveau
personalitate juridică.

Perioada Evului Mediu a adus o înflorire a comerţului în republicile italiene Genova, Veneţia şi
Florenţa, unde activitatea economică a cunoscut o înflorire reflectată atât în comerţul pe mare, cât şi pe
uscat. Aici au apărut primele societăţi în comandită, care permiteau nobililor, militarilor şi persoanelor
aparţinând clerului să speculeze asupra sumelor de bani deţinute desfăşurând acte de comerţ prin
persoane interpuse (comanditarii), deoarece aceste categorii de persoane aveau interdicţie de a
desfăşura activităţi comerciale în nume propriu.

Înfiinţarea coloniilor de către Anglia, Olanda şi Franţa a determinat înfiinţarea societăţilor

anonime pe acţiuni, cum sunt Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Insulelor
Americii (1626) şi Compania Noii Franţe (1628).

Reglementarea sistematică a societăţilor comerciale a fost realizată pentru prima dată de către
Codul comercial francez din anul 1807, care reglementează societăţile în nume colectiv, în comandită
şi societăţile anonime (societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). Această reglementare a fost
preluată şi de alte ţări şi a fost consacrată şi de Codul comercial român (1887), dar prin filiera Codului
comercial italian (1882).

Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată la sfârşitul secolului al XIX-lea, mai întâi
în Germania, de unde a fost preluată de Franţa şi, ulterior, de alte ţări europene.

1.2. Reglementarea societăţilor comerciale în România

Primele reglementări distincte ale societăţilor comerciale s-au făcut în Codul comercial, titlul VII –
„Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, şi erau avute în vedere societatea în nume colectiv,

1 A se vedea V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 31 şi urm.
2 M. de Juglart, B. Ippolito, Cours de droit commercial. Les sociétés commerciales, II-ème volume, Montchrestien, Paris,
1983, pp. 6-10.
3 A se vedea C. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292.
societatea în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea anonimă (societatea pe
acţiuni) şi asociaţia în participaţie.

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale4 a abrogat parţial dispoziţiile Codului comercial în
materie de societăţi, rămânând în vigoare numai dispoziţiile referitoare la asociaţia în participaţiune (art.
251-256) şi la asigurările mutuale (art. 257-263).

Normele juridice cuprinse în Legea nr. 31/1990 au un caracter general, aplicându-se, ca regulă
generală, tuturor formelor de societate, dar cuprind şi reguli speciale, aplicabile fiecărei forme de societate
în parte. Legea societăţilor comerciale cuprinde anumite dispoziţii imperative, de la care asociaţii nu pot
deroga prin actul constitutiv pe care îl încheie.

Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 se completau cu prevederile Codului comercial şi ale Codului
civil în materie, precum şi cu dispoziţiile Codului muncii, ale Codului fiscal şi ale Codului de
procedură fiscală. Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 privind punerea sa în aplicare, s-a trecut la concepţia
monistă asupra dreptului privat şi, în consecinţă, a fost abrogat Codul comercial aproape în întregime,
precum şi o serie de reglementări cuprinse în legi speciale, în timp ce altele au suferit modificări. În
continuare, Legea nr. 31/1990 rămâne legea specială aplicabilă în materie de societăţi comerciale,
prevederile sale completându-se însă cu dispoziţiile generale referitoare la societăţi şi nu numai
cuprinse în Codul civil actual.

În spiritul noii concepţii cu privire la unitatea dreptului privat, legiuitorul a considerat necesar să
înlăture din legea specială orice referire la activitatea comercială, astfel încât, potrivit art. 18 din Legea
nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, nu trebuie să ne mai referim la
„societăţi comerciale”, ci la „societăţi”, iar denumirea Legii nr. 31/1990 devine astfel „Legea
societăţilor”. Această dispoziţie este în strânsă legătură cu prevederile cuprinse în noul Codul civil,
respectiv în art. 1881 şi urm., în care sunt reglementate contractul de societate, formele societare,
precum şi unele aspecte privind funcţionarea societăţilor.

Suntem de părere că folosirea în continuare a sintagmei „societăţi comerciale” nu impietează cu

4 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990 şi modificată succesiv prin: Legea nr. 41/1991 (M. Of., Partea I,
nr. 120 din 4 iunie 1991), Legea nr. 44/1991 (M. Of., Partea I, nr. 1421 din 11 iulie 1991), Legea nr. 80/1991 (M. Of., Partea I, nr.
263 din 23 decembrie 1991), Legea nr. 78/1992 (M. Of., Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992), O.U.G. nr. 78/1997 (M. Of., Partea I,
nr. 133 din 27 iulie 1997), aprobată prin Legea nr. 195/1997 (M. Of., Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997). Fiind republicată în
urma acestor modificări, Legea nr. 31/1990 a fost din nou modificată prin: O.U.G. nr. 16/1998 (M. Of., Partea I, nr. 359 din 22
septembrie 1998), Legea nr. 99/1999 (M. Of., Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999), Legea nr. 127/2000 (M. Of., Partea I, nr. 345 din 27
iulie 2000), O.U.G. nr. 76/2001 (M. Of., Partea I, nr. 283 din 31 mai 2001), Legea nr. 314/2001 (M. Of., Partea I, nr. 338 din 26
iunie 2001), Legea nr. 133/2002 (M. Of., Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2002), O.U.G. nr. 102/2002 (M. Of., Partea I, nr. 673 din 11
septembrie 2002), Legea nr. 161/2003 (M. Of., Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003), Legea nr. 297/2004 (M. Of., Partea I, nr. 571
din 29 iunie 2004). Legea nr. 31/1990 a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 şi din nou modificată
prin: Legea nr. 302/2005 (M. Of., Partea I, nr. 952 din 27 octombrie 2005), Legea nr. 85/2006 (M. Of., Partea I, nr. 359 din 21 aprilie
2006), Legea nr. 164/2006 (M. Of., Partea I, nr. 430 din 18 mai 2006), Legea nr. 441/2006 (M. Of., Partea I, nr. 955 din 27
noiembrie 2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007 (M. Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007); O.U.G. nr. 52/2008 (M. Of., Partea I, nr.
333 din 30 aprilie 2008), aprobată cu modificări prin Legea nr. 284/2008 (M. Of., Partea I, nr. 778 din 20 noiembrie 2008) şi prin
Legea nr. 88/2009 (M. Of., Partea I, nr. 246 din 14 aprilie 2009); O.U.G. nr. 43/2010 publicată în M. Of., Partea I, nr. 316 din 13
mai 2010; O.U.G. nr. 54/2010 publicată în M. Of., Partea I, nr. 421 din 23 iunie 2010; O.U.G. nr. 90/2010 publicată în M.
Of., Partea I, nr. 674 din 4 octombrie 2010; Legea nr. 202/2010 publicată în M. Of., Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010;
O.U.G. nr. 37/2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 285 din 22 aprilie 2011; Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of., Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011; O.U.G. nr. 2/2012 publicată
în M. Of., Partea I, nr. 143 din 2 martie 2012; Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, publicată în M. Of., Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012; O.U.G. nr. 47/2012 publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 635 din 6 septembrie 2012; Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul
penal (M. Of., Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012) şi prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii
procesual penale (M. Of., Partea I, nr. 515 din 14 august 2013).
.
nimic asupra sensului dispoziţiilor prevăzute în actele normative sus-menţionate, cu atât mai mult cu
cât, stăruim asupra specificului obiectului de activitate al acestor societăţi a cărui finalitate o reprezintă
atât producţia, cât şi interpunerea în schimbul şi circulaţia mărfurilor în vederea obţinerii şi
maximizării profitului.5 Faţă de aceste considerente, precum şi în spiritul opiniilor majoritare
exprimate în literatura de specialitate, vom folosi, şi noi, în continuare, denumirea de „societăţi
comerciale”.

Reglementări speciale în materie de societăţi comerciale sunt cuprinse şi în Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului6, care reglementează formalităţile privind înmatricularea societăţilor
comerciale în registrul comerţului, Legea nr. 82/19917 a contabilităţii – care stabileşte registrele
comerciale obligatorii, Legea nr. 359/20048 privind simplificarea formalităţilor la înregistrare în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei9, Hotărârea Guvernului nr. 1323/199010 – enumeră tipurile de activităţi ce nu pot
face obiectul de activitate al societăţilor comerciale, H.G. nr. 656/1997 – Clasificarea activităţilor din
economia naţională – C.A.E.N.. Totodată, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale11, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
99/200612 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, care a abrogat Legea nr. 58/1998 –
legea bancară 13 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste
de credit, Legea nr. 297/2004 – privind piaţa de capital14 şi Legea nr. 32/2000 – privind societăţile de
asigurare sunt reglementări speciale în materia societăţilor comerciale15.

Subcapitolul 2
Noţiunea de „societate comercială”
şi elementele definitorii ale actului constitutiv
2.1. Definirea societăţii comerciale
Structura şi scopul societăţii comerciale o califică drept persoană juridică implicată în activităţi
din sfera producţiei şi a consumului de bunuri şi servicii.

Deoarece nu există o definiţie legală, noţiunea de societate comercială poate fi desprinsă din
ansamblul reglementărilor legale atât de drept comun (drept civil), cât şi din reglementările specifice
în materie comercială.

În primul rând, societăţile comerciale sunt incluse în sfera de reglementare a comercianţilor.

Astfel, aşa cum am arătat în capitolele anterioare, comercianţii (profesioniştii-comercianţi) sunt:
persoanele fizice autorizate, care efectuează în mod obişnuit activităţi de producţie, de comerţ şi
prestări de servicii, întreprinderile individuale, întreprinderile familiale, societăţile comerciale,
companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu
caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste.

În al doilea rând, trebuie reţinut caracterul legal al activităţii comerciale care constituie obiectul
de activitate al societăţii, caracter desprins şi din prevederile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr.

5 Opinia este susţinută în literatura de specialitate de reputaţi specialişti; a se vedea, spre exemplu : St. D. CĂRPENARU,
op.cit., 2012, p. 120; Smaranda ANGHENI, op.cit., 2013, p. 64.
6 Publicată în M. Of., Partea I, nr.121 din 7 noiembrie 1990.
7 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 265 din 27 decembrie1991.
8 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 839 din 13 septembrie 2004.
9 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006.
10 Publicată în M. Of., Partea I, nr.149 din 27 decembrie1990.
11 Publicată în M. Of., Partea I, nr.98 din 8 august 1990.
12 O.U.G. nr. 99/2006 a fost publicată în M. Of. Partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie

2007.
13 Publicată în M. Of., Partea I, nr.121 din 23.martie 1998.
14 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004 .
15 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.
106/199916, conform cărora societatea, ca şi comerciantul persoană fizică, trebuie să acţioneze în
cadrul activităţii sale comerciale, autorizate conform legii.

În al treilea rând, art. 1 din Legea nr. 31/199017 prevede caracterul asociativ în care se realizează
activităţile de producţie, comerţ şi de prestări servicii - motivaţia practică a constituirii societăţilor
comerciale: „În vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea dispoziţiilor
prezentei legi”.

Există însă dispoziţii speciale care reglementează desfăşurarea anumitor activităţi de producţie,
comerţ şi prestări de servicii doar în cadrul societăţilor comerciale, excluzând persoanele fizice chiar
dacă acestea ar avea calitatea de comerciant. Clasificarea activităţilor din economia naţională –
C.A.E.N., aprobată prin H.G. nr. 656/199718, exclude iniţiativei particulare exercitate de persoanele
fizice activităţile de cumpărare în scop de revânzare a produselor industriale sau agricole care, potrivit
dispoziţiilor legale, nu pot face obiectul comerţului particular şi cumpărarea produselor industriale sau
agricole, în scop de prelucrare în vederea revânzării, dacă ceea ce ar rezulta din prelucrare nu poate
face, potrivit dispoziţiilor legale, obiectul comerţului particular. Concluzionăm, aşadar, că numai
societăţile comerciale pot săvârşi acest gen de activităţi în domeniile arătate în această clasificare.

Societatea comercială poate fi definită ca fiind o persoană juridică înfiinţată pe bază de

contract sau act unilateral – denumit generic „act constitutiv”-, în temeiul căruia asociaţii (persoane
fizice şi/sau juridice) stabilesc să pună în comun anumite bunuri (o valoare patrimonială sau
cunoştinţe specifice) pentru săvârşirea de activităţi de producţie, comerţ şi prestări de servicii, în
vederea realizării şi împărţirii profitului obţinut.

2.2. Personalitatea juridică a societăţii comerciale

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, „în vederea desfăşurării de activităţi cu scop
lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate
juridică, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”, iar alin. 2 prevede că „societăţile prevăzute la alin.
(1) cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Calitatea de persoană juridică presupunea, conform Decretului nr. 31/1954, în prezent abrogat în
temeiul art. 230 lit. n) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, existenţa
unei organizări de sine stătătoare, a unui patrimoniu propriu şi a unui scop determinat.

Organizarea de sine stătătoare este reglementată în continuare prin legea specială, societăţile
comerciale beneficiind de o structură bine delimitată, având organe statutare pentru deliberare,
funcţionare şi control, iar legea le reglementează acestora modul de funcţionare şi competenţele,
distinct de persoana asociaţilor.

Patrimoniul societăţii, ca universalitate de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial

aparţinând persoanei juridice, este distinct de patrimoniile asociaţilor. Datorită acestei autonomii
patrimoniale, în doctrină19 se apreciază că se produc următoarele consecinţe:

1) bunurile aduse ca aport de către asociaţi trec din patrimoniul acestora şi formează
patrimoniul societăţii;
2) nu poate opera compensaţia între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi obligaţiile terţilor faţă de
asociaţi;
3) aplicarea procedurii falimentului faţă de societate implică doar patrimoniul acesteia;
4) bunurile aduse ca aport de către asociaţi garantează faţă de creditorii societăţii executarea

16 Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, republicată în M. Of.,
Partea I, nr. 168 din 5 martie 2008.
17 Modificat prin art. 10 pct. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, iar

ulterior, prin art. 18 pct. 2 al Legii nr. 76/2012.

18 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 301 din 5 noiembrie 1997.
19 Stanciu D. CĂRPENARU, Drept comercial român, ediţia aV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pp. 203-204.
obligaţiilor de către aceasta constituie gajul general al creditorilor sociali.
S-a mai opinat că separaţia de patrimonii între societate şi asociaţi este atributul principal al unei
personalităţi juridice reale. Dacă această separaţie este falsă sau simulată suntem în prezenţa unei
societăţi fictive, care poate avea două forme: societatea simulată (dacă actul constitutiv este simulat) şi
personalitatea juridică aparentă, manifestată prin confuzia de patrimonii20.

Considerăm că numai bunurile asupra cărora s-a transferat dreptul de proprietate prin contractul
de societate ies definitiv din patrimoniul asociatului21 şi trec în cel al societăţii, asupra lor creditorii
sociali având un gaj general, nu şi bunurile cu privire la care societatea are numai un drept de uzufruct
sau de folosinţă.

Patrimoniul societăţii serveşte la realizarea scopului societăţii exprimat prin intermediul

obiectului de activitate înscris în actul constitutiv.

Obiectul de activitate trebuie să fie posibil (ad imposibilium nulla obligatio), determinat sau
determinabil, licit şi moral22. Nu pot fi obiect de activitate pentru societăţile comerciale, conform
Articolului unic al Hotărârii Guvernului nr. 1323/199023: activităţile care, potrivit legii penale,
constituie infracţiuni sau sunt contrare altor dispoziţii legale cu caracter imperativ; activităţile ce
constituie monopol de stat; fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca
medicament; remediile secrete (vrăjitoria, ghicitoria); imprimarea hărţilor cu caracter militar,
fabricarea, comercializarea de aparatură pentru interceptarea convorbirilor telefonice etc.

În calitate de persoană juridică, societatea comercială deţine următoarele atribute de identificare:

firma, sediul şi naţionalitatea.

Firma este un element de identificare obligatoriu care trebuie inclus în contractul de societate şi
constă într-un „nume” sau în „denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care
semnează” (art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990).

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, firma unei societăţi în nume
colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume
colectiv”, scrisă în întregime.

Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime.

Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
„societate pe acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în comandită pe acţiuni”.

Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se
poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.

Sediul social este o altă menţiune obligatorie în contractul de societate şi va fi stabilit fie în
funcţie de locul unde se află organele de conducere ale societăţii, fie în funcţie de locul desfăşurării

20 Gh. PIPEREA, Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acqui comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 66 şi urm.
21 Ca o consecinţă, se apreciază în doctrină, aceste bunuri nu pot fi urmărite de creditorii personali ai asociaţilor, în afară de situaţiile
în care se aplică regula fraus omnia corumpit, dovedindu-se că toţi asociaţii cunoşteau existenţa datoriei şi că prin înstrăinarea
bunului către societate asociatul nu putea să libereze creanţa. A se vedea, D. ŞANDRU, Societăţile comerciale în Uniunea
Europeană, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 104.
22 C. BÂRSAN, Al. ŢICLEA, V. DOBRINOIU, M. TOMA, C. TUFAN, Societăţile comerciale, vol.I, Editura Şansa,

Bucureşti, 1995, pp. 41-42.

23 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 149 din 27 decembrie 1990.
activităţii comerciale a societăţii.24

Din interpretarea Legii nr. 31/1990, rezultă că sediul este locul unde se ţin şedinţele consiliului de
administraţie, ale adunării generale, unde se publică convocatorul etc. Această determinare a sediului
social este tradiţională, fiind conţinută şi în prevederile art. 96 C. civ. de la 1864 – în prezent abrogat –
potrivit cărora „domiciliul persoanei juridice este acela unde acea persoană juridică îşi are centrul
administraţiei sale”.25 Doctrina arată că funcţiile sediului sunt: siguranţa circuitului civil, garanţia
creditorilor societăţii şi publicitatea.26

În funcţie de sediul societăţii, se va stabili naţionalitatea acesteia, deoarece, conform art. 1 alin.
2 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale „cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

Potrivit art. 2571 C.civ., persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social, iar în temeiul art. 2580 C.civ., statutul organic al
persoanei juridice27 este cârmuit de legea sa naţională.

În calitate de persoană juridică, societatea dispune de capacitate de folosinţă, adică de aptitudinea de

avea drepturi şi obligaţii în urma săvârşirii de activităţi cu scop lucrativ (producţie, comerţ şi prestări de
servicii), însă în limitele obiectului său de activitate stabilit prin actul constitutiv, şi de capacitate de
exerciţiu, respectiv aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de
acte juridice.

Din momentul înmatriculării în registrul comerţului şi cu condiţia desemnării administratorului

care reprezintă societatea în relaţiile cu terţii, societatea comercială dobândeşte, aşadar, personalitate
juridică, iar până la acest moment, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile
societăţii simple (art. 1889 C.civ.).

Actele încheiate de către reprezentanţii societăţii, în numele acesteia şi în limita împuternicirii

primite, sunt actele persoanei juridice înseşi, iar asociaţii şi societatea nou-înfiinţată răspund solidar şi
indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute anterior dobândirii personalităţii juridice (art. 1892
C.civ.).

În considerarea calităţii de persoană juridică, societatea comercială are următoarele drepturi şi

obligaţii:

- societatea comercială poate participa în nume propriu la raporturi juridice;

- în cazul neexecutării obligaţiilor faţă de creditori, răspunderea va aparţine în principal

societăţii; răspunderea asociaţilor comanditaţi şi a asociaţilor la societatea în nume colectiv este
subsidiară;

24 A se vedea I. L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. II, Editura All, Bucureşti, 2002, p. 76. Autorul consideră că
„ceea ce este hotărâtor în determinarea sediului, este nu centrul afacerilor, nici locul exerciţiului material al comerţului, ci
locul unde se află frânele conducerii”.
25 A se vedea în acest sens, Daniel-Mihail ŞANDRU, Societăţile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006, p. 19.

26 Idem. Autorul arată în continuare că „ dreptul (libertatea) de stabilire este fundamentul dezvoltării dreptului societar în Europa,

condiţionat de procesele politice şi economice ale integrării şi manifestat în acte juridice: directive şi regulamente, pe de o parte,
şi hotărâri ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, pe de altă parte”. Astfel, continuă autorul citat, „Curtea a hotărât în
cazul Centros ( în CJCE, 9 martie 1999, „Centros”, af. C-212/97, n.n.) că societăţile pot funcţiona prin sucursale sau agenţii în
oricare dintre state, chiar dacă în statul unde au fost înmatriculate nu au funcţionat. Aşadar, argumentul referitor la o egalitate de
şanse a prevalat celui referitor la protecţia terţilor (faţă de faptul că societatea ar avea un capital social mai mic, de exemplu, prin
constituirea în alt stat decât cel în care funcţionează sediile secundare). Această interpretare este ascendentă în sensul
integraţionist, de acordare a posibilităţii de stabilire potrivit Tratatului şi constantă” (op. cit., p. 25).
27 Statutul organic al persoanei juridice se referă la: capacitatea persoanei juridice, modul de dobândire şi de pierdere a

calităţii de asociat, drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat, modul de alegere, competenţele şi funcţionarea
organelor de conducere ale persoanei juridice, reprezentarea persoanei juridice prin intermediul organelor proprii,
răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi, modificarea actelor constitutive, dizolvarea şi lichidarea
persoanei juridice (art. 2581 C.civ.).
 - societatea comercială are calitate procesuală activă şi pasivă,

- societatea comercială îşi va exercita drepturile şi îşi va îndeplini obligaţiile cu bună-credinţă şi

potrivit scopului pentru care a fost înfiinţată.

În concepţia Codului civil în vigoare, societăţile pot avea personalitate juridică (societăţile
comerciale) sau pot fi fără personalitate juridică (societăţile simple şi asocierea în participaţie).
Reglementările din Codul civil referitoare la societatea simplă (art. 1890 – 1948 C.civ.) reprezintă
dreptul comun şi în materia societăţilor comerciale, astfel încât aceste prevederi vor fi aplicabile ori de
câte ori Legea nr. 31/1990 nu cuprinde dispoziţii speciale.

De reţinut este şi faptul că societatea simplă nu are personalitate juridică, fiind asemănătoare
societăţii civile reglementate de Codul civil de la 1864, care era un simplu contract. Dobândirea
personalităţii juridice de către societatea simplă se poate realiza, cu acordul asociaţilor, prin
modificarea contractului de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile societăţii nou-
înfiinţate.

Noul Cod civil reglementează şi existenţa societăţilor de fapt, care sunt societăţile supuse
condiţiei înmatriculării, conform legii, şi rămase neînmatriculate, acestea fiind asimilate societăţilor
simple (art. 1893 C.civ.).

2.3. Aporturile asociaţilor

Prin „aport” înţelegem cota de participare a fiecărui asociat la formarea şi majorarea
capitalului social al societăţi, valoarea patrimonială cu care acesta participă la capitalul social.

Potrivit actualei reglementări cuprinse în Codul civil, patrimoniul unei societăţi poate consta în
„aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii” (art. 1881 alin. 1 C.civ.), iar în
temeiul art. 16 din Legea nr. 31/1990, aporturile pot fi în numerar (obligatorii la toate formele de
societate, dar nu sunt purtătoare de dobânzi), în natură (permise la toate formele de societate) sau în
industrie (prestaţii în muncă sau servicii permise numai asociaţilor la societatea în nume colectiv şi
asociaţilor comanditaţi).

Asumarea obligaţiei de a efectua aportul poartă denumirea de subscriere şi ia naştere la

momentul semnării actului constitutiv, iar executarea efectivă a acestei obligaţii se numeşte
vărsământ.

În momentul efectuării subscrierii, asociaţii pot încheia cu societatea acte adiacente contractului
de societate care să reglementeze condiţiile de efectuare a aportului şi obligaţiile reciproce născute în
legătură cu aportul.

În cazul neexecutării la scadenţă a obligaţiei de efectuare a vărsământului, asociatul-debitor faţă

de societate „este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este
obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul” (art. 65 alin. 2, Legea
nr. 31/1990). În consecinţă, dacă societatea a înregistrat un prejudiciu prin neexecutarea la scadenţă a
obligaţiei de către asociatul-debitor, acesta va putea fi obligat să plătească despăgubiri, care se
cumulează cu dobânzile deja datorate de către debitor potrivit dreptului comun.

Aşa cum s-a statuat deja în jurisprudenţa şi în doctrina anterioare Codului civil actual, în
privinţa obligaţiilor născute din contracte profesionale având ca obiect plata unei sume de bani,
debitorul se află de drept în întârziere din momentul în care obligaţia devine exigibilă (dies interpellat
pro hominem), iar dobânzile curg de drept din momentul scadenţei obligaţiei, nu din momentul cererii
de chemare în judecată.28 Întârzierea de drept în executarea obligaţiei există şi în reglementarea actuală

28În temeiul art. 1523 alin. 2 lit. d) C.civ., debitorul se află de drept în întârziere în cazul în care „nu a fost executată
obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”. În literatura de specialitate, a se vedea
în cazul în care această obligaţie are ca obiect plata unei sume de bani şi a fost asumată în exerciţiul
activităţii unei înterprinderi (art. 1523 alin. 2 lit. d) C.civ.). Aşa cum s-a decis în practica judiciară,
deşi dobânzile curg de drept, acestea trebuie solicitate prin cererea de chemare în judecată,
judecătorului nefiindu-i permis să acorde din oficiu aceste sume, deoarece ar însemna să acorde mai
mult decât s-a cerut.29

Cuantumul dobânzii este reglementat prin O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul bancar30. În temeiul ordonanţei, părţile sunt libere să stabilească nivelul
dobânzii: „Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti” (art. 1 din
ordonanţă). În lipsa unei stipulaţii exprese în contract referitoare la nivelul dobânzii, se va plăti
dobânda legală. Întrucât dobânda se datorează de către asociat pentru neexecutarea la termen a
obligaţiei de a efectua vărsământul, suntem în prezenţa unei dobânzi penalizatoare, care se stabileşte la
nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, publicată în fiecare lună în Monitorul
Oficial31. Dobânda de referinţă a înlocuit taxa de scont faţă de care se stabilea dobânda comercială şi
se calculează ca medie ponderată cu volumul tranzacţiilor, între dobânda de la depozitele atrase de
Banca Naţională a României şi vânzările reversibile de titluri de stat efectuate de aceasta în luna
anterioară celei pentru care se face anunţul. Nivelul dobânzii de referinţă variază astfel: în prima zi
lucrătoare a anului se stabileşte cuantumul pentru dobânda legală cuvenită pentru semestrul I al anului,
iar cursul din prima zi lucrătoare a lunii iulie este cel stabilit pentru dobânda legală pe semestrul II al
anului în curs (art. 3 alin. 4 din ordonanţa sus-amintită).32

Potrivit art. 222 alin. 1 din Legea societăţilor, dacă asociatul, pus în întârziere, nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a efectua aportul, poate suferi şi consecinţa gravă a excluderii din societate.
Excluderea nu va avea efecte cu privire la plata despăgubirilor sau a dobânzilor.

Aporturile în natură pot avea ca obiect bunuri mobile corporale (materii prime, materiale,
mărfuri ş.a.) sau necorporale (fond de comerţ, creanţe, drepturi de proprietate intelectuală etc.) şi
bunuri imobile (clădiri sau terenuri). 33

Cu privire la aceste bunuri, asociaţii pot transmite către societate fie dreptul de proprietate, fie
numai dreptul de folosinţă. În lipsa unei prevederi contrare cuprinsă în actul constitutiv, bunurile sunt
aduse în societate cu titlu de proprietate. Aşadar, la dizolvarea societăţii, asociatul va avea dreptul să i se
restituie contravaloarea bunului, deoarece, în lipsa unei stipulaţii contrare, raporturile dintre asociat şi
societate cu privire la aceste bunuri sunt guvernate de regulile de la vânzare-cumpărare. În schimb, dacă
bunul este adus în societate prin transmiterea dreptului de folosinţă, se vor aplica regulile de la locaţiune,
iar la dizolvarea societăţii asociatul poate pretinde restituirea bunului în natură.

Bunul poate fi adus în societate şi cu titlu de uzufruct, iar societatea va avea în această situaţie
drepturile uzufructuarului, adică dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele.

Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică,

CĂRPENARU, St. D. op. cit., p. 381.

29 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Sentinţa nr. 185/2001,

în „Revista de drept comercial” nr. 10/2001, p. 171.

30 Publicată în M.Of., Partea I, nr. 607 din 24 august 2011.
31 Potrivit Legii nr. 422/2002 privind stabilirea dobânzii de referinţă de către Banca Naţională a României (publicată în

M.Of., Partea I, nr. 497 din 10 iulie 2002), Banca Naţională a României – în calitate de bancă centrală a statului – stabileşte
lunar nivelul dobânzii de referinţă şi îl transmite spre publicare Monitorului Oficial.
32 A se vedea, Sorana POPA, Autonomia de voinţă – fundament sau sinonim al libertăţii contractuale?, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2014.
33 Aporturile în natură trebuie expertizate. Potrivit Legii nr. 31/1990, art. 39, nu pot fi numiţi experţi: a) rudele sau afinii până

la gradul IV inclusiv ori soţii acelora care au constituit aporturi în natură sau ai fondatorilor; b) persoanele care primesc, sub
orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele decât aceea de expert, un salariu sau o remuneraţie de la fondatori
sau de la cei care au constituit aporturi în natură; c) orice persoană căreia, ca urmare a relaţiilor sale de afaceri, de muncă sau
de familie, îi lipseşte independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit normelor speciale care
reglementează profesia.
la societăţile în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată. Asociatul care a efectuat aportul în
creanţe nu va fi eliberat decât în momentul plăţii sumei respective, în caz contrar, fiind răspunzător
pentru daune (art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).

Aporturile în creanţă, asimilate aporturilor în natură, urmează regulile aplicabile tuturor

cesiunilor de creanţă. În acest sens se susţine în doctrină faptul că debitorul creanţei este terţ faţă de
convenţia de cesiune a creanţei, aceasta făcându-se fără consimţământul său. Pentru ca cesiunea să fie
opozabilă terţilor, este nevoie să fie notificată debitorului sau să fie acceptată de acesta. Această
notificare (acceptare) nu este necesară pentru cesiunea creanţelor având ca obiect titluri de credit,
deoarece transmiterea acestora se face în modalităţi specifice – prin simpla tradiţiune, prin gir sau prin
înscrierea titlului în registrul special. „Cesionarul devine creditor în locul cedentului, subrogându-se în
toate drepturile acestuia, creanţa rămâne neschimbată, păstrându-şi natura (civilă sau comercială),
garanţiile sau nivelul dobânzii”.34

În literatura juridică anterioară adoptării Codului civil în vigoare s-a pus problema constituirii ca
aport a bunurilor comune aparţinând soţilor. Conform unor opinii o astfel de posibilitate nu există,
întrucât soţii ar trebui mai întâi să procedeze la împărţirea bunurilor comune, deoarece, conform Legii
nr. 31/1990 (art. 7 şi urm.), actul constitutiv trebuie să prevadă „capitalul social, cu menţionarea
aportului fiecărui asociat”. O atare individualizare a aporturilor nu ar fi posibilă decât după partajarea
bunurilor soţilor. O altă parte a doctrinei considera că, deoarece nu există o interdicţie legală, unul
dintre soţi poate aduce un bun ca aport într-o societate. „Dacă bunul este mobil, se aplică prezumţia de
mandat tacit, deoarece aducerea bunului ca aport social este un act de dispoziţie. Dacă bunul este
imobil, pentru aducerea lui ca aport în societatea comercială este necesar consimţământul expres al
celuilalt soţ”35. S-a mai argumentat că această operaţiune „nu este una de înstrăinare, ci una de
administrare”, în privinţa căreia funcţionează prezumţia mandatului tacit reciproc, în scopul obţinerii
de dividende care vor profita ambilor soţi36. Nu putem fi de acord în totalitate cu această opinie,
deoarece, datorită caracterului autonom al patrimoniului societăţii, bunurile aduse ca aport la capitalul
social prin transferarea dreptului de proprietate de la asociat către societate, ies definitiv din
patrimoniul asociatului şi intră în cel al societăţii. Drept urmare, acest act va fi calificat ca fiind de
dispoziţie. Cel mult aducerea ca aport la capitalul social a folosinţei sau a dreptului de uzufruct asupra
unui bun poate fi calificată drept act de administrare.

În temeiul art. 1882 C.civ. actual, unul dintre soţi poate deveni asociat la o societate comercială
prin efectuarea aportului constând în bunuri comune numai cu acordul celuilalt soţ, în condiţiile art.
349 C.civ., care se aplică corespunzător. Astfel, lipsa acordului scris al celuilalt soţ în vederea
efectuării aportului este sancţionată cu nulitatea relativă a actului juridic prin care s-a efectuat aportul,
cu excepţia întrebuinţării bunurilor comune ca aport la o societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate
pe o piaţă reglementată. În acest din urmă caz, în vederea protejării drepturilor dobândite de către terţi,
soţul al cărui consimţământ nu a fost cerut nu poate pretinde constatarea nulităţii relative a actului
juridic, dar poate solicita de la celălalt soţ daune-interese. În oricare dintre situaţii, însă, părţile sociale
sau acţiunile dobândite în schimbul aportului constând în bunuri comune reprezintă bunuri comune ale
soţilor dobândite de oricare dintre aceştia în timpul căsătoriei. Celălalt soţ poate dobândi la rândul său
calitatea de asociat în aceeaşi societate, dacă îşi manifestă expres voinţa în acest sens (art. 349 alin. 3
C.civ.). Suntem de părere că această manifestare unilaterală de voinţă din partea soţului unui asociat
încalcă principiul libertăţii contractuale în materia societăţilor, în special în privinţa societăţilor de
persoane sau al societăţii cu răspundere limitată unde este necesar un consimţământ care să reflecte o
majoritate calificată din partea celorlalţi asociaţi pentru a putea fi cooptaţi noi membri. Dacă în cazul
societăţilor anonime nu este cerut consimţământul de agrement, în cazul societăţii cu răspundere
limitată, spre exemplu, acesta este cu atât mai necesar în special datorită limitării prin lege a numărului
maxim de asociaţi. În cazul în care calitatea de asociat a fost recunoscută şi celuilalt soţ, fiecare dintre
soţi deţine acţiuni sau părţi sociale în schimbul a jumătate din valoarea bunului comun adus ca aport în

34 I. BĂCANU, Aportul în creanţă, în „Revista de drept comercial”, nr. 2/1999, p. 41.

35 FILIPESCU, I. P., Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1995, pp. 167-168.
36 MUSTAŢĂ, I., GUIU, Mioara Ketty, Dacă bunurile comune ale soţilor pot constitui aport la capitalul social, în revista

„Dreptul”, nr. 6/1992, pp. 27-28.

societate, dacă, prin convenţia lor, soţii nu au prevăzut alte cote-părţi. În schimb, în acest caz, părţile
sociale, respectiv acţiunile, care se cuvin fiecăruia dintre soţi în funcţie de cota de participare la
formarea capitalului social, sunt bunuri proprii. Dacă s-a procedat la partajarea în acest fel a bunului
comun în timpul căsătoriei, aceeaşi natură juridică o vor avea şi dividendele.

Capitalul social este format din suma aporturilor asociaţilor şi are atât o semnificaţie contabilă
(cifră stabilită de asociaţi care se înscrie în contabilitate la pasiv, deoarece se va restitui asociaţilor37),
cât şi o semnificaţie juridică (reprezintă limita gajului general al creditorilor sociali) 38. Astfel, în
patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri de o valoare cel puţin egală cu cea a capitalului social.
Aceste bunuri garantează creditorilor executarea obligaţiilor de către societate, deoarece pot fi
urmărite.

În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, plafonul minim legal al capitalului social
este de 90.000 lei, care va putea fi modificat de Guvern, în funcţie de rata de schimb, astfel încât să
reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată
capitalul social nu va putea fi mai mic de 200 de lei.

Pentru a asigura valorificarea drepturilor creditorilor, capitalul social trebuie să fie fix pe toată
durata existenţei societăţii, iar modificarea lui nu se va putea face decât dacă se modifică actul
constitutiv; de asemenea, capitalul trebuie să fie real - bunurile ce formează patrimoniul societăţii
trebuie să intre în mod efectiv în patrimoniul societăţii într-o valoare cel puţin egală cu cea a
capitalului social - şi intangibil – deoarece nu se pot distribui dividende din capitalul social39.

Capitalul social este divizibil în fracţiuni egale ca valoare, denumite acţiuni la societăţile pe
acţiuni şi în comandită pe acţiuni, părţi sociale la societăţile cu răspundere limitată şi părţi de interes –
în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă.

2.4. Affectio societatis

Constituirea societăţilor comerciale are ca punct de plecare un element voliţional – affectio
societatis -, constând în dorinţa de a se asocia şi de a desfăşura o activitate comună, asociaţii urmărind
realizarea aceluiaşi interes: bunul mers al societăţii în vederea maximizării profitului.

Pentru ca societatea comercială să existe, actul constitutiv al acesteia trebuie să prevadă

colaborarea în exercitarea activităţii comerciale, care este scopul societăţii. Spre deosebire de
comercianţii persoane fizice, la care affectio societatis lipseşte, societăţile comerciale nu pot exista în
lipsa acestui element voliţional.40

Intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor în cadrul societăţii se bazează pe egalitatea juridică

a acestora.

Libertatea de asociere este reglementată atât la nivel constituţional, cât şi la nivelul legislaţiei
comerciale, în special în ceea ce priveşte libertatea de alegere a formei viitoarei societăţi comerciale.

2.5. Realizarea şi împărţirea profitului

Noţiunea de „profit” cuprinde orice câştig material rezultat al activităţii economice, dar şi evitarea
unor pierderi (societăţile de asigurare mutuală) ori bunurile şi serviciile procurate de o societate în condiţii
mai avantajoase decât acelea care s-ar obţine individual41.

Profitul se distribuie anual între asociaţi, sub formă de dividende, „proporţional cu cota de

37 În acelaşi sens, a se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 35 şi urm., unde se arată: „Cifra capitalului social înscrisă în actul
constitutiv se înregistrează în pasivul acestui bilanţ. Ea reprezintă o datorie a societăţii faţă de asociaţi. Spre deosebire de
acest pasiv intern, neexigibil până la lichidarea societăţii, pasivul extern cuprinde datoriile societăţii faţă de terţi, exigibile la
scadenţă.”
38 A se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op.cit., 2012, pp. 130-135.
39 St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 155-156.
40 C.S.J., S.com., Decizia nr.1410 din 6 martie 2003.
41 St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 159.
participare la capitalul social vărsat”(art. 67 alin. 2). Aşadar, dreptul la dividende aparţine, în primul
rând, asociaţilor. Potrivit unei decizii42, cuantumul şi modul de distribuire a dividendelor se stabilesc
de către adunarea generală a acţionarilor odată cu aprobarea bilanţului contabil, dată la care, în
lipsa unei alte prevederi, se naşte obligaţia de a plăti dividendele. Dreptul la beneficii devine din acest
moment un drept de creanţă individual al asociatului faţă de societate. Modificarea legislativă adusă
art. 111 lit. a) din Legea nr. 31/1990, ulterioară naşterii raportului juridic în speţă, nu este aplicabil
şi, aşa cum a arătat intimata, în lipsa unui text de lege care să indice expres un termen fix de scadenţă
a dividendelor, nu presupune un vid legislativ în materie, dividendele devenind scadente la momentul
aprobării bilanţului contabil în adunarea generală a acţionarilor, care stabileşte şi aduce la
cunoştinţa acţionarilor cuantumul şi distribuirea dividendelor.

Au dreptul la dividende rezultând din constituirea dreptului de uzufruct cu privire la acţiunile

societăţii pe acţiuni şi uzufructuarii. Nudul proprietar va păstra însă dreptul de a vota în adunarea
generală extraordinară.

De asemenea, „nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii”
(art. 67 alin. 3).

Pentru a fi legal distribuite dividendele, profitul trebuie să fie real, ceea ce înseamnă că în
activitatea comercială a societăţii trebuie să înregistreze un excedent, un plus de valoare. Astfel,
potrivit art. 73 alin. 1 din lege, „administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru: (...)
existenţa reală a dividendelor plătite”.

Anterior distribuirii dividendelor, este obligatorie reîntregirea capitalului social subscris43 sau
reducerea acestuia la nivelul minim legal, dacă activitatea societăţii a înregistrat pierderi ale activului
net (art. 69).

Dacă se încalcă prevederile legale referitoare la modul de distribuire a dividendelor şi societatea

dovedeşte că asociaţii au cunoscut nelegalitatea distribuirii, societatea are la dispoziţie acţiunea în
restituirea dividendelor, acţiune care se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii, iar
administratorii pot fi sancţionaţi cu închisoarea (art. 2721 alin. 1 lit. b) din lege).

Din momentul în care adunarea generală a asociaţilor stabileşte dividendele cuvenite asociaţilor,
dreptul de a participa la împărţirea profitului devine un drept de creanţă al asociatului faţă de societate.
Obligaţia societăţii de a plăti asociaţilor devine exigibilă la termenul stabilit în adunarea generală sau de
către legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale. În speţă44,
s-a arătat faptul că, în lipsa unui termen stabilit prin hotărârea adunării generale, data scadenţei
obligaţiei de plată a dividendelor este data adunării generale prin care s-a aprobat bilanţul contabil,
astfel încât deoarece dividendele nu reprezintă aport la capitalul social, ci un beneficiu legal datorat
acţionarilor care devine exigibil la data aprobării bilanţului contabil, nu se poate primi apărarea
recurentei-pârâte întemeiată pe prevederile art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, care se
referă la aportul acţionarilor la capitalul social şi care, aşa cum prevede legea, nu este purtător de
dobânzi. Într-o altă speţă45 s-a decis faptul că, având în vedere că hotărârea adunării acţionarilor a
stabilit termenul limită până la care se putea face plata dividendelor către acţionari, între care şi
recurenta, Curtea a respins ca neîntemeiată apărarea intimatei, avându-se în vederea faptul că
publicarea hotărârilor adunării generale în Monitorul Oficial al României şi înregistrarea în registrul
comerţului au doar efect de publicitate şi de opozabilitate faţă de terţi, ceea ce în speţă nu poate fi
vorba, hotărârea producând efecte juridice din momentul aprobării sale de către acţionarii prezenţi, în
condiţiile legii.

Sancţiunea nerespectării termenului legal de plată a dividendelor constă în plata de despăgubiri

42 C. A. B., S a VI-a com., Decizia nr. 1366R din 17 octombrie 2005, în Culegere …, 2006, p. 117.
43 Obligativitatea ajustării capitalului social subscris, aşa cum reiese din actul constitutiv, a fost prevăzută prin O.U.G. nr.
52/2008, publicată în M.Of., Partea I, nr. 333 din 30 aprilie 2008.
44 C. A. B., S. a V-a com., Decizia nr. 1334 din 1 noiembrie 2002, în Practică..., 2004, p. 128.
45 C. A. B., S. a VI-a com., Decizia nr. 1303 din 16 octombrie 2002, în Practică..., 2004, p. 130.
calculate la nivelul dobânzii legale, pentru prejudiciul cauzat prin întârziere, dacă prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale nu s-a stabilit o dobândă mai mare (art. 67 alin. 2). Daunele
moratorii, sub forma dobânzii, au menirea de a repara prejudiciul cauzat prin simpla întârziere în
executarea obligaţiei ce are ca obiect plata unei sume de bani. Conform art. 1523 alin. 2 lit. d) C. Civ.,
debitorul este de drept în întârziere în cazul în care nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de
bani, asumată în exercitarea activităţii unei întreprinderi. Datoriile în bani produc, de drept, dobânzi
din ziua când devin exigibile. În asemenea obligaţii, creditorul nu trebuie să facă dovada că întârzierea
în executare i-a provocat vreo pagubă, aceasta fiind prezumată prin lege. Nu se cere nici notificarea
expresă a debitorului, acesta fiind de drept în întârziere din momentul scadenţei obligaţiei (art. 1535
C.civ.), concepţie tradiţională în dreptul comercial. Astfel, în jurisprudenţa anterioară Codului civil în
vigoare, instanţa de recurs a constatat că sumele solicitate au fost aprobate prin hotărârea adunării
generale a acţionarilor, acestea devenind certe, lichide şi exigibile de la data aprobării lor. Mai mult,
reclamanta a notificat-o pe pârâtă cu privire la aceste sume, punându-i în vedere să achite daunele
moratorii aferente dividendelor achitate cu întârziere, în temeiul art. 43 C. com., art. 1088 C. civ. şi
O.G. nr. 9/2000 (acte normative abrogate în prezent – n.n., S.P.), dar pârâta nu s-a conformat. Drept
urmare, Curtea a constatat că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt eronată în cauză şi a făcut o
interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale în materie, astfel încât motivele de recurs sunt
întemeiate. Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că sentinţa comercială atacată este
netemeinică şi nelegală şi a modificat-o în întregime, admiţând recursul, în temeiul art. 312 C. proc.
civ. Astfel, acţiunea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumei ce reprezintă dobânda
aferentă dividendelor achitate cu întârziere.46

Dobânda nu trebuie prestabilită de părţi printr-o clauză penală sancţionatorie, în practică fiind
echivalentă cu dobânda de referinţă comunicată de B.N.R., care a înlocuit dobânda practicată de
instituţiile bancare specializate pentru depozitele constituite47 şi taxa de scont. Astfel, în practica
anterioară48 s-a decis faptul că în mod corect recurenta s-a raportat la nivelul taxei de scont a Băncii
Naţionale a României, aceasta fiind baza de calcul a dobânzii legale.49Dobânda comercială nu
trebuie stabilită de către părţi printr-o clauză penală, deoarece, în practică, aceasta este echivalentă
cu dobânda practicată de instituţiile bancare pentru depozitele constituite. În obligaţiile comerciale, a
mai arătat instanţa de recurs, daunele moratorii, sub forma dobânzii, au drept scop repararea
prejudiciului cauzat prin simpla întârziere în executarea obligaţiei ce are ca obiect plata unei sume de
bani. Nu trebuie făcută dovada prejudiciului, deoarece acesta este prezumat de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 2517 C.civ., dreptul de a solicita plata dividendelor se prescrie în
termen de 3 ani.

Prin convenţia părţilor, înscrisă în actul constitutiv sau în acte adiţionale ulterioare acestuia, se
poate deroga de la regula distribuirii dividendelor proporţional cu cota de participare la formarea
capitalului social a fiecărui asociat50. Este interzisă, însă, stabilirea prin actul constitutiv a unor clauze
în baza cărora s-ar rezerva în favoarea unuia dintre asociaţi totalitatea profitului sau prin care unii
dintre asociaţi ar fi scutiţi de obligaţia de a suporta pierderile din activitatea societăţii, clauzele fiind
considerate ca fiind „leonine” şi lovite de nulitate. Nulitatea clauzelor aşa-zis „leonine” nu afectează
însă valabilitatea actului constitutiv, deoarece există interesul protejării terţilor care au contractat cu
societatea şi ale căror interese ar fi prejudiciate în cazul declarării nulităţii actului constitutiv al
acesteia. Suntem de acord cu opinia potrivit căreia, în cazul în care clauza leonină a fost cauza

46 C. A. B., Secţia a V-a com., Decizia nr. 1619 din 26 octombrie 2005, în Culegere ..., 2006, p. 116.
47 C. A. B., Secţia a VI-a com., Decizia nr. 1676 din 2 decembrie 2002, în Curtea de Apel Bucureşti. Practică judiciară
comercială. 2002, Coordonator: D. LUPAŞCU, Editura Brilliance, Piatra-Neamţ, 2004..
48 C. A. B., Secţia a VI-a com., Decizia nr. 1676 din 2 decembrie 2002, în Practică ..., 2004.
49 Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000, modificată prin Legea nr. 356/2002 (M. Of., Partea I, nr. 425 din 18 iunie 2002),

dobânda legală în materie comercială, în lipsa acordului părţilor se stabilea în funcţie de dobânda de referinţă comunicată
lunar de B.N.R, iar nu în funcţie de taxa de scont.
50 C. A. B. , Secţia a VI-a com., Decizia comercială nr.2231R din 17 noiembrie 2005, în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere

de practică judiciară în materie comercială. 2005, Coordonator: D. LUPAŞCU, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006,
pp. 189-191.
determinantă a încheierii actului constitutiv, atunci acesta va fi nul.51 În speţă, actul constitutiv
modificat prin actul adiţional prevedea ca dividendele să nu se plătească proporţional cu cota de
participare a asociaţilor la capitalul social vărsat, astfel încât asociatul B.H. deţinea 50 de părţi sociale
şi având 1% participare la beneficii şi pierderi; E.S.B.B. deţinea 20 de părţi sociale reprezentând 49%
participare la beneficii şi la pierderi, iar R.S.S.A.Q. deţinea 20 de părţi sociale, având 50% participare
la beneficii şi la pierderi. Prin actul adiţional a cărui înregistrare se cere, B.H. s-a retras din societate,
cedând asociatului E.B. 50 de părţi sociale, precum şi cota sa de 1%. Astfel, E.B. a ajuns să deţină 70 de
părţi sociale, având 50% participare la beneficii şi pierderi, iar R.S. a rămas cu cele 20 de părţi sociale
reprezentând 50% participare la beneficii şi la pierderi. În aceste condiţii, deoarece asociaţii stabiliseră
prin actul adiţional ca dividendele să nu se plătească proporţional cu cota de participare a asociaţilor
la capitalul social vărsat, Curtea a constatat că, prin înregistrarea acestei menţiuni, nu se încalcă
prevederile art. 67 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată şi republicată, nefiind în prezenţa unei
clauze leonine. Judecătorul delegat a făcut o aplicare greşită a legii, motiv pentru care, în temeiul art.
312 alin. 1 şi 3, raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.civ., Curtea a admis recursul, a modificat în tot
încheierea atacată, admiţând cererea şi a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii
referitoare la modificarea actului constitutiv cuprinsă în actul adiţional a cărui înregistrare s-a cerut.52

Dacă actul constitutiv nu prevede modul de distribuire a dividendelor, se consideră că acestea

vor fi distribuite în raport de cota de participare a fiecărui asociat la formarea capitalului social.

Pot fi însă incluse în contractul de societate unele avantaje rezervate fondatorilor, dar care nu
pot depăşi 6% din profitul net şi nu pot fi repartizate pe o perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea
societăţii.

Subcapitolul 3
Înfiinţarea societăţilor comerciale
3.1. Reguli generale privind înfiinţarea societăţilor comerciale
§ 1. Formele de societate comercială
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, „dacă prin lege nu se prevede altfel, societăţile cu
personalitate juridică se constituie în una din următoarele forme: a) societate în nume colectiv; b)
societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d) societate în comandită pe acţiuni şi e)
societate cu răspundere limitată.”

Enumerarea din lege nu are un caracter exemplificativ, ci limitativ, deoarece nu este permisă
constituirea de societăţi comerciale decât într-una din aceste forme.

Asociaţii au însă libertatea de a alege forma viitoarei societăţi, cu excepţia unor activităţi
comerciale a căror importanţă impune reglementarea legală a formei de societate (de exemplu, în
domeniul asigurărilor se constituie numai societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată –
potrivit Legii nr. 32/200053, iar în domeniul bancar – numai societăţi pe acţiuni, conform Legii nr.
58/199854 şi O.G. nr. 99/2006).

Societatea în nume colectiv are un caracter intuitu personae, deoarece se constituie dintr-un
număr relativ restrâns de asociaţi, care se cunosc, iar asocierea se bazează pe deplina încredere dintre
asociaţi şi pe calităţile personale ale fiecăruia dintre ei. Conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
„asociaţii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de
persoanele care o reprezintă”. Răspunderea asociaţilor are un caracter subsidiar şi nu înlătură
răspunderea directă a societăţii cu patrimoniul propriu. Capitalul social al societăţii în nume colectiv se
51 D. ŞANDRU, op. cit., p. 115.
52 C. A. B., Secţia a VI-a com., Decizia com. nr. 2231R din 17 noiembrie 2005, în Culegere ... , 2006, p. 189.
53 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.
54 Legea bancară a fost publicată in M. Of., Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998. În vigoare de la 22 aprilie 1998 până la 1

ianuarie 2007, legea a fost abrogată și înlocuită de Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006 (M. Of., Partea I, nr. 1027 din 27
decembrie 2006).
divide în părţi de interes.

Societatea în comandită simplă cunoaşte două categorii de asociaţi: asociaţii comanditari – care
răspund în limita aportului la capitalul social şi asociaţii comanditaţi – care răspund nelimitat şi solidar.
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar dacă acesta nu este îndestulător, creditorii sociali
se pot îndrepta împotriva asociaţilor comanditaţi.

Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţilor de capitaluri.55

Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii, acţionarii răspunzând numai în limita
aportului lor. Capitalul social se divide în acţiuni.

Societatea în comandită pe acţiuni este forma de societate în care răspunderea pentru obligaţiile
societăţii revine în principal acesteia, iar, în subsidiar, asociaţilor comanditaţi, care răspund nelimitat şi
solidar; asociaţii comanditari răspund în limita aportului.

Societatea cu răspundere limitată are un caracter mixt, fiind atât o societate de capitaluri, cât
şi o societate de persoane, numărul asociaţilor, ca şi transferul părţilor sociale fiind limitate. Obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul propriu, asociaţii răspunzând în limita aportului lor. Capitalul
social se divide în părţi sociale.

§ 2. Actul constitutiv al societăţii comerciale

Intenţia persoanelor fizice sau juridice de a constitui societăţi comerciale sau de a se asocia în
cadrul acestora pentru desfăşurarea de activităţi comerciale generatoare de profit se materializează în
contracte sau în acte juridice unilaterale (statutul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic).

Contractul, ca act juridic bi- sau multilateral, exprimă voinţa părţilor contractante de a constitui,
de a modifica sau de a stinge raporturi juridice (art. 1166 C. civ.). Încheierea contractelor şi conţinutul
acestora sunt guvernate de principiul libertăţii contractuale, care nu este limitat decât de dispoziţiile de
ordine publică şi de principiile moralei (bunele moravuri). Încheierea unui contract cu încălcarea
oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură
directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută56. Noţiunea de „ordine publică”
evoluează în funcţie de evoluţia statului de la noţiuni de natură morală şi politică la noţiuni de ordin
economic – ordine publică economică – şi, odată cu integrarea în Uniunea Europeană a României, la
noţiuni de ordine publică europeană. Contractele astfel încheiate sunt obligatorii pentru părţi întocmai
ca şi legea (pacta sunt servanda – art. 1270 C.civ.). Doctrina statuează faptul că voinţa asociaţilor,
exprimată în contractul de societate, este izvorul întregii ţesături de raporturi juridice care se nasc
înăuntrul şi în jurul societăţii comerciale. Legea nu vine decât să confere acestei manifestări de voinţă
toate efectele juridice create de societatea comercială 57.

Manifestarea de voinţă a unei singure persoane de a se angaja din punct de vedere juridic este
caracteristică actelor juridice unilaterale.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni sau societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. Când se
constituie o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, actul de voinţă fiind al unei singure
persoane, se va încheia numai statutul.

Atât contractul de societate, cât şi statutul, pot fi încheiate sub forma înscrisului unic sau sub
forma a două înscrisuri separate. În ambele situaţii aceste acte juridice vor purta denumirea de „act
constitutiv”.

55 C. BÂRSAN, AL. ŢICLEA s.a., op. cit., p. 28.

56C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 23.
57 St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, Legea societăţilor comerciale, Editura All Beck,

Bucureşti, 2006, pp. 67- 68.

 Dacă se încheie acte distincte, statutul va cuprinde în mod obligatoriu datele de identificare ale
asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii (art. 5
alin. 5 din lege).

Contractul de societate. Condiţii de fond. Contractul de societate trebuie să respecte condiţiile

esenţiale pentru validitatea contractului reglementate de art. 1179 C.civ., şi anume: capacitatea de a
contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.

În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, aşa
cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod penal 58, „nu
pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru
infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, infracţiuni de corupţie, delapidare,
infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală, infracţiuni prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi
combatere a finanţării actelor de terorism, republicată59, sau pentru infracţiunile prevăzute de prezenta
lege”, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 sau de Legea nr. 85/2006, aşa
cum au fost modificate şi completate. Fondatorii sunt acele persoane care au avut un rol determinant în
constituirea societăţii, precum şi cele care semnează actul constitutiv. Fiind vorba despre acte de
dispoziţie datorită necesităţii de a efectua aportul la capitalul social al societăţii, semnatarii actului
constitutiv trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină sau, în cazul minorilor, să fie reprezentaţi
legal cu acordul prealabil şi special al autorităţii tutelare. De asemenea, persoanele puse sub curatelă
pot avea calitatea de asociaţi la o societate comercială, deoarece aceasta nu implică pentru această
categorie de persoane dobândirea de către ele însele a calităţii de comerciant.

Potrivit art. 56 lit. b) din Legea nr. 31/1990, nulitatea unei societăţi deja înmatriculate în
registrul comerţului poate fi declarată de tribunal când toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili
la data constituirii societăţii. Dacă incapacitatea unui asociat a intervenit pe parcursul desfăşurării
activităţii societăţii, acesta poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată (art. 222 alin.1 lit. b) din lege).

Persoanele care, deşi au capacitate deplină de exerciţiu, au fost condamnate prin hotărâre
judecătorească definitivă pentru săvârşirea infracţiunilor menţionate în art. 6 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, sunt decăzute din dreptul de a se asocia şi de a constitui societăţi comerciale.

O altă condiţie de fond a contractului de societate o reprezintă consimţământul părţilor. Această

condiţie este o aplicaţie a principiului libertăţii contractuale în materia societăţilor comerciale şi
reprezintă manifestarea intenţiei de a se angaja prin contract şi de a conlucra în vederea desfăşurării
unei activităţi comerciale comune. Semnarea contractului de societate ca formă de exprimare a
consimţământului este, de fapt, exteriorizarea elementului affectio societatis.

Părţile contractante (fondatorii), fie persoane fizice, fie persoane juridice, trebuie să exprime un
consimţământ valabil, neafectat de vicii de consimţământ (eroare, dol sau violenţă).

Potrivit art. 1207 C.civ., eroarea este esenţială şi determină anularea contractului atunci când poartă
asupra naturii sau obiectului contractului. Pentru a determina nulitatea contractului de societate, dacă
nulitatea cade asupra persoanei cu care s-a contractat (error in personam), calităţile personale ale celorlalţi
asociaţi trebuie să fi fost elementul determinant pentru care s-a constituit asocierea. În caz contrar, nu se
poate produce nulitatea contractului de societate. Aşadar, nulitatea contractului pentru eroare asupra
identităţii persoanei asociaţilor este cauză de nulitate numai la societăţile de persoane (societatea în nume
colectiv şi societatea în comandită simplă), nu şi la societăţile de capitaluri sau la societatea cu răspundere
limitată.

Dolul determină anularea contractului dacă provine de la cealaltă parte din contract sau de la
reprezentantul acesteia şi, dacă, fără aceste mijloace viclene sau maşinaţii, partea din contract la care

58 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.

59 Legea nr. 656/2002 a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012.
ne referim nu ar fi contractat (art. 1214 C.civ.). În materia societăţilor comerciale, în cazul în care sunt
mai mult de doi asociaţi, pentru ca să determine nulitatea societăţii, manoperele dolosive trebuie să
provină de la toţi ceilalţi asociaţi ai persoanei care reclamă dolul şi să fie grave. În caz contrar,
asociatul are la dispoziţie o acţiune în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat de autorul
dolului.

Violenţa, ca viciu de consimţământ, se poate manifesta sub două forme: violenţa fizică (vis ) sau
violenţă psihică (metum) şi poate fi îndreptată asupra persoanei asociatului sau asupra membrilor
familiei acestuia (soţ/soţie, descendenţi sau ascendenţi) – art. 1216 C.civ.

Contractul încheiat în condiţiile existenţei viciilor de consimţământ nu este nul de drept, ci dă

loc numai acţiunii de nulitate, sancţiunea fiind, de altfel, nulitatea relativă.

Obiectul contractului de societate constă în prestaţia la care părţile se obligă, iar obiectul
societăţii comerciale – în activitatea desfăşurată de către societate, şi anume activităţile de producţie,
de comerţ sau de prestări servicii pe care asociaţii le-au stabilit ca obiect de activitate.60 Obiectul de
activitate trebuie stabilit în strictă concordanţă cu Nomenclatorul de clasificare a activităţilor din
economia naţională – CAEN, aprobat prin H.G. nr. 656/199761, revizuit în anul 200262. Asociaţii sunt
liberi să stabilească obiectul de activitate al societăţii, dar acesta trebuie să întrunească următoarele
condiţii cumulative: să fie determinat, să fie licit şi să fie moral. Poate fi vorba despre un obiect de
activitate principal şi obiecte secundare de activitate. Potrivit H.G. nr. 1323/1990, nu pot face obiectul
de activitate al unei societăţi comerciale:

- activităţile care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni sau sunt contrare altor dispoziţii
legale imperative;

- activităţile care constituie, în condiţiile stabilite de lege, monopol de stat;

- fabricarea sau comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop decât ca medicament;

- remedii secrete (vrăjitorie, ghicitorie);

- imprimarea hărţilor cu caracter militar.

De asemenea, nu pot constitui obiect de activitate al societăţilor comerciale activităţile care

constituie monopol de stat, conform Legii nr. 31/199663: fabricarea şi comercializarea armamentului, a
muniţiilor şi a explozibililor; producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care
conţin stupefiante; extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a
pietrelor preţioase; producerea şi importul de mărci poştale şi timbre fiscale; fabricarea, importul şi
comercializarea alcoolului şi a băuturilor spirtoase; fabricarea şi importul în vederea comercializării a
produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete; organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză,
directe şi disimulate; organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.

Pentru desfăşurarea de activităţi comerciale în aceste domenii se eliberează licenţe, contra unor

60 În doctrină s-a arătat că o societate comercială poate realiza atât acte civile, cât şi acte de comerţ, indiferent dacă sunt sau nu
arătate în obiectul de activitate. Importantă este în acest caz proporţia în care acestea sunt realizate, în sensul că actele care nu sunt
enumerate în obiectul de activitate trebuie să aibă un caracter incidental şi, prin realizarea acestora, să nu se lezeze dispoziţiile
imperative ale legii, ordinea publică şi bunele moravuri. A se vedea în acest sens, G. CHIFAN, Specialitatea capacităţii de folosinţă
a societăţii comerciale. Excepţii specifice. Elemente ale capacităţii de exerciţiu, în „Revista de drept comercial” nr. 3/2006, p. 57 şi
urm.
61 Publicat în M.Of., Partea I, nr.301 şi 301bis din 5 noiembrie 1997.
62 Clasificarea activităţilor din economia naţională – CAEN, publicată în M.Of., Partea I, nr. 908 din 13 decembrie 2002.

Începând cu data de 1 ianuarie 2008, a intrat în vigoare Ordinul nr. 337 emis de către Preşedintele Institutului Naţional de
Statistică privind actualizarea activităţilor din economia naţională - Nomenclatorul CAEN.
63 Legea a fost abrogată de O.U.G. nr. 23/1999 (M. Of., Partea I, nr. 177 din 26 aprilie 1999). Această ordonanţă a fost

declarată neconstituţională, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 15/2000 (M. Of., Partea I, nr. 267 din 14 iunie 2000)
pentru motivul că, prin O.U.G., s-a încercat abrogarea unei legi organice, deşi nu exista un pericol public major, care să
justifice considerarea cazului ca fiind excepţional pentru acceptarea unei asemenea abrogări. O.U.G. nr. 23/1999 a fost
ulterior respinsă prin Legea nr. 628/2002, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 848 din 25 noiembrie 2002.
tarife prestabilite.

Sancţiunea lipsei obiectului, a caracterului ilicit sau imoral al acestuia constă în nulitatea
absolută a contractului de societate.

Cauza contractului reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art.
1235 C.civ.), respectiv scopul încheierii acestuia, ceea ce, în materia societăţilor comerciale, înseamnă
dorinţa de a obţine profit şi de a-l împărţi cu ceilalţi asociaţi. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi să
fie morală, respectând legea şi bunele moravuri. Lipsa cauzei echivalează cu lipsa obligaţiei, aceasta
neavând nici un efect. Prin urmare, sancţiunea constă în nulitatea relativă a contractului de societate.
Tocmai de aceea existenţa cauzei se prezumă. În situaţiile în care cauza este ilicită sau imorală
sancţiunea este nulitatea absolută a contractului (art. 1238 alin. 2 C.civ.).

Sancţiunea nerespectării condiţiilor de fond ale actului juridic prevăzute de art. 1179 C.civ. este
nulitatea contractului de societate. În cazul incapacităţii, sancţiunea nulităţii va afecta întregul contract
dacă toţi fondatorii au fost incapabili la momentul constituirii societăţii (art. 56 lit. b) din Legea nr.
31/1990). Dacă viciile de consimţământ şi lipsa capacităţii se găsesc numai în persoana unuia sau a
unora dintre asociaţi, există posibilitatea salvării contractului de societate prin utilizarea acţiunii în
daune de către asociatul prejudiciat.

Condiţiile de formă ale contractului de societate. Regula generală, potrivit art. 5 alin. 6 din
Legea nr. 31/1990, este că actul constitutiv al societăţii comerciale se încheie sub forma înscrisului sub
semnătură privată, care se semnează de către toţi asociaţii sau numai de către fondatori, în cazul
societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publică. Numai în mod excepţional, într-unul din
următoarele cazuri, contractul trebuie să aibă formă autentică:

a) când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil;

b) când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;

c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Forma înscrisului sub semnătură privată este cerută ad validitatem, în temeiul prevederilor art.
1884 alin. 2 C.civ., iar forma autentică este cerută de lege sub sancţiunea nulităţii (ad nulitatem) în
conformitate cu prevederile art. 56 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să cuprindă anumite clauze contractuale

obligatorii în funcţie de tipul de societate. Astfel, art. 7 din Legea societăţilor comerciale prevede
clauzele obligatorii ale actului constitutiv în cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau
cu răspundere limitată, în timp ce art. 8 din acelaşi act normativ reglementează astfel de clauze în
privinţa societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni.

Clauzele contractuale obligatorii comune pentru toate formele de societate sunt următoarele:

- clauze privind identificarea asociaţilor, persoane fizice (nume şi prenume, codul numeric
personal, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia) sau persoane juridice (denumirea, sediul şi
naţionalitatea, codul unic de înregistrare); la societăţile în comandită simplă şi pe acţiuni trebuie
menţionaţi şi asociaţii comanditaţi;

- clauze privind identificarea societăţii comerciale nou-înfiinţate: forma, denumirea (firma

societăţii şi, eventual, emblema) şi sediul social;

- clauze determinate de specificul societăţii (obiectul de activitate principal şi cel secundar,

capitalul social - inclusiv valoarea, numărul şi modul de repartizare a părţilor sociale sau a acţiunilor,
partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi – cu interzicerea clauzelor leonine -, precum şi
aporturile în natură şi modul de evaluare a acestora, durata de funcţionare a societăţii);

- clauze privind conducerea, administrarea şi controlul gestiunii societăţii (luarea hotărârilor în

adunarea generală, modul de lucru al administratorilor, organizarea acestora conform unui anumit
sistem de administrare, puterile conferite acestora, persoana cenzorului sau a primului auditor
financiar);

- clauze privind sediile secundare ale societăţii (sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică) atunci când se înfiinţează odată cu societatea sau
condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară;

- clauze privind avantajele rezervate fondatorilor;

- clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii;

- clauze privind modul de soluţionare a litigiilor64.

Conform Legii nr. 31/1990, art. 5 alin. 1, în cazul societăţii pe acţiuni, al societăţii în comandită pe
acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată este necesar, ca pe lângă contract, să existe şi statutul
societăţii. Dacă nu se încheie un înscris unic sub forma actului constitutiv, atunci statutul va cuprinde
datele de identificare ale asociaţilor şi clauze care să reglementeze organizarea, funcţionarea şi
desfăşurarea activităţii societăţii (art. 5 alin. 5). Dacă asociaţii decid să redacteze şi acest al doilea înscris,
statutul are menirea de a dezvolta cuprinsul contractului de societate, reglementând ceea ce este specific
societăţii în cauză. Fiind un act juridic distinct de contract, o nouă convenţie sau un act juridic unilateral,
statutul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale contractului (art. 1179 C.civ.), precum şi
condiţiile de formă prevăzute de Legea societăţilor comerciale (forma înscrisului sub semnătură privată
sau actul autentic, după caz).

Clauzele cuprinse în contractul de societate şi în statutul acesteia trebuie să fie în deplină

concordanţă pentru ca o societate să poată fi înregistrată la registrul comerţului65.

§ 3. Înmatricularea societăţilor comerciale

Înfiinţarea societăţilor comerciale parcurge, aşa cum s-a observat în doctrina dreptului
comercial66, trei etape:

- etapa consensuală, în care viitorii asociaţi sau fondatorii redactează actul constitutiv potrivit voinţei
lor comune şi în concordanţă cu dispoziţiile imperative ale legii;

- etapa judiciară, când judecătorul delegat verifică îndeplinirea condiţiilor legale de către
viitoarea societate şi admite înregistrarea acesteia prin încheiere;

- etapa de publicitate, în care încheierea judecătorului delegat şi actul constitutiv se publică în

Monitorul Oficial şi, ulterior, societatea se înregistrează şi la organele fiscale.

Regula în materia actelor constitutive o reprezintă înscrisul sub semnătură privată, care este
redactat de către asociaţi şi poartă semnătura acestora, iar în cazul subscripţiei publice, se semnează de
către fondatori. Actul constitutiv încheiat sub forma înscrisului sub semnătură privată dobândeşte dată
certă şi prin depunerea la registrul comerţului (art. 5 alin. 7). În situaţiile în care legea impune forma
autentică, se va proceda la autentificarea înscrisului în condiţiile Legii privind notarii publici şi
activitatea notarială (Legea nr. 36/1995)67, asociaţii desemnând persoana împuternicită să reprezinte
societatea.

În vederea dării de dată certă sau pentru autentificarea actului constitutiv, asociaţii trebuie să
64 Dacă în actul constitutiv este prevăzută o clauză compromisorie, deoarece aceasta reprezintă o derogare de la normele de
ordine publică referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, clauza va fi de strictă interpretare şi aplicare şi nu va putea
fi extinsă la alte situaţii decât cele prevăzute expres de către asociaţi. În acest sens s-a pronunţat C.S.J., S.com., Decizia nr.
761 din 7 februarie 2002.
65 C.S.J., Secţia com., Dec. nr. 183/1992, în Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie, 1990-1992, Editura

Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 480.

66 C. BÂRSAN, Al. ŢICLEA ş.a., op. cit., vol.I, p. 32.
67 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995.
prezinte dovada eliberată de registrul comerţului cu privire la disponibilitatea firmei şi, eventual, a
emblemei, precum şi declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o
singură societate cu răspundere limitată, potrivit art. 17 alin. 1 din lege. Referentul de la registrul
comerţului, precum şi notarul public vor refuza darea de dată certă sau autentificarea actelor
constitutive care nu îndeplinesc aceste condiţii cerute imperativ de lege (art. 17 alin. 3).

În termen de 15 zile de la întocmirea actului constitutiv, reprezentanţii societăţii au obligaţia de

a cere înmatricularea societăţii la registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea (art. 36 alin. 1).

Cererea trebuie însoţită de următoarele acte:

a) actul constitutiv al societăţii;

b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind proprietatea, iar
în cazul în care figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a primilor
membri ai Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Controlul legalităţii cererii de înmatriculare se realizează de către judecătorul delegat, numit
dintre judecătorii tribunalului de către preşedintele acestei instanţe.

În momentul depunerii cererii de înmatriculare, la registrul comerţului se va depune şi cererea

de înregistrare fiscală ce va fi soluţionată de către Ministerul Finanţelor Publice, acordarea codului
unic de înregistrare fiind condiţionată de autorizarea înregistrării societăţii de către judecătorul delegat
(art. 10, Legea nr. 359/2004). În vederea atribuirii codului unic de înregistrare de către Ministerul
Finanţelor Publice, oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale transmit direct sau prin
intermediul Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pe cale electronică, Ministerului Finanţelor
Publice, datele referitoare la înregistrările efectuate în registrul comerţului şi cele conţinute în cererea
de înregistrare fiscală, care pe baza datelor transmise atribuie, în termen de 8 ore, codul unic de
înregistrare (art. 11 din Legea nr. 359/2004).

Pentru admiterea cererii de înregistrare, judecătorul delegat va putea dispune, prin încheiere
motivată, administrarea unor dovezi suplimentare, precum şi efectuarea unei expertize, pe cheltuiala
părţilor (art. 37 alin. 3)68.

În cazul societăţilor pe acţiuni, aporturile în natură, avantajele rezervate fondatorilor, precum şi

operaţiunile încheiate de către aceştia în contul societăţii vor putea fi expertizate de către experţi numiţi
de către judecătorul delegat. Raportul întocmit de experţi, depus la registrul comerţului prin grija
fondatorilor, va fi publicat în Monitorul Oficial.

Legea prevede că nu pot fi numiţi experţi dintre persoanele care sunt rude sau afini până la
gradul IV ori soţii celor ce au efectuat aporturi în natură, între persoanele salariate ori remunerate de
către fondatori sau de cei ce au constituit aporturi în natură, precum şi orice persoană căreia îi lipseşte
independenţa datorită unor relaţii de afaceri, de muncă sau de familie.

Oficiul Registrului Comerţului va refuza înmatricularea unei societăţi comerciale atunci când
cererea de înmatriculare nu cuprinde toate menţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990 (art. 13-18 şi art.
23) şi de Legea nr. 31/1990 (art. 7 şi 8), când firma sau emblema nu se conformează dispoziţiilor
imperative ale art. 28-34 din Legea nr. 26/1990, obiectul de activitate este contrar prevederilor H.G.
nr. 1323/1990, este ilicit sau imoral, precum şi dacă obiectul societăţii nu este săvârşirea de activităţi
de producţie, comerţ şi prestări de servicii în sensul dat acestei noţiuni de către Codul civil actual.

68 Articolul a fost modificat prin O.U.G. nr. 82/2007.

 De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 39 din Legea nr. 26/1990, registrul comerţului
„va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând elemente deosebite în raport cu firme deja
înregistrate, poate produce confuzie cu acestea”. În practică şi în literatura de specialitate s-a dat o
aplicare extinsă acestui text, considerându-se că el „poate per a fortiori să justifice refuzul de
înregistrare a firmei, dacă se constată că au fost încălcate condiţiile prescrise de Legea nr. 26/1990”69.
În speţa avută în vedere, Oficiul Registrului Comerţului a refuzat înmatricularea unei sucursale, unul
din motive fiind acela că denumirea societăţii-mame – o societate în nume colectiv – este contrară
normelor imperative cuprinse în art. 32 din Legea nr. 26/1990, deoarece nu cuprinde numele a cel
puţin unuia dintre asociaţi. Soluţia a fost însuşită de instanţa de recurs. S-a apreciat în cauză faptul
că, deşi societatea-mamă a fost înregistrată cu acea denumire, cu toate că era greşită, şi
înmatriculată în registrul comerţului de la sediul său, Oficiul Registrului Comerţului de la sediul
viitoarei sucursale are competenţa să refuze înmatricularea inclusiv pentru motivul arătat. În cazul în
care firma era stabilită cu încălcarea prevederilor legale, pentru a se putea efectua înmatricularea
sucursalei soluţia nu poate fi decât modificarea contractului de societate pentru ca denumirea să fie
conformă cu legea70 .

Dacă judecătorul delegat constată că sunt îndeplinite cerinţele legale privind constituirea
societăţilor comerciale, va autoriza înfiinţarea societăţii şi va dispune, prin încheiere, înmatricularea
acesteia în registrul comerţului, în conformitate cu Legea nr. 26/1990. Înmatricularea se efectuează în
24 de ore de la data pronunţării încheierii de autorizare a înmatriculării (art. 41 alin. 2 din Legea nr.
31/1990).

Încheierea de înmatriculare cuprinde menţiunile prevăzute de lege în art. 7 şi art. 8 cu privire la

clauzele obligatorii ale actului constitutiv, este executorie şi poate fi atacată numai cu apel, în
condiţiile art. 60 şi urm. din Legea nr. 31/1990, modificată prin art. 18 pct. 8 din Legea nr. 76/2012
privind punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă71.

Apelul poate fi exercitat în termen de 15 zile de la pronunţare de către părţi şi în 15 zile de la

publicarea încheierii în Monitorul Oficial – de către alte persoane interesate (art. 60 alin. 2). Apelul se
depune şi se menţionează în registrul comerţului unde a fost făcută înregistrarea, urmând ca, în 3 zile
de la depunere, Oficiul Registrului Comerţului să înainteze dosarul Curţii de Apel în a cărei rază
teritorială se află sediul societăţii.

Sancţiunea nedepunerii apelului împotriva încheierii judecătorului – delegat la sediul registrului

comerţului este nulitatea. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 471 N.C. pr. civ.: „Apelul şi, când este cazul,
motivele de apel se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii”, iar dispoziţiile
art. 6 din Legea nr. 26/1990, republicată, prevăd că apelul (recurs, în reglementarea anterioară)
împotriva încheierilor judecătorului – delegat se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde
s-a făcut înregistrarea. În legătură cu acest aspect, în practica anterioară intrării în vigoare a noului
Cod de procedură civilă s-a decis în sensul că, faţă de aceste dispoziţii legale, recursul împotriva
încheierii judecătorului – delegat depus direct la Curtea de Apel, va fi constatat nul.72

În cazul admiterii apelului, decizia instanţei va fi menţionată în registrul comerţului, făcându-se

aplicarea prevederilor art. 48-49 şi ale art. 56-59 din Legea nr. 31/1990.

Aşa cum am arătat anterior, înmatricularea societăţii se va efectua în 24 de ore de la pronunţarea

de către judecătorul – delegat a încheierii prin care se autorizează înmatricularea societăţii. De la data
înmatriculării, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică (art. 41). Certificatul de
înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, constituie dovada că societatea comercială a fost
înmatriculată în registrul comerţului şi a fost înregistrată în evidenţele organului fiscal, precum şi

69 O. CĂPĂŢÂNĂ, notă la Decizia civ. nr. 249/1991 a T.J. Cluj

70 Tribunalul Judeţean Cluj, Decizia civ. nr. 249/1991.
71 Potrivit art. 18 pct. 8 din Legea nr. 76/2012: „Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte

înregistrări în registrul comerţului sunt executorii şi sunt supuse numai apelului”.

72 C.A.B., Secţia aV-a com., Decizia comercială nr. 1849 din 8 noiembrie 2005, în Culegere de practică judiciară în materie

comercială. 2005, 2006.

dovada calităţii de comerciant a persoanei juridice.

În scopul asigurării publicităţii constituirii societăţii în mod eficient pentru o categorie largă de
public, legea prevede obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, Partea a IV- a, a încheierii
judecătorului delegat, în extras, pe cheltuiala societăţii. La cererea societăţii şi pe cheltuiala acesteia,
încheierea judecătorului delegat privind autorizarea înmatriculării va putea fi publicată în întregime.

Sancţiunea neîndeplinirii cerinţelor legale de publicitate prin Monitorul Oficial este

inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii.

Articolul 50 din Legea societăţilor consacră principiul potrivit căruia „actele sau faptele, pentru
care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care
societatea face dovada că aceştia le cunoşteau.” Legea acordă terţilor un termen de 15 zile pentru a lua
cunoştinţă de operaţiunile efectuate de societate imediat după momentul înfiinţării, deoarece prevede
că operaţiunile efectuate de societate înainte de a 16-a zi de la publicarea în Monitorul Oficial nu sunt
opozabile terţilor dacă aceştia dovedesc imposibilitatea de a lua cunoştinţă de ele.

Prin adoptarea O.U.G. nr. 82/2007, la articolul 52 din lege s-a introdus alineatul 2, potrivit
căruia: „În cazul în care neconcordanţa prevăzută la alin. 1 (neconcordanţa între textul depus la
registrul comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial – n.n., S.P.) intervine din motive ce nu îi sunt
imputabile societăţii, Oficiul Registrului Comerţului sau, după caz, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, la cererea societăţii, va corecta menţiunea din registru, respectiv va republica textul, pe
cheltuiala sa”. Această prevedere are drept scop protejarea intereselor terţilor, dar şi pe cele ale
societăţii.

Tocmai pentru a proteja interesele terţilor şi chiar ale societăţii, înainte de a se efectua
publicitatea constituirii persoanei juridice, societatea comercială trebuie să verifice identitatea dintre
textul depus la Oficiul Registrului Comerţului şi cel publicat în Monitorul Oficial. Astfel, în caz de
neconcordanţă, societatea nu poate opune terţilor textul publicat. Terţii pot opune societăţii textul
publicat, cu excepţia situaţiei în care societatea face dovada că ei cunoşteau textul depus la Oficiul
Registrului Comerţului sau că neconcordanţa a intervenit din motive neimputabile societăţii, iar
rectificarea sau republicarea a fost solicitată.

Terţii se pot prevala de actele pentru care nu s-a făcut publicitatea, cu condiţia ca omisiunea
publicităţii să nu le lipsească de efecte (art. 51) 73.

Din momentul înregistrării societăţii şi al eliberării certificatului de înmatriculare ce cuprinde codul

unic de înregistrare, se va realiza şi înregistrarea societăţii la organele fiscale.

Dacă mai înainte de înmatricularea societăţii fondatorii sau reprezentanţii acesteia au încheiat în

73 Prevederile art. 50 şi 51 din Legea nr. 31/1990 sunt conforme cu dispoziţiile europene în materie, fiind în fapt o preluare a
prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (5), (6) şi (7) din Directiva Consiliului Comunităţilor Europene nr.151 din 9 martie1968
de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, (…), pentru protejarea intereselor
asociaţilor sau terţilor . Art. 3 (5) din actul normativ sus-citat prevede: “Actele şi informaţiile sunt opozabile terţilor doar
după publicarea lor în conformitate cu alin. (4), cu excepţia cazului în care societatea poate dovedi că terţii aveau cunoştinţă
de acestea. Totuşi, în ceea ce priveşte tranzacţiile încheiate înainte de a şaisprezecea zi de la publicare, actele şi informaţiile
nu sunt opozabile terţilor care dovedesc că se aflau în imposibilitatea de ale cunoaşte.
(6) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a evita apariţia unor neconcordanţe între cele publicate în presă
şi ceea ce apare în dosar sau în registru.
Totuşi, în cazul unei neconcordanţe, textul publicat în presă nu este opozabil terţilor; cu toate acestea, terţii se pot
prevala de textul în cauză, cu excepţia cazului în care societatea dovedeşte că ei au avut cunoştinţă de textul depus la dosar şi
înregistrat în registru.
(7)Terţii pot, totuşi, să se prevaleze de orice act sau informaţie pentru care nu au fost încă îndeplinite formalităţile de
publicitate, cu excepţia cazului în care nepublicarea le privează de efect.”
Statele membre ale Uniunii se obligă, conform acestui document, să ia măsurile necesare pentru a asigura publicitatea
cu privire la actele constitutive ale societăţilor comerciale, statutul acestora – dacă sunt acte separate, modificările aduse
acestor documente, organele de conducere şi reprezentare ale societăţii, precum şi puterile conferite acestora, în special
condiţiile reprezentării şi modul de exercitare a acestor atribuţii (împreună sau separat), bilanţul şi contul de profit şi pierderi
al societăţii etc.
contul viitoarei societăţi anumite acte juridice, se pune problema naturii juridice şi a efectelor actelor
încheiate în asemenea condiţii. Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. 2 lit. e) din Legea nr. 31/1990, la
cererea de înmatriculare trebuie anexate şi „actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul
societăţii şi aprobate de asociaţi”. Această aprobare din partea asociaţilor se poate efectua fie prin actul
constitutiv, fie printr-un alt act subsecvent.

Fondatorii şi reprezentanţii persoanei juridice nu vor fi exoneraţi de răspundere pentru aceste

acte decât în situaţia în care societatea le-a preluat asupra sa: „fondatorii, reprezentanţii şi alte
persoane, care au lucrat în numele unei societăţi în curs de constituire, răspund solidar şi nelimitat faţă
de terţi pentru actele juridice încheiate cu aceştia în contul societăţii, în afară de cazul în care
societatea, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt
considerate a fi fost ale societăţii încă de la data încheierii lor” (art. 53 alin. 1). Această prevedere din
Legea societăţilor comerciale este în deplină concordanţă cu principiul ce era consacrat de Decretul nr.
31/1954 în art. 33 (în prezent abrogat), care reglementa în favoarea persoanei juridice în curs de
constituire o capacitate de folosinţă restrânsă, limitată la nevoile dobândirii personalităţii juridice. Deşi
reprezentanţii societăţii încheie actele juridice în nume propriu, operaţiunea făcându-se în contul
societăţii, aceste acte vor fi considerate chiar din momentul încheierii ca fiind ale societăţii74. În
prezent, capacitatea de folosinţă anticipată este reglementată în privinţa persoanelor juridice în art. 205
alin. 3 C.civ., potrivit căruia persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot, chiar de la data
actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

§ 4. Cazuri de nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 privind înfiinţarea

societăţilor comerciale
1. Nerespectarea termenului pentru depunerea cererii de înmatriculare la registrul
comerţului

În conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, în termen de 15 zile de la
data încheierii actului constitutiv în forma prevăzută de lege pentru fiecare tip de societate, fondatorii,
primii administratori sau primii membri ai Directoratului sau ai Consiliului de supraveghere ori un
împuternicit ar acestora au obligaţia de a depune cererea de înmatriculare la registrul comerţului în a
cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.

Dacă reprezentantul societăţii sau fondatorii acesteia nu au depus cererea în termenul legal,
oricare dintre asociaţi poate adresa o notificare sau poate formula o scrisoare recomandată prin care îi
pune în întârziere. Dacă persoana desemnată pentru înfiinţarea societăţii nu se conformează notificării
în termen de 8 zile de la primirea acesteia, oricare asociat poate cere Oficiului Registrului Comerţului
efectuarea înmatriculării. Societatea va fi astfel înfiinţată în mod valabil, dobândind personalitate
juridică, cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

Dacă cei împuterniciţi să înfiinţeze societatea nu s-au conformat notificării sau asociaţii au
rămas în pasivitate şi au trecut 3 luni de la data autentificării actului constitutiv, asociaţii vor fi
eliberaţi de obligaţiile ce decurg din subscripţiile lor (art. 47 alin. 2).

Deşi legea foloseşte termenul de „autentificare” atunci când se calculează cele 3 luni în care
asociaţii mai pot acţiona în vederea înfiinţării legale a societăţii, considerăm, pentru identitate de
raţiune, că prevederea legală se aplică şi societăţilor comerciale înfiinţate prin înscris sub semnătură
privată. Dacă asociaţii nu stăruie în înfiinţarea valabilă a societăţii, pe cale de consecinţă, putem
considera că nu mai există un element esenţial al actului constitutiv, şi anume, affectio societatis.

În caz de neîndeplinire a obligaţiei de a depune cererea de înmatriculare şi documentele aferente

în termenul legal de 15 zile de la întocmirea actului constitutiv, răspunderea fondatorilor, a primilor
administratori ori a primilor membri ai Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere, după caz,
pentru orice prejudiciu cauzat va fi o răspundere solidară şi nelimitată (art. 49 din lege).

74 C.S.J., S.Com., Decizia nr. 1029/1996, în „Dreptul” nr. 71/1997, p. 102.

 Termenul de 15 zile pentru depunerea cererii de înmatriculare este prevăzut şi în Legea nr.
26/1990, art. 17, care arată că acest termen se calculează pentru societăţile comerciale de la data
actului constitutiv, iar pentru regiile autonome, companiile naţionale, societăţile naţionale şi
organizaţiile cooperatiste - de la data actului de înfiinţare.

Legea nr. 26/1990 prevede ca sancţiune pentru nedepunerea în termen a cererii de înmatriculare
amenda judiciară, între 50 şi 500 de lei, iar dacă înmatricularea constituia obligaţia unei persoane
juridice, amenda va fi de la 500 de lei la 2000 de lei. Amenda se va aplica fiecărei persoane care avea
obligaţia de a cere înmatricularea. Judecătorul delegat va aplica sancţiunea amenzii la sesizarea făcută
de orice persoană interesată sau din oficiu, printr-o încheiere.

2. Neregularităţi constatate anterior efectuării înmatriculării

Există posibilitatea ca actul constitutiv, deşi depus la registrul comerţului în termenul legal, să
nu cuprindă clauzele obligatorii prevăzute de lege sau conţinutul său să nu respecte dispoziţiile
imperative ale legii.

Potrivit art. 46 din Legea societăţilor, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea unor
persoane care au formulat cereri de intervenţie, va respinge cererea de înmatriculare dacă nu sunt
respectate cerinţele legale de constituire a societăţii. Legea permite totuşi efectuarea înregistrării, dacă
neregularităţile constatate pot fi înlăturate de către asociaţi în faţa judecătorului (de exemplu,
completarea actelor aferente cererii de înregistrare, unele modificări ce pot fi aduse actului constitutiv
sub forma înscrisului sub semnătură privată prin acordul asociaţilor, depunerea specimenelor de
semnătură de către administratori). Regularizările efectuate vor fi consemnate de către judecătorul
delegat prin încheierea de autorizare a înmatriculării.

Dacă asociaţii nu înlătură aceste neregularităţi, judecătorul delegat va respinge prin încheiere
motivată cererea de înmatriculare. Încheierea de respingere poate fi atacată cu apel în condiţiile art. 60
din legea sus-menţionată.

Fondatorii, reprezentanţii societăţii, precum şi primii membri ai organelor de conducere,

administrare şi control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat datorită
neregularităţilor constatate anterior înmatriculării (art. 49).

3. Încălcări ale dispoziţiilor legale constatate după efectuarea înregistrării

În cazul unor neregularităţi constatate după înmatricularea societăţii în registrul comerţului,

legea permite înlăturarea acestor neregularităţi printr-o acţiune în justiţie, acţiunea în regularizare.
Dacă este vorba însă despre încălcări grave ale legii în constituirea societăţilor comerciale, datorită
repercusiunilor pe care o societate astfel înfiinţată le-ar putea avea asupra certitudinii raporturilor
comerciale, Legea nr. 31/1990 reglementează şi posibilitatea intentării acţiunii în anulare.

Acţiunea în regularizare se poate introduce dacă, în cazul constatării unor neregularităţi după
înmatricularea societăţii, au trecut 8 zile şi asociaţii nu le-au înlăturat. În această situaţie, orice
persoană interesată (asociaţii societăţii, creditorii acesteia ori salariaţii) poate cere tribunalului să
oblige organele societăţii să procedeze la înlăturarea acestor neregularităţi, sub sancţiunea plăţii de
daune cominatorii (art. 48 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990). Potrivit art. 18 pct. 6 din Legea nr.
76/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, art. 48 alin. 2 din Legea nr.
31/1990 a fost modificat în sensul înlocuirii sancţiunii daunelor cominatorii cu plata de daune-interese,
potrivit dreptului comun.

Deoarece legea nu cuprinde dispoziţii speciale, rezultă că acţiunea în regularizare poate fi

folosită pentru înlăturarea oricărui tip de neregularitate.

Dreptul la acţiunea în regularizare se prescrie prin trecerea unui an de la data înmatriculării

societăţii a cărei regularizare se cere (art. 48 alin. 3). În speţă75, Curtea a constatat că, potrivit art. 48
alin. 3 din Legea nr. 31/1990, dreptul la acţiunea în regularizare se prescrie în termen de 1 an de la
data înmatriculării societăţii, iar potrivit actelor depuse la dosar acest termen a trecut. Totodată, din
redactarea acţiunii reiese că cel de-al doilea capăt de cerere referitor la constatarea nulităţii
societăţii pârâte în cazul refuzului de a înlătura neregularităţile este accesoriu celui dintâi, astfel că,
din vina reclamantei, nu poate fi invocat pentru câştigarea unui drept, potrivit art. 108 alin. final C.
proc. civ. (în prezent abrogat – n.n., S.P.). Dacă reclamanta nu consideră ca accesoriu acest al doilea
capăt de cerere, a mai arătat instanţa, există posibilitatea intentării unei acţiuni separate în vederea
radierii societăţii comerciale din registrul comerţului.

Şi în acest caz, fondatorii, reprezentanţii societăţii şi primii membri ai organelor de conducere,

administrare şi control ale societăţii răspund nelimitat şi solidar, în condiţiile prevăzute de art. 49 din
Legea societăţilor, deoarece aveau obligaţia de a înlătura neregularităţile în termen de 8 zile de la
constatarea acestora.

Acţiunea în anularea societăţii poate fi intentată pentru neregularităţi care, de regulă, se referă la
încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii referitoare fie la forma actului constitutiv, fie la condiţiile de
validitate ale actului juridic. Şi în această situaţie, în scopul protejării intereselor terţilor şi al salvării actului
juridic, nulitatea derogă de la regulile generale.

Cazurile în care se poate cere nulitatea unei societăţi deja înmatriculate sunt, conform art. 56 din
Legea nr. 31/1990, următoarele:

a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică în situaţiile prevăzute de art.
5 alin. 6 din lege;

b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;

c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;

d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;

e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii,

f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile

asociaţilor sau capitalul social subscris;

g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;

h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi prevăzut de lege.76

75 C. A. B., S. a V-a com., Decizia nr. 1580 din 27 noiembrie 2002, în Practică..., 2004, p. 295.
76 Directiva Consiliului Comunităţilor Europene nr.151 din 9 martie 1968 (publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
nr. 65 din 14 martie 1968) stabileşte că nulitatea societăţii trebuie să fie pronunţată prin hotărâre judecătorească şi enumeră, limitativ,
cazurile în care poate fi pronunţată nulitatea, şi anume:
„- absenţa actului constitutiv sau nerespectarea reglementărilor de control preventiv sau a formei autentice;
- obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
- actul constitutiv sau statutul nu menţionează denumirea societăţii, aporturile, capitalul social subscris sau obiectul
de activitate al societăţii;
- nerespectarea dispoziţiilor din legislaţia naţională privind cuantumul minim al capitalului vărsat;
- incapacitatea tuturor asociaţilor fondatori;
- numărul asociaţilor fondatori este mai mic de doi, contrar legislaţiei naţionale care reglementează societatea.”
Nerespectarea numărului minim de asociaţi prevăzut de lege pentru înfiinţarea societăţilor comerciale sau reducerea
numărului de asociaţi pe parcursul desfăşurării activităţii, deşi este o cauză de nulitate, judecătorul va da posibilitatea
asociaţilor de a salva societatea, prin întregirea numărului de asociaţi, în conformitate cu specificul reglementării legale
pentru fiecare tip de societate. Soluţia din legislaţia românească este conformă cu legislaţia europeană în materie.
Exemplificăm cu prevederile art. 5 din Directiva CEE. nr. 91 din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea echivalării, a
garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, (...), pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor, în ceea ce priveşte
constituirea societăţilor anonime şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora :
„(1) Dacă legislaţia unui stat membru prevede ca o societate să fie formată de mai mult de un acţionar, deţinerea
 Având în vedere faptul că prin reglementarea cazurilor în care se poate introduce acţiunea în
anulare, putem considera că se protejează un interes general, titular al dreptului la acţiune este orice
persoană interesată. Mai mult, în considerarea cauzelor care determină nulitatea contactului de
societate, precum şi având în vedere folosirea de către legiuitor a expresiei „cerere de anulare”, suntem
şi noi de părere că această nulitate este absolută, însă remediabilă, în condiţiile speciale reglementate
de Legea societăţilor.77 Instanţa competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul
societatea.

Deoarece legea nu reglementează un termen de prescripţie pentru acţiunea în anulare, precum şi

datorită interesului general ocrotit, acţiunea în anulare este imprescriptibilă.

Potrivit art. 58 din lege, pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit
definitivă, prin neapelare sau prin respingerea apelului, societatea îşi încetează existenţa fără efect retroactiv
şi intră în lichidare. Nulitatea produce efecte numai pentru viitor, deoarece declararea nulităţii nu aduce
atingere actelor încheiate în numele său, iar nulitatea nu poate fi opusă terţilor de bună-credinţă.

O particularitate a hotărârii de declarare a nulităţii este şi aceea că prin această hotărâre vor fi
numiţi şi lichidatorii societăţii comerciale, deoarece, prin rămânerea definitivă a hotărârii, societatea
intră în lichidare. Practic, declararea nulităţii societăţii produce aceleaşi efecte ca şi dizolvarea.

Deşi s-a intentat o acţiune în anulare, asociaţii mai pot salva societatea dacă, până la punerea
concluziilor pe fond la tribunal, înlătură cauza de nulitate (art. 57).

Tribunalul, după pronunţarea hotărârii de declarare a nulităţii, are obligaţia de a o comunica

Oficiului Registrului Comerţului, care, după menţionare, o va publica în extras în Monitorul Oficial.

Dacă în urma neregularităţilor constatate după înmatriculare s-au produs prejudicii unor terţe
persoane, deşi legea nu reglementează în mod expres acest lucru, prin interpretarea teleologică a
dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 31/1990, putem deduce că acestea se vor aplica şi în situaţia de faţă.
În plus, dacă pentru acoperirea prejudiciului cauzat de unele neregularităţi mai puţin importante art. 49
reglementează răspunderea nelimitată şi solidară a fondatorilor, a reprezentanţilor societăţii şi a
primilor membri ai organelor de conducere, administrare şi control, a fortiori trebuie să considerăm că
această răspundere agravată este cu atât mai necesară în situaţia declarării nulităţii societăţii
comerciale.

Obligaţiile sociale asumate până în momentul declarării nulităţii societăţii sunt garantate cu
patrimoniul social, asociaţii răspunzând în funcţie de tipul de societate din care fac parte (art. 3 din
lege).

3. 2. Reguli speciale privind constituirea societăţii pe acţiuni şi a societăţii în

comandită pe acţiuni
§ 1. Subscrierea simultană (integrală)
Potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 referitoare la constituirea societăţilor comerciale, acestea
se pot înfiinţa fie prin constituire simultană, fie prin constituire continuată (subscripţie publică).

În cazul constituirii simultane, subscrierea capitalului social se realizează la momentul realizării

tuturor acţiunilor de către o singură persoană sau scăderea numărului de acţionari sub minimul legal după constituirea
societăţii nu conduc la dizolvarea automată a societăţii.
(2) Dacă, în cazurile menţionate la alin. (1), legislaţia unui stat membru permite dizolvarea societăţii prin hotărârea
judecătorească, judecătorul competent trebuie să aibă posibilitatea de a acorda societăţii timpul necesar pentru a-şi
reglementa situaţia.”
În ideea protejării intereselor asociaţilor, dar şi ale terţilor prin garantarea certitudinii circuitului comercial, legislaţia
europeană limitează cazurile de declarare a nulităţii societăţii, iar pe cele reglementate restrictiv le supune controlului
instanţei de judecată. Principiul, preluat şi de legislaţia românească, asigură şi posibilitatea salvării actului juridic, oferind
asociaţilor şansa de a redresa societatea, îndreptând neregulile constatate după înmatriculare.
77 A se vedea, în acest sens, S. ANGHENI, op.cit., 2013, p. 115.
acordului de voinţă între asociaţi. Fondatorii sau reprezentanţii societăţii redactează actul constitutiv
cu clauzele stabilite conform voinţei asociaţilor, subscriu capitalul social şi efectuează formalităţile
privind vărsămintele hotărâte de către asociaţi, în limitele impuse de lege. Astfel, conform prevederilor
art. 9 din lege, la societăţile pe acţiuni constituite prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului
social „capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris”, diferenţa
urmând a fi vărsată în termen de 12 luni de la înmatriculare pentru acţiunile emise în schimbul
aportului în numerar sau în termen de 2 ani de la înmatriculare - pentru acţiunile emise contra
aporturilor în natură.

Acordul de voinţă realizat simultan trebuie să aibă ca obiect şi numirea organelor de conducere,
administrare şi control ale societăţii (în funcţie de sistemul de administrare adoptat). Această formă de
constituire simultană este obligatorie pentru societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită simplă şi
pentru societăţile cu răspundere limitată, modificarea Legii nr. 31/1990 produsă de Legea nr. 441/2006 fiind
de strictă interpretare şi aplicare: „Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu
răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul social subscris” (art. 91 din lege).

§ 2. Subscripţia publică
O modalitate specifică de constituire a societăţii pe acţiuni sau a societăţii în comandită pe
acţiuni o reprezintă constituirea continuată (succesivă) sau prin subscripţie publică (art. 18-34).

În realizarea acestei proceduri un rol fundamental îl au fondatorii, care sunt persoanele

semnatare ale actului constitutiv sau care au un rol determinant în constituirea societăţii (art. 6). Art. 6
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, prevede că nu pot fi fondatori persoanele care sunt
incapabile potrivit legii sau au fost condamnate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă
pentru săvârşirea unor infracţiuni precum: gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită sau pentru alte infracţiuni
prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În literatura juridică au fost calificate drept fondatori persoanele care, indiferent dacă au semnat
sau nu actul constitutiv în calitate de acţionari78, participă la constituirea societăţii pe acţiuni într-una
din următoarele modalităţi:

- au luat hotărârea constituirii societăţii, concretizată într-o înţelegere verbală sau scrisă,
stabilind obiectul de activitate şi sediul viitoarei societăţi;

- au depus diligenţe, apelând la profesionişti, pentru redactarea contractului de societate, a

statutului şi a prospectului de emisiune şi au semnat aceste acte;

- au întocmit lista subscriitorilor şi au convocat adunarea constitutivă;

- au încheiat acte juridice în contul societăţii în formare, de exemplu pentru închirierea unor
spaţii etc.79.

Prospectul de emisiune întocmit şi semnat de către fondatori, în formă autentică, trebuie să cuprindă
menţiunile obligatorii prevăzute de art. 8 din lege, cu excepţia celor referitoare la administratori, directori,
respectiv membri ai Consiliului de supraveghere şi ai Directoratului, şi la cenzori. Prospectul trebuie să
stabilească însă data încheierii subscripţiei.

Prospectul de emisiune astfel întocmit se depune la registrul comerţului în a cărui rază se află sediul
viitoarei societăţii spre a fi vizat de judecătorul delegat înainte de publicare.

Prospectul publicat este o ofertă adresată publicului de a subscrie acţiuni contribuind astfel la
formarea capitalului social al societăţii.

78 I. L. GEORGESCU, op. cit., p. 317.

79 Elena CÂRCEI, Fondatorii în cadrul constituirii succesive a societăţii pe acţiuni, în „Dreptul” nr. 5-6/1994, pp. 39-40.
 Subscrierile se fac pe unul sau pe mai multe exemplare ale prospectului de emisiune şi sunt
vizate de judecătorul delegat. Subscrierea va cuprinde numele sau denumirea subscriitorului,
domiciliul acestuia, numărul acţiunilor subscrise (în litere), data subscrierii şi declaraţia expresă că
subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune (art. 19).

După încheierea subscrierii, în termen de 15 zile, fondatorii au obligaţia de a convoca adunarea

constitutivă, printr-o înştiinţare publicată în Monitorul Oficial şi în două ziare de largă răspândire,
arătându-se locul şi data ţinerii adunării (nu mai târziu de 2 luni de la închiderea subscrierii).
Fondatorii au obligaţia, în vederea desfăşurării adunării constitutive, de a întocmi lista subscriitorilor,
ce va fi afişată la locul unde se va ţine adunarea cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată.

Adunarea constitutivă este legală dacă se desfăşoară în prezenţa a cel puţin jumătate plus unu din
numărul acceptanţilor şi ia hotărâri cu votul majorităţii simple din cei prezenţi.

Adunarea constitutivă are următoarele obligaţii (art. 28 din Legea nr. 31/1990):

- verifică existenţa vărsămintelor;

- examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură;
- aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii;
- discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii;
- numeşte primii membri ai Consiliului de administraţie, respectiv ai Consiliului de
supraveghere, şi primii cenzori sau primul auditor financiar.
În cadrul adunării, fiecare acceptant are dreptul la un vot, indiferent de numărul acţiunilor
subscrise.

Societatea se poate constitui numai dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare
acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la C.E.C. ori la o altă unitate
bancară, restul urmând a fi vărsat în 12 luni de la înmatriculare.

Fondatorii şi primii membri ai Consiliului de administraţie sau ai Directoratului şi ai Consiliului

de supraveghere sunt solidar răspunzători, din momentul constituirii societăţii, faţă de terţi, pentru
subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor legale sau convenţionale, existenţa
aporturilor în natură şi veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.

Fondatorii iau asupra lor consecinţele actelor şi ale cheltuielilor făcute pentru constituirea
societăţii, iar dacă societatea nu s-a putut constitui, fondatorii nu se pot îndrepta împotriva
acceptanţilor pentru acoperirea acestor cheltuieli.

Pentru activitatea desfăşurată, fondatorii sunt remuneraţi, adunarea constitutivă având dreptul de
a hotărî asupra cotei de participare din profitul net ce revine fondatorilor, aceasta neputând depăşi 6%
din profitul net şi nu poate fi acordată pe o perioadă mai mare de 5 ani de la constituirea societăţii.

Dacă prin dizolvarea anticipată a societăţii nu s-a plătit fondatorilor cota la care aveau dreptul
şi, prin aceasta li s-a cauzat un prejudiciu, aceştia pot intenta acţiunea în daune în contra societăţii,
care se prescrie în 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii de dizolvare anticipată.

3. 3. Reguli privind înfiinţarea filialelor şi sucursalelor

În vederea dezvoltării activităţii societăţii, asociaţii pot prevedea în actul constitutiv posibilitatea
înfiinţării de sucursale şi filiale ale societăţii sau chiar pot reglementa înfiinţarea şi funcţionarea
acestora la momentul constituirii societăţii. Dacă asociaţii hotărăsc înfiinţarea acestora după
înmatricularea societăţii, actul constitutiv va trebui să fie modificat în condiţiile prevăzute de art. 204
din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate
juridică. Fiind societăţi comerciale distincte de societatea care le-a înfiinţat şi care deţine cel mai
adesea majoritatea capitalului social, filialele trebuie să respecte dispoziţiile legale referitoare la forma
de societate în care s-au constituit. Deşi sunt persoane juridice distincte, în această calitate asumându-
şi drepturi şi obligaţii pentru executarea cărora vor avea o răspundere proprie, filialele se află sub
supravegherea societăţii care le-a înfiinţat.

Definim filialele ca fiind acele societăţi comerciale înfiinţate de către societatea primară, într-
una din formele prevăzute de lege, în scopul creşterii profitului rezultat din activitatea comercială.

Societăţi comerciale distincte, cu personalitate juridică proprie, deşi sunt înfiinţate de către
societatea primară, filialele pot avea forma juridică diferită de cea a societăţii care le-a înfiinţat. Mai
mult, cu toate că susţin scopul şi chiar obiectul principal de activitate al societăţii primare, filialele pot
avea obiecte de activitate secundare proprii.

Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale (art. 43).

O definiţie cuprinzătoare a fost dată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

în anul 1978 printr-o decizie în care se arată că „sucursala sau agenţia implică un centru de operaţii
care se manifestă de o manieră durabilă către exterior, ca o prelungire a societăţii mamă, printr-o
echipă de conducere şi execuţie care dispune de puterea de a negocia afaceri cu terţii, fără ca sucursala
să aibă patrimoniu şi personalitate juridică distinctă de a societăţii mamă”80.

Definim astfel sucursala ca fiind o structură organizaţională aparţinând societăţii mamă, fără
personalitate juridică şi fără patrimoniu propriu, destinată să reprezinte societatea în teritoriu unde
poate negocia afaceri comerciale pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societăţii care a
înfiinţat-o.

Sucursalele nu au atribute proprii de identificare, cu excepţia sediului, care este diferit de cel al
societăţii mamă. Denumirea nu este proprie, ci este denumirea societăţii care a înfiinţat-o, la care se
adaugă menţiunea „sucursală”. Naţionalitatea sucursalei va fi determinată de naţionalitatea persoanei
juridice al cărei dezmembrământ este.

Deoarece nu au personalitate juridică, sucursalele, ca şi celelalte sedii secundare reglementate

de lege, nu pot participa în nume propriu la raporturi juridice. Actele juridice sunt încheiate de către
reprezentaţii desemnaţi de către societatea comercială care a înfiinţat sucursala. Acelaşi regim juridic
îl vor avea şi celelalte sedii secundare, reprezentanţe, agenţii etc.

Fiind un dezmembrământ al persoanei juridice care a înfiinţat-o, considerăm că sucursala are

calitatea de comerciant în considerarea calităţii societăţii mame, de unde preia şi obligaţii similare
(înregistrarea la registrul comerţului, ţinerea contabilităţii obligatorii, desfăşurarea comerţului cu
respectarea legii etc.).

Sucursalele se vor înregistra şi în registrul comerţului din localitatea unde îşi vor desfăşura
activitatea. Dacă sucursalele funcţionează în aceeaşi localitate cu societatea mamă, vor fi înregistrate
în acelaşi registru al comerţului, dar ca înregistrare separată. Celelalte sedii secundare vor fi
înregistrate numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal (art.
43 alin. 3).

Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura la registrul comerţului (art. 45 alin. 2).

Prevederile Legii nr. 31/1990 privitoare la filiale, sucursale şi alte sedii secundare se aplică şi
societăţilor comerciale străine care vor să înfiinţeze asemenea structuri, dacă acest drept le este
recunoscut de legea statutului lor organic (art. 44).

Subcapitolul 4
Funcţionarea societăţilor comerciale

80A se vedea Barthélemy MERCADAL, Philippe JANIN, Mémento pratique Francis Lefebre – Sociétes commerciales 1986-
1987, Ed. Juridiques Lefebres, Paris, 1986, p. 142.
 4.1. Organele statutare ale societăţilor comerciale
§ 1. Adunarea generală a asociaţilor
Adunarea generală a asociaţilor reprezintă organul de deliberare şi de luare a deciziilor în cadrul
societăţilor comerciale. La adunările generale participă toţi asociaţii pentru a-şi exprima punctul de
vedere în legătură cu modul de realizare a obiectului de activitate al societăţii. Colaborarea voluntară a
asociaţilor în cadrul societăţii (affectio societatis), exprimată iniţial prin semnarea actului constitutiv,
se manifestă pe toată durata de funcţionare a societăţii prin participarea activă şi interesată la şedinţele
adunării generale a asociaţilor.

Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi are dreptul de a hotărî în toate
problemele privind viaţa societăţii.

Adunarea generală apare ca fiind organul suprem de conducere a societăţii81, având o

plenitudine de competenţe şi atribuţii (numeşte şi revocă administratorii şi cenzorii, stabileşte în
sarcina celorlalte organe ale societăţii anumite competenţe speciale şi controlează modul în care sunt
îndeplinite aceste atribuţii, poate decide modificarea actului constitutiv al societăţii, precum şi
dizolvarea anticipată a acesteia).

Limitele puterilor conferite adunării generale sunt stabilite de către lege sau, în condiţiile în care
legea permite, de către actul constitutiv.

Adunarea generală a asociaţilor, ca instituţie, este reglementată de Legea nr. 31/1990 doar în
privinţa societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni şi a societăţilor cu răspundere limitată. Luarea
deciziilor în cadrul societăţilor de persoane – societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă – se realizează cu votul tuturor asociaţilor, fără a exista un organ deliberativ instituţionalizat.

Adunarea generală ordinară

Adunarea generală ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exerciţiului financiar şi poate decide în toate problemele privind viaţa societăţii care nu sunt
în sarcina adunării extraordinare. Potrivit legii, adunarea este obligată să dezbată şi să hotărască, în
afara problemelor înscrise pe ordinea de zi, cu privire la următoarele aspecte: modificarea situaţiilor
financiare anuale, numirea şi revocarea administratorilor şi a cenzorilor, a auditorului financiar,
remuneraţia cuvenită acestor persoane, descărcarea de gestiune a administratorilor şi a directorilor,
stabilirea bugetului de venituri şi cheltuieli, gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai multor
unităţi ale societăţii (art. 111 din Legea nr. 31/1990). În acest sens s-a decis în jurisprudenţă82 că
„discutarea şi a altor probleme decât cele anunţate pe ordinea de zi a fost determinată de discuţiile
purtate în cadrul adunării, în special de concurenţa neloială a acţionarilor minoritari, prin
constituirea de societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate şi preluarea clienţilor societăţii. În
acest sens este de reţinut că, potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990, nu este interzisă discutarea în
adunarea generală şi a altor probleme, care nu au fost înscrise pe ordinea de zi, dacă din dezbateri a
rezultat această necesitate.”

Datorită importanţei acestui organ de deliberare şi decizie, legea stabileşte modul de convocare a
asociaţilor, desfăşurarea şedinţelor adunării, publicitatea privind hotărârile, căile de atac. Potrivit art. 117
din lege, în convocare trebuie să se arate locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi,
menţionându-se explicit toate problemele care vor fi dezbătute în adunare. În practică, s-a decis83 că
ordinea de zi trebuie să fie clară şi precisă. Nu sunt permise enunţuri vagi, precum „probleme diverse”,
„chestiuni variate”, „eventuale răspunderi”, deoarece acestea sunt în măsură să scadă interesul
acţionarilor astfel încât aceştia să renunţe la a mai participa la adunare. Convocarea adunării a cărei

81 A se vedea I. L. GEORGESCU, op. cit., vol.II, p. 361 şi urm.; O. CĂPĂŢÎNĂ – Societăţile comerciale, Editura Lumina,
Bucureşti, 1991, p. 309; P. DEMETRESCU – Adunarea generală a acţionarilor, Editura Lumina, Bucureşti, 1930; St. D.
CĂRPENARU, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 209 şi urm.
82 Î. C. C. J., S.com., Decizia nr. 1204 din 28 martie 2006, pe site: www.iccj.ro
83 C. A. B., S a V-a com., Decizia nr. 1647 din 6 decembrie 2002, în Practică ..., 2004, p. 30.
hotărâre este în discuţie cuprinde la pct. 4 o menţiune vagă potrivit căreia se va discuta la adunare
verificarea eventualei responsabilităţi a administratorului, care era şi acţionar al societăţii, şi viitoarea
acţiune a societăţii în funcţie de rezultatul acestor verificări. Potrivit Legii nr. 31/1990 există motive de
nulitate absolută dacă sunt încălcate norme de ordine publică, iar cele mai multe norme care
reglementează formarea voinţei sociale sunt de ordine publică, ele protejând în acelaşi timp pe acţionari şi
creditul în general.

În practica judiciară s-a statuat, aşadar, că sunt lovite de nulitate absolută toate hotărârile luate
cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la convocarea adunărilor prevăzute în art. 117 din Legea nr.
31/1990. Astfel, într-o altă speţă84 s-a decis că „din economia normei legale invocate (art. 117 din
Legea nr. 31/1990 - n.n.), rezultă fără putinţă de tăgadă, că aceasta are un caracter imperativ a cărei
sancţiune, faţă de termenii folosiţi, este nulitatea absolută”.

În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru valabilitatea hotărârilor adunării

generale ordinare, dacă actul constitutiv nu prevede cerinţe mai ridicate, este necesară prezenţa
acţionarilor care deţin cel puţin ¼ din numărul total de drepturi de vot. Hotărârile se iau cu majoritate
de voturi.

Dacă la această convocare nu se întruneşte majoritatea cerută de lege, este necesară o a doua
convocare, iar în această situaţie adunarea, indiferent de cvorumul întrunit, poate lua hotărâri cu
majoritatea voturilor exprimate; actul constitutiv nu poate prevedea un cvorum sau o majoritate mai
ridicată.

Sub sancţiunea nulităţii hotărârii, o a doua şedinţă a adunării generale nu se poate ţine în aceeaşi
zi cu prima şedinţă85.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor poate decide prin votul asociaţilor
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul constitutiv nu prevede
altfel (art. 192 alin. 1). La a doua convocare, hotărârile se iau cu votul majorităţii asociaţilor prezenţi.

În societatea în nume colectiv şi în societatea în comandită simplă, hotărârile se iau cu votul

asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Ca regulă generală, hotărârile în adunarea generală se iau cu respectarea principiului majorităţii,

care înseamnă jumătate plus unu, raportat la capital, de regulă. În mod excepţional, la societatea cu
răspundere limitată, legea cere o dublă majoritate – cu privire la capital, dar şi la asociaţi.

Adunarea generală extraordinară

Adunarea extraordinară se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a lua hotărâri în probleme
ce implică modificarea actului constitutiv (art. 113):

- schimbarea formei juridice a societăţii;

- mutarea sediului social;
- schimbarea obiectului de activitate;
- înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni;
- fuziunea sau divizarea;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni.

84 Î. C. C. J., S.com., Decizia nr. 5910 din 9 decembrie 2005, pe site: www.iccj.ro.
85 C.S.J., S.com., Decizia nr. 798/1996, în „Revista de drept comercial”, nr. 12/1997, p. 130.
 Datorită importanţei hotărârilor luate, legea prevede pentru aceste adunări condiţii de cvorum şi
majoritate mai riguroase.

În societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, pentru valabilitatea deliberărilor în adunarea

generală extraordinară este necesară, la prima convocare, prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel
puţin ¼ din numărul total de drepturi de vot, iar la următoarele convocări trebuie să fie prezenţi
acţionarii deţinând 1/5 din drepturile de vot.

Hotărârile se iau cu majoritatea voturilor acţionarilor prezenţi dacă este vorba despre alte
modificări decât cea a obiectului de activitate principal, reducerea sau majorarea capitalului social,
schimbarea formei juridice, fuziunea sau divizarea societăţii ori dizolvarea anticipată a acesteia,
probleme pentru care este necesar votul a cel puţin 2/3 din drepturile de vot deţinute de acţionarii
prezenţi. Actul constitutiv poate prevedea condiţii de cvorum şi majoritate mai mari (art. 115 din
Legea nr. 31/1990).

Adunarea generală a societăţilor de capitaluri poate delega o parte dintre atribuţii care nu
privesc domeniul de activitate principal către Consiliul de administraţie sau către Directorat (art. 114
din lege), cum sunt, spre exemplu: schimbarea sediului şi a obiectului de activitate al societăţii, cu
excepţia domeniului şi a activităţii principale, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare, majorarea
capitalului social. Această delegare se poate realiza prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor, potrivit O.U.G. nr. 82/2007.

În societatea cu răspundere limitată, hotărârile adunării de modificare a actului constitutiv se iau

cu votul unanim al asociaţilor, dacă legea sau actul constitutiv nu prevăd altfel.

Datorită specificului societăţilor de persoane, regula unanimităţii de voturi se menţine şi în cazul

hotărârilor luate de asociaţi pentru modificarea actului constitutiv.

Adunarea specială

Această adunare există numai la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în condiţiile în

care, prin actul constitutiv al acestor societăţi, s-a prevăzut emiterea de acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot (art. 95). Hotărârile pronunţate de această adunare nu pot influenţa
viaţa societăţii în ansamblu, acţionarii luând parte la aceste adunări pentru discutarea problemelor
specifice acestei categorii de acţiuni. Convocarea acţionarilor, cvorumul şi desfăşurarea şedinţelor
adunării speciale vor respecta regulile prevăzute de lege pentru adunările generale (art. 116 alin. 2).

Adunarea generală se convoacă de către Consiliul de administraţie, respectiv de către Directorat,

ori de câte ori este necesar, însă cel puţin o dată pe an (art. 117 coroborat pe art. 195 din Legea
societăţilor), indiferent de forma de societate.

Există posibilitatea convocării adunării generale şi la iniţiativa asociaţilor care deţin cel puţin
5% din capitalul social sau o cotă mai mică, dacă actul constitutiv prevede astfel, administratorii având
obligaţia de a îndeplini formalităţile în vederea convocării de îndată (art. 119). Adunarea generală va fi
convocată în cel mult 30 de zile şi se va desfăşura în termen de cel mult 60 de zile de la primirea
cererii din partea asociaţilor.

În cazul pasivităţii administratorilor (directorilor), convocarea adunării se va putea face prin

hotărâre judecătorească, la cererea asociaţilor. Cenzorii, în temeiul art. 164 alin. 4 lit. b) din lege, vor
putea ei înşişi să convoace adunarea ordinară sau extraordinară, când nu a fost convocată de
administratori. Cenzorii pot convoca adunarea în cazul în care administratorii nu mai au mandat sau
din diferite cauze – incapacitate, deces etc. – nu pot convoca adunarea. În cazul pluralităţii de cenzori,
este necesar acordul tuturor pentru convocarea în aceste condiţii a adunării.

Mai mult, acţionarii care deţin întregul capital social al societăţii vor putea, dacă nici unul dintre
ei nu se opune, să ţină adunarea generală fără respectarea formalităţilor privind convocarea (art. 121).
Hotărârile luate de către adunarea generală astfel desfăşurată vor fi pe deplin legale şi vor produce
efecte juridice ca şi celelalte hotărâri ale societăţii, luate conform procedurii prevăzute de art. 117 şi
art. 119 din Legea nr. 31/1990.86

În cazul societăţilor închise cu acţiuni nominative, ale căror acţiuni nu sunt tranzacţionate pe
piaţa de capital, prin actul constitutiv se poate prevedea ca adunările generale să se ţină şi prin
corespondenţă.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată, convocarea adunării generale se poate face şi la iniţiativa
unui asociat sau a unui număr de asociaţi care deţin cel puţin ¼ din capitalul social, dacă se arată şi scopul
convocării. Dacă administratorii, primind cererea, nu efectuează convocarea în termen de 30 de zile,
considerăm, pentru identitate de raţiune, că se vor aplica dispoziţiile art. 119 din lege, inclusiv cu privire la
cererea adresată instanţei (art. 195 alin. 2).

Convocarea se face prin Monitorul Oficial şi într-unul din ziarele de largă răspândire – în cazul
societăţilor de capitaluri -, iar dacă toate acţiunile sunt nominative, convocarea se poate face şi prin
scrisoare recomandată ori în formă electronică, având ataşată semnătura electronică extinsă, în
condiţiile actului constitutiv. La societăţile cu răspundere limitată, convocarea se face în forma
prevăzută de actul constitutiv sau prin scrisoare recomandată.

Pentru societăţile de persoane legea nu prevede formalităţi speciale privind convocarea, dar
putem interpreta că trebuie aleasă modalitatea care asigură participarea tuturor asociaţilor la adunarea
generală.

Dacă societatea deţine o pagină pe internet, convocarea, precum şi punctele din ordinea de zi
introduse la solicitarea asociaţilor se vor publica şi pe pagina de internet, pentru o mai bună informare a
asociaţilor, fără ca prin aceasta administratorii (directorii) să fie exoneraţi de obligaţiile ce le revin
conform legii în legătură cu efectuarea convocării.

Convocarea trebuie să cuprindă locul şi data ţinerii adunării, precum şi ordinea de zi. Ordinea de
zi, la rândul său, trebuie să cuprindă „menţionarea explicită a tuturor problemelor care vor face
obiectul dezbaterii adunării” (art. 117 alin. 6). Aşadar, nu sunt permise enunţuri vagi, ambigue, de
genul „probleme diverse”, „chestiuni variate”, „eventuale răspunderi” ş.a.m.d.87. În practica judiciară
s-a statuat că sunt lovite de nulitate absolută hotărârile luate fără respectarea dispoziţiilor legale
referitoare la convocarea adunărilor generale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Ordinea de zi poate fi completată la propunerea acţionarilor care deţin cel puţin 5% din capitalul
social, iar noile propuneri trebuie aduse la cunoştinţa asociaţilor cu cel puţin 10 zile înainte de data
adunării generale, la data menţionată în convocarea iniţială (art. 1171).

În virtutea calităţii de asociaţi se naşte dreptul asociaţilor de a participa la adunările generale şi

de a-şi exprima voinţa prin exercitarea dreptului de vot. Dreptul de vot se exercită, de regulă, personal
de către fiecare asociat, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţine. Potrivit art. 125 din
Legea nr. 31/1990, dreptul de vot se poate exercita şi prin reprezentant legal sau convenţional, prin
procură specială dată altui acţionar sau, dacă acţiunea aparţine mai multor persoane, acestea vor vota
printr-un reprezentant comun (art. 102 alin. 2 şi 3 din lege).

Membrii Consiliului de administraţie, directorii, respectiv membrii Consiliului de supraveghere

ori funcţionarii societăţii nu-i pot reprezenta pe acţionari, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, dacă, fără
votul lor, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Dacă acţiunile sunt grevate de un uzufruct, dreptul de vot în adunările generale ordinare aparţine
uzufructuarului, iar în adunările generale extraordinare – nudului proprietar.

86 Această formă de adunare este definită în doctrină ca fiind o „adunare totalitară” (I. L. GEORGESCU, op. cit., p. 313) sau
o „adunare spontană” (M. ŞCHEAUA, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990: comentată şi adnotată, Editura Rosetti,
Bucureşti, Ediţia a II-a, 2002, p. 167; a se vedea şi D.M. ŞANDRU, op. cit., p. 197).
87 A se vedea Decizia nr.1647 din 6 decembrie 2002, pronunţată de C.A.B, Secţia a V - a com., în Curtea de Apel Bucureşti.

Practică judiciară comercială. 2002, Coordonator: D. LUPAŞCU, Editura Brilliance, Piatra Neamţ, 2004, p. 30 şi urm.
 La societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, rolul adunărilor generale este preluat de
către asociatul unic, care emite decizii scrise pentru exprimarea hotărârilor luate cu privire la viaţa
societăţii.

În ceea ce priveşte societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă, asociaţii vor
decide cu majoritatea absolută a capitalului social (art.77 corob. pe art. 90 din lege).

Potrivit Legii nr. 31/1990, în exercitarea dreptului de vot se aplică principiul „orice acţiune
plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel” (art.
101). Tot prin actul constitutiv se poate limita numărul voturilor acţionarilor care deţin mai mult de o
acţiune pentru evitarea „fărâmiţării” voturilor (spre exemplu, o persoană care deţine 10.000 de acţiuni
ar putea avea 10 voturi, iar nu 10.000 de voturi). Principiul se aplică, în mod similar, şi la societăţile
cu răspundere limitată, unde, potrivit art. 193, fiecare parte socială dă dreptul la un vot.

Deoarece, în cazul societăţilor de persoane nu este reglementat dreptul de vot în adunările generale,
acest aspect trebuie stabilit prin voinţa asociaţilor reflectată în actul constitutiv. Se va ţine însă cont de
participarea fiecărui asociat la formarea capitalului social.

Dacă în actul constitutiv al societăţii pe acţiuni s-a prevăzut emiterea de către societate a unor
acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar, titularii acestor acţiuni nu vor avea drept de vot în adunarea
generală. Aceşti acţionari vor înfiinţa, pentru protejarea intereselor lor, adunarea specială.

Pentru a se asigura luarea unor decizii corecte, care să reflecte într-adevăr voinţa socială, dreptul
de vot trebuie exercitat cu bună-credinţă, iar asociaţii trebuie să se abţină de la acte care ar prejudicia
societatea. În acest scop, legea prevede că dreptul de vot nu poate fi cedat, iar înţelegerile privind
exercitarea dreptului de vot în conformitate cu anumite instrucţiuni sunt nule (art. 128).

De asemenea, dacă există un conflict de interese cu privire la propunerea supusă votului între un
asociat şi societate, asociatul trebuie să se abţină de la vot, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri, dacă,
fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea legală (art. 127 din lege).

În privinţa administratorilor, legea le interzice acestora să voteze, personal sau prin mandatar, în
baza acţiunilor deţinute, deşi cumulează şi calitatea de asociat cu cea de administrator, membru al
Directoratului sau al Consiliului de supraveghere, descărcarea lor de gestiune sau probleme legate de
administraţia sau de persoana lor, cu excepţia situaţiei financiare anuale (art. 126).

Dacă există acţionari ce deţin acţiuni la purtător, aceştia vor avea drept de vot numai dacă au
depus aceste acţiuni în locurile arătate prin actul constitutiv sau prin convocare, cu cel puţin 10 zile
înainte de convocare.

Votul în adunarea generală este, de regulă, deschis, votul secret fiind obligatoriu numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de lege: alegerea membrilor Consiliului de administraţie, respectiv a
membrilor Consiliului de supraveghere şi a cenzorilor sau a auditorilor, demiterea sau revocarea acestora şi
luarea hotărârilor referitoare la răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere şi de
control ale societăţii.

Adunarea generală, prezidată de preşedintele Consiliului de administraţie sau al Directoratului,

ia hotărâri ce trebuie consemnate în procesul-verbal al şedinţei, împreună cu dezbaterile ce au avut loc.
Procesul-verbal se trece în registrul adunării generale, fiind un mijloc de probă despre modalitatea de
convocare şi desfăşurare a şedinţei. În lipsa dovezii convocării adunării generale, cât şi a precizărilor
obligatorii referitoare la prezenţă şi la modalitatea votării, deliberările adunării generale sunt lipsite de
valabilitate88.

Pentru opozabilitate faţă de terţi, hotărârile adunării generale a acţionarilor se depun la registrul

88C.S.J., Secţia com., Decizia nr.2371/2000, în „Juridica” nr.3/2001, p. 137. A se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op. cit.,
2004, p. 214.
comerţului pentru a fi menţionate şi a spre se publica în Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la
data ţinerii adunării generale.

În ceea ce priveşte celelalte tipuri de societăţi, deşi legea nu reglementează expres publicitatea,
considerăm că, în baza Legii nr. 26/1990, vor fi menţionate în registrul comerţului hotărârile referitoare la
donaţia, vânzarea, locaţiunea şi garanţia reală mobiliară ce au ca obiect fondul de comerţ. De asemenea,
trebuie menţionate în registru hotărârile privind numirea şi revocarea administratorilor şi a reprezentanţilor
societăţii, care trebuie să depună semnăturile la registrul comerţului, precum şi orice modificări ale actului
constitutiv.

Hotărârile adunărilor generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, chiar dacă nu au participat la
adunare sau au votat împotrivă, cu condiţia ca aceste hotărâri să respecte legea şi prevederile actului
constitutiv. Astfel s-a decis89 că prin hotărârea adunării generale în care s-a aprobat bilanţul contabil
s-a stabilit ca dividendele cuvenite acţionarilor să fie plătite pe măsură ce societatea îşi va constitui
lichidităţi, în ordinea cererilor formulate de acţionari. Deoarece hotărârea adunării generale nu a
fost atacată în justiţie a rămas definitivă şi obligatorie pentru acţionari, inclusiv reclamanta. Legea
nr. 31/1990 nu cuprinde dispoziţii imperative referitoare la scadenţa obligatorie a plăţii dividendelor,
asociaţii putând decide în această privinţă.

Acţionarii nemulţumiţi – care au lipsit de la adunare sau care, fiind prezenţi, au votat contra şi
acest lucru s-a consemnat în procesul–verbal al şedinţei – pot intenta acţiunea în anularea hotărârilor
adunării generale, posibilitate reglementată şi de noul Cod civil (art. 216-218). Din interpretarea art.
132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 rezultă că nu au acest drept acţionarii care au participat la adunare,
dar s-au abţinut de la vot 90. Într-o speţă s-a decis că deoarece reclamantul a arătat că a participat la
şedinţă personal şi a votat toate hotărârile adunării generale şi nu a cerut inserarea niciunei
obiecţiuni în procesul-verbal, nu are calitate procesuală activă.91 Atunci când se invocă motive de
nulitate absolută, dreptul la acţiune aparţine oricărei persoane interesate, deci şi acestei categorii de
acţionari. Într-o altă speţă, s-a decis că „acţiunea în anulare are caracterul unei acţiuni sociale,
deoarece ea este exercitată exclusiv în folosul societăţii şi al acţionarilor, şi nu pentru valorificarea
unui interes personal, chiar dacă, implicit, are consecinţe şi de această natură”, interesul legitim
rezultând din însăşi calitatea de acţionar a reclamantului.92 S-a mai decis şi faptul că acţiunea în
anulare poate fi iniţiată de reclamanţi, în drept invocându-se motive legate de nerespectarea
prevederilor art. 5 C. civ., art. 948 şi urm. din C. civ., art. 1171 şi urm. C. civ. (Codul civil de la 1864,
în prezent abrogat – n.n., S.P.), ale Legii nr. 31/1990 şi prevederile Legii nr. 77/1994 privind
asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează93.
Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată, iar anularea actului poate fi
cerută numai de către acţionarii/asociaţii societăţii comerciale. Aaşadar, instanţa, primind cererea de
modificare a acţiunii, trebuia să ţină cont de principiul disponibilităţii părţilor şi să pronunţe
admisibilitatea sau inadmisibilitatea cererii examinând fondul cauzei, deoarece, în raport de cererea
modificatoare, reclamanţii au calitate procesuală activă.94

Dreptul de a ataca hotărârile adunării generale aparţine şi asociaţilor de la celelalte tipuri de

societăţi.

Totodată, membrii Consiliului de administraţie, respectiv ai Consiliului de supraveghere pot

ataca hotărârile adunării generale, cu excepţia celor referitoare la revocarea lor din funcţie.

Hotărârile adunării generale pot fi atacate în justiţie, pentru motive de nulitate relativă95, în

89 C. A. B., Secţia a V-a com., Decizia nr. 937 din 26 iunie 2002, în Practică…, 2004, p. 151.
90 A se vedea şi Curtea de Apel Ploieşti, S.com., Decizia nr. 1101/1997, în „Revista de drept comercial” nr. 6/1998, p. 118.
91 C. A. B., S. a V-a com., Decizia nr. 1609 din 2 decembrie 2002, în Practică..., 2004, p. 147.
92 C. A. B., S a VI-a com., Decizia nr. 500 din 27 martie 2002, în Practică..., p. 148.
93 Legea nr. 77/1994 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 209 din 11 august 1994 şi abrogată de O.U. G. nr. 88 din 23

decembrie1997 privind privatizarea societăţilor comerciale (M. Of., Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997).
94 C. A. B., S a VI-a com., Decizia nr. 604 din 11 aprilie 2002, în Practică…, 2004, p. 150.
95 D. M. ŞANDRU, op. cit., p. 224. Potrivit acestui autor, exemple de cauze de nulitate relativă sunt şi următoarele: hotărârile

adunării generale s-au luat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea acţionarilor, votul acţionarilor a fost
termen de 15 zile de la data publicării acestora în Monitorul Oficial, iar dacă se invocă motive de
nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil 96.

Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale se soluţionează de către tribunalul în a cărui

rază teritorială îşi are sediul societatea în camera de consiliu. Tribunalul, la cererea reclamantului,
poate dispune, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea hotărârii atacate, în schimbul unei
cauţiuni.

După rămânerea definitivă a hotărârii de anulare, aceasta va fi menţionată în registrul

comerţului şi publicată în Monitorul Oficial. De la data publicării, hotărârea va fi opozabilă tuturor
acţionarilor (art. 132 alin. 10 din Legea nr. 31/1990).

Potrivit legii, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 441/2006, atât prin participarea la
şedinţele adunării generale, cât şi prin exercitarea acţiunilor în anularea hotărârilor adunării generale,
„acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor
legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari” (art. 1361 din Legea societăţilor).

În practică, deseori, voinţa societăţii exprimată în cadrul adunărilor generale este înlocuită cu
voinţa organelor de administrare. Acestea se întrunesc şi funcţionează mai operativ de multe ori decât
adunările generale şi astfel se ajunge la imposibilitatea exprimării acordului asociaţilor cu privire la
anumite operaţiuni comerciale ale societăţii. În acest fel, practic, voinţa asociaţilor este înlocuită cu
voinţa organelor de administrare, iar controlul asociaţilor în cadrul unor adunări care se întrunesc o
dată pe an este imposibil de realizat97.

În acest scop al întăririi controlului asociaţilor cu privire la activitatea organelor de administrare

şi conducere ale societăţii s-au produs şi modificările de substanţă ale Legii nr. 31/199098.

§ 2. Administrarea societăţilor comerciale

Pentru ca voinţa asociaţilor, exprimată în cadrul adunărilor generale, să producă efecte, trebuie
concretizată în fapte şi acte juridice, operaţiuni economice de natură a îndeplini obiectul şi scopul
societăţii comerciale. Aceste operaţiuni, de natură a creşte profitul societăţii, se fac în interesul
societăţii şi, în cele din urmă, al asociaţilor.

Administrarea reprezintă o formă de exercitare a atributelor dreptului de proprietate societară

(posesie, folosinţă şi dispoziţie), în vederea atingerii obiectului şi scopului social99. Administratorul este cel
care are exerciţiul „dreptului de proprietate socială”, putând face orice act sau operaţiune necesară pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii.100

Modalităţile concrete de administrare diferă, în concepţia Legii nr. 31/1990, în funcţie de tipul
de societate comercială.

Astfel, societatea pe acţiuni are cel mai complex sistem de administrare, legea consacrând două

afectat de vicii de consimţământ, s-au încălcat dispoziţiile actului constitutiv. Cazuri de nulitate absolută pot fi, de exemplu,
convocarea adunării generale de către persoane fără calitate, nepublicarea convocării în condiţiile legii, neîntocmirea listei de
prezenţă, nerespectatea regulilor de procedură referitoare la ţinerea adunării, absenţa rapoartelor administratorilor şi a
cenzorilor, absenţa de la şedinţă a reprezentantului obligatarilor etc.
96 A se vedea C.S.J., S.com., Decizia nr. 1474 din 28 februarie 2002 ; potrivit acestei decizii, dacă hotărârea adunării generale

nu a fost înscrisă în registrul comerţului şi nu a fost publicată în Monitorul Oficial, lipseşte interesul unei astfel de acţiuni
înainte de îndeplinirea acestei formalităţi, acţiunea fiind şi prematură.
97 Yves GUYON, Droit des affaires, Economica, Paris, 1986, p. 277 şi urm.
98 Legea societăţilor comerciale a fost modificată substanţial în anii 2005-2006 prin Legea nr. 302/2005, publicată în M. Of.,

Partea I, nr.953 din 27 octombrie 2005, prin Legea nr. 441/2006, publicată în M. Of., Partea I, nr. 955 din 28 noiembrie 2006
şi intrată în vigoare la 1 decembrie 2006, modificată din nou prin Legea nr. 516/2006, publicată în M. Of., Partea I, nr. 14 din
09 ianuarie 2007, precum şi prin O.U.G. nr. 82/2007, publicată în M. Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007, care a intrat în
vigoare la data publicării. În legătură cu un aspect privind modificarea Legii nr. 31/1990, a se vedea Maria FODOR, Sorana
POPA, Principalele modificări aduse Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 82/2007, în „Dreptul” nr. 1/2008, p. 9 şi urm.
99 C. BÂRSAN, Al. ŢICLEA ş.a., op. cit., pp. 128-129.
100 A se vedea Gh. PIPEREA, op. cit., p. 133.
sisteme în cazul pluralităţii de administratori: sistemul unitar (Consiliul de administraţie) şi sistemul dualist
(Directoratul şi Consiliul de supraveghere), reglementate în art. 137- 1551 din Legea nr. 31/1990.

În societatea în comandită pe acţiuni, dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia se recrutează
dintre asociaţii comanditaţi şi se pot organiza în consilii de administraţie, aplicându-se prevederile
legii referitoare la societăţile pe acţiuni (art. 137-152 din lege).

La societăţile cu răspundere limitată, administrarea se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi (art. 197).

În cadrul societăţilor în comandită simplă, administrarea poate fi încredinţată unuia sau mai
multor asociaţi comanditaţi (art. 88), iar în ceea ce priveşte societatea în nume colectiv, administrarea
este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, fiecare având dreptul să reprezinte societatea, afară
de stipulaţie contrară prin actul constitutiv, în condiţiile şi în limitele impuse de acest act (art. 75-76
din lege).

1.2.1. Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv, odată cu înfiinţarea societăţii, fie,
ulterior, prin hotărârea adunării generale ordinare. În doctrină s-au exprimat şi păreri potrivit cărora
desemnarea administratorilor s-ar putea face şi de către adunarea extraordinară, potrivit principiului
qui potest plus potest minus101. Suntem de părere însă că adunarea generală extraordinară are un
caracter excepţional şi condiţii de întrunire deosebite. Atribuţiile adunărilor fiind clar delimitate de
către lege, nu considerăm că, datorită caracterului excepţional şi al condiţiilor superioare de cvorum şi
de vot specifice acestei adunări, atribuţiile adunării ordinare ar putea fi preluate de către adunarea
extraordinară. Adunarea extraordinară nu „poate mai mult”, ci are atribuţii specifice pe care le exercită
în condiţii speciale datorită efectelor pe care exercitarea acestor atribuţii le-ar putea avea pentru
societate.

Dacă societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică,
membrii Consiliului de administraţie sau ai Consiliului de supraveghere vor fi numiţi de adunarea
constitutivă a subscriitorilor (art. 28 pct. e) din lege).

Potrivit art. 7 din lege, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi al
societăţii cu răspundere limitată trebuie să prevadă asociaţii care reprezintă şi administrează societatea
sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează
să le exercite împreună sau separat.

În ceea ce priveşte societatea pe acţiuni, actul constitutiv trebuie să prevadă datele de

identificare a primilor membri ai Consiliului de administraţie, respectiv a primilor membri ai
Consiliului de supraveghere, clauze privind administrarea, numărul membrilor Consiliului de
administraţie şi modul de stabilire a acestui număr, puterile conferite administratorilor, directorilor şi
membrilor Directoratului şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art. 8).

În cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, pentru alegerea administratorilor

de către asociaţi ulterior încheierii actului constitutiv este necesar votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (art. 77 şi 90).

La societăţile cu răspundere limitată, administratorii nenumiţi prin actul constitutiv se aleg de

către adunarea asociaţilor cu majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art. 192 alin. 1).

Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi (art. 7 şi art. 1382 alin. 2 pct. a) şi d) din lege),
persoane fizice sau persoane juridice. Deşi prin Legea nr. 441/2006 s-au abrogat dispoziţiile art. 139
din Legea nr. 31/1990 referitoare la administratorii persoane juridice, posibilitatea numirii unor astfel
de persoane ca administratori reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 7 şi 8 coroborate de prevederile
art. 81 care arată datele de identificare obligatorii atât pentru administratorii persoane fizice, cât şi

101Maria MORARU, Dacă adunarea extraordinară poate să hotărască în probleme de competenţa adunării ordinare, în
„Dreptul” nr. 2/1994, p. 78 şi urm.
pentru administratorii persoane juridice care urmează să fie clauze în actul constitutiv. Mai mult, art.
15313 prevede că, doar cu excepţia directorilor societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv a
membrilor Directoratului, în sistemul dualist, administratorii şi membrii Consiliului de supraveghere
pot fi persoane juridice. Odată cu numirea, persoana juridică trebuie să-şi desemneze un reprezentant
persoană fizică, aceasta fiind supusă aceloraşi condiţii, obligaţii şi răspunderi ca şi ceilalţi
administratori. Persoana juridică nu va fi exonerată de răspundere prin numirea reprezentantului
împreună cu care va avea o răspundere solidară faţă de societate. Reprezentantul persoanei juridice
poate fi revocat oricând de către aceasta şi va fi desemnat concomitent un înlocuitor.

Administratorii pot fi cetăţeni români sau străini.

Administratorii trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, deoarece urmează să încheie acte
de dispoziţie în numele societăţii.

Totodată, administratorii trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii referitoare la onorabilitate.

Astfel, potrivit legii, nu pot fi administratori, directori, membri ai Directoratului sau ai Consiliului de
supraveghere, persoanele care nu pot avea calitatea de fondatori (art. 15314). În prezent, O.U.G. nr.
82/2007 a abrogat art. 15314, menţinând doar obligaţia informării prealabile de către cel numit în
funcţie a organului responsabil de numirea sa cu privire la oricare din situaţiile prevăzute la art. 153 15
sau de art. 15316 din lege, iar potrivit art. 731, persoanele care, potrivit art. 6 alin. 2 din lege, nu pot fi
fondatori, nu pot fi nici administratori, directori, membri ai Consiliului de supraveghere şi ai
Directoratului, cenzori sau auditori financiari, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi.
Interdicţia, ca şi celelalte instituite după modificarea Legii nr. 31/1990, se aplică numai persoanelor
condamnate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pentru exercitarea efectivă a atribuţiilor impuse de funcţia de administrare, legea limitează

cumulul funcţiei de administrator la cel mult 5 mandate de administrator şi/sau membru în Consiliul
de supraveghere în societăţi pe acţiuni având sediul în România. În schimb, aceste persoane sunt
obligate să nu facă concurenţă societăţii, prin exercitarea funcţiei de administrator sau asociat la o
societate concurentă, sub sancţiunea revocării şi a răspunderii pentru daune (art. 15315).

În privinţa societăţii cu răspundere limitată, pentru a exercita funcţia de administrator în alte

societăţi concurente sau pentru a desfăşura pe cont propriu sau al altei persoane un comerţ similar, este
necesar acordul adunării asociaţilor (art. 197).

Referindu-ne la societăţile de persoane, datorită faptului că administratorii se recrutează dintre asociaţi,

precum şi în virtutea caracterului intuitu personae al asocierii, considerăm că nu poate exista cumulul funcţiei
de administrator la mai multe societăţi comerciale.

O problemă care s-a pus în vechea reglementare a Legii nr. 31/1990 era cea a cumulului între
calitatea de administrator şi cea de salariat la societatea comercială. Vechea reglementare nu interzicea
expres un atare cumul, dar nici nu-l reglementa. Doctrina a considerat încă din acel moment că există o
incompatibilitate între cele două calităţi, nepotrivirea decurgând din caracterul antitetic al raporturilor
juridice pe care le implică fiecare din cele două calităţi102.

În reglementarea actuală a legii s-a ţinut cont de realităţile practicii, deoarece există
administratori recrutaţi dintre salariaţi, şi s-a reglementat posibilitatea acestui cumul în privinţa
societăţilor cu răspundere limitată, în cazul în care este vorba despre un asociat unic (art. 196 1 alin. 3).
Asociatul unic poate fi salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărei asociat unic este. Mai mult,
pentru evitarea unor confuzii, prin O.U.G. nr. 82/2007 s-a introdus alin. 4 al art. 1961, care prevede că
dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu
răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligaţiei de auditare.

102S. DAVID, Fl. BAIAS, Răspunderea civilă a administratorului societăţii comerciale, în „Dreptul” nr. 8/1992, p. 14; St.
D. CĂRPENARU, op. cit., p. 220. În sens contrar s-a exprimat S. BELIGRĂDEANU, Derogări de la dreptul comun al
muncii cuprinse în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 32 şi urm.
 La societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, există interdicţia cumulului între calitatea de
administrator şi cea de salariat: „Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu
societatea un contract de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii,
contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului” (art. 1371 alin. 3). Acest articol
reglementează situaţia contractelor de muncă încheiate pentru alte poziţii decât cea de administrator sau
director. Cu alte cuvinte, atunci când administratorul este desemnat dintre salariaţii societăţii, contractul de
muncă încheiat pentru poziţia salarizată (inginer, informatician, director de producţie ş.a.), deţinută anterior
numirii ca administrator de către adunarea generală a acţionarilor, este suspendat.

În temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 82/2007, societăţile pe acţiuni înregistrate în registrul

comerţului la data intrării în vigoare a ordonanţei sunt obligate a efectua demersurile necesare
îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 137 alin. 1 şi 2, art. 1371 alin. 3, art. 1381, art. 143 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în termen
de 6 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei. „Până la finalizarea acestor demersuri, societatea poate
funcţiona cu structura de administrare existentă la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă”.

Prin urmare, societăţile pe acţiuni au avut un termen tranzitoriu de 6 luni, de la data intrării în
vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007, pentru modificarea structurii Consiliului de
administraţie şi, dacă este cazul, a actului constitutiv, în conformitate cu prevederile legale.

În fine, art. V din ordonanţă reglementează situaţia în care contractele de muncă ale
administratorilor, respectiv directorilor, încetează de drept, dacă acestea au fost încheiate pentru
poziţia de administrator/director, deoarece, potrivit art. 1371 alin. 3 din lege, pe durata îndeplinirii
mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. Încetarea contractului
de muncă se produce, de drept, fie la data intrării în vigoare a ordonanţei (în cazul în care societatea a
aplicat deja modificările impuse prin Legea nr. 441/2006 şi a încheiat contractele de mandat cu
administratorii/directorii), fie la data acceptării mandatului, dacă această acceptare s-a produs ulterior
intrării în vigoare a ordonanţei (în situaţia în care societatea nu a încheiat contractele de mandat,
ordonanţa acordând societăţilor încă un termen de 6 luni în care pot opera aceste modificări).

Administratorii pot fi numiţi pentru o perioadă de cel mult 4 ani, dacă actul constitutiv nu
prevede o durată mai mică, cu excepţia primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere al căror mandat nu poate depăşi 2 ani. Administratorii pot fi şi realeşi.

În societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă, precum şi în societăţile cu răspundere

limitată, în momentul în care asociaţii, întrunind majoritatea legală, desemnează administratorii, le
fixează acestora durata însărcinării, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel (art. 77 şi art. 197
alin. 3 din lege).

Pentru ca numirea administratorilor să fie valabilă, aceştia trebuie să o accepte în mod expres.

Odată numiţi administratorii, societăţile trebuie să îndeplinească condiţiile de publicitate a

numirii, cerute de lege. Astfel, actul constitutiv trebuie să arate cine sunt primii administratori, modul
lor de lucru şi puterile de care dispun, cererea de înmatriculare trebuie să fie însoţită de declaraţia pe
proprie răspundere a administratorilor că îndeplinesc condiţiile cerute de lege, iar după înmatricularea
societăţii, reprezentanţii acesteia trebuie să depună semnăturile la registrul comerţului (art.7, art. 8, art.
36 şi art. 45 din lege). Depunerea semnăturilor la registru se face la data depunerii cererii de
înregistrare, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv, iar dacă au fost numiţi ulterior,
în termen de 15 zile de la numire. Semnătura se execută personal în faţa judecătorului delegat sau a
directorului oficiului ori a unui înlocuitor al acestuia, care va certifica semnătura (art. 19 coroborat pe
art. 18 alin. 2 şi 3 din lege).

Orice modificare în privinţa persoanei administratorilor, a directorilor, a membrilor

Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere trebuie menţionată la registrul comerţului şi publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV- a (art. 15319 ).
 Potrivit art. 140 din Legea nr. 31/1990, administratorii societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni erau obligaţi să depună o garanţie, stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale, al cărei cuantum nu putea fi mai mic decât contravaloarea a 10 acţiuni sau decât dublul
remuneraţiei lunare. Prin Legea nr. 441/2006, art. 140 a fost abrogat, iar persoanele numite în funcţia
de administrator sau membru al Consiliului de supraveghere ori al Directoratului trebuie să încheie o
asigurare de răspundere profesională (art. 15312 alin. 4 din lege).

Pentru activitatea pe care o desfăşoară, administratorii sunt remuneraţi conform deciziei

asociaţilor.

În privinţa societăţilor de persoane şi a societăţilor cu răspundere limitată, cuantumul

remuneraţiei este stabilit de către adunarea asociaţilor (art. 77 şi art. 197 alin. 3 din lege).

În societăţile de capitaluri, remuneraţia membrilor Consiliului de supraveghere sau ai

Consiliului de administraţie este stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a
acţionarilor (art. 15318 alin. 1). Persoanele din cadrul acestor organe colective de administrare care
deţin funcţii de conducere sau care exercită atribuţii speciale au dreptul la o remuneraţie suplimentară,
stabilită de către consiliul de administraţie sau de către consiliul de supraveghere, în limitele prevăzute
de actul constitutiv sau de hotărârea adunării generale, remuneraţie care trebuie să fie justificată „în
raport cu îndatoririle specifice ale persoanelor respective şi cu situaţia economică a societăţii” (art.
15318 alin. 4 din lege).

Este interzisă însă creditarea de către o societate a administratorilor acesteia prin orice fel de
mijloace, cum sunt: acordarea de împrumuturi sau alte avantaje financiare la încheierea cu aceştia a
unor operaţiuni de livrări de bunuri sau prestări servicii, garantarea de către societate a unor
împrumuturi sau a executării unor obligaţii personale ale administratorilor etc. Aceeaşi interdicţie se
aplică în ceea ce priveşte pe soţul/soţia, rudele şi afinii până la gradul IV inclusiv ale administratorilor
sau societăţile civile ori comerciale la care aceste categorii de persoane ar fi asociate (art. 144 4 alin. 1
şi 2).

Aceste limitări ale libertăţii de voinţă a asociaţilor nu se aplică operaţiunilor a căror valoare
exigibilă cumulată este mai mică de 5.000 de euro sau operaţiunilor încheiate de societate în mod
curent ale căror clauze nu favorizează persoanele arătate la art. 1 şi 2 (art. 1444 alin. 3).

1.2.2. Natura juridică a funcţiei de administrator este aceea a unui contract de mandat.
Concluzia se bazează pe dispoziţiile exprese ale art. 72 din Legea nr. 31/1990: „Obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special
prevăzute de această lege”.

Există şi situaţii în care mandatul poate avea ca punct de pornire raporturi de dreptul muncii,
când administratorii sunt recrutaţi dintre persoane care nu sunt asociaţi ai societăţii ori dintre salariaţi
ai acesteia, situaţie în care contractul de muncă se suspendă, potrivit legii.

Conţinutul contractului de mandat este în concordanţă cu voinţa asociaţilor exprimată fie în

actul constitutiv, fie în adunările generale şi cu prevederile legale. Mandatul conferit administratorilor
nu implică în toate cazurile reprezentarea.

Aşadar, natura funcţiei de administrator este dublă – contractuală şi legală, fapt care o
deosebeşte de celelalte funcţii juridice103. În acest sens, s-a decis104 în jurisprudenţă că, din probele
administrate în cauză, rezultă că între reclamant şi C.E.C. s-au stabilit raporturi juridice de mandat
comercial, în condiţiile contractului de administrare, în temeiul căruia, reclamantul, în calitate de
administrator al societăţii pe acţiuni C.E.C. S.A. „a executat atribuţii de organizare şi gestionare a
activităţii bancare, reprezentând banca în raporturile cu terţii şi răspunzând pentru actele de
administrare în condiţiile Legii nr. 31/1990, pentru activităţile comerciale desfăşurate.” În

103 A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 226.

104 Î. C. C. J., S.com., Decizia nr. 4144 din 20 septembrie 2005, pe site: www.iccj.ro.
consecinţă, litigiul privind faptele de comerţ desfăşurate de societăţi comerciale (comercianţi) este,
potrivit, art. 56 C. com. (în prezent abrogat – n.n., S.P.), de competenţa instanţelor comerciale. „În
această situaţie apare ca nerelevantă susţinerea pârâtei recurente privind caracterul subsidiar al
contractului de administrare faţă de actul administrativ de autoritate de numire de către primul-
ministru, întrucât ceea ce era ţinută să verifice instanţa în acest cadru procesual, bazat pe contractul
de administrare, erau condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art.13 din contract, privind revocarea
şi încetarea contractului dintre părţi.” Revocarea prin act administrativ de autoritate nu poate fi
opusă reclamantului, dar putea fi invocată în situaţia în care ar fi fost atacat în contencios
administrativ, ceea ce nu s-a făcut.

1.2.3. Atribuţiile administratorilor sunt următoarele:

- efectuarea formalităţilor prevăzute de lege în vederea înfiinţării societăţii (art. 36 din Legea nr.
31/1990) şi depunerea semnăturilor la registrul comerţului (obligaţia revine administratorului
desemnat ca reprezentant al societăţii (art. 45);

- păstrarea documentelor privind constituirea societăţii (art. 30 alin. 2);

- verificarea existenţei reale a vărsămintelor efectuate de către asociaţi (art. 73);

- întocmirea bilanţului societăţii şi a contului de profit şi pierderi, supravegherea respectării legii

în distribuirea dividendelor;

- ţinerea registrelor societăţii în conformitate cu legea;

- aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării generale;

- îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege şi de actul constitutiv, în limitele prevăzute de

acestea.

Potrivit legii, administratorii pot face toate actele de conservare, administrare şi dispoziţie
prevăzute de natura funcţiei lor. Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, în limitele actului constitutiv (art. 70). Puterile
administratorilor sunt limitate şi de hotărârile adunării asociaţilor. Asociaţii sunt cei care conferă
puteri de reprezentare administratorilor, fixându-le limitele. Pentru actele încheiate de către
administratori în numele societăţii nu este necesară o procură autentică specială chiar actele de
dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică (art. 70 1 din lege, introdus prin O.U.G nr. 52/2008).
Puterea de reprezentare implică şi reprezentarea societăţii în justiţie şi revine administratorilor care au
depus semnăturile la registrul comerţului.

Administratorii care reprezintă societatea nu pot transmite această prerogativă altor persoane
decât dacă această putere li s-a conferit prin actul constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor, sub
sancţiunea răspunderii pentru daunele pricinuite.

În cazul societăţilor de persoane şi la societatea cu răspundere limitată, dreptul de a reprezenta

societatea revine fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel (art.75, art. 90 şi art.
197 din lege).

Actele încheiate de către administratori trebuie să fie în concordanţă cu obiectul de activitate al

acesteia şi să ducă la realizarea lui. Dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în raporturile cu
terţii, societatea va fi angajată din punct de vedere juridic, cu excepţia cazului în care societatea
dovedeşte că terţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască depăşirea obiectului de activitate sau aceste acte
depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective (art. 55). Publicarea actului
constitutiv nu constituie prin ea însăşi dovada cunoaşterii. Prevederile actului constitutiv sau hotărârile
organelor statutare prin care se limitează puterile date prin lege acestor organe sunt sancţionate cu
inopozabilitatea faţă de terţi, chiar dacă s-au îndeplinit formalităţile de publicitate.

Administratorii vor putea, în nume propriu, să încheie acte de dispoziţie cu societatea cu privire
la bunuri a căror valoare depăşeşte 10% din valoarea activului net, numai cu aprobarea prealabilă a
adunării extraordinare, sub sancţiunea nulităţii actelor încheiate cu nerespectarea acestor prevederi
(art. 150).

Această dispoziţie se aplică şi contractelor de închiriere sau de leasing, precum şi actelor de

dobândire de către societate, în primii 2 ani de la înfiinţare, a unui bun de la un fondator sau de la un
acţionar contra unei valori materiale ce depăşeşte 10% din activul net (art. 441).

Restricţiile prevăzute de art. 150 se aplică şi operaţiunilor la care participă soţul

administratorului, rude sau afini până la gradul IV inclusiv, ori societăţi civile sau comerciale la care
sunt asociate aceste persoane.

1.2.4. Răspunderea administratorilor derivă din natura juridică a funcţiei. Conform legii,
răspunderea administratorilor se bazează pe regulile de la mandat şi pe dispoziţiile speciale ale Legii
nr. 31/1990105. În acest sens s-a decis106 că potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de
prevederile speciale ale legii societăţilor comerciale. Din înscrisurile prezentate rezultă că pârâtul a
îndeplinit funcţia de director al filialei şi, în această calitate, răspunde faţă de societate pentru
neîndeplinirea obligaţiilor ce-i revin, potrivit raportului de expertiză fiind stabilit prejudiciul. Cu
privire la reactualizarea sumei, reclamanta a cerut reactualizarea debitului fără a formula şi o cerere
de modificare a acţiunii pe care să o timbreze la valoare, iar în concluziile de admitere a acţiunii nu
s-a mai făcut referire la reactualizare. Chiar răspunsurile expertului la obiecţiunile privind
reactualizarea nu poartă semnătura acestuia şi nu pot fi luate în considerare, potrivit art. 201 şi urm.
C. proc. civ.(Codul de procedură civilă anterior – n.n., S.P.).

Astfel, administratorii vor avea o răspundere contractuală, în temeiul contractului de mandat,

dar şi o răspundere în temeiul legii, care poate fi civilă delictuală sau penală. Astfel, într-o speţă s-a
decis107 că administratorul societăţii comerciale îşi desfăşoară activitatea în baza unui mandat
comercial şi va răspunde faţă de societate conform regulilor ce decurg din contractul de mandat
comercial, precum şi delictual, potrivit regulilor specifice răspunderii civile, în cazul unor prejudicii
produse societăţii sau unor terţe persoane. În aceste condiţii, „se justifică distincţia făcută de instanţă
între răspunderea administratorului şi răspunderea care revine societăţii comerciale, ca persoană
juridică şi titular al obligaţiilor bugetare”.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a administratorilor, aceasta poate fi angajată pentru fapte
ce privesc constituirea sau funcţionarea societăţii, conform atribuţiilor date acestor persoane de către
lege sau prin actul constitutiv.

În situaţia în care există mai mulţi administratori, indiferent de forma de organizare, aceştia vor
răspunde solidar faţă de societate pentru actele şi faptele efectuate în legătură cu: existenţa reală a
vărsămintelor efectuate de asociaţi, modul de distribuire a dividendelor, ţinerea registrelor comerciale,
îndeplinirea hotărârilor adunării generale, stricta îndeplinire a obligaţiilor pe care legea sau actul
constitutiv le impun (art.73).

Administratorii mai sunt răspunzători şi pentru fapta altor persoane, aflate sub directa lor
supraveghere (art. 1442 alin. 2). Potrivit acestor dispoziţii, administratorii răspund faţă de societate
pentru prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de către directori sau de personalul încadrat, când
dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. Acest
tip de răspundere indirectă a administratorilor nu înlătură răspunderea persoanei care a săvârşit fapta
cauzatoare de prejudicii; dimpotrivă, având un caracter subsidiar, administratorii vor răspunde numai
dacă prejudiciul nu a fost recuperat de către societate de la persoana vinovată.

105 Potrivit art. 1915 alin. 1 C.civ.: „Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile aduse prin
încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpa în administrarea societăţii”.
106 C. S. J., S.com., Decizia nr. 1106 din 25 februarie 2003, pe site: www.iccj.ro.
107 C. S. J., S.cont. adm. şi fiscal, Decizia nr. 1893 din 20 mai 2003, pe site: http://app.legalis.ro.
 În acest caz de răspundere pentru fapta altei persoane, dacă există mai mulţi administratori, vorbim
despre o răspundere divizibilă, iar nu solidară. Pentru a produce efecte, solidaritatea trebuie prevăzută de
lege sau să rezulte din convenţia părţilor. Deoarece legea nu a prevăzut pentru acest caz solidaritatea,
înseamnă că răspunderea va fi divizibilă şi va aparţine administratorului căruia îi revenea obligaţia de
supraveghere a celui ce a cauzat prejudiciul.

Există şi un caz special de răspundere a administratorilor, în mod solidar cu predecesorii lor

imediaţi, dacă, având cunoştinţă despre neregulile săvârşite de aceştia, nu le-au comunicat cenzorilor sau
auditorilor (art. 1442 alin. 4).

Aşadar, răspunderea poate fi angajată atât pentru fapte comisive, cât şi pentru omisiuni. În cazul
pluralităţii de administratori, răspunderea nu va aparţine şi administratorilor care s-au opus la actele
prejudiciabile şi opoziţia lor a fost menţionată în registrul deciziilor Consiliului de administraţie. Chiar
dacă au lipsit de la şedinţa respectivă, administratorii trebuie să-şi consemneze în scris opoziţia faţă de
actul prejudiciabil.

Deoarece administratorii sunt remuneraţi, răspunderea lor va fi angajată pentru culpa cea mai
uşoară, deoarece diligenţele pe care trebuie să le depună aceste persoane în îndeplinirea mandatului lor
sunt cele ale unui bun administrator. Culpa va fi apreciată in abstracto după criteriul bunului
proprietar; administratorul va răspunde indiferent de gravitatea culpei.

Acţiunea în răspundere este o acţiune socială şi se exercită prin hotărârea adunării generale
ordinare împotriva fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor Directoratului şi Consiliului
de supraveghere pentru daune cauzate societăţii de aceştia datorită încălcării obligaţiilor pe care le au
faţă de societate (art. 155). Chiar dacă au fost aprobate situaţiile financiare anuale de către adunarea
generală, aceasta nu este decăzută din dreptul de a exercita acţiunea în răspundere (art. 186 din lege).

Directorii pot fi revocaţi oricând de către Consiliul de administraţie. Acţiunea împotriva

directorilor atrage suspendarea de drept a acestora din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Acţiunea în răspundere împotriva membrilor Consiliului de supraveghere se decide cu majoritatea

prevăzută de lege pentru adunarea generală extraordinară, iar mandatul membrilor respectivi ai Consiliului
de supraveghere încetează de drept şi se va trece la înlocuirea lor.

Dacă adunarea generală ordinară nu uzează de această prerogativă, acţionarii care deţin cel puţin
5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acţiune în despăgubiri, în nume propriu, dar în
contul societăţii (art. 1551). Cheltuielile de judecată vor fi avansate de către acţionari, iar după
rămânerea definitivă (conform noului Cod de procedură civilă) a hotărârii de admitere a acţiunii,
adunarea generală va putea decide încetarea mandatului administratorilor şi se vor putea recupera
aceste cheltuieli avansate de acţionari.

Consiliul de supraveghere poate exercita acţiunea în răspundere împotriva membrilor

Directoratului, iar dacă acţiunea în răspundere este exercitată prin votul a 2/3 din numărul total de
membri ai Consiliului de supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai Directoratului încetează de
drept, Consiliul de supraveghere procedând la înlocuirea lor.

Dacă societatea a fost supusă procedurii falimentului, acţiunea în răspundere va fi exercitată de

judecătorul – sindic (Legea nr. 85/2006).

Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii, care o vor

putea exercita în cazul deschiderii procedurii insolvenţei.

Administratorii, în cazul neîndeplinirii mandatului încredinţat cu bună-credinţă şi cu diligenţa

bunului proprietar, pot fi revocaţi din funcţie în orice moment, prin voinţa asociaţilor. Potrivit legii,
decizia de revocare a administratorilor se ia cu votul secret al asociaţilor, ca şi hotărârea referitoare la
angajarea răspunderii acestora (art. 130 alin. 2 din lege).
 În literatura juridică de specialitate,108 s-a arătat că revocarea din funcţie înainte de expirarea
termenului mandatului este o formă de răspundere a administratorului, o sancţiune aplicabilă acestuia
de către adunarea generală pentru incompetenţă, ineficienţă sau fraudă, fiind determinată, în
majoritatea cazurilor, de evaluarea negativă pe care o fac asociaţii cu privire la rezultatele activităţii
unor administratori.

Potrivit noului Cod civil, în situaţia intentării acţiunii în răspundere împotriva administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept şi se va dispune înlocuirea lor (art. 220 alin. 4 C.civ.).

Răspunderea penală a administratorilor va putea fi angajată în cazul săvârşirii unor infracţiuni

prevăzute de Codul penal şi de Legea nr. 31/1990 (art. 271-282). Acţiunea penală se pune în mişcare
la iniţiativa procurorului.

1.2.5. Funcţia de administrator încetează prin renunţare, revocare, incapacitate sau deces.

Revocarea administratorilor la societăţile de persoane şi la societăţile cu răspundere limitată se

face cu votul asociaţilor care deţin majoritatea absolută a capitalului, afară de cazul în care
administratorii sunt numiţi prin actul constitutiv; pentru revocarea acestora din urmă este necesar votul
unanim al asociaţilor (art. 77, art. 90 şi art. 197 alin. 3 din lege).

În cazul societăţilor de capitaluri, revocarea este dată în competenţa adunării generale ordinare
(art. 111).

Revocarea poate fi făcută ad nutum, adică poate interveni oricând, fără nicio justificare şi
independent de culpa contractuală a administratorului. De altfel, membrii Consiliului de administraţie,
respectiv ai Consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la
revocarea lor din funcţie (art. 132 alin. 4).

Administratorii revocaţi abuziv din funcţie nu se pot adresa instanţei judecătoreşti cu o cerere de
reintegrare în funcţie, dar pot intenta o acţiune în daune, dovedind că revocarea s-a făcut fără o justă
cauză (art. 1371 alin. 4 din lege).

În caz de vacanţă a postului de administrator, în lipsa unei prevederi în actul constitutiv,

Consiliul de administraţie va numi administratori provizorii, până la întrunirea adunării generale
ordinare, cu excepţia cazului în care, prin reducerea numărului acestora sub minimul legal,
administratorii rămaşi vor fi obligaţi să convoace de îndată adunarea generală pentru completarea
numărului lor. În lipsa convocării, orice parte interesată se poate adresa instanţei pentru a desemna
persoana însărcinată cu convocarea adunării generale în vederea numirii administratorilor.

Membrii Consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de adunarea generală cu votul a 2/3
din acţionarii prezenţi.

Persoana juridică desemnată ca administrator al unei societăţi comerciale îşi poate revoca
oricând reprezentantul persoană fizică, având obligaţia de a numi imediat un înlocuitor (art. 15313 alin.
2).

Ca şi revocarea, renunţarea la funcţia de administrator poate fi ad nutum. Când societatea are un

singur administrator şi acesta vrea să renunţe la mandat, el va trebui să convoace adunarea generală
extraordinară (art. 1372 alin. 4). În caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a funcţiei de
administrator unic, numirea provizorie se va face de către cenzori, însă adunarea generală va fi
convocată de urgenţă pentru numirea definitivă a administratorului (art. 1372 alin. 5). În cazul în care
societatea nu are cenzori, orice acţionar se poate adresa instanţei care va autoriza convocarea adunării
generale de către cel care a formulat cererea sau de către un alt acţionar. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa
aprobă ordinea de zi, stabileşte data de referinţă pentru înştiinţarea acţionarilor îndreptăţiţi să voteze în

108Gh. PIPEREA, Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. Noţiuni elementare, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998, p. 142 .
adunarea generală, data ţinerii adunării generale şi, dintre acţionari, persoana care o va prezida (art.
1372 alin. 6).

În mod similar acţiunii în daune exercitate de către administratorul revocat, suntem de părere că
societatea are dreptul de a pretinde despăgubiri în cazul renunţării abuzive la mandatul de
administrator.

În toate cazurile de încetare a funcţiei de administrator trebuie să se respecte publicitatea făcută

în cazul numirii, sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi a încetării mandatului fostului
administrator.

§ 3. Controlul gestiunii societăţii comerciale

În scopul funcţionării armonioase şi profitabile a societăţilor comerciale, în virtutea legii şi prin
voinţa asociaţilor, activitatea organelor care administrează bunurile societăţii şi gestionează
operaţiunile comerciale ale acesteia este supusă unei supravegheri atât din partea asociaţilor, cât şi prin
intermediul unor organe specializate.

În societăţile de persoane, datorită mai ales numărului restrâns de asociaţi şi încrederii existente
între aceştia, controlul se exercită de către toţi asociaţii, cu excepţia celor care au atribuţii de
administrare.

La societăţile cu răspundere limitată, controlul gestiunii va fi efectuat de către auditori financiari

(persoane fizice sau persoane juridice) dacă societatea este obligată să se supună auditului, conform art. 33
alin. 1 din Legea nr. 82/1991 coroborat pe prevederile art. 160 din Legea nr. 31/1990, în conformitate cu
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară.

Dacă societatea cu răspundere limitată nu este supusă obligaţiei legale de auditare, controlul se
va efectua de către cenzori, de către auditori financiari (auditori statutari109) sau de către asociaţi, ca şi
în cazul societăţilor de persoane. În schimb, dacă societatea are mai multe de 15 asociaţi, numirea
cenzorilor devine obligatorie, aplicându-se în privinţa acestora prevederile legale referitoare la
cenzorii societăţilor pe acţiuni (art. 199 alin. 3 şi 4 din Legea societăţilor).

Conform prevederilor art. 194 lit. b) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală a asociaţilor în
cadrul societăţii cu răspundere limitată este obligată să desemneze cenzorii, să îi revoce/demită şi să le
dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu
are caracter obligatoriu potrivit legii.

În societăţile în comandită pe acţiuni, controlul gestiunii se realizează fie prin cenzori, fie de
către asociaţii comanditari, ca şi la societatea în comandită simplă.

În privinţa societăţilor pe acţiuni, organele de control al gestiunii diferă în funcţie de sistemul de

administrare adoptat de către asociaţi. Dacă s-a adoptat sistemul unitar, controlul gestiunii va fi
asigurat de către cenzori sau auditori financiari110. În schimb, dacă asociaţii au optat pentru sistemul
dualist, controlul gestiunii societăţii va fi asigurat de către auditori financiari şi de către asociaţi, prin
consiliul de supraveghere.

Cenzorii sunt desemnaţi la începutul desfăşurării activităţii prin actul constitutiv (art. 7 şi 8 din
Legea nr. 31/1990) care va cuprinde datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor
financiar. Ulterior, următorii cenzori, respectiv auditori vor fi desemnaţi prin hotărârea adunării
generale ordinare.

109 Denumirea de „auditor statutar” a fost introdusă în Legea nr. 82/1991 de către O.U.G. nr. 37/2011 (M. Of., Partea I, nr.
285 din 22 aprilie 2011).
110 A se vedea H.G nr. 591/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Camerei Auditorilor din

România, publicată în M. Of., Partea I, nr. 349 din 26 iulie 2000, precum şi Ordinul ministrului finanţelor nr.1.009 din 14
septembrie 1999 privind aprobarea Statutului Camerei Auditorilor din România, publicat în M. Of., Partea I, nr. 463 din 26
septembrie 1999;.
 În societăţile cu răspundere limitată cenzorii şi auditorii interni sunt aleşi de adunarea
asociaţilor, în condiţiile art. 194 alin. 1 lit. b) din lege.

Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Potrivit legii, mandatul
cenzorilor are un caracter personal şi cel puţin unul dintre ei trebuie să fie contabil autorizat sau expert
contabil111. Numărul cenzorilor trebuie să fie de fiecare dată impar.

Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil sau contabil autorizat, care poate fi
terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative (art. 160 alin. 1).

Conform legii, nu pot fi cenzori, iar dacă au fost alese sunt decăzute din mandatul încredinţat,
persoanele aflate în relaţii de rudenie sau afinitate, până la gradul IV inclusiv, cu administratorul;
persoanele aflate în raporturi de subordonare faţă de administrator pe baza contractului de muncă sau
care sunt remunerate de către acesta ori de societate; persoanele ai căror angajatori sunt fie în raporturi
contractuale, fie în raporturi de concurenţă cu societatea; persoanele care nu pot fi administratori, în
temeiul art. 731 din lege; persoanele care, pe durata exercitării mandatului, au atribuţii de control în
Ministerul Finanţelor Publice sau în alte instituţii publice.

Atribuţiile cenzorilor şi ale auditorilor interni sunt următoarele: supravegherea gestiunii

societăţii, verificarea conformităţii cu legea a situaţiilor financiare, a modului de ţinere a registrelor
contabile şi a modului de evaluare a patrimoniului. Situaţiile financiare anuale vor putea fi aprobate de
către adunarea generală numai dacă acestea sunt însoţite de raportul cenzorilor sau al auditorilor
financiari.

Neregulile constatate în administraţie vor fi aduse la cunoştinţa membrilor Consiliului de

administraţie, iar încălcările importante ale legii şi ale actului constitutiv vor fi prezentate adunării
generale.

În exercitarea atribuţiilor lor, cenzorii au dreptul să obţină lunar de la administratori o situaţie

despre mersul operaţiunilor, dar pe care nu au voie să le comunice în particular asociaţilor sau terţilor.

Acţionarii au dreptul să sesizeze cenzorilor aspecte din activitatea societăţii, iar dacă sesizarea
vine din partea unor acţionari ce reprezintă cel puţin 5% din capitalul social sau, în condiţiile actului
constitutiv, o cotă mai mică, cenzorii sunt obligaţi să facă verificări. În caz de necesitate, cenzorii pot
convoca adunarea generală pentru ca aceasta să ia o hotărâre în cazul celor reclamate.

Pentru redactarea raportului către adunarea generală referitor la situaţia financiară anuală şi la
repartizarea profitului, cenzorii vor delibera împreună, iar în cazul unor neînţelegeri vor putea prezenta
rapoarte separate. Pentru celelalte atribuţii, cenzorii vor putea lucra separat.

Activitatea cenzorilor este remunerată cu o indemnizaţie fixă, determinată prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale (art. 161 alin. 3).

Răspunderea cenzorilor se determină conform regulilor de la mandat, în condiţii similare ca şi

răspunderea administratorilor.

Răspunderea cenzorilor poate fi civilă sau penală, după caz.

Prevederile art. 73 referitoare la obligaţiile şi răspunderea administratorilor se aplică şi

cenzorilor, iar potrivit art. 155 cenzorii răspund pentru daunele cauzate societăţii prin încălcarea
obligaţiilor faţă de societate. Acţiunea aparţine societăţii, dar poate fi exercitată şi de către acţionari în
cazul pasivităţii acesteia.

111 Pentru a fi expert contabil sau contabil autorizat, persoana trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de O.G. nr.
65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicat în M. Of., Partea I, nr. 243
din 30 august 1994. O.G. nr. 65/1994 a fost modificată şi completată prin O.G. nr. 17/2007, publicată în M. Of., Partea I, nr.
84 din 2 februarie 2007.
 În caz de deces, încetare sau renunţare la mandat din partea unui cenzor, supleantul cel mai în vârstă
îl înlocuieşte; în lipsa acestuia, până la întrunirea adunării generale, cenzorii rămaşi vor numi un cenzor
interimar. Revocarea cenzorilor se va putea face numai de către adunarea generală, cu votul cerut la
adunările extraordinare (art. 166 alin. 2 din lege).

Situaţiile financiare ale societăţilor de capitaluri care optează pentru sistemul dualist sau ale
societăţilor care sunt supuse obligaţiilor legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari,
persoane fizice sau persoane juridice (art. 160). Acestor societăţi nu li se aplică dispoziţiile art. 159
alin. 1 din Legea nr. 31/1990 referitoare la numărul cenzorilor şi al auditorilor financiari.

Potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, situaţiile financiare anuale ale persoanelor
juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditori
financiari, persoane fizice sau persoane juridice autorizate, potrivit legii. În acelaşi sens,
potrivit Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 94 din 29-01-2001112 de aprobare a
Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a CEE şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, reglementările în cauză se aplicau începând cu situaţiile
financiare ale anului 2000 de societăţile comerciale cotate la Bursa de Valori Bucureşti,
precum şi de unele categorii specifice de societăţi ce operează pe piaţa de capital, conform listei
anexate ce făcea parte din ordin. Acest ordin a fost abrogat de Ordinul nr. 1752 din 17 noiembrie
2005113 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. În art. 5
din acest ordin se prevedea că situaţiile financiare anuale întocmite de persoanele juridice
prevăzute de lege erau auditate conform legii. Făceau obiectul auditului financiar şi situaţiile
financiare anuale întocmite de entităţile de interes public. Nu erau supuse acestei obligaţii
societăţile comerciale ale căror valori mobiliare erau tranzacţionate pe o piaţă reglementată
(art. 6). Ordinul nr. 3055/2009 referitor la Reglementările contabile conforme cu directivele
europene, cu modificările şi completările ulterioare, statuează faptul că „persoanele juridice
care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele trei criterii (denumite în
continuare criterii de mărime): 1) total active: 3.650.000 euro; 2) cifră de afaceri netă:
7.300.000 euro; 3) număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50, întocmesc
situaţii financiare anuale care cuprind: bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor
capitalului propriu, situaţia fluxurilor de numerar, note explicative la situaţiile financiare
anuale.
Activitatea de audit financiar este reglementată de O.G. nr.75/1999114 şi reprezintă activitatea de
examinare, în vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii asupra situaţiilor financiare,
în conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi adoptate de
Camera Auditorilor Financiari din România. Conform acestor reglementări, auditorii financiari sunt
persoane fizice sau juridice independente şi care îndeplinesc condiţiile de calificare prevăzute de lege.

Auditorii financiari pot desfăşura activitatea de audit intern, audit financiar, consultanţă
financiar-contabilă şi fiscală, asigurarea managementului financiar-contabil, activităţi de expertiză
contabilă şi de evaluare, precum şi activităţi de reorganizare judiciară şi lichidare (art. 3 alin. 2 din
ordonanţă).

Nu pot fi auditori financiari activi într-o entitate economică sau, dacă au fost desemnaţi, decad din
această calitate: rudele sau afinii până la gradul IV inclusiv ori soţii administratorilor, persoanele aflate în

112 Publicat în M. Of., Partea I, nr. 85 din 20 februarie 2001.

113 Publicat în M. Of., Partea I, nr. 1080 din 30 noiembrie 2005, Ordinul nr. 1752/2005 a fost abrogat prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 3055/2009, publicat în M. Of., Partea I, nr. 766 din 10 noiembrie 2009.
114 Republicată în M. Of., Partea I, nr. 598 din 22 august 2003, O.G. nr. 75/1999 a fost modificată ultima oară prin Legea nr.

149/2013 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 90/2008 privind auditul statutar al situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate şi
a Ordonanţei Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi şi pentru
modificarea altor acte normative (M. Of., Partea I, nr. 257 din 9 mai 2013).
raporturi de muncă sau remunerate de către administratori, persoanele care nu pot deţine funcţia de
administrator, precum şi cei care au atribuţii de control financiar în Ministerul Finanţelor Publice sau în
alte instituţii publice.

Auditorii trebuie să se abţină de la orice raporturi ce ar crea o stare de incompatibilitate sau conflict
de interese şi i-ar împiedica să-şi exercite profesia independent (art. 15).

Controlul gestiunii în cazul societăţii în comandită pe acţiuni se realizează prin cenzori sau
auditori financiari, ca şi la societăţile pe acţiuni administrate în sistem unitar, deoarece, potrivit art.
187 din Legea nr. 31/1990, societăţilor în comandită pe acţiuni nu li se aplică prevederile art. 153-1551
din lege referitoare la sistemul dualist.

În cazul societăţilor pe acţiuni administrate în sistem dualist, controlul gestiunii este asigurat şi
de către Consiliul de supraveghere, în temeiul art. 15310 din Legea nr. 31/1990. Datorită faptului că
membrii Consiliului de supraveghere sunt numiţi de către acţionari fie prin actul constitutiv, fie prin
hotărârea adunării generale, se asigură un control mai strict al acestora asupra gestiunii societăţii.

Membrii Consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de adunarea generală a acţionarilor,

cu o majoritate de cel puţin 2/3 din numărul voturilor acţionarilor prezenţi (art. 1536 alin. 4).

Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale: exercită controlul permanent

asupra conducerii societăţii de către Directorat, numeşte şi revocă membrii Directoratului, verifică
conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor de
conducere a societăţii.

Pentru o corectă informare şi pentru exercitarea efectivă a activităţii de supraveghere, consiliul

poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu
desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul
(art. 15310 din lege). În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul Consiliului de
supraveghere este obligatorie (art. 15310 alin. 4). Cel puţin un membru al comitetului consultativ de
investigare a activităţii de audit trebuie să fie independent, conform legii şi să aibă experienţă
profesională relevantă în aplicarea principiilor contabile şi de audit financiar.

Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni, fiind prezidat de către
preşedintele consiliului, ales de consiliu dintre membrii acestuia.

Preşedintele astfel desemnat convoacă consiliul la solicitarea a cel puţin doi membri ai
Consiliului de supraveghere sau la cererea Directoratului. Solicitarea convocării trebuie să fie
motivată. Consiliul se va întruni în cel mult 15 zile de la convocare (art.15311 alin. 2).

Dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului, solicitanţii pot convoca ei înşişi
consiliul, stabilindu-i şi ordinea de zi.

Desfăşurarea şedinţelor şi hotărârile luate se consemnează într-un proces-verbal, semnat de către

preşedinte şi de cel puţin un membru al consiliului dintre cei care au participat la şedinţă.

În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de supraveghere întocmeşte, cel puţin o dată pe an, rapoarte
către adunarea generală cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată.

În cazuri justificate de interesul societăţii, consiliul poate convoca adunarea generală a

acţionarilor (art. 1539 alin. 2).

4.2. Modificarea actului constitutiv al societăţilor comerciale

Voinţa asociaţilor şi evoluţia economică a condiţiilor în care funcţionează societatea impun
deseori modificarea sau numai adaptarea clauzelor actului constitutiv. Evoluţia legislaţiei în materia
societăţilor comerciale impune, de asemenea, modificări în structura unei societăţi deja constituite.
 Noţiunea de modificare a actului constitutiv cuprinde, pe de o parte, modificarea clauzelor
obligatorii ale contractului şi statutului societăţii comerciale, prevăzute ca cerinţă obligatorie la
constituirea societăţii de art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, iar pe de altă parte, se referă la orice
modificare adusă actului constitutiv conform voinţei asociaţilor (de exemplu, transmiterea părţilor de
interes sau a părţilor sociale către un terţ, cu excepţia cazului în care transmisiunea a fost autorizată
prin actul constitutiv115). În acest sens, în doctrină s-a arătat că modificarea actului constitutiv
presupune intervenirea unei schimbări în elementele primare ale actului constitutiv.116

În esenţă, orice modificare a actului constitutiv determină modificarea societăţii comerciale,

deşi legea nu foloseşte această noţiune.

§1. Reguli comune

Deoarece actul constitutiv al societăţii comerciale este rezultatul acordului de voinţă al
asociaţilor (mutuus conssensus), tot prin voinţa lor asociaţii pot decide modificarea acestuia (mutuus
dissensus).

Potrivit Legii nr. 31/1990, actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale
ori a Consiliului de administraţie, respectiv Directoratului, adoptată în temeiul art. 114 alin. 1, sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti în condiţiile art. 223 alin. 3 şi ale art. 226 alin. 2 (art. 204 alin.1 din
lege).

Hotărârea adunării generale a asociaţilor reprezintă principalul mijloc de modificare a actului

constitutiv şi se ia în condiţiile prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară în cazul
societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni (art. 115). La aceste societăţi, mutarea sediului
societăţii, schimbarea obiectului de activitate, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare şi
majorarea capitalului social pot fi hotărâte şi de către Consiliul de administraţie, respectiv de către
Directorat, prin delegarea acestor atribuţii prin hotărârea adunării generale extraordinare sau prin actul
constitutiv al societăţii (art. 114). În doctrină s-a opinat că o asemenea delegare poate fi apreciată ca
excesivă şi susceptibilă de abuz117.

În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, hotărârea se ia cu votul

unanim al asociaţilor (art. 192 alin. 2). Potrivit art. 13 din lege, la societăţile cu răspundere limitată cu
asociat unic, asociatul unic are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit legii, adunării generale a
asociaţilor şi poate hotărî, în consecinţă, modificarea actului constitutiv.

După modificarea Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 441/2006, hotărârea asociaţilor reprezintă
singura cale de modificare prin voinţa asociaţilor.

Hotărârea asociaţilor se redactează de către aceştia, de către reprezentanţii societăţii sau de către
avocatul ori consilierul juridic al acesteia, precum şi de către oficiile registrului comerţului ori de către
camerele de comerţ şi industrie teritoriale, la solicitarea asociaţilor.

Hotărârea instanţei judecătoreşti, ca act modificator al societăţii comerciale, are un caracter

excepţional şi este prevăzută de lege în cazuri limitate.

Astfel, modificarea actului constitutiv prin hotărâre judecătorească se poate face:

1) în cazul excluderii unui asociat - când excluderea unui membru la cererea unui asociat se
pronunţă de către instanţa judecătorească, prin aceeaşi hotărâre se va dispune şi cu privire la structura
participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi (art. 223 alin. 3);

2) în cazul retragerii unui asociat, fie nu există prevederi în actul constitutiv, fie nu se realizează
acordul asociaţilor, prin hotărârea judecătorească, datorită unor motive temeinice; prin aceeaşi

115 A se vedea O. CĂPĂŢÎNĂ, Societăţile comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, pp. 348-349.
116 R. PETRESCU, Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p.
83.
117 St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, Societăţile comerciale, op. cit., p. 444.
hotărâre, instanţa se va pronunţa asupra structurii participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi
(art. 226 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din lege).

Actul modificator, respectiv hotărârea asociaţilor, poate avea forma înscrisului sub semnătură
privată sau poate fi un act autentic. Forma autentică este obligatorie, potrivit legii, atunci când
hotărârea asociaţilor are drept obiect :

a) majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui imobil;

b) modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume colectiv sau în comandită
simplă;
c) majorarea capitalului social prin subscripţie publică (art. 204 alin. 2).
Ca şi în cazul actului constitutiv, actul modificator se autentifică în cazurile prevăzute de lege şi
va dobândi dată certă şi prin depunerea la registrul comerţului, în condiţiile art. 5 alin. 7 din Legea nr.
31/1990.

Hotărârea judecătorească de modificare nu este supusă autentificării, deoarece constituie prin ea

însăşi un act autentic.

Potrivit art. 204 alin. 4 din lege, după fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii,
respectiv Directoratul, vor depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi
textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul
hotărârii judecătorului delegat. În legătură cu această obligaţie, în speţă118 s-a reţinut că obiectul
cererii recurentului-reclamant îl formează obligarea pârâţilor P.M. şi registrul comerţului de a
efectua înregistrarea menţiunilor privind modificarea actului constitutiv, potrivit actului adiţional
autentificat, şi autorizarea îndeplinirii formalităţilor de înregistrare pe cheltuiala sa. Instanţa a mai
arătat că A.C., având calitatea de asociat unic, a cesionat toate părţile sociale pârâtului P.M.,
încredinţându-i şi toate documentele şi ştampilele societăţii, iar acesta nu a efectuat menţiunile
necesare la registrul comerţului. Potrivit art. 22 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, înregistrarea
menţiunilor se poate face la cererea persoanelor interesate în termen de cel mult 30 de zile de la data
la care au cunoscut actul sau faptul supus înregistrării. Astfel, nu exista nici o piedică în calea
recurentului pentru a face acest lucru. Însă, recurentul s-a adresat cu acţiune directă instanţei de
judecată, această cale fiind posibilă numai dacă registrul comerţului ar fi refuzat efectuarea
înregistrării. De altfel, cesiunea produce efecte din momentul încheierii contractului, menţionarea
acestei operaţiuni în registrul comerţului având numai un rol de publicitate.

Deşi legea nu prevede, considerăm că actul constitutiv, în forma modificată, trebuie să respecte
condiţia formei autentice în cazurile obligatorii prevăzute de lege. În cazurile în care legea impune forma
autentică a actului modificator, nerespectarea acesteia determină nulitatea modificării, deoarece forma
autentică este prevăzută de lege ad validitatem.

Temeiul înregistrării modificărilor în registrul comerţului îl reprezintă, de regulă, hotărârile

judecătorului delegat, dar, în cazurile de excludere şi de retragere prevăzute de art. 223 alin. 3 şi art.
226 alin. 2 din lege, înregistrarea se va face în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive (potrivit noului
Cod de procedură civilă) pronunţate de către tribunal.

Încheierea judecătorului delegat cu privire la modificarea actului constitutiv al societăţii

comerciale este executorie de drept şi poate fi supusă doar apelului în termen de 15 zile, în condiţiile
art. 60 din Legea nr. 31/1990. Termenul de apel curge de la pronunţare pentru părţi, iar pentru terţi de
la data publicării actului modificator în Monitorul Oficial. Recursul se depune şi se menţionează în
registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la data depunerii, Oficiul
Registrului Comerţului înaintează apelul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii
(art. 60 alin. 3). Motivele apelului se pot depune la instanţă cu cel puţin două zile înaintea termenului
de judecată (art. 60 alin. 4). În cazul admiterii căii de atac, decizia instanţei de apel va fi menţionată în
registrul comerţului.

118 C. A. B., S. a V- a com., Decizia nr. 633 din 23 aprilie 2002, în Practică…, p. 202.
 Actul modificator şi notificarea cu privire la depunerea textului actualizat al actului constitutiv
sunt trimise spre publicare, din oficiu, de către registrul comerţului la Monitorul Oficial (art. 204 alin.
5).

Potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. 6, actul modificator al actului constitutiv al unei societăţi în
nume colectiv sau în comandită simplă, în formă autentică, se depune la Oficiul Registrului
Comerţului (...) şi se menţionează în acest registru, fără a fi obligatorie publicarea lui în Monitorul
Oficial al României. Această prevedere contravine dispoziţiilor art. 62 alin. 1 din lege, care
reglementează dreptul de opoziţie al creditorilor sociali şi al altor persoane interesate. În acest articol,
legea condiţionează exercitarea opoziţiei în termenul de 30 de zile, calculat de la publicarea hotărârii
asociaţilor în Monitorul Oficial. Dispoziţia în cauză este criticabilă deoarece toate actele care emană
de la societate sunt supuse publicităţii prin Monitorul Oficial şi înregistrării la registrul comerţului
pentru ca terţii să ia cunoştinţă de acestea şi pentru le putea fi opuse. Prevederea conţinută în art. 204
alin. 6 al Legii nr. 31/1990 nu este în concordanţă nici cu Directiva 68/151/CEE care, pentru protejarea
asociaţilor sau a terţilor, prevede obligaţia statelor membre U.E. de a lua măsurile necesare în vederea
asigurării publicităţii, printr-un registru comercial sau un registru al societăţilor, a actelor constitutive
şi a modificărilor acestora (art. 2 alin. 1 coroborat pe art. 3 alin. 1 din lege), precum şi prin publicarea
acestor acte în „buletinul naţional desemnat de statul membru în acest sens” (art. 3 alin. 4 şi 5).

În legătură cu dreptul de opoziţie la modificarea actului constitutiv, acesta aparţine creditorilor

sociali, precum şi oricărei persoane prejudiciate (art. 61), prin acţiune aceste persoane solicitând instanţei
obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat de modificare. În legătură cu
această dispoziţie legală, în practică119 s-a decis că prevederile art. 61 din Legea nr. 31/1990 recunosc
dreptul de opoziţie numai în favoarea creditorilor sociali şi a persoanelor prejudiciate de hotărârea
adunării generale a acţionarilor. Reglementând explicit categoriile de subiecte care pot exercita
opoziţia în aceste condiţii, legiuitorul a intenţionat să ofere o cale specială de atac acestor categorii de
persoane diferită de acţiunea în anulare pusă la dispoziţia asociaţilor nemulţumiţi.În hotărârea instanţei
de recurs se mai arată că „legiuitorul nu a exclus posibilitatea ca un acţionar să întrunească şi calitatea
de creditor social, iar prin hotărârea adunării generale a acţionarilor luată să-i fie atinse aceste
interese, acesta având posibilitatea de a formula opoziţie”, dar recurentul nu a făcut dovada calităţii
sale de creditor social şi nu a demonstrat modalitatea în care i-au fost afectate interesele prin hotărârea
atacată. Susţinerea recurentului că, în calitate de acţionar, are dreptul de a alege între cele două căi de
atac împotriva hotărârii adunării generale cea reglementată de art. 61 şi aceea prevăzută în art. 132 din
lege (art. 132, în prezent –n.n.) este neîntemeiată. Dispoziţiile legale prevăd condiţiile de exercitare a
acestor căi de atac şi nu dau acţionarilor dreptul de a alege una dintre ele pentru care sunt întrunite
condiţiile legale.

Opoziţia se depune şi se înregistrează la registrul comerţului, care o va înainta instanţei

judecătoreşti. Opoziţia se judecă în camera de consiliu, iar hotărârea pronunţată poate fi atacată numai
cu apel.

Termenul de 30 de zile în care se poate exercita opoziţia este un termen de prescripţie, iar în
cazul expirării acestuia, persoanele interesate mai pot uza de acţiunea în anulare (în condiţiile art. 56),
de acţiunea civilă în despăgubiri sau acţiunea revocatorie îndreptată împotriva actelor frauduloase
încheiate în dauna creditorilor.

În mod excepţional, prin derogare de la regula generală a termenului de 30 de zile pentru

exercitarea opoziţiei, legea prevede, în art. 208 alin. 1, un termen de 2 luni pentru exercitarea opoziţiei
în cazul reducerii capitalului social.

Modificarea actului constitutiv poate prejudicia nu numai interesele creditorilor sociali şi ale
altor persoane străine de societate, dar poate afecta chiar interesele asociaţilor. Pentru protejarea
acestora, legea prevede dreptul asociaţilor de a se retrage din societate în anumite cazuri speciale.

119 C. A. B. S. a VI-a com., Decizia nr. 1299 din 16 octombrie 2002, în Practică …, 2004, p. 152.
 Pentru asociaţii societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, dreptul de a se retrage este
prevăzut în art. 134 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia acţionarii care nu au votat în favoarea unei
hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor
lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect: schimbarea
obiectului principal de activitate, mutarea sediului social în străinătate, schimbarea formei societăţii,
fuziunea şi divizarea societăţii.

În legătură cu acest drept al acţionarilor, legea prevede două condiţii cumulative: acţionarii să
nu fi votat în favoarea hotărârii – fie că au fost împotrivă, fie că s-au abţinut de la vot ori au absentat
de la adunarea în care s-a luat respectiva hotărâre; hotărârea să aibă ca obiect modificarea obiectului
principal, a sediului sau a formei juridice ori fuziunea sau divizarea societăţii.

Dreptul de retragere poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii

adunării generale în Monitorul Oficial al României, în cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a) – c), şi de la
data adoptării hotărârii adunării generale, în cazul prevăzut la alin. 1 lit. d) din lege. În ultimul caz,
termenul de 30 de zile curge de la data adoptării hotărârii adunării generale deoarece această hotărâre
se ia după publicarea proiectului de fuziune sau divizare care, de fapt, îl nemulţumeşte pe acţionarul în
cauză. Astfel, acest acţionar nu mai este în situaţia de a aştepta publicarea hotărârii de fuziune/divizare
deoarece cunoaşte deja prevederile acesteia.

Acţionarii vor depune la sediul societăţii, alături de declaraţia scrisă de retragere, acţiunile pe
care le posedă sau, după caz, certificatele de acţionar emise potrivit art. 97 (art. 134 alin. 2 şi 3).
Acestea vor fi răscumpărate în mod obligatoriu de către societate.

Preţul plătit de societate pentru acţiunile celui ce exercită dreptul de retragere va fi stabilit de un
expert autorizat independent, numit de judecătorul delegat în conformitate cu dispoziţiile art. 38-39, la
cererea Consiliului de administraţie (art. 134 alin. 4). Deşi legea nu mai prevede, în cazul societăţilor
pe acţiuni administrate în sistem dualist, cererea de numire a expertului va fi făcută de către Directorat.

În cazul societăţii cu răspundere limitată, retragerea asociatului pentru că nu este de acord cu

modificările aduse actului constitutiv poate avea loc dacă actul constitutiv prevede acest drept (art. 194
alin. 2). Drepturile şi obligaţiile asociatului în cauză sunt cele prevăzute de lege – art. 224-225 - în
cazul excluderii.

În privinţa societăţilor de persoane, asociaţii se pot retrage din societate în condiţiile art. 226
alin. 1, potrivit cărora „asociatul în societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau în societatea
cu răspundere limitată se poate retrage din societate: a) în cazurile prevăzute de actul constitutiv; b) cu
acordul tuturor celorlalţi asociaţi; c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se
realizează acordul unanim asociatul se poate retrage, pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului”.

§ 2. Principalele cazuri de modificare

Cele mai importante cazuri de modificare, în funcţie de obiectul modificării, sunt următoarele:
majorarea sau reducerea capitalului social, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, prelungirea
duratei societăţilor şi schimbarea formei de societate comercială. Cele mai importante modificări se
consideră că sunt cele care privesc însăşi baza patrimonială a societăţii120 – majorarea, respectiv
reducerea capitalului social.

2.2.1. Majorarea capitalului social

Operaţiunea de majorare a capitalului social este necesară în activitatea unei societăţi de cele mai
multe ori datorită dezvoltării activităţii acesteia sau din nevoia de a procura fonduri necesare societăţii
pentru realizarea obiectului de activitate. De multe ori, rezervele societăţii constituite în temeiul legii sau
prin voinţa asociaţilor pot fi insuficiente pentru acoperirea acestor sume necesare în activitatea persoanei

120P. DEMETRESCU, Modificările bazei patrimoniale ale unei societăţi, în „Revista de drept comercial şi studii
economice” nr. 1/1942, p. 3 şi urm.
juridice. În plus, majorarea capitalului social se poate produce şi în urma reevaluării patrimoniului
societăţii.

În doctrină121 s-a exprimat opinia îndreptăţită conform căreia majorarea capitalului social are
drept scop principal creşterea forţei juridice a societăţii comerciale.

Majorarea capitalului social poate fi şi o obligaţie legală, în legătură cu respectarea plafonului

minim al capitalului social. Astfel, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, capitalul social al
societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Guvernul va putea modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând
seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000
de euro. Datorită modificării introduse prin Legea nr. 516 din 29 decembrie 2006122, termenul de
majorare a capitalului social a fost prelungit până la 31 ianuarie 2007, termenul iniţial stabilit prin
Legea nr. 302/2005 fiind 1 decembrie 2006. Societăţile care nu au respectat această obligaţie au fost
dizolvate prin hotărâre judecătorească, la solicitarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.123

Prevederile Legii nr. 31/1990, art. 210-2201, se referă cu precădere la societăţile pe acţiuni. În
privinţa societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă, legiuitorul a lăsat această modificare a
actului constitutiv la libera voinţă a asociaţilor. Prin analogie, regulile de la societăţile pe acţiuni vor fi
aplicate şi celorlalte forme de societăţi, în concordanţă cu prevederile actului constitutiv. În societăţile
cu răspundere limitată, decizia de majorare a capitalului social se ia cu unanimitatea de voturi, dacă
legea sau actul constitutiv nu prevede altfel (art. 192 alin. 2).

Capitalul social se poate mări prin emisiunea de noi acţiuni sau prin majorarea valorii nominale
a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau în natură (art. 210 alin. 1). În
temeiul alin. 2 al aceluiaşi articol, acţiunile noi sunt liberate şi prin încorporarea rezervelor, cu
excepţia rezervelor legale, precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea
unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

Majorarea capitalului social al societăţii pe acţiuni se decide în adunarea generală, în condiţiile

de cvorum şi majoritate stabilite de lege pentru adunarea generală extraordinară, cu excepţia cazului în
care, potrivit art. 114 din lege, majorarea capitalului social este dată în sarcina Consiliului de
administraţie, respectiv a Directoratului. Astfel, potrivit art. 2201, prin actul constitutiv, Consiliul de
administraţie, respectiv Directoratul, poate fi autorizat ca, într-o anumită perioadă, ce nu poate depăşi
5 ani de la data înmatriculării societăţii, să majoreze capitalul social subscris până la o valoare
nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor.

Aşadar, autorizarea dată Consiliului de administraţie, respectiv Directoratului, este provizorie,

limitată în timp la 5 ani din momentul înmatriculării societăţii, şi este condiţionată de valoarea
capitalului autorizat. De asemenea, modalitatea de efectuare a majorării este determinată strict de lege
la noi aporturi.

Autorizaţia poate fi dată nu numai prin actul constitutiv, ci şi prin hotărârea adunării generale,
limitat la 5 ani de la înregistrarea actului modificator, iar prin actul constitutiv se poate prevedea
majorarea condiţiilor de cvorum pentru luarea hotărârii.

Valoarea nominală a capitalului autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris,
existent în momentul autorizării (art. 2201 alin.3).

121 R. P. VONICA, Dreptul societăţilor comerciale, ed. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 134. A se vedea şi I. N.
STAN, Drept comercial (Societatea cu răspundere limitată), Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 146: „Când vorbim de o
mărire a capitalului social, ne referim la o modificare numerică a cifrei – constante şi predeterminate convenţional, care
reprezintă valoarea nominală a aporturilor şi determină măsura participării asociaţilor la viaţa societăţii”.
122 Publicată în M. Of., Partea I, nr.14 din 9 ianuarie 2007.
123 Plafonul minim stabilit este conform art. 6 din Directiva 77/91/CEE, potrivit căruia: „Legislaţiile statelor membre impun,

pentru constituirea unei societăţi sau pentru acordarea autorizaţiei de începere a activităţii, subscrierea unui capital minim în
valoare de cel puţin 25.000 unităţi europene de cont.”
 Hotărârea de majorare a capitalului social se menţionează la registrul comerţului şi se publică în
Monitorul Oficial.

Societăţile comerciale îşi pot majora capitalul social cu respectarea prevederilor legale privind
constituirea lor, în condiţiile art. 210 din Legea nr. 31/1990 (art. 212 alin. 1 şi art. 221), mai puţin
unele prevederi legate de capitalul social iniţial şi care sunt destinate să asigure certitudinea
raporturilor juridice şi să garanteze executarea obligaţiilor sociale; de exemplu, art. 275 alin. 1 pct. c)
din lege prevede că se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administratorul
care începe operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat
vărsământul integral al capitalului social.

Hotărârea adunării generale privind majorarea capitalului social produce efecte numai în măsura
în care este adusă la îndeplinire în termen de 1 an de la data adoptării prin îndeplinirea măsurilor de
înregistrare şi publicitate legale (art. 219 alin. 1).

Emiterea de noi acţiuni. Majorarea capitalului social se realizează frecvent prin noi aporturi.
Legea însă limitează aceste emisiuni ale acţiunilor în scopul asigurării realităţii efectuării aporturilor.
Astfel, dacă există acţiuni dintr-o emisiune precedentă acestea trebuie achitate integral înainte de a se
emite noi acţiuni (art. 92 alin. 3).

Legea societăţilor reglementează dreptul de preferinţă al asociaţilor deja existenţi cu privire la

subscrierea acţiunilor nou emise (art. 216 din lege). Acest drept este menit să protejeze interesele
acestor asociaţi, legea română fiind din acest punct de vedere în concordanţă cu prevederile Directivei
77/91/CEE, care consacră dreptul de preemţiune al acţionarilor124.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, dreptul de preferinţă se justifică pe considerentul că noile acţiuni
sunt avantajoase atât prin faptul că beneficiază de rezervele pe care societatea şi le-a constituit deja în
cursul funcţionării sale, cât şi prin faptul că preţul de emisie al noilor acţiuni fiind inferior aceluia al
pieţei determină un transfer de valoare de la acţiunile vechi care suferă o micşorare de valoare ce se
adaugă valorii acţiunilor noi125.

Conform legii, acţiunile emise pentru majorarea capitalului social vor fi oferite spre subscriere
în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă (art. 216
alin. 1). Legea nu distinge în funcţie de tipul acţiunilor deţinute. Acelaşi drept de preferinţă există şi în
cazul în care societatea emite obligaţiuni convertibile în acţiuni (art. 2161).

Dreptul de preferinţă al asociaţilor la societatea cu răspundere limitată reiese din caracterul

intuitu personae al acestei societăţi, deşi nu are o reglementare expresă în Legea societăţilor
comerciale126.

Dreptul de preferinţă poate fi limitat sau ridicat numai prin hotărârea adunării generale
extraordinare a acţionarilor, luată în prezenţa acţionarilor care deţin ¾ din capitalul social subscris, cu
majoritate de voturi (art. 217).127

Exercitarea dreptului de preferinţă se va putea realiza numai în termenul stabilit de adunarea

124 Art. 29 al Directivei 79/91/CE prevede că „ori de câte ori majorarea de capital are loc pentru aporturi în numerar,
acţionarii trebuie să beneficieze, proporţional cu capitalul reprezentat de acţiunile deţinute de aceştia, de dreptul de
preemţiune asupra acţiunilor emise”. Din aceste dispoziţii, precum şi din prevederile Legii nr. 31/1990 completate cu
deciziile instanţelor judecătoreşti, se poate desprinde concluzia conform căreia obligativitatea aportului în numerar, cât şi
proporţia dintre aportul în numerar şi cel în natură trebuie respectate numai la constituirea societăţii, nu şi la majorarea
capitalului social al acesteia.
125 Paul DEMETRESCU, Întreprinderile comerciale, Editura Cercetării Juridice, Bucureşti, 1943.
126 St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, op. cit., p. 672.
127 Potrivit Directivei nr. 77/91/CEE, art. 29 alin. 4 : „Dreptul de preemţiune nu poate fi limitat sau retras de statut sau de

actul constitutiv. Totuşi, acest lucru poate fi decis de către adunarea generală. Organismul de administrare sau gestionare
trebuie să prezinte acestei adunări un raport scris motivând limitarea sau retragerea dreptului de preemţiune, justificând preţul
de emisiune propus. Adunarea generală hotărăşte în conformitate cu reglementările privind cvorumul şi majoritatea prevăzute
de art. 40” (majoritate de 2/3 sau majoritate simplă, în funcţie de legislaţiile statelor – n.n., S.P.).
generală sau de Consiliul de administraţie, respectiv Directorat, în lipsa unui termen prevăzut în actul
constitutiv (art. 216 alin. 2). Termenul astfel stabilit nu poate fi mai mic de o lună de la data publicării
hotărârii adunării generale sau a deciziei Consiliului de administraţie/Directoratului în Monitorul
Oficial, după care acţiunile vor fi oferite publicului.

Sancţiunea nerespectării dreptului de preferinţă este nulitatea relativă a majorării de capital (art.
216 alin. 3). Acţiunea în anulare se intentează în condiţiile art. 132 referitoare la nulitatea hotărârilor
adunării generale.

Acţiunile trebuie plătite de subscriitori în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale, iar dacă acţiunile sunt emise în schimbul aporturilor în
numerar, acestea trebuie plătite cel puţin în proporţie de 30% din valoarea lor nominală la momentul
subscrierii. În cazul subscripţiei publice, suntem de părere, alături de alţi autori128, că trebuie aplicate
dispoziţiile speciale ale art. 21 coroborate pe prevederile art. 212 din lege, referitoare la efectuarea
vărsămintelor care să acopere cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise la data efectuării
subscripţiei, restul urmând a fi acoperit în 12 luni, precum şi cele referitoare la întocmirea prospectului
de emisiune. Potrivit legii, prospectul de emisiune, în formă autentică, semnat de către 2 membri ai
Consiliului de administraţie ori ai Directoratului, se depune la registrul comerţului şi trebuie să
cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni:

a) data şi numărul înmatriculării societăţii în registrul comerţului;

b) denumirea şi sediul societăţii;

c) capitalul social subscris şi vărsat;

d) numele şi prenumele administratorilor, respectiv ale membrilor directoratului şi consiliului de

supraveghere, cenzorilor sau, după caz, auditorului financiar, şi domiciliul lor;

e) ultima situaţie financiară aprobată, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari;

f) dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă, de la această dată, au trecut mai
puţin de 5 ani;

g) obligaţiunile emise de societate;

h) hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totală a acestora,
numărul şi valoarea lor nominală, felul lor, relaţii privitoare la aporturi, altele decât în numerar, şi
avantajele acordate acestora, precum şi data de la care se vor plăti dividendele.

Aporturile în natură sunt supuse evaluării de către experţi numiţi de judecătorul delegat, la
propunerea adunării generale, care se va întruni din nou, având în vedere concluziile experţilor spre a
hotărî majorarea. Este asimilat aporturilor în natură aportul ce are ca obiect un fond de comerţ, datorită
naturii juridice a acestuia, de bun mobil unitar. Efectuarea aportului se realizează prin cesionarea
fondului de comerţ, iar ca vânzător al fondului de comerţ, aportatorul va fi ţinut de obligaţii specifice,
inclusiv obligaţia de a nu face concurenţă129.

Aporturile în creanţe nu sunt admise la majorarea capitalului social (art. 215). Însă, potrivit
prevederilor art. 210 alin. 2 din lege, compensarea creanţelor lichide şi exigibile asupra societăţii cu
acţiuni ale acesteia constituie un aport indirect în creanţe.

Prestaţiile în muncă ale asociaţilor la societăţile în nume colectiv şi ale asociaţilor comanditaţi
în societăţile în comandită nu pot constitui aport la majorarea capitalului social (art. 16 alin. 5).

Majorarea valorii nominale a acţiunilor existente. Potrivit legii, majorarea capitalului social

128 St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, op. cit., p. 670.
129 C. BÎRSAN, Al. ŢICLEA, V. DOBRINOIU, M. TOMA, C. TUFAN, op. cit., p. 161.
prin creşterea valorii nominale a acţiunilor poate fi hotărâtă numai cu votul tuturor acţionarilor, în
afară de cazul în care este realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de
emisiune (art. 210 alin. 4). Aşadar, nu este permisă delegarea acestor atribuţii către Consiliul de
administraţie, respectiv Directorat, de vreme ce legea stabileşte condiţii speciale în care se iau
hotărârile în această privinţă. În sprijinul acestei opinii invocăm şi prevederile art. 2201 din Legea
societăţilor care se referă la delegarea atribuţiilor privind majorarea capitalului social în cazul unor noi
aporturi, nu şi în cazul creşterii valorii nominale a acţiunilor.

Majorarea valorii nominale a acţiunilor se poate realiza în schimbul unor noi aporturi sau prin
încorporarea rezervelor, a beneficiilor şi a primelor de emisiune. În acest din urmă caz, nu mai este
necesar votul tuturor asociaţilor deoarece aceştia nu se mai angajează în efectuarea de noi aporturi şi
nu vor fi obligaţi să suporte o creştere a obligaţiilor lor faţă de societate. Este necesar însă votul
majorităţii, deoarece se pune problema reinvestirii profitului obţinut din activitatea societăţii.

Capitalul social va putea fi majorat şi prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor şi a primelor

de emisiune.

Rezervele se constituie prin prelevarea din profitul obţinut de către societate a unor cote stabilite
conform legii sau potrivit voinţei asociaţilor şi se capitalizează pentru acoperirea unor pierderi din
activitatea societăţii sau pentru alte destinaţii stabilite de asociaţi.

Rezervele sunt legale, statutare ori facultative.

Rezervele legale se constituie potrivit art. 183 din Legea nr. 31/1990, prin prelevarea, în fiecare
an, din profitul societăţii a unei cote de cel puţin 5%, până ce fondul de rezervă va atinge minimum 1/5
din capitalul social. De asemenea, diferenţele rezultate din reevaluarea patrimoniului şi excedentul
rezultat din vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea nominală a acestora (art. 183 alin. 3
şi art. 210 alin. 3 din lege)130 sunt destinate fondului de rezervă constituit în temeiul legii.

Rezervele statutare sunt stabilite prin actul constitutiv al societăţii, în condiţiile şi având
destinaţia prevăzute de acest act.

Rezervele facultative se constituie prin hotărârea adunării generale, în cuantumul şi cu destinaţia

stabilite prin voinţa asociaţilor.

Majorarea capitalului social prin încorporarea rezervelor se face prin trecerea sumelor
corespunzătoare din contul de rezerve în contul de capital. Această operaţiune poartă denumirea de
autofinanţare.

Rezervele pot fi folosite pentru majorarea capitalului social, cu excepţia rezervelor legale.

Noile acţiuni vor fi distribuite acţionarilor societăţii proporţional cu numărul de acţiuni vechi
deţinute de aceştia131.

Majorarea capitalului social făcându-se şi prin încorporarea beneficiilor, înseamnă că, în loc de
a primi dividende, acţionarii vor putea hotărî să primească acţiunile nou emise de societate.

Primele de emisiune reprezintă diferenţa pozitivă între valoarea de emisiune şi valoarea nominală a
acţiunilor emise de către societate cu ocazia majorării capitalului social. Acest excedent se suportă de către
acţionari şi este destinat să acopere cheltuielile legate de emisiunea de acţiuni necesară majorării
capitalului. De asemenea, acţiunile vechi vor avea o valoare mai scăzută, iar această diferenţă trebuie

130 Directiva nr. 77/91/CEE (a doua directivă a Consiliului) stabileşte un regim permisiv în ceea ce priveşte rezervele unei
societăţi comerciale. Astfel, legislaţia statelor membre trebuie să prevadă pentru rambursarea acţiunilor o sumă egală cu
valoarea nominală sau, în absenţa acesteia, cu echivalentul contabil al tuturor acţiunilor răscumpărate, sumă ce trebuie depusă
într-o rezervă care nu poate fi distribuită acţionarilor, exceptând cazul unei reduceri a capitalului social subscris; rezerva în
cauză poate fi utilizată doar pentru majorarea capitalului social subscris prin capitalizarea rezervelor (art. 39 lit. e ).
131 A se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 246.
acoperită din prima de emisiune.

Majorarea capitalului prin încorporarea primelor de emisiune se va decide în condiţiile de

cvorum şi majoritate stabilite de lege pentru adunările generale extraordinare, iar nu cu unanimitate de
voturi. Plata primelor de emisiune se face integral la momentul subscrierii (art. 220 alin. 3 din Legea
nr. 31/1990).

Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia
sau conversia datoriilor sociale în acţiuni ale societăţii se realizează prin trecerea sumelor corespunzătoare
majorării din contul de datorii în contul de capital. Creanţele aparţinând creditorilor, pentru a fi folosite la
majorarea capitalului social, trebuie să fie lichide şi exigibile, iar în schimbul lor, creditorii societăţii
primesc acţiuni ale acesteia.

Compensaţia este o modalitate de stingere a obligaţiilor reciproce, până la concurenţa celei mai
mici dintre ele132. Prevederea din Legea nr. 31/1990 este menită să înlăture blocajele apărute la nivel
macroeconomic prin imposibilitatea unor societăţi comerciale de a plăti creanţele comerciale certe,
lichide şi exigibile şi a fost completată cu prevederile O.U.G. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea
blocajului financiar şi a pierderilor din economie 133.

Operaţiunea poate fi calificată drept novaţie obiectivă prin schimbarea cauzei134. Tot o conversie
a datoriilor în acţiuni există şi în situaţia înlocuirii obligaţiunilor emise de societatea pe acţiuni cu
acţiuni ale acesteia, făcută în condiţiile art. 176 alin. 3 din lege. Numai obligaţiunile convertibile pot fi
preschimbate în acţiuni în condiţiile prospectului de ofertă publică.

2.2.2. Reducerea capitalului social

Capitalul social este guvernat de principiul intangibilităţii sale, deoarece, pe parcursul

funcţionării societăţii trebuie să rămână intact. Reducerea capitalului poate fi admisă numai ca o
măsură excepţională, impusă fie de pierderi ale capitalului în decursul activităţii comerciale, fie de
necesitatea diminuării lui în vederea adaptării la nevoile reale ale societăţii.

Condiţiile în care se efectuează reducerea de capital trebuie respectate pentru protejarea

intereselor creditorilor care se văd ameninţaţi de reducerea gajului lor general şi care trebuie să aibă
posibilitatea de a se opune acestei măsuri.

Tot o reducere a capitalului social are loc cu ocazia retragerii sau a excluderii unui asociat când
instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la structura capitalului social, precum şi în cazul în care,
potrivit Legii nr. 21/1996, instanţele judecătoreşti intervin împotriva unor decizii de asociere care ar
denatura libera concurenţă şi pronunţă hotărâri privind divizarea societăţilor comerciale prin
desprindere 135.

Reducerea capitalului social se decide în adunarea asociaţilor, iar la societăţile pe acţiuni şi în

comandită pe acţiuni hotărârea de reducere se ia în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de

132 C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, op. cit., p. 395.

133 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 72 din 22 aprilie1997, ordonanţa a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 151/1997
(M. Of., Partea I, nr. 172 din 28 iulie 1997) şi ulterior abrogată de Legea nr. 469/2002 pentru întărirea disciplinei contractuale
(M. Of., Partea I, nr. 529 din 19 iulie 2002). Legea nr. 469/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 246/2009 (M. Of., Partea I, nr.
450 din 30 iunie 2009. În acest moment, se aplică în materie Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între
aceştia şi autorităţi contractante, publicată în M. Of., Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013, completată în ceea ce priveşte
procedura emiterii ordonanţei de plată cu dispoziţiile cuprinse în Titlul IX al noului Cod de procedură civilă (art. 1013-1024).
134 A se vedea pentru detalii, Florin ŢUCA, Creanţe contra acţiuni sau utopia unui proiect, în „Revista de drept comercial”

nr. 9/1999, p. 70-73. Potrivit acestui autor, creanţa originară (certă şi exigibilă), izvorâtă dintr-un fapt juridic lato sensu
anterior deciziei de majorare a capitalului, se transformă într-o creanţă pe care orice acţionar o are împotriva societăţii,
afectată de modalităţi suspensive: un termen (data adunării generale de aprobare a bilanţului privind exerciţiul fiscal anterior)
şi o (dublă) condiţie: 1. realizarea de profit, 2. decizia adunării generale de repartizare a dividendelor.
135 Publicată în M. Of. , Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996, a intrat în vigoare la 30 ianuarie 1997 şi, după multiple

modificări, a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 742 din 16 august 2005, întrând în vigoare la 19 august 2005.
lege pentru adunările generale extraordinare. Potrivit art. 201 alin. 2, dispoziţiile prevăzute de lege în
legătură cu societatea pe acţiuni şi referitoare la reducerea capitalului social se aplică şi societăţilor cu
răspundere limitată. Aşadar, conform prevederilor art. 192 alin. 2 din lege, reducerea capitalului social
al societăţilor cu răspundere limitată se decide cu votul tuturor asociaţilor.

Această atribuţie nu poate fi delegată unui alt organ al societăţii.

Reducerea capitalului social trebuie făcută cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la

plafonul minim de capital social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată.

Hotărârea asociaţilor se publică în Monitorul Oficial şi se înregistrează la registrul comerţului.

Publicitatea prin Monitorul Oficial este o măsură menită să protejeze interesele creditorilor
sociali care pot face opoziţie în condiţiile art. 62 din lege.

Creditorii societăţii, ale căror creanţe sunt anterioare publicării hotărârii, pot face opoziţie în
termen de 2 luni de la publicarea acestei hotărâri în Monitorul Oficial prin cererea adresată instanţei,
potrivit art. 208 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, aşa cum acesta a fost introdus prin Legea nr.
284/2008.136 Aceste prevederi se aplică acelor creditori chirografari (care nu au creanţe garantate) ale
căror creanţe au devenit exigibile.

Creditorii ale căror creanţe, deşi anterioare hotărârii de reducere a capitalului social, nu au
devenit scadente până la data publicării hotărârii de modificare în Monitorul Oficial, au dreptul să
obţină garanţii (art. 208 alin. 3).

Reducerea capitalului social nu are efect şi nu se fac plăţi în beneficiul acţionarilor, până când
creditorii nu au obţinut realizarea creanţelor lor sau garanţii adecvate sau până la data la care instanţa a
respins cererea creditorilor ca inadmisibilă ori, apreciind că societatea a oferit creditorilor garanţii
adecvate sau că, luându-se în considerare activul societăţii, garanţiile nu sunt necesare, a respins
cererea creditorilor ca neîntemeiată, iar hotărârea judecătorească a rămas definitivă (art. 208 alin. 4).

Aşadar, potrivit legii, creditorii care se consideră îndreptăţiţi să obţină garanţii cu privire la
creanţele pe care le au împotriva societăţii, dacă nu obţin prin negociere cu asociaţii aceste garanţii, se
pot adresa instanţei judecătoreşti.

Dacă necesitatea reducerii capitalului social este determinată de pierderi, capitalul social poate
fi redus într-una din următoarele modalităţi (art. 207 alin. 1 din lege):

a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;

b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
c) dobândirea de către societatea comercială a propriilor acţiuni urmată de anularea acestora 137.
Dimpotrivă, dacă necesitatea reducerii capitalului social nu este determinată de pierderi,
capitalul social poate fi redus, potrivit art. 207 alin. 2, prin:

a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;

b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională cu reducerea capitalului
social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau parte socială deţinută 138;

136 Legea nr. 284/2008, prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 52/2008, a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 778 din 20
noiembrie 2008.
137 Societăţile comerciale, de regulă, nu pot dobândi propriile acţiuni, deoarece astfel ar fi prejudiciaţi creditorii societăţii

cărora li se reduce gajul general. Potrivit art. 103 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, „societatea nu poate dobândi propriile sale
acţiuni, fie direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama acestei societăţi”. Prevederea legală este
conformă cu dispoziţiile art. 18 alin. 1 din Directiva nr. 77/91/CEE, iar dobândirea acestor acţiuni poate fi efectuată
condiţionat de anularea acestora.
138 Când societatea a emis obligaţiuni, nu se va putea proceda la reducerea capitalului social prin restituiri făcute acţionarilor

din sumele rambursate în contul acţiunilor, decât în proporţie cu valoarea obligaţiunilor rambursate (art. 209 din Legea nr.
 c) alte procedee prevăzute de lege.

În cazul societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, atunci când subscrierile sunt
mai mici decât capitalul social prevăzut în prospectul de emisiune, fondatorii sunt obligaţi să supună
aprobării adunării constitutive reducerea capitalului social la nivelul subscripţiei (art. 22 din lege).
Acesta este un caz de reducere a capitalului social anterior constituirii societăţii, prin voinţa
acţionarilor.

2.2.3. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale139

Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale sunt operaţiuni legate de capitalul acestora şi

determină modificări ample care influenţează structura societăţilor.

În funcţie de specificul activităţii pe care o desfăşoară, societăţile comerciale pot fi interesate de

acumulări de capital, care implică şi adoptarea unei anumite organizări. Aceste modificări pot fi
impuse şi de necesitatea salvării unor societăţi comerciale aflate în dificultate.140

Fuziunea este o operaţiune de tehnică juridică prin care se realizează concentrări deseori masive
de capital şi o structură instituţională complexă.

Aşa cum s-a opinat în doctrină, fuziunea este un contract cu conţinut patrimonial prin care una
sau mai multe societăţi transferă unei alte societăţi preexistente sau care urmează să se constituie
complexul tuturor raporturilor juridice interne şi externe141.

Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 referitoare la fuziune (art. 238-2511) se completează cu

prevederile Codului civil actual (art. 233 – 235 şi art. 243), precum şi cu cele cuprinse în Legea nr.
21/1996, legea concurenţei.

Potrivit art. 238 din Legea nr. 31/1990, fuziunea se poate realiza în două modalităţi: prin
absorbţie şi prin contopire142.

Fuziunea prin absorbţie este operaţiunea prin care o societate obţine totalitatea patrimoniului
uneia sau mai multor societăţi, care îşi încetează astfel existenţa. Art. 238 alin. 1 lit. a) din Legea nr.
31/1990 cuprinde o definiţie legală a fuziunii prin absorbţie, potrivit căreia una sau mai multe societăţi
sunt dizolvate, fără a intra în lichidare, şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în
schimbul repartizării către acţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea
absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor
astfel repartizate.

Ca urmare a fuziunii prin absorbţie, societatea sau societăţile absorbite îşi încetează existenţa,
iar societatea care absoarbe îşi va majora astfel capitalul social.

Fuziunea prin contopire (prin constituirea unei noi societăţi) constă în unirea patrimoniului a
două sau mai multe societăţi şi transferarea acestuia unei societăţi care astfel se înfiinţează.

La acest tip de fuziune participă, conform art. 238 alin. 1 lit. b) din lege, mai multe societăţi
dizolvate fără a intra în lichidare şi care transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe care o
constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în

31/1990).
139 Reglementarea actuală a fuziunii şi divizării în legea societăţilor comerciale preia concepţiile cuprinse în Directiva nr. 855

din 9 octombrie 1978 privind fuziunile societăţilor anonime (A treia directivă a Consiliului), publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. 295 din 20 octombrie 1978 şi în Directiva nr. 891 din 17 decembrie 1982 privind divizarea
societăţilor anonime (A şasea Directivă a Consiliului), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 378 din
31decembrie 1982.
140 St. D. CĂRPENARU, C. PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA, op. cit., p. 746.
141 I. N. STAN, op. cit., p. 162.
142 Potrivit art. 234 C.civ.: „Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin

contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”.
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.

Divizarea este operaţiunea juridică inversă fuziunii şi se poate realiza prin transferul
patrimoniului unei societăţi fie către una sau mai multe societăţi existente, fie către una sau mai multe
societăţi care iau fiinţă în acest mod (art. 238 alin. 2) sau prin desprinderea unei părţi din patrimoniul
societăţii şi transferarea acesteia către una sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă (art.
2501 din lege).

Divizarea propriu-zisă are loc atunci când o societate, după ce este dizolvată fără a intra în
lichidare, transferă mai multor societăţi, existente sau nou-constituite, totalitatea patrimoniului său, în
schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare sau nou-constituite şi, eventual, al unei plăţi
în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate (art. 238 alin. 2 lit.
a) şi b) din lege).

La art. 238 din lege a fost introdus, prin O.U.G. nr. 82/2007, alineatul 21, care reglementează o nouă
formă de divizare a societăţilor comerciale143, şi anume : transferul simultan al patrimoniului. Potrivit
textului, divizarea poate avea loc şi prin transferul simultan al patrimoniului societăţii divizate către una sau
mai multe societăţi existente şi una sau mai multe societăţi nou-constituite. Prevederile art. 238 alin. 2 din
lege se aplică în mod corespunzător.

Prin noua reglementare, a fost redefinită cea de-a doua formă a divizării, înlocuindu-se sintagma
„toate activele şi pasivele sale”144 cu sintagma „totalitatea patrimoniului său”. Intervenţia legislativă
este binevenită, întrucât, aşa cum s-a subliniat145, sub aspect juridic, transmiterea totalităţii activului şi
pasivului echivalează cu transmiterea patrimoniului.

Desprinderea reprezintă operaţiunea de separare a unei părţi din patrimoniul unei societăţi care
nu îşi încetează astfel existenţa şi transmiterea acesteia către una sau mai multe societăţi care există
sau care astfel iau fiinţă146.

Potrivit art. 2501 din Legea societăţilor, prevederile referitoare la divizare se aplică şi în situaţia
în care o parte din patrimoniul unei societăţi se desprinde şi este transferată ca întreg uneia sau mai
multor societăţi existente ori unor societăţi care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acţiuni
sau părţi sociale ale societăţilor beneficiare, astfel: a) către acţionarii sau asociaţii societăţii care
transferă activele (desprindere în interesul acţionarilor ori asociaţilor) sau b) către societatea care
transferă activele (desprindere în interesul societăţii).

Operaţiunea de fuziune, respectiv de divizare, se decide de către fiecare societate participantă în

condiţiile stabilite de lege pentru modificarea actului constitutiv (art. 239 alin. 1). Adunările generale
ale societăţilor de capitaluri iau hotărârea de modificare în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute
de lege pentru modificarea actului constitutiv. Atunci când acţiunile sunt de mai multe categorii,
hotărârea asupra fuziunii/divizării, în temeiul art. 113 lit. h) din lege, este subordonată rezultatului
votului pe categorii, dat în condiţiile art. 115 (art. 239 alin. 2).

Conform art. 247 din lege, prin derogare de la prevederile art. 115, atunci când fuziunea sau
divizarea are ca efect mărirea obligaţiilor asociaţilor uneia dintre societăţile participante, hotărârea se
ia cu unanimitate de voturi. Dispoziţiile legale au drept scop protejarea intereselor asociaţilor.

143 Având în vedere că dispoziţiile privind fuziunea şi divizarea societăţilor sunt cuprinse într-un capitol distinct din titlul
„Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale”, deci sunt norme generale, ele sunt aplicabile tututor formelor
juridice de societăţi comerciale.
144 Înainte de apariţia O.U.G. nr. 82/2007, art. 238 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 31/1990 avea următorul conţinut : „Divizarea

este operaţiunea prin care: (…) b) o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi
pasivele sale mai multor societăţi nou-constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii
divizate”.
145 St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 266.
146 St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 251.
 Votul unanim al asociaţilor este necesar şi în cazul fuziunii sau divizării în care sunt implicate
societăţi cu răspundere limitată (art. 192 alin. 2).

În cazul societăţilor de persoane, hotărârea de fuziune sau de divizare se ia cu votul asociaţilor

care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.

Fuziunea şi divizarea pot avea loc între societăţi care au aceeaşi formă juridică sau între societăţi
de forme diferite (art. 238 alin. 3).

Debutul operaţiunii de fuziune, respectiv divizare are loc în momentul în care se obţine acordul
de voinţă al asociaţilor din societăţile participante, prin hotărârea adunării generale aceştia prevăzând
începutul operaţiunilor şi întocmirea proiectului de fuziune/divizare.

Administratorii societăţilor care urmează a participa la fuziune sau la divizare vor întocmi un
proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde:

a) forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor implicate în fuziune sau divizare;

b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;

c) condiţiile alocării de acţiuni la societatea absorbantă sau la societăţile beneficiare;

d) data la care acţiunile sau părţile sociale prevăzute la lit. c) dau deţinătorilor dreptul de a
participa la beneficii şi orice condiţii speciale care afectează acest drept;

e) rata de schimb a acţiunilor sau părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar;

f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare;

g) drepturile conferite de către societatea absorbantă sau beneficiară deţinătorilor de acţiuni care
conferă drepturi speciale şi celor care deţin alte valori mobiliare în afară de acţiuni sau măsurile
propuse în privinţa acestora;

h) orice avantaj special acordat experţilor la care se face referire la art. 243 3 şi membrilor
organelor administrative sau de control ale societăţilor implicate în fuziune sau divizare;

i) data la care au fost aprobate situaţiile financiare ale societăţilor participante, care au fost
folosite pentru a se stabili condiţiile fuziunii sau ale divizării;

j) data la care tranzacţiile societăţii absorbite sau divizate sunt considerate din punct de vedere
contabil ca aparţinând societăţii absorbante sau uneia ori alteia dintre societăţile beneficiare,

k) în cazul divizării:

- descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor care urmează a fi transferate fiecăreia

dintre societăţile beneficiare;

- repartizarea către acţionarii sau asociaţii societăţii divizate de acţiuni, respectiv părţi sociale, la
societăţile beneficiare şi criteriul pe baza căruia se efectuează repartizarea (art. 241).

Dacă un element de activ nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea

proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, elementul de activ în cauză sau
contravaloarea acestuia se repartizează între toate societăţile beneficiare, proporţional cu cota din
activul net alocat societăţilor în cauză, în conformitate cu proiectul de divizare (art. 241 1 alin. 1 din
lege).

Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare şi dacă interpretarea

proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societăţile beneficiare răspund
solidar pentru elementul pasiv în cauză (art. 2411 alin. 2).
 Proiectul de fuziune sau de divizare, însoţit de raportul administratorilor, respectiv al membrilor
Directoratului cu privire la operaţiunea avută în vedere, se depune la registrul comerţului şi este supus
evaluării de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat (art. 2433 ).147

În momentul depunerii la registrul comerţului, proiectul trebuie să fie însoţit de o declaraţie

specială a societăţii care îşi încetează existenţa prin fuziune sau divizare148 cu privire la modalitatea de
stingere a pasivului acesteia.

Proiectul de fuziune, respectiv divizare, purtând viza judecătorului delegat, se va publica în

Monitorul Oficial, Partea a IV-a, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările
generale extraordinare urmează a hotărî, în temeiul art. 113 lit. h) asupra fuziunii sau divizării.

În temeiul art. 243 alin. 1, creditorii societăţilor care iau parte la fuziune sau la divizare au
dreptul la o protecţie adecvată a intereselor lor. Orice astfel de creditor, a cărui creanţă este anterioară
datei publicării proiectului de fuziune sau de divizare şi care nu este scadentă la data publicării, poate
face opoziţie, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990.

Termenul de efectuare a opoziţiei este de 1 lună de la data publicării proiectului de fuziune sau
divizare.

Opoziţia suspendă procesul de fuziune sau divizare până la data la care hotărârea judecătorească
de soluţionare a opoziţiei devine irevocabilă, în afară de cazurile în care societatea debitoare face
dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru
plata datoriilor (art. 243 alin. 2).

În scopul protejării intereselor creditorilor societăţii care îşi încetează existenţa, Legea nr.
31/1990 prevede că, dacă nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o obligaţie, societăţile
care au dobândit bunuri ca urmare a divizării vor răspunde solidar.149

În scopul informării asociaţilor, administratorii, respectiv membrii Directoratului, au obligaţia

de a pune la dispoziţia asociaţilor documentele care au stat la baza procesului de fuziune sau de
divizare cu cel puţin o lună înainte de data ţinerii adunării generale extraordinare care se va pronunţa
asupra proiectului de fuziune sau de divizare (art. 244 ).

În cel mult două luni de la expirarea termenului de opoziţie prevăzut de art. 62 sau, după caz, de
la data la care fuziunea sau divizarea poate fi efectuată în conformitate cu prevederile art. 243 alin. 2,
adunarea generală a fiecărei societăţi participante va hotărî asupra fuziunii sau divizării (art. 246 din
lege).

Actul modificator se va depune la registrul comerţului, de unde, vizat de judecătorul delegat, se

va transmite, din oficiu, la Monitorul Oficial pentru publicare, pe cheltuiala societăţii (art. 248 alin. 1).

În cazul nerespectării dispoziţiilor legate de fuziune sau divizare se poate intenta acţiunea în
anulare. Potrivit legii, nulitatea unei fuziuni sau divizări poate fi declarată numai prin hotărâre
judecătorească (art. 251 alin. 1).

Cazurile în care se intentează acţiunea în anulare sunt prevăzute limitativ în alin. 2 al art. 251, şi
anume:

1) dacă fuziunea, respectiv divizarea nu au fost supuse unui control judiciar în conformitate cu
prevederile art. 37 din lege;

147 Raportul experţilor nu va fi necesar dacă asociaţii sau ceilalţi deţinători de valori mobiliare decide astfel (art. 243 3 alin. 5,
introdus prin O.U.G. nr. 52/2008).
148 În legătură cu aceste operaţiuni, Codul civil actual foloseşte sintagma „transformarea persoanei juridice”, precizând faptul

că această modalitate de reorganizare a persoanei juridice intervine „în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană
juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice” (art. 241 C.civ.).
149 St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 768.
 2) dacă hotărârea uneia dintre adunările generale care au votat proiectul fuziunii sau al divizării
este anulabilă.

Procedurile de anulare nu pot fi iniţiate după expirarea unui termen de 6 luni de la data la care
fuziunea sau divizarea a devenit efectivă, în temeiul art. 249, sau dacă situaţia a fost rectificată (art.
251 alin.3). Însă, dacă este vorba despre motive de nulitate absolută ale hotărârii adunării generale, se
vor aplica regulile generale.

Dacă motivul de nulitate relativă poate fi înlăturat, instanţa poate acorda un termen în vederea
remedierii situaţiei.

Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii se menţionează la registrul comerţului şi nu va

produce efecte asupra valabilităţii obligaţiilor născute în sarcina sau în beneficiul societăţii absorbante
ori societăţilor beneficiare, angajate după ce fuziunea sau divizarea au devenit efective, în temeiul art.
249 şi înainte de publicarea hotărârii de declarare a nulităţii, conform art. 251. Societatea divizată
răspunde pentru aceste obligaţii, în limita cotei de active nete transferate societăţii beneficiare în
contul căreia au luat naştere obligaţiile respective (art. 251 alin. 8).

Fuziunea, respectiv divizarea produc asupra societăţilor participante următoarele efecte:

1. Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţilor comerciale care îşi
încetează existenţa (art. 238 ).

2. În temeiul art. 250 alin. 1 lit. a) din lege, în urma fuziunii sau divizării se produce transferul,
atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi societatea absorbantă/societăţile
beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă sau fiecare dintre societăţile
beneficiare al tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite/divizate; acest transfer va fi efectuat în
conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare.

3. Acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate devin acţionari, respectiv asociaţi ai
societăţii absorbante, respectiv ai societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare
stabilite în proiectul de fuziune/divizare.

4. Societatea absorbită sau divizată încetează să existe.

5. Fuziunea se poate produce chiar dacă una sau mai multe din societăţile care încetează să mai
existe se află în lichidare, cu condiţia să nu se fi început încă repartizarea activelor între acţionari150.

Conform prevederilor art. 17 al Directivei 82/891/CEE, efectele divizării se produc ipso jure (de
drept) şi simultan.

Efectele fuziunii sau divizării se produc din momente diferite, astfel:

- în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi – de la data înmatriculării în registrul
comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre ele;

- în alte cazuri, de la data înregistrării hotărârii ultimei adunări generale care a aprobat
operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea
efect la o altă dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii
absorbante sau societăţilor beneficiare, nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat
al societăţii sau societăţilor ce îşi transferă patrimoniul (art. 249).

150 Art. 3 şi 4 din Directiva 78/855/CEE privind fuziunile societăţilor anonime.

 Fuziunea transfrontalieră. Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2008151
fuziunea transfrontieră este operaţiunea prin care:

a) una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două
state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor
unei alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii societăţii sau societăţilor absorbite
de acţiuni/părţi sociale la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10%
din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate;

b) mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei
alte societăţi în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii lor de acţiuni/părţi sociale la societatea
nou-înfiinţată şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate;

c) o societate este dizolvată fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului său
unei alte societăţi care deţine totalitatea acţiunilor sale/părţilor sociale sau a altor titluri conferind
drepturi de vot în adunarea generală.

Participante la fuziunea transfrontieră sunt societăţile pe acţiuni, societăţile în comandită pe

acţiuni, societăţile cu răspundere limitată, persoane juridice române, şi societăţile europene cu sediul
social în România, acestea putând fuziona cu societăţi comerciale care au sediul social, administraţia
centrală sau sediul principal în alte state membre, acestea din urmă funcţionând în formele juridice
prevăzute de Directiva Consiliului 68/151/CEE152 sau, fără a se încadra în tipurile de societăţi
reglementate de art. 1 din directiva anterior menţionată, au personalitate juridică, deţin un patrimoniu
propriu care reprezintă singura sursă ce asigură garantarea obligaţiilor sociale şi sunt supuse unor
formalităţi de publicitate similare celor prevăzute de directivă, cu condiţia ca legea statului membru
respectiv să permită astfel de fuziuni (art. 2512 alin. 1 şi 2 din lege).

Sunt exceptate de la aceste prevederi organismele de plasament colectiv în valori mobiliare şi

fondurile închise de investiţii reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, precum şi
alte entităţi ce au ca obiect de activitate plasamentul colectiv al resurselor atrase de la public şi care
funcţionează pe principiul repartizării riscurilor.

Totodată, societăţile comerciale, persoane juridice române, şi societăţile europene cu sediul

social în România care au calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra unui teren pe teritoriul
acesteia pot participa la o fuziune transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-
înfiinţată este persoană juridică ce are naţionalitatea unui alt stat membru numai după împlinirea unui
termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv după 7 ani de la acest
moment dacă este vorba despre terenuri agricole (art. V din O.U.G. nr. 52/2008).

151 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 333 din 30 aprilie 2008, O.U.G. nr. 52/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost aprobată şi
completată prin Legea nr. 284/2008, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778 din 20 noiembrie 2008. Această modificare
legislativă a fost necesară în vederea transpunerii în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2005/56/CE din 26 octombrie
2005 adoptată de către Parlamentul European şi de Consiliu privind fuziunea transfrontalieră a societăţilor comerciale de
capitaluri şi publicată în JO L 310 din 25 noiembrie 2005. Termenul de transpunere în legislaţiile interne ale statelor membre
a fost 15 decembrie 2007.
152 Directiva nr. 151 din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele

membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor a fost publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 65 din 14 martie 1968. Potrivit art. 1 din Directiva 68/151/CEE, prevederile
acesteia se aplică următoarelor tipuri de societăţi:
- în Germania: die Aktiengesellschaft, die Kommanditgesellschaft auf Aktien, die Gesellschaft mit beschrankter
Haftung;
- în Belgia: de naamloze vennootschap ( la société anonyme), de commanditaire vennootschap op aandelen (la
société en commandite par actions), de personenvennootschap met beperkte aansprakelijkheid (la société de personnes à
responsabilité limitée) ;
- în Franţa : la société anonyme, la société en commandite par actions, la société à responsabilité limitée ;
- în Olanda : de naamloze vennootschap, de commanditaire vennootschap op aandelen.
 Potrivit legii, administratorii sau membrii Directoratului societăţilor participante la fuziune vor
întocmi un proiect de fuziune comun, la care vor anexa proiectul actului constitutiv al societăţii ce va
fi înfiinţată în urma fuziunii, respectiv proiectul actului modificator al actului constitutiv al societăţii
absorbante.

Proiectul de fuziune va cuprinde următoarele menţiuni obligatorii:

- forma, denumirea şi sediul social ale tuturor societăţilor participante la fuziune;

- forma, denumirea şi sediul social ale societăţii nou-înfiinţate, dacă este cazul;

- condiţiile alocării de acţiuni/părţi sociale la societatea absorbantă sau la societatea nou-

înfiinţată;

- rata de schimb a acţiunilor/părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar;

- data de la care acţiunile/părţile sociale dau deţinătorilor dreptul de a participa la beneficii şi

orice condiţii speciale care afectează acest drept;

- drepturile acordate de către societatea absorbantă sau nou-înfiinţată deţinătorilor de acţiuni

care conferă drepturi speciale şi celor care deţin alte valori mobiliare în afară de acţiuni sau măsurile
propuse în privinţa acestora;

- orice avantaj special acordat experţilor care evaluează proiectul de fuziune şi membrilor
organelor administrative sau de control ale societăţilor implicate în fuziune;

- informaţii privind evaluarea patrimoniului transferat societăţii absorbante sau societăţii nou-
înfiinţate;

- data de la care tranzacţiile societăţii absorbite sunt considerate din punct de vedere contabil
ca aparţinând societăţii absorbante sau nou-înfiinţate;

- efectele fuziunii asupra locurilor de muncă ale angajaţilor societăţilor participante la fuziune;

- data situaţiilor financiare ale societăţilor participante care au fost folosite pentru a se stabili
condiţiile fuziunii;

- dacă este cazul, informaţii privind mecanismele de implicare a angajaţilor în definirea

drepturilor acestora de a participa la activitatea societăţii absorbante sau nou-înfiinţate.

Controlul legalităţii fuziunii din punct de vedere procedural este efectuat de către judecătorul
delegat la oficiul registrului comerţului unde sunt înmatriculate societăţile comerciale persoane
juridice române sau societăţile europene cu sediul social în România, participante la fuziune, inclusiv
societatea absorbantă ori societatea nou-înfiinţată (art. 2513 din lege). În acest scop, proiectul comun
de fuziune se depune la registrul comerţului şi, purtând viza judecătorului delegat, se va publica în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, integral sau în extras, pe cheltuiala părţilor, cu cel puţin
30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările generale vor hotărî asupra fuziunii.

Totodată, administratorii, respectiv membrii directoratului societăţilor participante la fuziune

sunt obligaţi să întocmească un raport detaliat, în care să explice fundamentat din punct de vedere
juridic şi economic temeiurile fuziunii. Acest raport se va depune la sediul societăţii, cu cel puţin 30
de zile înaintea datei adunării generale care va decide fuziunea, şi se va publica şi pe pagina de internet
a societăţii.

Judecătorul delegat va desemna unul sau mai mulţi experţi, pe cheltuiala societăţilor implicate
în fuziune, în scopul analizării proiectului de fuziune şi în vederea prezentării unui raport către
asociaţi. Asociaţii societăţilor participante la fuziune pot renunţa la examinarea proiectului de fuziune
şi la întocmirea raportului printr-o hotărâre unanimă.
 În schimbul protejării intereselor creditorilor societăţilor comerciale participante la fuziune,
legea le recunoaşte acestora un drept de opoziţie, care urmează a fi valorificat în condiţiile art. 62 din
Legea nr. 31/1990, în privinţa creditorilor care au creanţe anterioare datei publicării proiectului de
fuziune şi care nu sunt scadente la data publicării (art. 2519 alin. 1 din lege). Opoziţia suspendă
executarea fuziunii până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, cu excepţia
cazului în care societatea face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii care sunt acceptate de către
creditori ori încheie cu aceştia un acord privind plata datoriilor.

În termen de cel mult 2 luni de la expirarea termenului de efectuare a opoziţiei sau de la data
la care fuziunea poate fi efectuată potrivit art. 2519 alin. 2 din lege, adunarea generală din fiecare dintre
societăţile participante la fuziune va hotărî asupra proiectului comun de fuziune, în condiţiile de
cvorum şi majoritate stabilite de actul constitutiv.

În cadrul procesului de fuziune, administratorii trebuie să asigure respectarea drepturilor de

implicare a angajaţilor în activitatea societăţilor, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 187/2007 privind
procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii
europene153 dacă societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată este o societate europeană cu
sediul social în România şi să înfiinţeze mecanisme de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii.

Acţionarii/asociaţii care nu au votat în favoarea hotărârii adunării generale prin care a fost
aprobată fuziunea au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor/părţilor
sociale de către societate, în condiţiile reglementate de art. 134 din Legea nr. 31/1990 (art. 25112).

Actul modificator al societăţii absorbante, respectiv actul constitutiv al societăţii nou-

înfiinţate, purtând viza judecătorului delegat, se publică în Monitorul Oficial sau sunt supuse
formalităţilor de publicitate specifice formei de societate nou-înfiinţată. Oficiul registrului comerţului
unde este înmatriculată societatea absorbantă sau societatea nou-înfiinţată va notifica, pe cheltuiala
societăţii, realizarea fuziunii către autorităţile similare din statele membre în care sunt înmatriculate
societăţile participante la fuziune, iar dacă se înfiinţează în urma fuziunii o societate europeană cu
sediul în România, datele de identificare ale acesteia, numărul de înmatriculare în registrul comerţului
şi numărul de publicare în Monitorul Oficial a încheierii de înmatriculare se vor publica şi în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene.

Fuziunea produce următoarele consecinţe:

a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită şi societatea absorbantă/nou-

înfiinţată, cât şi în raporturile cu terţii, către societatea absorbantă/nou-înfiinţată al tuturor activelor şi
pasivelor societăţii absorbite;

b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite/participante la fuziune devin acţionari, respectiv

asociaţi ai societăţii absorbante/nou-înfiinţate, potrivit regulilor de repartizare stabilite în proiectul de
fuziune;

c) societatea absorbită, respectiv societăţile care formează noua societate, încetează să mai
existe.

Efectele fuziunii se produc:

- de la data înmatriculării noii societăţi în registrul comerţului;

- de la data înregistrării în registrul comerţului a actului modificator al actului constitutiv sau

la data stipulată prin acordul părţilor, în cursul aceluiaşi exerciţiu financiar, în cazul fuziunii prin
absorbţie.

153 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 161 din 7 martie 2007.

 Din acest moment se transferă inclusiv drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite izvorând
din contractele de muncă.

În cazul unor neregularităţi efectuate în cadrul procesului de fuziune, răspunderea civilă va

aparţine administratorilor societăţii absorbite sau ai societăţilor care au format noua societate. Aceeaşi
răspundere va fi reţinută şi în privinţa experţilor care au întocmit raportul potrivit art. 2518 din lege.

Dacă se constată neregularităţi în procesul de fuziune, fuziunea poate fi anulată printr-o hotărâre
judecătorească în situaţia în care societăţile participante nu au remediat cauza de nulitate. Nulitatea
fuziunii nu poate interveni insă după data la care aceasta a produs efecte (art. 25119 alin. 2 din lege).

Hotărârea definitivă de declarare a nulităţii fuziunii va fi înaintată din oficiu de către instanţa de
judecată oficiilor registrului comerţului de la sediile societăţilor implicate în fuziune.

2.2.4. Prelungirea duratei societăţilor comerciale

Potrivit dispoziţiilor cu caracter general cuprinse în noul Cod civil, durata societăţii este
nedeterminată, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar în cazul stabilirii unui termen de funcţionare,
asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea acesteia (art. 1885 C.civ.), iar în temeiul
legii speciale, actul constitutiv, indiferent de forma de societate aleasă, trebuie să prevadă durata
societăţii (art. 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990). În concluzie, societăţile comerciale se pot înfiinţa pentru o
durată de timp determinată sau, dimpotrivă, pe perioadă nelimitată.

Datorită unor modificări în activitatea societăţilor, deseori apare necesitatea modificării

dispoziţiilor din actul constitutiv referitoare la durata de funcţionare a societăţilor comerciale.

Dacă modificarea se referă la scurtarea (reducerea) duratei de funcţionare, hotărârea se va lua de

către asociaţi în condiţiile prevăzute de lege pentru adunările generale extraordinare, recunoscându-se
şi dreptul de opoziţie al terţilor ce va fi exercitat în 30 de zile de la publicarea hotărârii de modificare,
în condiţiile art. 234 din lege.

În schimb, prelungirea duratei societăţii va putea fi hotărâtă ca alternativă la dizolvarea de drept

a societăţii comerciale datorită expirării termenului determinat prin actul constitutiv. Prelungirea
duratei societăţii nu atrage crearea unei persoane juridice noi (art. 205).

În cazul în care societatea a fost înfiinţată pentru o durată de timp determinată, expirarea acestui
termen atrage dizolvarea de drept a societăţii comerciale, dacă prin voinţa asociaţilor nu se decide
prelungirea duratei de funcţionare. Noua durată de funcţionare poate fi atât un nou termen determinat,
cât şi o perioadă de timp nelimitată.

Pentru a înlătura dizolvarea de drept a societăţii, hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare

trebuie să fie anterioară expirării termenului prevăzut în actul constitutiv pentru funcţionarea societăţii.
În acest scop, asociaţii trebuie să fie consultaţi de către Consiliul de administraţie, respectiv de către
Directorat, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii (art. 227 alin.2).

Dacă nu se efectuează această consultare la iniţiativa organelor de administrare, tribunalul poate

dispune, la cererea oricărui asociat, prin încheiere, efectuarea consultării.

Prin aceeaşi încheiere se va stabili data de referinţă pentru acţionarii îndreptăţiţi să fie înştiinţaţi
şi să voteze în adunarea generală (art. 123 alin. 2).

Hotărârea de prelungire se ia de către adunarea generală extraordinară (art. 113 lit. e) din lege şi este
supusă cerinţelor de înregistrare în registrul comerţului şi de publicare în Monitorul Oficial, ca şi celelalte
acte modificatoare. În acest sens s-a decis154 că „actul care constată hotărârea privind prelungirea duratei
societăţii, în forma impusă de lege, trebuie menţionat în Registrul Comerţului şi publicat în Monitorul
Oficial, însă esenţială este existenţa acestui act modificator în forma scrisă prevăzută de lege anterior

154 C. A. B., S a VI-a com., Decizia nr. 1000R din 19 septembrie 2005, în Culegere …, 2006, p. 450.
expirării duratei societăţii. Înregistrarea în registrul comerţului şi publicarea pot fi îndeplinite şi ulterior,
cu consecinţa inopozabilităţii faţă de terţi a prelungirii duratei societăţii, până la îndeplinirea acestor
formalităţi”. În speţă, deoarece actul modificator a fost adoptat cu respectarea cerinţelor legale şi în
termenul prevăzut de lege, anterior datei de 1 ianuarie 2005 – data expirării duratei de funcţionare a
societăţii - , Curtea a constatat că recursul este fondat, acesta fiind admis şi a modificat încheierea atacată,
dispunând înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor referitoare la prelungirea duratei de
funcţionare a societăţii, potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor din data de 31 decembrie 2004.

Prelungirea duratei de funcţionare poate prejudicia interesele creditorilor personali ai

asociaţilor, care nu îşi mai pot satisface creanţele prin urmărirea sumelor cuvenite asociaţilor dacă s-ar
efectua lichidarea. Conform prevederilor art. 206 alin. 1 din lege, creditorii particulari ai asociaţilor
dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie, în
condiţiile art. 62, împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste
termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.

Dacă opoziţia astfel exercitată de către creditori este admisă de către instanţă, asociaţii vor
decide, în termen de 1 lună de la data la care hotărârea instanţei a devenit definitivă, fie renunţarea la
decizia de prelungire, fie excluderea din societate a asociatului debitor al oponentului (art. 206 alin. 2).

Acest drept de opoziţie la hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare a societăţii nu este

recunoscut şi creditorilor particulari ai acţionarilor din societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni,
deoarece, acţiunile fiind titluri de valoare negociabile, pot fi sechestrate şi vândute pentru acoperirea
creanţei (art. 66 alin. 2). De altminteri, în virtutea aceloraşi prevederi legale, creditorii personali ai
asociaţilor din societăţile de persoane şi din societăţile cu răspundere limitată pot efectua o poprire
asupra părţilor cuvenite asociaţilor din lichidare, dacă dispun de un titlu executoriu şi nu sunt interesaţi
să facă opoziţie.

2.2.5. Schimbarea formei societăţilor comerciale

Forma juridică în care sunt organizate societăţile comerciale este prestabilită de legiuitor în cele cinci
variante limitative, dar alegerea uneia dintre acestea aparţine asociaţilor.

Cadrul juridic legal stabilit de legiuitor variază în funcţie de forma de societate, reglementările
fiind atât de generală aplicare, dar există şi reglementări speciale pentru fiecare formă de societate
comercială.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, cele cinci forme în care se pot înfiinţa societăţi comerciale sunt
următoarele: societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

Deoarece forma de societate aleasă de către asociaţi este o prevedere obligatorie în actul
constitutiv, modificarea acesteia se realizează prin modificarea actului constitutiv (art. 7 şi 8).

În cazul societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă, schimbarea formei juridice a

societăţii se decide de către asociaţi cu unanimitate de voturi, iar la societăţile pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni – de către adunarea generală extraordinară, în condiţiile de cvorum şi majoritate
stabilite de lege pentru această adunare (art. 113 lit. a) din lege).

Hotărârea de modificare se execută după îndeplinirea formalităţilor de înregistrare şi publicitate

prevăzute de lege.

Persoanele prejudiciate de schimbarea formei juridice a societăţii pot exercita dreptul de

opoziţie în condiţiile art. 61 şi 62 din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, în societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, acţionarii care nu au votat în

favoarea unei hotărâri a adunării generale referitoare la schimbarea formei societăţii comerciale au
dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către aceasta (art. 134
alin. 1).

Schimbarea formei societăţii nu atrage crearea unei persoane juridice noi (art. 205). Totuşi,
societatea va trebui să îşi continue existenţa în condiţiile stabilite de lege pentru noua formă aleasă.

Subcapitolul 5
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale
5.1. Dizolvarea societăţilor comerciale
§1. Noţiunea de „dizolvare”. Societăţile comerciale se constituie potrivit prevederilor din
actul de înfiinţare pentru o durată de timp determinată sau, dimpotrivă, pe timp nelimitat. În toată
această perioadă, societăţile efectuează activităţile de producţie, comerţ şi prestări de servicii impuse
de obiectul lor de activitate în scopul maximizării profitului. La un moment dat, activitatea normală a
societăţii poate fi perturbată datorită apariţiei unor cauze obiective sau subiective, rezultând din
nerespectarea legii sau din voinţa asociaţilor.

Datorită intervenirii acestor cauze, societăţile comerciale vor intra în dizolvare, pregătind astfel
faza lichidării patrimoniului comercial.

Dizolvarea societăţilor comerciale este un proces declanşat de apariţia unor cauze determinate
de lege, de drept, prin hotărârea judecătorească sau prin voinţa asociaţilor, şi prin care se determină
lichidarea societăţilor comerciale.

§ 2. Principalele cazuri de dizolvare. Codul civil actual, aplicabil, datorită caracterului

general al dispoziţiilor sale, şi în materia dizolvării societăţilor comerciale, reglementează, în privinţa
dizolvării persoanelor juridice de drept privat, următoarele categorii de cauze: a) împlinirea termenului
pentru care s-a constituit persoana juridică; b) realizarea sau, dimpotrivă, imposibilitatea îndeplinirii
scopului acesteai; c) dobândirea unui caracter ilicit ori contrar ordinii publice sau urmărirea altui scop
decât cel declarat la înfiinţare; d) hotărârea organelor competente ale persoanei juridice; e) orice alt
mod prevăzut de lege, de actul de înfiinţare sau de statut (art. 245 C.civ.).

Legea nr. 31/1990 prevede cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale în art. 227-229 şi în
art. 237. Cauzele dizolvării societăţilor comerciale, aşa cum sunt reglementate la momentul actual, pot
fi clasificate în cauze generale de dizolvare (art. 227 şi art. 237 din lege) şi cauze specifice anumitor
forme de societăţi (art. 228-229 din lege).

Potrivit art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990, societăţile comerciale se dizolvă din
următoarele cazuri generale: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării
obiectului de activitate al sau, dimpotrivă, realizarea acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea
adunării generale, hotărârea tribunalului, falimentul, cazul în care societatea nu mai are organe
statutare sau acestea nu se mai pot întruni, societatea nu a depus la Oficiul registrului comerţului
situaţiile financiare anuale155, societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori
asociaţii au dispărut, respectiv nu au domiciliul ori reşedinţa cunoscută, societatea nu şi-a completat
capitalul social, potrivit legii, societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anunţată
organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului (termenul de 3 ani curge de la data înscrierii în
registrul comerţului a menţiunii privind starea de inactivitate temporară a societăţii), alte cauze
prevăzute de lege sau de actul constitutiv.

1) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii156

155 Caz de dizolvare abrogat prin modificarea adusă Legii nr. 31/1990 de către Art. III lit. c) al O.U.G. nr. 37/2011 pentru
modificarea și completarea Legii contabilității nr. 82/1991 și pentru modificarea altor acte normative incidente (M. Of.,
Partea I, nr. 285 din 22 aprilie 2011.
156 La data de 27 decembrie 2004, s-a dispus, prin încheierea judecătorului delegat de la Oficiul Registrului Comerţului,

înregistrarea unei menţiuni referitoare la modificarea obiectului de activitate al S.C. „IT” S.R.L, potrivit deciziei asociatului
unic. La 23 februarie 2005, prin încheiere a fost respinsă cererea de înregistrare menţiuni depusă la registrul comerţului de
 Actul constitutiv al societăţilor comerciale trebuie să prevadă în mod obligatoriu durata
societăţii (art. 7 lit. h) şi art. 8 lit. j) din lege).

În doctrină s-a opinat că o societate al cărei act constitutiv nu prevede durata societăţii este
nelegal constituită şi oricare dintre asociaţi va putea cere dizolvarea acesteia157.

Considerăm că dispoziţiile actuale ale legii trebuie interpretate în sensul valabilităţii actului
juridic chiar dacă societatea este constituită pe o durată de timp nedeterminată, cu condiţia includerii
în contract a unei clauze privind durata de funcţionare a societăţii.158

Dacă societatea este constituită pe o durată de timp determinată, trecerea acestui termen
determină dizolvarea de drept a societăţii. Acest efect poate fi înlăturat dacă, cu cel puţin 3 luni înainte
de expirarea duratei societăţii, asociaţii sunt consultaţi de către membrii Consiliului de administraţie,
respectiv Directorat, pentru eventuala prelungire a acesteia.159

Deoarece legea nu limitează numărul de hotărâri ce pot fi adoptate în vederea prelungirii

duratei de funcţionare a societăţii, jurisprudenţa a stabilit că este relevant doar dacă fiecare hotărâre a
fost adoptată înaintea expirării termenului pentru care s-a constituit societatea. Pentru verificarea
condiţiilor de legalitate s-a statuat că relevantă va fi ultima hotărâre adoptată pentru prelungirea
termenului de funcţionare a societăţii, iar nu primul termen stabilit în actul constitutiv.160 Actul care
constată hotărârea privind prelungirea duratei societăţii, în forma impusă de lege, trebuie menţionat la
registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial, însă esenţială este existenţa acestui act
modificator în forma scrisă prevăzută de lege anterior expirării duratei societăţii. Înregistrarea în
registrul comerţului şi publicarea pot fi îndeplinite şi ulterior, cu consecinţa inopozabilităţii faţă de
terţi a prelungirii duratei societăţii, până la îndeplinirea acestei formalităţi.

În cazul în care Consiliul de administraţie, respectiv Directoratul nu îndeplinesc obligaţia de a

către societatea sus-menţionată. În încheiere se arată că durata de funcţionare a societăţii a fost stabilită iniţial la 10 ani,
începând cu anul 1991, iar anterior expirării acestei durate asociaţii nu au hotărât prelungirea perioadei de funcţionare a societăţii.
Împotriva încheierii societatea a declarat recurs, motivându-l astfel:Printr-o încheiere datând din 29 decembrie 2004, s-a
admis cererea de înregistrare a prelungirii duratei de funcţionare a societăţii. „De la data la care judecătorul delegat a
considerat că societatea s-a dizolvat, aceasta a continuat să funcţioneze normal (având activitate, plătind taxele fiscale şi
depunând bilanţurile anuale), fiind evidentă intenţia asociatului unic de prelungire a duratei societăţii. Faţă de cele arătate,
trebuie să primeze principiul aparenţei de drept şi al liberei voinţe al pârâtelor faţă de formalismul excesiv, neputându-se
considera că a intervenit dizolvarea ope legis a societăţii, din moment de aceasta a continuat să funcţioneze în fapt. Voinţa
manifestată în sensul prelungirii duratei de funcţionare este suficientă pentru această prelungire, legea civilă consacrând
principiul voinţei interne” – s-a mai arătat în motivare. Recurenta a mai invocat jurisprudenţa şi cutumele registrului
comerţului care ar fi în sensul acordării prelungirii duratei de funcţionare şi după expirarea duratei stabilite iniţial.
Recursul a fost respins ca nefondat, deoarece:În conformitate cu prevederile art. 227 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 31/1990,
trecerea timpului stabilit ca durată de funcţionare a societăţii determină dizolvarea acesteia, de plin drept şi fără nici o
formalitate din momentul în care s-a împlinit termenul stabilit ca durată de funcţionare a societăţii. Perioada pentru care s-a
constituit SC „IT” S.R.L. a expirat în anul 2001, moment în care a intervenit şi dizolvarea de drept. Încheierea din 29
decembrie 2004, invocată ca motiv de recurs, se referă la o altă cerere de înscriere de menţiuni, iar potrivit contractului de
societate asociaţii trebuiau să stabilească eventuale prelungire a duratei de funcţionare a societăţii înainte cu 6 luni de
expirarea termenului iniţial. Chiar dacă s-a făcut menţionarea deciziei sus-invocate, acest lucru nu este relevant pentru a
înlătura dizolvarea de drept a societăţii. Nici chiar faptul că societatea şi-a continuat activitatea nelegal în aceste condiţii nu
este de natură să înlăture dizolvarea de drept a acesteia. Jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, iar cutumele invocate nu
au fost dovedite prin probe (Decizia comercială nr. 1039R din 22 septembrie 2005 – C.A.B., Secţia a V-a comercială, în
Culegere ..., 2006, p. 452.)
157 A se vedea I. N. FINŢESCU, Curs de drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 289 şi urm.
158 În acelaşi sens a se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 257.
159 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „faţă de caracterul imperativ la dispoziţiei legale precitate – art.227 lit.a din

Legea nr. 31/1990, n.n. -, se constată că, bine au reţinut ambele instanţe (Tribunalul şi Curtea de Apel, n.n.) că dizolvarea
unei societăţi comerciale operează la expirarea termenului stabilit pentru durata acesteia ope legis, adică de la lege, ceea ce
înseamnă, raportat la speţă, că la data încheierii actului adiţional de prelungire a duratei societăţii pe timp nedeterminat,
aceasta nu mai exista ca persoană juridică, neavând nici o relevanţă faţă de cele expuse, faptul că terţii au solicitat sau nu
constatarea dizolvării de drept a societăţii, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 222 lit. a din Legea nr. 31/1990 (art. 227
lit. a, conform noii modificări –n.n.), întrucât o astfel de situaţie nu poate avea nici o relevanţă în ceea ce priveşte aplicarea
prevederilor legale precitate” (www.iccj.ro/cautare.php?id=13453).
160 C.A.B., Secţia a VI-a com., Decizia nr. 1000R din 19 septembrie 2005, în Culegere de practică judiciară, 2005.
convoca adunarea generală, asociaţii pot solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
societăţii efectuarea convocării. Prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili ordinea de zi, data ţinerii
adunării generale şi persoana care o va prezida (art. 119 alin. 3).

2) Imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia

Obiectul de activitate al societăţii trebuie precizat în actul constitutiv atât în ceea ce priveşte
obiectul principal de activitate, cât şi obiectele de activitate secundare, în conformitate cu prevederile
cuprinse în Clasificarea activităţilor din economia naţională – C.A.E.N.161. Dacă se constată
imposibilitatea realizării obiectului de activitate, precum şi în situaţia în care acesta este îndeplinit,
societatea va înceta să existe. Considerăm că aceasta este o situaţie extrem de rară, întâlnită mai ales la
societăţile cu obiect unic de activitate sau la societăţile constituite pentru un scop determinat (pentru o
anumită activitate, a cărei încetare determină inutilitatea asocierii).

Pentru a evita dizolvarea, asociaţii pot modifica actul constitutiv prin completarea obiectului de
activitate în condiţiile art. 204 din lege.

3) Declararea nulităţii societăţii

În cazul constatării unor neregularităţi după înmatricularea societăţii, orice persoană interesată
se poate adresa instanţei cu o acţiune în anularea actului constitutiv, în condiţiile art. 56 din Legea nr.
31/1990. Dacă nu se înlătură cauza de nulitate până la punerea concluziilor pe fond la tribunal, la data
la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără
efect retroactiv şi intră în lichidare.

4) Hotărârea adunării generale

Adunarea asociaţilor exprimă voinţa acestora. Aşa cum societatea a luat fiinţă prin mutuus
consenssus, în mod simetric va înceta prin mutuus dissensus. Deoarece hotărârea se ia pe parcursul
desfăşurării activităţii, indiferent de motive, asociaţii trebuie să convoace adunarea generală
extraordinară, singura care poate decide dizolvarea anticipată. Această atribuţie nu poate fi delegată
Consiliului de administraţie sau Directoratului.

Adunarea generală extraordinară va lua această hotărâre cu respectarea cvorumului şi a

majorităţii cerute de lege pentru acest tip de adunare. Hotărârea se depune la registrul comerţului şi se
publică în Monitorul Oficial. De asemenea, trebuie respectat dreptul de opoziţie al oricărei persoane
interesate, în condiţiile art. 62 din lege.

În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî

concomitent cu dizolvarea, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, şi modul
de lichidare a societăţii, dacă sunt de acord cu privire la modul de stingere a pasivului şi cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului social (art. 235).

5) Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum

neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii

Divergenţele dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea funcţionării societăţii apar sub
forma lipsei sau a dispariţiei elementului affectio societatis, atunci când interesul social ajunge să fie
încălcat sau pus în umbră de interesele personale ale asociaţilor162. În acest sens instanţa de fond a
reţinut neînţelegerile grave dintre asociaţi, recunoscute chiar de către pârâţi, care au acţionat pentru
excluderea reclamantului, acţiunea fiindu-le respinsă. Atât reclamantul, cât şi pârâta H.V. sunt
asociaţi la societăţi cu acelaşi obiect de activitate ca al societăţii recurente. În speţă, tribunalul a
aplicat corect prevederile art. 222 din Legea nr. 31/1990 (art. 227, actual) şi a considerat că singura

161
Codul CAEN a fost publicat în M. Of., Partea I, nr. 908 din 13 decembrie 2002.
162A se vedea în acest sens, C.A.B, Secţia a VI-a com., Decizia nr. 530 din 3 aprilie 2002, în Practică judiciară comercială.
2002. În speţă, neînţelegerile grave dintre asociaţi constau în faptul că toţi asociaţii în conflict sunt asociaţi în alte societăţi
comerciale cu acelaşi obiect de activitate, doi dintre ei formulând o acţiune în justiţie pentru excluderea celui de-al treilea.
cale de a rezolva conflictul existent o reprezintă dizolvarea societăţii la cererea asociatului.
Susţinerile recurentei referitoare la culpa exclusivă a reclamantului pentru neînţelegerile intervenite
vin în sprijinul „lipsei interesului social ca argument pentru posibila funcţionare a societăţii”. Astfel,
instanţa de recurs a decis că reclamantul este îndreptăţit să primească dividendele restante, potrivit
art. 67, art. 122 alin. 3 şi art. 111 alin. 2 lit. a din Legea nr. 31/1990.163

6) Falimentul societăţii

Societăţile comerciale supuse procedurii insolvenţei potrivit Legii nr. 85/2006, deoarece se află
în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă, vor fi dizolvate şi lichidate în vederea acoperirii
creanţelor creditorilor sociali.

Dizolvarea se va pronunţa de tribunalul învestit cu procedura falimentului.

7) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni.

Organele statutare ale societăţilor comerciale sunt adunarea generală a asociaţilor,

administratorii şi cenzorii (auditorii financiari). Dacă aceste organe nu sunt înfiinţate potrivit Legii nr.
31/1990 sau nu îşi pot desfăşura şedinţele, însăşi activitatea societăţii nu se mai poate realiza.

8) Societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută.

În această situaţie, inactivitatea societăţii justifică dizolvarea acesteia, cu condiţia ca această

inactivitate să devină permanentă. Inactivitatea temporară trebuie anunţată organelor fiscale, înscrisă la
registrul comerţului şi nu poate depăşi 3 ani (art. 237 alin. 2). În temeiul art. 237 alin. 1 lit. c1), dacă
inactivitatea temporară depăşeşte 3 ani de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea
de inactivitate, se ajunge la dizolvarea societăţii.

9) Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Societăţile comerciale au obligaţia de a-şi majora capitalul social în funcţie de modificările

apărute în legătură cu Legea nr. 31/1990. Potrivit art. II din Legea nr. 31/1990 modificată şi
completată prin Legea nr. 441/2006, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2006, în termen de 1 an de
la data intrării în vigoare a legii (1 decembrie 2007), societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită
pe acţiuni aveau obligaţia majorării, potrivit legii, a capitalului social la o valoare de minimum 90.000
de lei.

De la data expirării termenului prevăzut de lege, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului va

solicita tribunalelor dizolvarea acelor societăţi care nu şi-au îndeplinit obligaţia de majorare.

11) Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv (nu s-a preschimbat certificatul de
înmatriculare164, numărul de asociaţi scade sub minimul legal, pierderea unei jumătăţi din capitalul
social etc.).

Cazuri speciale de dizolvare sunt prevăzute de art. 228 din Legea nr. 31/1990 în privinţa
societăţilor pe acţiuni, care se dizolvă:

1) prin diminuarea activului net la jumătate din valoarea capitalului social subscris (art. 15324
din lege);

2) prin reducerea numărului de minimum 2 acţionari la unul singur pe o perioadă mai lungă de 9

163C. A. B., S a VI-a com., Decizia nr. 530 din 3 aprilie 2002, în Practică ..., 2004, p. 303.
164Asociaţii puteau formula o cerere de repunere în termen, invocând o împrejurare mai presus de voinţa părţii care i-a
împiedicat să îndeplinească actul procedural în termenul legal (art. 103 C.pr.civ. anterior). A se vedea spre exemplificare,
Decizia nr. 2135 din 24 noiembrie 2005, pronunţată de C.A.B – Secţia a V-a com., în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de
practică judiciară. 2005, Coordonator: D. Lupaşcu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
luni (art. 10 alin. 3).

Alte cazuri speciale sunt prevăzute de lege (art. 229) în privinţa societăţilor în nume colectiv şi
cu răspundere limitată care se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul
unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.

§ 3. Modalităţile în care se poate face dizolvarea şi efectele acesteia. În funcţie de

cauzele care au determinat dizolvarea, acest proces se poate realiza în trei modalităţi:

- de drept165

- prin voinţa asociaţilor

- prin hotărâre judecătorească.

În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească, acţiunea poate fi introdusă la tribunal de către
asociaţi, pentru motive temeinice, în temeiul art. 227 alin. 1 lit. e) din lege, dar şi de către orice persoană
interesată, inclusiv de către registrul comerţului, în temeiul art. 237 alin. 1 din lege. Orice persoană
interesată poate face apel în termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii de dizolvare, cu respectarea
procedurii prevăzute de art. 60 alin. 3 şi 4 din lege. Într-o speţă166 s-a decis în sensul că potrivit art. 61
din Legea nr. 31/1990, pentru a fi admisibilă opoziţia, creditorii societăţii trebuie să facă dovada
prejudiciului. Lichidatorii sunt obligaţi, potrivit legii, să inventarieze bunurile societăţii, stabilind cu
această ocazie activul şi pasivul social, în vederea plăţii datoriilor către creditori. Asociaţii au hotărât
dizolvarea societăţii din cauza imposibilităţii realizării obiectului de activitate stabilit prin actul
constitutiv, fără a urmări prejudicierea creditorilor sociali. Deoarece, potrivit art. 35 din Legea nr.
52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, societăţile de valori mobiliare sunt obligate să
aibă un singur obiect de activitate – intermedierea tranzacţiilor de valori mobiliare - , iar societatea nu
a reuşit să asigure capitalul minim potrivit prevederilor legale, C.N.V.M. a retras autorizaţia de
funcţionare a societăţii intimate. Prin urmare, singura soluţie pe care o puteau lua acţionarii o
reprezintă dizolvarea societăţii.

Pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, societatea comercială intră în

lichidare.

În legătură cu prevederea din art. 237 alin. 5 din Legea nr. 31/1990 conform căreia termenul de
apel împotriva hotărârii judecătoreşti de dizolvare este de 30 de zile de la efectuarea publicităţii, iar
apelul se depune la registrul comerţului, care îl înaintează instanţei competente, potrivit art. 60 alin. 3
şi 4, sunt necesare următoarele precizări:

- suntem de părere că termenul de apel de 30 de zile este nejustificat în raport cu termenul de 15

zile valabil pentru această cale de atac în toate situaţiile prevăzute de Legea nr. 31/1990,

- depunerea apelului la tribunal pare a fi mai îndreptăţită, potrivit dispoziţiilor art. 471 alin. 1
N.C.pr.civ., deoarece aceasta este instanţa care a pronunţat hotărârea atacată; prevederile art. 60 se
referă la judecarea apelului împotriva încheierilor judecătorului delegat, ceea ce justifică depunerea lui

165 În legătură cu radierea societăţilor dizolvate de drept, în practică s-a decis: „Prin articol unic din Legea nr. 428/2002,
pentru aprobarea O.U.G. nr. 181/2001, privind modificarea şi completarea Legii nr. 314/2001, pentru reglementarea
situaţiei unor societăţi comerciale, s-a prevăzut că radierea este nulă de drept în toate cazurile privitoare la societăţi
comerciale cu datorii faţă de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat la datoria publică internă, precum şi faţă de
alţi creditori cu care au litigi, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Prin aceste dispoziţii legale, s-a urmărit o repunere a
părţilor în situaţia anterioară, societatea debitoare redobândind cu caracter retroactiv prin efectul nulităţii radierii calitatea
de subiect de drept în vederea urmăririi ei de către creditori.” Acţiunea în constatarea nulităţii de drept a radierii se
soluţionează în contradictoriu cu societatea comercială şi cu O.N.R.C. Aşadar, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că
recurenta reclamantă nu are capacitate de folosinţă (Î. C. C. J., S. com., Decizia nr. 192 din 20 ianuarie 2006, pe site:
www.iccj.ro).

166 C. A. B., S a V-a com., Decizia nr. 1004 din 10 septembrie 2002, în Practică ..., 2004.
la registrul comerţului. În acest caz însă, mai corectă ni se pare soluţia depunerii apelului la tribunal.

În toate cazurile dizolvarea societăţilor comerciale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi

publicată în Monitorul Oficial, în afară de situaţia dizolvării societăţii ca urmare a trecerii timpului
stabilit ca durată de funcţionare a societăţii şi va produce efecte numai după trecerea unui termen de 30
de zile de la publicare.

Potrivit art. 233, dizolvarea produce următoarele efecte:

- deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia fuziunii sau divizării totale, când dizolvarea se
produce fără lichidare);

- directorii, administratorii, respectiv membrii directoratului nu mai pot efectua operaţiuni

comerciale noi, sub sancţiunea răspunderii personale şi solidare pentru aceste operaţiuni.

Deşi legea prevede în sarcina societăţii dizolvate aceste limitări, societatea comercială îşi
păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia. Prevederea
cuprinsă în Legea nr. 31/1990 a fost preluată şi în reglementarea actualului Cod civil, astfel încât, în
temeiul art. 248 alin. 1 şi 2 C.civ., prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare în vederea
valorificării activului şi a plăţii pasivului. Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru
operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia. În practică s-a decis167, în legătură cu acest
aspect, că, în faza de lichidare, societatea comercială „îşi conservă patrimoniul care continuă să
reprezinte gajul general al creditorilor şi, prin urmare, orice persoană interesată, orice creditor
comercial aşa cum este şi recurenta, îşi poate recupera debitele faţă de societatea aflată în lichidare”.

5. 2. Lichidarea societăţilor comerciale

§1. Noţiunea de „lichidare”. Caracteristici ale lichidării
Lichidarea societăţilor comerciale presupune inventarierea bunurilor aparţinând societăţii şi
vânzarea acestora la licitaţie publică, în scopul plăţii datoriilor sociale, şi, în acelaşi timp,
operaţiunea inversă, de recuperare a creanţelor aparţinând societăţii de la debitori, inclusiv de la
asociaţii care nu au efectuat integral vărsămintele.

Spre deosebire de lichidarea judiciară aplicată în cursul procedurii insolvenţei, lichidarea

patrimoniului societăţilor comerciale potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 se face, în toate cazurile,
în interesul asociaţilor şi este obligatorie, în temeiul art. 233 alin. 1 şi art. 237 alin. 6. Există două
excepţii de la obligativitatea lichidării: dizolvarea societăţilor fără lichidare în cazul fuziunii şi al
divizării168 şi dizolvarea fără lichidare când nu s-a cerut numirea unui lichidator (art. 237 alin. 8). Mai
mult, lichidarea este o consecinţă firească, ce se petrece în temeiul legii, deoarece nicio societate nu
poate rămâne perpetuu în faza de dizolvare.

Astfel, potrivit art. 237 alin. 7 din lege, în termen de 3 luni de la rămânerea defintivă a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare, asociaţii trebuie să desemneze un lichidator; în caz contrar, orice persoană
interesată se poate adresa judecătorului delegat de la registrul comerţului în a cărui rază teritorială este
înmatriculată societatea pentru numirea unui lichidator. Dacă nici asociaţii, nici alte persoane
interesate nu îşi exprimă dorinţa de a se numi un lichidator şi au trecut 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii, societatea va fi radiată din oficiu, prin încheierea judecătorului delegat, dată cu
citarea părţilor. Încheierea se va înregistra la registrul comerţului şi se va comunica organelor fiscale,
iar bunurile rămase în patrimoniul societăţii vor reveni acţionarilor.

Potrivit art. 237 alin. 71, introdus prin O.U.G. nr. 82/2007, hotărârile judecătoreşti pronunţate în
condiţiile alin. 7 se comunică lichidatorului numit, se publică pe pagina de Internet a Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi se afişează la sediul Oficiului Registrului Comerţului în care este
înmatriculată societatea comercială dizolvată.

167 C. A. B., S.com., Decizia nr. 565 din 18 mai 2005, în Culegere ..., p. 468.
168 A se vedea în acest sens, St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 265.
 § 2. Activitatea lichidatorilor
Lichidatorii înlocuiesc activitatea membrilor Consiliului de administraţie, respectiv a membrilor
Directoratului şi a directorilor legată de administrarea şi gestionarea patrimoniului societăţilor
comerciale aflate în faza lichidării.

Lichidatorii sunt desemnaţi prin hotărârea asociaţilor, luată în condiţiile cerute pentru modificarea
actului constitutiv, sau prin hotărâre judecătorească pronunţată de judecătorul delegat, la cererea oricărei
persoane interesate. Astfel, într-o speţă s-a reţinut169 faptul că judecătorul delegat de la Oficiul Registrului
Comerţului a constatat prin încheiere dizolvarea de drept a societăţii, conform Legii nr. 314/2001, pentru
nemajorarea în termen a capitalului social minim legal, iar tribunalul a respins în contencios administrativ
recursul declarat de recurenta reclamantă prin care aceasta solicita numirea unui lichidator în vederea
lichidării societăţii pârâte. Instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 314/2001, lichidarea
societăţilor comerciale a căror dizolvare a fost constatată de drept trebuie realizată în cel mult 6 luni de la
data intrării în vigoare a legii, dar nu rezultă că desemnarea lichidatorului ar reveni tribunalului şi nu
judecătorului care a constatat dizolvarea de drept. Recurentei reclamante i s-a recunoscut calitatea de
creditoare faţă de intimată, înainte ca judecătorul delegat să pronunţe dizolvarea de drept a societăţii, iar
reclamanta nu a dovedit că ar fi în curs o procedură de lichidare a patrimoniului debitoarei dizolvate; nu
se aplică nici prevederile art. 5 alin. 4 potrivit cărora „radierea este nulă de drept în toate cazurile
privitoare la societăţi comerciale cu datorii...” faţă de creditorii cu care au litigii aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti deoarece reclamanta invocă o sentinţă pronunţată anterior declanşării procedurii Legii nr.
314/2001. Deoarece nu s-au dovedit condiţiile cerute pentru declanşarea procedurii prevăzute de Legea
nr. 64/1995 şi pentru desemnarea unui lichidator în condiţiile acestei legi, în cauză se aplică dreptul
comun în materie, şi anume Legea nr. 31/1990. De asemenea, deoarece nu s-a dovedit că adresele de
solicitare a numelui lichidatorului au fost primite de către asociaţii societăţii dizolvate, instanţa de recurs
consideră că nu s-a făcut dovada refuzului desemnării lichidatorului sau a neîntrunirii cvorumului pentru
o astfel de desemnare.

Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite acestora, se depune la registrul

comerţului şi se publică în Monitorul Oficial.

Din momentul numirii lichidatorilor, se va trece la predarea gestiunii de la administratori la

lichidatori, pe bază de inventar şi bilanţ, din acest moment lichidatorii fiind obligaţi să primească şi să
păstreze patrimoniul societăţii (art. 253 alin. 4 din lege). Din momentul intrării în funcţie a
lichidatorilor nici o acţiune nu se va putea exercita pentru societate sau în numele acesteia decât prin
lichidatori170.

Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice, în acest ultim caz urmând să se
desemneze un reprezentant al persoanei juridice. Lichidatorii persoane fizice şi reprezentanţii
permanenţi ai lichidatorilor persoane juridice trebuie să aibă calitatea de lichidatori autorizaţi.

Asociaţii pot hotărî să confere lichidatorilor puteri speciale, dar hotărârile trebuie luate cu
majoritatea cerută de lege pentru numirea lichidatorilor.

Potrivit legii, atribuţiile lichidatorilor sunt următoarele:

- să stea în judecată în numele societăţii;

- să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;

- să vândă, la licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii; vânzarea bunurilor
se va putea face şi în bloc, potrivit art. 255 alin. 1 lit. c) din lege;

- să facă tranzacţii;

169 Î. C. C. J., S.com., Decizia nr. 1072 din 17 februarie 2005, pe site: www.iccj.ro
170St. D. CĂRPENARU, op. cit., 2004, p. 269.
 - să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;

- să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice

alte acte necesare (art. 255 alin. 1).

În cazul societăţilor care desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului şi care beneficiază de o
autorizaţie specială în acest sens, lichidatorii sunt obligaţi să efectueze şi bilanţul de mediu.

Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii, bazată pe regulile de la mandat şi pe

dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990. Controlul asupra activităţii lichidatorilor se exercită de către
cenzori, respectiv de către Consiliul de supraveghere.

Deoarece societăţii îi sunt interzise operaţiunile comerciale noi, încălcarea acestei restricţii determină
răspunderea personală şi solidară a lichidatorilor pentru operaţiunile efectuate cu încălcarea dispoziţiilor
legale.

§ 3. Lichidarea activului şi a pasivului societăţilor comerciale

Lichidarea activului societăţilor presupune transformarea bunurilor aparţinând acestora în bani,
prin vânzare la licitaţie publică, şi încasarea creanţelor de la debitorii sociali, inclusiv de la asociaţii
care nu au efectuat integral vărsămintele.

În această fază, lichidatorii se pot îndrepta prin acţiune şi împotriva asociaţilor care răspund
nelimitat şi solidar ori împotriva celor care nu au efectuat integral vărsămintele, cu condiţia de a
dovedi prin situaţia financiară anuală, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente pentru
acoperirea pasivului exigibil (art. 257).

Lichidarea pasivului societăţilor presupune plata datoriilor sociale către creditori din sumele
obţinute ca urmare a lichidării activului.

Lichidatorii pot plăti din banii proprii datoriile societăţii, dar nu vor putea exercita împotriva
societăţii drepturi mai mari decât cele ale creditorilor plătiţi.

Nu vor putea fi plătite asociaţilor sume de bani în contul părţii ce li s-ar cuveni din lichidare
înainte de a fi plătiţi creditorii sociali. La cererea asociaţilor, sumele obţinute din lichidarea activului
vor putea fi consemnate la C.E.C. sau la o bancă şi se va putea face repartizarea acestora pe acţiuni şi
părţi sociale, înainte de terminarea lichidării, dacă, în afară de sumele necesare plăţii datoriilor
scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai rămâne un disponibil de cel puţin 10% (art. 256).
Decizia lichidatorilor este supusă opoziţiei creditorilor sociali, în condiţiile art. 62 din lege.

Creditorii sociali se pot îndrepta împotriva lichidatorilor cu acţiunile care decurg din creanţele
ajunse la termen, iar dacă patrimoniul societăţii nu este suficient, se pot îndrepta şi împotriva
asociaţilor care nu au efectuat integral vărsămintele (art. 259). În subsidiar, există posibilitatea de a se
îndrepta şi împotriva asociaţilor care răspund nelimitat şi solidar, dacă aceştia există, în funcţie de
forma de societate.

Lichidarea nu-i liberează pe asociaţi şi nu împiedică declanşarea procedurii falimentului.

Potrivit legii, atunci când un asociat răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata
funcţionării acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza dizolvării şi, dacă
este cazul, a lichidării societăţii, iar dacă răspunderea asociatului este în limita aportului pe toată
durata de funcţionare a societăţii, aceeaşi răspundere va exista şi în faza de dizolvare şi lichidare a
persoanei juridice (art. 2371). În schimb, dacă asociatul abuzează, în frauda creditorilor, de caracterul
limitat al răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii, răspunderea acestuia va
deveni nelimitată, în temeiul legii (art. 2371 alin. 3 şi 4). Aceeaşi răspundere revine asociatului care
dispune de bunurile societăţii ca şi cum ar fi bunurile sale proprii sau care diminuează activul societăţii
în beneficiul său propriu ori al altei persoane, întrucât se consideră că faptele sale diminuează
solvabilitatea societăţii comerciale.171

§ 4. Finalizarea lichidării
Potrivit art. 260 alin. 1 din Legea societăţilor, lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult
un an de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu perioade
de câte 6 luni, dar nu cu mai mult de 24 de luni cumulat.

Dacă în urma lichidării se înregistrează un beneficiu net, acesta va fi distribuit între asociaţi,
conform prevederilor din actul constitutiv.

În urma lichidării, societăţile comerciale vor fi radiate din registrul comerţului, la cererea
lichidatorului, făcută în termen de 15 zile de la terminarea lichidării, sub sancţiunea amenzii judiciare în
cuantum de 200 de lei pentru fiecare zi de întârziere, sau din oficiu, de către judecătorul delegat.

Daca în termen de 3 luni de la expirarea termenului legal, prelungit de tribunal, după caz, oficiul
registrului comerţului nu a fost sesizat cu nicio cerere de radiere sau cu nicio cerere de numire a
lichidatorului, societatea este radiată din oficiu din registrul comerţului. Radierea se dispune prin sentinţa a
tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul societăţii, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, cu citarea societăţii şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a direcţiei
generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz.

Hotărârea judecătorească de radiere se comunică societăţii la sediul social, Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală şi direcţiei generale a finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, după
caz, şi oficiului registrului comerţului unde este înregistrată societatea, se înregistrează în registrul
comerţului şi se afişează pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie s-a aflat sediul social al
societăţii.

Prin radierea societăţilor comerciale din registrul comerţului încetează personalitatea juridică a
acestora 172.

171 A se vedea, în acest sens, Smaranda ANGHENI, op.cit., 2013, p. 243.

172 În acest sens a se vedea şi Decizia nr. 177/1993 a C.S.J., S. Com., în „Dreptul” nr. 8/1994, p. 89.
 CAPITOLUL II
REGULI SPECIFICE, APLICABILE FIECĂREI FORME DE SOCIETATE
COMERCIALĂ

Subcapitolul 1
Societatea cu răspundere limitată

§ 1. Constituirea societăţii cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată a apărut pentru prima oară în Germania, în secolul XIX
(Gesellschaft mit beschrankter Haftung), apoi s-a extins în Franţa – la începutul secolului XX –
„Société a responsabilité limitée”; ulterior, prin apariţia Legii nr. 31/1990, acest tip de societate a fost
introdus şi în România.

Utilitatea acestei forme de societate se impune pentru activităţi care nu presupun nevoi mari de
capital, dar care se pot realiza cu un număr restrâns de asociaţi, care se cunosc şi care au încredere unii
în ceilalţi.

În acest scop, Legea nr. 31/1990 reglementează numărul maxim admis de asociaţi şi restricţiile
privind transferul părţilor sociale.

Societatea cu răspundere limitată este o societate comercială constituită de unul sau mai mulţi
asociaţi, persoane fizice şi/sau persoane juridice, care pun în comun o valoare patrimonială în
vederea desfăşurării unei activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, care constituie
obiectul de activitate al societăţii şi împărţirii profitului rezultat şi a căror răspundere pentru
obligaţiile sociale este în limita aportului.173

Societatea cu răspundere limitată se înfiinţează în temeiul actului constitutiv, încheiat cu

respectarea condiţiilor cerute de lege (art. 7, art. 11 şi art. 36-45 din Legea nr. 31/1990).

Actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată trebuie să cuprindă clauzele obligatorii

prevăzute de art. 7, pe care le-am analizat în cap. II – „Înfiinţarea societăţilor comerciale” şi asupra
cărora nu vom insista. Odată cu respectarea cerinţelor comune tuturor formelor de societate
comercială, societatea cu răspundere limitată prezintă anumite particularităţi, prezentate succint în cele
ce urmează.

Societatea cu răspundere limitată poate avea ca asociaţi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice, aşadar alte societăţi comerciale. Numărul asociaţilor nu poate fi însă mai mare de 50 (art. 12
din lege), deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere caracterului intuitu personae al asocierii.

Denumirea societăţii (firma) este formată dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga
numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990).174

Potrivit art. 7 lit. d) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să prevadă capitalul social,

173 A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 343.

174 Legea privind registrul comerţului nr. 26/1990 a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.
cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi
modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată trebuie precizate, de asemenea, numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat în
schimbul aportului său.

Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este de minimum 200 de lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Întregul capital social subscris trebuie vărsat la
momentul constituirii (art. 91 din lege) 175. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile
(art. 11 alin. 2). Administratorul care emite titluri negociabile reprezentând părţi sociale ale unei
societăţi cu răspundere limitată va fi sancţionat penal cu pedeapsa închisorii de la o lună la un an,
alternativ cu pedeapsa amenzii (art. 275 alin. 1 pct. 4). De asemenea, societatea cu răspundere limitată
nu poate emite obligaţiuni (art. 200 din lege).

În ceea ce priveşte aporturile asociaţilor, aşa cum trebuie reglementate prin actul constitutiv,
acestea pot fi în numerar sau în natură.

Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate, iar aporturile în natură
sunt admise la toate formele de societate, implicit şi la constituirea societăţii cu răspundere limitată (art. 16
alin. 1 şi 2). Legea nu prevede un raport obligatoriu care să existe între aportul în natură şi aportul în numerar,
aceste proporţii fiind lăsate la aprecierea asociaţilor.

Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic, iar vărsământul se
efectuează prin transmiterea către societate a drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare, după efectuarea evaluării. Deşi au regimul juridic
al aporturilor în natură, aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile cu răspundere limitată (art.
16 alin. 3 din lege).

Aporturile în industrie, fie sub forma prestaţiilor în muncă, fie sub forma prestării de servicii, nu
pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.

Dacă, în momentul constituirii, asociaţii încheie şi statutul societăţii, acesta va respecta

condiţiile de formă cerute de lege pentru actul constitutiv, iar din punct de vedere al conţinutului,
statutul dezvoltă clauzele actului constitutiv referitoare în special la funcţionarea societăţii cu
răspundere limitată.

În cazul înfiinţării unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic se va întocmi numai
statutul, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile încheierii unui contract de societate – act juridic
bilateral.

Formalităţile de înfiinţare a societăţii cu răspundere limitată sunt cele reglementate ca reguli

generale pentru toate tipurile de societăţi comerciale.

§ 2. Adunarea asociaţilor, administrarea şi controlul gestiunii în societatea cu

răspundere limitată
Potrivit art. 191 din Legea nr. 31/1990, hotărârile asociaţilor se iau în adunarea asociaţilor, care
exprimă voinţa societăţii şi poate decide în toate problemele cu care se confruntă societatea, în condiţii
de cvorum şi majoritate diferite în funcţie de implicaţiile hotărârii adoptate, precum şi în funcţie de

175 Această prevedere a art. 91 din Legea nr. 31/1990 a fost introdusă prin Legea nr. 441/2006 pentru a înlătura ambiguităţile
rezultate din interpretarea diferită a art. 269 pct. 3 din vechea reglementare a Legii societăţilor (art. 275 alin. 1 pct. 3 în
actuala reglementare), care prevede sancţionarea administratorului care „începe operaţiuni în numele unei societăţi cu
răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social”. Acest articol a fost interpretat în
sensul obligativităţii vărsării integrale a capitalului social la constituirea societăţii, înainte de efectuarea oricăror activităţi în
numele acesteia (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76/1995 pronunţată de C.S.J., S. Com., publicată în revista „Dreptul”
nr. 12/1995, p. 91). Pentru o opinie contrară, a se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 345. Potrivit acestei opinii, trebuia
făcută distincţia între momentul vărsării capitalului şi momentul începerii operaţiunilor comerciale. Legea permite o vărsare
eşalonată a capitalului social, dar pentru protejarea terţilor, interzice începerea operaţiunilor comerciale înainte de vărsarea
integrală a capitalului social. Aceste interpretări diferite ale legii nu mai sunt posibile în actuala reglementare.
numărul de convocări.

Adunarea asociaţilor este obligată, în condiţiile legii (art. 194), să efectueze următoarele
activităţi principale:

a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;

b) să desemneze administratorii şi cenzorii sau, după caz, auditorii interni, să îi revoce şi să le

dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu
are caracter obligatoriu, potrivit legii;

c) să decidă urmărirea administratorilor şi a cenzorilor sau, după caz, a auditorilor interni pentru
daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;

d) să modifice actul constitutiv.

Convocarea adunării asociaţilor se realizează de către administratori, cel puţin odată pe an sau
ori de câte ori este necesar, iar şedinţa se desfăşoară la sediul societăţii. Adunarea asociaţilor poate fi
convocată şi la cererea asociatului sau a asociaţilor care reprezintă cel puţin ¼ din capitalul social,
arătându-se scopul convocării.

Administratorii vor convoca asociaţii prin scrisoare recomandată, dacă nu există alte prevederi
în actul constitutiv, cu cel puţin 10 zile înainte de data fixată pentru adunare, în convocare arătându-se
şi ordinea de zi.

În adunarea asociaţilor, votul se exercită proporţional cu cota de participare la capitalul social a

asociaţilor, potrivit principiului fiecare parte socială dă dreptul la un vot (art. 193 alin. 1).

Hotărârile adunării generale se iau cu votul asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a

asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă actul constitutiv nu prevede altfel. Fac excepţie hotărârile de
modificare a actului constitutiv pentru care este necesar votul tuturor asociaţilor (art. 192).

Prin actul constitutiv se poate prevedea ca votarea să se facă şi prin corespondenţă.

Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii
cerute de lege, va fi convocată o nouă adunare, care va putea lua hotărâri indiferent de numărul
asociaţilor prezenţi şi de partea de capital pe care aceştia o reprezintă.

Legea nr. 31/1990 reglementează restricţii în exercitarea dreptului de vot pentru asociaţii care au
interese legate de aporturile în natură sau cu privire la anumite acte încheiate cu societatea. Dacă se
discută asemenea probleme, asociaţii în cauză trebuie să se abţină de la vot (art. 193 alin. 2).

Hotărârile adunării asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, chiar dacă nu au luat parte la
adunare sau au votat contra, aplicându-se prevederile art. 132 şi urm. din Legea societăţilor referitoare
la societăţile pe acţiuni.

Dreptul asociaţilor nemulţumiţi de a ataca hotărârea adunării generale se exercită în termen de

15 zile de la data la carea asociatul nemulţumit a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care
o atacă (art. 196 din lege), întrucât Legea societăţilor nu a prevăzut în legătură cu societăţile cu
răspundere limitată obligativitatea publicării hotărârii în Monitorul Oficial. Dacă se invocă motive de
nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă (art. 132 alin. 2 şi 3 din lege).

Cu toate că legea, nici înainte de modificările aduse prin Legea nr. 441/2006, nici în reglementarea
actuală, nu prevede măsuri de asigurare a publicităţii şi opozabilităţii faţă de terţi a hotărârilor adunării
asociaţilor, suntem de părere, alături de alţi autori 176, că se impune preluarea soluţiei prevăzute de lege
pentru hotărârile adunărilor generale ale acţionarilor, în sensul înregistrării acestor hotărâri la registrul

176 A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 348.

comerţului dacă se referă la acte şi fapte a căror înregistrare este obligatorie potrivit art. 1 şi art. 21 din
Legea nr. 26/1990.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuţiile adunării generale a

asociaţilor sunt exercitate de către acesta. Asociatul unic are obligaţia de a consemna în scris deciziile
adoptate în exercitarea acestei atribuţii (art. 1961 alin. 1 şi 2).177

Societatea cu răspundere limitată este administrată de către unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi la societatea comercială.

Administratorii sunt desemnaţi fie prin actul constitutiv, fie prin hotărârea adunării generale.
Potrivit art. 77 alin. 1 din lege, asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot
alege unul sau mai mulţi administratori, fixându-le atribuţiile şi durata mandatului, dacă actul
constitutiv nu prevede altfel. Aceste prevederi trebuie corelate cu dispoziţiile art. 192 din Legea nr.
31/1990, care prevăd că adunarea generală a asociaţilor decide cu votul majorităţii absolute a
capitalului social, dar şi a părţilor sociale.

Legea interzice cumulul calităţii de administrator la două societăţi concurente sau având acelaşi
obiect de activitate, precum şi săvârşirea de către administratorul societăţii a unor activităţi de
producţie, de comerţ sau prestări de servicii în nume propriu sau al altei persoane, fără acordul
prealabil al asociaţilor. Încălcarea acestei interdicţii este sancţionată cu revocarea din funcţie şi cu
răspunderea pentru daune.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic este permis cumulul calităţii de asociat
unic cu cea de salariat (art. 1961 alin. 3).

Administratorii trebuie să depună specimenele de semnătură la registrul comerţului, în termen

de 15 zile de la numire sau de la întocmirea actului constitutiv, dacă au fost desemnaţi prin contractul
de societate.

În cazul pluralităţii de administratori, se vor aplica prevederile art. 75, 76, 77 alin. 1 şi ale art. 79 din
lege referitoare la administrarea societăţilor în nume colectiv. Astfel, dreptul de a reprezenta societatea
aparţine fiecărui administrator, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.

Modul de lucru al administratorilor este stabilit prin actul constitutiv. În consecinţă, dacă actul
constitutiv prevede că administratorii trebuie să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate,
în cazul unor divergenţe urmând a decide asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social.
Sunt exceptate actele urgente, a căror neîndeplinire poate cauza pagube societăţii; pentru acestea poate
decide un singur administrator, dacă ceilalţi se află în imposibilitate de prezentare. În legătură cu
prevederile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, în practică s-a decis că „legiuitorul a prevăzut
limitele mandatului acordat administratorilor prin norme dispozitive, permiţând astfel derogarea
părţilor în actul constitutiv care, pentru asociaţi, are putere de lege, conform art. 969 C.civ. (art. 1270
C.civ. actual – n.n., S.P.)”178

Dacă actul constitutiv nu prevede modul de exercitare a mandatului, fiecare administrator poate lucra
individual, potrivit dispoziţiilor art. 2022 alin. 2 C.civ. Pentru operaţiunile care depăşesc limitele obişnuite
ale comerţului, este nevoie de înştiinţarea prealabilă a celorlalţi administratori, sub sancţiunea răspunderii
pentru daune. În cazul opoziţiei unuia dintre aceştia, vor decide asociaţii care deţin majoritatea capitalului

177 Directiva C.E.E. nr. 667 din 21 decembrie 1989 în materie de drept al societăţilor comerciale, privind societăţile cu
răspundere limitată cu asociat unic (89/667/CEE), publicată în J.O.C.E. nr. 395 din 30 decembrie 1989, prevede că o
societate poate avea un asociat unic în momentul constituirii şi, de asemenea, atunci când toate părţile sale sociale ajung în
posesia unei singure persoane (societate unipersonală). Dacă o societate devine societate unipersonală, deoarece părţile sale
sociale ajung în posesia unei singure persoane, indicarea acestui fapt, precum şi identitatea asociatului unic, trebuie
înregistrate în dosar sau menţionate în registru în sensul art. 3 alin. 1 şi 2 din Directiva 68/151/CEE sau să fie înregistrate
într-un registru păstrat de societate şi accesibil publicului. Asociatul unic exercită competenţele adunării generale ale
societăţii, deciziile sale fiind menţionate într-un proces-verbal sau întocmite în scris.
178 C. A. B., S.com., Decizia nr. 41 din 26 ianuarie 2007, pe site: www.legenet.indaco.ro.
social (art. 78 alin. 1 şi 2).

Administratorii vor exercita atribuţiile prevăzute de lege pentru îndeplinirea obiectului de

activitate al societăţii, în condiţiile actului constitutiv. De asemenea, vor aduce la îndeplinire hotărârile
adunării generale a asociaţilor.

În afară de aceste obligaţii, potrivit art. 198 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, administratorii vor
ţine un registru al asociaţilor, în care se vor înregistra părţile sociale deţinute de către fiecare asociat,
precum şi transferurile acestora. În cazul nerespectării acestor obligaţii, administratorii vor fi
răspunzători în mod solidar pentru daune.

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate, potrivit art. 72 din Legea

societăţilor, de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.

Dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu

răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligaţiei de auditare (art. 1961 alin. 4) 179.

Controlul gestiunii societăţii cu răspundere limitată se exercită, conform prevederilor art. 160
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice.
Societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii
sau potrivit deciziei asociaţilor, vor organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de către Camera
Auditorilor Financiari din România.

Dacă nici legea nu prevede obligaţia numirii auditorilor şi nici asociaţii nu hotărăsc acest lucru,
adunarea asociaţilor va putea decide numirea cenzorilor. În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu
peste 15 asociaţi, numirea cenzorilor este obligatorie.

Atât cenzorii, cât şi auditorii sunt numiţi fie prin actul constitutiv, în temeiul art. 7 lit. e 1) din
Legea nr. 31/1990, fie prin hotărârea asociaţilor, pentru o durată de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.

La societăţile cu răspundere limitată, unde nu este obligatorie numirea cenzorilor sau a

auditorilor, controlul gestiunii societăţii se va efectua de către oricare dintre asociaţi care nu este şi
administrator, în virtutea dreptului de control pe care îl au şi asociaţii în societatea în nume colectiv
(art. 199 alin 5 din lege). Asociaţii efectuează controlul asupra activităţii administratorilor prin
exercitarea dreptului de vot în adunarea generală, prin dreptul de a cerceta registrele asociaţilor,
precum şi registrele contabile ale societăţii. Mai mult, situaţiile financiare anuale sunt supuse aprobării
adunării generale, urmând a fi depuse şi înregistrate la Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 15
zile de la data desfăşurării adunării generale în care au fost aprobate (art. 2011 alin. 1 din lege).

§ 3. Modul de transmitere a părţilor sociale

Părţile sociale sunt distribuite asociaţilor în raport de cota de participare a acestora la formarea
capitalului social, în condiţiile actului constitutiv. Părţile sociale conferă titularului calitatea de asociat
la societatea cu răspundere limitată, calitate în virtutea căreia asociatul are dreptul să exercite votul în
adunarea generală şi dreptul de a obţine dividende dacă societatea înregistrează profituri.

Odată cu transmiterea părţilor sociale se realizează şi transmiterea calităţii de asociat180.

Potrivit art. 202 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, părţile sociale pot fi transmise între asociaţi.
Deoarece legea nu precizează modul de transmitere a părţilor sociale, apreciem că această
transmisiune se poate face cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, inter vivos sau mortis causa. În
condiţiile adoptării actualului Cod civil, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestuia relative la
aporturile la capitalul social, întrucât părţile sociale, ca şi acţiunile, pot constitui un astfel de
aport, iar asociatul va răspunde în legătură cu efectuarea aportului întocmai ca un vânzător faţă de

179 Articolul a fost introdus prin Legea nr. 88/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2007 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente (M. Of., Partea
I, nr. 246 din 14 aprilie 2009).
180 M. PETROVICI, Discuţii în legătură cu instituţia transmiterii părţilor sociale, în „Dreptul” nr. 3/1993, p. 80 şi urm.
cumpărător (art. 1896 alin. 2 C.civ.).

Legea permite transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii numai cu
aprobarea prealabilă a asociaţilor care deţin cel puţin ¾ din capitalul social (art. 202 alin. 2 din Legea
societăţilor). Prevederea legală demonstrează caracterul intuitu personae al societăţii cu răspundere
limitată.

Mai mult, şi în cazul dobândirii părţilor sociale prin succesiune, dacă în actul constitutiv nu
există o clauză de continuare cu moştenitorii, asociaţii vor fi obligaţi să plătească succesorilor
asociatului contravaloarea părţilor sociale, conform ultimei situaţii financiare aprobate.

Dacă se continuă activitatea societăţii împreună cu moştenitorii trebuie să nu se depăşească

numărul maxim de asociaţi prevăzut pentru societatea cu răspundere limitată, în acest scop succesorii
desemnându-şi un reprezentant.

Contractele de cesionare a părţilor sociale, ca şi transmisiunile mortis causa trebuie înregistrate

la registrul comerţului, prin înscrierea de menţiuni, în condiţiile legii, precum şi în registrul de asociaţi
al societăţii, ţinut prin grija administratorilor.

Faţă de terţi, transmisiunea operează numai din momentul efectuării înregistrărilor în registrul
comerţului. Potrivit art. 202 alin. 22 din Legea nr. 31/1990, Oficiul registrului comertului are obligaţia
de a transmite, de îndată, pe cale electronică, hotărârea asociaţilor cu privire la transmiterea părţilor
sociale către persoane din afara societăţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor
generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti. Această prevedere asigură
opozabilitatea faţă de terţi a transmiterii părţilor sociale.

Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la
transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti
să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este
cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale.

Dispoziţiile art. 62 din Legea societăţilor se aplică în mod corespunzător.

Transmiterea părţilor sociale va opera, în lipsa unei opoziţii, la data expirării termenului de opoziţie
prevăzut la art. 62 din lege, iar dacă a fost formulată o opoziţie, la data comunicării hotărârii de
respingere a acesteia.

§ 4. Retragerea şi excluderea asociatului din societate

Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată este reglementată de dispoziţiile
art. 226 din Legea nr. 31/1990. Cazurile de retragere sunt prevăzute limitativ de către lege, fiind
următoarele: prevederile actului constitutiv, acordul tuturor asociaţilor sau prin hotărârea tribunalului,
pentru motive temeinice. La acestea se adaugă motivele de retragere prevăzute în lege iniţial numai în
favoarea acţionarilor: schimbarea obiectului principal de activitate, mutarea sediului societăţii în
străinătate, schimbarea formei de societate şi fuziunea sau dizolvarea societăţii. Aceste motive de
retragere a asociatului din societatea cu răspundere limitată au fost introduse prin O.U.G. nr. 2/2012
privind modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990181 şi se exercită în termen de 30 de zile de la data
publicării hotărârii adunării generale a asociaţilor în Monitorul Oficial.

Dacă asociatul se retrage din societate în condiţiile actului constitutiv pentru că nu este de acord
cu modificările aduse acestuia va răspunde pentru pierderi şi va avea dreptul la beneficii până în ziua
retragerii sale (art. 194 alin 2 raportat la art. 224 din lege). Repartizarea beneficiilor se va face
conform actului constitutiv, la data prevăzută de acesta, nu la data retragerii asociatului. De asemenea,
asociatul exclus va avea dreptul la contravaloarea aportului la capitalul social. Pentru operaţiunile în
curs de executare, asociatul retras nu este exonerat, suportând consecinţele acestora până la terminarea
lor (art. 225). Faţă de terţi, asociatul va rămâne obligat pentru operaţiunile făcute de societate până în
ziua rămânerii definitive a hotărâri de retragere.

181 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 143 din 2 martie 2012.

 Dacă asociatul se retrage din societate printr-o hotărâre judecătorească de retragere, instanţa
judecătorească ce pronunţă hotărârea de retragere va stabili şi structura participării la capitalul social a
celorlalţi asociaţi.

Drepturile asociatului retras, cuvenite în schimbul părţilor sociale deţinute la societatea cu

răspundere limitată, vor fi stabilite prin acordul asociaţilor sau de către un expert desemnat de către aceştia
sau, în cazul unor neînţelegeri, de către tribunal (art. 226 alin. 3 din lege).

Excluderea asociatului din societatea cu răspundere limitată poate avea loc în condiţiile art.
222 din Legea nr. 31/1990, dacă:

a) asociatul, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;

b) asociatul administrator comite o fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura

socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora.

c) asociatii care au luat parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente
sau având acelaşi obiect de activitate, sau au făcut operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel
de comerţ sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi (art. 82).

Asociatul exclus din cauza încălcării obligaţiei de a efectua vărsămintele în legătură cu aportul
la care s-a obligat prin actul constitutiv, la termenele prevăzute de acesta, va suporta şi plata
despăgubirilor şi a dobânzilor din momentul scadenţei, ca orice debitor faţă de societate.

De asemenea, dacă administratorul este de rea-credinţă şi comite fraude ori săvârşeşte fapte de
comerţ pentru sine sau pentru alţii sub acoperirea societăţii, va răspunde pentru prejudiciul cauzat
odată cu excluderea din societate.

Asociaţii mai pot fi excluşi din societate în condiţiile art. 206 alin. 1 din lege, care
reglementează dreptul de opoziţie al creditorilor particulari ai asociaţilor la hotărârea de prelungire a
duratei societăţii. Potrivit acestor dispoziţii, dacă se admite opoziţia, asociaţii pot opta între renunţarea
la prelungirea duratei societăţii şi excluderea asociatului debitor al oponentului din societate.

Excluderea se decide prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui asociat, în acest
ultim caz urmând a se cita şi societatea, nu numai asociatul pârât. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va
pronunţa asupra structurii capitalului în privinţa celorlalţi asociaţi. Hotărârea judecătorească de excludere
dată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel.

Hotărârea definitivă de excludere se menţionează la registrul comerţului, în termen de 15 zile de

la pronunţare, iar dispozitivul se publică, la cererea societăţii, în Monitorul Oficial (art. 223 ).

Asociatul exclus va avea dreptul la beneficii, la contravaloarea aportului şi va suporta pierderile

până în ziua excluderii sale, în condiţiile art. 224-225 din lege, prezentate anterior pentru asociatul
retras din societate.

Deoarece dreptul de a solicita excluderea aparţine doar societăţii sau asociaţilor, această
sancţiune devine ineficientă în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic. Suntem de părere
că ar fi necesară o reglementare legislativă a acestei situaţii, în paralel cu modificarea cazurilor de
dizolvare a societăţilor comerciale.

§ 5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii cu răspundere limitată

Cazurile generale de dizolvare, prevăzute de art. 227 din Legea nr. 31/1990, sunt aplicabile şi
societăţilor cu răspundere limitată.

În plus, pentru societatea cu răspundere limitată există şi cazuri speciale de dizolvare, prevăzute
de art. 229 din lege, referitoare la falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Fac excepţie
societăţile cu răspundere limitată al căror act constitutiv conţine o clauză de continuare a activităţii cu
moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sub forma societăţii cu
răspundere limitată cu asociat unic.182

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, dacă se încalcă prevederile art. 14
alin. 1 şi 2 din lege, care instituie interdicţia pentru persoanele fizice şi juridice de a fi asociaţi unici la
mai mult de o societate comercială, iar pentru societăţile comerciale cu asociat unic – interdicţia ca
asociatul unic să fie tot o societate cu asociat unic, Legea nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei
unor societăţi comerciale183 a instituit un caz special de dizolvare. Potrivit acestei legi, dizolvarea
societăţii va fi cerută de către Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului, de către Camera de
Comerţ şi Industrie sau de către orice persoană interesată. Societăţile care erau vizate de lege au fost
supuse dizolvării de drept şi radierii din registrul comerţului din oficiu, în termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a actului normativ.

Suntem de părere că un caz similar de dizolvare ar trebui reglementat în cazul fraudelor

săvârşite de asociatul unic în calitate de administrator sau al folosirii numelui şi specimenului de
semnătură în folosul propriu sau al altei persoane, cel puţin în ceea ce priveşte categoriile de persoane
care au dreptul de a sesiza instanţa de judecată care să hotărască dizolvarea societăţii.

Lichidarea societăţii cu răspundere limitată se face cu respectarea dispoziţiilor generale ale

Legii nr. 31/1990 şi a prevederilor actului constitutiv.

În cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic, potrivit art. 236 - în prezent abrogat -
dizolvarea societăţii se făcea fără lichidarea patrimoniului şi fără repartizarea activului net, deoarece,
în temeiul legii, opera transmisiunea universală a patrimoniului de la societate la asociatul unic, acesta
din urmă fiind obligat nelimitat faţă de creditorii sociali. Legea nr. 441/2006 a abrogat expres art. 236,
astfel încât considerăm că lichidarea societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic se va face
potrivit regulilor generale.

Legea nr. 31/1990 conţine anumite prevederi speciale în legătură cu lichidarea societăţilor cu
răspundere limitată, în art. 262-263, din Capitolul II.

Astfel, asociaţii, în lipsa prevederilor în actul constitutiv, sunt îndreptăţiţi să aleagă, cu

unanimitate de voturi, lichidatorii patrimoniului societăţii. Dacă nu se întruneşte votul tuturor
asociaţilor, numirea lichidatorilor se va efectua de către instanţa judecătorească printr-o hotărâre, la
cererea oricărui administrator sau asociat, dată cu citarea părţilor. Împotriva hotărârii se poate face
apel, în termen de 15 zile de la pronunţare.

Lichidatorii sunt obligaţi ca, la terminarea lichidării, să întocmească situaţia financiară şi

propunerea de repartizare a activului net.

Situaţia financiară se înregistrează la registrul comerţului şi se publică pe pagina de internet a

acestuia, conform prevederilor art. 185 alin. 3 din lege, apoi se notifică asociaţilor, împreună cu
proiectul de repartizare a eventualului activ net.

Asociaţii nemulţumiţi de modul de repartizare pot face opoziţie în 15 zile de la notificarea

situaţiei financiare de lichidare şi a proiectului de repartizare.

182 În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, la decesul acestuia, când în actul constitutiv nu există clauză de
continuare cu moştenitorii sau nu există moştenitori acceptanţi, iar actul constitutiv nu prevede nicio cauză de dizolvare, nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 229 din Legea nr. 31/1990, deoarece acestea se referă la dizolvarea societăţilor cu răspundere
limitată prin decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestei cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Se vor
aplica în această situaţie prevederile art. 237 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 31/1990, conform cărora „la cererea oricărei persoane
interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în
cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni”. A se vedea în acest sens, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1412 din 6 aprilie 2006 – www.iccj.ro/ cautare.php?id=32234.
183 Legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001 şi a intrat în vigoare de la data publicării. Ulterior, a

fost modificată prin O.U.G. nr. 181/2001, publicată în M. Of., Partea I, nr. 844 din 28 decembrie 2001. Ordonanţa a instituit
răspunderea nelimitată a asociatului unic pentru obligaţiile sociale asumate de societatea cu răspundere limitată, dizolvată
conform prevederilor Legii nr. 314/2001.
 Pe data rămânerii definitive a sentinţei de soluţionare a opoziţiei sau la data expirării termenului
de efectuare a opoziţiei, situaţia financiară de lichidare se consideră aprobată şi lichidatorii sunt
liberaţi de toate îndatoririle ce le revin cu privire la efectuarea lichidării (art. 263 alin. 4).

Subcapitolul 2

Societatea în nume colectiv

§ 1. Constituirea societăţii în nume colectiv

Societatea în nume colectiv, cea mai veche formă de societate, se constituie pe baza deplinei
încrederi existente între asociaţi, fiind forma tipică a societăţilor de persoane.184

Societatea în nume colectiv este acea formă de societate constituită printr-un contract de
societate de către două sau mai multe persoane pe baza deplinei încrederi şi în scopul desfăşurării
unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii generatoare de profit, obligaţiile sociale
fiind garantate cu patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor.

Societatea în nume colectiv se înfiinţează printr-un contract de societate, denumit act

constitutiv, în condiţiile prevăzute de lege pentru înfiinţarea societăţilor comerciale.

Contractul de societate în nume colectiv se încheie în formă autentică, potrivit prevederilor art.
5 alin. 6 din Legea nr. 31/1990 şi prezintă unele particularităţi.

Astfel, în calitate de asociaţi pot semna actul constitutiv atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice. Deoarece legea nu distinge şi se referă generic la „asociaţi” (art. 3 alin. 2, art. 5 alin. 6 şi art. 7
din lege), putem desprinde concluzia participării ca asociate la societatea în nume colectiv şi a
societăţilor comerciale, indiferent de forma de organizare. Aceste societăţi vor avea, ca şi asociaţii
persoane fizice, o răspundere nelimitată şi solidară, fără ca prin aceasta să se modifice răspunderea
asociaţilor persoane fizice care compun societăţile în cauză. Aceşti asociaţi vor avea răspunderea
reglementată de lege pentru forma de societate din care fac parte.185

Potrivit art. 7 din lege, actul constitutiv al societăţii în nume colectiv trebuie să prevadă
denumirea sau firma societăţii. Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi
exercită comerţul şi sub care semnează; firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în
întregime; dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său, în firma
unei societăţi în nume colectiv, aceasta devine răspunzătoare nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile
societăţii (art. 30 alin. 1 coroborat pe art. 32 şi 34, Legea nr. 26/1990).

Contractul de societate trebuie să arate, de asemenea, capitalul social, cu menţionarea aportului

fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării. Deoarece legea
nu stabileşte un plafon minim al capitalului social, în cazul societăţii în nume colectiv această valoare va
fi stabilită potrivit voinţei asociaţilor.

În privinţa aporturilor asociaţilor, legea nu cuprinde restricţii, aporturile putând fi atât în

184 A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 277. Autorul enumeră în continuare caracteristicile societăţii în nume
colectiv, şi anume: a) asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaţilor; b) capitalul social este divizat în părţi de interes,
care nu sunt reprezentate prin titluri şi sunt, în principiu, netransmisibile; c) obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul
social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
185 În acelaşi sens, a se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 279; I. L. GEORGESCU, op. cit., vol. II, p. 180 şi urm.; O.

CĂPĂŢÎNĂ, op. cit., pp. 143-144.

numerar – obligatorii la toate formele de societate -, cât şi în natură sau în industrie. Aportul în
industrie este permis şi chiar necesar în considerarea calităţilor personale ale fiecărui asociat.

Aporturile în creanţe determină obligarea asociatului până în momentul în care societatea va

obţine plata sumei pentru care au fost aduse (art. 84).

Capitalul social se divide în părţi de interes, care nu sunt titluri negociabile, fiind similare mai
degrabă părţilor sociale, şi care pot fi cesionate în condiţii speciale.

Răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor rezultă din lege, nu din prevederile actului
constitutiv. Astfel, în temeiul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, creditorii societăţii se vor îndrepta
mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen de
cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociaţi. Însă,
dacă există deja o hotărâre judecătorească împotriva societăţii, în temeiul art. 85 alin. 2, aceasta va fi
opozabilă fiecărui asociat. Asociaţii răspund în aceste condiţii cu toate bunurile lor mobile şi imobile,
prezente şi viitoare.

§ 2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul gestiunii în societatea în

nume colectiv
Voinţa societăţii se exprimă prin intermediul asociaţilor, dar Legea nr. 31/1990 nu
reglementează în privinţa acestor societăţi o adunare generală. Potrivit art. 77 alin. 1, hotărârile privind
viaţa societăţii sunt luate de către asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile de majoritate, asociaţii pot hotărî în următoarele probleme:

- numirea administratorilor, stabilirea puterilor acestora, a duratei însărcinării şi a remuneraţiei

acestora, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;

- revocarea administratorilor sau limitarea puterilor acestora, cu excepţia cazului în care

administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv;

- soluţionarea divergenţelor ivite în exercitarea mandatului administratorilor, conform art. 76

alin. 1 şi art. 78 alin. 2 din lege;

- aprobarea situaţiei financiare anuale (art. 86 alin. 1);

- introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor.

Hotărârile care implică modificarea actului constitutiv se vor lua cu unanimitatea voturilor
asociaţilor.

Asociaţii care se află într-o stare de conflict de interese faţă de societate nu pot participa la
deliberări şi nu pot vota în temeiul părţilor de interes deţinute, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri (art.
79).

Votul asociaţilor la societatea în nume colectiv se exprimă, în condiţiile actului constitutiv, de

regulă, proporţional cu părţile de interes deţinute. Se vor aplica în această privinţă dispoziţiile legale
referitoare la societatea cu răspundere limitată. În mod similar, hotărârile asociaţilor pot fi anulate de
către instanţa de judecată, la cererea unuia dintre asociaţi.

Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice.

Administratorii pot fi desemnaţi prin actul constitutiv, în condiţiile art. 7 din lege, sau prin
hotărârea asociaţilor, conform art. 77, luată cu majoritate absolută de voturi.

Dacă sunt mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecăruia dintre
ei, în afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv (art. 75).
 Modul de lucru este cel stabilit tot prin actul constitutiv: dacă actul constitutiv prevede că
administratorii trebuie să lucreze împreună, deciziile se vor lua în unanimitate, în cazul unor divergenţe
urmând a hotărî asociaţii care deţin majoritatea absolută a capitalului social; actele urgente pot fi îndeplinite
de către un singur administrator, cu înştiinţarea celorlalţi, pentru evitarea producerii unei pagube; dacă actul
constitutiv nu prevede modul de lucru, fiecare administrator poate lucra individual, în temeiul art. 2022
alin. 2 C. Civ.; pentru operaţiunile care depăşesc limitele obişnuite ale comerţului este necesară înştiinţarea
prealabilă a celorlalţi administratori, iar dacă se înregistrează o opoziţie, aceasta va fi soluţionată de către
asociaţii care deţin majoritatea capitalului social (art. 76 – 78 din Legea nr. 31/1990).

Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de regulile de la mandat şi de

dispoziţiile speciale ale Legii nr. 31/1990.

Controlul gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, fiecare având dreptul de control
asupra activităţii economico-financiare a societăţii dacă nu exercită concomitent şi atribuţiile de
administrator (art. 199 alin. 5).

§ 3. Cesiunea părţilor de interes ale asociaţilor

Părţile de interes sunt fracţiuni ale capitalului social al societăţii în nume colectiv, dobândite de
către asociaţi în schimbul efectuării aporturilor. Reglementarea generală a părţilor de interes se
regăseşte în dispoziţiile noului Cod civil referitoare la societatea simplă (art. 1890 şi urm.), în temeiul
cărora putem defini părţile de interes ca fiind fracţiuni ale capitalului social subscris, care se distribuie
asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau prin contractul de societate nu se
prevede altfel (art. 1894 alin. 2 C.civ.). Codul civil stabileşte regimul juridic al părţilor de interes, în
sensul că statuează caracterul indivizibil al acestora, precum şi faptul că dau dreptul de vot în adunarea
generală numai dacă au fost plătite ori vărsate în întregime. Prin urmare, atunci când o parte de interes
devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea au obligaţia de a-şi desemna un
reprezentant unic în vederea exercitării drepturilor sociale aferente (inclusiv dreptul de vot în adunarea
generală). Respectând principiul simetriei, solidaritatea se regăseşte şi în ceea ce priveşte răspunderea
pentru efectuarea vărsămintelor datorate (art. 1900 C.civ.). Dispoziţiile Codului civil completează,
aşadar, prevederile Legii nr. 31/1990, care este legea specială în domeniu.

Potrivit art. 87 din lege, cesiunea aportului de capital social este posibilă dacă a fost permisă
prin actul constitutiv. Datorită caracterului intuitu personae al societăţii în nume colectiv, cesiunea
este admisă în condiţii restrictive, stabilite prin voinţa asociaţilor.

Deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează cesiunea părţii de interes, aceasta i se aplică
dreptul comun în materie, şi anume prevederile art. 1901 şi urm. C. civ.

Transmiterea părţilor de interes poate avea loc numai în limitele legii şi ale contractului de
societate. Datorită specificităţii acestui tip de societăţi, posibilitatea cesionării aportului de capital
social trebuie prevăzută expres prin actul constitutiv, iar în cazul transmiterii părţilor de interes către
persoane din afara societăţii, trebuie să existe acordul unanim al asociaţilor. Odată permisă,
operaţiunea se poate realiza atât inter vivos, cât şi mortis causa.

În cazul în care, cu nerespectarea acestor prevederi legale şi a voinţei asociaţilor, s-au transmis
totuşi către terţi părţi de interes, Codul civil instituie posibilitatea răscumpărării fracţiunilor de capital
înstrăinate. Astfel, oricare dintre asociaţi, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască cesiunea, poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile de
interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor (art. 1901 alin. 2
C.civ.). Valoarea părţilor de interes va fi stabilită, în acest caz, de către un expert agreat de părţi sau
numit de către instanţa de judecată.

Cesiunea părţilor de interes poate fi şi cu titlu gratuit, însă, din punctul de vedere al condiţiilor
de fond este asimilată cesiunii cu titlu oneros şi trebuie să respecte prevederile legale sus-menţionate,
iar din punctul de vedere al formei, este supusă regimului juridic al donaţiei. În ambele situaţii este
necesară forma autentică a contractului de cesiune.
 Încheierea contractului trebuie însoţită de remiterea titlului, iar din momentul înregistrării la
registrul comerţului, cesiunea va produce efecte faţă de terţi.

Potrivit legii, cesiunea nu-l liberează pe asociatul cedent de ceea ce mai datorează societăţii din
aportul său la capital, deoarece, în limita capitalului social subscris, asociatul devine debitor faţă de
societate.

Faţă de terţi, cedentul are o poziţie similară cu cea a asociatului exclus sau retras din societate,
deoarece rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile asumate de către societate până în momentul
cesiunii şi până la terminarea acestora (art. 87 alin. 3 şi art. 225 din lege).

§ 4. Retragerea şi excluderea asociaţilor din societate

Aşa cum s-a arătat în doctrină186, retragerea asociatului din societatea în nume colectiv
reprezintă o opţiune a acestuia, o ieşire voluntară, în temeiul căreia asociatul va avea dreptul la
contravaloarea părţii sale de interes, cu consecinţa reducerii capitalului social în mod corespunzător.

Pentru aceste motive, Legea societăţilor prevede, în art. 226, că retragerea asociatului din
societatea în nume colectiv este posibilă:

a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;

c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai
apelului, în termen de 15 zile de la comunicare; cu aceeaşi ocazie instanţa se va pronunţa şi asupra
structurii capitalului social corespunzătoare participării fiecărui asociat.

Dacă, în urma retragerii unui asociat din societate, rămâne un singur asociat, dizolvarea
societăţii poate fi evitată numai dacă asociatul rămas hotărăşte schimbarea formei de societate în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic.

Drepturile asociatului retras se stabilesc prin acordul asociaţilor, la nevoie cu ajutorul unui
expert, în caz de divergenţe urmând a decide instanţa de judecată (art. 226 alin. 3 din lege).

Datorită specificului societăţii în nume colectiv, asociaţii au prin lege o serie de obligaţii şi,
corelativ acestora, societatea le conferă drepturi specifice.

Astfel, potrivit art. 65 alin. 2, asociatul este obligat să verse capitalul social subscris la data
stabilită în contract, sub sancţiunea plăţii de dobânzi pentru întârziere, dacă aportul neefectuat este în
numerar.

De asemenea, asociaţii sunt obligaţi să nu aducă atingere patrimoniului societăţii, în sensul de a

nu-l folosi în interes propriu, în caz contrar beneficiile obţinute urmând a se restitui societăţii, iar dacă
s-a cauzat un prejudiciu, se vor plăti despăgubiri (art. 80).

Asociaţii sunt obligaţi şi să nu facă acte de concurenţă societăţii, prin operaţiuni în nume propriu
sau în contul altei persoane în cadrul unor societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate,
fără consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi (art. 82).

În virtutea reglementărilor introduse în materia contractului de societate odată cu adoptarea şi

intrarea în vigoare a actualului Cod civil, suntem de părere, alături de alţi autori187, că sunt aplicabile
în ceea ce priveşte societăţile în nume colectiv inclusiv dispoziţiile art. 1909 C.civ. referitoare la
promisiunea asupra drepturilor sociale deţinute de către asociaţi la societatea simplă. Astfel, „orice
promisiune făcută de un asociat de a ceda, vinde, garanta în orice fel sau de a renunţa la drepturile sale

186 St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 287.

187 Smaranda ANGHENI, op.cit., 2013, pp. 141-142.
sociale îi conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din neexecutare”. Prin
urmare, făcând aplicarea interpretării teleologice a normei juridice, suntem de părere că dispoziţia este
aplicabilă şi în privinţa părţilor de interes deţinute de asociaţi la societatea în nume colectiv. Acestea
nu ar putea, aşadar, să facă obiectul vânzării (cesiunii) decât cu acordul unanim al asociaţilor, după
cum nu pot fi nici aduse drept garanţie a executării unor obligaţii sau nu pot face obiectul unor
renunţări în favoarea unor terţe persoane, aceste operaţiuni fiind de natură a aduce atingere
caracterului personal al asocierii. Aceste interdicţii legale, asociate regulii unanimităţii, lasă deschisă
calea acţiunii în justiţie pentru asociatul care doreşte să-şi înstrăineze participaţia la capital şi
drepturile care rezultă din aceasta, în temeiul art. 226 din Legea nr. 31/1990, referitor la retragerea din
societate.

Drepturile de care beneficiază asociaţii la societăţile în nume colectiv sunt drepturi derivând din
calitatea de asociat, dar şi drepturi rezultând din caracterul intuitu personae al asocierii (dreptul de a
participa la luarea deciziilor şi de a vota în acest sens, dreptul la o cotă parte din beneficii – în
condiţiile actului constitutiv, dreptul de a folosi fonduri ce aparţin societăţii pentru cheltuieli făcute
sau care se vor face în interesul societăţii (art. 81 alin. 1 şi 2 din lege) ori pentru cheltuieli particulare,
cu acordul asociaţilor (art. 81 alin. 3 din lege); totodată, ca efect al dizolvării şi lichidării, asociaţilor li
se restituie contravaloarea aporturilor).

Asociaţii din societatea în nume colectiv pot fi excluşi pentru faptele prevăzute de art. 222 alin.
1 din Legea nr. 31/1990, prin hotărâre judecătorească pronunţată la cererea societăţii sau a oricărui
asociat, dacă:

a) asociatul, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;

b) asociatul cu răspundere nelimitată este în stare de faliment sau a devenit legalmente

incapabil;

c) asociatul cu răspundere nelimitată se amestecă fără drept în administraţie ori contravine

dispoziţiilor art. 80 şi 82 (care prevăd condiţiile în care asociaţii pot folosi fondurile aparţinând
societăţii);

d) asociatul administrator comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială
sau de capitalul social în folosul său sau al altora.

Excluderea nu exonerează răspunderea asociatului pentru pierderile înregistrate de societate

până la momentul hotărârii judecătoreşti definitive şi dă dreptul la beneficii a căror repartizare se va
face conform prevederilor actului constitutiv (art. 224-225).

Dispozitivul hotărârii de excludere se publică în Monitorul Oficial, iar hotărârea judecătorească

se menţionează la registrul comerţului pentru opozabilitate faţă de terţi.

Dacă prin excludere societatea rămâne cu un singur asociat, societatea nu va fi dizolvată dacă
asociatul rămas decide schimbarea formei juridice a societăţii în societate cu răspundere limitată cu
asociat unic.

§ 5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în nume colectiv

Cazurile generale de dizolvare sunt cele prevăzute de art. 227 şi art. 237 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 229 din lege, societăţile în nume colectiv se dizolvă prin falimentul, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, iar acesta din urmă nu decide schimbarea formei de societate în
societate cu răspundere limitată cu asociat unic sau când nu există în actul constitutiv o clauză de
continuare a activităţii cu moştenitorii.

Dacă un asociat decedează şi nu există o convenţie contrară, societatea trebuie să plătească

moştenitorilor partea ce li se cuvine, conform ultimului bilanţ aprobat, în termen de 3 luni de la
notificarea decesului asociatului. Moştenitorii şi asociaţii pot decide ca împreună să continue
activitatea, situaţie în care nu se mai datorează aceste sume. Moştenitorii vor rămâne răspunzători până
la publicarea schimbărilor intervenite, în condiţiile art. 224 din lege.

Dizolvarea societăţilor în nume colectiv datorită reducerii numărului de asociaţi trebuie

publicată în Monitorul Oficial şi menţionată la registrul comerţului.188

Lichidarea societăţii în nume colectiv se efectuează potrivit regulilor generale deja prezentate şi
potrivit dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 31/1990.

Astfel, conform art. 262 din lege, numirea lichidatorilor în societatea în nume colectiv va fi
făcută prin votul unanim al asociaţilor dacă actul constitutiv nu prevede altfel. În cazul în care există
opoziţie, numirea lichidatorilor se va face prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărui asociat sau a
oricărui administrator. Hotărârea judecătorească de numire a lichidatorilor poate fi atacată cu apel în
termen de 15 zile de la pronunţare.

Lichidarea se finalizează cu întocmirea situaţiei financiare şi a proiectului de repartizare de către

lichidatori. Situaţia financiară a societăţii se va înregistra şi publica pe pagina de internet a registrului
comerţului.

Publicitatea asigură dreptul de opoziţie al asociaţilor nemulţumiţi de modul de repartizare a activului

net, aceştia putând face opoziţie în termen de 15 zile de la publicare.

Pentru soluţionarea opoziţiei, problemele legate de lichidare vor fi separate de cele ale repartizării,
faţă de care lichidatorii pot rămâne străini (art. 263 alin. 3 din lege), deoarece repartizarea activului net se
realizează în condiţiile actului constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor.

După expirarea termenului de efectuare a opoziţiei sau după rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a soluţionat opoziţia, lichidatorii vor fi liberaţi de răspunderea ce le revine ca urmare a
aprobării situaţiei financiare de lichidare şi repartizare în acest mod.

Subcapitolul 3
Societatea în comandită simplă

§ 1. Constituirea societăţii în comandită simplă

Societăţile în comandită au apărut în Evul Mediu datorită interdicţiilor impuse de dreptul canonic şi
de practicile sociale anumitor categorii de persoane, cum ar fi membrii clerului, militarii, anumite categorii
de nobili. Aceste persoane dispuneau de sume importante de bani pe care le încredinţau unor negustori în
temeiul unui contract denumit „commenda” pentru a le folosi în afaceri şi a împărţi beneficiile. Deoarece
nu se ocupau ei înşişi de încheierea de tranzacţii, nu încălcau legea şi nu riscau decât capitalul investit.
Aceste categorii de persoane au devenit asociaţi comanditari, iar negustorii profesionişti – asociaţi
comanditaţi.

Aşa cum s-a opinat în doctrina dreptului comercial189, societatea în comandită se bazează pe
încrederea dintre asociaţi; comanditarii, care au bani şi vor să-i investească fără să rişte o răspundere
nelimitată, încredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au iniţiativă şi
vor să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii.

188 A se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 291.

189 A se vedea St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 292 şi D. D. GEROTA, Curs de societăţi comerciale, p. 99 şi urm.
 Aşadar, societatea în comandită simplă este acea formă de societate constituită printr-un
contract de societate de către două sau mai multe persoane pe baza deplinei încrederi, în scopul
desfăşurării unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, generatoare de profit,
obligaţiile sociale fiind garantate cu patrimoniul societăţii şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată
şi solidară a asociaţilor comanditaţi.190

Societatea în comandită simplă se constituie pe baza actului constitutiv, noţiune prin care
desemnăm contractul de societate.

Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii

prevăzute de Legea nr. 31/1990 în art. 7 şi trebuie încheiat în formă autentică.

Referindu-se la asociaţi, art. 7 din lege prevede că actul constitutiv trebuie să cuprindă datele de
identificare ale asociaţilor comanditari şi comanditaţi.

Aşadar, asociaţii pot fi persoane fizice sau persoane juridice şi, deoarece legea nu precizează un
număr minim de asociaţi, putem interpreta dispoziţiile art. 7 în sensul existenţei a cel puţin doi asociaţi
– un asociat comanditar şi un asociat comanditat.

Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii
comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime. Dacă numele unei persoane străine
de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în comandită simplă, aceasta devine
răspunzătoare nelimitat şi solidar pentru toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă se va aplica şi
comanditarului al cărui nume figurează în firma societăţii în comandită simplă (art. 33 şi 34 din Legea nr.
26/1990).

Societatea în comandită simplă se înfiinţează cu respectarea condiţiilor generale obligatorii

pentru toate formele de societate comercială şi dobândeşte personalitate juridică din momentul
înmatriculării în Registrul Comerţului.

§2. Formarea voinţei sociale, administrarea şi controlul gestiunii în societatea în

comandită simplă
În privinţa modului de luare a deciziilor, ca şi la societatea în nume colectiv, legea nu
reglementează în privinţa societăţii în comandită simplă o adunare generală a asociaţilor.

Deciziile cu privire la activitatea societăţii se iau de către toţi asociaţii, comanditaţi şi

comanditari. Asociaţii vor decide cu majoritatea absolută a capitalului social în privinţa alegerii şi
revocării administratorilor, cu excepţia acelor administratori numiţi prin actul constitutiv, fixarea
puterilor şi a remuneraţiei acestora, rezolvarea divergenţelor ivite între administratori (art. 77 din
Legea nr. 31/1990), aprobarea situaţiei financiare (art. 86) şi exercitarea acţiunii în răspundere a
administratorilor (art. 86).

Unanimitatea voturilor este necesară pentru modificarea actului constitutiv.

Potrivit art. 79 din lege, asociatul care are într-o anumită operaţiune interese contrare faţă de
cele ale societăţii – fie în nume propriu, fie în numele altei persoane – trebuie să se abţină de la
deliberări şi de la exercitarea dreptului de vot cu privire la această operaţiune.

Votul asociaţilor se exercită potrivit cotei de participare la formarea capitalului social, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede altfel.

Deciziile asociaţilor care sunt nelegale sau contravin actului constitutiv pot face obiectul acţiunii
în anulare, adresată instanţei judecătoreşti de către oricare dintre asociaţii care au lipsit sau care au
votat împotriva respectivei hotărâri.

190În dreptul francez comanditaţii au calitatea de comerciant. A se vedea M. de JUGLART, B. IPPOLITO, Cours de droit
commercial. Les sociétés commerciales II ème volume, Ed. Montchrestien, Paris, 1983, p. 341.
 Administrarea societăţii în comandită simplă se realizează de către unul sau mai mulţi asociaţi
comanditaţi. Asociaţii comanditaţi sunt singurii împuterniciţi să reprezinte societatea în raporturile cu
terţii datorită răspunderii nelimitate şi solidare pentru obligaţiile asumate de către societate. Această
prevedere este o măsură de protecţie acordată de lege terţilor.

Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, dacă prin actul constitutiv nu
se prevede altfel (art. 75).

Dacă prin contractul de societate au fost desemnaţi mai mulţi administratori care să lucreze
împreună, deciziile acestora trebuie luate în unanimitate, iar dacă există divergenţe, vor decide asociaţii
care deţin majoritatea absolută a capitalului social (art. 76 alin. 1).

Administratorii sunt obligaţi să lucreze în limitele mandatului conferit prin actul constitutiv sau
prin hotărârea asociaţilor.

Comanditarii pot încheia anumite operaţiuni determinate în contul societăţii numai în baza unei
procuri speciale, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă la registrul comerţului (art. 89). Actele
încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii sau în lipsa acesteia îi vor obliga pe comanditarii
respectivi faţă de terţi în mod nelimitat şi solidar.

Controlul gestiunii societăţii în comandită simplă se efectuează de către asociaţii care nu au şi

calitatea de administrator. Acest drept aparţine şi asociaţilor comanditari, deoarece, potrivit
prevederilor art. 89 alin. 2 şi 3 din lege, comanditarii pot face acte de supraveghere şi au dreptul de a
obţine o copie a situaţiilor financiare anuale, de a verifica registrele contabile şi documentele
justificative.

Asociaţii comanditari pot îndeplini şi funcţii în administraţia internă a societăţii, cu condiţia să

nu-şi depăşească atribuţiile intrând în raporturi juridice cu terţii.

Asociaţii comanditaţi beneficiază de anumite drepturi speciale, prevăzute de lege. Astfel, au

dreptul de a folosi fonduri aparţinând societăţii în beneficiul său ori al altei persoane, cu
consimţământul prealabil şi scris al celorlalţi asociaţi (art. 80- 81 din lege). Asociatul care preia din
fondurile societăţii mai mult decât suma fixată va răspunde pentru daune.

Totodată, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi să nu ia parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată,

în alte societăţi concurente sau cu acelaşi obiect de activitate şi să nu facă operaţiuni comerciale, în
acelaşi tip de comerţ sau în altul asemănător, în nume propriu sau al altei persoane, fără
consimţământul prealabil al asociaţilor (art. 82).

Suntem de părere că ar trebui inclusă în lege interdicţia desfăşurării activităţilor comerciale care
implică o răspundere nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi indiferent de obiectul de activitate
şi indiferent de consimţământul celorlalţi asociaţi. Măsura este necesară deoarece, prin participarea la
activităţi comerciale care implică răspunderea nelimitată şi solidară, se micşorează răspunderea faţă de
creditori, aceştia venind în concurs pentru a obţine garantarea executării tuturor obligaţiilor asumate.
Or, patrimoniul asociatului comanditat urmărit în cauză nu va putea garanta nici cu bunurile prezente,
nici cu cele viitoare executarea obligaţiilor faţă de creditori.

Asociaţii societăţilor în comandită simplă sunt obligaţi, ca prin actele lor, să nu aducă atingere
patrimoniului societăţii.

Obligaţiile sociale asumate sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi

solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund în limita aportului.

Răspunderea asociaţilor comanditaţi are, aşadar, un caracter subsidiar; creditorii sociali vor
urmări în primul rând societatea, şi numai în cazul în care nu-şi satisfac astfel creanţele se pot îndrepta
şi împotriva asociaţilor comanditaţi, hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii fiindu-le
opozabilă în temeiul art. 85 alin. 2 din lege.
 § 3. Cesiunea părţilor de interes se realizează în aceleaşi condiţii ca şi la societăţile în nume
colectiv, fiind necesar în acest scop consimţământul prealabil al asociaţilor, fie prin actul constitutiv,
fie printr-o decizie luată cu unanimitate de voturi (art. 87 din lege).

Cedentul va rămâne în continuare obligat faţă de societate pentru efectuarea vărsămintelor.

Faţă de terţi cedentul va fi răspunzător în condiţiile art. 225, pentru operaţiunile efectuate de
societate sau în curs de efectuare în momentul cesiunii.

Regulile generale referitoare la cesiune, analizate anterior, se vor aplica şi acestui tip de
societăţi.

§ 4. Retragerea şi excluderea asociatului din societatea în comandită simplă se

realizează în condiţiile art. 226 şi, respectiv, ale art. 226 din Legea nr. 31/1990, aşa cum au fost
analizate anterior pentru societatea în nume colectiv.

§ 5. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită simplă

În afara cazurilor generale prevăzute de art. 227 din lege pentru dizolvarea oricărei forme de
societate comercială, societatea în comandită simplă se dizolvă, potrivit art. 229, în cazul falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului singurului asociat comanditat sau comanditar.

Societatea nu se dizolvă dacă în actul constitutiv există o clauză de continuare cu moştenitorii

acceptanţi sau dacă asociatul rămas decide schimbarea formei societăţii în societate cu răspundere
limitată cu asociat unic.

Lichidarea societăţii în comandită simplă se face cu respectarea condiţiilor generale, dar şi a

prevederilor specifice acestei forme de societate (art. 262-263 din lege).

Subcapitolul 4
Societatea pe acţiuni

§ 1. Constituirea societăţii pe acţiuni

Societăţile pe acţiuni, denumite şi „societăţi anonime” datorită lipsei interesului cu privire la
persoana şi calităţile asociaţilor, reprezintă forma cea mai evoluată de societate comercială. Societăţile
pe acţiuni se înfiinţează în general când asociaţii dispun de un capital consistent pentru desfăşurarea
unor activităţi de anvergură.

Societatea pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de societate comercială constituită de
către asociaţi persoane fizice şi/sau persoane juridice, care, în schimbul participării la formarea
capitalului social, dobândesc titluri de valoare negociabile, denumite acţiuni, scopul asocierii fiind
desfăşurarea unei activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în vederea maximizării
profitului şi al împărţirii acestuia.

Societatea pe acţiuni cunoaşte două modalităţi de constituire, analizate anterior, şi anume:

constituirea simultană şi constituirea continuată (prin subscripţie publică).

Societatea pe acţiuni se înfiinţează prin contract de societate şi statut, încheiate sub forma
înscrisului unic, denumit act constitutiv (art. 5 din Legea nr. 31/1990). Actul constitutiv trebuie semnat
de către toţi asociaţii sau numai de către fondatori, în cazul societăţii pe acţiuni constituită prin
subscripţie publică.

Potrivit art. 8 din lege, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde:

a) datele de identificare ale fondatorilor; numărul minim de acţionari prevăzut de lege este de cel
puţin 2 (art. 10 alin. 3); dacă societatea are un singur asociat pe o perioadă mai mare de 9 luni, orice
persoană interesată poate solicita instanţei judecătoreşti dizolvarea persoanei juridice. Societatea aflată în
această situaţie mai poate fi salvată, dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, numărul minim de asociaţi este completat;

b) forma, denumirea şi sediul social.

Firma societăţii pe acţiuni se compune dintr-o denumirea proprie, de natură a o deosebi de firma
altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau „S.A.” (art.
35 din Legea nr. 26/1990).

Actele care provin de la societate trebuie să cuprindă denumirea şi forma societăţii, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului, sediul social, capitalul social, inclusiv capitalul social vărsat;

c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;

d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia.

Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 de lei; Guvernul va putea
modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de
schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro.

Capitalul social al societăţii pe acţiuni constituită prin subscriere integrală şi simultană se va

vărsa în proporţie de cel puţin 30% în momentul constituirii, diferenţa urmând a fi vărsată astfel:

- pentru acţiunile emise în schimbul unui aport în numerar, în termen de 12 luni de la

înmatricularea societăţii;

- pentru acţiunile emise în schimbul aportului în natură, în termen de cel mult 2 ani de la
înmatriculare (art. 9 din lege);

e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru
acestea şi numele, sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport.

Aporturile în creanţe nu sunt permise la societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie

publică, iar aporturile în muncă nu sunt permise la societăţile pe acţiuni indiferent de modalitatea de
constituire.

f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la

purtător.

Valoarea unei acţiuni trebuie să fie de cel puţin 0,1 lei (art. 93 din lege).

f1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, actul constitutiv trebuie să arate numărul, valoarea
nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni.

f2) orice restricţii cu privire la transferul de acţiuni;

g) datele de identificare ale primilor membri ai Consiliului de administraţie, respectiv ale

primilor membri ai Consiliului de supraveghere;

g1) puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, precum şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat.
 În contractul de societate pot fi desemnate ca administratori atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice, cetăţeni români sau străini, asociaţi sau neasociaţi, dar trebuie să se respecte prevederile
legale cu privire la numire şi la cumulul de calităţi.

h) datele de identificare ale primilor cenzori sau a primului auditor financiar.

În cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, cenzorii/auditorii sunt

desemnaţi de către adunarea constitutivă.

i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către

organele statutare, numărul membrilor Consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui
număr;

Prin actul constitutiv, societăţile pe acţiuni nou înfiinţate vor opta pentru unul din cele două
sisteme de administrare prevăzute de lege.

i1) puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor Directoratului, şi dacă ei urmează să îl exercite împreună sau separat;

j) durata societăţii;

Societăţile pe acţiuni se pot înfiinţa pentru o durată de timp stabilită prin actul constitutiv sau pe
timp nelimitat.

k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;

l) sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează odată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea
lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;

m) orice avantaj special acordat, în timpul înfiinţării societăţii sau până la momentul în care
societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea
societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea
beneficiarilor în cauză;

n) cuantumul total sau estimativ al cheltuielilor de constituire;

o) modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.191

Statutul societăţii pe acţiuni va fi actul care dezvoltă prevederile contractului în ceea ce priveşte
organizarea şi funcţionarea societăţii pe acţiuni, în special.

Societatea pe acţiuni se constituie potrivit regulilor generale analizate, formalităţile fiind în

esenţă aceleaşi pentru constituirea simultană, ca şi pentru constituirea prin subscripţie publică.

191 Înfiinţarea societăţilor pe acţiuni, precum şi funcţionarea ori modificarea acestora au fost supuse reglementării Legii nr.
31/1990, modificată şi completată prin Legea nr. 441/2006, avându-se în vedere următoarele reglementări internaţionale:
- Directiva C.E.E. nr. 151 din 9 martie 1968 (Prima Directivă a Consiliului) de coordonare, în vederea echivalării, a
garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea intereselor
asociaţilor sau terţilor (68/151/C.E.E.).
- Directiva C.E.E. nr. 91 din 13 decembrie 1976 (A doua directivă a Consiliului) de coordonare, în vederea
echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratat, pentru protejarea
intereselor asociaţilor sau terţilor, în ceea ce priveşte constituirea societăţilor anonime şi menţinerea şi modificarea capitalului
acestora (77/91/C.E.E.). Această Directivă a fost modificată prin Directiva 2006/68/C.E.E. a Parlamentului European şi a
Consiliului din 6 septembrie 2006 pentru modificarea Directivei 77/91/C.E.E. a Consiliului în ceea ce priveşte constituirea
societăţii pe acţiuni şi menţinerea şi modificarea capitalului acestora.
- Directiva C.E.E. nr. 855 din 09 octombrie 1978 (A treia Directivă a Consiliului) privind fuziunile societăţilor
anonime (78/855/C.E.E.).
- Directiva C.E.E. nr. 891 din 17 decembrie 1982 (A şasea Directivă a Consiliului), în temeiul art. 54 alin. 3 lit. g) din
Tratat, privind divizarea societăţilor anonime (82/891/C.E.E.).
 Societatea pe acţiuni devine persoană juridică din momentul înmatriculării la registrul
comerţului (art. 41 alin. 1).

§ 2. Funcţionarea societăţii pe acţiuni. Sisteme de administrare

Organul de deliberare şi decizie al societăţii pe acţiuni este adunarea generală a acţionarilor.
Aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării şi săvârşirea de fapte de comerţ în numele societăţii revin
administratorilor, iar controlul gestiunii societăţii pe acţiuni se realizează de către cenzori/auditori
financiari, dar şi de către Consiliul de supraveghere (în sistem dualist).

Deoarece aceste aspecte au fost analizate în cadrul regulilor generale aplicabile fiecărei
societăţi, vom insista cu precădere asupra modalităţilor de administrare a societăţii pe acţiuni introduse
prin Legea nr. 441/2006.

Societatea pe acţiuni este administrată, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, de către unul sau
mai mulţi administratori, persoane fizice sau persoane juridice, care pot face toate operaţiunile cerute
pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul
constitutiv (art. 70 din lege).

În cazul pluralităţii de administratori, prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni acţionarii

trebuie să aleagă unul din cele două sisteme de administrare prevăzute de lege: sistemul unitar (art.
137 – 1521) sau sistemul dualist (art. 153- 15311 din lege) .

Dacă societatea pe acţiuni este administrată de un singur administrator, acestuia i se vor aplica
dispoziţiile legale referitoare la Consiliul de administraţie care nu presupun pluralitatea de
administratori (art. 137 alin. 3).

Sistemul unitar de administrare. În acest sistem administratorii sunt desemnaţi prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, luată în condiţiile de cvorum şi
majoritate cerute de lege pentru adunarea ordinară. Dacă se desemnează mai mulţi administratori,
numărul acestora trebuie să fie întotdeauna impar. Nu este exclus să fie numit şi un singur
administrator, cu excepţia societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare care sunt administrate de cel puţin 3 administratori.

Acţionarii şi membrii actuali ai Consiliului de administraţie vor nominaliza candidaţii pentru

funcţia de administrator, în condiţiile legii.

Potrivit art. 1371 alin. 3 din lege, în cazul societăţilor pe acţiuni calitatea de administrator este
incompatibilă cu cea de salariat al societăţii. Dacă administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii
societăţii, contractul individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului de administrator.

Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea ca, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale, să fie desemnaţi unul sau mai mulţi administratori independenţi (art. 138 2). Administratorii
nu sunt consideraţi independenţi dacă:

a) sunt sau au fost în ultimii 5 ani directori ai societăţii sau ai unei societăţi controlate de
aceasta;

b) sunt sau au fost în ultimii 5 ani salariaţi ai societăţii sau ai unor societăţi controlate de
aceasta;

c) primesc sau au primit de la societate sau de la o societate controlată de aceasta o remuneraţie

suplimentară sau alte avantaje; pot primi astfel de avantaje administratorii neexecutivi şi acestea nu
afectează independenţa administratorului în cauză;

d) administratorii nu sunt independenţi dacă sunt sau reprezintă acţionari semnificativi ai

societăţii ori au avut relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de aceasta;

e) se află într-una din situaţiile prevăzute de lege (art.1382).

 În caz de vacanţă a postului, Consiliul de administraţie poate desemna administratori provizorii,
până la momentul când se va întruni adunarea generală ordinară, dacă actul constitutiv nu prevede
altfel.

În situaţia în care vacanţa produsă determină scăderea numărului administratorilor sub minimul
legal, administratorii rămaşi au obligaţia să convoace de îndată adunarea generală a acţionarilor pentru
a se completa numărul de membri ai Consiliului de administraţie. Dacă administratorii nu-şi
îndeplinesc obligaţia, convocarea adunării generale se va face de către persoana desemnată prin
hotărârea instanţei de judecată, la cererea oricărei persoane interesate.

Administratorii astfel desemnaţi vor lucra împreună, în cadrul Consiliului de administraţie, care se
întruneşte cel puţin o dată la 3 luni. Membrii consiliului aleg dintre ei pe preşedinte, pe o durată egală cu
mandatul de administrator al acestuia, dacă nu a fost desemnat deja de către adunarea generală a
acţionarilor. Preşedintele Consiliului de administraţie coordonează activitatea acestuia şi prezintă
periodic rapoarte către adunarea generală.

Consiliul de administraţie poate fi convocat de către preşedintele consiliului, care stabileşte

ordinea de zi. Convocarea poate fi făcută şi la solicitarea motivată a doi dintre administratori sau a
directorului general.

Legea nu prevede termenul în care se va face convocarea, dar acesta trebuie să fie rezonabil, iar
convocarea trebuie să arate data şedinţei consiliului, locul desfăşurării, precum şi ordinea de zi.
Rezultatul deliberărilor se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele de şedinţă şi de
un administrator.

Consiliul de administraţie este însărcinat cu îndeplinirea actelor necesare şi utile legate de

realizarea obiectului de activitate şi are următoarele competenţe de bază:

- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;

- stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare192;

- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei lor;

- supravegherea activităţii directorilor;

- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi aducerea la

îndeplinire a hotărârilor acesteia;

- introducerea cererii pentru declanşarea procedurii insolvenţei, potrivit Legii nr. 85/2006;

- alte atribuţii delegate de adunarea generală, în temeiul art. 114 din Legea nr. 31/1990 (mutarea
sediului societăţii, schimbarea obiectului secundar de activitate al societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea
sediilor secundare ale societăţii, majorarea capitalului social).

Consiliul de administraţie poate delega o parte din aceste atribuţii către directori, cu excepţia
competenţelor de bază şi a atribuţiilor delegate consiliului de către adunarea generală potrivit art. 114
din lege. Directorii sunt desemnaţi dintre administratori sau din afara membrilor Consiliului de
administraţie (art. 143 alin. 2).

De asemenea, conducerea societăţii poate fi delegată de către Consiliul de administraţie unuia

sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general. Director general al societăţii poate
fi şi preşedintele Consiliului de administraţie. Potrivit legii, dacă situaţia financiară a societăţii pe
acţiuni este supusă obligaţiei de auditare, delegarea conducerii societăţii este obligatorie (art. 143 alin.
4). Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara Consiliului de administraţie. Directorii

192Potrivit O.U.G. nr. 52/2008, art. 142 alin. 2 lit. b) are următorul cuprins: “b) stabilirea politicilor contabile şi a sistemului
de control financiar, precum şi aprobarea planificării financiare”.
pot efectua operaţiunile necesare îndeplinirii însărcinării, fiind organizaţi potrivit actului constitutiv
sau potrivit deciziei Consiliului de administraţie şi sunt supravegheaţi de acesta. Directorii pot fi
revocaţi oricând de către Consiliul de administraţie pentru o justă cauză, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese. În acest caz, puterea de reprezentare va aparţine directorului general (art. 1431 alin. 4).

Directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele
obiectului de activitate.

Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie prin preşedintele

său (art. 1432 alin. 1).193

Puterile de reprezentare a societăţii pot fi delegate unuia sau mai multor administratori, care vor
lucra împreună sau separat, conform împuternicirii.

Membrii Consiliului de administraţie trebuie să-şi îndeplinească mandatul cu prudenţă şi

diligenţă, precum şi cu loialitate şi să păstreze informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri,
inclusiv după încetarea funcţiei, în condiţiile stabilite de contract (art. 1441 alin. 1 şi 4).194

Art. 1441 a fost introdus prin Legea nr. 441/2006 şi conţine o dispoziţie cu totul nouă în materia
răspunderii administratorilor. Astfel, administratorul nu încalcă obligaţia de exercitare a mandatului cu
loialitate dacă, „în momentul luării unei decizii de afaceri, el este în mod rezonabil îndreptăţit să
considere că acţionează în interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate” (art. 1441 alin. 2).
Această prevedere poate fi interpretată ca o cauză de exonerare de răspundere, în contradicţie cu teoria
mandatului remunerat, potrivit căreia mandatarul răspunde pentru cea mai uşoară culpă şi poate fi
chiar riscantă în condiţiile aprecierii subiective lăsate la îndemâna administratorilor. În sensul legii,
decizie de afaceri este orice decizie de a lua sau de a nu lua anumite măsuri cu privire la administrarea
societăţii (art. 1441 alin. 3). Această prevedere extinde însuşi domeniul deciziilor legate de afaceri la
toate deciziile impuse de administrarea societăţii. Or, administrarea societăţii excede domeniul
deciziilor de afaceri. Suntem de părere că dispoziţiile art. 1441 contrazic spiritul şi litera Legii nr.
31/1990 în materia răspunderii administratorilor.

În doctrină s-a arătat că această prevedere este preluată din sistemul de common law, unde există
o bogată jurisprudenţă în materie, fiind cunoscută drept „teoria judecăţii de afaceri” (businees
judgement rule) 195. Teoria judecăţii de afaceri este acceptată în acest sistem de drept deoarece se
bazează pe considerente preluate din practică: deciziile de afaceri rareori privesc chestiuni univoce;
cunoaşterea umană are limite, existând astfel diferite modalităţi şi abilităţi pentru unii indivizi de a
atrage şi procesa informaţii; din punct de vedere social trebuie încurajată o administraţie care să ia
decizii riscante; administratorii au abilităţi pe care nu le au judecătorii etc.196

Membrii Consiliului de administraţie au obligaţia de a nu divulga informaţiile confidenţiale şi

secretele comerciale ale societăţii, la care au acces în calitatea lor de administratori. Această obligaţie
le revine şi după încetarea mandatului de administrator (art. 1441 alin. 5 din lege).

Conţintul şi durata obligaţilor prevăzute la alin. 5 sunt stipulate în contractul de administraţie. În

esenţă, contractul de administraţie, ca şi contractul de mangement, este un contract de mandat.

193 Există posibilitatea acordării unui mandat de reprezentare a societăţii în relaţiile cu terţii în favoarea directorului societăţii.
Oricum, în practică, de foarte multe ori, directorul este cel care reprezintă societatea în raporturile cu terţii, în virtutea unui
mandat general, care include şi reprezentarea în justiţie. Mai mult, aşa cum s-a subliniat în doctrina dreptului comercial, „în
virtutea principiului aparenţei, actele încheiate de director sunt valabile, fiindcă atâta vreme cât tratează cu un reprezentant care
are în mod aparent această calitate, terţii trebuie protejaţi”(I. L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. II, Editura All,
Bucureşti, 2002, p. 428.
194 Prevederile art. 1441 din Legea nr. 31/1990 au fost modificate prin O.U.G. nr.82/2007. A se vedea în acest sens, Maria

FODOR, Sorana POPA, op. cit., 2008, p. 12.

195 A se vedea L. BERCEA, Regula judecăţii de afaceri: un transplant legal imposibil, Pandectele Române nr. 3/2006, p. 202

şi urm.
196 Idem, pp. 204 şi 205. Autorul mai arată că această teorie nu poate fi transplantată în România, deoarece aparţine unui alt

tip de sistem de drept (common law) unde există o bogată jurisprudenţă în materie şi „exclude culpa, împiedicând întrunirea
tuturor condiţiilor de antrenare a răspunderii administratorului pentru prejudiciile cauzate societăţii prin decizia sa”.
 Remuneraţia directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilată din punct de
vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie.

Dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel şi sub rezerva dispoziţiilor art. 44 1 din lege,
potrivit cărora dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult 2 ani de la constituire, a unui
bun în valoare de peste 10% din active de la un fondator sau acţionar se face cu aprobarea adunării
generale şi este supusă formalităţilor de publicitate prin registrul comerţului şi Monitorul Oficial, sub
sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze sau să dobândească astfel
de bunuri numai cu aprobarea adunării generale extraordinare (art. 150).

Răspunderea administratorilor se angajează pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor prevăzute de

art. 72 şi art. 73 din lege, în condiţiile analizate. Administratorii mai sunt răspunzători în mod indirect
pentru faptele săvârşite de către salariaţii societăţii asupra cărora trebuie să exercite supravegherea, precum
şi pentru faptele săvârşite de către administratorii imediat precedenţi (art. 1442). Aceste prevederi au fost de
asemenea analizate în capitolul consacrat regulilor generale aplicabile fiecărei forme de societate
comercială.

Administratorii sunt răspunzători faţă de creditorii societăţii în cazul declanşării procedurii

insolvenţei, în condiţiile Legii nr. 85/2006 aceşti creditori având posibilitatea intentării unei acţiuni
civile în răspundere împotriva administratorilor.

Alineatul 3 al art. 1402 din Legea societăţilor, care reglementa obligaţia creării în cadrul
consiliului de administraţie a comitetului de audit, a fost abrogat prin art. I pct. 19 din O.U.G. nr.
82/2007. Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul Consiliului de
administraţie nu mai este obligatorie, rămânând la latitudinea adunării generale a acţionarilor să decidă
cu privire la aceasta.

Sistemul dualist de administrare. Dacă prin actul constitutiv, în forma iniţială sau prin modificări
ulterioare, se decide adoptarea acestui sistem, administrarea societăţii pe acţiuni se va realiza de către un
Directorat şi de către un Consiliu de supraveghere (art. 153 din lege).

Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare nu sunt supuse
controlului gestiunii de către cenzori, ci de către auditori financiari.

Consiliul de supraveghere este desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării
generale a acţionarilor la propunerea acţionarilor sau dintre membrii existenţi ai consiliului.

Consiliul este format dintr-un număr impar de membri (3-11 membri), se întruneşte cel puţin o
dată la 3 luni, fiind convocat de către preşedintele consiliului, inclusiv la iniţiativa a 2 dintre membrii
săi ori ai Directoratului (art.15311). Deciziile vor fi consemnate în procesul-verbal al şedinţei, semnat
de către preşedintele de şedinţă şi de un membru al consiliului.

Membrii Consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent şi membri ai directoratului ori

salariaţi ai societăţii.

Prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale se pot prevedea condiţii de
profesionalism şi independenţă cu privire la membrii consiliului, potrivit criteriilor administratorilor
independenţi prevăzute în art. 1382 alin. 2 din lege.

În cazul vacanţei unui post de membru în Consiliul de supraveghere, consiliul poate proceda la
numirea unui membru provizoriu, până la întrunirea adunării generale.

Dacă vacanţa determină scăderea numărului de membri ai consiliului sub minimul legal,
Directoratul trebuie să convoace fără întârziere adunarea generală pentru completarea locurilor
vacante. În caz contrar, persoana însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare va fi desemnată
de către instanţa de judecată, la cererea oricărei persoane interesate (art. 1537 din lege).
 Drepturile şi obligaţiile membrilor Consiliului de supraveghere sunt stabilite conform regulilor
de la contractul de mandat şi ale dispoziţiilor Legii nr. 31/1990. În privinţa acestora din urmă se vor
aplica, aşadar, prevederile art. 1441, ale art. 1442 alin. 1 şi 5, ale art. 1443-4 şi ale art. 150 din Legea
societăţilor.

Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:

- exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către Directorat;

- numeşte şi revocă membrii Directoratului;

- verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a

operaţiunilor de conducere a societăţii;

- raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de

supraveghere desfăşurată;

- poate convoca, în situaţii excepţionale, justificate de interesul societăţii, adunarea generală a

acţionarilor.

Consiliul de supraveghere nu poate exercita atribuţii de conducere a societăţii.

În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative,

formate din cel puţin 2 membri ai consiliului, pentru efectuarea de investigaţii şi elaborarea de
recomandări pentru consiliu. La societăţile pe acţiuni supuse obligaţiei legale de auditare, crearea
acestor comitete este obligatorie. Comitetele astfel înfiinţate vor înainta consiliului, în mod regulat,
rapoarte cu privire la activitatea lor (art. 15310 alin. 1 şi 4 din lege).

Directoratul este desemnat şi îşi exercită atribuţiile sub controlul Consiliului de supraveghere
(art. 1531 alin. 2 şi art. 1532 alin. 1). Decizia de revocare a acestora din funcţie revine, potrivit legii,
Consiliului de supraveghere şi adunării generale.

Membrii Directoratului nu pot fi concomitent membrii ai Consiliului de supraveghere.

Directoratul exercită conducerea executivă a societăţii şi îndeplineşte actele necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege Consiliului de
supraveghere şi adunării generale a acţionarilor (art. 1531).

De asemenea, Directoratul reprezintă societatea în raporturile cu terţii şi în justiţie.

Membrii Directoratului îşi exercită atribuţiile acţionând împreună, afară de o stipulaţie contrară
în actul constitutiv, iar deciziile trebuie luate în unanimitate.

Directoratul prezintă o dată la 3 luni rapoarte către Consiliul de supraveghere şi are obligaţia de
a-l informa pe acesta în legătură cu evenimentele semnificative din viaţa societăţii. Totodată,
Directoratul prezintă Consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual,
precum şi o propunere de repartizare a profitului.

Membrii Directoratului îşi vor exercita atribuţiile potrivit regulilor de la contractul de mandat,
dispoziţiile prevăzute de lege cu privire la Consiliul de administraţie fiindu-le aplicabile în mod
corespunzător (art. 1532 alin. 6).

Administratorii, membrii Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere sunt desemnaţi pe o

durată de cel mult 4 ani, în condiţiile actului constitutiv, cu excepţia primilor membri ai Consiliului de
administraţie şi ai Consiliului de supraveghere, al căror mandat nu poate depăşi 2 ani.

Mandatul trebuie acceptat în mod expres. Deoarece, în cadrul regulilor generale de funcţionare a
societăţilor comerciale, am analizat administrarea societăţilor comerciale, în acest capitol vom face
doar scurte referiri cu privire la regulile aplicabile atât sistemului unitar, cât şi sistemului dualist.

Legea prevede o limitare în privinţa desemnării directorilor şi a membrilor Directoratului,

aceştia trebuind să fie persoane fizice (art. 15313 din Legea nr. 31/1990).

Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot avea nici calitatea de administratori, directori, membri
ai Directoratului sau ai Consiliului de supraveghere. Aceste condiţii legate de onorabilitatea
administratorilor au scopul de a proteja siguranţa circuitului comercial, nu numai interesele particulare
ale asociaţilor.197 Directorii şi membrii Directoratului sunt obligaţi inclusiv să nu facă concurenţă
societăţii.

În situaţia în care intervine vacanţa unui post de membru al Directoratului, Consiliul de

supraveghere va proceda fără întârziere la desemnarea unui nou membru pe durata rămasă până la
expirarea mandatului Directoratului.

Cu privire la drepturile şi obligaţiile membrilor Directoratului, se vor aplica dispoziţiile art. 1371
alin. 3 din lege (interdicţia încheierii contractului de muncă cu societatea), ale art. 144 1 (decizia de
afaceri), art. 1442 alin. 1, 4 şi 5 (răspunderea administratorilor), art. 1443 (interesele contrare societăţii),
art. 1444 (creditarea de către societate a administratorilor), art. 150 (înstrăinarea, închirierea şi leasing-
ul ce au ca obiect bunuri în valoare de peste 10% din activul net al societăţii) şi ale art. 153 12 alin. 4
(asigurarea profesională obligatorie) referitoare la administratori.

Legea nr. 31/1990 limitează cumulul calităţii de administrator sau membru al Consiliului de
supraveghere la cel mult 5 mandate la societăţi cu sediul în România. Dacă se încalcă aceste prevederi
ale legii, administratorul sau acel membru al Consiliului de supraveghere trebuie să demisioneze din
funcţiile care depăşesc cumulul admis, în termen de o lună de la apariţia situaţiei de incompatibilitate,
în caz contrar, pierzând mandatele care depăşesc maximul stabilit de lege şi va răspunde pentru daune.

Remuneraţia membrilor Consiliului de administraţie sau ai Consiliului de supraveghere este

stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.

Deciziile în cadrul Consiliului de administraţie, ale Directoratului sau ale Consiliului de

supraveghere se iau în prezenţa a cel puţin jumătate dintre membri, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare şi cu votul majorităţii membrilor prezenţi, cu excepţia deciziilor privind
numirea şi revocarea preşedinţilor acestor organe, când este nevoie de votul majorităţii membrilor
acestora (art. 15320 alin. 1 şi 2).

Actul constitutiv poate prevedea că, în cazuri excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi
prin interesul societăţii, deciziile Consiliului de administraţie sau ale Directoratului pot fi luate prin
votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a fi necesară întrunirea membrilor organului
respectiv (art. 15321 alin. 1). Sunt exceptate deciziile referitoare la situaţiile financiare anuale şi la
capitalul autorizat.

Pentru celelalte drepturi şi obligaţii ale persoanelor însărcinate cu administrarea societăţii pe

acţiuni, inclusiv acţiunea în răspundere, rămân valabile regulile generale expuse deja în capitolul
special destinat funcţionării societăţilor comerciale.

§ 3. Acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea pe acţiuni

Acţiunile societăţii. În schimbul efectuării aporturilor în numerar sau în natură, acţionarii
societăţilor comerciale pe acţiuni dobândesc calitatea de asociat şi dreptul de a deţine o cotă-parte din
capitalul acestora, exprimat în acţiuni.

Acţiunile reprezintă, aşadar, titluri de valoare, care încorporează dreptul proprietarului lor de a
fi recunoscut ca acţionar şi ca titular al unei fracţiuni din capitalului social.

197A se vedea în acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, Decizia nr. 255/1992, în „Revista de drept comercial” nr. 5/1994, p.
73 şi urm.
 Din reglementările cuprinse în Legea nr. 31/1990, se pot desprinde următoarele caracteristici ale
acţiunilor198:

1) acţiunile au o valoare nominală, al cărei minim este determinat prin lege; astfel, potrivit art.
93 alin. 1, valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei;

2) acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social; ele trebuie să fie de o valoare egală (art.
94 din lege);

3) acţiunile sunt indivizibile; când o acţiune nominativă devine proprietatea mai multor
persoane, aceste persoane sunt obligate să-şi desemneze un reprezentant unic, în caz contrar societatea
nefiind obligată să înregistreze transmisiunea (art. 102);

4) acţiunile sunt titluri negociabile (titluri de valoare, din categoria valorilor mobiliare)199.

Acţiunile nu au un caracter autonom, nefiind independente faţă de raportul juridic iniţial din
care derivă, respectiv contractul de societate, şi nici literal, deoarece întinderea drepturilor conferite
titularilor nu este menţionată în titlu. Drept urmare, nu sunt titluri de credit perfecte, dar au un caracter
special, sunt titluri speciale, denumite şi corporative ori societare.200

Acţiunile pot fi, în funcţie de categoriile de drepturi conferite, ordinare sau preferenţiale.

La rândul lor, acţiunile ordinare, sunt nominative sau la purtător, în funcţie de modul de
transmitere.

Acţionarii stabilesc felul acţiunilor prin actul constitutiv; în caz contrar, acţiunile vor fi
nominative.

Acţiunile nominative au în cuprinsul lor înscris numele titularului şi domiciliul acestuia. Pot fi
emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată, prin înscriere în registrul
acţionarilor societăţii.201 Pentru acţiunile emise în formă dematerializată, societatea va emite
acţionarilor, la cererea acestora sau din oficiu, un certificat de acţionar202, care va cuprinde menţiunile
prevăzute de art. 93 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 31/1990, precum şi numărul, categoria şi valoarea
nominală a acţiunilor proprietate a acţionarului, poziţia la care acesta este înscris în registrul
acţionarilor, numărul de ordine al acţiunilor.

Acţiunile la purtător nu cuprind aceste menţiuni, drept urmare, titular al acţiunii va fi considerat
posesorul acesteia.

Acţiunile preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot se emit în condiţiile actului
constitutiv şi conferă titularului dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil
al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări, precum şi drepturile recunoscute titularilor de
acţiuni ordinare, inclusiv dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia dreptului de vot. În
schimb, titularii acestor acţiuni pot constitui adunarea specială, pe probleme specifice.

Acţiunile preferenţiale nu pot fi emise pentru mai mult de ¼ din capitalul social şi vor avea
aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare (art. 95 alin. 2 din lege).

198 A se vedea şi St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 308.

199 A se vedea în acest sens, St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 506 şi urm. Autorul defineşte titlul de valoare ce fiind un
înscris, denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris.
200 Idem, p. 309.
201 Bursele de mărfuri pot emite doar acţiuni nominative (art. 5, Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri). Legea a fost

publicată în M. Of., Partea I, nr. 1115 din 9 decembrie 2005 şi a intrat în vigoare la data de 12 decembrie 2005.
202 Certificatul de acţionar este un înscris care constată calitatea de acţionar a titularului şi drepturile ce decurg din această calitate; nu

este un titlu de valoare, nu este negociabil şi nu poate fi transferat. Prin acest certificat se poate face dovada existenţei drepturilor pe
care le constată, precum şi a întinderii acestora, până la proba contrară. A se vedea în acest sens, St. D. CARPENARU, C.
PREDOIU, S. DAVID, Gh. PIPEREA ş.a., op. cit., p. 223.
 Administratorii, directorii, membrii Directoratului şi ai Consiliului de supraveghere, precum şi
cenzorii nu pot fi titulari de acţiuni preferenţiale.

În mod excepţional, dacă se întârzie distribuirea dividendelor, acţiunile preferenţiale vor

dobândi drept de vot, de la data scadenţei sau de la data publicării hotărârii adunării generale în care se
consemnează că nu se distribuie dividende, şi până la plata efectivă a dividendelor (art. 95 alin. 4).

Acţiunile făcând parte din diferite categorii pot fi convertite între ele, prin hotărârea acţionarilor
luată în adunarea generală extraordinară, în condiţiile art. 115 din lege.

Acţiunile vor cuprinde, în mod obligatoriu:

- denumirea şi durata societăţii;

- data actului constitutiv, numărul de înregistrare în registrul comerţului sub care este
înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul Monitorului Oficial al României, Partea
a IV- a, în care s-a făcut publicarea;

- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine, valoarea nominală a acţiunilor şi
vărsămintele efectuate;

- avantajele acordate fondatorilor.

Acţiunile trebuie semnate de 2 membri ai Consiliului de administraţie, respectiv ai

Directoratului, sau de către administratorul unic/directorul general unic.

Acţiunile pot fi emise cu respectarea următoarelor condiţii:

1) acţiunile se pot emite numai după înmatricularea societăţii (art. 93 alin. 2 lit. b) din lege);

2) societatea nu poate emite acţiuni mai mici decât valoarea nominală stabilită de lege (art. 93
alin. 1);

3) nu pot fi emise noi acţiuni în vederea majorării capitalului social mai înainte de a fi achitate
complet cele din emisiunea precedentă (art. 92 alin. 3);

4) acţiunile neplătite sunt întotdeauna nominative (art. 92 alin. 2);

5) acţiunile emise de societăţile pe acţiuni, prin oferta publică de valori mobiliare, sunt
reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.203

Acţiunile emise de societăţile pe acţiuni conferă titularilor anumite drepturi. Astfel, acţionarii au
dreptul de a participa şi de a vota în adunarea generală – cu restricţiile arătate în privinţa titularilor de
acţiuni preferenţiale, dreptul de a fi informaţi de către administratori cu privire la activitatea societăţii
şi la gestiunea acesteia, dreptul de a primi dividende şi dreptul asupra unei părţi corespunzătoare cu
participarea la capital în cazul lichidării societăţii (dacă se înregistrează un activ net distribuibil
acţionarilor).

Acţiunile pot fi transmise între acţionari sau către persoane din afara societăţii, în condiţiile legii
şi ale actului constitutiv. Astfel, legea limitează dobândirea de către societate a propriilor acţiuni, iar
prin voinţa acţionarilor, pot fi prevăzute clauze de agrement sau clauze de preemţiune.204

203 Legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004 şi a fost modificată şi completată prin Legea nr.
208/2005, publicată în M. Of. , Partea I, nr. 578 din 5 iulie 2005, şi prin O.G. nr. 41/2005 privind reglementarea unor măsuri
financiare, publicată în M. Of., Partea I, nr. 687 din 28 iulie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 97/2006, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006.
204 St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 314. Clauzele de agrement sunt cele prin care asociaţii condiţionează „transmiterea

acţiunilor de avizul consiliului de administraţie sau al adunării generale cu privire la persoana dobânditorului”, iar clauzele de
preemţiune consacră „dreptul acţionarilor sau al societăţii de a dobândi cu preferinţă acţiunile asociatului cedent”.
 Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă materială se transmite prin
declaraţie făcută în registrul acţionarilor şi prin menţiunea făcută pe titlu, semnată de către cedent şi de
cesionar, personal sau prin mandatar.205

Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative emise în formă dematerializată se transmite

prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor, semnată de cedent şi cesionar, personal sau prin
mandatar. Dacă acţiunile în formă dematerializată sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau
printr-un sistem alternativ de tranzacţionare, vor fi aplicate prevederile referitoare la piaţa de capital.

Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de 3 ani, de
la data la care s-a menţionat transmiterea acţiunilor (art. 98 alin. 3).

Dreptul de proprietate al acţiunilor la purtător se transmite prin simpla tradiţiune.

Prin actul constitutiv, acţionarii pot prevedea şi alte modalităţi de transmitere a dreptului de
proprietate asupra acţiunilor (art. 98 alin. 1).

Deoarece, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni (contract de cesiune) o persoană

fizică sau, cel mai frecvent, o persoană juridică poate prelua controlul asupra societăţii pe acţiuni,
ajungându-se inclusiv la concentrări economice excesive, doctrina dreptului comercial a arătat că pot
apărea clauze suspensive până la apariţia deciziei de autorizare a concentrării economice de către
Consiliul Concurenţei.206

De asemenea, acţiunile pot face obiectul garanţiei reale mobiliare, în condiţiile art. 99 1, ale art.
124 din Legea nr. 31/1990207 – în temeiul căruia dreptul de vot în adunarea generală se exercită de
către proprietar - şi ale Codului civil referitoare la ipoteca mobiliară (art. 2387 C.civ. şi urm.).

Dobândirea propriilor acţiuni de către societate nu este permisă, potrivit art. 103 din lege.
Astfel, societatea nu poate subscrie propriile acţiuni, iar dacă acţiunile societăţii sunt subscrise de o
persoană acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii, se va considera că subscriitorul a subscris
acţiunile pentru sine, fiind obligat să achite contravaloarea acestora.208

Fondatorii, în faza de constituire a societăţii, şi membrii Consiliului de administraţie, respectiv

ai Directoratului, în cazul majorării capitalului subscris sunt obligaţi să achite contravaloarea acţiunilor
subscrise cu încălcarea alin. 1 al art. 103 din lege şi, în subsidiar, în raport cu subscriitorul, pe cea a
acţiunilor subscrise în condiţiile alin. 2 al art. 103.

Societatea va putea dobândi, direct sau indirect, prin persoane acţionând în nume propriu, dar în

205 Dacă nu există semnătura cedentului şi a cesionarului societatea nu poate fi obligată, potrivit art. 177 alin. 1 lit. a), să
înscrie în registrul acţionarilor contractul de cesiune. A se vedea în acest sens, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, S. Com.,
Decizia nr. 4264/6.11.2003, în „Buletinul Jurisprudenţei”, 2003.
206 C. BUTACU, Decizia de autorizare a concentrării economice emisă de Consiliul Concurenţei – clauză suspensivă într-un

contract de vânzare-cumpărare prin care se dobândeşte controlul asupra unui agent economi, în „Revista de drept
comercial” nr. 1/2001.
207 Potrivit art. 991 din Legea nr. 31/1990: „(1) Constituirea de ipoteci mobiliare asupra acţiunilor se face prin înscris sub

semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul
acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi prin menţionarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor şi
debitorul acţionar sau de mandatarii acestora. (2) Ipoteca se înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de
administraţie, respectiv de directorat, sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor. Creditorului în
favoarea căruia s-a constituit ipoteca mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. (3) Ipoteca
devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în ordinea de preferinţă a creditorilor de la data înregistrării în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.”
208 Directiva 2006/68/C.E.E. prevede că societăţile pe acţiuni trebuie să fie autorizate să poată achiziţiona propriile acţiuni, în

limita rezervelor distribuibile; durata pentru care poate fi autorizată această operaţiune de către adunarea generală trebuie
extinsă în scopul întăririi flexibilităţii şi pentru a reduce constrângerile administrative ale societăţilor care trebuie să
reacţioneze rapid faţă de modificările pieţei care afectează cursul acţiunilor lor. De asemenea, statele trebuie să acorde ajutor
financiar în vederea achiziţionării propriilor acţiuni de către un terţ, în limita rezervelor distribuibile, în scopul de a întări
flexibilitatea faţă de modificările drepturilor ataşate la participarea la capitalul societăţii; această posibilitate trebuie să ofere
garanţii în ceea ce priveşte protejarea intereselor acţionarilor şi ale terţilor. Pentru amănunte, a se vedea în continuare D.
ŞANDRU, op. cit., pp. 28 -29.
contul societăţii, propriile acţiuni, în următoarele condiţii restrictive:

- să existe aprobarea prealabilă a adunării generale extraordinare cu privire la condiţiile

dobândirii (numărul maxim de acţiuni, contravaloarea minimă şi maximă);

- aprobarea nu poate fi dată pentru mai mult de 18 luni de la publicarea în Monitorul Oficial a
hotărârii;

- valoarea nominală a acţiunilor proprii deţinute de societate nu poate depăşi 10% din capitalul
social subscris;

- pot fi dobândite doar acţiuni integral liberate (achitate);

- plata acţiunilor se poate face numai din profitul distribuibil sau din rezervele statutare ori
convenţionale;

- acţiunile dobândite în scopul repartizării către angajaţii societăţii se vor distribui acestora în
maximum 12 luni de la dobândirea acestora (art. 1031 din lege).

Aceste restricţii nu se vor aplica: acţiunilor dobândite în scopul reducerii capitalului social,
potrivit art. 207 alin. 1 lit. c) din lege; acţiunilor dobândite în urma unui transfer cu titlu universal;
acţiunilor integral liberate, dobândite prin hotărârea judecătorească de executare silită a unui acţionar –
debitor al societăţii sau acţiunilor dobândite cu titlu gratuit.

Acţiunile dobândite cu încălcarea prevederilor art. 1031 trebuie înstrăinate în termen de un an de la

dobândire. În schimb, dacă acţiunile dobândite în condiţiile art. 104 lit. b)-d) din lege, inclusiv valoarea
acţiunilor aflate deja în portofoliul societăţii, depăşesc 10% din capitalul social subscris, acţiunile vor fi
înstrăinate în termen de 3 ani de la dobândire.

Dacă acţiunile nu sunt înstrăinate în termenele prevăzute, trebuie anulate, societatea fiind
obligată să-şi reducă în mod corespunzător capitalul social.

Aceste acţiuni nu dau dreptul la dividende, iar dreptul de vot este suspendat pe durata deţinerii
lor de către societate.

Legea prevede în sarcina administratorilor obligaţia de a include în raportul ce însoţeşte

situaţiile financiare anuale a informaţiilor privind dobândirea de către societate a propriilor acţiuni,
motivele dobândirii, numărul şi valoarea nominală a acestora, procentul din capitalul subscris pe care
îl reprezintă acţiunile astfel dobândite, precum şi contravaloarea acestora, dacă au fost înstrăinate cu
titlu oneros.

În privinţa acţiunilor, Legea nr. 31/1990 instituie anumite restricţii în vederea preîntâmpinării
riscului de reducere a capitalului social urmată de diminuarea gajului general al creditorilor (art. 106
din lege). În temeiul acestor dispoziţii, o societate nu poate să acorde avansuri sau împrumuturi şi nici
să constituie garanţii în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor acţiuni de către un terţ, cu
excepţia tranzacţiilor efectuate în cadrul operaţiunilor curente ale instituţiilor de credit şi ale altor
instituţii financiare, precum şi cu excepţia dobândirii de acţiuni de către salariaţi sau pentru aceştia, cu
condiţia ca aceste dobândiri să nu diminueze activul net sub valoarea cumulată a capitalului social
subscris şi a rezervelor nedistribuibile.

Obligaţiunile emise de societate. În cazul în care societatea pe acţiuni are nevoie de capital la
un moment dat poate apela la o instituţie de credit, poate decide majorarea capitalului social sau poate
emite obligaţiuni.

Obligaţiunile sunt titluri de valoare, din categoria titlurilor de credit, emise de către societate
în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa
aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.209

Deoarece obligaţiunile, ca fracţiuni ale împrumutului efectuat de către societate, dau dreptul la
suma de bani menţionată în titlu, sunt, ca şi acţiunile, valori mobiliare. Spre deosebire de acţiuni,
obligaţiunile nu conferă titularilor calitatea de asociaţi la societatea emitentă, obligatarii având
calitatea de creditor al societăţii.

Obligaţiunile pot fi nominative şi se transmit prin cesiune sau la purtător, când se transmit prin
simpla tradiţiune.210

Obligaţiunile pot fi emise ca urmare a hotărârii adunării generale extraordinare, luată în

condiţiile prevăzute de art. 115.

Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de 2,5 lei (art.167 din lege).
Obligaţiunile din aceeaşi emisiune trebuie să fie de valoare egală, acordând deţinătorilor drepturi
egale.

Obligaţiunile pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă dematerializată,
prin înscriere în cont.

Dacă subscrierea obligaţiunilor este oferită publicului, este necesară respectarea prevederilor Legii
nr. 297/2004, Titlul V – „Operaţiuni de piaţă”, Capitolul I – „Ofertele publice”.

Potrivit acestor reglementări, orice persoană care intenţionează să facă o ofertă publică va
înainta Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare o cerere de aprobare a prospectului de emisiune.
Prospectul de emisiune trebuie să cuprindă informaţii referitoare la denumirea, obiectul de activitate,
sediul şi durata societăţii, capitalul social şi rezervele de care dispune societatea, situaţia
patrimoniului, modificările aduse actului constitutiv, suma totală a obligaţiunilor emise anterior şi a
celor ce vor fi emise, valoarea nominală a acestora, dobânda, data adunării generale care a luat
hotărârea etc. Titlurile obligaţiunilor trebuie semnate, în condiţiile art. 93 alin. 4 din legea sus-
menţionată, de către 2 membri ai Consiliului de administraţie, respectiv ai Directoratului, sau de către
administratorul unic ori directorul general unic.

Sancţiunea nedepunerii cererii este nulitatea ofertei.

După aprobare, prospectul trebuie să fie accesibil publicului, de exemplu, prin publicare într-un
cotidian de difuzare naţională, prin publicare în format electronic sau poate fi obţinut de orice potenţial
investitor pe suport de hârtie de la sediul ofertantului sau al intermediarului etc.

Odată publicată, oferta devine obligatorie.

La expirarea duratei stabilite, oferta devine caducă.

Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la realitatea, exactitatea şi acurateţea informaţiilor

conţinute în prospectul de ofertă angajează răspunderea ofertantului, a membrilor Consiliului de
administraţie sau a administratorului unic ori a fondatorilor, în cazul subscripţiei publice.

Acţiunea în despăgubire poate fi intentată în 6 luni de la cunoaşterea deficienţei, dar nu mai

târziu de 1 an de la închiderea ofertei publice (art. 182 alin. 3 din Legea nr. 297/2004).

Subscripţia obligaţiunilor se va face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar valoarea

obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată.

Deţinătorii de obligaţiuni pot constitui o adunare generală pentru a delibera cu privire la

problemele specifice. Adunarea se convoacă pe cheltuiala societăţii emitente, la cererea unui număr de

209 St. D. CĂRPENARU, op. cit., p. 329.

210 Idem, p. 330.
deţinători care reprezintă ¼ din titlurile emise, în condiţiile stabilite de lege pentru adunarea generală
ordinară.

Societatea emitentă nu poate participa la deliberările acestei adunări în baza obligaţiunilor

deţinute.

Adunarea deţinătorilor de obligaţiuni are următoarele atribuţii:

- poate să numească un reprezentant şi unul sau mai mulţi supleanţi pentru a-i reprezenta pe
deţinătorii de obligaţiuni în raporturile cu societatea şi în justiţie;

- supraveghează şi apără interesele comune, putând desemna un reprezentant în acest scop;

- poate constitui un fond necesar apărării intereselor deţinătorilor, prelevat din dobânzile
aferente obligaţiunilor;

- se poate opune modificării actului constitutiv al societăţii emitente sau a condiţiilor

împrumutului, inclusiv emiterii de noi obligaţiuni.

Hotărârile acestei adunări se iau cu majoritatea reprezentând 1/3 din titlurile emise şi
nerambursate, iar pentru exercitarea opoziţiei la modificarea actului constitutiv şi la emiterea de noi
obligaţiuni, este necesară prezenţa a 2/3 din deţinătorii de titluri nerambursate şi votul reprezentând
4/5 din titlurile reprezentate în adunare.

Hotărârile sunt obligatorii şi pentru deţinătorii care nu au luat parte la şedinţă sau au votat contra.

Deţinătorii de obligaţiuni nemulţumiţi de hotărârile adunării le pot ataca în condiţiile art. 132 şi
133 din Legea nr. 31/1990 referitoare la anularea hotărârilor adunării generale.

Deţinătorii de obligaţiuni se pot îndrepta cu o acţiune împotriva societăţii, cu excepţia cazului în

care o astfel de acţiune a fost deja intentată de către reprezentantul deţinătorilor de astfel de titluri sau
a cazului în care acţiunea este contrară hotărârilor adunării deţinătorilor de obligaţiuni (art. 175).

Obligaţiunile se rambursează de către societatea emitentă, de regulă, la scadenţă. În mod

excepţional, rambursarea anticipată poate avea loc prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor
nominale, stabilită de societate şi anunţată public cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi
(art. 176 alin. 1 şi 2).

Obligaţiunile convertibile pot fi preschimbate în acţiuni, în condiţiile stabilite în prospectul de

ofertă publică.

§ 4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni

Cazurile generale de dizolvare sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 în art. 227 şi art. 237, asupra
cărora nu mai insistăm.

În afara acestor cazuri de dizolvare prevăzute de lege pentru toate formele de societate
comercială, societatea pe acţiuni se dizolvă în trei cazuri speciale (art. 228 din lege):

1) în situaţia în care, datorită unor pierderi, activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin
de jumătate din valoarea capitalului social subscris, Consiliul de administraţie, respectiv Directoratul,
trebuie să convoace adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie dizolvată;
adunarea poate decide, în loc de dizolvare, reducerea capitalului social în limita pierderilor, cu
respectarea prevederilor legate de capitalul social minim.

Dacă adunarea nu s-a întrunit sau nu a deliberat valabil nici în a doua convocare, orice persoană
interesată va putea cere instanţei dizolvarea societăţii, instanţa fiind obligată să acorde societăţii un
termen de maximum 6 luni pentru remedierea situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă
reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social
are loc până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare (art. 153 24 alin.
5);

2) reducerea valorii activului patrimonial sub minimul legal de 90.000 lei, respectiv
echivalentul a 25.000 euro (art. 10). Potrivit art. 10 alin. 2, cu excepţia cazului în care societatea este
transformată într-o societate cu altă formă, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi redus
sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prin
adoptarea unei hotărâri de majorare a capitalului social în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a
capitalului.

Dacă se încalcă aceste prevederi, orice persoană interesată se poate adresa instanţei cu o cerere
de dizolvare. Societatea mai poate fi salvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de
dizolvare, capitalul social este reîntregit astfel încât să se respecte minimul legal;

3) reducerea numărului de acţionari sub limita legală de 2 acţionari (art. 10 alin. 3). În cazul în
care societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată
poate solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de lege este
reconstituit.

Societatea pe acţiuni se lichidează în condiţiile generale prevăzute de Legea nr. 31/1990,

analizate anterior.

Subcapitolul 5
Societatea în comandită pe acţiuni

§ 1. Constituirea societăţii în comandită pe acţiuni

Societatea în comandită pe acţiuni are o structură asemănătoare cu societatea în comandită
simplă în privinţa asociaţilor, deoarece, şi la această formă de societate întâlnim atât asociaţi
comanditari, cât şi asociaţi comanditaţi. Răspunderea asociaţilor este diferită, potrivit art. 3 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990, astfel încât asociaţii comanditari răspund în limita aportului, iar asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar.

Societatea în comandită pe acţiuni este o societate de capitaluri, asemenea societăţii pe acţiuni,

capitalul social fiind divizat în acţiuni.

Ca atare, societatea în comandită pe acţiuni poate fi definită ca fiind acea formă de societate
constituită de către două sau mai multe persoane fizice sau juridice prin punerea în comun a unei
valori patrimoniale, în schimbul căreia dobândesc acţiuni, asocierea vizând săvârşirea de activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii în scopul repartizării profitului obţinut, pentru obligaţiile
sociale asociaţii răspunzând diferit – asociaţii comanditari, în limita aportului, iar asociaţii
comanditaţi, nelimitat şi solidar.

Constituirea societăţii în comandită se realizează conform regulilor generale, cu unele aspecte

specifice ale actului constitutiv.

Astfel, potrivit prevederilor art. 8 din lege, actul constitutiv trebuie să prevadă datele de identificare a
fondatorilor, cu menţionarea asociaţilor comanditaţi. Asociaţii pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane
juridice, cu condiţia existenţei unui asociat comanditar şi a unui asociat comanditat. Prin subscrierea
capitalului, aceştia vor dobândi calitatea de acţionar.

Firma societăţii în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o

deosebi de firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în
comandită pe acţiuni” (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Dacă numele unui asociat comanditar figurează
în firma societăţii, răspunderea acestuia va fi nelimitată şi solidară (art. 34 din Legea nr. 26/1990).

§ 2. Modalităţi de constituire
Societatea în comandită pe acţiuni se înfiinţează în aceleaşi condiţii ca şi societatea pe acţiuni şi
în aceleaşi modalităţi, prin constituire simultană sau prin subscripţie publică.

Formalităţile legate de constituire trebuie să respecte cerinţele legate de publicitate şi de

înmatriculare a societăţii în registrul comerţului. Din momentul înmatriculării, societatea dobândeşte
personalitate juridică deplină.211

Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 referitoare
la societăţile pe acţiuni, cu excepţia art. 153 – 1551 referitoare la sistemul dualist de administrare.

§ 3. Funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni

Adunările generale ale acţionarilor se întrunesc şi au atribuţiile prevăzute de lege pentru
societăţile pe acţiuni.

În calitate de administratori pot fi numiţi unul sau mai mulţi asociaţi comanditaţi (art. 18 alin.
1). Dacă sunt desemnaţi mai mulţi administratori, acestora li se vor aplica dispoziţiile legii referitoare
la Consiliul de administraţie.

Asociaţii comanditaţi sunt ţinuţi să respecte prevederile art. 80-83 din lege, referitoare la
interdicţia de a folosi fondurile sau bunurile aparţinând societăţii, fără consimţământul prealabil scris
al celorlalţi asociaţi, în folosul propriu sau al altei persoane, precum şi la obligaţia de a nu face
concurenţă societăţii.

Dacă aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar faţă
de societate şi trebuie să-şi desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând
din acest aport (art. 83).

Potrivit art. 85 din lege, asociaţii comanditaţi sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru
operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.

Asociaţii comanditari pot încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei procuri
speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în registrul
comerţului. În caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi nelimitat şi solidar, pentru
toate obligaţiunile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de el (art. 89).

Administratorii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi

majoritate stabilite de lege pentru adunarea generală extraordinară.

Cu aceeaşi majoritate, adunarea generală poate alege altă persoană în locul administratorului
revocat, decedat sau care a încetat exercitarea mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi
administratori, dacă sunt mai mulţi (art. 189 alin. 3).

Administratorul revocat rămâne răspunzător faţă de terţi în mod nelimitat pentru obligaţiile pe
care le-a contractat în timpul administraţiei sale, putând exercita acţiunea în regres împotriva societăţii.

Administratorul desemnat în locul rămas vacant poate fi ales dintre asociaţii comanditari,
deoarece, în temeiul legii, din momentul alegerii, devine asociat comanditat (art. 189 alin. 4).

211 A se vedea şi St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 340.

 Asociaţii comanditaţi, dacă au calitatea de administrator, nu pot lua parte la deliberările
adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau, după caz, a auditorului financiar, chiar dacă posedă
acţiuni ale societăţii.

§ 4. Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni

Cazurile generale de dizolvare prevăzute în art. 227 şi art. 237 se aplică şi societăţii în
comandită pe acţiuni. De asemenea, societatea mai poate fi dizolvată, potrivit art. 229, în cazul în care,
datorită falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului unuia dintre asociaţi, numărul
asociaţilor s-a redus la unul singur, în actul constitutiv nu există o clauză de continuare cu moştenitorii
sau nu există moştenitori acceptanţi, iar asociatul rămas nu decide schimbarea formei de societate.