www.e-referate.

ro

` CAPITOLUL I

Istoricul societăţilor comerciale

Secţiunea I

Importanţa înfiinţării societăţilor comerciale şi evoluţia lor

Încă din antichitate oamenii şi-au manifestat dorinţa de a obţine anumite mărfuri şi servicii şi
astfel au apărut şi persoanele pregătite pentru a oferii aceste lucruri contra cost. Deoarece nevoile
oamenilor s-au diversificat, schimbul iniţial s-a transformat în activitate aducătoare de profit, iar această
activitate a necesitat anumite reglementări juridice. Astfel, în Babilon, Codul lui Hammurabi reglementa
diverse activităţi comerciale, între care se află camăta, negustorii profesionişti, contractele de împrumut
şi locaţiune. 2
Societatea comercială, alături de celelalte instituţii de drept, a apărut ca urmare a
progresului economic şi social. Negustorii, prin efortul lor individual, nu mai erau în măsură să satisfacă
necesităţile sporite de consum ale oamenilor.
În dreptul roman societatea comercială a fost definită ca fiind un contract consensual prin care
două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva în comun pentru a obţine un câştig. Asociaţii
puteau aduce în societate bunurile lor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), un singur bun
(societas unius rei) sau puteau să pună în comun veniturile lor (societas questus). În dreptul roman însă,
societăţile comerciale astfel înfiinţate nu aveau personalitate juridică. 3
Perioada Evului Mediu a adus o înflorire a comerţului în republicile italiene Genova, Veneţia şi
Florenţa unde activitatea economică a cunoscut o înflorire reflectată atât în comerţul pe mare, cât şi pe
uscat. Aici au apărut primele societăţi în comandită, care permiteau nobililor, militarilor şi persoanelor
aparţinând clerului să speculeze asupra sumelor de bani deţinute desfăşurând acte de comerţ prin

2
Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.31-33,
apud Sorana Popa, Societăţile comerciale: teorie şi jurisprudenţă; modele de act constitutiv, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.5.
3
C. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972, p. 292, apud. Sorana
Popa, Societăţile comerciale: teorie şi jurisprudenţă; modele de act constitutiv, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.5.

1
persoane interpuse (comanditarii), deoarece aceste categorii de persoane aveau interdicţie de a desfăşura
activităţi comerciale în nume propriu. 4
Înfiinţarea coloniilor de către Anglia, Olanda şi Franţa a determinat înfiinţarea societăţilor
anonime pe acţiuni, cum sunt Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Insulelor
Americii (1626), Compania Noilor Franţe (1628).
Reglementarea sistematică a societăţilor comerciale a fost realizată pentru prima dată de către
Codul Comercial Francez din anul 1807, care reglementează societăţile în nume colectiv, în comandită
şi societăţile anonime ( societatea pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). Această reglementare a fost
preluată şi de alte ţări şi a fost consacrată şi de Codul comercial român (1887), dar prin filiera Codului
comercial italian (1882).
Societatea cu răspundere limitată a fost reglementată la sfârşitul secolelor al XIX-lea, mai întâi
în Germania, de unde a fost preluată de Franţa şi, ulterior, de alte ţări europene. 5

Secţiunea a II-a

Reglementarea juridică a societăţilor comerciale

Primele reglementări distincte ale societăţilor comerciale s-au făcut în Codul comercial, titlul
VII – „Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, şi erau avute în vedere societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi
asociaţia în participaţie.

4
Sorana Popa, Societăţile comerciale: teorie şi jurisprudenţă; modele de act constitutiv, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 6.
5
Ibidem.

2
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale 6, a abrogat parţial dispoziţiile Codului
comercial în materie de societăţi, rămânând în vigoare numai dispoziţiile referitoare la asociaţia în
participaţiune (art. 251-256) şi la asigurările mutuale (art.257-263).
Normele juridice prevăzute în Legea nr. 31/1990 au un caracter general, aplicându-se, ca regulă
generală, tuturor formelor de societate, dar cuprind şi reguli speciale, aplicabile fiecărei forme de
societate în parte. De asemenea, această lege, cuprinde anumite dispoziţii imperative, de la care asociaţii
nu pot deroga prin actul constitutiv pe care îl încheie.
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 se completează cu prevederile Codului comercial, ale Codului
fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.
Reglementări speciale în materie de societăţi comerciale sunt cuprinse şi în Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului 7, Legea nr. 82/1991 a contabilităţii 8, Legea nr. 359/ 2004 privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor
familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării
persoanelor juridice 9, Legea nr. 85/2006 prind procedura insolvenţei 10
, Hotărârea Guvernului nr.
1323/1990 – enumeră tipurile de activităţi ce nu pot face obiectul de activitate al societăţilor comerciale
11
, Hotărârea Guvernului nr. 656/1997 privind clasificarea activităţilor din economia naţională –
C.A.E.N..
În acelaşi timp, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale 12, O.U.G. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
13 14
, care a abrogat Legea nr. 58/1998 – legea bancară şi O.U.G. 97/2000 privind organizaţiile
15
cooperatiste de credit, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital şi Legea nr. 32/2000 privind

6
republicată în M.Of. al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
7
publicată în M.Of. Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
8
publicată în M.Of. Partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991.
9
publicată în M.Of. Partea I, nr.839 din 13 septembrie 2004.
10
publicată în M.Of. Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006.
11
publicată în M.Of. nr. 149 din 27 decembrie 1990.
12
publicată în M.Of. Partea I, nr. 98 din 8 august 1990.
13
publicată în M.Of. nr. 1027/ 27 decembrie 2006.
14
emisă de Parlamentul României şi publicată în „M.Of.” nr.121/23 martie 1998.
15
publicată în M.Of. Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004.

3
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor 16 sunt reglementări speciale în materia societăţilor
comerciale. 17

Secţiunea a III-a

Noţiunea de „societate comercială”

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui contract
de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite
bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat. 18
O altă definiţie dată societăţii comerciale este aceea că societatea comercială este o entitate
constituită pe baza unui contract sau act unilateral – denumit generic „act constitutiv” -, în virtutea
căreia se creează o persoană juridică şi în care asociaţii (persoane fizice sau juridice) stabilesc să pună în
comun anumite bunuri ( o valoare patrimonială) pentru săvârşirea de fapte de comerţ în vederea
realizării şi împărţirii profitului obţinut. 19

16
publicată în M.Of. Partea I, nr. 148 din 10 aprilie 2000.
17
Sorana Popa, op.cit., pp.7-8.
18
Stanciu Cărpenaru, „Drept comercial român”, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 156.
19
Sorana Popa, op.cit., p. 9.

4
 CAPITOLUL II

Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

Potrivit art. 1 din Legea nr. 31/1990, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale. Art. 2 al aceleaşi legi prevede că
societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române.
Calitatea de persoană juridică presupune, conform Decretului nr. 31/1954 existenţa unei
organizaţii de sine – stătătoare, a unui patrimoniu propriu şi a unui scop determinat.
Organizarea de sine-stătătoare este reglementată prin lege, societăţile comerciale beneficiind de
o structură bine delimitată, având organe statutare pentru deliberare, funcţionare şi control. Iar legea le
reglementează acestora şi modul de funcţionare şi competenţele, distinct de persoana asociaţilor.
Patrimoniul societăţii, ca universalitate de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial aparţinând
acesteia, este distinct de patrimoniile asociaţilor. Datorită acestei autonomii patrimoniale, în doctrină, se
apreciază ca se produc următoarele consecinţe:
 bunurile aduse ca aport de către asociaţi trec din patrimoniul acestora şi formează
patrimoniul societăţii;
 nu poate opera compensaţia între obligaţiile societăţii faţă de terţi şi obligaţiile
terţilor faţă de asociaţi;
 aplicarea procedurii falimentului faţă de societate implică doar patrimoniul
acesteia;
 bunurile aduse ca aport de către asociaţi garantează faţă de creditorii societăţii
executarea obligaţiilor de către aceasta (constituie gajul general al creditorilor sociali). 20
S-a mai spus că separaţia de patrimoniu între societate şi asociaţi este atributul principal al unei
personalităţi juridice reale. Dacă această separaţie este falsă sau simulată ne aflăm în faţa unei societăţi

20
Stanciu Cărpenaru, op.cit., pp. 203-204.

5
fictive, care poate avea doua forme: societatea simulată ( dacă actul de constituire este simulat) şi
personalitatea juridică aparentă, manifestată prin confuzia de patrimoniu. 21
Putem spune ca numai bunurile asupra cărora s-a transferat dreptul de proprietate prin contractul
de societate ies definitiv din patrimoniul asociatului şi trec în cel al societăţii asupra lor creditorii sociali
având un gaj general, nu şi bunurile cu privire la care societatea are numai un drept de uzufruct sau de
folosinţă.
Patrimoniul societăţii serveşte la realizarea scopului societăţii exprimat prin intermediul
obiectului de activitate înscris în actul constitutiv.
Obiectul de activitate trebuie să fie posibil ( ad imposibilium, nulla obligatio), determinat sau
determinabil, licit şi moral.
Societatea comercială are un anumit statut care cuprinde anumite elemente de identificare a
subiectului de drept : firma, sediul şi naţionalitatea.
Aceste elemente sunt diferite de elementele de identificare ale asociaţilor. Societatea comercială
are propria firma, propriul sediu şi propria naţionalitate fără a avea vreo legătură obligatorie cu
elementele de identificare a asociaţilor persoanei juridice.
Firma este numele sau ,după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercita comerţul şi sub
care semnează .Firma trebuie precizată în mod obligatoriu în contractul de societate. În cazul
comerciantului individual (persoana fizică), firma se compune din numele comerciantului, scris în
întregime, adică numele de familie şi prenumele, sau din nume şi iniţiala prenumelui. Firma
comerciantului persoană fizică coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului. Nu este permisă
adăugarea altor elemente ce ar putea induce în eroare asupra situaţiei comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale firma are un conţinut diferit de cel al comerciantului persoană
fizică.
Firma unei societăţi în nume colectiv este compusă din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi
cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scris în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din numele a cel puţin unuia dintre asociaţi
comanditaţi cu menţiunea „societate în comandită”, scris în întregime.
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie,
de natura a o deosebi de firma altei societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
pe acţiuni” sau „S.A.”.
21
Gheorghe Piperea, Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acqui comunitar, Ed. All Beck.
Bucureşti, pp. 66-69.

6
 Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să arate obiectul
de activitate , însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”.
Firma trebuie să se caracterizeze printr-o noutate , în sensul că orice firmă nouă trebuie să se
deosebească de cele existente. Dacă o firma este asemănătoare cu o altă firmă înmatriculată trebuie să se
adauge o menţiune care să o diferenţieze de aceasta. Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia de a
respinge înscrierea unei firme care poate produce confuzii cu alte firme înregistrate.
Prin înregistrarea firmei comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei. Firma poate fi
înstrăinată dar numai odata cu fondul de comerţ.
Uzurparea intenţionată a unei firme folosite legitim de alt comerciant constituie obiectul
infracţiunii de concurenţă neloială sancţionată de art. 5 al Legii nr. 11/1991. 22
Sediul societăţii este menit să situeze societatea în spaţiu. Pentru a putea fi distins de domiciliul
asociaţilor, mai este denumit şi sediu social. Sediul se raportează la locul unde se exercită activitatea de
conducere a societăţii şi nu la locul unde se desfăşoară conţinutul principal al activităţii comerciale.
Asociaţii au obligaţia să arate sediul societăţii în contractul de societate. Ei sunt liberi în stabilirea
sediului societăţii. Acest loc are avantajul stabilităţii faţă de locul desfăşurării activităţii comerciale, care
poate fi schimbat sau multiplicat.
Stabilirea sediului societăţii prezintă interes deoarece determină:
 naţionalitatea societăţii comerciale aşa cum rezultă din art. 1 si art. 2 din Legea nr.
31/1990 precum şi legislaţia naţională care va reglementa constituirea si funcţionarea societăţilor
comerciale;
 serveşte la rezolvarea unor probleme procedurale, (cum ar fi cele de notificare sau
citare);
 mai determină instanţa competentă să judece litigiile în care societatea comercială este
parte;
 locul unde, în lipsa stipulaţiei exprese, urmează să se execute contractul.
Sediul social poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale societăţii în
condiţiile legii aşa cum reiese din art. 153 din Legea nr. 31/1990.
Filiala este o întreprindere cu personalitate juridică aparţinând societăţilor comerciale în sensul
că este constituită de societate cu respectarea aceloraşi proceduri. Ea posedă un patrimoniu propriu,

22
Sorana Popa, op.cit., p.13.

7
delimitat şi încheie contracte cu terţi în nume propriu, fiind titulara unuia sau a mai multor conturi
bancare proprii.
Sucursala nu are personalitate juridica proprie, reprezentând o modalitate de extindere a
activităţii societăţii comerciale. Are o anumită autonomie gestionară limitată ,determinată prin actul de
constituire. Ea încheie acte juridice în numele societăţii sau în nume propriu dar pe seama societăţii.
Pentru constituirea sucursalei este suficientă autentificarea şi publicarea în M.Of. a actului de înfiinţare.
Agenţia se deosebeşte de filiala prin absenţa personalităţii juridice, iar de sucursală prin absenţa
autonomiei de gestionare, putând să exercite atribuţii fie de mandatar, fie de comisionar.
Societatea are o naţionalitate proprie care exprimă apartenenţa acesteia la un anumit stat si
sistem de drept. Noţiunea de naţionalitate este folosită în sensul de statut juridic, adică de lege aplicabilă
constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţi.
Naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice. Legea nr. 31/1990 a
adoptat sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale. Potrivit
acestei legi orice societate comercială, daca are sediul pe teritoriul României, rezultă că are naţionalitate
română chiar şi atunci când este constituită cu naţionalitate străină.
Societăţile cu participare străină, cu sediul în România având naţionalitate română, pot dobândi
în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii. 23

CAPITOLUL III
23
Ibidem.

8
 Concluzii

Cele arătate cu privire la personalitatea juridică a societăţilor comerciale permit anumite

concluzii.
Trebuie să reţinem că, indiferent de concepţia adoptată, la originea oricărei societăţi se află
consimţământul individual al asociaţilor. Voinţa asociaţilor joacă un rol important în constituirea
societăţii.
Din cele arătate în cuprinsul lucrării rezultă personalitatea juridică a societăţii comerciale şi
natura contractuală a acesteia. Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este şi
persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală, care îşi pune amprenta nu numai
asupra constituirii, ci şi asupra organizării şi funcţionării ei.

9
 BIBLIOGRAFIE

I. Articole şi studii de specialitate

1. Cărpenaru, Stanciu, „Drept comercial român”, ediţia a VII-a revăzută şi

adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

2. Hanga, Vladimir, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

3. Piperea, Gheorghe, Societăţile comerciale. Piaţa de capital. Acqui comunitar, Ed. All Beck.
Bucureşti

4. Popa, Sorana, Societăţile comerciale: teorie şi jurisprudenţă; modele de act constitutiv, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

5. Tomulescu, C., Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1972.

II. Acte normative

1. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, publicată în M.Of. al României nr. 1066 din
17 noiembrie 2004.

2. Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, publicată în M.Of. Partea I, nr. 121 din 7
noiembrie 1990.
3. Hotărârea Guvernului nr. 1323/1990 – enumeră tipurile de activităţi ce nu pot face obiectul de
activitate al societăţilor comerciale, publicată în M.Of. nr. 149 din 27 decembrie 1990.

4. Decretului nr. 31/ din 30 ianuarie 1954 emis de Marea Adunare Naţională, privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în B.Of. nr. 8/ 30 ianuarie 1954.
 III. Surse Internet

1. . www.cdep.ro

13
 LISTĂ ABREVIERI

1. alin. – alineat;
2. art. – articol;
3. B.Of. – Buletinul Oficial.
4. dec. – decizia;
5. Ed. – Editura;
6. ed. – ediţia;
7. lit. – litera;
8. M. Of. – Monitorul Oficial al României;
9. nr. – numărul;
10. op. cit. – opera citată;
11. O.U.G. – Ordonanţă de urgenţă a Guvernului;

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten

14