Constituirea unei societăți comerciale

University of Craiova, Craiova, Romania

ABSTRACT: Prin realizarea acestei lucrări am urmarit scopul de a exemplifica aprofundat,

aspecte legate de constituirea unei societăți comerciale, etapele de constituire a acesteia,
accentuând formalitățile necesare constituirii societăților precum: întocmirea actelor constitutive,
inmatricularea și autorizarea funcționării societății privind activitatea comercială, publicitatea
privind constituirea societății și înscrierea fiscală. consultând doctrina precum și reglementările
date de Legea nr.31/1990, modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr.32/1997 ce
cuprinde în titlul II, reguli generale privind constituirea societăților comerciale și Legea 26/1990
privind registrul comerțului.

KEYWORDS: societate comercială, etape de constituire, întocmirea actelor constitutive,

înmatricularea și autorizarea funcționării societății privind activitatea comercială. publicitatea
privind constituirea societății și înscrierea fiscală.

Scurt istoric privind apariția și evoluția societăților comerciale.

Născută din ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători animaţi de intenţia de a realiza
împreună activităţi economice de amploare, societatea comercială a apărut ca urmare a unor
cauze economice şi sociale, pe măsură ce acţiunile individuale nu au mai corespuns necesităţii de
a îndeplini activităţi economice de amploare.
Ideea cooperării între mai mulţi întreprinzători care să pună în comun resursele
individuale, ca urmare a dezvoltării societăţii omeneşti, precum şi pe fondul creşterii nevoilor
economice şi sociale şi-a găsit expresia în conceptul de societate comercială.
Dacă la început societăţile comerciale erau formate doar din câteva persoane care
puneau în comun bunurile şi abilităţile specifice în vederea realizării unor afaceri, evoluţia
tehnicii juridice a contribuit la apariţia unor societăţi alcătuite din colectivităţi mult mai mari
care, prin capitalurile lor, au făcut posibilă realizarea unor mari afaceri în toate domeniile de
activitate.
Societăţile comerciale au avut şi au consecinţe importante asupra civilizaţiei moderne,
determinând extinderea pieţelor, canalizând energiile umane şi financiare în sensul realizării
unor scopuri economice şi sociale, dar şi pentru satisfacerea intereselor personale ale
întreprinzătorilor.
Aceste grupări de persoane şi capitaluri constituite în societăţi comerciale au îndeplinit
un rol economic esenţial, contribuind la cele mai semnificative realizări ale secolului al XIX-lea,
aşa cum au fost reţelele de căi ferate, exploatarea minelor şi zăcămintelor, Canalul de Suez.
Societatea comercială a apărut în forme incipiente încă din perioada antichităţii.
Prototipul originar al societăţii comerciale l-a constituit societatea civilă fără personalitate
juridică consacrată de dreptul roman.
În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri : societatea tuturor bunurilor prezente
şi viitoare ale asociaţilor (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur
lucru (societas unius rei) şi societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus). Ceea
ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate
juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate,
iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia.
În timp, societatea comercială a apărut ca o soluţie pentru cei care, deşi deţineau mari
sume de bani, prin funcţiile lor (clerici, militari), erau incompatibili cu activităţile speculative
comerciale. În această situaţie ei devin asociaţi ai comercianţilor în baza unui contract de
“commenda”, prin punerea la dispoziţia lor a unor fonduri de bani sau de marfă, cu condiţia de a
participa la împărţirea beneficiilor şi de a suporta riscurile pierderilor în limita respectivelor
valori.
În secolul al XVIII-lea apar primele societăţi pe acţiuni. Înfiinţarea acestor societăţi este
legată de expansiunile coloniale ale unor ţări maritime, ca Olanda, Anglia şi Franţa. Au luat
fiinţă Compania Olandeză a Indiilor Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale
(1621), Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor Martinica şi Guadelup,
Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei. Aceste companii erau constituite pe
baza unor patente regale sau concesiuni, cu participarea unui mare număr de posesori de fonduri
(regele, curtenii, negustorii).
Contribuţiile asociaţilor formau un patrimoniu distinct de cel al asociaţilor care aveau ca
titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima oară, contribuţiile la formarea
patrimoniului au primit numele de “acţiuni”. În ceea ce priveşte riscurile asociaţilor, acestea erau
limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Evoluţia ulterioară în această materie, se caracterizează prin instituirea unor forme mixte
de societăţi comerciale. Prima reglementare sistematică şi cuprinzătoare a societăţilor comerciale
o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conţinea dispoziţii privind formele de
societate existente în activitatea comercială. Pe lângă o formă de societate cunoscută sub numele
de “societe generale”, consacrată sub denumirea de “societate în nume colectiv” şi societatea în
comandită, constituită pe baza contractului de “commenda”, Codul comercial francez
reglementează “societatea anonimă” cu cele două forme ale sale: “societatea pe acţiuni” şi
“societatea în comandită pe acţiuni”.
Societatea pe acţiuni putea funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului, motiv pentru
care această societate va cunoaşte o adevărată expansiune abia după adoptarea legii din 1867,
care suprimă această autorizaţie.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei
forme noi de societate comercială, şi anume “societatea cu răspundere limitată”. Această formă
de societate îngemănează trăsături ale societăţii în nume colectiv şi ale societăţii pe acţiuni.
Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de societatea pe
acţiuni, forma cea mai răspândită în activitatea comercială din toate ţările lumii.
În epoca contemporană sunt întâlnite mai multe tipuri de societate, care însă, în funcţie de
atractivitatea de care se bucură în rândul agenţilor economici, prezintă grade diferite de
proliferare. Aceste fluctuaţii în ceea ce priveşte frecvenţa îşi au explicaţii de ordin economic,
întemeiate pe gradul de funcţionalitate a diferitelor tipuri de societăţi. De exemplu, societăţile cu
răspundere limitată au luat locul societăţilor în nume colectiv deoarece acestea din urmă îi
expuneau pe asociaţi la riscuri prea mari, obligându-i să răspundă solidar şi nelimitat faţă de
creditori. Iar societatea pe acţiuni a proliferat în dauna societăţii în comandită pe acţiuni fiindcă,
spre deosebire de aceasta, a generalizat restrângerea răspunderii asociaţilor la valoarea acţiunilor
pe care le deţin, iar, pe de altă parte, a facilitat colectarea de capitaluri mari.
Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi comunicaţiilor, care
au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra civilizaţiei moderne.
Societăţile comerciale au fost, şi sunt şi în prezent, cel mai adecvat instrument juridic de drenare
a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea
unor interese personale ale întreprinzătorilor.
Introducere

Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui

contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate.
Din definiţia dată, concluzionăm că principalele trăsături specifice ale societăţii comerciale sunt:
1. Societatea comercială în calitate de persoană juridică are o organizare de sine stătătoare;
2. Societatea comercială îşi constituie un capital necesar obiectului său de activitate, în
funcţie de mărimea acesteia şi condiţiile impuse de lege, capital ce se obţine prin aportul
persoanelor asociate;
3. Societatea urmăreşte satisfacerea intereselor economice-sociale ale membrilor asociaţi;
4. Societatea comercială are un scop lucrativ, al realizării acelor activităţi specifice
prevăzute în obiectul lor de activitate, cum sunt: activităţi de producţie, de aprovizionare,
desfacere, prestări servicii şi executări de lucrări.

Societatea comercială apare ca un grup organizat de persoane, care, graţie personalităţii

juridice, acţionează ca un subiect de drept distinct. Deşi nu se reduce la a fi numai un contract,
fiind şi o persoană juridică, societatea comercială are natură contractuală care îşi pune amprenta
nu numai asupra constituirii ci şi asupra organizării şi funcţionării ei.
Contractul de societate comercială se distinge de celelalte contracte prin trei elemente
definitorii, care rezultă din însăşi înţelegerea părţilor, constând în: obligaţia de aport social,
intenţia de a exercita în comun activitatea comercială şi împărţirea beneficiilor. Inexistenţa unuia
din aceste elemente nu atrage nulitatea contractului, dar îi anulează caracterul specific celor de
societate comercială.
a) Obligaţia de aport social constă în angajamentul fiecărui asociat de a aduce în
societate o valoare patrimonială în numerar, în natură sau de proprietate industrială.
Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani cu care asociatul se obligă să contribuie
la înfiinţarea societăţii. Aportul în numerar este indispensabil începerii activităţii comerciale,
fiind obligatoriu la toate tipurile de societăţi comerciale. Societatea în nume colectiv, societatea
în comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data
constituirii, capitalul social subscris.
Începerea operaţiunilor comerciale ale unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi
efectuat vărsământul integral al capitalului social, constituie infracţiune. Dacă un asociat nu
respectă scadenţa de plată pentru capitalul subscris, va putea fi obligat la daune şi dobânzi în
favoarea societăţii, constând din pagubele cauzate de inexistenţa fondurilor necesare. În cazul
societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, poate fi exclus
asociatul care nu aduce aportul social subscris, după ce a fost pus în întârziere.

Aportul în natură are ca obiect anumite bunuri, care pot fi imobile (clădiri, terenuri),
bunuri mobile corporale (mărfuri, materiale) sau bunuri incorporale (creanţe). Acestea sunt
admise la toate formele de societate, realizându-se prin transferarea drepturilor corespunzătoare
şi prin predarea efectivă a bunurilor către societate. În lipsa unei stipulaţii contrare, bunurile
constituite ca aport devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în registrul
comerţului. Fac excepţie de la această regulă bunurile pentru care se menţionează expres că sunt
aduse în societate numai cu titlu de folosinţă sau închiriere. În alternativa folosinţei, raporturile
dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la uzufruct, iar la dizolvarea
societăţii proprietarul are dreptul la restituirea bunului. Bunul care face obiectul aportului în
natură trebuie evaluat în bani pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor sau a părţilor sociale
cuvenite asociatului respectiv. Evaluarea se realizează de către asociaţi sau de către experţi,
făcându-se menţiuni în acest sens în actul constitutiv al societăţii.
Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate
de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
fondatorii vor solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai multor experţi. Raportul
expertului sau experţilor va fi pus la dispoziţia subscriitorilor, la locul unde urmează să se
întrunească adunarea constitutivă.
Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, nefiind admise la
societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandită
pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată.
Aportul de proprietate industrială constă în brevete de invenţie, licenţe de fabricaţie,
mărci de fabrică, desene şi modele industriale, denumiri de origine şi indicaţii de provenienţă.
Acestea sunt atestate prin brevete de invenţie şi prin alte documente care atestă drepturi
exclusive de exploatare asupra invenţiilor, reprezentărilor grafice sau sonore, semnelor
distinctive etc. În unele cazuri aportul de acest fel poate fi mai eficient decât aportul în bunuri
corporale.
Aportul în industrie (în muncă) constă în activitatea pe care asociatul promite că o va
presta în societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa. Unii autori consideră că în
categoria aportului în muncă se include know–how-ul1, iar alţii apreciază că acesta face parte din
aportul de proprietate industrială, iar aportul în muncă nu reprezintă o categorie distinctă şi
semnificativă2. În favoarea ultimei teze se poate invoca faptul că aportul în muncă este permis
numai în cadrul societăţii în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din cadrul societăţilor în
comandită, care nu au pondere semnificativă în economia contemporană. Nici în cazul acestor
societăţi aportul în muncă nu este admis la constituirea şi majorarea capitalului social,
determinând numai dreptul la împărţirea beneficiilor şi a capitalului social 101.
b) Intenţia asociaţilor de a conlucra (affectio societatis) reprezintă alt element esenţial al
contractului de societate. Aceasta se materializează în colaborarea voluntară, activă, interesată şi
egalitară a asociaţiilor sau ca „o voinţă de unitate şi convergenţă de interese”3. În cazul fiecărui
tip de societate comercială asociaţii au intenţia de a colabora în desfăşurarea activităţii
comerciale, de a lucra în comun, suportând toate riscurile activităţii comerciale. Gradul de
implicare în activitatea societăţii diferă în funcţie de forma juridică a societăţii, manifestându-se
uneori numai prin participarea la luarea deciziilor şi prin dreptul de control asupra activităţii
societăţii. Existenţa acestui element psihologic permite diferenţierea între societăţile comerciale
şi anumite grupări economice de interese sau contracte de altă natură.
Pentru existenţa societăţii comerciale nu este suficient aportul de capital, fiind necesară
implicarea în afaceri a fiecărui asociat, în funcţie de competenţele stabilite prin lege şi prin actul
constitutiv al societăţii.
c) Dreptul la beneficii constituie al treilea element definitoriu al societăţilor comerciale,
care le delimitează de asociaţiile nonprofit.
Beneficiul reprezintă câştigul, folosul ori profitul obţinut dintr-o activitate sau de pe urma
unei situaţii. În cazul societăţii comerciale, beneficiul brut simbolizează diferenţa dintre activul
şi pasivul financiar-contabil. Beneficiul net este acela care rămâne după prelevările fondului de
rezervă, a cheltuielilor de administrare, a cotelor de amortizare şi a altor cheltuieli. Beneficiul
real simbolizează beneficiul efectiv obţinut pe o anumită perioadă determinată, după ce se
compensează pierderile.
Beneficiile rezultate din activitatea unei societăţi comerciale poartă denumirea de
dividende. Acest termen include orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea acţionarilor
sau a asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi

1
St. Cărpenaru, op. cit. p. 148
2
M. Costin, Note de curs
3
M. Bojincă, M. Szasz, Drept Comercial, p.63
pierderi, proporţional cu cota de participare la capitalul social 4. Dividendele se vor plăti
asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social, dacă părţile nu au convenit
derogări cu privire la criteriile de împărţire şi periodicitatea repartizării5.
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor sau,
după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială va
plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat situaţia financiară
aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. Dreptul la acţiunea de
restituire a dividendelor, se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Distribuirea
dividendelor se poate realiza numai după îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, constând în:
existenţa unor beneficii reale, constatarea lor prin bilanţul contabil şi stabilirea datei plăţii de
către adunarea generală a asociaţilor.

Reglementarea juridică a societăţilor comerciale în România

În legislaţia românească, prima reglementare amplă a societăţilor comerciale şi distinctă de
cea a societăţilor civile prevăzută de Codul civil a fost realizată de Codul comercial din 1887.
Inspirat de reglementările cuprinse în Codul de Comerţ Italian din 1882, considerat cel
mai modern cod al acelor timpuri, Codul Comercial din 1887 instituia ca forme de societăţi
comerciale societatea în nume colectiv, societatea în comandită şi societatea anonimă. Regimul
juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat iniţial în Codul comercial, Cartea I, Titlul
VIII (art. 77-269), intitulat „Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, titlu care conţinea
dispoziţii privind societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea anonimă
(pe acţiuni), societatea în comandită pe acţiuni şi asociaţia în participaţie.
Începând din anul 1990, dispoziţiile legale referitoare la societăţile comerciale au fost
înlocuite cu o nouă reglementare, care formează obiectul Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale. Prin adoptarea Legii nr. 31/1990, dispoziţiile Codului comercial privind societăţile
comerciale au fost abrogate, exceptând dispoziţiile referitoare la asociaţia în participaţiune (art.
251-256) şi a celor privind asociaţia de asigurare mutuală (art. 257-263).
Reglementarea generală privind societăţile comerciale este cuprinsă în Legea nr.
31/1990, iar pentru o serie de domenii specifice de activitate, cum sunt domeniul bancar, de
asigurări, au fost adoptate reglementări speciale.
Legea nr. 31/1990 reglementează societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă,
societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
Societăţile comerciale cu capital integral de stat sunt reglementate de Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale.
În domeniul bancar, sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului6, în activitatea de asigurare sunt incidente dispoziţiile Legii nr.
32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor7.
Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi/sau întreprinderile familiale sunt
guvernate de O.U.G. nr. 44/20088, iar societăţile comerciale fără personalitate juridică -
asociaţiile în participaţiune - sunt reglementate de Codul comercial.

4
Ordonanţa Guvernului nr. 26/1995, art. 1
5
Legea nr. 31/1990, art. 67 al. 2
6
M.Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006
7
M.Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000
8
M.Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008
 Caracterul de reglementare generală a societăţilor comerciale pe care îl are Legea nr.
31/1990 se manifestă atât prin aceea că ea priveşte orice societate comercială, indiferent de
obiectul ei de activitate, cât şi prin faptul că Legea nr. 31/1990 se aplică şi societăţilor
comerciale cu participare străină.
Dispoziţiile legale privind regimul juridic al societăţilor comerciale cuprinse în Legea nr.
31/1990 au caracter imperativ şi se completează cu prevederile Codului comercial şi ale Codului
civil. Potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, „prevederile din prezenta lege se completează cu
dispoziţiile Codului comercial”. În acest mod, prevederile Codului comercial referitoare la
societăţile comerciale, faptele de comerţ, comercianţi, obligaţiile comerciale au caracterul unor
reglementări subsidiare privind societăţile comerciale.
În materia societăţilor comerciale, dispoziţiile Codului civil privind contractul de
societate (art. 1491-1531) prezintă un deosebit interes în materia societăţilor comerciale. De
altfel, conform art. 1 Codul comercial român, în absenţa unor reglementări din Codul comercial,
se aplică dispoziţiile Codului civil, care are, de asemenea, caracterul unei reglementări subsidiare
privind societăţile comerciale.
Societăţile comerciale desfăşoară o activitate producătoare de profit, intrând astfel sub
incidenţa prevederilor cuprinse în legile fiscale. În acest sens, Codul fiscal şi Codul de procedură
fiscală sunt reglementări subsidiare în materia societăţilor comerciale.
Au un asemenea caracter şi prevederile cuprinse în Codul muncii, deoarece în ceea ce priveşte
personalul salariat al societăţilor comerciale, sunt incidente dispoziţiile conţinute în legislaţia
muncii. Încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face în temeiul contractului individual
de muncă, cu respectarea legislaţiei muncii şi a asigurărilor sociale.
Reglementarea de fond a societăţilor comerciale este realizată însă, aşa cum am arătat, prin
Legea nr. 31/1990, lege care de-a lungul timpului a suferit numeroase modificări şi completări,
ultimele dintre acestea fiind realizate de Legea nr. 302/2005, Legea nr. 85/2006, Legea nr.
164/2006, Legea nr. 441/2006, Legea nr. 516/2006, OUG nr. 82/2007, OUG nr. 52/2008
(publicata în MOF nr. 333 din 30/04/2008), Legea nr. 284/2008 (publicata în MOF nr. 778 din
20/11/2008).

Constituirea societăților comerciale

Noţiuni introductive

Procedura de constituire a societăţii comerciale cuprinde ansamblul formalităţilor şi

regulilor ce trebuie respectate cu ocazia înfiinţării unei societăţi comerciale. Constituirea
societăţilor comerciale este supusă regimului de drept comun al Legii 31/1990, bazat pe un
control prealabil judiciar de legalitate, iar cele cu capital de stat, pe cale administrativă, conform
Legii nr.15/1990.
Pentru reducerea formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor
comerciale conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului
constitutiv, autorizarea judecătorească incluzând sau nu avizul consultativ al Camerei de Comerţ
şi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea în Monitorul Oficial şi
înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999 privind
accelerarea reformei economice procedura constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele
acesteia prin preluarea de către Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate
în sarcina altor instituţii.
Prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea cererii de înmatriculare
a societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului competent, nu instanţa judecătorească,
ci judecătorul delegat (afiliat Oficiului Registrului Comerţului) autorizează desfăşurarea
activităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului Comerţului este
obligat să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi înregistrarea fiscală a societăţii
comerciale, dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită înmatricularea.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 76/2001 republicată, privind simplificarea unor formalităţi
administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor se instituie o
procedură unică de înregistrare şi autorizare a funcţionării societăţilor comerciale. Simplificarea
procedurii rezidă din crearea în cadrul Camerelor de Comerţ şi Industrie teritoriale a unor Birouri
Unice pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor. “Unicitatea”
procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se va obţine de la aceeaşi
instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare comercială conţinând codul unic de
înregistrare.
Normele referitoare la constituirea societăţilor comerciale cuprind reguli distincte pentru
diferitele tipuri de societăţi comerciale, şi anume: pentru societăţile în nume colectiv şi cele în
comandita simplă art. 4-7, societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni art. 4-6, 8-10 şi
societăţile cu răspundere limitată art. 4-7, 11-14. Aceasta tehnică este diferenţiată de cea
prevăzută în textele abrogate ale codului comercial care consacrau, în prealabil, norme generale
privind constituirea societăţilor comerciale.
În lipsa unor norme generale, din dispoziţiile speciale menţionate se pot desprinde unele
aspecte comune care configurează regimul general al înfiinţării societăţilor comerciale cu
personalitate juridică, guvernate de Legea nr. 31/1990.

Etapele constituirii societăţilor comerciale

Înfiinţarea unei societăţi comerciale presupune parcurgerea a trei faze obligatorii, după
cum urmează: o fază consensuală, o fază judiciară şi o fază de înmatriculare şi publicitate, în
subsidiar mai putând exista şi o fază reparatorie.

Etapa consensuală

Etapa consensuală are ca obiect, întocmirea de către părţi, cu respectarea condiţiilor

legale, a actelor constitutive. În societăţile de capitaluri, definitivarea actelor constitutive, poate
fi precedată de subscrierea publică de acţiuni. Se deosebeşte astfel, pe de o parte, o modalitate
consensuală simplă, care se rezumă la încheierea nemijlocită a contractului de societate, iar pe de
altă parte, procedura complexă denumită constituire succesivă care implică, în prealabil,
formalităţile legate de subscrierea publică de acţiuni.

Actul constitutiv

Actul juridic de bază pentru înfiinţarea societăţii comerciale îl reprezintă contractul

de societate. În vederea constituirii societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu
răspundere limitată, legea impune ca părţile să întocmească şi statutul viitoarei societăţi.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act
constitutiv. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă a unei
singure persoane, în acest caz întocmindu-se doar statutul. Când se încheie numai statut sau
numai contract de societate, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv.
 Pentru a fi valabil, contractul de societate trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
fond şi de formă.

A) Condiţiile de fond ale actului constitutiv

În ceea ce priveşte condiţiile de fond, actul constitutiv fiind şi un contract, acesta trebuie
să îndeplinească condiţiile esenţiale de validitate ale convenţiei prevăzute în art. 948 al Codului
civil:
a) capacitatea de a contracta;
b) consimţământul valabil al părţilor;
c) un obiect determinat;
d) o cauză (scop) licită.
a) Capacitatea juridică a părţilor
Orice act juridic, deci şi contractul de societate comercială se încheie în mod valabil dacă
subiectele participante au capacitate juridică civilă. Asociatul – persoană fizică sau juridică –
trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi de exerciţiu deplină.
b) Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia şi de a desfăşura în
comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care să-l împartă.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, cu scopul de a produce
efecte juridice, şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare, dol.
Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau persoanele
cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau cu privire la identitatea
obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia. Practic, având în vedere faptul că în
cazul societăţilor de persoane, contractul de societate este un contract „intuitu persoane”,
relevanţă majoră are eroarea cu privire la persoana cocontractantă.
Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor mijloace dolosive,
frauduloase. S-ar putea pune problema existenţei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza
unui bilanţ fals, întocmit astfel cu intenţia de a induce în eroare un asociat şi a-l determina să
subscrie la capitalul social.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ sancţiunea va
fi nulitatea relativă, a contractului astfel încheiat.
c) Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat
părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile pe care urmează să le
realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, import-export, prestare de servicii, executare
de lucrări.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială, obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil,
licit, moral şi să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă
este inserată în contract aşa-numita „clauză leonină”, prin care se prevede, fie că una din părţi
participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte
eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la profit nu şi la pierderi).
În principiu, obiectul contractului de societate se concretizează în obligaţia de aport a
asociaţilor. Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit sau imoral sau
contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.
Este de observat că soluţia nulităţii absolute funcţionează chiar dacă, în cuprinsul art. 56
din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, între cauzele care conduc la nulitatea unei
societăţi comerciale este enumerată numai lipsa actului constitutiv sau nerespectarea condiţiilor
prevăzute de lege cu privire la forma actului constitutiv.
Nulitatea contractului de societate, are drept efect desfiinţarea actului constitutiv. În
aceste condiţii, se poate aprecia că actul constitutiv lipseşte, or conform art. 56 lit. a) din Legea
nr. 31/1990, republicată şi modificată, lipsa actului constitutiv poate avea ca efect nulitatea unei
societăţi înmatriculate în registrul comerţului, în baza hotărârii tribunalului.
d) Cauza (scopul) contractului
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri
afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit
între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea
asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în concordanţă cu
regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea
absolută a contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi în situaţia anterioară realizării
acordului de voinţă.
Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după începerea
activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la capitalul social cât şi
la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a pierderilor înregistrate până la momentul desfiinţării.

B) Condiţiile de formă ale contractului de societate.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990, actul constitutiv se încheie sub
semnătura privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandita simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Prin consacrarea formei autentice a contractului de societate se asigură toate garanţiile cu
privire la voinţa părţilor de a constitui societatea şi de a proba clauzele care stau la baza ei, care
pot fi uneori deosebit de complexe şi de mare valoare pecuniară. Nerespectarea acestei condiţii
atrage nulitatea societăţii, întocmai ca inexistenţa ei9.
În ceea ce priveşte conţinutul contractului de societate acesta poate cuprinde numeroase
clauze, în funcţie de voinţa părţilor, însă unele sunt obligatorii, iar inexistenţa lor determină
nulitatea actului constitutiv. Clauzele obligatorii sunt prevăzute de Legea nr.31/1990, în mod
diferenţiat, în funcţie de forma juridică a societăţii10.
Majoritatea clauzelor sunt însă comune tuturor formelor juridice ale societăţilor
comerciale şi privesc identificarea părţilor, identificarea viitoarei societăţi, constituirea
capitalului, obiectul de activitate, conducerea şi gestiunea societăţii, drepturile şi obligaţiile
asociaţilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
a) Clauze de identificare a părţilor
Societatea comercială poate fi constituită de persoane fizice sau de persoane juridice. În
cazul celor din prima categorie este necesar să se prevadă numele, prenumele, codul numeric
personal si, dacă este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi
data naşterii, domiciliul şi cetăţenia. Pentru persoanele juridice se va menţiona denumirea,
sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de
înregistrare. În actul constitutiv al societăţii în comandită mai este necesar să se precizeze
asociaţii comanditari.
b) Clauze privind identificarea viitoarei societăţi
Această categorie de clauze include denumirea, sediul, forma juridică şi, dacă este cazul,
emblema societăţii.
Denumirea societăţii se stabileşte în funcţie de forma juridică a societăţii în conformitate
cu prevederile Legii nr. 26/1990, privind registrul comerţului11. Sediul societăţii este stabilit de
părţile contractante, în funcţie de locul în care se va desfăşura activitatea comercială principală
sau vor funcţiona organele de gestiune şi conducere. Forma juridică a societăţii este aleasă de

9
Legea nr. 31 / 1990, art. 7 şi art. 8
10
Legea nr. 31 / 1990, art. 7 şi art. 8
11
Legea nr.26/1990, art. 30 şi art. 36.
părţi, în funcţie de scopul urmărit, fiind necesar să se includă între cele stabilite de legislaţia
română. Emblema societăţii reprezintă un semn distinctiv cu caracter facultativ, care deosebeşte
un comerciant de altul de acelaşi gen.
c) Clauze referitoare la obiectul de activitate
Contractul de societate trebuie să se refere în mod explicit la obiectul de activitate,
indicând toate activităţile pe care preconizează să le desfăşoare. Indicarea exactă a fiecărei
activităţi şi numărului de codificare din Codul activităţilor din economia naţională (C.A.E.N)
este necesară pentru a se stabili dacă acestea se încadrează în parametrii legali şi pentru
considerente statistice privind specificul şi impozitarea societăţilor. Dacă se desfăşoară mai
multe activităţi comerciale se va preciza domeniul din care fac parte şi care dintre ele sunt
considerate principale.
d) Clauze referitoare la capitalul societăţii
Această categorie de clauze se referă la capitalul cu care asociaţii se obligă să participe
(capitalul subscris), cât şi la capitalul care a fost depus în contul societăţii (capitalul vărsat).
Pentru ambele categorii se face referire atât la cuantumul total al capitalului, cât şi la partea
fiecărui asociat, precizându-se dacă este în numerar, în natură sau de ordin intelectual. În cazul
celui în numerar se va menţiona data până la care se varsă integral, iar pentru capitalul în natură
se va specifica modul în care a fost evaluat (prin expertizare sau prin acordul părţilor).
În cazul societăţilor cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a
părţilor sociale atribuite fiecărui asociat, pentru aportul de capital.
La societăţile pe acţiuni este necesar să se precizeze numărul acţiunilor acordate fiecărui
asociat specificându-se dacă sunt nominative sau la purtător şi dacă unele conferă anumite
drepturi speciale celor care le deţin.
e) Clauze referitoare la administrarea societăţii
Asociaţii trebuie să stabilească principalele aspecte referitoare la administrarea şi
reprezentarea societăţii comerciale, nominalizându-i pe cei care au atribuţii în acest sens. Se vor
stabili puterile conferite acestora şi dacă le pot exercita separat sau numai împreună.
În societăţile de persoane şi cu răspundere limitată se va indica: numărul,
numele şi prenumele administratorilor societăţii şi limita puterilor lor.
În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni se va menţiona şi cetăţenia
administratorilor, garanţia pe care sunt obligaţi să o depună, puterile şi drepturile lor, precum şi
drepturile speciale de administrare şi reprezentare acordate unora din ei. În contract
va figura: numărul, numele şi cetăţenia cenzorilor. În contractul de societate în comandită pe
acţiuni vor trebui precizate: numele şi prenumele sau denumirea, domiciliul ori sediul şi
cetăţenia sau naţionalitatea asociaţilor, arătându-se care din ei administrează sau reprezintă
societatea.
În societăţile de capitaluri, dacă au fost încheiate operaţiuni în contul viitoarelor entităţi
colective, până la încheierea contractului care interesează gestiunea comună, în actul constitutiv
se vor enumera operaţiunile pe care societatea înţelege să le preia şi sumele datorate pentru ele.
f) Clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Asociaţii trebuie să stabilească în contract drepturile ce le revin cu privire la beneficii, dar
şi obligaţiile în privinţa suportării pierderilor. Sunt interzise însă prevederile din care ar rezulta
că unii asociaţi nu vor beneficia de profit sau nu vor suporta pierderile, cunoscute sub denumirea
de „clauze leonine”. Obligaţiile asociaţilor privesc efectuarea aportului de capital şi stabilirea
termenelor până la care asociaţii vor efectua vărsămintele întregului capital subscris.
g) Clauze privind sediile secundare ale societăţii
Dacă asociaţii doresc înfiinţarea unor sedii secundare, sucursale, agenţii sau
reprezentanţe, este necesar să se facă menţiuni în acest sens în contractul de societate. Dacă
acestea se înfiinţează odată cu societatea, se vor include toate aspectele referitoare la ele.
h) Clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Contractul de societate trebuie să cuprindă clauze privind durata societăţii, încetarea
existenţei şi modurile în care se poate lichida sau dizolva. Întrucât aceste modalităţi sunt
reglementate în lege, asociaţii au posibilitatea să insereze clauza referitoare la “conformitatea cu
dispoziţiile legale“, fără a le mai prezenta în detaliu. Toate aspectele referitoare la societate sunt
cuprinse în actul constitutiv, astfel că modificarea oricărui aspect referitor la aceasta presupune
modificarea actului respectiv. Din această cauză Legea nr.31/1990, face referire la “modificarea
actului constitutiv” şi nu la “ modificarea societăţii comerciale “ 12.

C) Modificarea actului constitutiv

Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea adunării generale, adoptată în
condiţiile legii, sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti. După fiecare modificare a actului
constitutiv, administratorii, respectiv directoratul, vor depune la Registrul Comerţului, în termen
de 15 zile, actul modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate
modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului delegat. Prin grija Oficiului
Registrului Comerţului actul modificator se va publica în Monitorul Oficial al României, pe
cheltuiala societăţii. Actul modificator al actului constitutiv al unei societăţi în nume colectiv sau
în comandită simplă, în formă autentică, se depune la Oficiul Registrului Comerţului, şi se
menţionează în acest registru, fără a fi obligatorie publicarea lui în Monitorul Oficial al
României.
Modificarea actului constitutiv se realizează prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul
adunării asociaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni se
stabileşte că adunarea generală extraordinară poate lua hotărâri pentru: schimbarea formei
juridice a societăţii; mutarea sediului; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei;
majorarea sau reducerea capitalului social; fuziunea, divizarea sau dizolvarea anticipată;
emisiunea de obligaţiuni; conversia acţiunilor sau obligaţiunilor dintr-o categorie în alta şi orice
altă modificare a actului constitutiv13. Hotărârea adunării generale a asociaţilor trebuie
consemnată într-un înscris autentificat denumit „act adiţional”. În scopul protejării intereselor
terţilor, actul adiţional trebuie înregistrat şi publicat în condiţii similare cu actul constitutiv.
Modificările importante, referitoare la mutarea sediului în altă localitate, schimbarea
obiectului principal de activitate, modificarea capitalului social, fuziunea, divizarea, durata
societăţii, dizolvarea şi lichidarea, se vor înscrie în registrul comerţului în baza încheierii
judecătorului delegat. Celelalte modificări fiind de mai mică importanţă, necesită pentru înscriere
numai o rezoluţie a directorului oficiului comerţului.

2.2.2. Etapa judiciară

Faza judiciară obligatorie constă în controlul de legalitate efectuat de către judecătorul

delegat de la instanţa teritorială competentă. De această verificare depinde aprobarea necesară
pentru înfiinţarea valabilă a societăţilor comerciale. Este o procedură necontencioasă. deoarece o
astfel de cerere constitutivă de drepturi, reclamă exercitarea de către judecătorul delegat, doar a
unor atribuţii de verificare a actelor constitutive, depuse pentru obţinerea autorizaţiei de
funcţionare14.
Cererile de autorizare a funcţionării societăţilor comerciale, sunt de competenţa
judecătorului delegat de preşedintele tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul
societatea. La cerere se vor ataşa; statutul şi contractul de societate autentificate, avizul oficiului
Registrului Comerţului privind disponibilitatea firmei şi emblemei, certificatul de investitor
pentru asociaţii străini, avize prealabile când acest lucru este cerut de lege; dovada sediului,
copie după actul de proprietate sau contractul de închiriere a imobilului, contractul de locaţie în
gestiune sau concesionare; declaraţie, în formă autentică, a proprietarului imobilului, că este de
acord cu funcţionarea societăţii în spaţiul său; dovada capitalului (libret CEC, chitanţă, extras
cont) pentru numerar şi actul de proprietate, cu expertiză pentru aportul în natură; cazierul

12
Legea nr. 31 / 1990, Titlul IV
13
Legea nr. 31 / 1990, art. 113
14
R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.97
judiciar, chitanţa de plata taxei de timbru, acte constatatoare a operaţiunilor încheiate în contul
societăţii şi aprobate de asociaţi, prealabile înmatriculării. Judecătorul delegat va putea dispune
efectuarea de expertize pentru evaluarea aportului, eventual administrarea şi a altor dovezi.
Judecătorul delegat, pe baza actelor depuse, autorizează funcţionarea societăţilor
comerciale, prin încheiere, conform art. 40 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Încheierea este
susceptibilă de a fi atacată cu recurs, la tribunal, în 15 zile de la pronunţare.
Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin
care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru
constituirea societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricărui asociat ori a altor
persoane interesate, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de
cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere
de regularizările efectuate.
În cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, societatea este obligată să ia
măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data constatării acestor neregularităţi.
Nulitatea unei societăţi înmatriculate la Registrul comerţului poate fi declarată de tribunal
numai atunci când:
a) lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică;
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor şi capitalul social subscris;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.
Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care, cauza ei, a fost înlăturată înainte de a se
pune concluzii în fond la tribunal.

2.2.3. Etapa de înmatriculare şi publicitate

În faza finală, obligatorie, are loc îndeplinirea formelor de înmatriculare la Oficiul

Registrului Comerţului, de înregistrare fiscală, cât şi de publicarea în Monitorul Oficial al
României, a încheierii şi la cerere, a actelor constitutive.
În această etapă, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică şi opozabilitate
faţă de terţi. Într-adevăr, societatea devine, potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990, persoană
juridică din momentul înmatriculării şi poate efectua acte de comerţ.
Oficiul Registrului Comerţului eliberează societăţii certificat de înmatriculare, în termen
de 24 ore de la data încheierii judecătorului delegat.
Îndată după înmatriculare, societatea trebuie să fie înregistrată la Direcţia Generală a
Finanţelor Publice a judeţului, care îi eliberează societăţii codul fiscal. Încheierea de
înmatriculare se transmite din oficiu, de Registrul Comerţului, la organele fiscale. Cheltuielile de
înregistrare la Administraţia Financiară, vor fi suportate de societate.
După înmatricularea în Registrul Comerţului societatea, prin reprezentanţii săi, mai
efectuează următoarele operaţii:
- deschiderea contului bancar la banca pentru care optează societatea;
- întocmirea ştampilelor, parafelor şi sigiliilor;
- obţinerea unor avize, autorizaţii, licenţe, atestate şi certificate pentru desfăşurarea unor
activităţi speciale, ca de exemplu: case de schimb valutar, audiovizual, transporturi rutiere, în
domeniul medical şi farmaceutic, turism, editură.

2.2.4. Etapa reparatorie

 În subsidiar, prin lege, se reglementează o fază reparatorie, menită să regularizeze post
factum statutul juridic al entităţii colective, în cazul omisiunii unor condiţii preliminare de către
persoanele obligate să le îndeplinească.