Cursul 6 - Societăți Comerciale - Aspecte Generale

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL PARTEA GENERALA
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA. PROTEJAT DE DREPTUL DE AUTOR
Cursul nr. 5
SOCIETĂŢILE COMERCIALE.
ASPECTE GENERALE
Secţiunea 1. Noţiune, definiţie
1.1. Conceptul generic de societate. În dreptul român, societăţile se împart în

societăţi civile şi societăţi comerciale. Primele, neurmărind profitul prin realizarea
unor acte de comerţ, au o natură civilă şi sunt supuse reglementării Codului civil;
sediul materiei pentru constituirea, organizarea, funcţionarea, modificarea şi
încetarea existenţei celorlalte societăţi menţionate mai sus îl constituie, în primul
rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile 1, ca lege fundamentală, alături de alte
legi comerciale speciale.
LS nu oferă o definiţie acestor entităţi juridice. Codul civil, aplicabil ca normă
generală, de drept privat comun, defineşte societatea, prin art. 1881, ca fiind un
contract prin care ”două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în
bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de
a se folosi de economia ce ar putea rezulta.”
Această definiţie, cu caracter general dar aplicabilă îndeosebi societăților simple,
fără personalitate juridică, ignoră entitatea juridică ce se naşte din contractul de
societate comecială dar are meritul că evidenţiază voinţa comună a asociaţilor de a
conlucra în vederea obţinerii de beneficii (affectio societatis), în lipsa căreia nu se
poate concepe înfiinţarea unei societăţi.
Dezvoltând această definiţie legală, în considerarea structurii complexe şi dense a
conceptului generic de societate, doctrina juridică a definit societatea drept „o uniune
de persoane şi de valori patrimoniale, întemeiată pe un contract de societate şi bazată
pe scopul comun urmărit de asociaţi pe toata durata contractului, constând în
desfăşurarea, în comun, a unor activităţi lucrative determinate şi în împărţirea
beneficiilor ce ar putea rezulta”.2
1
În continuare, pentru uşurinţa trimiterii, Legea nr. 31/1990 republicată va fi citată sub sigla LS (Legea
societăţilor comerciale).
2
D. A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 11.
1
1.2. Conceptul de societate comercială. Deşi extrapolează acele caracteristici

ale societăţii civile care au un grad maxim de generalitate, o asemenea definiţie este
insuficient conturată pentru a surprinde şi încorpora specificul societăţii comerciale;
în acestă privinţă, aria de cuprindere a definiţiei citate este fie prea largă (include
toată gama activităţilor lucrative), fie prea îngustă (nu relevă prezenţa personalităţii
juridice şi ignoră natura instituţională a societăţii).
Etimologic, conceptul de societate comercială evocă pluralitatea de persoane
implicate în fenomenul asocierii comerciale, având ca rezultat organizarea acestora
într-o structură juridică distinctă de persoanele fizice sau juridice fondatoare,
structură dotată cu personalitate juridică. Pe de altă parte, caracterul comercial al
acestui tip de societate este esenţial, el imprimând acesteia trăsături care o disting
de societatea civilă, din care a evoluat; acest caracter nu numai că este impregnat în
denumirea acestei entităţi juridice, dar rezultă cu prisosinţă şi din scopul asocierii –
efectuarea de acte de comerţ.
De aceea, definiţia societăţii comerciale trebuie să reţină – pe lângă trăsăturile
comune ale conceptului generic de societate – şi elementele specifice, definitorii,
menţionate mai sus. Pornind de la aceste certitudini şi în considerarea ansamblului
normelor juridice ce reglementează această entitate, în literatura juridică de
specialitate au fost emise diverse formulări ale conceptului de societate comercială. 3
În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este o persoană juridică,
constituită în baza unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să
formeze, cu aportul lor, un fond social numit capital, pentru a împărţi câştigul
provenit din exercitarea unora sau mai multe acte de comerţ. Este uşor de sesizat că
această interpretare pune un accent deosebit pe latura contractuală, voliţională a
societăţii.
Într-o altă opinie, societatea comercială – care este în aceeaşi măsură atât un act
juridic cât şi o fiinţă juridică – este definită ca fiind acea entitate cu personalitate
juridică, constituită potrivit legii, prin actul de voinţă şi cu aportul asociaţilor, în scopul
obţinerii şi distribuirii între asociaţi a beneficiilor rezultate din acte de comerţ. 4
Alţi autori, accentuând ideea de organizare a activităţii lucrative, au definit
societatea ca fiind un mod de organizare a elementelor umane şi materiale, care
compun organismul social şi juridic căruia i se afectează bunurile necesare îndeplinirii
3
Pentru unele definiţii relevante, a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. a II-a revăzută şi
întregită, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 62; M.Şt. Minea, Constituirea societăţilor comerciale, Ed. Lumina
Lex, 1996, p. 20; M.N. Costin, C.A. Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, 1999, p.
6; E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, 1999, p. 13; St.D. Cărpenaru, Drept comercial
român, ed. a 5-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 147; A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione,
Edizioni Giuridiche Simone, 2006, p. 189-190.
4
O. Căpăţînă, op. cit., ed. a II-a revăzută şi întregită, p. 62.
2
în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice obiectului statutar

de activitate.
Prin însumarea, într-o enumerare cu tentă descriptivă, a principalelor trăsături ce
îi sunt specifice, considerăm că societatea comercială – privită, în aceeaşi măsură,
atât ca un act juridic cât şi ca o fiinţă juridică – poate fi definită ca fiind acea entitate
dotată cu personalitate juridică, constituită cu respectarea dispoziţiilor legii,
din iniţiativa, prin actul de voinţă cu aportul şi pe riscul asociaţilor, care
convin să conlucreze în scopul obţinerii şi distribuirii între ei a profitului
rezultat din exercitarea unor acte de comerţ.
Sub raport conceptual, este de subliniat că noţiunea de societate comercială
cuprinde atât o dimensiune economică, cât şi, mai ales, una juridică. Sub aspect
economico-social, societatea comercială este o structură (întreprindere) ce reuneşte
forţe umane şi mijloace materiale într-un sistem funcţional, capabil de a realiza
bunuri, servicii sau lucrări. Sub aspect juridic, societatea comercială este un subiect
de drept ce îşi asumă obligaţii şi exercită drepturi, o persoană juridică, constituită
potrivit legii, prin acordul de voinţă al asociaţilor şi cu autorizarea unui organ
jurisdicţional de stat.
Secţiunea 2. Prezentare sumară

a evoluţiei instituţiei
Primele societăţi comerciale sunt reglementate prin Codul lui Hammurabi

(aproximativ 1750 Î.C), fără a se bucura însă de personalitate juridică fiind mai
degrabă marcate de spiritul asociaţiilor în participaţie (art. 64-65). Prototipul clasic
al societăţii comerciale îl constituie însă societatea civilă, reglementată în dreptul
roman – fie societatea în care asociaţii puneau în comun toate bunurile lor prezente
şi viitoare (societas omnium bonorum), fie societatea care viza un singur bun
(societas unius rei) sau societatea care avea ca obiect doar veniturile anumitor
activităţi (societas questus). Societatea de drept roman, societate fără personalitate
juridică, a evoluat spre sfârşitul Imperiului roman şi începutul Evului Mediu, pentru a
corespunde intereselor unui comerţ în expansiune, transformându-se în societatea în
nume colectiv.
Societatea în comandită simplă a apărut în Evul Mediu, în perioada prerenascen-
tistă, în comerţul oraşelor-cetăţi italiene, ca o reacţie a comercianţilor împotriva
interdicţiilor care vizau împrumutul cu dobândă (camătă); pe aceasta cale împru-
mutătorul devenea formal asociat comanditar (finanţator), urmând a-şi recupera
creditul şi dobânda din profitul comerţului societăţii, administrată de adevăratul
comerciant, asociatul comanditat.
3
Pe măsura acumulării capitalului, în epoca exploziei capitalismului colonial, au luat

naştere primele societăţi pe acţiuni, ca instrumente de concentrare a capitalului
necesar exploatării resurselor îndepărtatelor colonii. Amplificarea relaţiilor comerciale
şi dezvoltarea complexităţii acestora au determinat apariţia unor forme noi de
societăţi comerciale, provenind din evoluţia formelor clasice.
Astfel, societatea în nume colectiv, evoluând şi împrumutând caracteristici ale
societăţii pe acţiuni, a dat naştere societăţii cu răspundere limitată, care prezintă
caractere comune atât cu societăţile în nume colectiv cit şi cu societăţile pe acţiuni.
Prin evoluţie, societatea în comandită a dat naştere societăţii în comandită simplă şi
societăţii în comandită pe acţiuni.
Din punct de vedere statistic, societăţile cu cea mai mare frecvenţă sunt societăţile
pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată. O cercetare statistică a arătat ca la
sfârşitul anului 1991, în Franţa, 7 din 10 societăţi comerciale erau societăţi cu
răspundere limitată, în timp ce peste 95 % din societăţile comerciale erau organizate
ca societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată.
În România, la mijlocul anului 2008, aproape 95% din societăţile comerciale
înregistrate în registrul comerţului erau societăţi cu răspundere limitată, 2.5% erau
societăţi pe acţiuni şi societăţi în comandită pe acţiuni iar restul de 2,5% erau
societăţi în nume colectiv şi în comandită simplă.
Secţiunea 3. Natura juridică a

societăţii comerciale
3.1. Dubla natură juridică. Relevarea naturii juridice a societăţii comerciale este
o chestiune care ne îndeamnă să privim spre trecutul (evoluţia) acesteia, pentru a
contura prezentul ei şi a anticipa viitorul acesteia. Deşi societatea comercială se
constituie şi funcţionează pe baze contractuale, ea dobândeste personalitate juridică
prin efectul legii, situaţie care îi atrage calitatea de subiect de drept. De aceea,
specificitatea societăţii comerciale constă în dubla sa natură juridică: contractuală şi
instituţională.
Natura contractuală a societăţii comerciale este conferită de manifestarea de
voinţă a fondatorilor de a se asocia în vederea realizării unor acte de comerţ. În
concepția legiuitorului civil această natură contractuală este atât de pregnantă, încât
nu reglementează societatea propriu-zisă ci contractul de societate (art. 1881 și urm.
C. civ.)
Această natură convenţională impune, în mod necesar, procesului de constituire,
organizare şi funcţionare a societăţii comerciale unele elemente structurale şi
funcţionale esenţiale, cum sunt: încheierea între asociaţi a unui act constitutiv (pactul
4
societar), constituirea şi conservarea unui capital social (fondul comun constituit prin
aporturile asociaţilor şi care formează patrimoniul iniţial al societăţii comerciale),
intenţia asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii de profit, pentru a-l distribui
între ei (affectio societatis) şi scopul societăţii - de a realiza profit prin acte de comerţ.
Natura instituţională a societăţii comerciale reprezintă o trăsătură dobândită în
procesul evoluţiei societăţii şi consacră intervenţia legiuitorului, de manieră impe-
rativă, în sfera constituirii, organizării şi funcţionării societăţii comerciale. Privind
societatea ca un element activ al unui sistem economic, legiuitorul a reglementat
această formă asociaţivă, în anumite condiţii, astfel încât aceasta să intervină în
circuitul comercial, în nume propriu, independent de persoana asociaţilor săi.
Astfel, ca un efect al acestei naturi instituţionale, personalitatea juridică se atribuie
societăţii comerciale în condiţiile unui control de legalitate prealabil, menit să
protejeze interesele generale ale asociaţilor şi ale societăţii însăşi. Acest control se
realizează (a) fie de judecătorul delegat la registrul comerţului prin autorizarea
constituirii şi funcţionării societăţii sau prin autorizarea înregistrării în registrul
comerţului a principalelor modificări ale actelor constitutive (b) fie de instanţa
judecătorească competentă, prin soluţionarea diverselor cereri ale asociaţilor sau
acţionarilor privind, de exemplu, unele situaţii de dizolvare şi lichidare a societăţii
comerciale, excluderea unor asociaţi, convocarea adunării generale a acţionarilor,
soluţionarea acţiunilor formulate împotriva hotărârilor adunarii generale a asociaţilor
sau acţionarilor, etc.
Depăşind natura contractuală a societăţii comerciale, voinţa legii limitează, deci,
de manieră imperativă, voinţa asociaţilor, dispunând obligatoriu cu privire la
constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţii. Evaluarea acestor caracteristici
ale naturii juridice a societăţii comerciale impune şi o judecată de valoare pentru a
determina care dintre aceste elemente sunt preponderente în natura juridică a
societăţii comerciale.
3.2. Natura predominantă. Fiind un concept complex, natura juridică a societăţii

comerciale ne îndeamnă să privim acestă construcţie juridică, rezultată dintr-o dublă
voinţă (a asociaţilor şi a legiuitorului), dintr-o perspectiva mai amplă; este societatea
comercială doar un contract sau este, esenţialmente, o fiinţă juridică (o instituţie, o
întreprindere)? Şi, în continuare, este ea, în primul rând, rodul voinţei asociaţilor sau
este într-atât impregnată de voinţa legiuitorului încât nu poate exista în afara
acesteia?
Iniţial, societatea comercială a avut, incontestabil, o natură pur convenţională: în
absenţa rigorilor legii, societatea comercială a luat fiinţă, s-a organizat, a funcţionat
şi şi-a încetat existenţa ca efect al voinţei asociaţilor. Primele reglementări ale
5
societăţii au privit-o ca un contract, atitudine legislativă comprehensibilă, atât timp

cât societatea era lipsită de personalitate juridică. Această concepţie contractualistă,
fundamentată pe teoria autonomiei de voinţă, permite explicarea faptului că
numeroase reguli aplicabile existenţei şi funcţionării societăţilor comerciale ţin de
tehnica dreptului contractelor (nulitatea societăţii sau mandatul acordat admi-
nistratorilor societăţii).5 Cu toate că şi în prezent natura contractuală a societăţii
comerciale continuă să seducă, nici adepţii acestei teorii nu sunt unanimi în a califica
natura actului juridic care constituie fundamentul societăţii comerciale, oscilând între
diverse soluţii: fie contract sinalagmatic, fie act juridic complex (contract de
majoritate sau act colectiv), fie contract comercial, fie contract civil. 6
Pe măsura evoluarii societăţii comerciale şi manifestării sale ca principal actor al
circuitului comercial, această explicaţie pur contractuală a naturii sale juridice a
devenit insuficientă; necesitatea dobîndirii personalităţii juridice, acestă ficţiune care
a dat naştere societăţii moderne, a impus intervenţia tot mai autoritară a legiuitorului
în domeniul comercial, pentru a ocroti un evantai larg de interese: ale terţilor, ale
asociaţilor şi, nu în ultimul rând, ale societăţii comerciale.
În aceste condiţii, societatea comercială, fără a înceta să mai fie un contract, a
devenit şi o fiinţă juridică, dar actul ei de naştere nu mai constă exclusiv în pactul
societar ci primeşte o componentă nouă, constând în formalitatea administrativă a
înmatriculării, prin care societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. Mai
mult, construcţia societăţii comerciale primeşte un impuls iniţial prin voinţa de
asociere a fondatorilor, dar edificiul juridic se realizează în acord cu rigorile legii, care
impune dimensiunile procesului de constituire, organizare, funcţionare şi încetare a
societăţii comerciale.
Pentru aceste motive, societatea comercială nu se plasează cu exclusivitate nici în
sfera convenţională sau contractuală şi nici în cea legală sau instituţională; ea este o
fiinţă juridică ce ia naştere printr-o convenţie, dar îşi consumă viaţa socială,
preponderent, în condiţiile legii. De aceea, teoria juridică susţine că societatea
comercială continuă să piardă din caracterul contractual în profitul aspectului legal,
instituţional.7
Din momentul naşterii societăţii comerciale, caracterul contractual se estompează;
voinţă asociaţilor nu se identifică în mod necesar cu voinţa socială a societăţii,
hotărârile în adunările generale ale asociaţilor se iau, de regulă, cu majoritate de
voturi iar societatea are, nu de puţine ori, interese proprii, distincte de cele ale unora
5
Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés comerciales, 7e édition, Dalloz, 2000, p. 34.
6
Pentru detalii, St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale.
Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 2 şi urm.
7
Pentru o prezentare critică a acestor tendinţe noi în definirea naturii juridice a societăţii comerciale, a
se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 149.
6
dintre asociaţi. Societatea comercială nu mai este doar un contract, ci o fiinţă a cărei
existenţă nu mai necesită voinţa însumată a tuturor asociaţilor. 8
O soluţie globală este greu de impus, atât timp cât conceptul de societate
comercială este materializat prin diverse forme ale acestora, în care aspectul
contractual sau instituţional poate fi dominant, fără a elimina prezenţa celuilalt. Este
rezonabil să admitem că în societăţile de persoane domină încă natura contractuală,
în timp ce în cele de capitaluri, aspectul instituţional este preponderent.
Secţiunea 4. Clasificarea societăţilor comerciale
4.1. Criteriul legal. Diversitatea societăţilor comerciale a permis clasificarea lor

după mai multe criterii, mai mult sau mai puţin riguroase. Dintre acestea, LS
utilizează, în mod manifest, doar criteriul formei juridice, dar, prin modul în care
grupează dispoziţiile aplicabile acestor forme de societate, trimite implicit şi la alte
criterii de clasificare; vom examina, în continuare nu numai criteriul legal al formei,
ci şi celelalte criterii care au relevanţă pentru mai buna exprimare a identităţii
distincte a fiecărui tip de societate.
Art. 2 LS menţionează, cu titlu limitativ, cinci forme de societate comercială.
Acestea sunt compatibile, în general, cu formele de societate comercială cunoscute
în legislaţia statelor europene şi, mai ales, a ţărilor membre ale Uniunii Europene. 9
Fondatorii unei societăţi comerciale au obligaţia legală de a stabili, în actul
constitutiv, forma juridică a acesteia (art. 7 şi 8 LS), formă care atrage un regim
juridic propriu al constituirii, organizării, funcţionării şi încetării existenţei societăţii
comerciale. Alegerea formei societăţii comerciale este o chestiune asupra căreia vor
decide fondatorii, în deplină libertate, dar condiţionaţi, în fapt, de aptitudinea formei
de a corespunde proiectului lor. Cu alte cuvinte, fondul, respectiv interesele
fondatorilor, este cel care determină forma. Opţiunea formei nu este o decizie
iremediabilă; LS permite schimbarea formei juridice a societăţii comerciale şi chiar
indică această posibilitate ca soluţie în anumite situaţii limită din viaţa societăţii.
LS nu reglementează omisiunea precizării formei juridice ca o cauză de nulitate
sau dizolvare a societăţii comerciale; de aceea, în măsura în care asociaţii nu
stipulează forma societăţii pe care o constituie, doctrina dominantă a reţinut ca
8
A se vedea, în acest sens, C. Gheorghe, Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed.
All Beck, 2003, p. 6 şi urm.
9
De exemplu, în Italia societatea comercială îmbracă aceleaşi forme, iar în Franţa este reglementată,
în plus, societatea pe acţiuni simplificată. Pentru detalii, A. Fiale, op. cit.,p. 209; Ph. Merle, op. cit., p.
11.
7
aceasta va fi considerată drept o societate în nume colectiv, formă care asigură cea
mai adecvată protecţie terţilor, prin răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. 10
4.1.1. Societatea în nume colectiv este forma primordială şi cea mai simpă de
societate comercială, fiind adecvată pentru asocierea persoanelor care au o perfectă
încredere reciprocă şi care au în vedere efectuarea unor acte de comerţ care nu
necesită un capital semnificativ. În consecinţă, legea nu prevede condiţii restrictive
referitoare la numărul de asociaţi sau la mărimea capitalului acestei forme de
societate. În mod tradiţional se consideră că societatea în nume colectiv are caracter
„intuitu personae” (în considerarea persoanei), pentru că se întemeiază pe încrederea
reciprocă a asociaţilor; deci, la societatea în nume colectiv primează elementul
personal, în detrimentul elementului de capital.
Art. 3 LS arată că obligaţiile sociale ale societăţii în nume colectiv sunt garantate
cu patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Desigur că, având personalitate juridică, societatea în nume colectiv va răspunde
pentru obligaţiile asumate faţă de terţi dar şi faţă de asociaţi, în primul rând, cu
patrimoniul propriu; dacă societatea în nume colectiv nu achită aceste obligaţii în
termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, creditorii se vor putea
îndrepta şi împotriva asociaţilor societăţii. Răspunderea societăţii în nume colectiv
este atrasă numai pentru obligaţiile asumate în numele societăţii de persoanele
autorizate pentru administrarea şi angajarea societăţii în raporturile juridice cu terţii;
potrivit prevederilor art. 75 LS, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.
4.1.2. Societatea în comandită simplă are, şi ea, caracter „intuitu personae”.

Esenţa societăţii în comandită simplă constă în faptul că ea are două categorii de
asociaţi: comanditaţi şi comanditari. Asociaţii comanditaţi reprezintă elementul activ
al societăţii, ei asigurând gestiunea patrimoniului şi coordonarea activităţii, în timp
ce asociaţii comanditari se limitează la subscrierea unui aport la capitalul social, ei
neputând interveni în conducerea societăţii. Nici aici legea nu prevede restricţii
privind numărul de asociaţi sau mărimea capitalului iniţial, dar este evident că, din
fiecare categorie de asociaţi, trebuie să existe cel puţin unul.
Art. 3 al LS arată că obligaţiile societăţii în comandită simplă sunt garantate cu
patrimoniul societăţii şi cu răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditaţi, în timp
ce comanditarii răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris. Daca
10
M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 comentată şi adnotată, ed.
a II-a, Ed. Rosetti, 2002, p. 14 precum şi doctrina citată acolo.
8
societatea nu-şi achită obligaţiile sociale în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întarziere, creditorii se vor putea îndrepta şi împotriva asociaţilor
comanditaţi.
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în comandită”, scrisă în întregime.
4.1.3. Societatea în comandită pe acţiuni, spre deosebire de societatea în

comandită simplă, are capitalul social împărtit în acţiuni şi nu în părţi. Evoluţia
societăţii în comandită spre preponderenţa investiţiei în capital în detrimentul
elementului personal a determinat şi divizarea acestui capital în titluri de valoare
negociabilă, mult mai adecvate concentrării şi circulaţiei capitalului.
LS prevede restricţii în ceea ce priveşte constituirea societăţii comerciale în
comandită pe acţiuni, impunând un capital minim de 90.000 lei, împărţit în acţiuni cu
valoare unitară minimală de 0,1 lei şi existenţa a cel puţin 2 acţionari, dintre care,
adăugăm noi, cel puţin un comanditat şi un comanditar. Administrarea societăţii este
încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
Răspunderea societăţii şi a asociaţilor pentru obligaţiile sociale se supune aceloraşi
reguli enunţate în cazul societăţii în comandită simplă. În practică, societatea în
comandită pe acţiuni reprezintă o formă cu destule inconveniente pentru comanditari
care, deşi sunt principalul furnizor de capital, nu se pot implica direct în conducerea
societăţii, sub sancţiunea pierderii beneficiului răspunderii limitate.
Firma unei societăţi în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie,
de natură a o deosebi de firma altor societăţi comerciale şi va fi însoţită de menţiunea,
scrisă în întregime, „societate în comandită pe acţiuni”.
4.1.4. Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţii de capital; obligaţiile

ei sunt garantate cu patrimoniul social, în timp ce acţionarii răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris. Societatea pe acţiuni este destinată acelor
proiecte şi activităţi comerciale care reclamă, în primul rând, o concentrare a
capitalului, capital pe care ea îl poate absorbi şi pe calea emisiunii de noi acţiuni sau
prin lansarea de obligaţiuni pe piaţă.
Caracteristica societăţii pe acţiuni o reprezintă răspunderea limitată a asociaţilor şi
faptul că acţiunile reprezintă titluri de valoare negociabile, nominative sau la purtător,
transmisibile către terţi. Acţiunile nominative emise în formă materială se transmit
prin menţiuni făcute pe acţiuni, înscriindu-se numele noului acţionar, în timp ce
acţiunea la purtător se transmite prin predare (tradiţiune). Acest din urmă mod de
transmitere a făcut ca societatea pe acţiuni să fie cunoscută şi sub numele de
societate anonimă, pentru că, acţiunile trecând frecvent de la un acţionar la altul,
numele acestora nu se impune atenţiei terţilor.
9
LS reglementează strict capitalul minim al societăţii pe acţiuni, care este de 90.000

lei, împărţit în acţiuni cu valoare unitară minimală de 0,1 lei şi impune existenta a cel
puţin 2 acţionari. Societatea pe acţiuni fiind o societate de capital, persoana
acţionarilor este irelevantă, primând, în acest caz, elementul stabil şi
obiectiv - capitalul.
Ca o particularite procedurală, societatea pe acţiuni se poate constitui în formă
simultană sau în formă continuată, cea de-a doua formă corespunzând constituirii pe
cale de subscripţie publică. Firma unei societăţi pe acţiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va însoţită de
menţiunea, scrisă în întregime, „societate pe acţiuni” sau „S.A.”.
4.1.5. Societatea cu răspundere limitată este un hibrid care îmbină atât

caracteristicile societăţii de persoane cât şi pe cele ale societăţii de capital. Ea a fost
asemănată cu societatea în nume colectiv, în care primează încrederea reciprocă a
asociaţilor, dar şi cu societatea pe acţiuni, întrucât obligaţiile societăţii cu răspundere
limitată sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Legea prevede restricţii privind constituirea şi funcţionarea acestei forme de
societate, limitând numărul asociaţilor la cel mult 50 şi impunând un capital minim
de 200 lei, părţile sociale având o valoare minimă de 10 lei. Ca o excepţie de la
principiul pluralităţii asociaţilor, LS reglementează posibilitatea constituirii şi
funcţionării societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să
arate obiectul de activitate şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate
cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”
4.2. Alte criterii de clasificare a societăţilor comerciale
4.2.1. După natura asocierii, societăţile au fost clasificate în societăţi de per-

soane şi societăţi de capitaluri. Societăţile de persoane au un caracter „intuitu perso-
nae”, formându-se în considerarea persoanei asociaţilor, determinante fiind, deci,
calităţile personale ale acestora şi încrederea reciprocă existentă între asociaţi. Astfel
sunt societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită simplă. În cazul
societăţilor de capitaluri, elementul determinant îl constituie mărimea aportului pe
care asociaţii îl pun în comun, în vederea realizării de profit. Calitatea trăsăturilor
personale ale asociaţilor fiind lipsite de importanţă aici, aporturile asociaţilor sunt
transmisibile şi negociabile, în timp ce la societăţile de persoane, în principiu, părţile
de capital nu sunt negociabile şi nici transmisibile. Din această categorie fac parte
societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni. O poziţie intermediară o
are societatea cu răspundere limitată care îmbracă atât caracteristicile societăţilor de
10
persoane (mai ales în ce priveşte latura sa convenţională) cât şi trăsături ale

societăţilor de capitaluri (sub aspectul organizării şi funcţionării).
4.2.2. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor, societăţile comerciale

au fost clasificate în societăţi cu răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere
limitată. În prima categorie intră societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă şi societatea în comandită pe acţiuni (acestea din urmă numai în privinţa
asociaţilor comanditaţi); specificul acestor societăţi îl reprezintă răspunderea
nelimitată şi solidara a asociaţilor, răspundere ce reprezintă garanţia obligaţiilor
sociale asumate de societate. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere
limitată exemplifică a doua categorie, caracterizată prin limitarea răspunderii
asociaţilor numai la plata părţilor sociale sau a acţiunilor subscrise. Aceeaşi
răspundere o au şi asociaţii comanditari din societăţile în comandită. Se poate, deci,
observa că societăţile în comandită, prin prezenţa a două categorii de asociaţi, cărora
li se aplică un regim juridic diferit, se regăsesc în ambele tipuri de societăţi
menţionate mai sus.
4.2.3. După caracterul public al constituirii sau al circulaţiei valorilor

mobiliare emise, societăţile comerciale sunt împărţite în societăţi emitente de valori
mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată (societăţi deschise) şi societăţi de
tip închis (societăţi închise).
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) pct. 33 al Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital11, în sfera conceptului de valori mobiliare sunt incluse şi acţiunile emise de
societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe
piaţa de capital. Societăţile emitente, în înţelesul legii pieţii de capital, sunt, deci,
acele societăţi ale căror acţiuni sunt tranzacţionate la bursă sau pe o alta piaţă
reglementată12.
Societăţile de tip închis sunt cele care nu îndeplinesc aceste condiţii şi care sunt
guvernate de reglementarea generală a societăţilor comerciale, dată de LS 13.
Secţiunea 5. Funcţiile societăţii comerciale
Societatea comercială privită ca o fiinţă juridică, evoluează într-un mediu pe care,

prin activitatea sa, îl influenţează şi ale cărui influenţe le resimte, la rândul ei. De
11
Legea nr. 297/2004 a fost publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004 şi a fost modificată prin Legea nr.
208/2005, Ordonanţa Guvernului nr. 41/2005 şi Legea nr. 97/2006.
12
Pentru detalii, T. Prescure, N. Călin, D. Călin, Legea pieţei de capital. Comentarii şi explicaţii., Ed. C.
H. Beck, 2008, p. 323 şi urm.
13
F. Gârbaci, Societăţi comerciale deţinute public. Instrumente juridice de protecţie a investitorilor, Ed.
Rosetti, 2003, p. 17.
11
aceea, funcţiile societăţii comerciale reprezintă atributele esenţiale, create pentru a

conserva şi adapta structura socială la situaţii noi, intervenite în mediul economic şi
juridic în care există şi funcţionează societatea.
Societăţii comerciale îi sunt proprii următoarele funcţii fundamentale:
5.1. Funcţia de organizare. Societatea comercială este persoană juridică,

calitate care poate fi obţinută numai cu condiţia existentei unei organizări de sine-
stătătoare. Aceasta presupune stabilirea unor structuri interne, numirea unor organe
de decizie, execuţie şi control, determinarea modului de transformare şi dizolvare a
persoanei juridice. Funcţia de organizare reprezintă un atribut al structurii societăţii
care se adaptează continuu, atât la viaţa socială internă cât şi la mediul economic în
care acţionează.
5.2. Funcţia lucrativă deosebeşte societatea comercială de alte forme asociative:

fundaţii, asociaţii şi grupuri de interes economic. În timp ce acestea din urmă au un
scop ideal, abstract, de interes larg (asociaţii sau fundaţii) sau urmăresc doar
înlesnirea, îmbunătăţirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor lor
(grupurile de interes economic), funcţia lucrativă a societăţii comerciale presupune
realizarea unor activităţi specifice de producţie, de aprovizionare şi desfacere, de
prestări servicii, execuţii de lucrări, cercetare şi dezvoltare etc., desfăşurate în scopul
declarat de a obţine un profit, pentru a fi repartizat asociaţilor.
5.3. Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile.

La baza oricărei activităţi comerciale se află un anumit capital, care, în cazul societăţii
comerciale, este dimensionat în funcţie de obiectul de activitate şi de condiţiile
impuse de lege. Capitalul social necesar pentru constituirea societăţii se poate mari
sau reduce în cazuri bine justificate şi în condiţiile legii. Concentrarea unor resurse
importante de capital necesar finanţării unor proiecte ambiţioase s-a dovedit în
numeroase cazuri a fi unul din motivele constituirii societăţii comerciale. Aceasta
funcţie se manifestă însă şi pe parcursul existentei societăţii, prin constituirea
rezervelor de capital, lansării şi emiterii de noi acţiuni sau obligaţiuni pe piaţă.
5.4. Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale

asociaţilor. Constituirea societăţii şi funcţionarea ei profită asociaţilor, prin
distribuirea cu titlu de dividende a beneficiului realizat. Realizarea de beneficii şi
împărţirea lor între asociaţi constituie esenţa societăţii comerciale, pentru că acesta
a fost scopul în care asociaţii şi-au unit aportul lor. Mărimea profitului este determinat
12
de eficienţa activităţii societăţii şi, în raport de aceasta, şi satisfacerea intereselor

economice ale asociaţilor.
5.5. Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin patrimoniul social.

Activitatea economică presupune relaţii cu diverşi terţi, în cursul cărora se nasc, se
modifică sau se sting raporturi şi obligaţii. Credibilitatea societăţii, în raporturile cu
terţii, este dată de mărimea patrimoniului acesteia, având în vedere rolul pe care
acesta îl are de „gaj general al creditorilor”, potrivit dispoziţiilor art. 1718 C. civ.
Pentru protecţia intereselor acestor terţi, societatea este obligată să publice anual
bilanţul său contabil, oglindă a drepturilor şi obligaţiilor acumulate în patrimoniul său.
Gajul general al creditorilor este asigurat nu numai de capitalul social, care reprezintă
expresia bănească a aporturilor aparţinând asociaţilor ci şi de restul patrimoniului
societăţii.
Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţii
Faptul că societatea comercială este dotată cu personalitate juridică este

menţionat în art. 1 al LS şi este reiterat în art. 41 alin. (1) LS, care precizează că
societatea comercială este persoană juridică din momentul înmatriculării ei în
registrul comerţului.
Potrivit dispozițiilor art. 187 C. civ. orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit
scop licit şi moral, în acord cu interesul general..
6.1. Organizarea de sine-stătătoare. O grupare de persoane poate acţiona ca

un subiect unitar de drepturi numai dacă are o organizare bine definită, caracterizată
prin existenţa unei structuri interne de conducere şi execuţie, precizarea organelor
de conducere şi a puterilor acestora, stabilirea modului de funcţionare, reorganizare
şi, eventual, dizolvare şi lichidare a entităţii juridice.
Această condiţie este îndeplinită de societatea comerciala chiar în cursul perioadei
de formare, când, prin voinţa asociaţilor ei, exprimată prin actul constitutiv, fixează
această structură care conferă organizarea de sine-stătătoare a entităţii juridice. Ca
o consecinţă a naturii preponderent instituţionale a societăţii comerciale, legea
reglementează cu caracter imperativ o serie de aspecte legate de organizarea,
funcţionarea, modificarea, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii
comerciale.
6.2. Patrimoniul propriu. Din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă

ansamblul de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic pe care persoana juridică îl
13
are în mod distinct şi independent de cel al altor subiecte de drept şi de cel al

persoanelor care o alcătuiesc. Sub raport economic şi contabil, patrimoniul este
compus din elemente de activ şi pasiv.
Activul cuprinde totalitatea bunurilor transmise societăţii comerciale cu titlu de
aport sau dobândite de ea în cursul existenţei sale precum şi drepturile reale sau
personale aferente. Asupra acestora, asociaţii nu au un drept de proprietate sau alt
drept real şi nu exercită, în nume propriu, un drept de dispoziţie; orice înstrăinare de
bunuri sau drepturi din patrimoniul societăţii trebuie să respecte parcursul decizional
reglemenat de actul constitutiv sau impus de lege.
Pasivul cuprinde obligaţiile societăţii, faţă de terţi sau chiar şi faţă de asociaţi (care
sunt titularii aşa numitelor „drepturi reziduale” pe care le exercită în raport cu
societatea comercială în caz de lichidare a acesteia). Patrimoniul cuprinde, din punct
de vedere juridic, mai multe categorii de bunuri, fiecare cu un regim juridic bine
determinat, cele mai importante fiind capitalul social şi fondul de comerţ.
Capitalul social este acea parte din patrimoniu care cuprinde totalitatea
aporturilor în natură şi în numerar, exprimate în bani, care au fost aduse de asociaţi
la constituirea societăţii sau ulterior, în cursul existenţei acesteia. Capitalul reprezintă
un element de pasiv, pentru că societatea îl datorează asociaţilor, în caz de lichidare.
Într-o formulă consacrată, capitalul constituie, totodată, gajul general al creditorilor
societăţii. Exprimarea este inexactă, întrucât drepturile creditorilor asupra societaţii
comerciale sunt garantate cu întreg patrimoniul social şi nu numai cu capitalul
societăţii; este de remarcat, pe urmă, că acest concept de „gaj general” nu exprimă
semnificaţiile imediate şi consecinţele juridice legate de instituirea unei garanţii reale
asupra capitalului societăţii. Acest drept de gaj nu este concretizat, deci nu priveşte
un bun determinat individual, ci are ca obiect întregul patrimoniu. În consecinţă,
societatea este liberă să dispună de bunurile sale până când creditorii încearcă şi
obţin realizarea creanţei lor prin urmărirea unuia dintre bunurile societăţii. Capitalul
social este şi o unitate de măsură a drepturilor asociaţilor, pentru că partea de profit
ce revine acestora se repartizează, în lipsă de stipulaţie contrară, în funcţie de aportul
asociaţilor adus la constituirea societăţii.
Fondul de comerţ reuneşte bunurile mobile, corporale şi necorporale (materii
prime şi materiale, stocul de produse, numele comercial, vadul comercial, brevetele
de invenţie, mărcile, desenele, licenţele şi alte bunuri şi drepturi) indispensabile
exercitării comerţului, în vederea atragerii, păstrării şi dezvoltării clientelei.
Fondul de comerţ prezintă o utilitate tehnică incontestabilă, întrucât permite
societăţii, printr-o singură operaţie juridică, să transmită ansamblul bunurilor sale
mobiliare. Fondul de comerţ reprezintă deci o modalitate de valorificare a unor
elemente patrimoniale care, fără reunirea lor cu alte elemente de comerţ, ar fi lipsite
de valoare pecuniară.
14
Ca o consecinţă a independenţei patrimoniului social faţă de patrimoniul

asociaţilor, creditorii societăţii au un gaj exclusiv asupra patrimoniului social, în timp
ce creditorii personali sau particulari ai asociaţilor îşi pot exercita drepturile numai
asupra părţilor din profitul societăţii care se cuvin asociaţilor sau, după dizolvarea
societăţii comerciale, asupra părţii din patrimoniu cuvenită, prin lichidare, asociatului
debitor [art. 66 alin. (1) LS].
Pentru aceste motive nu este admisă compensaţia între creanţele societăţii faţă de
un terţ şi datoria unui asociat în raport cu acelaşi terţ, întrucât acestea nefiind
constatate între aceleaşi persoane, îşi plasează efectele în patrimonii distincte. Pentru
aceleaşi raţiuni, moştenitorii unui asociat nu pot pretinde nici un drept asupra
bunurilor care alcătuiesc patrimoniul societăţii, fiind îndreptăţiţi numai la
contravaloarea cotei părţi care ar fi revenit asociatului decedat. 14
Secţiunea 7. Elemente de identificare

ale societăţii
Identificarea societăţii comerciale în raporturile sale juridice, ca persoană juridică,

se realizeaza prin: firmă sau nume comercial, sediu, naţionalitate şi codul unic de
inregistrare. Dintre aceste elemente de identificare, art. 1 alin. (2) LS se referă numai
la naţionalitate.
7.1. Firma, potrivit menţiunilor cuprinse în art. 27 alin. (1) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care
societatea comercială îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Este compusă dintr-
un cuvânt sau un grup de cuvinte prin care o societate comercială se individualizează
în raport cu celelalte societăţi comerciale sau alţi operatori economici.
Art. 226 C.civ. prevede că persoana juridică poartă denumirea stabilită, în
condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau
înscrierea persoanei juridice se trece în registrul comerţului şi firma ei. Referitor la
societăţile comerciale legea prevede că firma acestora reprezintă o menţiune
obligatorie a actului constitutiv (art. 7 şi art. 8 LS), iar Legea nr. 26/1990 cuprinde
un set distinct de regelementări privind regimul determinării şi înregistrării firmelor
şi al emblemelor. Firma societăţii comerciale fiind un semn distinctiv, de
individualizare a acesteia în raport cu alte societăţi comerciale, legea reglementează
condiţii speciale privind conţinutul acesteia şi o protejează, printr-un ansamblu de
măsuri punitive, adresate celor care încalcă regimul ei legal.
14
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 204.
15
7.2. Sediul are, pentru persoana juridică, aceeaşi semnificaţie cu domiciliul pentru
persoana fizică, reprezentând, deci, un element de identificare în spaţiu. Sediul
constituie şi el o menţiune obligatorie a actului constitutiv al societăţii comerciale
(art. 7 şi art. 8 LS) şi constituie şi un criteriu de determinare a naţionalităţii societăţii
comerciale şi a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti, mai ales când
societatea îşi desfaşoară activitatea şi prin sucursale, birouri comerciale sau alte
forme de reprezentare în teritoriu.
Potrivit art. 17 alin. (2) LS, mai multe societăţi comerciale pot sa aibă sediul în
acelaşi imobil, dacă acesta permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi
diferite sau dacă cel puţin o persoană este asociat în fiecare dintre societăţile
comerciale care funcţionează în acelaşi imobil sau dacă cel puţin unul dintre asociaţi
este proprietar al imobilului unde este situat sediul societăţii.
7.3. Naţionalitatea societăţii comerciale exprimă apartenenţa subiectului de

drepturi la un anumit stat sau sistem de drept, în special sub raportul statutului juridic
personal (constituire, organizare, funcţionare, încetare). Cu referire la persoana
juridică, noţiunea de naţionalitate are aceeaşi semnificaţie ca şi cetăţenia persoanelor
fizice. Societatea comercială constituie un subiect de drept colectiv, distinct de
individualităţile asociaţilor care o compun. În aceeaşi măsură, societatea comercială
are o naţionalitate proprie, care îi este atribuită în temeiul unui criteriu legal de
calificare şi care, de regulă, nu se identifică nici cu cetăţenia şi nici cu naţionalitatea
asociaţilor.
Pe plan internaţional, au fost reţinute patru criterii de determinare a naţionalităţii
unei societăţi comerciale, unele de natura obiectivă (utilizând ca elelent de
identificare fie sediului social, fie principalul sediu de afaceri, fie locul înmatri-
culării/încorporării, chiar dacă sediul este stabilit în alt loc) şi unul subiectiv (criteriul
controlului, fundamentat pe naţionalitatea sau cetăţenia asociaţilor fondatori sau care
controlează societatea comercială).15
Potrivit art. 225 C. civ., sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al
căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România. În
același sens, art. 1 alin. (2) LS arată că societăţile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române. Deci, legea română a optat pentru un criteriu obiectiv
şi cert de atribuire a naţionalităţii; indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea asocia-
ţilor, de provenienţa capitalului sau de locul în care este înmatriculată ori îşi desfă-
şoară activitatea, societatea comercială care şi-a stabilit sediul social în România este
15
Y. Loussarn, Nationalité des sociétés et communauté économique européenne, Revue de
jurisprudence commerciale, 1990, p. 145 şi urm.; Ph. Merle, op. cit., p. 108 şi urm. De reţinut că dreptul
francez aplică, pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale, atât criteriul obiectiv al sediului
social, cât şi pe cel subiectiv al controlului, acesta din urmă doar în situaţii excepţionale, pentru a proteja
interese naţionale sau drepturile naţionalilor francezi.
16
supusă legii române. Este, însă, adevărat că potrivit concepţiei care domină LS, sediul
social şi locul înmatriculării sunt criterii complementare, întrucât înmatricularea
societăţii se face în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul
societatea [art. 36 alin. (1) LS].
7.4. Codul unic de înregistrare este un element de identificare atribuit de

Ministerul Finanţelor Publice, în cursul procedurii de constituire a societăţii, cod
utilizat atât de sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii cât şi
de comercianţi, în relaţiile cu terţii, inclusiv cu autorităţile şi instituţiiile publice, pe
toată durata funcţionării lor. În conformitate cu prevederile art. 74 alin. (1) LS şi ale
art. 29 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, menţionarea codului unic
de înregistrare este obligatorie în orice prospect, ofertă, comandă, factură, tarif sau
alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate.
Secţiunea 8. Fondatorii şi asociaţii

societăţii comerciale
8.1. Principiul libertăţii de asociere. Art. 1 LS, dând expresie principiului

constituţional al libertăţii de asociere, consacrat de art. 40 din Constituţie, enunţă
dreptul persoanelor fizice şi juridice de a se asocia, în vederea constituirii unei
societăţi comerciale, în condiţiile legii.
Exerciţiul libertăţii de asociere, exprimând unul dintre drepturile fundamentale ale
omului, este totuşi supus unor limitări legale.16 Pe de o parte, orice asociere,
exprimată prin convenţia părţilor, nu poate deroga de la normele care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri. Astfel, potrivit prevederilor art. 1169 C. civ.,
părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. În completare, art.
287 LS arătând că activităţile care nu pot face obiectul unei societăţi comerciale se
stabilesc prin hotărâre a Guvernului, enunţă implicit dreptul acestuia de a restricţiona
accesul al anumite activităţi comerciale. Rezultă că libertatea de asociere pentru
constituirea unei societăţi comerciale este supusă unei condiţionări obiective, privind
liceitatea scopului constituirii şi obiectului societăţii comerciale.
Pe de altă parte, legea restrânge acest drept de asociere şi sub raport subiectiv,
vizând sfera subiecţilor cărora le este permisă participarea la constituirea unei
16
În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie a statuat astfel în 1994: „Constituirea societăţilor
comerciale, în condiţiile Legii nr. 31/1990, este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor
fizice şi juridice. Limitările aduse libertăţii de asociere prin dispoziţiile imperative ale legii (...) sunt de
strictă interpretare” (Decizia C.S.J. nr. 511/1994, publicată în revista Dreptul nr. 4/1995, p. 73).
17
societăţi comerciale, restricţii sau interdicţii care interesează sub aspectul capacităţii
juridice a persoanelor.
8.2. Incapacităţi. Societatea comercială poate fi constituită atât de persoane

fizice cât şi de persoane juridice; textul legii nefăcând nici o distincţie, ambele
categorii de persoane pot fi atât de cetăţenie sau naţionalitate română cât şi străină.
8.2.1. Subiecţii. Art. 6 LS menţionează mai multe categorii de persoane care nu

pot avea calitatea de fondatori ai societăţii comerciale – incapabilii sau cei care au
fost condamnaţi pentru anumite infracţiuni. Astfel, nu pot fi fondatori persoanele
care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate (a) pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită, (b) pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr.
656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, (c)
pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire
a insolvenței și de insolvență sau pentru cele prevăzute chiar de LS.
Art. 6 LS reglementează însă aceste incapacităţi numai pentru fondatori; pentru
ceilalţi asociaţi ai societăţii comerciale, în lipsa unor prevederi exprese, sunt de
aplicaţie dispoziţiile dreptului comun. În acest sens art. 1180 C. civ. arată că poate
contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege sau căreia legea
nu i-a prohibit anumite contracte.
8.2.2. Incapabilii. Potrivit prevederilor art. 43 C. civ. nu au capacitate de
exercițiu minorul cu vârsta sub 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie (interzisul
judecătoresc). De asemenea, potrivit prevederilor art. 41 C. civ., minorii care au
împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă, și pot încheia acte
juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute
de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Cu toate acestea, minorul cu capacitate
de exerciţiu restrânsă poate îmncheia singur anumite acte juridice (acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie
de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor). Or,
capacitatea restrânsă, manifestată prin acte de dispoziție de mică valoare este
incompatibilă cu aceea de fondator al societății, care impune o răspundre, uneori,
nelimitată sau agravată.
Rezultă că, din perspectiva dispozițiilor art. 6 LS, minorul împlinit care nu a împlinit
vârsta de 14 ani și minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă sunt considerați
incapabili, nu pot fi parte semnatară într-un contract de societate şi nu pot avea,
deci, calitatea de fondatori.
18
Deși art. 43 C. civ. permite ca, pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele
juridice să se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, această
permisiune, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) C. civ., produce efecte numai cu
respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul. Or, în speță, legea specială
interzice incapabililor să fie fondatori, fără excepție.
Totuși, în ceea ce privește situația juridică a minorului, se impune o distincție.
Bariera celor 14 ani, ca început al capacității de exercițiu (fie ea și limitată), poate fi
depășită, potrivit dispozițiilor art. 39 C. civ., prin căsătorie, când minorul dobândește
capacitate deplină de exercițiu. Tot astfel, potrivit dispozițiilor art. 40 C. civ.,
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani i se poate recunoaște capacitatea deplină
de exercițiu, cu încuviințarea instanței de tutelă și pentru motive întemeiate.
În ambele cazuri, incapacitatea minorului încetează și acesta va putea dobândi
calitatea de fondator și implicit pe aceea de semnatar al actului constitutiv.
Dar interdicția reglementată de art. 6 LS vizează numai (in)capacitatea de a fi
fondator și nu și pe aceea de a deveni, ulterior constituirii societății, asociatul
acesteia. Rezultă că, deși minorii fără capacitate sau cu capacitate restrânsă nu pot
fi fondatorii, ei pot fi asociați într-o societate comercială, cu respectarea condițiilor
art. 39, art. 42 și și. 43 C. civ., prevăzute pentru valida încheiere a actelor juridice
de dispoziție.
În ceea ce-i priveşte pe interzişi, aceştia fiind lipsiţi de capacitate de exerciţiu,
urmare absenţei discernământului, nu pot încheia valabil acte juridice şi, deci, nu pot
avea, în principiu, nici calitatea de fondatori sau asociaţi într-o societate comercială.
Dacă ei încheie un contract de societate, cu nerespectarea incapacităţii lor,
respectivul act va fi anulabil, sancţiunea fiind, deci, nulitatea relativă. Ei nu pot
încheia valabil un contract de societate nici prin intermediul tutorelui, a cărui sarcină
de administrare este limitată la ocrotirea interzisului şi la îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă ale acestuia şi care şi-ar depăşi, astfel, atribuţiile conferite prin lege.
8.2.3. Alte incapacități. De menţionat că printre persoanele care pot constitui

societăţi comerciale se numără şi persoanele fizice sau juridice străine, cu domiciliul
în ţară sau în străinătate, singuri sau în asociere cu persoane fizice sau juridice
române. Capacitatea acestora de a contracta este guvernată de legea lor naţională.
8.3. Restricţii şi interdicţii. Pentru a-i proteja pe ceilalţi asociaţi şi pe terţi, LS

reglementează o serie de restricţii privind dobândirea calităţii de asociat al unor
anumite societăţi comerciale.
8.3.1. Asociaţii societăţilor în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din

societăţile în comandită nu pot fi asociaţi cu răspundere nelimitată şi în alte socie-
tăţi concurente sau având acelaşi obiect, fără consimţământul celorlalţi asociaţi (art.
19
82 LS). Sancţiunea nerespectării acestei restricţii o constituie excluderea din

societate şi răspunderea pentru daune.
8.3.2. Asociaţi unici. Art. 14 LS interzice persoanei fizice sau juridice să aibă
calitatea de asociat unic, simultan, în două societăţi cu răspundere limitată sau ca o
societate cu răspundere limitată cu asociat unic să devină unicul asociat al unei alte
societăţi cu răspundere limitată. În cazul încălcării acestei interdicţii, potrivit
dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 314/2001 privind reglementarea situaţiei unor societăţi
comerciale, societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic, astfel constituite sunt
dizolvate de drept şi se radiază, din oficiu, din registrul comerţului. Asociatul unic al
societăţilor comerciale constituie cu încălcarea legii răspunde nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale ale societăţii dizolvate de drept.
8.3.3. Alte interdicţii speciale. Alte persoane fizice care nu pot avea calitatea
de asociaţi ai unei societăţi comerciale sunt notarii publici [art. 35 lit. c) din Legea
nr. 35/1995 – dar numai în ceea ce priveşte calitatea de asociat cu răspundere
nelimitată], magistraţii (art. 84 şi 92 din Legea de organizare judecătorească),
funcţionarii publici, comerciantul supus procedurii insolvenţei căruia i s-a ridicat
dreptul de a dispune de bunurile sale şi alţii.
20

Cursul 6 - Societăți Comerciale - Aspecte Generale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 6 - Societăți Comerciale - Aspecte Generale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL PARTEA GENERALA

SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT -

Secţiunea 1. Noţiune, definiţie

1.1. Conceptul generic de societate. În dreptul român, societăţile se împart în

1.2. Conceptul de societate comercială. Deşi extrapolează acele caracteristici

în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice obiectului statutar

Secţiunea 2. Prezentare sumară

Primele societăţi comerciale sunt reglementate prin Codul lui Hammurabi

Pe măsura acumulării capitalului, în epoca exploziei capitalismului colonial, au luat

Secţiunea 3. Natura juridică a

3.2. Natura predominantă. Fiind un concept complex, natura juridică a societăţii

societăţii au privit-o ca un contract, atitudine legislativă comprehensibilă, atât timp

Secţiunea 4. Clasificarea societăţilor comerciale

4.1. Criteriul legal. Diversitatea societăţilor comerciale a permis clasificarea lor

4.1.2. Societatea în comandită simplă are, şi ea, caracter „intuitu personae”.

4.1.3. Societatea în comandită pe acţiuni, spre deosebire de societatea în

4.1.4. Societatea pe acţiuni este forma tipică a societăţii de capital; obligaţiile

LS reglementează strict capitalul minim al societăţii pe acţiuni, care este de 90.000

4.1.5. Societatea cu răspundere limitată este un hibrid care îmbină atât

4.2. Alte criterii de clasificare a societăţilor comerciale

4.2.1. După natura asocierii, societăţile au fost clasificate în societăţi de per-

persoane (mai ales în ce priveşte latura sa convenţională) cât şi trăsături ale

4.2.2. În funcţie de întinderea răspunderii asociaţilor, societăţile comerciale

4.2.3. După caracterul public al constituirii sau al circulaţiei valorilor

Secţiunea 5. Funcţiile societăţii comerciale

Societatea comercială privită ca o fiinţă juridică, evoluează într-un mediu pe care,

aceea, funcţiile societăţii comerciale reprezintă atributele esenţiale, create pentru a

5.1. Funcţia de organizare. Societatea comercială este persoană juridică,

5.2. Funcţia lucrativă deosebeşte societatea comercială de alte forme asociative:

5.3. Funcţia de concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile.

5.4. Funcţia de satisfacere a intereselor economice şi sociale ale

de eficienţa activităţii societăţii şi, în raport de aceasta, şi satisfacerea intereselor

5.5. Funcţia de garantare a drepturilor creditorilor prin patrimoniul social.

Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţii

Faptul că societatea comercială este dotată cu personalitate juridică este

6.1. Organizarea de sine-stătătoare. O grupare de persoane poate acţiona ca

6.2. Patrimoniul propriu. Din punct de vedere juridic, patrimoniul reprezintă

are în mod distinct şi independent de cel al altor subiecte de drept şi de cel al

Ca o consecinţă a independenţei patrimoniului social faţă de patrimoniul

Secţiunea 7. Elemente de identificare

Identificarea societăţii comerciale în raporturile sale juridice, ca persoană juridică,

7.3. Naţionalitatea societăţii comerciale exprimă apartenenţa subiectului de

7.4. Codul unic de înregistrare este un element de identificare atribuit de

Secţiunea 8. Fondatorii şi asociaţii

8.1. Principiul libertăţii de asociere. Art. 1 LS, dând expresie principiului

8.2. Incapacităţi. Societatea comercială poate fi constituită atât de persoane

8.2.1. Subiecţii. Art. 6 LS menţionează mai multe categorii de persoane care nu

8.2.3. Alte incapacități. De menţionat că printre persoanele care pot constitui

8.3. Restricţii şi interdicţii. Pentru a-i proteja pe ceilalţi asociaţi şi pe terţi, LS

8.3.1. Asociaţii societăţilor în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi din

82 LS). Sancţiunea nerespectării acestei restricţii o constituie excluderea din

S-ar putea să vă placă și