TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 1

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Noțiunea de obligație civilă

Art.1164 Cod civil: Conținutul raportului obligațional

Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

2. Structura obligației
2.1. Părțile raportului obligațional

Subiectul pasiv/Debitorul: persoana fizică sau persoana juridică ținută să procure o prestație
Subiectul activ/Creditorul: persoana fizică sau persoana juridică care are dreptul să obţină
prestaţia datorată

2.2. Conținutul raportului obligațional

Constă în dreptul de a pretinde prestația care constituie obiectul obligației (a da/a face/a nu
face)
Dreptul de creanță: rezultă din raportul obligațional și constă în dreptul creditorului să
pretindă îndeplinirea obligației.
Drepturile de creanță sunt drepturi relative, care spre deosebire de drepturile absolute au
identificate ambele subiecte (creditorul și debitorul)

2.3. Obiectul obligației

Constă în însăși prestația, care reprezintă comportamentul sau conduita subiectelor raportului
obligațional

2.4. Sancțiunea obligațiilor

Constă în posibilitatea creditorului de a apela la forța coercitivă a statului atunci când
debitorul nu își îndeplinește obligația de bună-voie (acțiunea civilă în justiție)

3. Clasificarea obligațiilor
3.1. După importanța juridică a acestora:
Obligații de a da: constau în constituirea sau transmiterea unui drept real
Atenție: a nu se confunda obligațiile de a da, cu obligația de predare a unui bun, care
reprezintă o obligație de a face
Spre expl.în cazul contractului de vânzare: obligația vânzătorului de a strămuta proprietatea
bunului cumpărătorului reprezintă o obligație de a da; însă obligația vânzătorului de a preda
cumpărătorului bunul vândut reprezintă o obligație de a face. Printr-o promisiune bilaterală de
vânzare părțile își asumă obligații de a face (art.1669 raportat la art.1279 Cod civil – a se
repeta); prin hotărârea judecătorească prin care instanța pronunță o hotărâre care ține loc de
1
contract autentic de vânzare se naște o obligație de a da. În cazul pactului de opțiune de
vânzare (art.1668 raportat la art.1278 Cod civil – a se repeta) dacă oferta este acceptată se
naște o obligație de a da

Obligații de a face: constau în obligația asumată de subiectul pasiv de a efectua o lucrare, un

serviciu, etc. În esență este vorba de orice prestație pozitivă care nu constituie o obligație de a
da

Obligații de a nu face: constau într- conduită negativă, respectiv în abținerea debitorului de la

o anumită prestație
Aceste obligații nu se condundă cu obligația generală a subiectelor de drept de a nu aduce
atingere drepturilor celorlalți
Obligația de a nu face presupune o prestație negativă
Importanța acestei calsificări constă în modalitatea diferită de executare a acestora. De
principiu toate obligațiile de a da sunt susceptibile de executare în natură. De asemenea, o
parte importantă din obligațiile de a face pot fi executate în natură, însă atunci când
executarea în natură nu mai este posibilă ori implică un fapt personal al debitorului,
executarea acestora se face prin echivalent. Obligațiile de a nu face nu pot fi executate în
natură decât de bună-voie

3.2. După izvoarele obligațiilor:

Obligații care izvorăsc din contracte (cele mai întâlnite obligații, contractul fiind principalul
izvor de obligații)
Obligații care izvorăsc din acte juridice unilaterale
Obligații care izvorăsc din fapte juridice (licite – gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză sau ilicite)
Obligații care izvorăsc din orice act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații

3.3. După subiectele obligațiilor

Obligații unilaterale: creditorul are numai drepturi, iar debitorul are numai obligații. Spre
expl. contractul de donație: donatorul - debitor are obligația de a transmite bunul donatarului,
iar donatarul – creditor are dreptul de a primi bunul donat
Obligații bilaterale: atât creditorul cât și debitorul au și drepturi și obligații. Spre expl.
contractul de vânzare: vânzătorul este creditor pentru plata prețului și debitor pentru
transmiterea și predarea bunului; cumpărătorul este debitor pentru plata prețului și creditor
pentru primirea bunului

3.4. După structura obligațiilor

Obligații simple (cele mai multe) – sunt obligațiile unilaterale și obligațiile bilaterale
Obligații complexe: se caracterizează prin pluralitatea de subiecte (mai mulți creditori, mai
mulți debitori, ori mai mulți creditori și mai mulți debitori) sau prin pluralitatea de obiecte,ori
atât prin pluralitate de subiecte, cât și pluralitate de obiecte
Obligații afectate de modalități (termenul și condiția) – a se repeta materia aceasta Teoria
generală a dreptului civil

2
3.5. După obiectul obligațiilor (patru clasificări)
3.5.1. Obligații de a da; obligații de a face; obligații de a nu face – distincția se face raportat la
natura prestației
3.5.2. Obligații pozitive (a da și a face) și obligații negative (a nu face)
3.5.3. Obligații de mijloace sau de diligență și obligații de rezultat sau determinate
Art. 1481:Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat
(1)În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul
promis.
(2)În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3)Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de:
a)modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b)existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c)gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d)influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Importanța acestei ultime clasificări constă în sarcina probei în cazul neîndeplinirii ori
neîndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor de către debitor.
Astfel, în cazul obligațiilor de rezultat (cele mai multe) debitorul trebuie să producă rezultatul
promis. Spre expl. din contractul de vânzare se nasc obligații de rezultat pentru ambele părți.
În acest caz culpa debitorului se prezumă. În cazul obligațiilor de diligență debitorul trebuie să
depună toată priceperea pentru atingerea rezultatului. În acest caz creditorul care invocă
neîndeplinirea obligațiilor de către debitor trebui să probeze culpa acestuia.
3.5.4. Obligații pecuniare (au ca obiect o sumă de bani) și obligații de altă natură (au ca obiect
o altă prestație, cu excepția plății unei sume de bani)

3.6. După sancțiunea obligațiilor

Obligații perfecte: pot fi executate silit prin apelarea la forța coercitivă a statului (acțiunea
civilă)
Obligații imperfecte: nu mai pot fi executate silit deoarece dreptul material la acțiune s-a stins
(spre expl. prin prescripție); pot fi însă executate de bună-voie fără a se realiza o plată
nedatorată
Obligații naturale: niciodată nu au putut fi executate silit; pot fi însă executate de bună-voie
fără a se realiza o plată nedatorată. Spre expl. obligațiile care se nasc din joc

3.7. După opozabilitatea obligațiilor

Obligații obișnuite (cele mai multe) – nu sunt opozabile terților
Obligații reale (propter rem) – sunt accesorii ale unui drept real, transmițându-se împreună cu
bunul. Spre expl. obligația de a cultiva terenurile agricole
Obligații opozabile terților (scriptae in rem) – sunt strâns legate de posesia bunului și trebuie
respectate și de persoane care nu și le-au asumat. Spre expl. în cazul în care locatorul
înstrăinează bunul închiriat înainte de expirarea duratei închirierii, cumpărătorul va trebui să
respecte locațiunea, deși nu a fost parte în contractul de locațiune
3
3.8. După modul de executare al obligațiilor
Obligații cu executare unică (dintr-o dată)
Obligații cu executare succesivă
Obligații cu executare continuă
Distincția constă în funcție de desființarea obligației: în cazul obligațiilor cu executare dintr-o
dată rezoluțiunea conduce la repunerea părților în situația anterioară, efectele fiind și pentru
trecut (la fel ca la nulitate); în cazul obligațiilor cu executare succesivă ori cu executare
continuă rezilierea are efecte numai pentru viitor (a se vedea art.1554)

3.9. După importanța obligațiilor

Obligații principale și obligații accesorii. Aici operează regula accesoriul urmează soarta
principalului și în consecință desființarea oblifgației principale conduce la stingerea obligației
accesorii. Spre expl. în cazul unei obligații garantate, dacă obligația principală se stinge se va
stinge și garanția, aceasta având un caracter accesoriu

3.10. După modalitatea de executare

Obligații conjuncte: debitorul datorează creditorului două sau mai multe prestații pe care
trebuie să le execute deodată și în totalitate
Obligații alternative: debitorul se obligă la două sau mai multe prestații dintre care numai una
dintre acestea va fi executată
Obligații facultative: debitorul se obligă la o singură prestație, dar creditorul îi conferă
posibilitatea să poată executa o altă prestație, fiind astfel liberat de datorie

3.11. După modul de transmitere

Obligații transmisibile (cele mai multe)
Obligații netransmisibile: rezultă din contracte încheiate în considerația persoanei debitorului
(intuituu personae), spre expl. obligația de a realiza o pictură
Distincția constă în posibilitatea înlocuirii debitorului (schimbării): în cazul obligațiilor
transmisibile se poate schimba debitorul, la obligațiile netransmisibile debitorul nu poate fi
înlocuit

3.12. După divizibilitatea obligațiilor

Obligații divizibile (cele mai multe)
Obligații indivizibile: nu pot fi executate fracționat
Spre expl. de principiu plata unei sume de bani poate fi efectuată fracționat, însă realizarea
unei picturi nu se poate realiza divizat
Problema în cazul acestor obligații se ridică în situația în care există mai mulți debitori,
respectiv dacă obligațiile pot fi executate pro-parte de fiecare dintre debitori

4. Izvoarele obligațiilor
Art. 1165:Izvoarele obligaţiilor
Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii

4
5. Contractul
5.1. Definiție
Art. 1166:Noţiune
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic

5.2. Libertatea de a contracta

Art. 11:Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri
Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri

Art. 12:Libertatea de a dispune

(1)Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2)Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil
Art. 1169:Libertatea de a contracta
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri

Art. 1178:Libertatea formei

Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă

Art. 14:Buna-credinţă
(1)Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2)Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară

Art. 15:Abuzul de drept

Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe

Art. 1170:Buna-credinţă
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului,
cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie

A se repeta aspectele legate de teoria autonomiei de voință – Teoria generală a dreptului civil

5.2. Clasificarea contractelor

5.2.1. După modul de formare
Contracte consensuale, contracte solemne, contracte reale
Art. 1174:Contractul consensual, solemn sau real
(1)Contractul poate fi consensual, solemn sau real.

5
(2)Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al
părţilor.
(3)Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi
prevăzute de lege.
(4)Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.

5.2.2. După conținutul

Contracte sinalagmatice și contracte unilaterale
Art. 1171:Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi

5.2.3. După scopul urmărit

Contracte cu titlu oneros, contracte cu titlu gratuit
Art. 1172:Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit
(1)Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
(2)Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit

5.2.3.1 Contractele cu titlu oneros se clasifică în contracte comutative și contracte aleatorii

Art. 1173:Contractul comutativ şi contractul aleatoriu
(1)Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2)Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de
un eveniment viitor şi incert

5.2.3.2. Contractele cu titlu gratuit se clasifică în liberalități și acte dezinteresate

Această distincție prezintă relevanță din perspectiva reglementărilor exprese în materia
liberalităților – a se vedea art.984 și urm. Cod civil. Cu titlu de expl. contractul de donație:
art.1011 și urm. Cod civil. Liberalitatea presupune scăderea patrimoniului celui ce transmite
(spre expl.donatorul) și creșterea patrimoniului beneficiarului (spre expl.donatarul). În cazul
actelor dezinteresate patrimoniul celui ce transmite nu scade, însă cel ce primește are un
beneficiu

5.2.4. După modalitatea de exprimare a voinței părților

Contracte negociate (cele mai multe), contracte de adeziune și contracte forțate
Art. 1175:Contractul de adeziune
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate
de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare.
6
Contractele forțate sunt cele obligatorii cum ar fi contractul de asigurare pentru răspundere
civilă în cazul autovehiculelor sau contactul de asigurare al imobilelor

5.2.5. După modalitatea de încheiere

Contracte cadru și contracte ulterioare
Art. 1176:Contractul-cadru
(1)Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
(2)Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor,
precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare

5.2.6. După natura părților contractante

Contracte încheiate cu consumatorii (regim juridic special) și contracte încheiate cu ceilalți
participanți la circuitul civil
Art. 1177:Contractul încheiat cu consumatorii
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor
prezentului cod

5.2.7. După efectele produse

Contracte constitutive sau translative de drepturi reale, contracte generatoare de drepturi de
creanță și contracte declarative de drepturi
Cu titlu de expl. contractul de vânzare este un contract translativ de drepturi reale; de
asemenea partajul voluntar este constitutiv de drepturi reale
Cu titlu de expl. contractele de prestări de servicii sunt contracte generatoare de drepturi de
creanță
Cu titlu de creanță convenția prin care se declară nulitatea unui act juridic reprezintă un
contract declarativ de drepturi

5.2.8. După modul de executare

Contracte cu executare dintr-o dată și contracte cu executare succesivă
Spre expl. contractul de vânzare este întotdeauna un contract cu executare dintr-o dată; plata
prețului în rate reprezintă o modalitate de executare a obligației cumpărătorului
Spre expl. contractul de închiriere este un contract cu executare succesivă

5.2.9. După modul de reglementare în legislație

Contracte numite și contracte nenumite
Spre expl. contractul de vânzare, contractul de donație, contractul de locațiune, contractul de
rentă viageră, contractul de împrumut ș.a. sunt contracte numite, fiind reglementate chiar în
Codul civil. Există contracte numite reglementate de alte acte normative cum ar fi contractul
de credit, contractul de leasing, contractul de furnizare de utilități, contractul de sponsorizare,
ș.a.
Contractele nenumite nu sunt reglementate de lege, fiind rezultatul acordului de voință al
părților.
Art. 1168:Regulile aplicabile contractelor nenumite
7
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă
cel mai mult

5.2.10.După corelația dintre ele

Contracte principale și contracte accesorii
Spre expl. contractul de ipotecă convențională este accesoriu contractului prin care s-a născut
obligația principală, cum ar fi contractul de credit

8
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 2
Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Formarea contractului
Art. 1182:Încheierea contractului
(1)Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta.
(2)Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului,
chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane.
(3)În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa
va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.

2. Etapele contractului
2.1. Etapa prealabilă: negocierea – nu este obligatorie
2.2. Etapa încheierii contractului – realizarea acordului de voințe (art.1166 Cod civil) și
îndeplinirea condițiilor de valabilitate (art.1179 Cod civil).
2.3. Etapa executării contractului – forța obligatorie a contractului (art.1270 alin.1 Cod civil)
2.4. Încetarea contractului – stingerea obligațiilor izvorâte din contract

3. Negocierea
Art. 1183:Buna-credinţă în negocieri
(1)Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute
răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2)Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-
credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
(3)Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau
continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4)Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de
cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte
oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.

1
Art. 1184:Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor,
cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent
dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în
culpă.
Negocierea reprezintă o etapă prealabilă contractului, care nu este obligatorie și care nu
produce efecte juridice.
Legiuitorul român, spre deosebire de legiuitorul altor țări, nu a prevăzut că negocierea
generează obligații pentru participanți.
Legiuitorul însă a stabilit imperativ obligația de bună-credință la negociere la inițierea,
desfășurarea și ruperea negocierilor. A se vedea și art.1170 Cod civil.
Încălcarea obligației de bună – credință atrage răspunderea civilă delictuală pentru cel care
participă la negociere fără intenția de a contracta. Consecința acestei forme de răspundere
civilă este obligarea la despăgubiri.
Reaua-credință la negociere înseamnă inițierea, desfășurarea și ruperea negocerii fără intenția
de a contracta. Reaua-credință la negociere este asimilată delictului civil – fapta ilicită, care
reprexintă izvor de obligații civile, potrivit art.1165 Cod civil. A se avea în vedere
similitudinea cu abuzul de drept – art.14 și 15 Cod civil.
Valoarea despăgubirilor se determină raportat criteriilor enumerate la art.1183 alin.4 teza a II-
a Cod civil, evocate mai sus.
Culpa celui de rea-credință trebuie dovedită, buna credință se prezumă, potrivit art.14 alin.2
Cod civil. A se vedea art.16 Cod civil.
Art. 16:Vinovăţia
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite
cu intenţie sau din culpă.
(2)Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte
producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat.
(3)Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia
să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă
pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile
interese.
Din negociere derivă obligația extracontractuală de confidențialitate. Încălcarea acestei
obligații reprezintă de asemenea o faptă ilicită care generează răspunderea civilă delictuală a
celui care o încalcă și conduce la obligarea la despăgubiri. Și aici legiuitorul asimilează
această încălcare a unei obligații legale cu o faptă ilicită. A se avea în vedere că reprezintă
izvor de obligații și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații – art.1165
Cod civil.

2
4. Oferta de a contacta
Art. 1188:Oferta de a contracta
(1)O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente
pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul
acceptării ei de către destinatar.
(2)Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi
determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al
contractului.
(3)Dispoziţiile art. 1.182-1.203 se aplică în mod corespunzător şi atunci când împrejurările
în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.
4.1. Condițiile ofertei: să fie fermă (să presupună un angajament juridic, respectiv să fie
neîndoielnică); să fie reală, serioasă, conștientă, neviciată ; să fie neechivocă; să fie precisă și
completă.
4.2. Forma ofertei:
Art. 1187:Forma ofertei şi a acceptării
Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
4.3. Destinatarul ofertei:
- Oferta adresată unor persoane determinate – îl obligă pe ofertant;
- Oferta adresată unor persoane nedeterminare – nu îl obligă pe ofertant.
Art. 1189:Propunerea adresată unor persoane nedeterminate
(1)Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează
ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere.
(2)Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din
uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate
unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu
oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu
aceasta.
Art. 1190:Solicitarea de oferte
Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu
constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.
4.4. Forța obligatorie a ofertei:
4.4.1. Situația destinatarului prezent și a ofertei fără termen
Art. 1194:Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
(1)Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte
dacă nu este acceptată de îndată.

3
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte
asemenea mijloace de comunicare la distanţă.
4.4.2. Situația destinatarului prezent și a ofertei cu termen – ofertantul este obligat să o
mențină pe durata termenului.
4..4.3. Situația destinatarului absent fără termen de acceptare
Art. 1193:Oferta fără termen adresată unei persoane absente
(1)Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze şi să expedieze acceptarea.
(2)Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar
înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori
faptului care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.
(3)Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului prevăzut la alin. (1).
4.4.4. Situația destinatarului absent, cu termen de acceptare
Art. 1191:Oferta irevocabilă
(1)Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen.
Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul
acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului
ofertei ori al uzanţelor.
(2)Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.

4.5. Revocarea ofertei

Art. 1199:Retragerea ofertei sau a acceptării
Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Oferta cu termen (irevocabilă) nu poate fi retrasă.
Oferta fără termen trebui menținută un termen rezonabil – a se vedea art.1193 alin.1 Cod
civil. În cazul revocării acestei oferte înaintea împlinirii termenului rezonabil ofertantul
răspunde pentru prejudiciul cauzat – temeiul obligației îl constituie actul juridic unilateral
(izvor de obligații – a se vedea art.1165 Cod civil).
4.6. Caducitatea ofertei
Art. 1195:Caducitatea ofertei
(1)Oferta devine caducă dacă:
a)acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la
art. 1.193 alin. (1);

4
b)destinatarul o refuză.
(2)Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci
când natura afacerii sau împrejurările o impun.

5. Acceptarea ofertei
Art. 1196:Acceptarea ofertei
(1)Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la
autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2)Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta
rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau
din alte împrejurări.
5.1. Condițiile acceptării ofertei
De ma momentul la care destinatarul ofertei acceptă oferta acesta devine acceptant.
Acceptarea ofertei trebuie să fie: pură și simplă; neîndoielnică; să respecte cerințele de formă;
să emane de la destinatarul ofertei; să nu fie tardivă (să ajungă la ofertant în interiorul
termenului).
5.2. Acceptarea necorespunzătoare a ofertei (contraoferta)
Art. 1197:Acceptarea necorespunzătoare a ofertei

(1)Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:

a)cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b)nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c)ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2)Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări,
ca o contraofertă.
5.3. Acceptarea tardivă a ofertei
Art. 1198:Acceptarea tardivă
(1)Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului.
(2)Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta
de îndată.

5
6. Momentul și locul încheierii contractului
Art. 1186:Momentul şi locul încheierii contractului
(1)Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
(2)De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul
ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod.
6.1. Contractul între prezenți se consideră încheiat la locul și în momentul realizării acordului
de voință
6.2. Contractul între absenți – teorii:
- sistemul emisiunii: contractul se încheie când destinatarul ofertei acceptă oferta;
- sistemul transmisiunii: contractul se încheie când acceptantul expediază ofertantului
acceptarea ofertei;
- sistemul recepțiunii: contractul se încheie când ofertantul primește acceptarea ofertei;
- sistemul informațiunii: contractul se încheie când ofertantul ia cunoștință despre acceptarea
oferte.
În sistemul nostru de drept s-a legiferat sistemul recepțiunii – a se vedea art.1186 Cod civil.

6
7
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 3
Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Efectele contractului între părți – Forța obligatorie a contractului

Art.1270 alin.1 Cod civil – Forța obligatorie:
Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante..
1.1. Consecințe:
- Contractul are forță obligatorie între părțile contractante ceea ce înseamnă că părțile
contractante trebuie să își îndeplinească obligațiile întocmai cum și le-au asumat;
- Contractul trebuie executat cu bună – credință: a se revedea art.1170 Cod civil;
- Obligativitatea efectelor contractului se referă la părțile contractante. De aici derivă
principiul relativității efectelor contractului prevăzut de art.1280 Cod civil, precum și
principiul opozabilității efectelor contractului prevăzut de art.1281, cu aplicarea
art.1282 Cod civil:
Art. 1280:Relativitatea efectelor contractului
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
- Forța obligatorie a contractului se impune și față de instanța de judecată; situațiile în
care legiuitorul permite intervenția instanței de judecată în contracte fiind expres
prevăzute de lege;
- Forța obligatorie a contractului se impune și legiuitorului; situațiile în care legiuitorul
intervine în contracte fiind expres prevăzute de lege;
- Din încheierea valabilă a contractului derivă obligația de loialitate (obligația de
informare reciprocă a părților) și obligația de cooperare (îndatorirea părților de a
facilita executarea contractului pentru a se asigura echilibrul contractual a pretațiilor);
- Încheierea contractului conduce la irevocabilitatea acestuia. Nici una dintre părți nu
poate revoca contractul fără acordul celeilalte (celorlalte). În consecință contractul
poate fi modificat ori încetat numai prin acordul părților. În acest sens art.1270 alin.2
Cod civil prevede:
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de
lege.

Art. 1281:Opozabilitatea efectelor contractului

Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de
a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

1
Art. 1282:Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori
(1)La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din
natura contractului nu rezultă contrariul.
(2)Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

1.2. Revocarea contractului

1.2.1. Revocarea/modificarea contractului prin acordul părților
Revocarea contractului prin acordul părților este posibilă întotdeauna, convenția de
modificare a contractului ori de încetare (revocare) a contractului reprezentând în esență un
nou contract, în sensul art.1166 Cod civil.
Atât modificarea, cât și încetarea contractului prin acordul părților, trebuie să îndeplinească
condițiile de valabilitate la momentul la care intervine (art.1179 Cod civil). Această nouă
convenție se bucură de asemenea de forța obligatorie a contractului, potrivit art.1270 alin.1
Cod civil.
Această nouă convenție are întotdeauna efecte pentru viitor.
Astfel, revocarea mutuală a contractului reprezintă o cauză de ineficacitate a acestuia, însă se
deosebește de nulitate, aceasta din urmă având natura juridică a unei sancțiuni civile și
produce efecte pentru trecut.
1.2.2. Revocarea unilaterală a contractului. Denunțarea contractului
Art. 1276:Denunţarea unilaterală
(1)Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi, acesta poate fi
exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
(2)În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului,
însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare.
(3)Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci
când prestaţia este executată.
(4)Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.
Denunțarea unilaterală a contractului este posibilă numai dacă acest drept i-a fost conferit
uneia dintre părți prin contract.
În cazul contractelor cu executare dintr-o dată denunțarea unilaterală nu poate interveni dacă
executarea obligațiilor contractuale a început.
În cazul contractelor cu executare succesivă se va respecta un termen rezonabil de preaviz.
Pentru unele contracte numite (cum ar fi locațiunea) leguitorul a adoptat norme juridice
speciale prin care se precizează durata acestui termen.

2
Denunțarea unilaterală poate fi cu titlu gratuit, dar și cu titlu oneros. În cea de-a doua situație
avantajul părții în defavoarea căreia se denunță unilateral contractul poate fi prejudiciul pe
care îl suportă partea contractantă din încetarea intempestivă a contractului.
Și revocarea unilaterală a contractului reprezintă o cauză de încetare a contractului și are
efecte pentru viitor.
În acest sens art.1321 Cod civil: Cauze de încetare:
Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor,
denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de
lege.

2. Limitele forței obligatorii a contractului

2.1. Intervenția legiuitorului în contracte
Așa cum am arătat, potrivit art.1270 alin.2 Cod civil prevede: Contractul se modifică sau
încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
În consecință legiuitorul a creat posibilitatea ca prin intervenția unor reglementări speciale să
poată interveni în contracte. Aici se impune verificarea reglementărilor din perspectiva
constituționalității și a restrângerii/limitării drepturilor fundamentale cetățenești. De regulă,
astfel de intervenții legislative în contracte apar pentru apărarea unui interes public general,
ori protecția unor drepturi.
2.2. Intervenția instanței de judecată în contracte. Teoria impreviziunii
Art. 1271:Impreviziunea
(1)Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei.
(2)Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită
unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a)adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b)încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a)schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b)schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c)debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

3
d)debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.
Teoria impreviziunii este nou introdusă în sistemul nostru de drept, chiar dacă doctrina și
jurisprudența, sub imepriul fostului Cod civil, o recunoșteau.
Art.1271 alin.1 Cod civil consacră principiul potrivit căruia forța obligatorie a contractului
subzistă chiar dacă au crescut costurile prestațiilor ori a scăzut valoarea contraprestațiilor.
Art.1271 alin.2 Cod civil stabilește că intevenția judecătorului în contract va fi posibilă numai
dacă sunt îndeplinite cerințele extraordinare la care se referă legiuitorul, și anume: executarea
prestațiilor a devenit excesiv de oneroasă, datorită unor împrejurări excepționale, care fac
vădit injustă executarea prestațiilor corelative.
Art.1272 alin.3 Cod civil stabilește condițiile în care operează impreviziunea și anume aceea
că debitorul nu și-a asumat riscul împrejurărilor excepționale ori nu a renunțat la acestea.
Condiția obligatorie pentru invocarea impreviziunii este aceea de renegociere a contractului,
în scopul modificării acestuia pentru restabilirea echilibrului contractual.
Art.1271 alin.2 Cod civil stabilește că instanța de judecată poate adapta contractul ori poate
înceta contractul.
În ambele situații instanța va realiza o judecată în echitate.
Adaptarea contractului presupune continuarea acestuia în condițiile stabilite de judecător.
Încetarea contractului se va realiza potrivit condițiilor stabilite de judecător, referitoare la
desocotirea părților contractante.
2.3. Revizuirea convențională a contractului
2.3.1. Clauza de indexare
Aceasta reprezintă procedeul de reevaluare automată a prestațiilor, în raport de variația unui
indice de referință stabilit printr-o clauză contractuală expresă, sau printr-o convenție de
indexare separată, pentru acoperirea unor deprecieri, de regulă ale monedei în care se face
plata.
2.3.2. Clauza de revizuire
Aceasta reprezintă acea prevedere contractuală menită să apere părțile de situații imprevizibile
(spre expl. inflație, secetă) condițiile avute în vedere de părți la momentul încheierii
contractului s-au schimbat.
Clauza de revizuire ar reprezenta o formă de impreviziune asumată de părți încă de la
momentul încheierii contractului și poate avea ca obiect și situații care nu ar reprezenta cauze
de impreviziune.
2.3.3. Clauza de hardship
Aceasta reprezintă stipulația dintr-un contract de lungă durată în care părțile se obligă să îl
adapteze cu promptitudine și în spirit de echitate pe cale de renegociere în situația în care se
constată că au intervenit situații imprevizibile care efectează echilibrul contractual.

4
2.4. Revizuirea judiciară a contractului
Această instituție analizată în doctrină își găsește acum aplicarea în instituția expres
reglementată de Codul civil a impreviziunii.
Legiuitorul a prevăzut însă și alte situații cum ar fi reducerea clauzei penale. Spre expl.:
Art. 1541:Reducerea cuantumului penalităţii
(1)Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a)obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b)penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea
contractului.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligaţiei principale.
(3)Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

3. Efecte specifice contractelor sinalagmatice

Pentru reamintire:
Art. 1171:Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
3.1. Excepția de neexecutare a contractului
Art. 1556:Excepţia de neexecutare
(1)Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una
dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din
voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.
(2)Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.
3.1.1. Noțiune:
Excepția de neexecutare (exceptio non adimplenti contractus) a contractului reprezintă un
mijloc de apărare prin care partea care este gata să își îndeplinească obligația sau care a
executat-o parțial refuză executarea până ce cealaltă parte nu își execută propria obligație
corelativă.
3.1.2. Caracteristici:
- Este un mijloc de apărare gratuit;
- Este un mijloc de apărare cominator (de presiune);

5
- Este un mijloc preventiv;
- Este o garanție pentru creditor;
- Este un mijloc defensiv;
- Are caracter provizoriu.
3.1.3. Condiții pentru invocare:
- obligațiile reciproce și interdependente să își aibe izvorul în același contract;
- contractul să fie valabil încheiat;
- să existe o neexecutare, chiar și parțială, dar suficient de importantă din partea celuilalt
cocontractant;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei înseși a celui care invocă excepția, faptă de l-a
împiedicat pe celălalt să-și execute obligația;
- părțile să nu vi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce.
3.1.4. Efecte: Suspendarea provizorie a efectelor contractului.

6
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 4

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Rezoluțiunea/rezilierea contractului – efect specific contractelor sinalagmatice

Sediul materiei: art.1549 – 1554 și art.1516 alin.2 Cod civil

Definiție: Rezoluțiunea / rezilierea reprezintă o sancțiune de drept civil care conduce la

desființarea contractului în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale.

Art. 1549:Dreptul la rezoluţiune sau reziliere

(1)Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la
rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se
cuvin.

Art. 1516:Drepturile creditorului

(1)Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2)Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1.să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2.să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3.să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.

Constatăm că partea contractantă care și-a îndeplinit propriile obligații are un drept de opțiune
între a solicita executarea contractului ori rezoluțiunea contractului. În ambele ipoteze partea
care și-a îndeplinit propriile obligații are dreptul la despăgubiri.

Formele rezoluțiunii – art.1550 Cod civil: judiciară – art.1549 Cod civil; unilaterală –
art.1552 Cod civil; convențională – art.1553 Cod civil (pactul comisoriu).

Art. 1550:Modul de operare

(1)Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată
unilateral de către partea îndreptăţită.
(2)De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel,
rezoluţiunea poate opera de plin drept.

1.1. Rezoluțiunea judiciară

Condiții pentru a opera rezoluțiunea judiciară:

- Existența unui contract sinalagmatic valabil încheiat;

1
 - Partea care invocă rezoluțiunea să își fi îndeplinit propriile obligații sau să fie gata să
le execute;
- Neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate (în tot, în parte, sau la
termen);
- Obligația neexecutată să fie esențială (art.1551 Cod civil);
- Neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația (rezoluțiunea este
o sancțiune de drept civil, iar pentru aplicarea acesteia se impune cerința vinovăției –
vezi aici art.10 și 16 Cod civil);
- Debitorul obligației neexecutate să fi fie pus în întârziere (instituție reglementată de
art.1521 și urm. Cod civil, o vom analiza la executarea obligațiilor civile).

Potrivit art.1549 alin.2 Cod civil: Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului,
numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului
plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea
contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia,
după circumstanţe, să fie considerată esenţială.

Legiuitorul a consacrat regula rezoluțiunii parțiale, ca și în cazul nulității (art.1255 Cod civil).

Efectele rezoluțiunii judiciare:

Desființarea contractului cu efect retroactiv (similar nulității) – art.1554 Cod civil de către
instanța de judecată. Caracterul retroactiv dă dreptul părților contractante la restituirea
prestațiilor (art.1635 și urm. Cod civil).

1.2. Rezoluțiunea unilaterală

Art. 1552:Rezoluţiunea unilaterală

(1)Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere
ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
(2)Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
(3)În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară
ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
(4)Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau,
după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).

Condiții pentru a opera rezoluțiunea unilaterală:

- Existența unui contract sinalagmatic valabil încheiat;

- Existența unei clauze stipulate în contract care să îi confere părții care și-a îndeplinit
propriile obligații dreptul de a notifica rezoluțiunea unilaterală părții care nu și-a
îndeplinit propriile obligații (în tot, în parte, sau la termen);

2
 - Neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate (în tot, în parte, sau la
termen);
- Transmiterea notificării scrise de rezoluțiune unilaterală la termenul stipulat în
contract ori la termenul fixat prin punerea în întârziere.

Efectele rezoluțiunii unilaterale:

Desființarea contractului cu efect retroactiv (similar nulității) – art.1554 Cod civil, fără
intervenția instanței de judecată, declarația de rezoluțiune unilaterală fiind irevocabilă de la
data comunicării ei către debitor, ori de la data expirării termenului stabilit prin punerea în
întârziere (art.1552 alin.4 Cod civil). Caracterul retroactiv dă dreptul părților contractante la
restituirea prestațiilor (art.1635 și urm. Cod civil).

Se impune aici distincția între instituția denunțării unilaterale a contractului – art.1276 Cod
civil, care reprezintă o limitare a forței obligatorii a contractului și instituția rezoluțiunii
unilaterale a contractului – art.1552 Cod civil.

Astfel, denunțarea unilaterală a contractului este un drept conferit prin contract uneia dintre
părți de a pune capăt contractului fără acordul celeilalte părți și reprezintă o excepție de la
regula mutuus consensus mutuus dissensus (art.1270 alin.2 Cod civil); denunțarea unilaterală
a contractului exclude culpa celeilalte părți și nu are natura juridică a unei sancțiuni. Efectele
denunțării contractului se produc pentru viitor.

Rezoluțiunea unilaterală intervine pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de

cealaltă parte, deci presupune culpa părții, are natura juridică a unei sancțiuni și conduce la
desființarea contractului cu efect retroactiv.

Tot în acest context se impune să vă fixați foarte bine instituțiile juridice legate de contract.

Astfel, nulitatea și rezoluțiunea sunt sancțiuni civile, care conduc la desființarea retroactivă a
contractului. Nulitatea operează pentru încălcarea condițiilor de fond sau de formă cerute de
lege pentru încheierea contractului, prevăzute de art.1179 Cod civil. Rezoluțiunea intervine
numai pentru contractul valabil încheiat și pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Nu uitați de cele 4 etape ale contractului: etapa precontractuală, care nu este obligatorie –
negocierea; etapa încheierii contractului; etapa executării contractului; etapa încetării
contractului.

In doctrină o să mai întâlniți termenul de revocare a contractului. Noul Cod civil nu mai
folosește acest termen, însă prin revocarea contractului se înțelege fie încetarea contractului
prin acordul părților (art.1270 alin.2 și art.1321 Cod civil) - revocarea consensuală; fie
denunțarea unilaterală a contractului (art.1276 Cod civil), care în esență reprezintă tot un
acord al părților pentru ca în viitor una dintre acestea să revoce unilateral contractul.
Distincția importantă la revocarea contractului față de nulitate/rezoluțiune este că efectele se
produc pentru viitor, nefiind incidentă instituția restituirii prestațiilor (art.1635 și urm. Cod
civil).

3
Tot de reținut la rezoluțiunea unilaterală: declarația de rezoluțiune a părții în favoarea căreia a
fost stipulată o astfel de clauză reprezintă un act juridic unilateral, fiind supus regimului
juridic prevăzut de art.1324 și urm. Cod civil. De aici rezultă caracterul irevocabil al
declarației de rezoluțiune unilaterală (similar ofertei cu termen – art.1191 Cod civil). Efectul
este acela că odată ce partea a declarat unilateral rezoluțiunea contractul este desființat, adică
încetează și nu mai poate reveni.

Tot aici aș vrea să vă semnalez prevederile art.1203 Cod civil care reglementează instituția
clauzelor neuzuale care trebuie asumate expres și în scris de cealaltă parte, printre acestea
fiind și dreptul de a denunța unilateral contractul.

Referitor la enumerarea la care se referă art.1203 Cod civil doctrina nu este unanimă în sensul
dacă are un caracter limitativ ori exemplificativ, iar personal aș opta pentru teza a II-a în
sensul că și clauza care prin care se stabilește rezoluțiunea unilaterală are natura juridică a
unei clauze neuzuale.

1.3. Rezoluțiunea convențională

Art. 1553:Pactul comisoriu

(1)Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror
neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în
întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt
al neexecutării.
(3)Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care
pactul comisoriu operează.

Condiții pentru a opera rezoluțiunea convențională (pactul comisoriu):

- Existența unui contract sinalagmatic valabil încheiat;

- Existența unei clauze stipulate în contract care să identifice care sunt obligațiile
asumate prin contract a căror nerespectare conduce la rezoluțiunea convențională a
contractului;
- Neexecutarea de către una dintre părți a obligațiilor asumate în această clauză
contractuală (în tot, în parte, sau la termen);
- Punerea în întârziere a debitorului.

Efectele rezoluțiunii convenționale:

Art. 1554:Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii

(1)Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte
părţi prestaţiile primite.
(2)Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor
ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

4
(3)Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.

Desființarea contractului cu efect retroactiv (similar nulității) – art.1554 Cod civil, cu sau fără
intervenția instanței de judecată (în funcție de clauza care cuprinde pactul comisoriu).
Caracterul retroactiv dă dreptul părților contractante la restituirea prestațiilor (art.1635 și urm.
Cod civil).

1.4. Rezilierea contractului

Potrivit art.1549 alin.4 Cod civil dispozițiile în materie de rezoluțiune se aplică și în cazul
rezilierii, dacă nu se prevede altfel.

Rezoluțiunea se aplică contractelor cu executare dintr-o dată și rezilierea se aplică

contractelor cu executare succesivă.

Potrivit art.1554 alin.3 Cod civil contractul reziliat produce efecte pentru viitor.

În consecința diferența de regim juridic între rezoluțiune și reziliere constă în distincția între
efectele acesteia; rezoluțiunea are efecte pentru trecut (similar nulității), rezilierea are efecte
pentru viitor.

2. Riscul în contracte – efect specific contractelor sinalagmatice

Pentru contractele translative de drepturi reale – art.1273 alin.1 și art.1674 alin.1 Cod civil –
proprietatea sau dreptul se transmite prin simplul acord de voință al părților – principiul
consensualismului. În consecință riscul îl suportă proprietarul, de la data dobândirii dreptului
– regula res perit domino.

Problema care se ridică este aceea cine suportă riscul atunci când predarea bunului este
ulterioară transmiterii dreptului de proprietate? Răspunsul îl găsim la art.1274 alin.2 Cod civil
– cât timp bunul nu este predat riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligației de
predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.

Spre expl. Dacă dvs. vă comandați un autoturism nou pe care îl plătiți în avans, dvs. deveniți
proprietarul acestuia la data încheierii contractului de vânzare, însă dacă autorurismul suferă
avarii până la predare, riscul îl suportă vânzătorul, care are obligația să vă predea bunul așa
cum acesta este descris în contract.

Riscul contractului se transferă la proprietar, în expl. dat la dvs., dacă proprietarul a fost pus
în întârziere pentru îndeplinirea obligației de predare.

Spre expl. dvs. ați fost pus în întârziere să vă prezentați pentru a ridica autorurismul de la
cumpărător și nu v-ați prezentat. În această ipoteză dacă se întâmplă ceva fortuit cu bunul veți
suporta riscul contractual, adică vânzătorul este liberat de obligații.

Pentru toate celelalte contracte sinalagmatice riscul contractual îl suportă debitorul obligației
imposibil de executat – regula res perit debitori.

5
Pentru aplicabilitate practică vedeți art.1818, 1860, 1937 Cod civil.

În esență problema care se ridică este cine suportă paguba atunci când una dintre părțile
contractante nu își poate îndeplini obligația din motive neimputabile.

Să faceți aici distincția între neîndeplinirea obligațiilor în mod culpabil, care conduce la
rezoluțiunea/rezilierea contractului, și neîndeplinirea obligațiilor pentru o cauză care exclude
culpa părții. A se vedea noțiunea de vinovație – art.16 Cod civil, noțiunea de forță majoră –
art.1351 alin.2 Cod civilă și noțiunea de caz fortuit – art. 1351 alin.3 Cod civil.

Pentru un exercițiu de logică juridică ordinea este următoarea: forța majoră exonerează orice
formă de răspundere, cazul fortuit reprezintă o formă mai atenuată de exonerare de răspundere
și acesta încetează când începe culpa, adică forma mai simplă a vinovăției.

Problema riscului în contracte apare pentru cazurile de forță majoră și cazurile fortuite.

Spre expl. dvs. ați achiziționat o excursie în Italia de mai mult timp și ați plătit-o în avans, iar
ca urmare a declarării unei situații de urgență nu mai puteți pleca, fiind închise frontierele țării
de destinație. Întrebare: cine suportă riscul contractual dvs. sau cealalată parte contractantă
(agenție turism, hotel, etc.)?. Răspuns: debitorul obligației imposibil de executat, adică cel ce
nu poate presta serviciul de turism. În concluzie dvs. aveți dreptul la restituirea prețului plătit
sau la alte forme de compensare.

Pentru a lămuri aspectul legat de riscul contractual va trebui să identificați care este obligația
imposibil de executat, știut fiind că acest efect specific se aplică contractelor sinalagmatice,
în care obligațiile sunt reciproce și interdependente, iar ambele părți au dubla calitate de
debitor și creditor.

6
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 5

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Efectele contractului față de terți

1.1. Principiul relativității efectelor contractului
Art. 1280 Cod civil – intitulat Relativitatea efectelor contractului enunţă principiul relativităţii
efectelor contractului - Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Acest principiu rezultă indirect din principiul forţei obligatorii a contractelor, statuat de art.
1270 alin.1 Cod civil - Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
În consecința, regula este aceea că un contract valabil încheiat nu produce și nu dăunează
terților, iar excepția este atunci când legea prevede altfel, deci în situația în care legiuitorul
înțelege să dea un efect juridic unui contract și față de terțe persoane care nu au fost parte în
contract.
Este important aici să facem foarte bine distincția dintre părți, terți, succesorii părților
(universali/cu titlu universal și cu titlu particular) și creditorii chirografari.
Aceste noțiuni au fost abordate în anul I la Disciplina Drept civil – Parte generală și la
Disciplina Drept civil – Drepturi reale (patrimoniu).
Pentru o reamintire succintă vă prezint definițiile și aspectele importante aici:
- Prin noțiunea de părți se înțeleg persoanele fizice sau juridice între care s-a stabilit un
raport juridic contractual, adică cele care au încheiat contractul sau cele în contul cărora
contractul a fost încheiat de alte persoane, prin reprezentare.
- Prin noțiunea de terți se înțelege orice persoană străină de o situaţie juridică, în speță
de contract. Având ca reper extraneitatea faţă de un act juridic, terţul este definit, prin
excludere, ca fiind o persoană care nu are calitatea de parte (penitus extranei).
- Prin noțiunea de succesor universal se înțelege acea persoană care dobândește în
întregime şi nefracţionat patrimoniul autorului său, cum ar fi cazul succesorului legal
unic, legatarul universal sau persoana juridică dobânditoare a întregului patrimoniu a
altei persoane juridice.
- Prin noțiunea de succesori cu titlu universal se înțelege categoria de persoane care
dobândesc o cotă parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor, cum ar fi cazul
mai multor moștenitori. Succesorii universali sau cu titlu universali sunt continuatorii
în drepturi ai autorului lor și raportat la această situație acestora li se transmit toate
drepturile și obligațiile autorului lor, cu excepția celor care se sting la încetarea
autorului ( a se vedea spre expl. dreptul de uzufruct) ori cele care au caracter intuituu
personae (a se vedea spre expl. contractul de întreținere). Potrivit art.1282 alin.1 Cod
civil intitulat Transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori: La moartea
unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura

1
 contractului nu rezultă contrariul. Este important aici de reținut că legiuitorul Noului
Cod civil a prevăzut posibilitatea ca părțile contractante să poată stipula ca drepturile și
obligațiile izvorâte din contract să fie netransmisibile.
- Prin noțiunea de succesori cu titlu particular se înțelege acea categorie de persoane care
dobândesc unul sau mai multe drepturi determinate şi nu unul sau mai multe elemente
ale unui patrimoniu (habent causam auctorius sui propter rem). Poate fi vorba spre expl.
de cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular, donatarul, cesionarul unei creanţe
etc. De principiu, succesorilor cu titlu particular nu li se transmit drepturi și obligații,
însă prin excepție acestora li se vor transmite drepturile și obligațiile care au o strânsă
legătură cu bunul ( a se vedea aici spre expl. obligațiile propter rem, cum ar fi obligația
de a cultiva terenurile agricole).
- Prin noțiunea de creditori chirografari se înțelege categoria de creditori care au ca
singură garanţie a realizării drepturilor lor de creanţă întregul patrimoniu al debitorului
lor, ce constituie gajul lor general. Creditorii chirografari nu au o garanție reală asupra
unui/unor bunuri care compun activul patrimonial. A se repeta aici noțiunea de
garanție comună a creditorilor prevăzută de art.2324 Cod civil. Creditorii chirografari
nu au calitatea de succesori, ei având o poziţie specială faţă de aceştia, deoarece în
niciun moment nu devin creditori sau debitori în contractele pe care le-a încheiat
debitorul lor. Aceştia sunt protejaţi de dreptul lor de gaj general, având la dispoziţie fie
acţiunea pauliană (acțiunea revocatorie prevăzută de art.1562 și urm. Cod civil)
împotriva actelor încheiate de autor, fie acţiunea oblică (art.1560 și urm. Cod civil), fie
acţiunea în simulaţie (art.1289 și urm. Cod civil).
1.2. Opozabilitatea contractului
Art. 1281 Cod civil intitulat Opozabilitatea efectelor contractului prevede: Contractul este
opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract.
Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui,
cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Relativitatea efectelor contractului şi opozabilitatea sunt două noţiuni distincte, ce interacţio-
nează şi se sprijină reciproc.
Prin opozabilitate, așa cum am mai discutat și la Disciplina Drept civil – Drepturile reale, se
asigură informarea prin publicitate a terților despre acte și fapte juridice, iar în cazul
contractelor terții au obligația să respecte contractele încheiate între alte persoane, în sensul de a
nu face nimic pentru a le aduce atingere drepturilor și obligațiilor părților contractante.
Opozabilitatea se realizează potrivit art.18-20 Cod civil ( a se repeta) sau prin orice mijloc de
aducere la cunoștința terților a contractelor (depinde de tipul acestora).
2. Excepții de la principiul relativității efectelor contractului
Excepțiile de principiul relativității efectelor contractului pot fi definite ca fiind acele situaţii
juridice în care efectele directe sau interne ale contractului se produc faţă de alte persoane
care nu au calitatea de părţi contractante.
Punctual suntem în prezenţa unei astfel de excepţii numai atunci când un contract dă naştere
la drepturi şi obligaţii contractuale în favoarea şi, respectiv, în sarcina unor terţe persoane,

2
care devin astfel creditori, după caz, debitori, printr-un contract în care nu au şi nu dobândesc
calitatea de părţi.
Clasificarea acestor excepții: excepții aparente și excepții reale (veritabile) de la principiul
realtivității efectelor contractului.
Din categoria excepțiilor aparente se consideră că fac parte: reprezentarea, acţiunile directe,
contractele colective, promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort);
Iar în categoria excepțiilor reale se include stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea
unei terţe persoane.
2.1. Reprezentarea
Prin reprezentare se înţelege procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită generic
reprezentant, încheie un act juridic, cel mai adesea un contract, în numele şi în contul altei
persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele acelui act juridic se produc direct în
persoana celui reprezentat.
În conformitate cu art.1295 Cod civil reprezentarea rezidă în puterea de a reprezenta care poate
rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.
Formele reprezentării: legală, convențională și judiciară (judecătorească).
Esenţa acestei instituţii constă în structura sa tripartită, la ea participând, de regulă, trei
persoane: reprezentatul, reprezentantul şi terţul contractant.
Menţionez faptul că această operaţiune juridică se caracterizează prin aceea că reprezentantul
lucrează în numele şi pe seama reprezentatului, manifestându-şi voinţa pentru sine şi nu pentru
altul. Prin urmare, reprezentantul nu este un simplu purtător de nume (nuntium). În acest sens,
art.1296 Cod civil statuează: contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.
În ipoteza în care nu este arătată calitatea de reprezentant, art.1297 alin.1 Cod civil prevede:
Contractul încheiat între reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul
contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în
această calitate, îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Ne aflăm în ipoteza în care cel care a primit mandatul să reprezinte pe mandantul său nu aduce
la cunoştinţă terţului existenţa mandatului, contractând în numele şi pe seama sa.
Totuşi, în ipoteza în care terţul descoperă ulterior încheierii actului identitatea adevăratului
titular, adică a celui care a dat mandat, respectiv a reprezentatului, potrivit art.1297 alin.2 Cod
civil, se poate îndrepta şi împotriva acestuia, invocând drepturile pe care le poate opune
reprezentantului, adică ale mandatarului.
În ipoteza în care reprezentantul nu are împuternicire ori depăşeşte limitele puterilor conferite,
în conformitate cu art.1310 Cod civil, acesta răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului con-
tractant care s-a încrezut cu bună-credinţă în încheierea valabilă a contractului. Aşadar, repre-
zentantul îşi angajează propriul patrimoniu şi va răspunde faţă de terţul cu care a contractat,
dacă în realitate nu are împuternicire sau dacă, având împuternicire, depăşeşte limitele puterilor

3
ce i-au fost conferite. Totdeauna, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei
anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului – art.1300 Cod civil.
Natura juridică a reprezentării: excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
contractului, deoarece efectele actului juridic încheiat prin reprezentare se produc faţă de
reprezentat, deşi contractul este încheiat cu terţul de către reprezentant. Mai exact, contractul
încheiat prin reprezentare produce efecte între reprezentat şi terţul contractant, dar nu şi faţă
de reprezentant – art.1296 Cod civil.
A se studia aici cu atenție prevederile art.1295 – 1314 Cod civil!
2.2. Acțiunile directe
Acţiunile directe reprezintă dreptul unor persoane de a acţiona în anumite cazuri, expres
prevăzute de lege, împotriva uneia din părţile din contract, cu care nu au nici o legătură
juridică, invocând acel contract în favoarea lor, contract faţă de care au calitatea de terţi
propriu-zişi.
Mecanismul juridic al acestei acţiuni recunoaşte anumitor creditori un drept propriu de a
acţiona împotriva subdebitorului debitorului lor şi de a reţine valoarea urmărită în beneficiul
lor exclusiv. Prin urmare, creanţa urmărită nu va intra în patrimoniul debitorului lui, ci va intra
direct în patrimoniul creditorului, ceea ce constituie şi o derogare de la principiul egalităţii în
drepturi a creditorilor chirografari.
Legiuitorul a reglementat câteva cazuri în care se regăseşte această operațiune juridică și
anume:
- art.1856 Cod civil, în materia contractului de antrepriză, potrivit căruia: În
măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui
contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau
executarea lucrării contractate au acţiune împotriva beneficiarului, până la
concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul
introducerii acţiunii;
- art.2023 alin.6 Cod civil în materia contractului de mandat, potrivit căruia:
Mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului, în scopul de a obţine
despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate;
- art. 1807 Cod civil în materia contractului de locațiune, potrivit căruia
Locatorul are dreptul de a urmări direct pe sublocatar pentru executarea obligaţiilor
asumate prin contractul de sublocaţiune, precum şi pentru plata chiriei pe care acesta
i-o datorează locatarului, în cazul în care acesta din urmă nu și-a îndeplinit obligaţia.
Natura juridică a acţiunilor directe: excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor
contractului, deoarece dreptul unei persoane de a acţiona pe o parte contractantă în raport cu
care este terţ propriu-zis, izvorăşte direct, nemijlocit și exclusiv din lege, fără voinţa părţilor
contractante, care nu au avut niciun rol în naşterea drepturilor terţelor persoane.
2.3. Contractul colectiv de muncă (acordurile colective)
Contractul colectiv de muncă este convenţia dintre angajatori şi salariaţi, prin care se stabilesc,
în limitele prevăzute de lege, drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile de muncă.

4
Contractele colective de muncă se încheie, de regulă, prin organisme ce reprezintă interesele
mai multor persoane membre şi care vor avea eficacitate asupra contractelor individuale de
muncă pe care părţile le vor încheia în viitor (sindicate, patronate).
Deşi contractul colectiv de muncă produce efecte şi faţă de terţii salariaţi care nu au fost
semnatarii acestei convenții, aceste efecte se produc deoarece aşa prevede legea în mod expres
şi nicidecum pentru faptul că aşa au stabilit cei care au negociat şi perfectat contractul.
Natura juridică a acordurilor colective: excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor
contractului, deoarece dreptul sau obligația unei persoane izvorăşte direct, nemijlocit și
exclusiv din lege, fără voinţa proprie.
2.4. Promisiunea faptei altuia (convenția de porte-fort)
Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract sau o clauză într-un contract prin care o
persoană – debitorul – se obligă faţă de o altă persoană – creditorul - să determine pe o terţă
persoană să-şi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului din contract –
convenția de porte - fort.
Promisiunea faptei altuia este un contract perfect valabil, deoarece debitorul promite fapta lui
proprie şi în niciun caz fapta altei persoane. Terţa persoană rămâne străină de contract şi deci
nu are nicio obligaţie ca urmare a încheierii contractului între promitentul debitor şi creditorul
promisiunii.
Legiuitorul român a reglementat această instituție în cadrul art.1283 Cod civil, potrivit căruia:
Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să
repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca
fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă. Cu toate acestea, promitentul nu
răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu
creditorului. Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să
reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
Caracterele juridice ale promisiunii faptei altuia:

a) este o convenție bilaterală și sinalagmatică. Acordul de voinţă se realizează doar între

promitent şi creditor;
b) este o convenție consensuală, pentru că se poate încheia valabil prin simpla manifestare a
voinţei părţilor, indiferent de forma ei de exprimare;
c) este o convenţie intuitu personae care se încheie în virtutea unor calităţi ce ţin de persoana
promitentului;
d) este o convenție cu titlu oneros care poate fi comutativă, având în vedere că atât
promitentul, cât şi creditorul îşi cunosc chiar de la data realizării acordului de voinţă existenţa
şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.
Forme pentru promisiunea faptei altuia:
a) principală, în cazul în care se încheie un contract între două persoane, al cărui obiect constă
în prestaţia debitorului de a determina un terţ să încheie un contract cu creditorul;

5
b) accesorie, atunci când printr-o clauză într-un contract debitorul se obligă, printre altele, să
obţină consimţământul unui terţ pentru ca acesta să încheie un contract cu creditorul.
Așa cum am arătat, în cazul promisiunii pentru fapta altuia, contractul se încheie între debitor şi
creditor, terţul fiind o persoană străină de contract faţă de care nu se produce niciun efect,
efectul producându-se numai între creditor şi debitor. Prin urmare, terţul nu devine obligat prin
contractul încheiat de creditor cu debitorul, ci doar în situaţia în care va consimţi să încheie un
contract cu creditorul va deveni obligat faţă de acesta, ca urmare a manifestării proprii lui
voinţe.
Obligaţia terţului faţă de creditor este rezultatul nemijlocit al manifestării propriei sale voinţe,
manifestare care îl face să devină parte contractantă. Aşadar, dacă terţul consimte, el încheie un
contract cu creditorul ori aderă la cel existent şi astfel se obligă personal faţă de creditorul din
contract, prin propria sa voinţă.
Efectele promisiunii faptei altuia:
- Față de promitent: Promitentul este obligat să procedeze în aşa fel încât să obţină
consimţământul sau angajamentul terţului. Dacă obţine rezultatul la care s-a îndatorat,
se consideră că şi-a executat obligaţia, fiind liberat de datoria sa contractuală. Potrivit
art.1283 alin.1 Cod civil: Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau
să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige
sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
În situaţia în care promitentul nu obţine angajamentul său, înseamnă că nu şi-a îndeplinit
obligaţia contractuală asumată. În consecinţă, se va angaja răspunderea lui civilă
contractuală obiectivă (culpă prezumată) faţă de creditor, căruia trebuie să-i plătească
daune-interese pentru prejudiciul cauzat. Convenţia de porte-fort cuprinde o obligaţie de
rezultat, care în caz de eşec poate da naştere la plata unor daune-interese în sarcina
promitentului. Potrivit art.1283 alin.2 Cod civil promitentul nu răspunde dacă asigură
executarea obligaţiei terţului fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
- Față de terț: promisiunea faptei altuia nu dă naştere unei legături juridice între
creditorul promitentului porte-fort şi terţul al cărui angajament s-a obligat promitentul
să-l obţină. Terţul nu este şi nici nu poate fi obligat direct prin voinţa promitentului
porte-fort, ci el va fi obligat numai dacă îşi va da consimţământul în acest sens şi va
deveni parte în contractul pe care îl va încheia cu creditorul promitentului ori în
contractul pe care îl va ratifica, dacă acesta a fost deja încheiat de către promitentul
porte-fort. Ratificarea are rolul de a consolida contractul încheiat în lipsa sa, terţul
devenind pe această cale parte a acelui contract. Subliniem faptul că ratificarea va
produce efecte retroactive încă din momentul în care a fost încheiat actul promis.
Natura juridică a promisiunii faptei altuia: nu reprezintă o excepție veritabilă de la principiul
relativităţii contractului, fiind o excepție aparentă, pentru că terţa persoană nu este obligată
prin voinţa debitorului, ci numai în măsura în care s-a angajat personal faţă de creditor, fie
încheind un nou contract, fie aderând sau ratificând pe cel încheiat de debitor cu creditorul.
2.5. Contractul în favoarea unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul)
2.5.1. Definiție

6
Stipulaţia pentru altul reprezintă o operațiune juridică, fiind o excepție veritabilă de la
principiul relativității efectelor contractului (res inter alios acta).
Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane poate fi definită ca fiind
acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită
promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terţe persoane, străine de
contract, denumite terţ beneficiar.
Stipulaţia pentru altul poate fi un contract sau o clauză într-un contract (în cele mai multe
cazuri).
Instituția stipulației pentru altul este reglementată de art.1284-1288 Cod civil – de studiat!
Potrivit art.1284 alin.1 Cod civil: Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui
terţ. Aplicaţiile practice ale stipulaţiei pentru altul le regăsim la prevederile art.2243 alin.2
Cod civil, art.1027 alin. 2 Cod Civil, art. 1995 Cod Civil, art.2199 Cod civil.
2.5.2. Condiții de valabilitate pentru stipulația pentru altul
Fiind un contract sau o clauză într-un contract, stipulaţia pentru altul trebuie să îndeplinească
toate condiţiile generale de validitate ale oricărui contract, cât priveşte capacitatea părţilor,
voinţa, obiectul şi cauza, iar uneori şi forma. Pe lângă aceste condiţii generale, mai trebuie
îndeplinite şi unele condiţii specifice, şi anume:
a) voinţa de a stabili în favoarea unei terţe persoane să fie certă (animus stipulandi)- art.1284
alin.1 Cod civil citat supra;
b) terţul beneficiar să fie o persoană determinată sau determinabilă – art.1285 Cod civil:
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la data încheierii stipulaţiei şi
să existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia (…). În cazul în care
terţul nu poate fi determinat stipulaţia profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina
promitentului. Prin urmare, stipulaţia se va întoarce în profitul stipulantului sau al succesorilor
săi.
De principiu, se admite că stipulaţia poate fi prevăzută şi în favoarea unei persoane viitoare,
care nu există în momentul încheierii contractului. Este, de exemplu, stipulaţia făcută de o
persoană în beneficiul primului copil care i se va naşte sau stipulaţia în folosul unei persoane
juridice în curs de constituire.
S-a ridicat însă problema ce soluţie vom adopta în situaţia în care s-a făcut o donaţie indirectă
prin intermediul stipulaţiei pentru altul unui copil care a fost conceput după data încheierii
stipulaţiei? Art.987 alin.3 Cod civil interzice liberalităţile făcute în favoarea persoanelor
neconcepute (infans conceptus pro nato habetur quoties de eius commodis agit). Consider că
persoanele neconcepute pot fi gratificate indirect, deci prin liberalităţi cu sarcini făcute unor
persoane capabile.
2.5.3. Acceptarea stipulaţiei pentru altul de către terţul beneficiar
Consimţământul terţului beneficiar nu constituie o condiţie de validitate a stipulaţiei pentru
altul. Acordul de voinţe realizat între stipulant şi promitent constituie singurul temei care
permite naşterea unui drept în favoarea unei terţe persoane, însă i se recunoaşte beneficiarului

7
acestui drept prerogativa de a accepta sau de a refuza beneficiul acestui drept. Dreptul nu
poate fi impus beneficiarului împotriva voinţei sale. În acest sens, s-a conturat regula potrivit
căreia consimţământul beneficiarului constituie numai o condiţie de eficacitate a stipulaţiei şi
valoarea unei renunţări la posibilitatea de a refuza beneficiul ce i-a fost atribuit. Până la
momentul acceptării creanţei, beneficiarul stipulaţiei nu este decât un creditor virtual, iar
numai voinţa lui are menirea de a transforma această posibilitate în realitate.
În scopul evitării eventualelor confuzii, subliniem faptul că acceptarea are valoarea unei con-
solidări, dar nu are efect constitutiv. Dreptul nu se dobândeşte în temeiul acceptării, ci ca
urmare a contractului încheiat între stipulant şi promitent. Din momentul acceptării, beneficia-
rul devine creditorul obligaţiei asumate de promitent şi poate pretinde executarea acesteia, dar
prin acceptare terţul nu devine parte a contractului şi nu poate modifica contractul generator
de stipulaţie.
2.5.4. Dreptul terţului beneficiar
Așa am menţionat anterior, dreptul terţului beneficiar va avea ca izvor contractul privit ca
acord de voinţe dintre stipulant şi promitent. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct şi
nemijlocit din contractul încheiat între stipulant şi promitent.
Un aspect esenţial este reprezentat de faptul că dreptul terţului beneficiar este irevocabil, însă
această irevocabilitate operează de la momentul acceptării stipulaţiei pentru altul de către
beneficiar.
2.5.5. Efectele stipulaţiei pentru altul
A. În raporturile dintre stipulant şi promitent:
Între, promitent, respectiv stipulant, se nasc două categorii de raporturi juridice: raporturi
juridice exclusiv între stipulant şi promitent, fără nicio legătură cu stipulaţia pentru altul şi
raporturi juridice născute direct din clauza prin care s-a stipulat obligaţia promitentului în
favoarea terţului beneficiar.
În cazul acestor din urmă raporturi juridice, stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice
conferite de lege oricărui creditor şi părţilor contractante pentru realizarea drepturilor sale
(acțiunea în executarea contractului – art.1270 alin.1 Cod civil; acțiunea în rezoluțiunea
contractului – art.1549 alin.1 și art.1516 alin.1 și 2 Cod civil).
În ceea ce priveşte revocarea stipulaţiei pentru altul, se impun câteva observaţii:
1) revocarea poate fi cerută de stipulant, ea putând să intervină atât timp cât beneficiarul
stipulaţiei nu a acceptat-o. În acest sens art.1286 alin.2 Cod civil subliniază faptul că: stipulantul
poate revoca stipulaţia cât timp acceptarea terţului nu a ajuns la stipulant sau beneficiar;
2) stipulantul singur poate revoca, chiar modifica stipulaţia, dreptul de revocare fiind un drept
personal care operează ad nutum. Dacă însă promitentul are interes să execute stipulaţia, atunci
decizia stipulantului de a revoca această operaţie este condiţionată de voinţa promitentului, cei
doi trebuind să cadă de acord în această privinţă;
3) revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la promitent, potrivit
art.1287 alin.2 teza I Cod civil;

8
4) revocarea stipulaţiei profită stipulantului sau moştenitorilor acestuia, dacă nu a fost desemnat
un alt beneficiar, fără însă a se agrava sarcina promitentului, potrivit art.1287 alin.2 teza a II-a
Cod civil.
De reținut că specific raporturilor juridice dintre stipulant şi promitent este faptul că drepturile
stipulate se nasc direct şi nemijlocit în patrimoniul beneficiarului. Aceasta înseamnă că
stipulantul va putea cere executarea obligaţiei numai faţă de terţ.
Stipulantul are la dispoziţie şi o serie de mijloace indirecte pentru a-l constrânge pe promitent
să-şi execute obligaţiile sale. Spre expl. dacă este vorba de un contract gratuit, să zicem o
donaţie cu sarcini, dacă promitentul nu-şi îndeplineşte obligaţia sa, stipulantul poate cere
revocarea donaţiei pentru nerespectarea sarcinii; dacă este vorba de un contract cu titlu oneros,
iar promitentul nu-şi execută obligaţia faţă de terţul beneficiar, stipulantul poate invoca
excepția de neexecutarea (exceptio non adimpleti contractus) ori poate cere rezoluţiunea
acestuia. De asemenea, stipulantul îl poate acţiona în justiţie pe promitent pentru ca acesta
să-şi execute obligaţia faţă de beneficiar.
B. În raporturile dintre promitent şi terţul beneficiar:
Cu toate că beneficiarul nu este parte în contract, așa cum am arătat, acesta dobândeşte direct şi
nemijlocit dreptul - momentul dobândirii coincide cu momentul încheierii contractului dintre
stipulant şi terţul beneficiar, indiferent de faptul acceptării de către terţ a dreptului stipulat.
Consecințe:
1) terţul beneficiar devine creditorul promitentului din chiar momentul încheierii contractului şi
în mod direct, fără ca dreptul să fi trecut vreun moment prin patrimoniul stipulantului;
2) dacă terţul beneficiar decedează înainte de confirmarea dreptului, acesta se transmite
moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său. Ca o excepţie de la aceasta
regulă, se invocă posibilitatea existenței stipulaţiei în virtutea calităţilor personale ale
beneficiarului, adică intuitu personae, caz în care dreptul nu s-ar transmite moştenitorilor;
3) terţul beneficiar are o acţiune directă împotriva promitentului, cu toate că nu este parte în
contract, însă dreptul său este unul propriu, direct şi imediat, născut ca urmare a încheierii
convenţiei dintre promitent şi stipulant – art.1284 alin.2 Cod civil - Prin efectul stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei
Prin stipulaţia pentru altul între terţul beneficiar şi promitent se naşte un raport juridic
contractual de natură obligaţională, în care terţul beneficiar este exclusiv creditor, iar
promitentul exclusiv debitor.
Terţul beneficiar nu poate cere rezoluţiunea contractului, în caz de neexecutare culpabilă a
obligaţiilor de către promitent, având în vedere că nu a fost parte în contract, faţă de acesta fiind
şi rămânând un terţ și de asemenea acesta nu are niciun interes pentru desfiinţarea contractului,
iar pe cale de consecinţă, îi va lipsi şi dreptul la acţiune în justiţie (condițiile acțiunii civile
art.32 Cod procedură civilă, printre care și interesul – art.33 Cod procedură civilă). Dreptul de a
cere rezoluţiunea contractului îl au numai părţile din contract.
Promitentul poate invoca faţă de terţul beneficiar toate excepţiile pe care, în virtutea
contractului, le poate invoca faţă de stipulant (de expl, nulitatea, realizarea unei condiţii
9
rezolutorii, neîmplinirea termenului suspensiv), va putea să ridice excepţia de neexecutare a
contractului (care confirmă ideea că raportul dintre stipulant şi promitent este bilateral și
sinalagmatic).
În conformitate cu dispoziţiile art.1288 Cod civil, promitentul poate opune beneficiarului numai
apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia. De asemenea, clauza compromisorie
conţinută în contractul dintre stipulant şi promitent poate fi invocată de către şi chiar împotriva
terţului beneficiar.
Clauza compromisorie, reglementată de art.550 Cod procedură civilă, reprezintă convenția
părților care are ca obiect soluționarea eventualelor litigii care izvorăsc din executarea
contractului de o jurisdicție privată și alternativă (arbitrajul).
Clauza compromisorie reprezintă o clauză neuzuală, în sensul art.1203 Cod civil, care trebuie
asumată expres și în scris de către părțile contractante, distinct de celelalte clauze contractuale.
4) terţul beneficiar nu este obligat să primească dreptul născut direct în persoana sa – art.1285
Cod civil, acesta putând să accepte sau nu dreptul dobândit în virtutea contractului dintre
stipulant şi promitent. Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv, dreptul dobândindu-se
nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant şi promitent, dată de la
care se vor produce şi efectele faţă de terţ.
Dacă terțul nu acceptă dreptul, acesta poate profita, după caz, stipulantului, promitentului (care
este scutit de executarea obligaţiei) sau chiar unei alte terţe persoane, indicată de către stipulant.
C. În raporturile dintre stipulant şi terţul beneficiar:
De regulă, stipulaţia pentru altul nu creează, prin ea însăşi, raporturi între stipulant şi terţ,
scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. Cu toate acestea, în mod indirect,
stipulaţia pentru altul produce sau poate produce unele efecte juridice între terţul beneficiar şi
stipulant, fără ca acestea să se nască nemijlocit din contractul încheiat între stipulant şi
promitent. Spre expl., prin stipulaţie se poate urmări realizarea unei liberalităţi în folosul
terţului beneficiar, achitarea unei datorii anterioare, acordarea unui împrumut acestuia etc.
În situaţia în care prin stipulaţia pentru altul se realizează o donaţie în favoarea terţului
beneficiar, aceasta nu trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru donaţie,
respectiv forma autentică – art.1011 Cod civil, fiind suficient ca acel contract din care derivă
să fie încheiat valabil.
Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la
promitent. Așa cum am arătat revocarea stipulaţiei este stipulantul o poate face numai
stipulantul, acesta fiind singurul îndreptăţit să solicite aceasta. În acest sens, Codul civil stipu-
lează în mod expres faptul că nici creditorii sau moştenitorii stipulantului nu pot să revoce
contractul în favoarea unui terţ.
2.5.6. Natura juridică a stipulaţiei pentru altul: - excepție veritabilă de la principiul
relativității efectelor contractului
Teoria dreptului direct: A fost fundamentată în dreptul german, stipulaţia pentru altul fiind
considerată o excepţie reală, veritabilă, de la principiul relativităţii efectelor contractului.

10
Dreptul terţului îşi are originea, în mod direct, în contractul încheiat între stipulant şi
promitent. De altfel, pentru valabilitatea stipulaţiei şi existenţa dreptului născut nu este
necesar consimţământul terţului beneficiar. Dobândirea dreptului, fiind în acest sens originară
şi nu derivată, se naşte şi nu se transmite dintr-un patrimoniu în altul. Terţul nu participă
personal sau prin reprezentant la încheierea contractului care generează dreptul. Tot astfel,
acesta nu devine parte contractantă derivată sau survenită, ci este şi rămâne un terţ faţă de
contractul dintre stipulant şi promitent. Cu toate acestea, dreptul său ia naştere din chiar
momentul încheierii contractului, direct în patrimoniul său.
Avantajele acestei teorii constau în: dreptul terţului se poate transmite din momentul naşterii
sale; moştenitorii stipulantului nu au nicio acţiune cu privire la acest drept; terţul beneficiar
nu suportă concursul creditorilor stipulantului şi nici insolvabilitatea acestuia; acceptarea de
către terţ a dreptului se poate face şi după moartea stipulantului.
3. Excepții de la opozabilitatea efectelor contractului – Simulația
Așa cum am menționat anterior art.1281 Cod civil intitulat Opozabilitatea efectelor
contractului prevede: Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor
şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a
avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
3.1. Definiția simulației
Simulaţia a fost definită ca fiind o operaţiune juridică complexă care constă în încheierea şi
existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau
public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret, care dă
naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în
aparenţă în temeiul contractului public.
Se impune aici să reamintim că în sistemul nostru de drept privat legiuitorul a dat eficiență
principiului voinței reale a părților.
În acest sens a se revedea regulile de interpretare a contractului (art.1266 – 1269 Cod civil).
Potrivit art.1266 Cod civil intitulat Interpretarea după voința concordantă a părților:
Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
În doctrină și în practică se utilizează termenul de voință internă (voința reală/voința
concordantă a părților) și voință declarată (voința făcută publică/voința care rezultă din sensul
literal al termenilor).
Pentru instituția simulației voința internă este cuprinsă în actul secret, iar voința declarată
este cuprinsă în actul public (aparent).
De la bun început precizăm că simulația nu este o instituție interzisă de lege, ci dimpotrivă
aceasta este reglementată de Codul civil, fiind recunoscut părților contractante să încheie două
acte juridice (unul secret și unul public/aparent), limita acestor operațiuni juridice fiind
ordinea publică/bunele moravuri și frauda la lege.
11
Reamintim că potrivit art.11 Cod civil intitulat Respectarea ordinii publice și bunele
moravuri: Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
De asemenea, potrivit art.12 alin.1 Cod civil intitulat Libertatea de a dispune: Oricine poate
dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Tot aici se impune să reamintim prevederile art.1237 Cod civil intitulat Frauda la lege: Cauza
este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative.
3.2. Reglementare juridică – art.1289 – 1294 Cod civil
Codul civil reglementează în mod expres regimul juridic aplicabil simulaţiei în șase articole,
din analiza cărora reiese faptul că această instituţie rezultă din neconcordanţa dintre voinţa
reală şi voinţa declarată ale părţilor contractante.
Astfel, art. 1289 alin.1 Cod civil dispune: Contractul secret produce efecte numai între părţi
şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între
succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Fără a reveni asupra aspectelor prezentate în cursul anterior să aveți în vedere că art.1282 Cod
civil intitulat Transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori: La moartea unei părţi,
drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau
cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul.Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în
strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai
părţilor.
În consecință, actul secret este opozabil, în sensul că este obligatoriu, între părțile contractante
și succesorii universali sau cu titlu universal, dacă legea ori părțile nu au stipulat contrariul.
Aș vrea să aveți în vedere, ceea ce am mai discutat și la Drept civil – Drepturile reale că
instituția opozabilității trebuie văzută din două perspective: pe de o parte informarea terților
(publicitatea = art.18 – 20 Cod civil), iar pe de altă parte forța obligatorie, adică cui i se
impune actul juridic, respectiv cine trebuie să îl respecte. Această a doua perspectivă este cea
avută în vedere de art.1282, respectiv art.1289 Cod civil, iar aceasta este aplicabilă
contractului, dar similar și hotărârilor judecătorești.
Pentru exemplificare: prima perspectivă - notarea unui antecontract de vânzare având ca
obiect un imobil în cartea funciară are rolul de opozabilitate, respectiv de informare a terților
(potențiali cumpărători ori dobânditori de alte drepturi reale) despre existența sa, respectiv a
obligațiilor asumate de către vânzătorul – titular al dreptului de proprietate înscris în cartea
funciară; a doua pespectivă – contractul prin care se constituie un drept de uzufruct viager este
opozabil succesorilor universali ori succesorilor cu titlu universal ai nudului proprietar în
sensul că aceștia vor trebui să respecte dreptul uzufructuarului până la decesul acestuia, chiar
dacă nudul proprietar a decedat pe durata uzufructului.
Referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătorești definitive și/sau executorii, de principiu
acestea se impun cu forță obligatorie numai părților din proces și de asemenea succesorilor

12
universali/cu titlu universal. Legiuitorul aici însă prevede și excepții (așa cum este și stipulația
pentru altul în cazul contractului) când o hotărâre judecătorească poate fi impusă și față de
terțe persoane, care nu au fost parte în proces. A se vedea aici și a se repeta opozabilitatea
hotărârii prin care s-a admis acțiunea în revendicare – art.563 alin.4 Cod civil.
3.3. Condițiile simulației: intenţia comună a părţilor de a simula (animus simulandi), care se
întemeiază pe principiul autonomiei de voință și existenţa concomitentă a două acte: unul
public şi ascuns, ambele trebuind să îmbrace o formă pentru a putea fi dovedite.
3.4. Noțiunea de contraînscris (actul ascuns) – condiții: să aibă un caracter secret (să fie
încheiat astfel încât să nu fie cunoscut de către terți) și să fie un act contemporan cu actul
aparent (adică se să se încheiat anterior sau cel mai târziu concomitent cu actul public).
3.5. Formele simulației: fictivitatea, deghizarea și interpunerea de persoane.
3.5.1. Fictivitatea
Definim fictivitatea ca fiind o formă absolută a simulaţiei prin care părţile încheie actul
public, aparent, a cărui existenţă este negată total de acordul simulatoriu şi care îl lipseşte
astfel de orice efecte, fără a i se opune însă un alt contract secret şi real din care să se nască în
ascuns efecte juridice între părţile simulaţiei.
Cu titlu de exemplu X încheie un act public cu Y prin care îi transmite acestuia dreptul de
proprietate asupra unui bun (contract de vânzare), însă în actul secret se stipulează că această
vânzare în realitate nu s-a realizat. Un astfel de act ar putea fi încheiat de către X pentru a crea
aparența că activul său patrimonial este mai redus ca valoare.
În situația fictivității actului public acesta va produce efectele de opozabilitate față de terți
(art.1281 Cod civil evocat supra), însă între părți și succesorii acestora va produce efecte actul
secret (art.1289 alin.1 Cod civil evocat supra).
3.5.2. Deghizarea
În acest caz, părţile încheie un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi juridice
dintre ele, contract care îmbracă însă forma unui alt contract.
Fiind în prezenţa a două acte, pentru a se realiza simulaţia, acestea vor trebui să fie valabil
încheiate. Astfel, actul secret va fi considerat valid dacă întruneşte toate condiţiile de fond
cerute de lege. De asemenea, actul aparent, trebuie să întrunească la rândul său toate
condiţiile de fond și de formă prevăzute de lege.
Aici se impune să subliniem că potrivit art.1289 alin.2 Cod civil: Contractul secret nu
produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă.
În consecință, contraînscrisul nu trebuie să îmbrace forma prevăzută de lege. Aceasta
deoarece solemnitatea actelor juridice este cerută de lege, sub sancțiunea nulității absolute,
potrivit art.1242 alin.1 Cod civil, pentru ca actul juridic respectiv să poată fi mai ușor adus la
cunoștința terților, ori de esența simulației este că actul secret este ascuns. Desigur că acest
raționament nu poate fi aplicabil pentru actul public care trebuie să fie adus la cunoștința
terților și deci trebuie să îmbrace forma cerută de lege.

13
Formele deghizării: totală sau parţială.
3.5.2.1. Deghizarea poate fi totală când se urmăreşte a se ascunde însăşi natura actului secret,
ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în actul secret se arată
adevăratul contract încheiat de părţi, stabilindu-se raporturile reale dintre acestea, îmbrăcând
întreg actul real în forma unui alt contract.
Analizând soluţiile jurisprudenţei, se observă tendinţa de a deghiza contractele gratuite în
contracte oneroase, cum ar fi încheierea unui contract public de vânzare și un contract secret
de donație. În acest caz, dacă obiectul contractului îl constituie un bun imobil, contractul de
vânzare, fiind actul public, trebuie să fie încheiat pentru valabilitatea sa în formă autentică –
art.1244 Cod civil, însă contractul de donație care este actul secret este scutit de forma
autentică prevăzută de art.1011 alin.1 alin.1 Cod civil. În acest sens art.1011 alin.2 Cod civil
prevede că nu sunt supuse dispoziției de la alin.1 donațiile indirecte, cele deghizate și
darurile manuale.
Exemplificare deghizare totală: X încheie cu Y un contract public de locațiune pentru o durată
mare de timp, să zicem 30 de ani, însă între X și Y se încheie și un contract secret de vânzare
prin care se stipulează că plata chiriilor timp de 30 de ani reprezintă prețul bunului.
3.5.2.2. Deghizarea este parţială când părţile prin actul public limitează sau ascund clauzele
sau efectele actului secret, cum este cazul în care părţile stipulează în actul public un alt preţ
decât cel real, o dobândă mai mică, dar prin actul secret se arată adevăratul preţ sau o dobândă
mai mare, în funcţie de interesele lor concrete: taxe de autentificare, taxe de înstrăinare mai
mici, etc.
Pentru ca actul secret să fie valabil și deci să poată produce efecte juridice între părțile
contractante și succesorii acestora, fiind cunoscut că potrivit art.1270 alin.1 Cod civil numai
contractul valabil încheiat are forță de lege, trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond
prevăzute de lege (capacitate, consimțământ, obiect și cauză).
În materia simulației, referitor la valabilitatea actului secret, cel mai adesea se impune analiza
cerinței cauzei actului juridic, și anume cauza să existe, să fie fie licită și morală. Adesea în
practică se ridică problema cauzei ilicite/imorale și a fraudei la lege.
A se revedea și repeta aici prevederile art.1235 – 1239 Cod civil.
Astfel, deși, așa cum am arătat simulația reprezintă o operațiune juridică permisă de lege, prin
intermediul acesteia însă nu se pot încălca norme imperative ale legii, cum ar fi sustragerea de
la plata impozitelor și taxelor, spălarea banilor, etc.
3.5.3. Interpunerea de persoane
Cunoscută şi sub denumirea de convenţie de prête-nome (împrumut de nume), această formă
de simulație se bazează pe existenţa a două acte juridice: actul public, care se încheie cu o
anumită persoană, şi actul secret, prin care se stipulează că adevăratul beneficiar al dreptului
transmis sau constituit prin actul public este o altă persoană decât cea care apare în actul
public.

14
Specific acestei forme de simulaţie este structura sa tripartită. Astfel, simulaţia presupune trei
participanţi, ce poartă denumiri specifice: beneficiarul real al dreptului, persoana interpusă şi
terţul.
În ce priveşte mecanismul acestei forme de simulaţii, precizez faptul că, de această dată,
minciuna se referă la identitatea persoanei contractante şi nicidecum la natura juridică sau
conţinutul contractului.
Un exemplu de simulaţie prin interpunere de persoane îl întâlnim în materia contractului de
mandat. Astfel, în unele cazuri, deşi mandatarul lucrează în interesul mandantului, încheie
totuşi actul în numele său personal fără a-l reprezenta pe mandant (mandat fără reprezentare).
Se recurge la această formă de contract de interpunere de persoane când o persoană, în
exemplul nostru mandantul, doreşte să încheie un act juridic în aşa fel încât persoana sa să nu
fie cunoscută de către terţi. În acest sens, mandantul dă un mandat unei alte persoane, care
însă va încheia actul juridic respectiv în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.
Pentru aprofundare a se vedea prevederile art.2039-2042 Cod civil.
Spre exemplu: X este o persoană de notorietate cu un activ patrimonial însemnat ca valoare și
dorește să achiziționeze un teren agricol într-o comună unde prețurile nu sunt foarte ridicate.
Pentru ca ofertanții vânzători să nu propună un preț de vânzare mai mare, raportat la calitatea
sa, X încheie cu Y care este o persoană fără notorietate, un contract de mandat fără
reprezentare, pentru a cumpăra terenul agricol.
3.6. Sancțiunea simulației. Acțiunea în simulație
Sancţiunea specifică simulaţiei este, ca regulă, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a
situaţiei juridice create prin contractul secret şi, după caz, înlăturarea simulaţiei pe calea
acţiunii în simulaţie.
Inopozabilitatea semnifică în drept ineficienţa unui act faţă de terţi, permiţând acestora să-l
ignore, deoarece, fiind străini de acel act, nu sunt direct obligaţi să îl respecte ori să suporte
consecinţele lui.
Prin urmare, actul ascuns nu va putea fi opus de către simulanţi (părțile actului secret) terţilor, el
fiind ignorat cu desăvârşire de aceştia. Raţiunea rezidă în ideea că terţilor nu le poate fi opus
decât actul public, aparent, pe care aceştia îl cunosc. Avem în vedere terţii de bună-credinţă şi
nu aceia care la momentul încheierii actului secret aveau cunoştinţă despre acesta, fiindu-le
astfel opozabil şi acest din urmă act.
Potrivit art.1290 alin.1 Cod civil: Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Potrivit art. 1290 alin. 2 Cod civil: Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului
secret, atunci când acesta le vătăma drepturile.
Pentru ca terţii să poată invoca inopozabilitatea actului secret, aceştia trebuie să fie de
bună-credinţă. Buna-credinţă trebuie să existe la momentul realizării simulaţiei şi este
prezumată până la proba contrară. Dacă însă se probează că au avut cunoştinţă despre existenţa
15
şi conţinutul actului secret, terţii în cauză sunt de rea-credinţă şi va fi opozabil şi, faţă de ei,
actul secret, dar adevărat.
A se vedea și repeta noțiunea de bună – credință = art.57 Constituția României, art.14-15 și
art.1170 Cod civil.
Pe calea acţiunii în simulaţie, se poate înlătura întreaga operaţiune juridică, în sensul restabilirii
realităţii prin distrugerea aparenţei. Pe calea acestei acțiuni se înlătură actul public în favoarea
actului secret.
În cazul în care actul secret are un caracter ilicit, în sensul că izvorăşte din încălcarea unor
norme imperative, prohibitive sau onerative ori dintr-o intenţie de fraudare a unor persoane,
sancţiunea nulităţii apare ca necesară, însă aceasta nu este o consecinţă a simulaţiei în sine, ci
derivă din analiza valabilității actului secret, prin prisma normelor generale privind validitatea
acestuia - art. 1289 alin.2 Cod civil. Într-o astfel de situație acțiunea în simulație se va respinge,
deoarece actul secret nu poate produce efecte nefiind valabil încheiat.
Referitor la acțiunea în simulație în practică se face referire la acțiunea în declararea simulației
ori acțiunea în constatarea simulației.
În doctrină s-a statuat că acţiunea în simulaţie este acea acţiune prin care se cere instanţei de
judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret, cu scopul de a înlătura actul aparent
sau acele clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real.
Acţiunea în simulaţie este mijlocul procedural prin care se determină caracterul simulat al
contractului pentru a se face să se aplice contractul secret. Această acţiune priveşte declararea
simulaţiei unui act aparent, pentru a face opozabilă terţilor situaţia juridică creată prin actul
secret (ascuns).
Obiectul şi scopul acestei acţiuni îl constituie recunoaşterea caracterului simulat al actului şi
contractului aparent şi stabilirea situaţiei juridice reale existente între părţile acordului
simulatoriu.
Acţiunea în declararea simulaţiei este o acţiune în constatare care nu este supusă prescripţiei şi
poate fi exercitată de orice persoană oricând, pe cale principală ori de excepţie. A se vedea aici
art.2502 alin.2 pct.2 Cod civil.
În scopul evitării eventualelor confuzii, precizez faptul că acţiunea în simulaţie nu se confundă
cu acţiunea în nulitatea actului secret, deoarece simulaţia prin ea însăşi nu este interzisă, ci
aceasta este valabilă atât timp cât nu are ca scop eludarea legii sau încălcarea limitelor impuse
de lege pentru a contracta, respectiv ordinea publică şi bunele moravuri. De altfel, în cazul în
care simulaţia are ca obiectiv încălcarea dispoziţiilor legale, sancţiunea acesteia nu este
nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret faţă de terţi. În unele situaţii, acţiunea în simulaţie se
poate dubla cu acţiunea în nulitate când s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii.
3.7. Efectele simulației
3.7.1. Efectele față de terți
Art. 1290 alin.1 Cod civil prevede: Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii

16
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
În ce priveşte raporturile cu creditorii, art. 1291 alin. 1 Cod civil prevede: Existenţa contrac-
tului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor dobânditorului aparent care, cu
bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru
asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.
Cu alte cuvinte, în cazul în care creditorii dobânditorului aparent au procedat la efectuarea
actelor de conservare a creanţei lor asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei, faţă de
aceştia actul secret nu poate produce efecte, cu excepţia situaţiei în care se face dovada că au
fost de rea-credinţă când au efectuat operaţiunile de conservare, ei bucurându-se de prezumţia
bunei-credinţe.
Mai mult, art. 1291 alin. 2 Cod civil statuează că, în cazul unui conflict între creditorii
înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi creditorii
înstrăinătorului aparent, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.
Per a contrario, în cazul în care creanţa este ulterioară actului secret, sunt preferaţi creditorii
dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au luat măsurile de conservare la care am făcut
referire.
Din cele analizate rezultă că ne aflăm în situaţia sancţiunii specifice a simulaţiei, respectiv a
inopozabilităţii faţă de terţi a situaţiei juridice reale, consacrată prin contraînscris. Acesta este şi
motivul pentru care simulaţia este încadrată în rândul excepţiilor de la opozabilitatea faţă de
terţi a contractului.
Însă, legiuitorul acordă terţilor posibilitatea de a invoca în beneficiul lor efectele actului secret.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1290 alin. 2 Cod civil: Terţii pot invoca împotriva
părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vătăma drepturile.
În acest caz, aceștia renunţă la inopozabilitatea actului secret. De exemplu, în cazul unei donaţii
deghizate printr-un act de vânzare-cumpărare, moştenitorul rezervatar al înstrăinătorului are
dreptul să invoce actul secret pentru a se constata că este vorba de o donaţie şi de a obţine
reducţiunea ei.
Pentru a putea invoca inopozabilitatea faţă de ei a actului secret, terţii trebuie să fie de
bună-credinţă în momentul încheierii simulaţiei. Însă, dacă au avut cunoştinţă de încheierea
actului secret, terţii sunt de rea-credinţă şi, deci, actul secret le este opozabil.
3.7.2. Efectele dintre terți
Art. 1290 alin. 1 Cod civil prevede că: Terţii care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe
contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent, sunt protejaţi împotriva
efectelor actului secret, astfel că acesta nu poate fi invocat nici de către părţi, nici de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor.
Spre exemplu, este posibil ca un astfel de conflict să apară între succesorul universal, moştenitor
rezervatar care îşi valorifică dreptul de a cere reducţiunea liberalităţilor excesive, şi terţul care a
dobânditul bunul de la beneficiarul unei donaţii deghizate sub forma unui contract de
17
vânzare-cumpărare. În acest caz, succesorul va invoca actul secret de donaţie, iar subdobân-
ditorul va invoca actul public de vânzare pe care l-a cunoscut la momentul dobândirii bunului.
În caz de conflict de interese între terţi, s-a decis în practica judecătorească că vor avea câştig de
cauză acei terţi care se vor întemeia cu bună-credinţă pe actul aparent, chiar dacă acesta nu
corespunde voinţei reale a părţilor.
Astfel, cei care, fiind de bună-credinţă, au tratat cu una din părţi în baza actului aparent sunt
interesaţi să menţină situaţia juridică creată prin acest act şi să respingă, întrucât nu le este
opozabilă, situaţia juridică reală întemeiată pe actul secret. Dimpotrivă, cei în contra cărora
simulaţia a fost îndreptată sunt interesaţi să îndepărteze actul simulat şi să invoce actul secret.
3.8. Proba simulației
Art.1292 Cod civil statuează că: Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu
orice mijloc de probă, precum şi că: Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de
probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.
Aşadar, terţii sau creditorii pot face dovada simulaţiei cu orice mijloc de probă, având în
vedere că ei sunt străini de actul secret, până la proba contrară prezumându-se că ei nu cunosc
actul secret şi, ca atare, nu le este opozabil.
În ce priveşte părţile, acestea nu se mai bucură de acest privilegiu de a proba simulaţia prin
orice mijloc de probă decât în situaţia în care pretind că aceasta are caracter ilicit.
Pentru realizarea efectelor urmărite prin acţiunea în declararea simulaţiei, partea interesată
trebuie să facă dovada existenţei actului secret şi a unui interes legitim (art.32 lit.d și art.33
Cod procedură civilă).
Între părţile contractante, proba simulaţiei se poate face numai potrivit normelor de drept
comun privitoare la dovada actelor juridice (art.309 Cod procedură civilă).
Aceleaşi reguli se aplică şi succesorilor, dar numai în situaţia în care nu le-au fost fraudate
interesele. Dacă interesele le-au fost fraudate, aceste persoane vor face şi ele parte din
categoria terţilor propriu-zişi.
Regulile în materie de probațiune vor fi analizate la Disciplina Drept procesual civil, însă de
principiu vreau să rețineți că faptele juridice pot fi dovedite de regulă cu orice mijloc de
probă, iar actele juridice de o valoarea superioară a 250 lei pot fi dovedite de regulă numai cu
înscrisuri. De asemenea, din perspectiva probațiunii actul juridic îndeplinește această calitate
numai față de părțile contractante și succesorii lor, față de terți acesta este un simplu fapt
juridic ce poate fi dovedit cu orice mijloc de probă. De aceea și la simulație terții pot dovedi
actul secret cu orice mijloc de probă, față de aceștia actul juridic fiind un simplu fapt juridic –
art.1292 teza I-a Cod civil. Tot ca principiu în general frauda, ilicitul se poate dovedi cu orice
mijloc de probă, aceasta fiind și rațiunea reglementării art.1292 teza a II-a Cod civil.

18
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 6

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

1. Actul juridic unilateral

Pentru reamintire, potrivit art.1165 Cod civil: Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,
gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi
din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
1.1. Reglementare legală: art.1324 – 1329 Cod civil
1.2. Definiție: Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a
autorului său – art.1324 Cod civil.
1.3. Regula aplicabilă actelor juridice unilaterale: Dispozițiile legale privitoare la contracte se
aplică în mod corespunzător și actelor unilaterale – art.1325 Cod civil.
Exemple: oferta de a contracta, acceptarea ofertei, legatul/testamentul, promisiunea de
recompensă, promisiunea unilaterală de a contracta, ratificarea/confirmarea actului juridic,
declarația de denunțare a contractului, declarația de rezoluțiune/reziliere unilaterală a
contractului, demisia, decizia de concediere a angajatorului, recunoașterea unui copil,
declarațiile pe propria răspundere, renunțarea la un drept, etc.
Spre deosebire de contract, care reprezintă, potrivit art.1166 Cod civil, acordul de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic, actul juridic unilateral presupune doar manifestarea de voință a unei singure persoane.
A nu se confunda actul juridic unilateral cu contractul unilateral! Astfel, actul juridic
unilateral emană de la o singură parte, contractul unilateral emană de la două sau mai multe
părți care au ajuns la un acord de voințe, însă doar una dintre acestea se obligă.
Exemplul clasic de contract unilateral este contractul de donație, în baza căruia numai
donatorul se obligă să transmită un drept donatarului. Tot unilateral este și contractul de
comodat (împrumutul de folosință) în baza căruia numai comodantul se obligă față de
comodatar.
În acest sens, reamintim prevederile art.1171 Cod civil care prevede: Contractul este
sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În
caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi.
Potrivit art.1270 alin.2 Cod civil: Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Această reglementare legală dă eficiență principiului forței obligatorii a contractului,
statornicit de art.1270 alin.1 Cod civil (contractul valabil încheiat are putere de lege între
părțile contractante) și consacră efectul acestuia, respectiv irevocabilitatea contractului.

1
Astfel, cu excepția modificării consensuale a contractului și a cauzelor expres prevăzute de
lege, contractul nu poate fi modificat, încetat sau revocat prin voința uneia dintre părțile
contractante.
Având în vedere, că potrivit art.1325 Cod civil regulile privitoare la contracte se aplică și
actului unilateral, rezultă că regula irevocabilității este aplicabilă și actelor juridice unilaterale.
În consecință, de esența actului juridic unilateral este irevocabilitatea acestuia. Excepția de la
această regulă o constituie situațiile în care legea prevede posibilitatea revocării actului
unilateral, cum ar fi cazul testamentului, a ofertei de a contracta fără termen, ori a acceptării
ofertei de a contracta până nu a ajuns la ofertant, etc.
1.4. Clasificare: acte juridice unilaterale supuse comunicării și acte juridice unilaterale
nesupuse comunicării.
Potrivit art.1326 Cod civil: Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie,
modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este
necesară potrivit naturii actului. Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate
face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Actul unilateral produce efecte din
momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de
aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
Exemplu de acte juridice supuse comunicării: Oferta de a contracta/Acceptarea
ofertei/Demisia/Concedierea/ Recunoașterea unui copil/ Denunțarea unilaterală a contractului
cu executare succesivă/Rezoluțiunea unilaterală a contractului; etc.
Oferta de a contracta, pentru a produce efecte juridice este supusă comunicării către
destinatarul ofertei; de asemenea acceptarea ofertei pentru a produce efecte juridice
(încheierea contractului) este supusă comunicării.
În materia actelor unilaterale, din exemplul dat mai sus, art.1200 Cod civil prevede: Oferta,
acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la
destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite
de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau
din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Potrivit art.1276 alin.1 și 2 Cod civil: Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut
uneia dintre părţi, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a
început.În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului,
însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare.
Potrivit art.1552 alin.1 și 4 Cod civil: Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc
prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se
află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin
punerea în întârziere (...)Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei
către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).

2
Exemple de acte juridice nesupuse comunicării: testamentul, ratificarea/confirmarea actului
juridic/declarația pe proprie răspundere, etc.
1.5. Acte juridice unilaterale reglementate expres de Codul civil ca izvor de obligații
1.5.1. Promisiunea unilaterală
Potrivit art.1327 Cod civil: Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga
independent de acceptare îl leagă numai pe autor. Destinatarul actului poate să refuze
dreptul astfel născut. Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se
consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în
care a fost asumată.
Spre exemplu: X este vecinul lui Y și pentru a putea să își construiască un garaj în curte îi mai
trebuie o suprafață mică de teren, Y având o grădină mai mare limitrofă. Astfel, X emite o
promisiune unilaterală de cumpărare a unei porțiuni din grădina lui Y pe care i-o comunică lui
Y. Promisiunea lui X nu este producătoare de efecte juridice pentru Y. Y are posibilitatea să
refuze promisiunea unilaterală. Promisiunea lui X poate fi cu termen sau fără termen. În
oglindă, putem avea promisunea unilaterală de vânzare a unei porțiuni de teren din partea lui
Y față de X.
Codul civil a reglementat și promisiunea bilaterală de a contracta (antecontractul) la art.1279
Cod civil (aspect analizat la disciplina Drepturile reale), și anume:
(1)Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis,
în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.
(2)În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.
(3)De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea
părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de
contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea
acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul
promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(4)Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării
unui contract nu constituie promisiune de a contracta.
Promisiunea bilaterală de a contracta este un contract deoarece presupune acordul dintre
minim două persoane care se obligă una față de cealaltă și nu se confundă cu promisiunea
unilaterală de a contracta, care reprezintă un act juridic unilateral.
În situația de la art.1279 Cod civil suntem în prezența a două manifestări de voințe juridice
între care a intervenit un acord, în timp ce în situația prevăzută de art.1327 Cod civil deși pot
exista manifestări individuale de voință, acestea nu s-au întâlnit pentru un acord.
În materia promisiunii de vânzare și a promisiunii de cumpărare art.1669 Cod civil prevede:
(1)Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.

3
(2)Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia
încheiat.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale
de vânzare sau de cumpărare, după caz.
(4)În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai
înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un
drept real asupra acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.
În exemplul dat mai sus, alin.4 al art.1669 Cod civil trebuie înțeles astfel: Dacă X a emis
promisiunea unilaterală de cumpărare a terenului față de Y pentru o durată de 3 ani, iar Y
înstrăinează imobilul său către Z în interiorul acestui termen, obligația lui X se stinge prin
efectul legii.
1.5.2. Promisiunea publică de recompensă
(1)Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este
obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea.
(2)Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte
între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate
stabili, recompensa se împarte în mod egal.
(3)Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se
cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Spre exemplu: X își pierde câinele și anunță că cine îl găsește sau îi comunică unde se află va
primi suma de 600 lei. Dacă Y găsește câinele lui X acesta va avea dreptul la recompensa de
600 lei chiar dacă Y nu cunoștea că X a oferit o recompensă. Dacă Y găsea câinele lui X
împreună cu Z, recompensa de 600 de lei se va împărți între Y și Z, potrivit contribuției sau în
mod egal. În ipoteza în care atât Y cât și Z i-ar comunica lui X unde se află câinele său,
recompensa de 600 lei o va primi cel care i-a comunicat primul lui X această informație.
Potrivit art.1329 Cod civil intitulat Revocarea promisiunii publice de recompensă:
(1)Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o
formă echivalentă.
(2)Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat
prestaţia.
(3)Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o
despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de
publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea,
promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut.
(4)Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării
revocării.
În exemplul dat X poate revoca promisiunea sa de recompensă, însă X va datora recompensa
dacă Y a găsit câinele său și a comunicat această informație lui X înainte de revocare. Dacă Y

4
a găsit câinele lui X și a comunicat această informație lui X după revocare, sau Y a făcut
cheltuieli pentru găsirea câinelui lui X (cum ar fi anunțuri plătite, deplasări, etc), iar X a
revocat promisiunea fără o justă cauză, Y are dreptul la o despăgubire echitabilă (care nu
poate depăși 600 lei). Acțiunea în despăgubire se prescrie în termen de 1 an. Acțiunea pentru
plata recompensei se prescrie în termenul general de prescripție (3 ani).

2. Faptul juridic licit

2.1. Gestiunea de afaceri
2.1.1. Reglementare legală: art.1330 – 1340 Cod civil
2.1.2. Definiție: un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant, săvârşeşte din
proprie iniţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare şi utile, în
interesul altei persoane, numită gerat.
Potrivit art.1330 alin.1 Cod civil: Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată,
o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane,
numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în
măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Potrivit art.1330 alin.3 Cod civil: Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care
administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
În consecință actele cu titlu gratuit nu pot fi calificate gestiune de afaceri.
2.1.3. Condițiile gestiunii de afaceri
2.1.3.1. Obiectul gestiunii: Acesta poate consta fie din acte materiale, precum repararea unui
bun al geratului, fie din acte juridice, precum plata unor taxe sau impozite sau chiar angajarea
unei persoane pentru a efectua o reparaţie. Aceste acte, în principiu, nu trebuie să depăşească
actele de conservare şi administrare.
Gerantul nu poate încheia acte de dispoziție, cum ar fi înstrăinarea unui bun, însă noțiunea de
acte de dispoziție se referă la patrimoniul geratului și nu la fiecare bun în parte.
Am făcut aici o analiză la noțiunea de patrimoniu la Drepturile reale referitoare la actele de
dispoziție care au această natură cu privire la un anumit bun, însă raportat la patrimoniu pot
reprezenta acte de conservare. Spre exemplu, înstrăinarea unor fructe și legume dintr-un
magazin care suferit un incendiu reprezintă acte de dispoziție raportat la aceste bunuri, însă
raportat la patrimoniul titularului afacerii reprezintă acte juridice de conservare.
Actele materiale ori juridice trebuie să fie necesare și utile geratului.Caracterul necesar şi util al
actelor întreprinse de gerant, precum şi al cheltuielilor se vor aprecia prin raportare la
momentul la care acestea au fost făcute, potrivit art.1337 alin.3 Cod civil.
A se repeta aici noțiunea de lucrări necesare, utile și voluptuare discutată la instituția
accesiunii – Drepturile reale – art.578 alin.2 Cod civil.

5
2.1.3.2. Utilitatea gestiunii de afaceri: Gestiunea de afaceri trebuie să fie utilă, adică folositoare
geratului, în sensul că prin ea s-a urmărit evitarea sau diminuarea unei pagube în patrimoniul
geratului.
Gestiunea afacerilor unei alte persoane trebuie să aibă ca scop evitarea unei pierderi
patrimoniale. Această utilitate trebuie apreciată la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită.
Utilitatea gestiunii trebuie apreciată şi în funcţie de importanţa actului îndeplinit de gerant.
2.1.3.3. Atitudinea părților la gestiunea de afaceri:
- actele şi faptele sunt făcute cu intenţia de a gera interesele altuia; gerantul trebuie să se
ocupe ca de afacerile sale proprii – art.1330 alin.1 Cod civil;
- actele de gestiune să fie săvârșite fără o împuternicire prealabilă și fără știrea geratului sau,
cu știrea geratului, dar acesta să nu fie în măsură să desemneze un mandatar ori să se
îngrijească în alt fel de afacerile sale.
2.1.3.4. Capacitatea civilă: Gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta, aceasta
deoarece el încheie acte juridice. Spre deosebire de gerant, geratul nu trebuie să îndeplinească
nicio condiţie de capacitate, putând fi chiar şi o persoană fără capacitate de exerciţiu, cu capa-
citate de exerciţiu restrânsă sau incapabil.
2.1.4. Efectele gestiunii de afaceri
2.1.4.1. Efectele între gerant și gerat – obligațiile gerantului
Cu toate că este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii reciproce
între gerant şi gerat.
A. Obligația gerantului de a continua gestiunea
Conform art. 1332 Cod civil gerantul are obligaţia de a continua afacerea începută până
când geratul va avea mijloacele necesare să se ocupe de ea.
Gerantul are obligaţia legală de a continua gestiunea începută până când o poate abandona
fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz,
moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
În cazul în care survine decesul gerantului, moştenitorii săi care cunosc gestiunea au obligaţia
de a continua afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul – art.1333
Cod civil. Ei vor continua gestiunea până când aceasta va putea fi abandonată fără riscul unei
pierderi ori va putea fi preluată de gerat sau de altcineva în numele acestuia, cum ar fi
reprezentanţii acestuia, convenţionali sau legali, mandatar, tutore, curator, după caz.
B. Obligația gerantului de a depune diligența unui bun proprietar
În efectuarea actelor de gestiune, geratul trebuie să depună diligenţele unui bun proprietar.
Potrivit art.1334 Cod civil: Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu
diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Când gestiunea a
urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru
prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
C. Obligația gerantului de a da socoteală geratului

6
Gerantul are obligaţia de a da socoteală geratului pentru toate operaţiile efectuate, pentru ca
acesta să poată aprecia în concret utilitatea lor.
Această obligaţie este reglementată în mod expres de dispoziţiile art. 1335 Cod civil, potrivit
căruia: La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită
acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Dacă gerantul ratifică gestiunea de afaceri, aceasta se transformă în mandat.
D. Obligația de înștiințare
Codul civil reglementează la art.1331 o nouă obligaţie, şi anume aceea de a-l înştiinţa pe gerat
despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil. Astfel, în scopul evitării unei
gestiuni inoportune, legiuitorul impune condiţia ca gerantul să depună toate diligenţele în
vederea înştiinţării geratului cu privire la gestiunea de afaceri. Astfel, în ipoteza în care
gerantul nu-l înştiinţează pe gerat despre acest lucru, dar are cunoştinţă despre eventuala
împotrivire a acestuia din urmă, el va putea solicita geratului doar restituirea cheltuielilor
necesare, răspunzând totodată pentru prejudiciile cauzate prin cea mai uşoară culpă (culpa
levissima) – a se revedea aici art.16 Cod civil.
E. Obligația gerantului de restituire
Gerantul are obligaţia de a remite geratului toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii -
art.1335 Cod civil.
Astfel, dacă în cursul gestiunii gerantul primeşte bunuri, sume de bani ori alte valori în
temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului, chiar dacă nu ar fi fost primite în alte
condiţii de către gerat. Mai mult, dacă prin diligenţa şi experienţa sa gerantul aduce un spor,
un profit vădit afacerii gerate, el este obligat să îl predea geratului căruia i se cuvine, de drept,
tot emolumentul afacerii.
Chiar dacă legiuitorul nu reglementează expressis verbis obligaţia ce-i incumbă gerantului de
a conserva bunurile primite/dobândite în temeiul afacerii gerate până în momentul predării
acestora geratului, ne putem raporta la obligaţia de diligenţă a unui bun proprietar pe care ar
trebui să şi-o asume în administrarea bunurilor/intereselor/afacerii altuia – art.1334 Cod civil.
2.1.4.2. Efectele între gerant și gerat – obligațiile geratului
Obligaţiile geratului faţă de gerant izvorâte din gestiunea de afaceri sunt reglementate de
dispoziţiile art.1337 Cod civil.
A. Obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile ocazionate de gestiunea
efectuată, chiar dacă rezultatul nu a fost atins.
Cheltuielile necesare sunt cele care au servit la apărarea şi conservarea intereselor geratului,
cheltuieli ce urmează a fi rambursate integral, singura excepţie fiind cazul în care gerantul nu
a acţionat cu diligenţă.
Cheltuielile utile sunt cele efectuate de gerant în scopul punerii în valoare a bunurilor geratului,
fiind similare cheltuielilor de administrare.

7
În atare condiţii, geratul datorează restituirea cheltuielilor doar în limita sporului de valoare
adus „afacerii” sale, deoarece în practică pot exista cazuri în care cheltuielile realizate de gerant
sunt superioare acestui spor de valoare. În acest din urmă caz, diferenţa va fi suportată de către
gerantul care din exces de zel a exagerat în gerarea afacerii altuia.
B. Obligaţia de a-l despăgubi pe gerant „pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a
suferit din cauza gestiunii”. Astfel, despăgubirea este condiţionată de lipsa oricărei culpe a
gerantului în gestiunea afacerii altuia.
C. Obligaţia geratului de a executa actele necesare şi utile care au fost încheiate de gerant
.Trebuie menţionat faptul că atât gestiunea necesară, cât şi cea utilă trebuie catalogate ca
ratificate în momentul constatării acestor caractere. Excepţia în acest domeniu al ratificării este
cea a împotrivirii beneficiarului gestiunii, reglementată de art. 1338 Cod civil, caz în care nu
avem de-a face cu o gestiune de afaceri, ci cu o imixtiune ilicită în afacerile altuia care desigur
va antrena, după caz, o răspundere civilă delictuală, poate chiar penală a celui care în mod
abuziv îşi arogă calitatea de gerant. În oricare din cazuri, „cel care începe sau continuă o
gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai
restituirea cheltuielilor necesare” – art.1338 alin.1 Cod civil, respectiv legiuitorul sancţionează
pe „cel care ignoră împotrivirea titularului” afacerii şi deci îl face „răspunzător pentru
prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă” – art.1338 alin.2 Cod civil.
D. Obligaţia de a restitui gerantului valoarea cheltuielilor voluptuare îi incumbă geratului în
măsura în care gerantul dovedeşte că i-au procurat geratului „vreun avantaj” – art.1339 Cod
civil. Codul civil foloseşte pentru această ipoteză termenul de „gestiune inoportună” raportându-
se la „actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada
gestiunii”.
2.1.4.3. Efectele între gerat și terți
Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este utilă, geratul are îndatorirea să execute
toate obligaţiile contractate de gerant, în nume propriu sau în numele geratului, în interesul
gestiunii – art.1336 alin.2 Cod civil.
Geratul este obligat să execute obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele
ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant, chiar dacă acesta dintâi nu a ratificat
gestiunea – art.1337 alin.2 Cod civil. Raţiunea acestei obligaţii rezidă în faptul că respectivele
acte, deşi prevăd şi obligaţii în sarcina geratului, s-au dovedit totuşi utile şi necesare,
încheierea lor aducând „un plus de valoare” în patrimoniul său.
2.1.4.4. Efectele între gerant și terți
În cazul în care gerantul a încheiat acte juridice în nume propriu cu terţii, acesta va răspunde
faţă de aceştia indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat, deoarece retroactiv se
va converti într-un contract de mandat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1336 alin. 1 Cod civil, faptul că gerantul, care contractează în
nume propriu cu terţii, are obligaţia de a răspunde faţă de aceştia și nu limitează dreptul terţilor
de a se regresa împotriva geratului.
2.1.5. Ratificarea gestiunii de afaceri

8
Prin ratificarea gestiunii de afaceri se înţelege manifestarea de voinţă prin care geratul,
acceptând gestiunea de afaceri, o transformă retroactiv într-un mandat.
Astfel, în condiţiile art. 1340 Cod civil: În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată
produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat, respectiv ratificarea reprezintă
recunoaşterea de către gerat a gestiunii efectuate de către gerant şi în atare condiţii ope legis
gestiunea ratificată este asimilată contractului de mandat prin prisma efectelor specifice care vor
opera retroactiv.
Ca urmare a ratificării gestiunii de afaceri, atât în raporturile dintre gerant și gerat, cât şi în
raporturile geratului cu terţii, se vor aplica regulile contractului de mandat. Din momentul ratifi-
cării, gerantul nu mai este obligat a face dovada că gestiunea a fost utilă, deoarece nici manda-
tarul nu are obligaţia de a dovedi utilitatea cheltuielilor efectuate în vederea executării
mandatului.
2.2 Plata nedatorată
2.2.1. Reglementare legală: art.1341-1344 Cod civil.
2.2.2. Definiție: Plata nedatorată a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Potrivit art.1341 Cod civil: Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Nu este
supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă,
până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Prin plată nedatorată se înțelege acel fapt juridic licit care rezidă în aceea că o persoană,
denumită solvens, execută, din eroare, o prestaţie la care nu era obligată către o altă persoană,
denumită accipiens, lipsind intenţia de a plăti pentru acesta.
Din definiţia redată mai sus, decurg şi caracteristicile acestei instituţii:
- este un fapt juridic licit, unilateral şi voluntar;
- constă în exercitarea de către o persoană (solvens) a unei obligaţiuni cu valoare de plată, la
care nu era ţinută;
- solvens-ul nu se află în exercitarea unei gestiuni de afaceri; tot astfel, acesta nu efectuează
plata cu intenţia de a plăti datoria altuia şi nici de a face o liberalitate, ci are credinţa greşită că
stinge o obligaţie existentă;
- între cel care a făcut plata nedatorată şi cel care a primit-o să nu fi existat obligaţia
respectivă.
2.2.3.Condițiile plății nedatorate
2.2.3.1. Existența unei plăți
Prin plată, in sens juridic, se înţelege executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indi-
ferent de obiectul ei. Astfel, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii pozitive,
indiferent de obiectul ei, care poate fi un bun individual determinat, un bun determinat prin
caractere generice, o sumă de bani, iar în unele opinii chiar şi un bun incorporal. Nu trebuie să
înţelegem prin plată numai obligaţia de a da (în sensul de a preda) o sumă de bani.

9
Potrivit art.1469 Cod civil: Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este
executată de bunăvoie. Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
Potrivit art.1470 Cod civil: Orice plată presupune o datorie.
Potrivit art.1471 Cod civil: Restituirea nu este permisă în privința obligațiilor naturale care
au fost executate de bunăvoie.
Potrivit art.1342 Cod civil: Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel
care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a
lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz,
cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei
legale în drepturile creditorului plătit.
Despre instituția plății vom discuta mai pe larg la executarea obligațiilor civile, plata
reprezentând principalul mijloc de stingere a obligațiilor, dar și de stingere a acestora.
2.2.3.2. Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe
Suntem în această situație atunci când plata s-a efectuat în lipsa unui titlu, plata s-a efectuat în
temeiul unui contract desființat (nulitate, rezoluțiune), plata fusese efectuată anterior, plata s-a
efectuat anterior îndeplinirii condiției suspensive ori a termenului suspensiv, plata s-a efectuat
în temeiul unui titlu afectat de o condiție rezolutorie care s-a îndeplinit, etc.
Referitor la actele juridice afectate de o condiție art.1343 Cod civil, intitulat Restituirea plății
anticipate, prevede: Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu
se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este
supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
2.2.3.3. Plata să fie efectuată din eroare (a se avea în vedere elementul subiectiv pe care se
întemeiază eroarea, similar viciului de consimțământ)
2.2.4. Efectele plății nedatorate – restituirea prestațiilor
Se vor avea aici în vedere prevederile art.1635-1649 Cod civil, pe care vă solicit să le
parcurgeți, acestea fiind aplicabile ori de câte ori suntem în prezența unei repuneri a părților în
situația anterioare (nulitate, rezoluțiune, plată nedatorată, ș.a.)
Principalele direcții la restituirea prestațiilor sunt următoarele:
Art.1635 alin.1 Cod civil: Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în
virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act
juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de
executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment
asimilat acestora.
Art.1637 alin.1 Cod civil: Restituirea se face în natură sau prin echivalent.
Art.1639 Cod civil: Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.

10
Art.1640 Cod civil: Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau
a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate,
restituirea se face prin echivalent.
Art.1648 Cod civil: Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate
fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a
efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune. Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi
reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Art.1649 Cod civil: În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte
juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar
sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia
respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe
durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului
constituitorului.
Restul dispozițiilor rămân facultative pentru această disciplină, însă vă solicit să le aveți în
vedere pentru pregătirea dumneavoastră.
2.3. Îmbogățirea fără justă cauză - actio de in rem verso
2.3.1. Reglementare legală: art.1345 – 1348 Cod civil
2.3.2. Definiție: Imbogăţirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin
care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fără ca
pentru aceasta să existe un temei legal sau o justă cauză.
Din acest fapt juridic se naşte un raport juridic obligaţional, se naşte obligaţia pentru cel care
îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat
patrimoniul.
2.3.3. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză:
2.3.3.1. Să existe o îmbogăţire a pârâtului care constă în mărirea patrimoniului acestuia.
Această mărire poate consta în: dobândirea unui bun sau a unei creanţe, realizarea unei
plantaţii sau executarea unei lucrări, primirea unei liberări de datorie, evitarea unor cheltuieli
sau pierderi; prestarea unui serviciu care, de obicei, se cere plătit; în îmbunătăţirile aduse unui
lucru; în folosirea unui lucru.
2.3.3.2. Să existe o însărăcire a reclamantului, prin micşorarea patrimoniului acestuia.
Această micşorare poate consta în: diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în
efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite, într-o liberare de datorie; într-o prestaţie
efectuată; într-o cheltuială sau pierdere; într-un serviciu realizat; în lipsirea de folosinţa unui
lucru. Aşadar, însărăcirea poate avea ca obiect, ca şi îmbogăţirea în mod simetric, fie creşterea
pasivului, fie diminuarea activului patrimonial.
2.3.3.3. Între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului trebuie să existe o corelaţie
directă, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o
legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură

11
poate fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu şi
micşorarea altui patrimoniu au o cauză unică.
2.3.4. Condițiile acțiunii în restituire:
2.3.4.1. Îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care
să le justifice.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1346 Cod civil: Îmbogăţirea este justificată atunci când
rezultă: din executarea unei obligaţii valabile;din neexercitarea de către cel păgubit a unui
drept contra celui îmbogăţit; dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi
exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
2.3.4.2. Îmbogăţitul să fie de bună-credinţă (a se vedea art.14 Cod civil)
Condiţia ca îmbogăţitul să fie de bună-credinţă rezultă din interpretarea dispoziţiilor art.1345
Cod civil care îl prezintă pe acesta ca fiind cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără
justă cauză
2.3.4.3. Însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru repararea pagubei
sale
Actio de in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa altui mijloc
de recuperare a pierderii.

12
13
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 7

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

Faptul juridic ilicit – izvor de obligații civile/Răspunderea civilă delictuală

1. Aspecte generale
Potrivit art.1165 Cod civil un alt izvor de obligații este faptul juridic ilicit.
Aș vrea aici să vă amintiți de clasificarea faptelor juridice din Anul I – Teoria genrală a
dreptului civil, în faptul juridic licit și faptul juridic ilicit.
Acum cunoaștem că faptele juridice licite sunt: gestiunea de afaceri, plata nedatorată și
îmbogățirea fără justă cauză.
Legiuitorul Codului civil tratează faptul juridic ilicit prin analiza răspunderii civile delictuale,
fapta ilicită fiind temeiul acestei forme de răspundere civilă.
Cunoaștem deja că răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, iar aceasta se
clasifică: în răspunderea contractuală și răspunderea delictuală. De esența răspunderii civile
este repararea prejudiciilor.
Răspunderea civilă poate fi antrenată de sine – stătător ori aceasta poate fi antrenată pe lângă
alte forme de răspundere, cum ar fi răspunderea penală, răspunderea contravențională,
răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, etc.
Răspunderea contractuală izvorăște exclusiv din contract și este definită de art.1350 Cod civil
(o vom analiza după răspunderea delictuală, așa vum am menționat la un curs anterior).
Pentru toate celelalte situații de răspundere civilă sunt incidente normele juridice de la
răspunderea delictuală, definită de art.1349 Cod civil.
Răspunderea civilă delictuală poate fi definită ca fiind acea formă a răspunderii juridice civile
prin care o persoană este ţinută să repare prejudiciul cauzat unei alte persoane prin fapta sa
ilicită sau, în cazurile prevăzute de lege, să acopere prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
În doctrină veți regăsi mai multe definiții pentru răspunderea civilă delictuală dintre care mai
relev una dintre acestea, și anume:
Răspunderea civilă delictuală a fost definită ca fiind acel raport juridic obligaţional născut
ca urmare a săvârşirii unui delict civil prin care s-a adus atingere drepturilor subiective sau
intereselor legitime ale unei persoane, în care victima poate obţine repararea integrală a
prejudiciului injust suferit de la cel care l-a cauzat sau cel care se află într-o anumită relaţie
cu persoana sau lucrul direct implicat.
Prin noțiunea de delict civil înțelegem fapta ilicită (termenul era uzitat de fostul Cod civil).
Pentru cei dintre dumneavoastră care sunteți pasionați în mod deosebit de disciplina Teoria
generală a obligațiilor puteți analiza din doctrină comparația dintre răspunderea civilă

1
delictuală și celelalte forme de răspundere juridică, funcțiile răspunderii civile delictuale și
teoriile pe care aceasta se fundamentează. Vă subliniez însă că aceste chestiuni nu reprezintă
materie pentru examenul din acest semestru.
Analiza faptului ilicit, care devine izvor de obligații prin antrenarea răspunderii civile
delictuale, se realizează la analiza condițiilor acestei forme de răspundere civilă.
Referitor la natura juridică a răspunderii civile, inclusiv a răspunderii civile delictuale,
aceasta reprezintă o sancțiune civilă. De altfel, toate formele de răspundere civilă au natura
juridică a unei sancțiuni.
În acest context să aveți în vedere prevederile art.10 Cod civil potrivit cărora: Legile care
derogă dela o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care
prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
De aici tragem concluzia că normele juridice în materia răspunderii civile delictuale sunt de
strictă interpretare și aplicare.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune analiza a patru condiții, și anume:
comiterea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate
între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În doctrină există și opinia că o altă condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale
este capacitatea delictuală (cerința discernământului la data comiterii faptei ilicite).
În acest sens art.1349 alin.2 Cod civil prevede că: Cel care cu discernământ încalcă
îndatorirea generală (prevăzută de alin.1 – vezi mai jos), răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Legiuitorul a reglementat răspunderea civilă delictuală din trei prespective și anume:
răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia și răspunderea pentru
animale sau lucruri.
În acest sens art.1349 alin.3 Cod civil stabilește că: În cazurile anume prevăzute de lege, o
persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
aflate sub paza sa, precum și de ruina edificului.
De aici tragem concluzia că regula este răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
(oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara), iar celelalte forme de
răspundere delictuală reprezintă excepția.
Se mai impune aici precizarea că potrivit art.1349 alin.4 Cod civil: Răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de produse cu defecte se stabilește prin lege specială.
2. Condiția răspunderii civile delictuale: Fapta ilicită
Legiuitorul nu definește în mod expres noțiunea de faptă ilicită, însă indirect definiția acesteia
este cuprinsă în dispoziția art.1349 alin.1 Cod civil, potrivit căreia: Orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să
nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane.

2
Din analiza acestei dispoziții legale constatăm că prin noțiunea de faptă ilicită vom înțelege
orice acțiune ori inacțiune a persoanei prin care se încalcă o prevedere legală ori o regulă de
conduită prin care se aduce atingere drepturilor subiective ori intereselor legitime a altor
persoane.
Vreau să aveți în vedere că este sanționată atât acțiunea, cât și inacțiunea persoanei, atunci
când aceasta trebuia să aibă o acțiune.
De asemenea, atingerea poate fi față de un drept subiectiv recunoscut de lege (așa cum această
noțiune a fost analizată la Teoria generală a dreptului civil în Anul I), dar și față de un interes
legitim al altei persoane.
Spre exemplu: insulta ori calomnia unei persoane reprezintă o faptă ilicită deoarece constituie
o acțiune prin care se aduce atingere unui drept subiectiv (dreptul la reputație – drept al
personalității). Prin această acțiune se încalcă regulile de conduită. Acest drept subiectiv
reprezintă un drept nepatrimonial, însă din încălcarea acestuia se naște un raport juridic de
obligații întemeiat pe fapta ilicită, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale. Astfel,
prin comiterea faptei ilicite se naște dreptul la reparație care reprezintă un drept patrimonial.
Spre exemplu: dacă prin încălcarea unei reguli de circulație pe drumurile publice s-a cauzat o
vătămare a integrității unei persoane care presta întreținere benevol copilului concubinei sale,
suntem în prezența unei fapte ilicite. Prin această faptă ilicită se încalcă o prevedere legală.
Din comiterea acestei fapte ilicite se naște un drept la reparație în favoarea copilului care
beneficia de întreținere, care deși nu are un drept subiectiv civil recunoscut de lege (dreptul la
întreținere din partea victimei nu rezultă din lege), acestuia i-a fost atins un interes legitim.
Analizând mai profund prevederile art.1349 alin.1 Cod civil constatăm că noțiunea de faptă
ilicită este foarte vastă și de aceea în multe situații temeiul despăgubirilor îl constituie
răspunderea civilă delicituală, cum ar fi cazul abuzului de drept, reaua-credință în negocieri,
revocarea ofertei fără termen, etc., deoarece situațiile care generează reparația pot fi incluse la
această definiție dată de legiuitor în mod indirect. Mai constatăm că legiuitorul definește
cumva fapta ilicită prin stabilirea unei obligații generale de respectare a legii și a regulilor de
conduită.
3. Condiția răspunderii civile delictuale: Prejudiciul. Noțiunea de reparație. Efectul
răspunderii delictuale
3.1. Sediul materiei: art.1381-1395 Cod civil.
3.2. Temeiul reparației – art.1381 alin.1 Cod civil: Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.
Acest text de lege dă eficiență esenței răspunderii delictuale, respectiv aceea că urmare a
comiterii unei fapte ilicite, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, se naște dreptul la
reparație, adică la acoperirea prejudiciului.
3.3. Momentul nașterii dreptului la reparație – art.1381 alin.2 și 3 Cod civil: Dreptul la
reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi
valorificat imediat. Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate
dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

3
Această noțiune prezintă importanță din perspectiva posibilității trasmiterii acestui drept, a
începutului curgerii prescripției, a nașterii dreptului la acțiune, etc.
A se repeta aici prevederile art.2528 Cod civil potrivit cărora: (1)Prescripţia dreptului la
acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de
la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea. (2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii
în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de
afaceri.
3.4. Răspunderea solidară a debitorilor – art.1382 Cod civil: Cei care răspund pentru o faptă
prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat.
Aș vrea să ne amintim aici clasificarea obligațiilor în obligații divizibile, obligații indivizibile
și obligații solidare.
Spuneam la începutul acestei discipline că regula în materia obligațiilor civile este
divizibilitatea obligațiilor.
Astfel dacă trei persoane merg la restaurant și consumă împreună alimente se naște obligația
de plată a acestora față de prestatorul de servicii, însă aceasta este divizibilă, cu alte cuvinte
fiecare plătește ce a consumat.
În materia obligațiilor indivizibile dacă doi prieteni locuiesc împreună și comandă un tablou
unui pictor se naște obligația de plată față de prestatorul de servicii, însă obligația în acest caz,
față de natura sa, nu este divizibilă, ci indivizibilă.
În materia obligațiilor solidare, dacă trei persoane lovesc o altă persoană se naște dreptul
victimei la reparație, însă obligația făptuitorilor este solidară.
La obligațiile indivizibile și solidare creditorul poate să solicite plata globală și nu fracționată
(ca în cazul obligațiilor divizibile) de la oricare dintre debitori, urmând ca aceștia din urmă să
se desocotească între ei în viitor. Asta este ceea ce vreau să rețineți acum despre obligațiile
solidare, despre care vom discuta mai amplu în viitor la noțiunea de obligații complexe.
Ideea cu care trebuie să rămâneți acum este aceea că în cazul răspunderii delictuale
răspunderea este solidară, iar solidaritatea pasivă (a debitorilor) este stabilită prin lege.
Potrivit art.1383 Cod civil: Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte
proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu
intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În
cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod
egal la repararea prejudiciului.
În consecință, în exemplul care l-am dat mai sus, dacă se poate determina contribuția fiecărora
dintre cei trei la loviturile aplicate victimei desocotirea între debitorii reparației se va realiza
potrivit acesteia, dacă nu se poate determina contribuția individuală la cauzarea prejudiciului
se va avea în vedere ponderea culpelor fiecărui făptuitor, iar dacă nici aceasta nu se poate
stabili, atunci reparația cuvenită victimei - creditor se va împărți egal între cei trei făptuitori –
debitori.

4
Desocotirea despre care vorbeam între debitorii solidari și care apare ulterior acoperirii
reparației creditorului se instrumentează prin instituția dreptului de regres.
Potrivit art.1384 alin.1 Cod civil: Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu
este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
Potrivit art.1384 alin.4 Cod civil: În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate
recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea
prejudiciului.
Aceste dispoziții legale instituie un principiu în această materie potrivit căruia nimeni nu
poate fi răspunzător decât pentru fapta sa și deci va acoperi, în final, numai partea din
prejudiciul cauzat pe care o datorează din comiterea faptei sale.
Astfel, dacă în cazul exemplul dat A, B și C sunt făptuitorii loviturilor aplicate victimei D, iar
în temeiul răspunderii solidare a debitorilor, D înțelege să obțină reparația de la A, acesta din
urmă – care a răspuns și pentru fapta lui B și C – se va putea întoarce în regres (desocotirea)
împotriva acestora, însă nu va recupera toată suma plătită, ci numai partea de contribuție a lui
B, respectiv C la prejudiciu, iar dacă nu se poate determina contribuția potrivit culpelor lui B,
respectiv C, iar dacă nu se poate determina ponderea culpelor, atunci va recupera câte 1/3 de
la fiecare din suma pe care a plătit-o lui D (împărțirea egală).
3.5. Intinderea reparației
Referitor la întinderea reparației trebuie să avem în vedere principiile care o guvernează, și
anume: principiul reparării integrale a prejudiciilor și principiul reparării în natură a
prejudiciilor.
Potrivit art.1385 alin.1 Cod civil: Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Prin repararea integrală a prejudiciului se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare
ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, adică repararea în
întregime a prejudiciului în scopul restabilirii pe cât posibil a situaţiei anterioare producerii
acestuia (restitutio in integrum). În acest sens, s-a statuat de către instanţa noastră supremă că
despăgubirile acordate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei
cauzată prin fapta ilicită a autorului.
Un element esenţial pentru a putea vorbi de reparaţie integrală, este cel al evaluării întinderii
prejudiciului cert.
Doctrina defineşte prejudiciul cert ca fiind prejudiciul sigur în ce priveşte existenţa şi
posibilitatea sa de evaluare. Certe sunt prejudiciile actuale, care s-au produs în totalitate până la
momentul în care se solicită repararea acestora. Se poate vorbi şi despre prejudiciile viitoare,
cele care pot fi evaluate în prezent, chiar dacă acestea nu s-au produs încă, dar este o certitudine
producerea lor în viitor.
Potrivit art.1385 alin.2 Cod civil: Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu
viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

5
Referitor la prejudiciul viitor art.1386 alin.4 Cod civil prevede: În cazul prejudiciului viitor,
despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau
suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.
Spre exemplu: Ca urmare a unei lovituri aplicate victima inițial prezintă o vătămare corporală
ușoară care dă dreptul la o reparație pentru un prejudiciu cert actual, însă în viitor, ca urmare a
unor complicații ale stării de sănătate, victima suportă și un prejudiciu viitor care ar fi putut
rezulta dintr-o infirmitate fizică temporară apărută mai târziu. În această situație se poate
acorda despăgubirea pentru prejudiciul viitor ulterior, prin sporirea prejudiciului acordat
inițial, însă aceasta va putea fi și redusă/suprimată, dacă prejudiciul s-a micșorat/încetat.
Pentru a da eficiență principiului reparației integrale art.1385 alin.3 Cod civil prevede:
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în
condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe
care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Prin urmare vorbim aici de două elemente, și anume: pierderea efectiv suferită, beneficiul
nerealizat și cheltuielile efectuate de victimă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Cu titlu de noutate Codul civil a prevăzut la art.1385 alin.3 Cod civil: Dacă fapta ilicită a
determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi
proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând
cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
În această situație suntem în prezența unui prejudiciu imprevizibil, pe care îl putem analiza
din perspectiva actelor juridice aleatorii.
Spre exemplu: un absolvent al unei facultăți de drept merge cu un microbuz la București
pentru susținerea examentului de intrare la Institutul Național al Magistraturii și șoferul
microbuzului produce un eveniment rutier datorită căruia victima nu mai ajunge la examen. În
această situație pe lângă acoperirea altor prejudicii (vătămare corporală, distrugerea de bunuri
pe care le avea asupra sa, etc.) făptuitorul va datora și o reparație proporțională cu
probabilitatea promovării examentului de către victimă, tinând cont de situația concretă a
victimei (nivelul său de pregătire).
3.6. Formele reparației
Repararea în natură este activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin
utilizarea unor modalităţi şi procedee practice care, în funcţie de specificul şi gravitatea
prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă, în cea mai mare măsură, la realizarea principiului
reparării integrale a prejudiciului şi la restabilirea situaţiei anterioare a patrimoniului persoanei
păgubite.
Potrivit art.1386 alin.1 Cod civil: Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea
situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de
reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părţilor sau, în lipsă,
prin hotărâre judecătorească.

6
Constatăm că legiuitorul Noului Cod civil a atenuat principiul reparației în natură a
prejudiciului prevăzând că acesta se repară în natură atunci când este posibil și victima
dorește aceasta.
Spre exemplu: situația unui eveniment rutier cu avarierea unuia dintre autoturisme, victima
poate opta pentru reparația în natură, adică făptuitorul să îi repare autoturismul, ori victima
are opțiunea de a solicita despăgubiri reprezentând c/v-a reparației autoturismului.
În limbajul juridic pentru repararea în natură a prejudiciului se mai folosește și noțiunea de
restabilire a situației anterioare.
În cazul în care repararea în natură nu este posibilă ori victima nu dorește, repararea se va face
prin echivalent bănesc, respectiv prin obligarea la plata unei sume de bani. Această reparare se
poate face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii succesive, cu
caracter viager sau temporar.
Potrivit art.1386 alin.2 Cod civil: La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin
lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
Așa cum v-am mai sus și la disciplina Drepturile reale, spre exemplu la acțiunea în
revendicare, dar nu numai, atunci când discutăm de despăgubiri trebuie să avem în vedere
momentul la care cuantumul acestora se determină.
În cazul răspunderii civile delictuale momentul cauzării prejudiciului reprezintă și momentul
la care se naște dreptul la reparație, așa cum am arătat mai sus, dar și momentul determinării
valorii despăgubirii.
În ceea ce privește prejudiciul cu caracter de continuitate (spre exemplu cauzarea unei
infirmități fizice/psihice temporare ori permanente) art.1386 alin.3 Cod civil stabilește că
despăgubirea se acordă sub forma unor prestații periodice.
În materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi realizată numai
prin echivalent bănesc, în majoritatea cazurilor, câtă vreme însă distrugerile cauzate bunurilor
acesteia pot fi reparate fie în natură, prin înlocuire, restituire ori reparare, fie prin echivalent
bănesc, fie cumulând cele două modalităţi de reparare. Astfel, autorul faptei ilicite culpabile
poate fi obligat la despăgubiri ori compensaţii băneşti pentru pierderile materiale ori morale
suferite de cel vătămat în sănătatea ori integritatea fizică, în dreptul la onoare, demnitate,
reputaţie, propria imagine, în dreptul la viaţa privată, dreptul de autor, etc.
3.7. Reparația în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății
3.7.1. Situația pierderii și a neralizării câștigului din muncă
Potrivit art.1388 Cod civil: (1)Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din
muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul
an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza
venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională
pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2)Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă
mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se
va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri. (3)Dacă cel păgubit nu avea o
7
calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe
baza salariului minim net pe economie.
Referitor la vărămarea unui minor, potrivit art.1389 Cod civil: (1)Dacă cel care a suferit
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit
prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi
terminat pregătirea profesională pe care o primea. (2)Până la acea dată, dacă minorul avea
un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost
lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1388, care se aplică în mod
corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a
împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.
Fără a avea pretenția de a memora întocmai aceste prevederi legale, îmi doresc ca
dumneavoastră să aveți în vedere, ca viitori practicieni ai dreptului, că legiuitorul Codului
civil a prevăzut în mod expres modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirii în
această situație.
În materia despăgubirilor care se acordă în cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății
art.1387 Cod civil prevede: (1)În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei
persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz,
echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat
să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de
aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi
cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice
alte prejudicii materiale. (2)Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din
muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub
formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda
despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale. (3)În toate cazurile,
instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor
urgente.
Potrivit art.1391 alin.1 Cod civil: În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială.
Potrivit art.1392 Cod civil: Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau,
în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care
răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Din analiza acestor prevederi legale vreau să rețineți următoarele aspecte:
- În cazul vătămării integrității corporale sau a sănătății victima beneficiază de
despăgubiri rezultate din pierderea suferită din nerealizarea câștigului din muncă, care
se determină potrivit art.1388 ori art.1389 Cod civil, după caz; Acestea se acordă sub
formă de prestații bănești periodice; Pentru motive temeinice despăgubirea se poate
acorda și sub forma unei prestații bănești globale;

8
 - Victima beneficiază de despăgubiri pentru toate cheltuielile ocazionate de îngrijiri
medicale (intră aici spitalizare, medicamente, tratamente ambulatorii, fizioterapie,
tratamente psihologice, proteze, deplasări centre medicale din țară ori străinătate, etc.);
- Victima beneficiază de despăgubiri pentru sporirea nevoilor de viață (intră aici hrană
suplimentară, îmbrăcăminte specială, însoțitor, tratamente balneare, etc.); Acestea se
acordă sub formă de prestații bănești periodice; Pentru motive temeinice despăgubirea
se poate acorda și sun forma unei prestații bănești globale;
- Victima beneficiază de orice alte prejudicii materiale (intră aici transport special,
modificarea locului de viață, amenajări speciale, etc.);
- Victima beneficiază de reparația prejudiciului nepatrimonial (daune morale) pentru
restrângerea posibilităților de viață familială și socială;
- Orice persoană care a efectuat cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei are u drept
la despăgubire de la persoana responsabilă.
3.7.2. Despăgubirea pentru deces
Potrivit art.1390 Cod civil: Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei
persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui
decedat. (2)Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda
despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod
curent. (3)La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de
veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat
despăgubirea. Dispoziţiile art. 1.387-1.389 se aplică în mod corespunzător.
Analizând această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- În cazul decesului victimei despăgubirea se cuvine exclusiv presoanelor care
beneficiau de întreținere de la victimă (fie sunt îndreptățiti în baza legii – veți învăța
asta la disciplina Dreptul familiei, fie victima le presta întreținere în mod curent deși
nu erau îndreptățiți în baza legii);
- Cuantumul despăgubirii se va determina raportat la nevoile celui păgubit și la
veniturile pe care le-ar fi obținut decedatul, cu aplicarea art.1387-1389 Cod civil.
În consecință moștenitorii nu sunt beneficiarii despăgubirii pentru deces decât în situația în
care sunt și persoane care beneficiau de întreținere de la victimă. Despăgubirea nu se
determină raportat la veniturile persoanei responsabile, ci raportat la veniturile pe care le-ar fi
obținut decedatul.
3.8. Repararea prejudiciului nepatrimonial
Referitor la noțiunea de daune morale în doctrină există o largă abordare, având în vedere că
fostul Cod civil nu făcea nici o referire la acestea, iar în perioada 1945-1989 această noțiune a
fost criticată și chiar și interzisă acordarea daunelor morale, argumentul fiind acela că
suferința nu poate fi plătită în bani.
Pentru cei pasionați, veți putea analiza evoluția conceptului de daune morale și modalitatea de
recunoștere a acestei instituții în timp.

9
Legiuitorul Codului civil actual a prevăzut la art.1391: (1)În caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială. (2)Instanţa judecătorească va putea, de asemenea,
să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru
durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei,
ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. (3)Dreptul la despăgubire pentru
atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat
numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească
definitivă. (4)Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu
trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
(5)Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Analizând această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- Se pot acorda daune morale pentru suferința cauzată de vătămarea corporală sau a
sănătății; în acest caz despăgubirea se cuvine victimei; Dacă victima decedează între
timp moștenitorii nu pot pretinde despăgubirea pentru suferința autorului lor pentru
vătămarea integrității ori sănătății acestuia, ci numai pentru durerea lor proprie
generată de decesul autorului lor;
- Se pot acorda daune morale ascendenților (părinți, bunici, etc.), descendenților (copii,
nepoți, etc.), fraților și surorilor și soțului supraviețuitor pentru durerea încercată de
moartea victimei;
- Se pot acorda daune morale altor persoane apropiate victimei decedate care se aflau
într-o legătură apropiată și care por dovedi prejudiciul, adică durerea provocată de
moartea victimei (cum ar fi un concubin, prieten foarte apropiat în sensul de partener,
etc).
Ceea ce vreau să rețineți aici este faptul că despăgubirea pentru moartea victimei este un drept
propriu și personal pe care legiuitorul îl recunoaște ascendenților, descendenților, fraților,
surorilor, soțului ori altor persoane îndurerate. Acest drept nu derivă din succesiunea victimei
decedate, astfel încât nu va fi aplicabil principiul proximității gradului de rudenie specific
devoluțiunii succesorale.
Cu alte cuvinte, dacă victima avea atât copii, cât și ascendenți, soț, frați și surori, toți aceștia
ar putea pretinde o despăgubire de la persoana responsabilă, chiar dacă la moștenirea sa ar
avea vocație numai descendenții și soțul supraviețuitor.
3.9. Alte aspecte legate de dreptul de reparație
Potrivit art.1392 Cod civil: Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau,
în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care
răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
Din analiza acestei prevederi legale constatăm că persoana care beneficiază de aceste
despăgubiri poate fi oricine; cu alte cuvinte dacă cinveva benevol suportă cheltuieli pentru
îngrijirea victimei (în cazul vătămării integrității sau sănătății) ori se ocupă de comemorarea
decesului victimei va putea solicita acoperirea acestui prejudiciu din partea persoanei
responsabile.

10
Potrivit art.1393 Cod civil: (1)Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la
un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită
prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia. (2)Cât timp ajutorul sau pensia nu a
fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel
chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art. 1.387
alin. (3).
Analizând această prevedere legală tragem concluzia că pentru cheltuielile de îngrijire a
sănătății ori a cheltuielilor de înmormântare nu se poate cumula pensia sau ajutorul acordat
(dacă există) cu despăgubirea pe care trebuie să o suporte persoana responsabilă, în caz
contrar ne-am afla într-o îmbogățire fără justă cauză a victimei, ori urmașilor acesteia, care ar
constitui un izvor de obligație și care ar avea ca efect restituirea.
3.10. Aspecte speciale legate de prescripția dreptului la reparație
Potrivit art.1394 Cod civil: În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus
de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a
răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
O astfel de prevedere este deosebit de importantă în situația în care fapta ilicită îmbracă și
haina unei infracțiuni. În acest caz termenul de prescripție aplicabil răspunderii penale se va
aplica și răspunderii civile delictuale.
Potrivit art.1395 Cod civil: Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea
prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul
unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în
cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.
Acesta reprezintă un caz special de suspendare a cursului prescripției. A se vedea aici și
repeta prevederile art.2532 Cod civil (mai ales că suntem în stare de urgență, iar și prin
Decretul Președintelui României nr.195/16 03 2020 s-a dispus suspendarea tuturor
prescripțiilor).
Astfel, nu se va considera ca făcând parte din cursul prescripției perioada în care vicitima
urmează demersurile pentru stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni în cadrul
asigurărilor sociale. Observăm că legiuitorul nu distinge între ajutoare sociale de stat ori
ajutoare sociale private.

11
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 8

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

I. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

1. Aspecte generale
La cursul anterior v-am prezentat noțiunea de fapt ilicicit (delict civil) – izvor de obligații prin
atragerea răspunderii civile delictuale. De asemenea, am menționat formele răspunderii civile
delictuale, respectiv răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia și
răspunderea pentru lucruri și animale.
Condițiile comune pentru toate aceste forme de răspundere sunt: fapta ilicită (a persoanei – în
cazul răspunderii pentru fapta proprie/ răspunderii pentru fapta altuia și fapta lucrului ori a
animalului) și prejudiciul.
În esență, ceea ce vreau să rețineți este faptul că nu poate fi atrasă răspunderea civilă
delictuală fără existența unei fapte cauzatoare de prejudicii și fără existența unui prejudiciu.
Potrivit art.1357 Cod civil: Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,
săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea
mai uşoară culpă.
Codul civil instituie, pentru fapta persoanei, o răspundere subiectivă care se întemeiază pe
vinovăția persoanei responsabile (a se repeta aici prevederile art.16 Cod civil).
Așa cum am menționat anterior, nu vă solicit pentru examen teoriile prezentate în cursuri
referitoare la temeiul răspunderii civile, însă pentru o mai bună cunoaștere a meteriei vă
recomand să vă aplecați asupra acestora (răspunderea subiectivă/răspunderea obiectivă).
Legiuitorul stabilește o formă de răspundere obiectivă, care nu se întemeiază pe vinovăție, ci
pe ideea de risc și/ori garanție, în cazul prejudiciilor cauzate de lucruri/animale și într-o
anumită măsură pentru răspunderea pentru fapta altuia – vom vedea în continuare.
2. Definiție
În materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se aplică regula potrivit căreia: cel
ce cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara.
În consecință, putem defini răspunderea pentru faptă proprie ca fiind acea formă a
răspunderii civile delictuale prin care autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul
cauzat prin fapta sa, comisă cu vinovăție.
3. Condiții
Pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie se impun a fi întrunite patru condiții
cumulative, și anume: comiterea faptei ilicite; producerea unui prejudiciu; existența unui
raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția.

1
3.1. Fapta ilicită
Noțiunea de faptă ilicită, așa cum am arătat la cursul anterior, nu este definitiă de Codul civil,
însă definiția acesteia se desprinde din prevederile art.1349 Cod civil (a se repeta).
La noțiunea de faptă ilicită astăzi vom analiza, în continuare, cauzele care înlătură caracterul
ilicit al faptei
3.1.1. Legitima apărare
Potrivit art.1360 Cod civil: Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a
cauzat agresorului un prejudiciu. Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei
indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor
legitimei apărări.
Noțiunea de legitimă apărare trebuie înțeleasă din perspectiva art.19 alin.2 și 3 Cod penal –
cauză justificativă. Astfel, este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea
atacului; se prezumă a fi în legitimă apărare acela care comite fapta pentru a respinge
pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință ori loc împrejmuit ținând de
aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție ori alte asemenea modalități nelegale ori
în timpul nopții.
De asemenea, depășirea limitelor legitimei apărări trebuie înțeleasă din pespectiva art.26
alin.1 Cod penal – cauză de neimputabilitate/excesul neimputabil:
Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului.
În cazul prevăzut de art.1360 alin.2 Cod civil – excesul scuzabil, persoana responsabilă nu
este exonerată de răspundere civilă, aceasta urmând să plătească victimei o indemnizație
adecvată și echitabilă.
Fără a intra în detalii, Codul civil cuprinde și la alte instituții noțiunea de indemnizație
adecvată/echitabilă (a se vedea spre exemplu la uzufruct). Ceea ce vreau să rețineți este aceea
că prin indemnizație adecvată și echitabilă se înțelege valoric mai puțin decât reparația
prejudiciului, iar determinarea cuantumului acesteia se realizează cu aplicarea regulii
proporționalității (gravitatea prejudiciului și gradul temerii) de către instanța de judecată (de
la caz la caz).
3.1.2. Starea de necesitate
Potrivit art.1361 Cod civil: Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat
bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol
iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără
justă cauză.
Noțiunea de stare de necesitate trebuie înțeleasă din perspectiva art.20 alin.2 Cod penal –
cauză justificativă. Astfel, este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a

2
salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un
interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.
Potrivit art.1362 Cod civil: Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) şi art. 1.361,
fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va
îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
În consecință, pe tărâmul răspunderii civile, dacă există un terț care beneficiază de fapta ilicită
comisă în legitimă apărare, ori în stare de necesitate, făptuitorul este exonerat de răspundere
civilă, ca urmare a lipsei caracterului ilicit al faptei sale, însă victima are dreptul la reparație
de la terțul beneficiar în favoarea căruia s-a comis fapta păgubitoare, izvorul de obligație fiind
faptul juridic licit: îmbogățirea fără justă cauză.
Spre exemplu: în caz de inundație o persoană rupe un gard pentru a face un stăvilar și a
recanaliza scurgerea apelor în pantă și oprirea intrării apei în curtea unui terț. Autorul faptei
este exonerat de răspundere delictuală față de proprietarul împrejmuirii, însă acesta este
îndreptățit la repararea prejudiciului de la terțul care nu a încercat paguba inundației (ori
aceasta a fost diminuată).
3.1.3.Divulgarea secretului comercial
Să ne amintim aici de obligația de confidențialitate în cazul negocierii precontractuale –
art.1184 Cod civil (fapt ilicit).
Potrivit art.1363 Cod civil: O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul
cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de
împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
Instituția ar putea fi aplicabilă spre exemplu în perioada pe care o parcurgem acum în timpul
pandemiei cu STARS-CoV-2.
3.1.4. Îndeplinirea unei activități permise ori impuse de lege, ori ordinul superiorului
Potrivit art.1364 Cod civil: Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul
superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul
ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.
Să vă amintiți instituția care este reglementată în Codul penal la art.21 alin.2 – exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații ca o cauză justificativă.
3.1.5. Exercițiul drepturilor
Exerciţiul normal al unui drept subiectiv, chiar dacă aduce unele restrângeri sau prejudicii
dreptului subiectiv al altei persoane, nu are caracter ilicit, dacă el este exercitat în condiţii
normale.
Limita exercitării unui drept subiectiv este până la comiterea unui abuz de drept. Să repetați aici
vă rog prevederile art.14 și 15 Cod civil asupra cărora ne-am oprit de mai multe ori.

3
Exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv este asimilată de legiuitor unei fapte ilicite și conduce
la atragerea răspunderii civile delictuale.
Să vă amintiți și instituția care este reglementată în Codul penal la art.21 alin.1 – exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații ca o cauză justificativă.
Potrivit art.1353 Cod civil: Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor
sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
3.2. Prejudiciul
Noțiunea de prejudiciu presupune producerea unei pagube, fiind rezultatul negativ produs
unei persoane (victima) prin fapta ilicită a altei persoane (persoana responsabilă).
3.2.1. Clasificare
Doctrina clasifică prejudiciile după mai multe criterii.
Astfel, după caracterul pecuniar al acestora avem prejudicii patrimoniale și prejudicii
nepatrimoniale. Vă rog mult să repetați aici prevederile art.252 – 257 Cod civil cuprinse în
titlul V al Cărții I – Despre persoane, intitulat Apărarea drepturilor nepatrimoniale (Anul I de
studii – Teoria generală a dreptului civil – Persoanele).
În practica judiciară, în materia răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul nepatrimonial,
se utilizează termenul de daune morale. Referitor la această noțiune există mai multe lucrări
de specialitate, iar oricare dintre acestea pot să vă fie de folos și sprijin în desăvârșirea
dumneavoastră de viitori juriști.
În cursul anterior v-am prezentat situațiile prevăzute de Codul civil pentru reparația
prejudiciilor nepatrimoniale (pentru vătămarea integrității corporale și a sănătății persoanei și
în caz de deces).
Aprofundarea acestei noțiuni, încă de pe acum, vă va forma și pentru alte domenii ale
dreptului (cum ar fi dreptul administrativ – contenciosul administrativ – a se vedea spre
exemplu art.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ); temeiul
despăgubirilor, inclusiv daunele morale, fiind pentru orice domeniu al dreptului: răspunderea
civilă delictuală.
Legiuitorul nu a stabilit nici în Codul civil, dar nici în alte acte normative, modalitatea de
determinare a prejudiciilor nepatrimoniale – criterii de determinare a daunelor morale.
Valorea daunelor morale este, de regulă, atributul instanței de judecată, care raportat la
probele administrate în cauză, pe baza criteriilor de determinare a daunelor morale propuse de
doctrină, dar și având în vedere practica judiciară, care are un caracter de orientare, va stabili
cuantumul acestora.
De aceea, în acest domeniu o importanță deosebită o are puterea argumentelor, iar acestea de
dobândesc pa baza studiului individual al practicianului dreptului.
Desigur că determinarea daunelor morale se va întemeia pe gravitatea faptei ilicite și efectul
produs de aceasta, din perspectiva suferinței (durerii) cauzate.

4
Referitor la noțiunea de daune morale un îndrumar prețios îl constituie și jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, în care regăsim analizat și argumentat principiul echității,
care izvorăște din dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului. Jurisprudența acestei Curți are la bază daunele acordate ca
urmare a încălcărilor drepturilor fundamentale reglementate de Convenție și de Protocoalele
adiționale, o astfel de încălcare reprezentând din perspectiva analizei noastre o faptă ilicită.
Așa cum v-am spus și la cursul anterior, daunele morale au constituit la nivelul doctrinei, de-
alungul timpului, mai multe controverse, iar acestea s-au întemeiat pe răspunsul diferit la
întrebarea dacă suferința (durerea) poate fi plătită cu bani (pretium doloris) și dacă da, cât este
valoarea acesteia.
O să întâniți în practica judiciară situații în care o victimă a unei fapte ilicite pretinde daune
morale imense ca valoare (de ordinul sutelor de mii sau milioane lei/euro), iar în această
situație daunele morale au un caracter punitiv, ori victima pretinde daune morale de un
leu/euro (jurisprudență apărută în perioada interbelică atât la noi în țară, cât și în alte țări) și
pe care o regăsim și în prezent, iar în această situație daunele morale au un rol doar de
recunoștere a existenței suferinței.
În țara noastră, în perioada 1945-1989, legislația și doctrina nu au recunoscut noțiunea de
daune morale, însă jurisprudența a creat concepte pentru acordarea acestora, fiind cunoscute
noțiunile de prejudiciu de agrement și prejudiciu estetic (spre exemplu: în cazul sluțirii ori a
infirmității permamente fizice și/sau psihice pentru vătămarea corporală gravă, așa cum era
reglementată de art.182 din fostul Cod penal).
Există o serie de acte normative care în prezent recunosc dreptul la acordarea de daune
morale, fie în mod expres, fie în mod implicit. Spre exemplu: Legea nr.554/2004 privind
contenciosul administrativ, Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor, Legea nr.53/2003
privind Codul muncii, legislația în materia dreptului concurenței, legislația în materia
dreptului mediului, legislația în materia protecției consumatorilor, legislația în materia
dreptului medical, răspunderea generată din malpraxis pentru profesii/activități, etc. Pentru
toate aceste domenii specializate ale dreptului temeiul răspunderii îl constituie sediul materiei
noastre, așa cum am subliniat și mai sus și așa cum v-am spus chiar de la primul curs:
obligațiile constituie tabla înmulțirii în dreptul privat și chiar și în sfera dreptului public.
După gradul de previzibilitate al efectelor faptei ilicite avem prejudicii previzibile și
prejudicii imprevizibile. După modul de producere al efectelor faptei ilicite avem prejudicii
instantanee și prejudicii succesive.
A se vedea aici și a se repeta prevederile art.1385 alin.4 Cod civil, evocate la cursul anterior
referitoare la acoperirea prejudiciilor imprevizibile (aspect de noutate introdus prin Noul Cod
civil).
3.2.2. Condiții pentru repararea prejudiciului
- Prejudiciul să fie cert; așa cum am arătat și în cursul anterior prejudiciul poate fi și
viitor dacă este cert că se va produce – art.1385 alin.2 Cod civil;
- Prejudicul să fie direct, adică să fie consecința faptei ilicite; această concluzie de
desprinde din prevederile art.1533 teza a II-a Cod civil potrivit cărora daunele interese

5
 nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației;
Prejudiciile indirecte nu fac obiectul reparației; Este importantă aici analiza celei de-a
treia condiții pentru răspunderea civilă delicituală: raportul de cauzalitate dintre faptă
și prejudiciu (spre exemplu: în cazul în care şocul psihic acut provocat de fapta
prejudiciabilă a agravat o boală preexistentă, persoana vinovată de producerea acelei
fapte va putea fi obligată să repare prejudiciul chiar şi pentru consecinţele mai
îndepărtate, însă numai în măsura în care ele apar legate cauzal de fapta sa);
- Prejudiciul să fie personal; A nu se confunda aici prejudiciul personal cu prejudicul
prin ricoșeu (spre exemplu: persoana responsabilă a dorit să lovească o altă persoană,
însă victima fiind într-o colectivitate prin fapta ilicită au fost lovite și alte persoane –
în acest caz persoana responsabilă va trebui să dezdăuneze toate persoanele lovite,
fiecare dintre acestea încerând un prejudiciu personal și fiind victimele faptei
autorului);
- Prejudiciul să nu fi fost reparat; Așa cum v-am spus de la cursul anterior, în materia
răspunderii civile dacă nu mai există prejudiciu, acesta fiind acoperit, se stinge dreptul
la reparație.
3.3. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu
Această condiție pentru atragerea răspunderii delictuale nu este expres stipulată de Codul
civil, însă existența sa este subînțeleasă din anumite prevederi legale.
Astfel, potrivit art.1530 Cod civil: daunele-interese sunt de fapt consecinţa directă şi necesară
a neexecutării obligaţiei. De asemenea, potrivit art.1533 Cod civil: daunele-interese nu cuprind
decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Ceea ce vreau să rețineți la condiția raportului de cauzalitate este faptul că specificul acestuia
se evidenţiază prin aceea că prejudiciul trebuie să aibă legătură directă cauzală cu fapta ilicită.
Prin urmare, dacă prejudiciul nu are legătură cauzală cu fapta ilicită, el iese din câmpul
răspunderii.
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe sisteme pentru determinarea raportului de
cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, iar această necesitate a apărut pentru situațiile în care este
mai dificil să determini cauza pentru un anumit efect.
Efectul este prejudiciul, cauza este fapta. Sunt însă situații când alte cauze, împrejurări, factori,
denumiți generic condiții, participă în lanțul cauză – efect și se ridică o serie de probleme. De
aceea, fără a constitui materie de examen, vă rog să parcurgeți și aceste sisteme propuse,
deoarece vă ajută să vă formați o gândire completă asupra acestei condiții și vă va ajuta ca pe
viitor să deslușiți cu ușurință cazurile practice cu care vă veți confrunta ca practicieni ai
dreptului.
Am în vedere sistemul cauzalității necesare și sistemul indivizibilității între cauză și condiții.
Pentru a înțelege mai bine necesitatea de a cunoaște toate aceste lucruri vă dau un exemplu: un
șofer al unui autoturism foarte performant intră într-o curbă, în pantă, cu o viteză mai mare
decât cea legală și cauzează altei persoane un prejudiciu; potrivit caracteristilor tehnice ale
autoturismului acesta ar fi trebuit să poată efectua virajul în condiții de siguranță și cu viteza pe
care a avut-o la momentul evenimentului, însă pe stradă era pietriș și asfaltul era umed. Astfel,

6
prejudiciul nu a putut fi evitat, iar dimensiunea acestuia a fost mai mare. În atare condiții, există
o faptă ilicită (depășirea limitei de viteză), există un prejudiciu, însă la determinarea raportului
de cauzalitate faptă prejudiciu intervin și factori externi (pietriș, asfalt umed) care ridică aspecte
de analiză și pentru condiția vinovăției.
3.4. Vinovăția
Așa cum am mai arătat, în materie civilă vinovația este reglementată de art.16 Cod civil, pe
care l-am evocat la un curs anterior. A se repeta!
Noțiunea de vinovăție în civil trebuie analizată similar vinovației penale (din perspectiva
formelor). A se vedea aici prevederile art.16 Cod penal.
Deosebit pentru răspunderea civilă este noțiunea de culpă gravă – art.16 alin.3 teza a II-a Cod
civil.
Potrivit art.1358 Cod civil: Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în
care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul,
de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Prima parte a textului de lege de mai sus vorbește exact de acele condiții exterioare faptei
ilicite (de care aminteam în exemplul de la raportul de cauzalitate) care sunt de natură a
diminua vinovația autorului. A doua parte a textului de lege reprezintă o cauză de analiză mai
severă a vinovăției autorului, atunci când acesta este un profesionist și comite fapta în
activitatea de exploatare a unei întreprinderi.
Art.1357 Cod civil impune în mod expres cerința vinovăției la răspunderea pentru fapta
proprie.
Art.1349 alin.2 Cod civil vorbește de răspunderea persoanei care are discernământ
(capacitatea delictuală).
Referitor la cerința capacității delictuale, pe care o putem analiza și ca o condiție a existenței
cerinței vinovăției, se impune să analizăm situația minorului și a persoanei puse sub
interdicție și situația persoanei fără discernământ.
Astfel, potrivit art.1366 Cod civil: Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana
pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte
discernământul său la data săvârşirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de
discernământ la data săvârşirii faptei.
Raportat la regulile generale din Codul civil în materie de discernământ, art.1367 Cod civil
prevede: Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a
săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a
pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. Cu toate acestea, cel care a cauzat
prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de
el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.
Vom analiza în continuare cauzele care înlătură vinovăția, respectiv care înlătură răspunderea
civilă

7
3.4.1. Forța majoră
Potrivit art.1351 alin.1 și 2 Cod civil: Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin
contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră
sau de caz fortuit. Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi
inevitabil.
Exemple de cazuri de forță majoră: cutremure, calamități naturale, declararea inopinată a
stării de război, ș.a. Despre această noțiune am mai discutat.
Vă invit pe cei pasionați de această disciplină să analizați situația pandemiei prin care trecem
ca și posibil caz de forță majoră prin prisma dispoziției generale din Codul civil, dar și prin
prisma actelor normative adoptate pentru și pe perioada stării de urgență. Să aveți în vedere că
cerințele impuse de art.1351 alin.2 Cod sunt cumulative. În plus, să aveți în vedere: cauzele
exonatoare de răspundere sunt reglementate de Codul civil la Secțiunea a 2-a din Capitotul IV
intitulat Răspunderea civilă, unele fiind aplicabile pentru ambele forme de răspundere
(delictuală și contractuală).
3.4.2. Cazul fortuit
Potrivit art.1351 alin.3 Cod civil: Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi
nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs.
Exemple de cazuri fortuite: explozia unui airbag auto fără eveniment rutier, explozia unui
cauciuc auto de la uzură, un incendiu provocat de neefectuarea reviziei instalației de gaz
3.4.3. Fapta victimei sau a terțului
Potrivit art.1352 Cod civil: Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar
dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în
cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de
răspundere.
Pentru a înțelege prevederile art.1351 alin.4 și ale art.1352 Cod civil trebuie să aveți în vedere
faptul că forța majoră este exoneratoare de răspundere atât în cazul răspunderii civile
contractuale, cât și în cazul răspunderii civile delictuale.
Cazul fortuit nu este exonerator de răspundere delictuală și poate fi exclus de către părți și în
situația răspunderii contractuale.
3.4.5.Clauze de nerăspundere - Consimțământul victimei
Potrivit art.1355 Cod civil:
(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
(2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
(3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu
poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

8
(4)Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăşi,
renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.
Din această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- victima poate consimți la comiterea unei fapte ilicite din culpă simplă, exonerarea de
răspundere operând atât pentru prejudiciul material, cât și pentru prejudiciul moral
(art.1355 alin.1);
- victima poate consimți la suportarea unui prejudiciu moral pentru o faptă ilicită
comisă cu intenție ori culpă gravă (art.1355 alin.1);
- victima poate consimți la suportarea unui prejudiciu material comis din culpă simplă
ca urmare a unei fapte ilicite îndreptate împotriva bunurilor sale (art.1355 alin.2);
- de regulă, victima nu poate consimți la comiterea unor prejudicii materiale ori morale
pentru o faptă ilicită comisă cu intenție, culpă simplă, ori culpă gravă îndreptătă
împotriva persoanei; excepția o constituie cazurile prevăzute de lege (art.1353 alin.3);
- acceptarea unui risc de către victimă nu reprezintă manifestarea consimțământului
pentru suportarea prejudiciului produs din comiterea unei fapte ilicite și renunțarea la
despăgubiri (art.1353 alin.4); a se vedea aici și art.13 Cod civil potrivit căruia
renunțarea la un drept nu se prezumă; spre exemplu: anunțul pe un imobil: atenție cad
țigle și trecerea victimei prin fața imobilului nu reprezintă renunțarea la despăgubirea
ce i s-ar cuvini dacă din căderea unei țigle i s-a cauzat un prejudiciu.
Potrivit art.1356 alin.2 Cod civil: Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată
răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea
însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art.
1.371 alin. (1) – (culpa comună).
II. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia
1. Sediul materiei: 1372-1374 Cod civil
2. Forme: răspunderea pentru fapta minorului și a celui pus sub interdicție și răspunderea
comitenților pentru fapta prepușilor
3. Temeiul răspunderii pentru fapta altuia: legiuitorul a reglementat cele două forme de
răspundere ca o formă de garanție a victimei. Deci, distinct de răspunderea pentru fapta
proprie, operează (ca formă de garanție a victimei) și o răspundere a unei alte persoane pentru
fapta proprie a celui indicat de lege. Nu vă solicit pentru examen cunoașterea teoriilor legate
de fundamentarea acestor forme de răspundere, dar vă rog să le studiați pentru că vă vor fi de
ajutor pentru înțelegerea mai profundă a acestei instituții.
4. Răspunderea pentru fapta minorului și a celui pus sub interdicție
Potrivit art.1372 alin.1 Cod civil: Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
În consecință, de principiu, pe tărâm delictual, cel ce are supravegherea minorului ori a
persoanelor puse sub interdicție poartă răspunderea civilă pentru fapta acestora.

9
Această formă de răspundere a altei persoane este independentă de răspunderea proprie a
persoanei care a comis fapta ilicită.
Supravegherea poate rezulta din lege, din convenție sau din hotărâre judecătorească.
Regula statornicită de art.1372 alin.1 Cod civil se completează cu regulile privind ocrotirea
părintească pe care le veți studia la disciplina Dreptul familiei și cu regulile privind persoana
– Drept civil Anul I.
Ocrotirea părintească pentru minori se asigură, ca regulă, de către părinți, iar prin excepție, de
către alte persoane. Pentru persoanele puse sub interdicție se aplică instituția tutelei și a
curatelei. Vă recomand să repetați aceste noțiuni.
În temeiul art.1372 Cod civil pot fi chemați să răspundă pentru fapta altuia: părinții (a se
vedea art.487 Cod civil și răspunderea solidară a acestora), învățătorii, educatorii, profesorii
din învățământul preuniversitar, institutorii, meseriașii, asistenți maternali, etc.
Potrivit art.1372 alin.2 Cod civil: Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind
lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
Se impune aici să coroborăm prevederile art.1366 Cod civil, evocate mai sus, cu prevederea
art.1372 alin.2 Cod civil. De aici tragem următoarele concluzii:
- pentru fapta comisă de minorul care nu a împlinit 14 ani răspunde exclusiv persoana
care are supravegherea acestuia (părinte, profesor, etc.) – răspundere pentru fapta
altuia – art.1366 alin.1 și art.1372 alin.1; în acest caz nu va opera dreptul de regres
prevăzut de art.1384 alin.1 Cod civil, având în vedere că persoana care a comis fapta
nu are capacitate delictuală, deci nu răspunde civil;
- pentru fapta comisă de interzisul judecătoresc răspunde exclusiv persoana care are
supravegherea acesteia (tutore, personal medical, instituția de instituționalizare, etc.) –
răspundere pentru fapta altuia – art.1366 alin.1 și art.1372 alin.1; în acest caz nu va
opera dreptul de regres prevăzut de art.1384 alin.1 Cod civil, având în vedere că
persoana care a comis fapta nu are capacitate delictuală, deci nu răspunde civil;
- pentru fapta comisă de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani fără discernământ
răspunde persoana care are supravegherea acestuia – art.1366 alin.2 și art.1372 alin.1;
în acest caz nu va opera dreptul de regres prevăzut de art.1384 alin.1 Cod civil, având
în vedere că persoana care a comis fapta nu are capacitate delictuală, deci nu răspunde
civil;
- pentru fapta comisă de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani și se dovedește că are
discernământ, victima are trei opțiuni, pe care le poate folosi concomitent, ori separat,
și anume: va putea antrena răspunderea minorului pentru fapta proprie – art.1357;
sau/și va putea antrena răspunderea pentru fapta altuia contra persoanei care are
supravegherea acestui minor – art.1366 alin.2 și art.1372 alin.1 Cod civil; ori/și va
putea antrena răspunderea solidară a persoanei care are supravegherea și a minorului –
art.1382. În cazul în care se antrenează răspunderea supraveghetorului și minorul are
discernământ poate opera dreptul de regres al persoanei care are supravegherea contra
minorului, prevăzut de art.1384 alin.1 Cod civil; se impune să avem în vedere aici și
prevederile art.1384 alin.4.

10
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere pornim de la o ficțiune juridică, respectiv
de la prezumția că dacă minorul ori persoana pusă sub interdicție comite o faptă ilicită
persoana obligată la supraveghere nu și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile și astfel va
răspunde față de victimă.
Potrivit art.1372 alin.3 Cod civil: Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere
numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau,
după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta
copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
Fără a intra în controversele autorilor Noului Cod civil legate de natura juridică a acestei
forme de răspundere civilă (subiectivă sau obiectivă), constatăm că prezumția de culpă a
supraveghetorului, subînțeleasă ca temei pentru antrenarea răspunderii pentru fapta persoanei
supravegheate, este un relativă și deci aceasta poate fi răsturnată. Proba contrară la alți
supraveghetori, în afara părinților, este însă limitată la imposibilitatea împiedicării faptei
prejudiciabile, iar pentru părinți este limitată la situații externe îndatoririlor care decurg din
exercițiul autorității părintești.
Veți constata ca viitori practicieni ai dreptului că legiuitorul a prevăzut exonerarea de
răspundere a supraveghetorilor cu totul excepțional, fiind aproape imposibilă în fapt aplicarea
art.1372 alin.3 Cod civil, datorită dificultății probei contrare.
Condiții generale necesare pentru antrenarea răspunderii întemeiate pe prevederile art.1372
alin.1 Cod civil:
- comiterea unei fapte prejudiciabile de către persoana supravegheată;
- producerea unui prejudiciu față de un terț;
- existența unui raport de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Pentru antrenarea răspunderii supraveghetorilor nu este cerută condiția vinovăției persoanei
care a comis fapta ilicită și nici condiția vinovăției persoanei chemate să răspundă, deoarece,
așa cum am arătat, legiuitorul a reglementat această formă de răspundere ca o garanție față de
terțul prejudiciat.
Condiții speciale necesare pentru antrenarea răspunderii întemeiate pe prevederile art.1372
alin.1 Cod civil:
- starea de minoritate ori de pus sub interdicție a persoanei responsabile;
- calitatea de supraveghetor a persoanei chemate să răspundă
5. Răspunderea comitenților pentru fapta prepușilor
Potrivit art.1373 alin.1 Cod civil: Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate.
Potrivit art.1373 alin.2 Cod civil: Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în
temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte
anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

11
Este important ca la această formă de răspundere civilă să definim termenii de comitent, de
prepus și de funcție încredințată.
Comitentul este orice persoană fizică sau juridică care are direcția, supravegherea și controlul
asupra altei persoane denumită prepus.
Prin funcție încredințată se înțelege îndeplinirea unor funcții sau însărcinări în interesul său
sau al altuia.
În consecință, când ne punem problema dacă suntem în prezența acestei forme de răspundere
pentru fapta altuia va trebui să identificăm dacă sunt îndeplinite cerințele raportului juridic
comitent – prepus, iar fapta prepusului s-a comis în exercitarea funcției încredințate.
Cel mai întâlnit raport juridic de prepușenie rezultă din contractul de muncă, însă noțiunea nu
se rezumă la acesta. Doctrina și jurisprudența au stabilit o largă paletă de raporturi juridice
care se includ în această noțiune, dar și altele care nu se includ în această noțiune.
Mai este important la această formă de răspundere să stabilim că fapta prejudiciabilă comisă
de către prepus față de un terț rezultă dintr-un fapt juridic ilicit și nu dintr-un raport
contractual. Astfel, am subliniat de mai multe ori răspunderea delictuală reprezintă regula, în
materia răspunderii civile, iar răspunderea contractuală, care izvorăște exclusiv din contract,
reprezintă excepția (a se vedea art.1349 și art.1350 Cod civil).
Potrivit art.1350 alin.2 Cod civil: Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu
poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor
reguli care i-ar fi mai favorabile.
Pentru a înțelege să exemplificăm situația unui mijloc de transport în comun care este condus
de un șofer, acesta fiind angajat de regia autonomă de transport local. Soferul, aflându-se în
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, pune o frână bruscă, iar pasagerii cu bilete din autobuz
suportă o vătămare corporală. Întrebarea care se ridică este aceea dacă pasagerii – terții
prejudiciați vor putea antrena răspunderea delictuală în temeiul art.1373 Cod civil sau o
răspundere contractulă, în baza contractului de transport în comun, materializat în biletul de
călătorie. Răspunsul este acela că în această situație, fiind în prezența unui contract încheiat
între regia autonomă cu terțul, acesta din urmă nu poate opta pentru răspunderea delictuală,
operând exclusiv răspunderea contractuală. Continuând cu exemplul, dacă șoferul de autobuz
a lovit un pieton pe trecerea special amenajată, acesta din urmă va antrena răspunderea civilă
delictuală față de regia de transport în comun și/sau față de șofer.
Ceea ce vreau să rețineți aici este faptul că răspunderea contractuală exclude răspunderea
delictuală, victima, care are și calitatea de parte contractantă, neavând un drept de opțiune
între cele două forme de răspundere civilă.
Fundamentarea acestei forme de răspundere pentru fapta altuia se întemeiază pe ideea de risc
și garanție. În genere, comitentul este un profesionist, în sensul art.3 alin.2 și 3 Cod civil și își
asumă riscul afacerii (beneficii și pierderi) ori riscul transmiterii unor activități către prepuși.
În doctrină se face referire la culpa in eligendo a comitentului pentru alegerea prepusului. Nu
fac obiect de examen teoriile exprimate în doctrină pentru această formă de răspundere, cum
de altfel nici altele, însă aș vrea să le analizați pentru o mai bună aprofundare a materiei.

12
Condiții generale necesare pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
- comiterea unei fapte prejudiciabile de către prepus;
- producerea unui prejudiciu față de un terț;
- existența unui raport de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Pentru antrenarea răspunderii comitentului nu este cerută condiția vinovăției prepusului care a
comis fapta ilicită și nici condiția vinovăției comitentului, deoarece, așa cum am arătat,
legiuitorul a reglementat această formă de răspundere ca o garanție față de terțul prejudiciat.
Condiții speciale necesare pentru atragerea răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
- existența raportului de prepușenie;
- comiterea faptei de către prepus să fie în exercitarea funcției încredințate.
Potrivit art.1373 alin.3 Cod civil: Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea
sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul
a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Și în acest caz de răspundere pentru fapta altuia, constatăm că prezumția de culpă a
comitentului, subînțeleasă ca temei pentru antrenarea răspunderii pentru fapta prepusului, este
un relativă și deci aceasta poate fi răsturnată. Proba contrară constă în aceea că victima
cunoștea sau, putea după împrejurări să cunoască, la data săvârșirii faptei, că prepusul a
acționat fără nici o legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate.
La fel ca și în cazul răspunderii pentru fapta minorului ori a interzisului judecătoresc, însă cu
distincția că prepusul are aproape întotdeauna capacitate delictuală, victima are următoarele
posibilități pentru reparația prejudiciului:
- terțul prejudiciat poate antrena răspunderea prepusului pentru fapta proprie – art.1357;
- terțul prejudiciat poate antrena răspunderea comitentului pentru fapta prepusului –
art.1373; în această ipoteză comitentul are un drept de regres împotriva prepusului –
art.1384 alin.1;
- terțul prejudiciat poate antrena răspunderea prepusului și a comitentului, în solidar –
art.1382; în această ipoteză comitentul are un drept de regres împotriva prepusului –
art.1384 alin.1.
6. Corelația formelor de răspundere pentru fapta altuia
Potrivit art.1374 Cod civil: Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele
răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului. Nicio altă persoană,
în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea
calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului
care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
Analizând această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- răspunderea părinților este înlăturată pe perioada în care minorul se află în
supravegherea altei persoane, care are această obligație prin lege, contract ori hotărâre

13
 judecătorească (spre exemplu: minorul este la școală și este în supravegherea
profesorilor, ori este în tabără și este în supravegherea persoanei responsabile, etc.);
- dacă părinții sunt și comitenți terțul prejudiciat are opțiunea pentru temeiul răspunderii
pentru fapta minorului, respectiv art.1373 sau art.1372 (spre exemplu minorul lucrează
în cadrul afacerii părinților în vacanță sau după programul școlar).
7. Regresul în cazul răspunderii pentru fapta altuia
Deși am mai analizat prevederile art.1382-1384 Cod civil la un curs anterior aș vrea ca aici să
recapitulăm pentru o mai bună înțelegere.
Potrivit art.1382 Cod civil: Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar
la reparaţie faţă de cel prejudiciat.
Când am discutat despre dreptul la reparație la noțiunea de prejudiciu am exemplificat situația
când mai multe persoane au comis o faptă împreună. Însă, regula este aplicabilă și atunci când
mai multe persoane răspund împreună pentru fapta altei persoane, cum ar fi cazul celor doi
părinți, ori cum ar putea fi cazul mai multor supraveghetori ori comitenți. În prevederea
art.1382 Cod civil legiuitorul nu distinge dacă răspunderea este pentru fapta proprie ori pentru
fapta altuia, ori acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face.
Potrivit art.1383 Cod civil: Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte
proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu
intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În
cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod
egal la repararea prejudiciului.
Această prevedere legală se aplică și la răspunderea pentru fapta altuia, nu numai atunci când
mai multe persoane au comis o faptă împreună (răspundere pentru faptă proprie a fiecăruia) și
se desocotesc în regres. Astfel, dacă unul dintre părinți a fost obligat la întreg prejudiciul
cauzat de fapta minorului, acesta are un drept de regres împotriva celuilalt părinte, regula
fiind aceeași (contribuția la cauzarea prejucidiului, ponderea culpelor, ori în mod egal).
Situația este aceeași și dacă se antrenează răspunderea mai multor comitenți ai aceluiași
prepus.
Potrivit art.1384 Cod civil: (1)Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu
este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.(2)Când cel care răspunde pentru fapta altuia este
statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară,
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este
răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.(3)Dacă prejudiciul
a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele,
a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la
cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În
toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru
care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre
persoanele împotriva cărora se exercită regresul.(4)În toate cazurile, cel care exercită

14
regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii
la cauzarea prejudiciului.
Din această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- în cazul răspunderii pentru fapta altuia regresul se exercită împotriva persoanei care a
comis fapta (dacă are capacitate delictuală), temeiul răspunderii în regres fiind
răspunderea pentru fapta proprie – art.1357, deoarece cel ce răspunde pentru altul se
suborgă în dreptul victimei, care ar fi putut acționa persoana responsabilă în temeiul
răspunderii acesteia pentru fapta proprie; dreptul de regres nu este obligatoriu;
- în cazul în care cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor
Publice este obligat să exercite regresul împotriva persoanei care a cauzat prejudiciul,
temeiul răspunderii în regres fiind răspunderea pentru fapta proprie – art.1357 și
prevederile legilor speciale;
- în cazul în care persoana este chemată să răspundă pentru fapta mai multor persoane
(mai multe persoane supravegheate au comis fapta împreună sau mai mulți prepuși
comit o faptă împreună) se poate întoarce în regres împotriva tuturor persoanelor care
au contribuit la cauzarea prejudiciului, sau împotriva persoanelor care răspund pentru
acestea. Spre exemplu: mai mulți copii în clasa a X-a cauzează un prejudiciu unui terț
în timpul supravegherii profesorului, iar acesta este obligat la reparație față de victimă;
profesorul va avea un drept de regres împotriva minorilor cu discernământ, dar și
împotriva părinților acestora.
- în materia dreptului de regres, indiferent că vorbim de răspunderea mai multor
persoane pentru faptă proprie, ori vorbim de răspunderea mai multor persoane pentru
fapta altuia, funcționează regula că acesta este limitat la ceea ce depășește prejudiciul
propriu cauzat. Astfel, în exemplul în care un părinte a fost obligat la întreg prejudiciul
cauzat de fapta copilului minor, acesta nu va putea recupera în regres de la celălalt
părinte decât partea acestuia și nu întreaga sumă plătită;
- de asemenea, în materia regresului funcționează regula potrivit căreia pe calea
regresului nu se poate recupera decât partea de prejudiciu la care este ținut fiecare
dintre debitorii solidari. Astfel, în exemplul în care profesorul plătește prejudiciul
comis de mai mulți copii, acesta va trebui să recupereze prejudiciul de la fiecare dintre
persoanele responsabile în parte (minori cu discernământ ori părinți), potrivit
contribuției, ponderii culpelor, ori egal. Cu alte cuvinte, regresul între codebitori este
divizibil. Pentru a înțelege vă evoc prevederile art.1456 alin.1 Cod civil: Debitorul
solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din
datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.
(despre solidaritate vom mai discuta la obligațiile complexe la un curs viitor)

15
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 9

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

I. Răspunderea pentru fapta lucrurilor

1. Sediul materiei: art.1376 Cod civil
Potrivit art.1376 Cod civil: (1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă,
prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în
cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri,
sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă
întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
Din reglementarea legală evocată trebuie să definim noțiunea de lucru și noțiunea de pază.
Fără a mă repeta, vă rog să recapitulați noțiunea de bunuri (art.535 și urm. Cod civil) – Teoria
generală a dreptului civil – Anul I de studii.
2. Noțiunea de lucruri
Când vorbim de lucruri, în sensul art.1376 alin.1 Cod civil, ne gândim la lucruri neînsufleţite,
mobile sau imobile, indiferent dacă acestea, prin natura lor, sunt sau nu, potenţial periculoase,
dacă au sau nu un dinamism propriu sau dacă au produs prejudiciul fiind în mişcare sau
aflându-se în staţionare.
Nu intră sub incidența de reglementare a art.1376 Cod civil: animalele (legiuitorul a
reglementat o formă de răspundere distinctă pentru acestea – art.1375 Cod civil), ruina
edificiilor (legiuitorul a reglementat o formă de răspundere distinctă pentru acestea – art.1378
Cod civil), căderea sau aruncarea de bunuri dintr-un imobil (legiuitorul a reglementat o
formă de răspundere distinctă pentru acestea – art.1379 Cod civil), bunurile pentru care a
fost instituită o răspundere prin legi speciale (a se vedea spre exemplu: aeronave – art.47 Cod
aerian, instalații nucleare – Legea nr.111/1996, ș.a.), bunurile care nu sunt susceptibile de
apropriere (soare, meteoriți, nori, ș.a.), preum și bunurile fără stăpân până când intră în
patrimoniul statului.
Foarte important: să distingem între fapta lucrului fără intervenția omului și fapta lucrului cu
intervenția omului.
Astfel, pe tărâmul răspunderii pentru fapta lucrului, care așa cum am expus anterior și rezultă
din prevederile art.1376 alin.1 Cod civil, este o răspundere obiectivă, adică fără vinovăție,
condiția esențială pentru antrenarea acesteia este ca lucrul să nu fi fost instrumentul omului,
adică să nu fi fost acționat de acesta. Dacă fapta lucrului este generată de acțiunea umană
suntem în prezența răspunderii pentru fapta proprie, care este o răspundere subiectivă,
întemeiată de ideea de vinovăție.
Ca să înțelegeți o să pornesc de la un exemplu, respectiv situația unui autoturism parcat în
pantă care în timpul staționării se deplasează și cauzează un prejudiciu este generatoare de

1
răspundere pentru fapta lucrului; dacă însă autoturismul cauzează un prejudiciu în timpul în
care șoferul îl manevrează în mod greșit suntem în prezența răspunderii pentru fapta proprie.
Pentru antrenarea răspunderii pentru fapta lucrului situațiile concrete trebuie să se circumscrie
următoarelor situații:
- Să fie fapta autonomă a lucrului, independent de participarea omului;
- Fapta poate rezulta din viciul propriu al lucrului (aparent sau ascuns);
- Fapta să rezulte din ieşirea lucrului de sub controlul, direcţia şi autoritatea omului
(însușire, pierdere);
- Lucrul în mişcare sau în staţionare a ocupat un loc preponderent faţă de fapta omului
(situația accidentelor de circulație în lanț pe autostrăzi, când primul autoturism a cauzat
prejudiciul prin fapta omului, toate celelalte fiind implicate prin fapta lucrului);
Această distincție prezintă importanță din perspectiva condițiilor pe care trebuie să le
dovedească victima pentru recuperarea prejudiciului.
Întotdeauna aveți grijă să determinați corect temeiul răspunderii civile delictuale, din
perspectiva formelor acesteia, la care am făcut referire în ultimele două cursuri. Raportat la
temeiul răspunderii veți verifica condițiile pe care trebuie să le justifice și să le dovedească
victima pentru recuperarea prejudiciului. De asemenea, să fiți atenți la situațiile în care
legiuitorul a lăsat mai multe posibilități victimei pentru recuperarea prejudiciului (cum este
cazul răspunderii pentru fapta altuia) și să optați pentru situația legală cea mai favorabilă
victimei (raportat la solvabilitatea persoanei chemate să răspundă civil).
3. Noțiunea de pază
Potrivit art.1377 Cod civil: În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului
sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract
ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra
animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Paza juridică a fost definită ca fiind puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o
persoană fizică sau juridică o poate exercita în mod independent, asupra unui lucru sau animal.
Prin urmare, numai cel care are lucrul în serviciul său şi poate exercita asupra lui o putere
independentă de direcţie şi control, fiind în măsură să păzească pe alţii de daunele pe care le-ar
produce, este paznicul lucrului, calitate în care este chemat să răspundă pentru fapta păgubitoare
a acestuia.
Paza juridică se deosebeşte în mod esenţial de paza materială. Dacă paza juridică este puterea
de direcţie, control şi supraveghere care se exercită în mod independent asupra unui lucru, paza
materială este tot o putere de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană fizică sau
juridică o exercită asupra unui lucru, dar care este sub autoritatea păzitorului juridic. Prin
urmare, păzitorul material al unui lucru nu exercită această putere în mod independent, ci la
ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.
Temeiul pazei juridice, de regulă, constă dintr-un drept care conferă păzitorului juridic
autoritatea, puterea de direcţie şi control asupra lucrului (dreptul de proprietate, dreptul de
folosința care se întemeiază pe un contract de închiriere, pe un contract de comodat, pe un drept

2
de uzufruct, de uz ori de abitație, cel ce exercită posesia – ca stare de fapt, etc.). Sunt însă unele
situaţii excepţionale, când un lucru cauzează o pagubă unei persoane, aflându-se în puterea de
direcţie a altei persoane, care a obţinut-o nelegitim – de exemplu, prin furt.
Și în cazul acestei forme de răspundere civilă trebuie să identificați corect izvorul răspunderii,
respectiv contractuală ori delicutală și să aveți în vedere, așa cum am mai subliniat la cursurile
anterioare că răspunderea contractuală, fiind excepția, exclude răspunderea delictuală.
Astfel, spre exemplu: în ipoteza în care un chiriaș care a încheiat un contract de închirire cu un
proprietar, ce are ca obiect un apartament complet mobilat, a suferit un prejudiciu, ca urmare a
unui viciu pe care l-a avut cuptorul din bucătărie (ori aragazul), locatarul nu va putea antrena
răspunderea locatorului pentru fapta lucrului, ci va avea la îndemână o acțiune în răspundere
contractuală. Aceeași va fi situația în care chiriașul subînchiriază același bun altei persoane. În
schimb dacă chiriașul a instalat defectuos în apartamentul închiriat o mașină de spălat și astfel a
generat un prejudiciu (inundație) vecinului său, acesta din urmă poate antrena răspunderea
delictuală a chiriașului pentru fapta lucrului.
La disciplina Contracte civile anul viitor veți discuta de răspunderea pentru viciile bunurilor în
cazul contractului de vânzare, locațiune, etc.
De asemenea, vă reamintesc că potrivit art.1349 alin.4 Cod civil răspunderea pentru produsele
cu defecte se stabilește prin lege specială (legislația în materia protecției consumatorului).
Aici vreau să rețineți că legislația pentru viciile produselor este pe domenii de activitate, iar
legiuitorul aici nu are în vedere noțiunea de produse, în sensul art.547 Cod civil (fructe și
producte), ci rezultatul unei activități de realizare a unor bunuri. Spre exemplu, în materia
construcțiilor răspunderea pentru vicii este regelementată de Legea nr.11/1995.
Referitor la bunurile mobile cu defecte și aici trebuie să distingem între răspunderea
contractuală care intervine față de vânzător, atunci când bunul cauzează un prejudiciu
cumpărătorului, ori răspunderea delictuală care intervine atunci când bunul cauzează un
prejudiciu unui terț.
4. Fundamentarea răspunderii pentru fapta lucrului
Fără a constitui materie de examen, temeiul acestei forme de răspundere se întemeiază pe teoria
riscului de activitate. În doctrină veți regăsi conceptele avute în vedere, de-alungul timpului,
pentru această formă de răspundere civilă.
5. Condiții pentru a opera răspunderea pentru fapta lucrului:
a) existenţei prejudiciului;
b) existenţei raportului de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu;
c) lucrul să se afle în paza juridică a unei persoane.
Fiind o formă de răspundere obiectivă (independent de orice culpă), victima nu va trebui să
dovedească vinovația paznicului juridic. De asemenea, victima nu trebuie să facă dovada
pazei juridice, deoarece aceasta se prezumă.

3
Spre exemplu, dacă o țiglă de pe un acoperiș a cauzat un prejudiciu unui autoturism
proprietarul autoturismului nu va trebui să facă dovada calității de proprietar pentru titularul
dreptului asupra imobilului și nici nu va trebui să dovedească vinovația acestuia.
6. Cauze de exonerare de răspundere pentru fapta lucrului
Potrivit art.1380 Cod civil: În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există
obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei
înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.
A se repeta art.1351 și art.1352 Cod civil – cauzele exoneratoare de răspundere: forța majoră,
fapta victimei, fapta terțului.
7. Efectele răspunderii pentru fapta lucrului
Dacă sunt întrunite condițiile victima poate antrena răspunderea paznicului juridic al bunului.
Dacă există mai mulți paznici juridici, aceștia vor răspunde solidar, potrivit art.1382 Cod civil
(spre exemplu situația coproprietarilor unui bun).
Paznicul juridic va avea la îndemână o acțiune în regres asupra paznicului material (dacă
acesta există) întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie.
Desigur că victima poate angaja și direct răspunderea paznicului material pentru fapta proprie,
însă în practică se întâlnește mai rar această situație.
Spre exemplu: proprietarul unei macarale lăsă supravegherea acesteia unei persoane și în
acest interval de timp macaraua cauzează un prejudiciu unui terț. Victima are o acțiune în
răspundere pentru fapta lucrului împotriva proprietarului, iar acesta din urmă are o acțiune în
regres împotriva paznicului material în temeiul răspunderii pentru fapta proprie (omisiunea de
a acționa – art.1349 alin.1 Cod civil).
În materia răspunderii pentru fapta lucrului legiuitorul a reglementat situația bunurilor
aruncate ori care cad din imobile.
II. Răspunderea pentru căderea sau aruncarea de bunuri dintr-un imobil
Potrivit art.1379 Cod civil: (1)Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde
pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru. (2)Dacă, în
cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.
Această formă specială de răspundere pentru fapta lucrului intervine exclusiv pentru căderea
ori aruncarea de bunuri din imobile.
Pentru antrenarea acestei forme de răspundere nu este cerută condiția existenței pazei juridice.
Spre exemplu: chiar dacă persoana responsabilă se află în vizită la cineva care are paza
juridică a imobilului sau pur și simplu a intrat (nu prezintă relevanță cum) într-un imobil și
aruncă sau scapă o sticlă care cauzează un prejudiciu unui terț, aceasta va răspunde delictual
față de victimă, pe temeiul prevăzut de art.1379 Cod civil.
În situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea pentru fapta lucrului victima
are un drept de opțiune.

4
Spre exemplu: proprietarul unui apartament procedează la înlocuirea pardoselii de pe terasa
de la balcon, iar muncitorii firmei de construcții antreprenoare, scapă de la etaj pardoseala
veche pe care au desprins-o de pe terasă, iar aceasta cauzează un prejudiciu unui terț. Victima
ar putea acționa muncitorii pe temeiul răspunderii prevăzute de art.1379 Cod civil, dar poate
acționa și proprietarul apartamentului pe temeiul răspunderii prevăzute de art.1376 Cod civil.

III. Răspunderea pentru ruina edificiilor

Potrivit art.1378 Cod civil: Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,
dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiilor este o formă specială a răspunderii pentru fapta
lucrurilor.
Prin noțiunea de edificiu vom înțelege imobilele construcții (o casă, un baraj, un pod, un canal
subteran sau o pivniţă, etc.). Nu sunt edificii acele imobile care nu sunt rezultatul încorporării
prin munca omului, cum sunt stâncile, arborii, etc.
Această răspundere operează exlusiv pentru prejudiciile cauzate din ruina construcțiilor
(dărâmarea, surparea, dezagregarea, etc.) ori pentru desprinderea unor părți din acestea
(balcon, mână curentă, scară, acoperiș, etc.) cauzate de lipsa de întreținere ori de un viciu de
construire.
Distinția pe care trebuie să o facem aici este că această formă de răspundere poate fi antrenată
doar față de proprietarul imobilului și nu și pentru alte persoane care ar avea paza juridică
(chiriaș, uzufructuar, etc.)
De altfel, așa cum veți mai vedea și la disciplina Contracte civile, pentru structura de
rezistență a unui imobil construcție și pentru părțile importante ale acestuia, răspunde exclusiv
proprietarul.
IV. Răspunderea pentru animale
1. Sediul materiei: art.1375 Cod civil.
Potrivit art.1375 Cod civil: Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de
sub paza sa.
2. Noțiunea de animal
Răspunderea pentru fapta animalului operează pentru animalele care pot fi apropriate într-o
formă oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. Intră în această categorie, în primul rând,
animalele domestice, indiferent de specie, precum şi animalele sălbatice aflate în captivitate din
grădinile zoologice, circuri.
Se încadrează în această categorie atât animalele aflate sub pază, cât şi cele care au ieşit de sub
pază, răspunderea fiind antrenată şi atunci când animalul se află liber şi nepăzit, dacă el face
parte din categoria animalelor ce, potrivit obiceiului, pot fi lăsate să rătăcească liber, cum sunt,

5
spre exemplu, porumbeii sau albinele. Aceasta, deoarece termenul de pază nu trebuie înţeles în
sensul său literal.
Această dispoziţie se aplică atât animalelor primejdioase, cât şi celor neprimejdioase, indiferent
dacă animalul este un mobil sau un imobil prin destinaţie. Intră, cu acest din urmă titlu, în
categoria animalelor pentru care răspunde paznicul, în afară de animalele afectate la cultură şi
porumbeii din porumbărie, iepurii de casă, albinele din stupuri, peştele din iaz.
Pentru anumite animale (câinii periculoși) legiuitorul a stabilit și o răspundere penală pentru
paznicul juridic atunci când animalul cauzează victimei un prejudiciu și animalul nu a fost
corespunzător echipat (OUG nr.55/2002).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în deplină libertate nu
intră sub incidenţa prevederilor art. 1375 Cod civil, deoarece prin acest text de lege s-a instituit
o prezumţie de răspundere bazată pe aproprierea şi folosirea efectivă a animalului, respectiv pe
posibilitatea supravegherii lui efective.
În măsura în care animalele sălbatice aflate în deplină libertate au provocat anumite daune, răs-
punderea unităţilor care gestionează vânatul s-ar putea angaja în baza art.1357 Cod civil, în
temeiul răspunderii pentru fapta proprie, în condiţiile în care victima prejudiciului va putea
dovedi că gestionarul fondului nu şi-a îndeplinit îndatoririle legale care îi reveneau (reducerea
efectivelor unor specii de vânat, asigurarea furajării animalelor, îndepărtarea unor specii din
anumite perimetre etc.).
Această soluţie este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției
fondului cinegetic, conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de vânat revine
gestionarului fondului de vânătoare, în măsura în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind
prevenirea şi limitarea producerii acestora şi numai în condiţiile în care deţinătorul bunurilor
prejudiciabile face dovada îndeplinirii obligaţiilor ce îi revin pentru paza acestora.
3. Paza juridică
Potrivit art.1377 Cod civil, evocat supra, paza juridică a animalui aparține de regulă
proprietarului, însă aceasta similar răspunderii pentru fapta lucrului poate aparține și altor
persoane, cum ar fi cazul comodatarului care primește cu titlu gratuit un animal pentru
efectuarea unor lucrări agricole, etc.
De asemenea și în materia răspunderii pentru fapta animalului putem avea și un paznic material,
care poate purta o răspundere pentru fapta proprie (lipsa de supraveghere).
4. Fundamentarea răspunderii pentru animale
Fără a face obiectul materiei de examen și referitor la temeiul pentru această formă de
răspundere au fost exprimate mai multe teorii în doctrina de specialitate. Aș vrea să rețineți
faptul că fundamentarea acestei forme de răspundere se întemeiază pe ideea de garanție, fiind o
formă de răspundere obiectivă (independent de orice culpă), ca și în cazul răspunderii pentru
fapta lucrului.
5. Condiții pentru antrenarea răspunderii pentru animale
Pentru angajarea răspunderii pentru animale victima trebuie să dovedească următoarele condiții.

6
 a) existenţa prejudiciului produs de către animal;
b) existenţa raportului de cauzalitate între „comportamentul” animalului şi prejudiciu;
c) la data producerii prejudiciului, animalul se afla în paza juridică a unei persoane.
6. Cauze de exonerare de răspundere pentru fapta animalului
Potrvit art.1380 Cod civil, evocat supra, persoana responsabilă se poate exonera de răspundere
numai pentru fapta victimei, fapta terțului și forță majoră.
7. Efectele răspunderii pentru fapta animalului
Dacă sunt întrunite condițiile victima poate antrena răspunderea paznicului juridic al
animalului.
Dacă există mai mulți paznici juridici, aceștia vor răspunde solidar, potrivit art.1382 Cod civil
(spre exemplu situația coproprietarilor unui animal).
Paznicul juridic va avea la îndemână o acțiune în regres asupra paznicului material (dacă
acesta există) întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie.
Desigur că victima poate angaja și răspunderea paznicului material pentru fapta proprie, însă
în practică se întâlnește mai rar această situație.
O prevedere importantă adusă în Codul civil și care a pus capăt unor controverse doctrinare,
dar și jurisprudențiale, legate de răspunderea persoanei care prestează un serviciu benevol și
care cauzează beneficiarului acestui serviciu un prejudiciu (cazul transportului benevol la
auto-stop și șoferul este implicat într-un accident rutier, etc.), este cuprinsă la art.1354 Cod
civil (ca o cauză de exonerare de răspundere), potrivit căruia: Victima nu poate obţine
repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau
de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte
intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.
Spre exemplu: dacă un prieten oferă gratuit autoturismul său pentru un weekend la mare și pe
drum se deschide airbagul și cauzează șoferului un prejudiciu, acesta din urmă nu va putea să
angajeze răspunderea prietenului său pentru fapta lucrului, decât în situația în c re va dovedi
că această acțiune a lucrului a fost generată de intenția ori culpa gravă a proprietarului.
V. Răspunderea contractuală
1. Sediul materiei: art.1350, art. 1516-1548, 1555-1557 şi 1634 Cod civil.
2. Noțiune: Așa cum am mai arătat răspunderea contractuală este o formă a răspunderii civile.
Potrivit art.1350 Cod civil alin.1 și 2 Cod civil: Orice persoană trebuie să îşi execute
obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această
îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să
repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
De principiu, regulile în materia răspunderii contractuale sunt similare ca cele aplicabile
izvorului de drept: contractul (a se vedea art.1167 Cod civil). Astfel, avem reguli generale
aplicabile răspunderii contractuale în general și reguli speciale aplicabile răspunderii
contractuale pentru contractele speciale și numite.
7
Răspunderea civilă contractuală poate fi definită ca fiind obligaţia debitorului contractual de a
repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori
cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale.
3. Formele răspunderii contractuale: răspunderea pentru fapta proprie și răspunderea pentru
fapta altuia.
În acest sens, a se vedea prevederile art.1519 Cod civil potrivit cărora: Dacă părțile nu convin
altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește
pentru executarea obligațiilor contractuale.
4. Condițiile răspunderii contractuale:
- Existența unui contract valabil încheiat (în doctrină veți mai regăsi termenul de legătură
contractuală); Subliniez faptul că răspunderea contractuală poate rezulta exclusiv din contract;
- Existența unei fapte ilicite care constă în neexecutarea obligațiilor, executarea
necorespunzătoare a obligațiilor ori neexecutarea obligațiilor în termenul stabilit în contract;
- Existența unui prejudiciu – daune interese;
- Existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
- Existența vinovăției debitorului.
Prejudiciul (particularități pentru răspunderea contractuală)
Această cerință se desprinde din prevederile art.1530 Cod civil, potrivit căruia: Creditorul are
dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a
obligaţiei.
Și în cazul acestei forme de răspundere prejudiciul poate fi patrimonial, dar și nepatrimonial.
Exemplu de prejudiciu nepatrimonial: o persoană se adresează unei clinici private pentru a
efectua o operație de chirurgie estetică cu care încheie un contract. Ca urmare a efectuării unei
operații defectuoase victima poate suferi un prejudiciu patrimonial, dar și un prejudiciu moral
(de agrement, estetic) constând în suferința cauzată de infirmitatea fizică cauzată de
neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale asumate de către clinica medicală.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert (poate fi chiar și viitor), previzibil și imputabil
debitorului (să fie direct).
Astfel, potrivit art.1532 alin.1 Cod civil: La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de
prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.
În materia prejudiciului imprevizibil art.1532 alin.3 Cod civil prevede: Prejudiciul ce ar fi
cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu
probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a
creditorului.
Vă las pe voi să faceți distincția între prejudiciul imprevizibil în cazul răspunderii delictuale
(art.1385alin.4) și prejudiciul imprevizibil în cazul răspunderii contractuale (art.1532 alin.3).

8
De asemenea, potrivit art.1533 Cod civil: Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul
încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează
culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât
ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Și în materia răspunderii contractuale prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită și
beneficiul nerealizat, precum și cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitatarea ori limitarea prejudiciului (art.1531 alin.2 Cod civil).
În ceea ce privește cerința prejudiciului aceasta trebuie dovedită de către creditor. Astfel,
potrivit art.1537 Cod civil: Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba
prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede
altfel.
Aș vrea să înțelegeți aici că răspunderea contractuală nu înseamnă executarea contractului.
Astfel, potrivit art.1270 Cod civil contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile
contractante, iar partea care și-a îndeplinit propriile obligații poate solicita executarea
obligațiilor celeilalte părți (acțiunea în executarea contractului), ori poate solicita desființarea
contractului (acțiunea în rezoluțiune). Deosebit de acțiunea în executarea
contractului/rezoluțiunea contractului creditorul poate solicita atragerea răspunderii
contractuale a debitorului prin obligarea acestuia la plata de daune interese, acestea
reprezentând prejudiciul pe care l-a încercat creditorul pentru neexecutarea (în tot, în parte,
sau la timp) a obligațiilor contractuale asumate. Acest prejudiciu trebuie întotdeauna dovedit
de către creditor, independent de clauzele contractuale.
Fapta ilicită
În materia răspunderii contractuale fapta ilicită poate consta doar în cele trei ipoteze (despre
care am mai discutat și la rezoluțiune) și anume: neexecutarea în tot a obligațiilor
contractuale, neexcutarea în parte a obligațiilor contractuale și neexecutarea la timp a
obligațiilor contractuale.
Reiterez aici că potrivit art.1516 alin.1 Cod civil creditorul are dreptul la îndeplinirea
integrală, exactă și la timp a obligației.
De asemenea, aș vrea să vă amintiți aici că și acțiunea în executarea contractului, ori acțiunea
în rezoluțiunea contractului (cele două opțiuni pe care le are creditorul unei obligații
contractuale, atunci când debitorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale), poate fi
însoțită de cererea creditorului la plata de daune interese (art.1516 alin.2 și art.1549 alin.1),
adică de atragerea răspunderii contractuale a debitorului.
Neexecutarea în tot ori în parte a obligațiilor contractuale de către debitor dă dreptul
creditorului de a solicita plata unor daune interese compensatorii.
Neexecutarea la timp a obligațiilor contractuale dă dreptul creditorului de a solicita plata unor
daune interese moratorii.

9
Vreau să rețineți că daunele moratorii pot fi cerute numai pentru întârzierea executării
obligației; când auziți termenul de moratorii trebuie să vă gândiți la timpul pierdut care
trebuie despăgubit.
Raportul de cauzalitate faptă – prejudiciu
Potrivit art.1530 Cod civil evocat mai sus prejudiciul trebuie să fie consecința directă și
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
Vinovăția
Potrivit art.1547 Cod civil: Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau
din culpă.
În materie contractuală debitorul este prezumat în culpă. Astfel, potrivit art.1548 Cod civil:
Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
În consecință, partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale nu trebuie să dovedească
vinovăția părții care nu și-a executat obligațiile contractuale, însă aceasta din urmă poate face
proba contrară, răsturnând prezumția legală relativă, în sensul că neexecutarea este justificată.
Aici prezintă relevanță clasificarea obligațiilor în obligații de mijloace și obligații de rezultat.
A se repeta art.1481 Cod civil despre care am vorbit la începutul materiei. Vă amintiți că
importanța acestei clasificări consta în sarcina probei vinovăției. La obligațiile de rezultat
(cele mai multe) debitorul se prezumă în culpă prin simpla neîndeplinire a rezultatului asumat
prin clauzele contractuale. La obligațiile de diligență debitorul trebuie să dovedească că
neîndeplinirea obligațiilor este culpabilă (spre exemplu prestația unui avocat, diagnosticul și
tratamentul medicului, etc.).
Referitor la cauzele de exonerare de răspundere, acestea se referă de regulă la lipsa vinovăției
debitorului. Acestea sunt reglementate în Secțiunea a 2-a din capitolul IV intitulat
Răspunderea civilă – art.1351 – 1356 Cod civil, acestea fiind aplicabile pentru ambele forme
de răspundere civilă (observați topica legislativă), însă cu distincțiile pe care le aduc textele de
lege pentru răspunderea delictuală/răspunderea contractuală.
Vă rog să recitiți cauzele de exonerare de răspundere. Mai jos vă prezint particularitățile
pentru exonerarea de răspundere contractuală, și anume:
- Forța majoră reprezintă o cauză de exonerare de răspundere civilă și pentru
răspunderea contractuală;
- Cazul fortuit reprezintă caz exonerator de răspundere contractuală, numai dacă s-a
stipulat expres în contract ori există o dispoziție legală în acest sens (art.1351 alin.4);
- Fapta victimei ori fapta terțului este situație exoneratoare de răspundere contractuală
numai în situația în care s-a stipulat expres în contract ori există o dispoziție legală, în
sensul că este exonerator de răspundere cazul fortuit (art.1352);
În ceea ce privește clauzele privind răspunderea contractuală (atenuarea ori agravarea)
acestea de principiu sunt permise la cea mai mare parte a contractelor, însă cu aplicabilitatea
prevederilor art.1355 Cod civil, pe care l-am prezentat și analizat la răspunderea delictuală.

10
Referitor la anunțurile privind răspunderea contractuală, potrivit art.1356 alin.1 Cod civil:
Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori
nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că
cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.
Spre exemplu: într-un mijloc de transport în comun este afișat un anunț privind faptul că în
caz de coliziune a autobuzului limita maximă a daunelor care pot fi acordate pasagerilor care
ar suferi un prejudiciu este o sumă maximă de 1.000 de ron. Ideea de a cunoaște anunțul la
momentul încheierii contractului este de fapt o aderare la niște condiții generale aplicabile de
către partea contractantă pe care cealaltă parte și le poate asuma sau nu. După cum observați
creditorul care invocă în acest caz o limitare a răspunderii trebuie să dovedească că pasagerul
a cunoscut la achiziționarea biletului de autobuz conținutul anunțului.
Aceste situații se întâlnesc destul de des în practică, mai ales la contractanții care încheie
numeroase contracte de același tip și care sunt materializate în înscrisuri limitate ca și
conținut, cum ar fi bilete de avion, de spectacol, etc. și care postează anunțuri fie online, fie la
locul de executare a prestațiilor diferite anunțuri, unele dintre acestea referindu-se și la clauze
de răspundere contractuală.
VI. Daunele interese
1. Noțiune
Daunele-interese au fost definite ca fiind despăgubirile în bani pe care debitorul este
îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului suferit de către creditor ca urmare
a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale.
În momentul în care cele patru condiţii ale răspunderii civile contractuale sunt întrunite, cre-
ditorul are dreptul de a cere debitorului daune-interese.
Ne aflăm în ipoteza unui nou drept de creanță, care are ca obiect compensarea prejudiciului
prin plata unei sume de bani, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor.
Aceasta, așa cum am arătat mai sus, nu înseamnă transformarea obligaţiei iniţiale într-o altă
obligaţie, deoarece despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a obligaţiei iniţiale; acestea
constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al neexecutării obligaţiei respective.
Daunele-interese se stabilesc întotdeauna în bani, instanţele judecătoreşti având obligaţia de a
evalua cât mai corect prejudiciul suferit de creditor. Niciodată instanţele de judecată nu-l vor
putea obliga pe debitor să execute în natură o altă prestaţie decât cea stabilită prin contract.
2. Condiția punerii în întârziere
Punerea în întârziere este manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului de a pretinde
debitorului, în interiorul unui termen de executare rezonabil, îndeplinirea prestaţiei pe care
acesta o datorează.
Pentru a se putea acorda daune-interese, trebuie îndeplinită această condiţie, deoarece în
sistemul Codului civil, în materie contractuală, prin simplul fapt al ajungerii obligaţiei la sca-
denţă, în principiu, debitorul nu este socotit ca fiind pus în întârziere.
2.1. Modalități de punere a debitorului în întârziere

11
Potrivit art.1522 Cod civil:
(1)Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi
solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2)Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului
prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
(3)Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de
natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen,
debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării
notificării.
(4)Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea
propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi
prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste
drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau
dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.
(5)Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost
pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil,
calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest
termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
Analizând această prevedere legală tragem următoarele concluzii:
- Punerea în întârziere a debitorului se realizează în scris prin notificare, ori cel mai
târziu prin cererea de chemare în judecată;
- Notificarea se transmite prin executor judecătoresc (cel mai întâlnit în practică) sau
prin mijloace de comunicare la distanță;
- Notificarea trebuie să cuprindă un termen de plată, în caz contrar se va aprecia un
termen rezonabil; termenul se calculează de la data primirii notificării de către debitor;
- Până la expirarea termenului de plată stabilit în notificare creditorul poate suspenda
propria obligație (similar excepției de neexecutare – art.1556);
- Până la expirarea termenului de plată stabilit în notificare nu se poate solicita
executarea contractului ori rezoluțiunea contractului;
- Dacă punerea în întârziere se realizează prin cererea de chemare în judecată debitorul
are dreptul la un termen rezonabil pentru executarea obligației.
2.2. Punerea de drept în întâziere a debitorului
Potrivit art.1523 Cod civil:
(1)Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a
termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
(2)De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege,
precum şi atunci când:
a)obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;

12
b)prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a
încălcat o obligaţie de a nu face;
c)debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa
obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
îşi execute obligaţia în mod repetat;
d)nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi;
e)obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3)În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la
data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat
în condiţiile art. 1.136.
(4)Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Aceste cazuri de punere de drept în întârziere trebuie învățate ca atare, pentru acestea nefiind
necesară îndeplinirea acestei formalități.
2.3. Efectele punerii în întârziere
a) de la data punerii în întârziere debitorul datorează creditorului daune-interese moratorii;
b) de la data punerii în întârziere creditorul este îndreptăţit să ceară daune-interese
compensatorii;
c) dacă obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, ca efect al
punerii în întârziere, riscul nu mai este suportat de către debitorul obligaţiei de predare, ci de
către creditorul care nu a preluat bunul- art.1274 Cod civil;
d) dacă lucrul care nu a fost predat la timp a devenit inutil pentru creditor, acesta poate cere
rezoluţiunea judiciară a contractului – art.1516 alin.2 pct.2 Cod civil.
2.4. Clasificarea daunelor interese – daune interese compensatorii/daune interese moratorii
Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri băneşti datorate creditorului pentru a-i
repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea totală sau parţială ori executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor.
Art. 1531 alin. 2 şi art. 1533 teza finală Cod civil stabilesc că daunele compensatorii cuprind
două elemente:
a) pierderea efectiv suferită de creditor – damnum emergens, care constă într-o micşorare
patrimonială;
b) beneficiul de care este lipsit creditorul – lucrum cessans, care constă în sporul
patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat dacă debitorul şi-ar fi executat obligaţia asumată
în mod corespunzător. De exemplu, nelivrarea de către vânzător a materiei prime îl poate
pune pe cumpărător în situaţia de a sista producţia, ceea ce îi cauzează pierderi diverse, ca

13
plata chiriilor şi salariilor (pierdere efectivă), iar ca urmare a nerealizării producţiei îl lipseşte
şi de beneficiile pe care le-ar fi putut obţine prin desfacerea produselor (câştigul pierdut).
În privinţa întinderii daunelor, art. 1533 Cod civil statuează că debitorul răspunde numai
pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecu-
tării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată
ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu
cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Daunele-interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul prejudiciului
provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de către
debitor fără a fi necesar a se face dovada vreunui prejudiciu de către creditor. Altfel spus,
daunele-interese moratorii se datorează independent de producerea unui prejudiciu,
considerându-se că însăşi întârzierea în executarea constituie un prejudiciu.
Principala deosebire dintre cele două feluri de daune-interese constă în aceea că
daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei, deoa-
rece ele o înlocuiesc pe aceasta, spre deosebire de daunele-interese moratorii care se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei sau cu plata de daune-interese compensatorii.
De asemenea, spre deosebire de daunele compensatorii, daunele moratorii privesc deopotrivă
obligaţiile în natură şi cele pecuniare, cu unele deosebiri privitoare doar la stabilirea
despăgubirilor băneşti.
La obligaţiile în natură, daunele se pot stabili de părţile contractante, şi atunci ele se numesc
daune moratorii convenţionale; dacă părţile nu se înţeleg asupra acestui aspect, daunele se
stabilesc atunci la cerere ca daune moratorii judiciare.
În acest sens, art. 1536 Cod civil statuează că în cazul altor obligaţii decât cele având ca
obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la
daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o
clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în
executarea obligaţiei.
Astfel, în cazul obligaţiilor de a face, vânzătorul este obligat să facă dovada că întârzierea în
executarea obligaţiei principale este imputabilă cumpărătorului. Totodată, fiind o obligaţie de
a face, privită ca posibil de executat, este obligatorie punerea în întârziere, ştiut fiind că fără a
distinge între obligaţiile cu termen şi cele fără termen, nu există întârziere fără punere în
întârziere.
La obligaţiile în bani, daunele moratorii se vor stabili printr-un calcul procentual din suma
datorată, adică se adaugă la capital, purtând numele de dobândă.
În acest sens, art. 1535 alin. 1 Cod civil statuează că în cazul în care o sumă de bani nu este
plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul
plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să
dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

14
2.5. Evaluarea daunelor-interese
Evaluarea daunelor interese poate fi: judiciară, legală ori convențională (clauza penală).
Evaluarea judiciară se realizează potrivit art.1531-1536 Cod civil.
Evaluarea legală se referă la dobândă și se realizează potrivit art.1535-1536 Cod civil.
2.6. Clauza penală
Reglementare legală: art.1538-1543 Cod civil.
Noțiune: clauza penală a fost definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile
determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Potrivit art.1538 Cod civil:
(1)Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
(2)În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei
principale, fie clauza penală.
(3)Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4)Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu.
(5)Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este
îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să
păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la
arvună.
Trebuie să distingem aici între clauza penală stabilită prin contract pentru nexecutarea în tot
ori în parte a obligației și clauza penală stabilită prin contract pentru executarea cu întârziere a
obligației. Pentru prima ipoteză creditorul nu poate cere și executarea obligației contractuale
neexecutate și executarea clauzei penale. Pentru a doua ipoteză creditorul poate cere
executarea obligației contractuale neexecutate și plata penalităților de întârziere. Pentru prima
ipoteză alegerea executării (obligației contractuale neexecutate/clauza penală) aparține
exclusiv creditorului.
Cele mai întâlnite clauze penale sunt penalitățile de întârziere, care se plătesc pentru
executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale (a se vedea furnizarea de utilități).
Avantajul clauzei penale constă în aceea că creditorul nu trebuie să dovedească prejudiciul pe
care l-a suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate de către debitor prin contract.
Potrivit art.1539 Cod civil:
Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata
penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor
la timp sau în locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea

15
obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă,
fără rezerve, executarea obligaţiei.
Clauza penală, constituie o convenție distinctă și are un caracter accesoriu contractului în
care este cuprinsă.
Potrivit art.1540 Cod civil: Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale.
Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale. Penalitatea nu poate fi
cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile
debitorului.
Derogator de la prevederile art.1270 alin.2 Cod civil, clauza penală poate fi redusă de către
instanța de judecată.
Astfel, potrivit art.1541 Cod civil: (1)Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a)obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b)penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea
contractului.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligaţiei principale.
(3)Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
2.7. Arvuna
Tot o modalitate de evaluare convențională a daunelor interese o reprezintă arvuna.
Aceasta este de două feluri: arvuna confirmatorie și arvuna penalizatoare.
Arvuna confirmatorie este reglementată de art.1544 Cod civil, potrivit căruia:
(1)Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă
de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra
prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.
(2)Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealaltă parte poate
declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la
partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate
cere dublul acesteia.
(3)Creditorul obligaţiei neexecutate poate însă opta pentru executare sau pentru rezoluţiunea
contractului şi repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.
Arvuna penalizatoare este reglementată de art.1545 Cod civil, potrivit căruia: Dacă în
contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se
dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să
restituie dublul celei primite.

16
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 10

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

În unele cursuri de Teoria generală a obligațiilor veți regăsi analiza modalităților obligațiilor
(termenul, condiția și sarcina), însă partea aceasta de materie a făcut obiectul analizei
dumneavoastră și la disciplina Teoria generală a dreptului civil – Anul I de studii –
modalitățile actului juridic civil.
Pentru acest motiv, vă rog să recitiți instituția termenului, condiției și sarcinii, aceste aspecte
fiind necesar a fi aprofundate și pentru disciplina noastră.
Această parte de materie nu vă este solicitată pentru examenul la disciplina noastră de la
finalul acestui semestru.
Analiza modalităților obligațiilor (actului juridic civil) o regăsiți și în cursul meu de Teoria
generală a obligațiilor, apărut în anul 2017 la Editura C.H. Beck.

Obligațiile complexe
1. Obligații cu pluralitate de subiecte – obligațiile divizibile (conjucte)
Pluralitatea de subiecte există atunci când un raport juridic obligaţional are fie mai mulţi
creditori şi un singur debitor, fie mai mulţi debitori şi un singur creditor, fie mai mulţi creditori
şi mai mulţi debitori.
Pluralitatea de subiecte poate să existe din punct de vedere activ, între creditori, cât şi din punct
de vedere pasiv, între debitori.
De asemenea, pluralitatea de subiecte poate exista din momentul naşterii raportului obligaţional
sau poate să apară ulterior acestui moment, cum este cazul unei părţi care decedează şi lasă mai
mulţi moştenitori.
În cazul în care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, ea se numeşte obligaţie
conjunctă, situaţie în care datoria se împarte în atâtea fracţiuni câţi debitori sau creditori sunt.
La obligaţiile cu pluralitate de subiecte, regula în dreptul nostru civil este divizibilitatea dreptu-
rilor şi obligaţiilor. De la această regulă există şi excepţii, respectiv obligaţiile solidare şi
obligaţiile indivizibile, unde datoriile sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau
active.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte (mai mulţi
creditori sau mai mulţi debitori), între care creanţa sau datoria se divide de plin drept. Ca
urmare, fiecare creditor nu poate cere debitorului sau debitorilor decât cota sa parte din creanţă,
iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau creditorii săi decât pentru cota-parte
din datoria la care s-a obligat.
Codul civil reglementează această categorie de obligaţii sub denumirea de obligaţie divizibilă la
art. 1421-1424.

1
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1421 Cod civil: Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.
Potrivit art.1422 Cod civil: Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia
sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la
executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. Obligaţia este divizibilă
între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul
comun decât executarea părţii sale din creanţă.
În cele mai multe cazuri, obligaţiile conjuncte apar ca efect al morţii debitorului sau creditorului
raportului juridic obligaţional, caz în care obligaţia se împarte atât în privinţa laturii active, cât
şi în privinţa laturii pasive, între moştenitori, devenind din obligaţie pură şi simplă obligaţie
conjunctă.
Potrivit art. 1427 Cod civil: Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are un singur debitor şi
un singur creditor trebuie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne
divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei.
Codul civil instituie expressis verbis la art. 1424 prezumţia de divizibilitate: Obligaţia este
divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod
expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa susceptibil de divizare materială sau
intelectuală.
Analizând prevederile art. 1424 Cod civil remarcăm faptul că legiuitorul schiţează şi excepţiile
de la această regulă, şi anume:
a) când prin contract a fost stipulată, în mod expres, indivizibilitatea;
b) când obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală.
O altă prezumţie instituită de Codul civil este cea de egalitate. Astfel, potrivit dispoziţiilor art.
1423: Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile
sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa
creditorilor.
Aşadar, în ceea ce priveşte divizarea creanţei, dreptul de creanţă se va divide conform titlului,
repartizarea realizându-se fie în procent, fie în sumă fixă. Însă, dacă bunurile ce fac obiectul
obligaţiei sunt determinate, urmează ca acestea să fie identificate (şi repartizate) corespunzător,
conform titlului. Trebuie remarcat faptul că acest articol citat cuprinde şi o normă supletivă,
respectiv în ipoteza în care nu este specificată modalitatea de repartizare a creanţei prin actul
constitutiv al acesteia, divizarea se va face în mod egal.
Caracteristic obligaţiilor divizibile este coexistenţa a tot atâtea raporturi de obligaţie
independente unele de altele, după câţi creditori sau debitori sunt. De aici decurg următoarele
efecte:
a) dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi urmărit numai pentru plata părţii
sale din datorie - art. 1422 alin.1 Cod civil;
b) dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe debitor numai pentru partea sa din
creanţă - art. 1422 alin.2 Cod civil;

2
 c) insolvabilitatea unuia dintre debitori este suportată de către creditor, deoarece ceilalţi
codebitori nu pot fi urmăriţi pentru partea celui insolvabil;
d) punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescripţiei efectuată de unul dintre
creditori nu produce efecte şi în favoarea celorlalţi creditori care au rămas pasivi;
e) punerea în întârziere a unui debitor şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din debitori nu
au niciun efect în raport cu ceilalţi debitori;
f) plata făcută de către un debitor a cotei sale părţi din creanţă nu are efect liberator pentru
ceilalţi debitori nici măcar în parte;
g) cauzele de compensaţie sau de confuziune intervenite ulterior naşterii raportului
obligaţional între creditor şi unul dintre debitori vor opera numai în limitele datoriei acestuia,
chiar dacă acestea, prin considerarea lor integrală, tind să acopere şi datoriile celorlalţi;
h) în ipoteza în care o obligaţie indivizibilă este intervertită în executarea obligaţiei prin
echivalent, executarea redevine divizibilă – art.1430 alin.1 Cod civil;
i) în cadrul individualizării pentru fiecare debitor, respectiv pentru fiecare creditor a părţii
din obligaţia care îi revine, se instituie o prezumţie de egalitate a codebitorilor, respectiv a
cocreditorilor obligaţi în mod divizibil – art.1423 Cod civil;
j) în cazurile în care obligaţia solidară este cuprinsă în obiectul transmisiunii succesorale,
succesibililor li se aplică regulile divizibilităţii de drept a obligaţiilor – art.1460 Cod civil.
2. Obligații cu pluralitate de subiecte – obligațiile indivizibile
Textele de lege care cuprind dispoziţii relative la obligaţiile indivizibile sunt: art. 1425-1433
Cod civil.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de subiecte al cărei obiect nu este
susceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor.
Problema indivizibilităţii se ridică numai în situaţia în care obligaţia are mai mulţi creditori sau
debitori, deoarece în situaţia în care există un singur creditor şi debitor, problema
indivizibilităţii nu prezintă interes practic, pentru că obligaţia divizibilă va trebui executată ca şi
cum ar fi indivizibilă, debitorul neputând face o plată fracţionată.
Dimpotrivă, dacă obligaţia este indivizibilă, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie care
formează obiectul obligaţiei, iar fiecare creditor poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie.
Art.1424 Cod civil prezintă obligaţia indivizibilă ca o excepție de la prezumţia de divizibilitate,
în sensul în care obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa,
susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
În ceea ce priveşte izvoarele indivizibilităţii, acestea sunt două:
a) natura prestaţiei, care formează obiectul obligaţiei, caz în care indivizibilitatea este naturală,
ca, de exemplu, obligaţia unei persoane de a pune la dispoziţia altei persoane un lucru deter-
minat ori obligaţia de a se abţine de la o anumită activitate (obligaţia de a nu face). Obligaţia
este indivizibilă când obiectul acesteia nu este susceptibil de diviziune materială. Această

3
obligaţie trebuie executată în întregime, chiar dacă debitorul ar înceta din viaţă şi ar avea mai
mulţi moştenitori;
b) voinţa părţilor. În acest caz indivizibilitatea este voluntară, deşi obiectul obligaţiei este
divizibil, executarea acesteia nu se poate face decât în întregime, deoarece aşa au convenit
părţile. Potrivit art.1424 Cod civil manifestarea de voinţă trebuie să fie clară, acordul privind
indivizibilitatea obligaţiei trebuind să fie stipulat în mod expres, dacă obiectul obligaţiei nu
este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.
Efectul principal al indivizibilităţii obligaţiei constă în faptul că orice creditor poate pretinde de
la oricare dintre debitori executarea în întregime a prestaţiei şi oricare debitor poate fi constrâns
la executarea prestaţiei la care are drept creditorul. Plata realizată de oricare dintre debitorii
obligaţiei indivizibile stinge datoria pentru toţi ceilalţi codebitori.
Din aceste scurte analize teoretice am putea chiar confunda indivizibilitatea cu solidaritatea, dar
în cele ce vor urma vom trașa clar elementele care le particularizează şi le deosebesc unele de
altele în mod substanţial.
Pentru a stabili efectele obligaţiei indivizibile, distingem după cum indivizibilitatea este activă
(între creditori) sau pasivă (între debitori).
Indivizibilitatea activă este, de regulă, naturală şi se produce ca urmare a morţii creditorului
unei creanţe cu obiect indivizibil, titulari devenind mai mulţi moştenitori. Indivizibilitatea
convenţională este o piedică numai pentru diviziunea datoriilor, nu şi a creanţelor, deoarece cre-
ditorii nu au niciun interes să stipuleze o asemenea indivizibilitate, care i-ar expune la pericolul
insolvabilităţii creditorului care a obţinut creanţa înaintea celorlalţi.
Indivizibilitatea activă produce următoarele efecte:
a) obligaţia nu se divide între creditori nici măcar prin succesiune, conform dispozițiilor art.
1425 alin. 1 Cod civil, aceasta nu se divide nici între moştenitori, cu alte cuvinte, fiecare
creditor este îndrituit să solicite întreaga datorie de la debitor, plata efectuată în atare condiţii va
avea ca efect stingerea obligaţiei;
b) fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la
executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii
acestora poate cere executarea integrală, conform dispozițiilor art. 1425 alin. 2 Cod civil;
c) în ipoteza în care executarea obligaţiei se face în natură, fiecare creditor nu poate cere şi
primi prestaţia datorată decât în întregime, conform dispozițiilor art.1428 Cod civil;
d) punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei efectuată de unul dintre creditori
produce efecte în beneficiul tuturor creditorilor; conform dispozițiilor art.1433 Cod civil:
suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile
produce efecte şi faţă de ceilalţi, respectiv întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre
creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi;
e) novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează
faţă de un creditor nu stinge obligaţia decât pentru partea din creanţă ce revine acestuia. Faţă
de ceilalţi creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot, conform dispozițiilor art.1431 alin.2
Cod civil. Debitorul rămâne ţinut la întreaga obligaţie, mai puţin partea creditorului care a
4
dispus de ea. Ceilalţi creditori nu pot pretinde lucrul nedivizat decât cu scăderea părţii
creditorului care a făcut acte de dispoziţie.
Indivizibilitatea pasivă produce următoarele efecte:
a) fiecare codebitor poate fi obligat să execute în întregime prestaţia datorată – art.1425 Cod
civil;
b) din analiza per a contrario a dispozițiilor art.1427 Cod civil rezultă că obligația
indivizibilă prin natura ei va rămâne indivizibilă între moștenitorii debitorului;
c) dacă executarea obligaţiei se face în natură, creditorul nu este îndrituit a solicita şi primi
de la fiecare debitor, prestaţia datorată decât în întregime – art.1428 Cod civil;
d) în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a prestaţiilor, în măsura în care acestea au fost
executate iniţial în cadrul unei obligaţii indivizibile, aceasta devine divizibilă între debitori, cu
excepţia cazului în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei –
art.1429 Cod civil;
e) o altă conversie a obligaţiei indivizibile în divizibilă este reglementată de art.1430 Cod
civil: obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă. Ca efect
direct al acestei ipoteze, daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului
vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din
creanţă ce revine fiecăruia dintre ei;
f) un alt efect îl consacră art.1432 alin.1 Cod civil: novaţia, remiterea de datorie,
compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui debitor stinge
obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să
plătească celui dintâi echivalentul părţii lor. Din aceste dispoziţii se evidenţiază o prezumţie de
mandat tacit de reprezentare între codebitorii dintr-o obligaţie indivizibilă în privinţa actelor
încheiate de un codebitor care are ca efect stingerea obligaţiei prin mijloacele amintite mai sus;
g) debitorul urmărit nu poate opune beneficiul de diviziune, dar dacă este chemat în judecată
pentru totalitatea obligaţiei poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi
debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în
judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având însă
drept de regres împotriva celorlalţi debitori – art.1432 alin.3 Cod civil;
h) punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu
produce efecte împotriva celorlalţi debitori – art.1432 alin.4 Cod civil;
i) nu mai puţin important este efectul întreruperii sau suspendării prescripţiei faţă sau în
privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile, care produce efecte şi faţă
de ceilalţi – art.1433 Cod civil.
3. Obligații cu pluralitate de subiecte – obligațiile solidare
Obligaţia solidară este acea obligaţie cu subiecte multiple, în cadrul căreia fiecare creditor
solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi
obligat la executarea integrală a prestaţiei datorată creditorului.

5
Obligaţiile solidare se pot naşte din acte juridice (solidaritatea convențională) sau dintr-o
dispoziţie specială a legii (solidaritate legală).
Potrivit art.1435 Cod civil: Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în
mod expres.
Rezultă de aici că solidaritatea activă se naște exlusiv din convenția părților, iar solidaritatea
pasivă poate rezulta din lege, ori sau convenția părților.
Ca exemple de solidaritate pasivă legală, am putea face referire la prevederile art.2028 Cod
civil, relative la pluralitatea de mandanţi, art.2154 Cod civil, relative la pluralitatea de
comodatari, art.1382 Cod civil, relative la răspunderea delictuală solidară.
După cum se poate observa şi din definiţie, obligaţiile solidare sunt de două feluri: obligaţii
solidare active şi obligaţii solidare pasive.
Solidaritatea poate fi activă, când există doi sau mai mulţi creditori, sau pasivă, adică între doi
sau mai mulţi debitori.
De asemenea, mai există o categorie intermediară de solidaritate care este în acelaşi timp atât
activă cât şi pasivă. Aceasta din urmă nu prezintă particularităţi proprii şi nici nu este supusă
unor reguli aparte; ea reuneşte în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional particularităţile
şi regulile caracteristice fiecăreia dintre cele două specii de bază.
Solidaritatea activă
Potrivit art.1434 Cod civil: Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere
executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. Executarea obligaţiei în
beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi solidari.
Solidaritatea activă poate lua naştere numai dintr-un act juridic, contract sau testament,
neexistând solidaritate activă legală. Interesul pentru stipularea unei asemenea clauze sau
dispoziţii este foarte limitat, deoarece solidaritatea activă nu conferă avantaje sau garanţii
suplimentare pentru creditorii solidari. De aceea, în practică nu veți întâlni prea multe situații de
solidaritate activă.
Pentru analiza efectelor solidarităţii active se impune să distingem între:
- Raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul lor comun, unde se produc următoarele
efecte:
a) fiecare dintre creditori are dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei,
care liberează pe debitor faţă de toţi creditorii – art.1434 alin.1 Cod civil; aici trebuie să avem în
vedere prevederile art.1436 alin.1 și 2 Cod civil: creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi
încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor
comun; orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori
înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod
interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă;
b) debitorul poate plăti întreaga creanţă oricăruia dintre creditori (inclusiv moştenitorilor
sau reprezentanţilor legali ai acestora), atât timp cât nu a fost chemat în judecată de către unul
dintre creditorii solidari – art.1437 Cod civil potrivit căruia: debitorul poate plăti, la alegerea

6
sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel față de toţi, însă numai atât timp cât
niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate
libera decât plătind creditorului reclamant;
c) remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai
pentru partea acestuia – art.1437 și art.1440 Cod civil; în acest caz debitorul rămâne în
continuare obligat faţă de ceilalţi creditori, mai puţin partea de creanţă asupra căreia a operat
remiterea de datorie;
- Raporturile dintre creditorii solidari, unde se produc următoarele efecte:
Conform art.1436 alin.1 Cod civil: Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc
puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun. Aşadar, fiecare
creditor solidar nu este stăpânul creanţei în întregime, aceasta aparţinându-i numai pentru partea
lui, iar dacă o poate încasa în totalitate este numai pentru că a fost împuternicit la aceasta de
către ceilalţi cocreditori. Fiecare creditor are dreptul de a conserva creanţa şi de a o încasa, drept
care rezultă în baza mandatului tacit existent între creditori, dar nu poate face nimic de natură a
înrăutăţi situaţia celorlalţi creditori solidari. Din această regulă rezultă două serii de consecinţe:
Prima serie de consecinţe rezultă din împrejurarea că fiecare creditor solidar a fost împuternicit
să conserve creanţa:
a) fiecare creditor solidar poate primi plata creanţei în întregime şi să dea chitanţă libe-
ratoare debitorului. Cât timp nu este urmărit, debitorul poate alege pe oricare dintre creditori,
pentru a-i face plata – art.1437 Cod civil;
b) daunele moratorii cerute de către unul din creditori profită şi celorlalţi creditori. Daunele-
interese moratorii sunt datorate, în principiu, din ziua intentării cererii de chemare în judecată
a debitorului. Astfel, creditorul care a ales această cale va fi cel în mâna căruia va fi plătită
întreaga creanţă, inclusiv daunele moratorii datorate. El este obligat să împartă creanţa cu
ceilalţi cocreditori, împărţirea creanţei cuprinzând şi daunele interese moratorii;
c) punerea în întârziere a debitorului de către unul dintre creditorii solidari foloseşte şi
celorlalţi creditori. De asemenea, dacă unul dintre creditori încheie cu debitorul o convenţie,
prin care stipulează că dobânda se va datora la scadenţă, fără punerea în întârziere, profită şi
celorlalţi creditori;
d) întreruperea prescripţiei făcută de unul din creditorii solidari profită tuturor creditorilor
solidari. Astfel, recunoaşterea dreptului făcută de către debitor în faţa unuia dintre creditorii
solidari este suficientă pentru ca întreruperea să opereze cu privire la toţi cocreditorii, în acest
sens. Potrivit art.1441 alin.1 și 2 Cod civil: suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre
creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari; întreruperea
prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.
A doua serie de consecinţe decurge din împrejurarea că împuternicirea primită se referă numai
la conservarea creanţei, niciunul dintre creditori neputând face nimic de natură a înrăutăţii
situaţia celorlalţi:
a) niciunul dintre creditori nu poate face singur acte de dispoziţie, precum novaţia, remiterea
de datorie, darea în plată etc., cu privire la întreaga datorie, fără consimţământul celorlalţi cre-

7
ditori solidari. Dacă unul dintre creditori face un astfel de act, efectele sale se vor produce
numai faţă de acesta, pentru ceilalţi creditori solidari creanţa continuând să rămână solidară –
art.1436 Cod civil;
b) dacă unul dintre creditori a obţinut o hotărâre judecătorească, efectele ei vor profita şi
celorlalţi numai în cazul în care este favorabilă creditorului urmăritor. Efectele nefavorabile nu
pot dăuna creditorilor care nu au fost parte în proces. Dacă debitorul obţine o hotărâre judecă-
torească împotriva unuia dintre creditorii solidari, aceasta nu va fi opozabilă şi celorlalţi
creditori pentru părţile pe care aceştia le deţin din creanţa comună. Astfel, potrivit art.1436
alin.4 Cod civil: Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate
fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces;
c) un alt efect este determinat de alegerea debitorului, respectiv de ipoteza în care debitorul
plăteşte oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atât timp
cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se
poate libera decât plătind creditorului reclamant – art.1437 Cod civil;
d) compensaţia care operează între un creditor solidar şi debitor vizează numai partea de
creanţă ce revine acestui creditor, respectiv, conform dispozițiilor art.1438 Cod civil: debitorul
poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu alt creditor solidar,
însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă;
e) când debitorul devine moştenitorul unic al unuia dintre creditori sau unul dintre creditorii
solidari devine moştenitorul unic al debitorului, va opera confuziunea, având loc stingerea
parţială a datoriei, adică îşi produce efectele doar în privinţa drepturilor active şi pasive
proprii ambelor persoane, din care una moşteneşte pe cealaltă - art. 1438 și 1439 Cod civil;
f) un alt efect deosebit de important care vizează raporturile obligaţionale dintre cocreditori
este cel relativ la remiterea de datorie care fiind consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl
liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor – art.1440 Cod
civil: debitorul va rămâne astfel obligat pentru rest faţă de ceilalţi cocreditori solidari;
g) creditorul solidar care a încasat întreaga plată, creanţa debitorului fiind considerata
stinsă, este obligat să o împartă cu ceilalţi cocreditori, proporţional cu părţile ce li se cuvin;
h) obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi –
art.1442 Cod civil;
i) dacă unul dintre creditorii solidari ulterior încheierii contractului obţine garantarea
obligaţiei printr-un contract de ipotecă, gaj etc., aceste garanţii vor profita şi celorlalţi creditori,
chiar mai mult acela care a stipulat asemenea garanţii nu mai poate să renunţe la ele în dauna
celorlalţi, chiar dacă ei nu au declarat expres că înţeleg a le folosi.
Solidaritatea pasivă
Prin obligaţie solidară pasivă înţelegem obligaţia cu mai mulţi debitori, la care creditorul este
îndreptăţit să ceară oricărui codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei.
Obligaţia solidară este definită de art.1443 Cod civil: Obligaţia este solidară între debitori
atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat
8
pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe
ceilalţi faţă de creditor.
Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă se întâlneşte frecvent în viaţa juridică,
ea prezentând un interes practic pentru creditor, întrucât se înfăţişează ca o formă de garanţie a
executării creanţei sale, fiindu-i permis să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre
debitorii obligaţi solidari şi, la nevoie, să urmărească pe oricare dintre ei.
Un alt argument care subliniază importanţa acestei obligaţii este reprezentat de posibilitatea
recunoscută creditorului de a alege pe debitorul care, după părerea sa, este cel mai solvabil,
evitând astfel riscul ce însoţește obligaţia divizibilă de a fi urmărit un codebitor insolvabil. În
acest fel, graţie existenţei solidarităţii pasive, insolvabilitatea unui debitor va fi suportată de
către codebitorii solvabili, şi nu de către debitor. Prin urmare, creditorul are drept de gaj general
asupra a două sau mai multe patrimonii în funcţie de numărul codebitorilor solidari.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că solidaritatea pasivă este o excepţie de la regula de drept
comun a divizibilităţii datoriei (situaţie în care fiecare dintre debitori este ţinut doar pentru
partea sa din obligaţie), acesta fiind motivul pentru care ea trebuie să fie stipulată în mod
expres.
Potrivit art. 1445 Cod civil: obligaţia solidară nu se prezumă. În vederea evitării acestui
inconvenient, creditorul va introduce o clauză în contract, prin care va stipula solidaritatea
debitorilor, obţinând dreptul ca la scadenţă să poată urmări pe oricare dintre debitori pentru
plata întregii datorii.
Art.1446 Cod civil instituie însă şi o excepţie ce constă în instituirea unei prezumţii de
solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
Izvoarele solidarităţii pasive sunt voinţa părţilor şi legea. Voinţa părţilor se exprimă în acte
juridice civile, dacă sunt valabil încheiate, care pot fi convenţii sau testament.
Pentru ca solidaritatea să existe între debitori se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
a) toţi debitorii trebuie să fie obligaţi a presta acelaşi lucru – pentru că altfel nu ar exista o
singură obligaţie, ci atâtea obligaţii câte lucruri sunt;
b) codebitorii în genere trebuie să fie obligaţi în acelaşi timp şi prin acelaşi act, pentru că
altfel nu ar exista o legătură comună;
c) fiecare codebitor trebuie să fie obligat pentru toată datoria, altfel obligaţia ar fi conjunctă;
d) plata făcută de unul dintre debitori trebuie să libereze pe toţi, pentru că lucrul nu este
datorat decât o singură dată – art.1443 Cod civil.
Debitorii împreună nu sunt obligaţi să plătească datoria decât o singură dată (unum debent
omnes). Fiecare dintre debitori este obligat către creditor pentru toată datoria ca şi cum el ar fi
singurul debitor (singuli solidi debent). În situaţia în care, după efectuarea întregii plăţi de către
unul dintre codebitori, un altul ar plăti din nou aceeaşi datorie, am fi în prezenţa unei plăţi
nedatorate.
Pentru analiza efectelor solidarităţii pasive se impune să distingem între:

9
- Raporturile între creditor şi (co)debitorii solidari. Aceste efecte sunt de două feluri: efecte
principale şi efecte secundare.
-efectele principale ale solidarităţii pasive constau în:
a) obligaţia oricărui debitor de a plăti în întregime datoria, ei fiind ţinuţi de o prestaţie
unică. Prin urmare, fiecare debitor poate fi urmărit de creditor pentru întreaga datorie care
formează obiectul obligaţiei – art.1443 Cod civil; Creditorul poate urmări pe acel debitor pe
care l-a ales, deoarece acesta nu poate opune beneficiul de diviziune, toţi debitorii solidari fiind
debitori principali, dispoziţie prevăzută de art.1447 alin.1 Cod civil; Debitorul solidar urmărit,
poate introduce, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, respectiv conform
dispozițiilor art.1447 alin.2 teza a II-a Cod civil o cerere de chemare în garanţie a celorlalţi
codebitori. La rândul lor, debitorii care nu au fost urmăriţi pot interveni în proces pentru a-şi
apăra interesele personale ori interesele celorlalţi codebitori. De asemenea, urmărirea unuia din
codebitori nu împiedică urmărirea şi a celorlalţi codebitori solidari; Din dreptul care aparţine
creditorului de a cere plata integrală de la oricare dintre debitorii solidari rezultă pentru fiecare
debitor dreptul corelativ şi reciproc de a plăti toată datoria şi de a-l obliga pe creditor la primirea
plăţii integrale, chiar dacă acesta, având interes la divizarea datoriei, ar cere o plată parţială.
Astfel, în practica judiciară s-a decis că, în afară de cazul în care creanţa s-a stins, urmărirea
unui debitor solidar nu împiedică urmărirea şi a celorlalţi; În cazul în care debitorul urmărit este
insolvabil, creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori, până la realizarea întregii
creanţe, respectiv pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se
suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre
ei – art.1457 alin.1 Cod civil; Dacă unul dintre codebitorii solidari decedează, datoria sa trece
la moştenitori, dar aceasta va fi divizibilă, creditorul putând urmări pe fiecare dintre
moştenitori, proporţional cu partea sa din moştenire – art.1460 Cod civil;
b) oricare dintre codebitorii solidari poate oferi creditorului plata în întregime a datoriei, o
asemenea plată liberând pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul lor comun – art.1443 Cod
civil;
c) obligaţia solidară are în componenţă acelaşi obiect unic, respectiv prestaţia datorată de toţi
codebitorii. Aceasta implică o pluralitate de raporturi obligaţionale din care pot rezulta o serie
de efecte în funcţie de anumiţi factori:
- obligaţia unui debitor poate fi anulată fără ca aceasta să conducă implicit la o reacţie în
lanţ, respectiv la anularea obligaţiilor celorlalţi codebitori;
- obligaţiile unei părţi din codebitori pot fi pure şi simple, iar a altor codebitori pot fi
afectate de modalităţi, precum termenul şi condiţia – art.1444 Cod civil;
- în ipoteza în care un creditor se îndreaptă împotriva unui singur debitor, acest demers nu îl
privează de dreptul de a se îndrepta în instanță şi împotriva celorlalţi codebitori;
- obligaţia unui debitor se poate stinge fie prin confuziune, fie prin remitere individuală de
datorie, fie prin novaţie, însă fără să aibă ca efect stingerea obligaţiilor celorlalţi codebitori;
- aşa cum am prezentat şi mai sus, în cazul morţii unuia dintre codebitori, obligaţia solidară
este divizibilă;

10
 d) în condiţiile în care debitorul este urmărit, acesta poate să-i opună creditorului o serie de
mijloace de apărare, respectiv o serie de excepţii – art.1448 Cod civil.
-efectele secundare ale solidarităţii pasive constau în:
a) întreruperea prescripţiei extinctive. Prin acţiunea intentată împotriva unuia dintre
codebitorii solidari se întrerupe prescripţia împotriva tuturor codebitorilor – art.1449 Cod civil;
b) punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi ceilalţi codebitori
solidari;
c) riscul pieirii lucrului obiect al prestaţiei din culpa unui debitor angajează răspunderea
tuturor codebitorilor. Debitorii care nu sunt în culpă vor fi obligaţi să plătească preţul, nefiind
obligaţi la plata beneficiului nerealizat de creditor ca urmare a neexecutării în natură a
obligaţiei. Bunul a cărui contravaloare va trebui achitată de către toţi codebitorii trebuie să fie
un bun individual determinat, întrucât bunurile de gen nu pier (genera non pereunt), ele putând
fi înlocuite cu bunuri de acelaşi fel, în aceeaşi cantitate şi calitate;
e) tranzacţia. În cazul în care un codebitor solidar tranzacţionează cu creditorul, dacă este
nefavorabilă, nu poate fi opusă celorlalţi codebitori solidari, deoarece reprezentarea reciprocă
a codebitorilor se aplică numai actelor care au drept scop micşorarea sau stingerea datoriei;
f) hotărârea judecătorească. Dispozițiile art.1445 Cod civil privite ca efecte secundare în
raporturile dintre creditor şi debitorii solidari reiterează efecte consacrate în practica judiciară,
respectiv hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu
are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori, în timp ce hotărârea judecătorească
pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului
în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.
- Raporturile între dintre (co)debitorii (solidari)
Efectul principal al solidarităţii pasive în raporturile dintre codebitorii solidari constă în aceea
că ori de câte ori un codebitor solidar plăteşte întreaga creanţă, prestaţia executată se împarte de
plin drept între codebitori, între aceştia neexistând solidaritate, obligaţia lor fiind divizibilă.
Art.1456 alin.2 Cod civil prevede: părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind
egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul. După efectuarea plăţii
datoriei dispare solidaritatea, debitorul care a plătit va trebui să-şi dividă urmărirea pentru partea
fiecărui debitor solidar – art.1456 alin.1 Cod civil.
Împărţirea între codebitorii solidari a ceea ce s-a plătit se face în părţi egale, afară de cazul în
care între ei s-a prevăzut o altă modalitate de repartizare. Potrivit art.1459 Cod civil atunci când
datoria solidară a fost făcută numai în interesul unui singur codebitor, acesta va fi ţinut să
suporte întreaga datorie, ceilalţi codebitori fiind consideraţi fideiusori. Această asimilare
priveşte numai raporturile dintre codebitori, nu şi raporturile dintre aceştia şi creditor, acesta
putând urmări pe oricare dintre codebitori.
Codebitorul solidar care a plătit întreaga datorie are la îndemână două acţiuni pentru a obţine
restituirea de la ceilalţi codebitori a cotei lor de contribuţie:

11
 a) acţiunea derivând din subrogarea legală în drepturile creditorului plătit – art.1596 lit.c
Cod civil, caz în care se bucură de eventualele garanţii care însoţesc creanţa: ipotecă, gaj,
privilegii. Astfel, subrogaţia se produce de drept în folosul celui care, fiind obligat împreună cu
alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;
b) acţiunea personală întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri, caz în care codebitorul
plătitor devine un simplu creditor chirografar al codebitorului pentru care a plătit.
Riscul insolvabilităţii unui codebitor solidar se suportă de către toţi ceilalţi, inclusiv de către cel
care a plătit, proporţional cu cotele lor contributive din datorie, şi nu de creditor, aşa cum se
întâmplă în situaţia obligaţiilor divizibile.
Potrivit art.1458 Cod civil: debitorul urmărit pentru partea sa din datora plătită poate opune
codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din
urmă nu le-a opus creditorului; acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a
executat obligaţia mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt
pur personale altui codebitor.
Solidaritatea pasivă încetează:
a) prin plata întregii datorii făcută creditorului. Plata întregii datorii poate fi făcută
creditorului, de către oricare dintre debitorii solidari, fie că este executată din proprie iniţiativă,
fie că este executată în urma chemării în judecată făcută de către creditor; În principiu, plata este
indivizibilă, conform art.1490 coroborat cu art.1516 Cod civil, cu atât mai mult dacă este vorba
de solidaritate pasivă. Totuşi, creditorul are posibilitatea, dacă vrea, să accepte plata în parte de
la unul dintre codebitori, urmând ca restul ei să o primească ulterior, fie de la acelaşi codebitor,
fie de la altul (aceasta nu echivalează cu o renunţare la solidaritate, ci este doar un drept al
creditorului);
b) prin remiterea totală de datorie care operează faţă de toţi debitorii şi astfel stinge întreaga
datorie – art.1451 Cod civil;
c) în cazul imposibilităţii fortuite de executare – art.1634 Cod civil;
d) prin moartea unuia dintre codebitorii solidari, când datoria se divide între moştenitori
proporţional cu întinderea drepturilor succesorale ale fiecăruia, desigur cu excepţia cazului în
care obligaţia este indivizibilă – art.1460 Cod civil; În urma morţii unuia dintre debitorii
solidari, nu încetează solidaritatea cu privire la ceilalţi codebitori, ci se vor modifica efectele ei.
Astfel, la moartea unuia dintre codebitori, situaţia creditorului se va modifica în sensul că, dacă
de la debitorul defunct putea pretinde întreaga datorie contractată solidar, de la moştenitorii
defunctului nu mai poate pretinde decât o parte proporţională cu aceea ce îi revine fiecăruia
dintre comoştenitori.
e) prin renunţarea totală la solidaritate, făcută de către creditor, care are ca efect
intervertirea obligaţiei solidare într-o obligaţie divizibilă, conjunctă; În funcţie de modul în
care este stipulată, renunţarea la solidaritate poate fi expresă sau tacită. Este expresă când,
potrivit art. 1453 alin. 3 lit.b Cod civil creditorul cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii
solidari pentru partea acestuia (în mod exclusiv), iar cererea având acest obiect este admisă;

12
Renunţarea la solidaritate poate fi şi tacită, când rezultă din unele împrejurări, care fac să se
presupună intenţia creditorului.
5. Obligații cu pluralitate de obiecte – obligațiile alternative
Sediul materiei – art.1461-1467 Cod civil
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărui obiect constă în două sau mai multe prestaţii,
dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea de către debitor a unei singure prestaţii
duce la stingerea obligaţiei.
Cunoscută şi sub denumirea de obligaţie disjunctivă, obligaţia alternativă se deosebeşte de cele-
lalte tipuri de obligaţii prin existenţa conjuncţiei „sau” între prestaţiile pe care părţile le stabilesc
ca fiind datorate de debitor. Cu titlu de exemplu, menţionăm situația în care debitorul se obligă
să predea un autoturism, un teren sau o casă de locuit. Acesta se va considera liberat de această
obligaţie prin predarea unuia din aceste bunuri. În concluzie, in obligatione, debitorul datorează
creditorului mai multe prestaţii, iar in solutione este ţinut să execute doar una dintre ele.
Art.1461 alin.1 Cod civil prevede: debitorul unei obligaţii alternative este liberat prin predarea
unuia din două lucruri ce erau cuprinse în obligaţie.
Obligaţia alternativă trebuie stipulată în mod expres, ea neprezumându-se niciodată, deoarece
obligaţia pură şi simplă constituie regula, pe când obligaţia alternativă constituie excepţia.
Toate prestaţiile sunt datorate de debitor, iar executarea uneia dintre acestea duce la stingerea
obligaţiei în întregime. Dreptul de alegere al prestaţiei care se execută aparţine debitorului, dacă
acest drept nu a fost acordat creditorului printr-o clauză expresă – art.1462 alin.1 Cod civil. În
schimb, debitorul nu poate impune creditorului să primească fracţiuni din fiecare prestaţie –
art.1463 Cod civil, pentru că s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii.
Art.1461 alin.2 Cod civil prevede: obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la
care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat. Cu alte cuvinte, obiectul alternativ
al obligației era imposibil de executat, dar a devenit posibil în viitor. Per a contrario,
imposibilitatea absolută, actuală şi viitoare a unuia din cele două obiecte ale obligaţiei face ca
obligaţia să fie pură şi simplă.
Clasificarea efectelor obligaţiilor alternative trebuie realizată în funcţie de titularul dreptului de
alegere a prestaţiei ce trebuie executată, respectiv dacă această prerogativă aparţine debitorului
sau, dimpotrivă, creditorului.
Când alegerea obiectului prestaţiei aparţine debitorului, acesta va preciza singur care prestaţie
o execută, fără a cere consimţământul creditorului. Creditorul poate primi sau refuza plata, în
acest din urmă caz debitorul având posibilitatea să recurgă la instituţia ofertei reale de plată
urmată de consemnaţiune. Opţiunea odată făcută devine irevocabilă.
Această facultate de a alege lucrul datorat sub o obligaţie alternativă nefiind personală, trece la
moştenitorii debitorului.
Obligaţia alternativă în cazul alegerii debitorului produce următoarele efecte:

13
 a) dacă la scadenţă debitorul nu optează asupra prestaţiei care va fi executată, creditorul
poate cere executarea silită pentru oricare din prestaţiile datorate, dar numai pentru una din
acestea – art.1462 alin.2 Cod civil;
b) dacă obligaţia are două obiecte, iar unul dintre ele este imoral, ilicit sau imposibil, aceasta
va fi calificată drept o obligaţie pură şi simplă, având un singur obiect care urmează a fi prestat;
c) dacă obligaţia are două obiecte şi unul din ele piere sau nu mai poate fi predat din orice
altă cauză, chiar imputabilă debitorului, obligaţia alternativă devine pură şi simplă – art.1464
Cod civil.
Când alegerea obiectului prestaţiei îi aparţine creditorului. Creditorul poate face alegerea
numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres în convenţie, în urma acordului de
voinţă dintre el şi debitor, consimţământul tacit fiind exclus. Odată făcută alegerea de către
creditor, aceasta este irevocabilă, acesta neputând reveni pe considerentul că bunul pentru care a
optat are unele vicii ascunse, având în asemenea caz numai o acţiune redhibitorie sau
estimatorie.
Obligaţia alternativă în cazul alegerii creditorului produce următoarele efecte – art.1465 Cod
civil:
a) dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii,
el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru
prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii,
creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă
prestaţie;
d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii,
creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
e) stingerea obligaţiei, în ipoteza în care toate prestaţiile devin imposibil de executat fără
culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere – art.1466 Cod civil;
f) nu în cele din urmă ca importanţă, este efectul opţiunii creditorului între oricare dintre
prestaţii – obiecte ale obligaţiei alternative, care rămân executabile parţial după consumarea
evenimentului fortuit, eveniment care a afectat posibilitatea executării prestaţiilor în
integralitatea lor, aşa cum s-a convenit la naşterea raportului obligaţional.
Aceste reguli se aplică şi atunci când obligaţia alternativă are ca obiect mai mult de două
prestații principale – art.1467 Cod civil.
6. Obligații cu pluralitate de obiecte – obligațiile facultative
Obligațiile facultative au fost definite ca fiind acele obligaţii prin care debitorul ce se obligă la
o singură prestaţie îşi rezervă dreptul de a se libera executând o altă prestaţie.

14
Art.1468 Cod civil revede: Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură
prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie
determinată. Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil
de executat.
Suntem în cazul unei astfel de obligaţii, de exemplu, în cazul în care debitorul se obligă să
predea creditorului un utilaj agricol, dar prin convenţie el are dreptul să plătească o sumă de
bani determinată, în locul acestuia.
Comparaţie cu obligaţia alternativă
Probleme, de ordin teoretic, apar între obligaţiile alternative şi cele facultative, între cele două
există numeroase deosebiri în ce priveşte natura sau regimul juridic, astfel:
a) dacă la obligaţia alternativă creditorul poate cere oricare din lucrurile datorate, implicând
pluralitate de obiecte in obligatione, la obligaţia facultativă există o singură prestaţie, cealaltă
fiind doar o facultate, această pluralitate operând numai in facultate solutionis;
b) dacă la obligaţia alternativă imposibilitatea fortuită de executare nu conduce la stingerea
lor (doar în ipoteza dispozițiilor art.1466 Cod civil), în privinţa obligaţiilor facultative
imposibilitatea fortuită de executare a prestaţiei principale conduce la stingerea acesteia;
c) dacă la obligaţia alternativă prestaţia executată determină natura obligaţiei, la obligaţia
facultativă caracterul obligaţiei este cert de la început, fiind determinat de prestaţia care
constituie singurul obiect al obligaţiei;
d) natura mobiliară sau imobiliară a obligaţiei alternative rămâne nedeterminată până la
alegere, în timp ce la obligaţia facultativă ea este determinată imediat îndată ce obligaţia s-a
format, şi este mobiliară sau imobiliară, după cum obiectul prestaţiei vizează lucrul care poate fi
mobil sau imobil, după caz;
e) dacă unul din lucrurile cuprinse în obligaţia alternativă este un fapt ilicit sau un lucru care
nu există în comerţ, obligaţia nu este nulă, ea fiind restrânsă la celălalt obiect, pe care creditorul
poate să-l ceară, în timp ce în ipoteza unei obligaţii facultative, dacă obiectul care este in
obligatione este un fapt ilicit, un lucru care nu există sau care nu este în comerţ, obligaţia este
nulă şi creditorul nu poate să ceară lucrul care este in facultate solutionis, pentru că neexistând
obligaţie nu poate să existe nici plată;
f) dacă în cadrul obligaţiilor alternative întâlnim un caracter de disponibilitate în privinţa
alegerii prestaţiei în favoarea debitorului sau chiar a creditorului, în ceea ce privește obligaţiile
facultative, opţiunea alegerii prestaţiei nu îi poate aparţine niciodată creditorului obligaţiei –
art.1468 alin.1 Cod civil.
Primul şi principalul efect care se raportează la singularitatea prestaţiei obiect al obligaţiei
facultative este acela că prerogativa creditorului se rezumă la a solicita numai executarea
prestaţiei principale, executarea unei alte prestaţii determinate care îl liberează pe debitor este o
facultate a acestuia din urmă, chiar după ce a fost obligat prin hotărâre judecătoreasă să execute.
Cu alte cuvinte, s-a afirmat în doctrină şi în jurisprudenţă teza conform căreia creditorul poate
cere debitorului să execute numai prestaţia care constituie obiectul obligaţiei, cealaltă prestaţie
fiind doar o facultate de plată la care poate recurge numai debitorul.

15
Această facultate este transmisibilă succesibililor debitorului obligaţiei care decedând nu şi-a
manifestat acest drept.
Aşa cum rezultă din dispozițiile art.1468 Cod civil, stingerea obligaţiei se poate realiza prin
substituirea prestaţiei principale cu prestaţia facultativă, însă nu parţial ori combinat, ci
întocmai trebuie executată fie ea principală – iniţială, fie ea facultativă – cert determinată.
De asemenea, o importantă distincţie este cea conform căreia, dacă obiectul obligaţiei piere din
caz fortuit sau forţă majoră sau este scos din circuitul civil, debitorul este liberat de executare.
În schimb, dacă prestația principală piere din culpa debitorului, atunci el este obligat să
plătească contravaloarea lucrului.
Natura obligaţiei facultative este dată de prestaţia unică de a da, a face sau a nu face, pe când la
obligaţia alternativă natura obligaţiei este determinată de prestaţia executată. Prin urmare, nu
prestaţia efectivă va determina caracterul obligaţiei facultative.

16
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 11

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

DINAMICA OBLIGAȚIILOR – TRANSMITEREA și TRANSFORMAREA

OBLIGAȚIILOR

1. Aspecte generale
Sintagma dinamica obligaţiilor desemnează acele modificări care intervin în structura
obligaţiilor care însă nu produce stingerea lor, ci doar transmiterea sau transformarea acestora.
Codul civil reglementează însă, în Titlul VI intitulat Transmisiunea şi transformarea
obligaţiilor, cuprins în Cartea a V-a intitulată Despre obligaţii, pe de o parte modalităţi de
preluare a activului raportului obligaţional, respectiv creanţa, cât şi modalităţi de preluare a
pasivului raportului obligaţional, respectiv datoria.
Totodată noul legiuitor a inserat o secţiune distinctă, nr. 8, care reglementează Cesiunea de
contract (în cuprinsul dispozițiilor art. 1315-1320) în cadrul Capitolului I intitulat Contractul,
Titlul II intitulat Izvoarele obligaţiilor, Cartea a V-a.
Mijloacele directe de transmisiune a creanţei în noul context legal sunt reglementate în
cuprinsul dispozițiilor art. 1566-1592 Cod civil privind cesiunea de creanţă, respectiv în
cuprinsul dispozițiilor art. 1593-1598 Cod civil privind subrogaţia în drepturile creditorului
prin plata creanţei.
Sub aspectul datoriei găsim reglementarea preluării de datorie în cuprinsul dispozițiilor art.
1599-1608 Cod civil. și a novaţiei în cadrul dispozițiilor art. 1609-1614 Cod civil.
Legiuitorul reglementează expressis verbis un singur mijloc de transformare propriu-zisă a
obligaţiilor, respectiv novaţia, în cuprinsul art. 1609-1614 Cod civil.
2. Cesiunea de creanță
Definiție
Art.1566 alin.1 Cod civil: Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent
transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
Cesiunea de creanţă apare ca fiind acea convenţie prin care o parte, denumită creditor cedent,
transmite, cu titlu oneros sau gratuit, creanţa pe care o are asupra unui terţ, denumit debitor
cedat, celeilalte părţi denumită creditor cesionar.
Părţile contractului de cesiune a creanţei sunt cedentul şi cesionarul, debitorul cedat fiind terţ
faţă de contractul de cesiune, desigur din perspectiva principiilor relative la forţa obligatorie şi a
relativităţii efectelor contractului.
Prin această convenţie se transmite creanţa pe care o are cedentul faţă de debitorul cedat. Prin
efectul cesiunii noul creditor al debitorului cedat va fi cesionarul.

1
Creanţa în cauză, supusă cesiunii, nu suferă nicio schimbare, păstrându-şi natura juridică, civilă
sau comercială, garanţiile care o însoţeau, iar dacă aceasta constă într-o sumă de bani, va
produce aceleaşi dobânzi.
Potrivit art.1566 alin.2 Cod civil: dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal, adică
pe calea succesiunii universale ori cu titlu universal, respectiv prin comasare, absorbţie şi
divizare în cazul persoanelor juridice;
b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor
secţiunii a 2-a din prezentul capitol, respectiv cele care vizează cesiunea unei creanţe consta-
tate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător.
Domeniul de aplicare a cesiunii de creanţă trebuie raportat la obiectul acesteia. Astfel, sunt
susceptibile a fi cesionate creanţe pecuniare, obligaţii de a face ori de abstenţiune, generate prin
orice convenţie, fapte ilicite generatoare de obligaţii sau delicte, creanţele afectate de modalităţi,
viitoare sau eventuale.
Noul legiuitor conturează principiul liberei cesibilități a creanţelor indicând expressis verbis
sfera excepţiilor relative la acest principiu. Astfel:
a) nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile prin lege –
art.1569 alin.1 Cod civil. De asemenea, în această categorie intră și o mare parte a creanțelor
care au un caracter intuitu personae;
b) o altă excepţie o constituie creanţele care au ca obiect o altă prestaţie decât plata unei
sume de bani (respectiv cele care au ca obiect o obligaţie de a face sau una de abstenţiune), care
prin efectul cesionării determină ca obligaţia să devină mai oneroasă, nu pot fi susceptibile a fi
transmise – art.1569 alin.2 Cod civil.
c) legiuitorul reglementează tot cu titlu de excepţie prerogativa părţilor raportului
obligaţional de a constitui convenţional inalienabilitatea creanţei, pe care o numeşte clauza de
inalienabilitate în cadrul art.1570 Cod civil.
Fac excepţie de la această excepţie ipotezele în care:
- debitorul a consimţit la cesiune – respectiv acesta îşi dă acordul ulterior convenţiei de
inalienabilitate, prin care acesta renunţă la acest beneficiu;
- interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu
a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii – respectiv ne
aflăm în situaţia în care această clauză specială nu a fost din diferite motive făcută opozabilă
terţilor față de raportul obligaţional generat iniţial;
- cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani – aici observăm o reafirmare a
principiului liberei cesibilităţi.
Reglementare legală: art.1566-1592 Cod civil.
Funcţiile cesiunii de creanţă:

2
a) Funcţia translativă – caracteristica fundamentală a cesiunii de creanţă care se desprinde din
definiţia legală;
b) Funcţia de instrument de plată – conduce la stingerea unei datorii a debitorului faţă de
creditor, respectiv a cedentului faţă de cesionar;
c) Funcţia de instrument de credit – în ipoteza în care cesionând o creanţă afectată de un termen
suspensiv de executare a creanţei cedate, se realizează o mobilizare a creanţei înainte de
executarea datoriei corespunzând creanţei;
d) Funcţia de garanţie – intitulată cesiune-fiducie, care se traduce cu imobilizarea creanţei în
patrimoniul cesionarului până la momentul executării unei obligaţii anume a cedentului.
Caracterele juridice ale cesiunii de creanţă:
a) atunci când cesiunea are loc cu titlu oneros, fiind o adevărată vânzare a drepturilor de
creanţă, aceasta se constituie ca un contract sinalagmatic, deoarece prin încheierea sa dă naştere
la obligaţii reciproce între părţile contractante. Acestei operaţiuni i se vor aplica în completare,
în mod corespunzător dispoziţiile cu caracter special din materia contractului de vânzare-
cumpărare ori de la alte operaţiuni contractuale prin care se cesionează creanţa – art.1567 alin.3
Cod civil;
b) cesiunea de creanţă este un contract consensual, respectându-se prevederile art.1270 Cod
civil, putând fi încheiată prin simplul acord de voinţă al părţilor fără îndeplinirea vreunei
formalităţi şi fără remiterea titlului de creanţă. În acest sens, art.1573 alin.1 prevede: creanţa
este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului.
Potrivit art.1573 alin.2 Cod civil: consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când,
după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului. Această
excepţie vizează deci caracterul intuitu persoane a activului obligaţiei;
c) în cazul în care cesiunea de creanţă se realizează cu titlu gratuit prin intermediul unei donaţii,
aceasta are un caracter solemn fiind necesare îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.1011 –
1033 Cod civil potrivit cărora toate donaţiile se încheie valabil prin act autentic. Nerespectarea
acestei condiţii se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului indiferent de persoanele care
iau parte la încheierea lui.
Proba cesiunii de creanță
Potrivit art.1574 Cod civil: Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al
creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.
În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului
constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul
original. Dacă cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, devin aplicabile dispoziţiile alin. (1).
Opozabilitatea cesiunii de creanță
Importanța acestei noțiuni prezintă importanță în primul rând față de debitor, având în vedere
că acesta nu este parte contractantă.
Pentru asigurarea opozabilității cesiunii de creanță trebuie îndeplinite următoarele formalități:

3
 - Acceptarea din partea debitorului cedat are semnificaţia că acesta a luat la cunoştinţă
despre cesiune, adică de schimbarea creditorului său iniţial. Astfel, potrivit art.1578
alin.1 lit.a Cod civil: debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în
care acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
- Notificarea sau comunicarea scrisă a cesiunii, pe suport de hârtie sau în format elec-
tronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța
cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parțiale,
trebuie indicată şi întinderea cesiunii – art.1578 alin.1 lit.b Cod civil; Potrivit art.1578
alin.5 Cod civil: comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a ccesiunii
nu este comunicată debitorului.
Dacă s-au făcut două sau mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanţe, va dobândi creanţa acel
cesionar care a făcut primul notificarea cesiunii către debitorul cedat.
Astfel, potrivit art.1583 alin.1 Cod civil: atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanță mai
multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost
comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă.
Potrivit art.1583 alin.2 Cod civil: în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanțe
este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a
comunicării acesteia către debitor
- Înscrierea la Arhiva Electronică de Garanții Mobiliare. Referitor la cesiunea unei
universalități de creanțe, art.1579 Cod civil prevede: cesiunea unei universalităţi de
creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii
în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul
comunicării ei.
- Cererea de chemare în judecată. Potrivit art.1580 Cod civil: Atunci când cesiunea se
comunică odată cu acțiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat
la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la
momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere;
- Formalități față de fidejusor. Potrivit art.1581 Cod civil: Cesiunea nu este opozabilă
fideiusorului decât dacă formalitățile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii față de
debitor au fost îndeplinite şi în privința fideiusorului însuşi;
- Notarea în cartea funciară. A se vedea art.902 Cod civil, potrivit căruia pot fi notate în
cartea funciară cesiunile de venituri.
Efectele cesiunii de creanță
Între cedent și cesionar vor fi aplicabile prevederile art.1568 alin.1 Cod civil: Cesiunea de
creanţă transferă cesionarului: a)toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu
creanţa cedată; b)drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.
Potrivit art.1576 Cod civil: Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri
aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu
începere de la data cesiunii.

4
Potrivit art.1573 Cod civil: transferul dreptului de creanţă are loc chiar în momentul realizării
acordului de voinţă între cedent şi cesionar. Se consideră că acţiunile pe care le are cedentul
pentru executarea creanţei vor fi dobândite şi de către cesionar, deoarece ele sunt inseparabile
de dreptul care a fost cesionat.
Debitorul cedat poate opune cesionarului, în principiu, toate excepţiile pe care le putea invoca
împotriva cedentului (plata, prescripţia, nulitatea etc.), mai puţin compensaţia care ar fi avut loc
în privinţa cedentului, înaintea acceptării.
Legiuitorul a reglementat şi situația transmiterii parțiale a creanței în dispozițiile art.1584 Cod
civil, ipoteză în care cedentul şi cesionarul sunt plătiți proporțional cu valoarea creanței
fiecăruia dintre ei. Acest principiul al diviziunii cesiunii se aplică şi cesiunilor cu pluralitate de
cesionari.
În ceea ce privesc efectele față de terți și între terți cesiunea produce efecte numai din momentul
notificării prin intermediul executorului judecătoresc sau din momentul acceptării de către
debitorul cedat prin înscris autentic. Până la îndeplinirea formalităţilor de publicitate, contractul
de cesiune este opozabil, cum este şi firesc, părţilor contractante (cedentul şi cesionarul), pre-
cum şi succesorilor universali şi cu titlu universal ai acestora. Faţă de debitorul cedat cesiunea
produce efecte şi prin acceptarea acesteia prin înscris sub semnătură privată.
Așa cum am menționat, potrivit art.1578 Cod civil, cesiunea devine opozabilă terților (deci și
debitorului cedat) de la data notificării ori acceptării sau prin îndeplinirea altor formalități de
publicitate, în sensul celor de mai sus.
După îndeplinirea formalităţilor, debitorul cedat devine debitor al cesionarului, putând să
plătească numai acestuia în mod valabil.
Este necesar de subliniat că situaţia juridică a debitorului cedat se ia în considerare în momentul
în care îi devine opozabilă cesiunea şi, deci, el nu va putea opune cesionarului decât excepţiile
ce le avea împotriva cedentului, născute anterior. După această dată, debitorul cedat va putea
însă invoca şi excepţiile născute în cadrul raporturilor sale cu cesionarul.
Potrivit art.1582 Cod civil: Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare
pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută
cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă
de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită
înainte de acel moment. Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el
însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost
îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. În
cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate
opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Potrivit art.1583 Cod civil: Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor
cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată
mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă. În raporturile
dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi
cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.

5
2. Subrogația în drepturile creditorilor prin plata creanței
Definiție
Subrogația în drepturile creditorilor prin plata creanței reprezintă acea modalitate de
transmitere, în baza legii sau a voinţei părţilor, a unui drept de creanţă însoţit de toate garanţiile
şi accesoriile sale de către părţile unui raport obligaţional către o terţă persoană care, prin plata
pe care o face către creditorul iniţial, îi ia locul acestuia.Această instituție se mai numește și
subrogație personală.
Forme: subrogația convențională și subrogația legală.
Subrogaţia convenţională îşi are izvorul în acordul de voinţă între terţul care plăteşte şi
creditorul plătit sau dintre terţul plătitor şi debitorul obligaţiei, sens în care subrogaţia trebuie să
fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris.
Potrivit art.1593 Cod civil: Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile
creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta. Subrogaţia poate fi
convenţională sau legală. Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de
creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin
înscris.
Subrogația consimțită de creditor este reglementată de art.1594 Cod civil, potrivit căruia:
Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite
acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului.
Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră
nescrisă.
Subrogația consimțită de debitor este reglementată de art.1595 Cod civil, potrivit căruia:
Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria
şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea
datoria respectivă. Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de
plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată
spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii
împrumutaţi de noul creditor. Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul
creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.
Subrogația legală este reglementată de art.1596 Cod civil, potrivit căruia: În afară de alte
cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a)în folosul creditorului, chiar
chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii; b)în
folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie
asupra bunului respectiv; c)în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru
alţii, are interes să stingă datoria; d)în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale
datoriile succesiunii; e)în alte cazuri stabilite de lege.
Efectele subrogației
Indiferent că este legală sau convenţională, efectul principal al subrogaţiei este acela că
subrogatul ia locul creditorului plătit, dobândind toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva
debitorului afară de vreo stipulaţie contrară care ar mărgini efectele subrogaţiei.

6
Efectele subrogației sunt expres reglementate de art.1597 Cod civil, potrivit căruia: Indiferent
că este legală sau convenţională, efectul principal al subrogaţiei este acela că subrogatul ia
locul creditorului plătit, dobândind toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului
afară de vreo stipulaţie contrară care ar mărgini efectele subrogaţiei.
Legiuitorul a prevăzut și situația subrogației parțiale. Astfel, potrivit art.1598 Cod civil: În caz
de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita drepturile
sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor. Cu toate acestea,
în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru
care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat.
Pentru a realiza o înţelegere cât mai aprofundată a efectelor subrogaţiei parțiale, subliniez faptul
că subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, ceea ce înseamnă că subrogatul va lua
locul creditorului numai pentru ce a plătit efectiv. El va recupera de la debitor numai suma
plătită, şi nu valoarea nominală a creanţei.
3. Preluarea de datorie și cesiunea de datorie
Definiție
Cesiunea de datorie a fost definită ca fiind operaţiunea juridică prin care un debitor, numit
debitor cedent, transmite datoria sa unei alte persoane, numită debitor cesionar, care se obligă,
de regulă, în locul său, faţă de creditorul cedat.
Această operaţiune cunoaşte două forme, respectiv un contract încheiat între debitorul iniţial şi
un terţ, care va deveni noul debitor, respectiv un contract încheiat între creditor şi noul debitor,
prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.
Potrivit art.1599 Cod civil: Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă
prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane: a)fie printr-un contract încheiat
între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.605; b)fie printr-un
contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.
Potrivit art.1605 Cod civil: Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele
numai dacă creditorul îşi dă acordul.
În consecință, cesiunea datoriei de către debitor către un terț (noul debitor) poate fi realizată
numai cu acordul creditorului. Creditorul însă poate cesiona datoria sa față de un debitor către
un terț (noul debitor) fără încuviințarea debitorului.
Potrivit art.1606 Cod civil: Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului
contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul. Creditorului nu i se poate cere acordul
cât timp nu a primit comunicarea. Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot
modifica sau denunţa contractul.
Potrivit art.1607 Cod civil: Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi
poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns. Dacă ambii contractanţi au comunicat
creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în
termenul care se împlineşte cel din urmă. Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă
creditorul nu a răspuns în termen.

7
Potrivit art.1608 Cod civil: Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat
preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp
obligaţia. Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe
debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.
Preluarea de datorie a fost definită ca fiind acea operaţiune juridică prin care datoria unui
debitor (iniţial) este preluată de un terţ faţă de raportul obligaţional iniţial (numit debitor nou),
care va fi obligat împreună cu debitorul iniţial sau singur, liberându-l pe primul de datorie, faţă
de creditorul raportului obligaţional iniţial.
Potrivit art.1600 Cod civil: Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl
înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601, este liberat.
Potrivit art.1601 Cod civil: Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se
dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a
consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare.
Efectele preluării de datorie sunt reglementate de art.1602 Cod civil, potrivit cărora:
Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în
legătură cu datoria preluată. Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenţei
garanţiilor creanţei, afară de cazul când acestea nu pot fi despărţite de persoana debitorului.
Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru
realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.
De asemenea, potrivit art.1603 Cod civil: Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor
poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul
iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă. Noul
debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic
dintre noul debitor şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al
preluării.
Având în vedere natura convențională a preluării de datorie, legiuitorul a reglementat și
situația desființării contractului ce are ca obiect cesiunea datoriei la art.1604 Cod civil
intitulat ineficacitatea preluării datoriei, potrivit căruia: Când contractul de preluare este
desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale, sub rezerva
drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă. Creditorul poate, de asemenea, cere daune-
interese celui ce a preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă
răspunderea desfiinţării contractului şi a prejudiciilor suferite de creditor.
4. Cesiunea de contract (cesiunea contractului)
Definiție
Potrivit art.1315 alin.1 Cod civil: O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute
dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte
consimte la aceasta.
Prin prisma acestei definiţii legale putem extrage următoarele elemente caracteristice:
a) cesiunea de contract implică o transmisiune cu titlu particular a raportului juridic
obligaţional între vii;
8
 b) cesiunea de contract este o operaţiune unică şi nu generează o transmisiune succesivă a
obligaţiei (nici în ceea ce priveşte pasivul, dar nici activul). Condiţia esenţială este ca prestaţiile
să nu fi fost încă integral executate, deci obligaţiile să fie astfel stinse;
c) pentru ca acest act să-și producă efectele juridice, este necesar consimţământul părţii care
îşi păstrează poziţia contractuală.
Dintr-o altă perspectivă cesiunea de contract poate fi definită ca fiind contractul de cesiune
încheiat între o parte a unui contract aflat în curs de executare, numită contractant cedent, şi un
terţ faţă de acest contract cedat, numit contractant cesionar, convenţie prin care se transmit
drepturile şi obligaţiile asupra şi faţă de cocontractantul iniţial, numit contractant cedat, acord
care are ca efect transmiterea acestor drepturi şi obligaţii, dar şi liberarea contractantului cedent,
efecte condiţionate de consimţământul contractantului cedat.
Condiții pentru cesiunea contractului
Potrivit art.1316 Cod civil: Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către
contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului
cedat.
Potrivit art.1320 Cod civil: Cedentul garantează validitatea contractului. Atunci când
cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ţinut ca un fideiusor pentru
obligaţiile contractantului cedat.
Momentul cesiunii contractului
Potrivit art.1317 Cod civil: Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi
poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte faţă de
acea parte din momentul în care substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în
care o acceptă. În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care
este cuprinsă clauza "la ordin" sau o altă menţiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede
altfel, girarea înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi
obligaţiile girantului. Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile
referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân
aplicabile.
Efectele cesiunii contractului
Potrivit art.1318 Cod civil: Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul
cedat din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta. În cazul în care a
declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta împotriva
acestuia atunci când cesionarul nu îşi execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat
trebuie, sub sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice
neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau,
după caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.
Potrivit art.1319 Cod civil: Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce
rezultă din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar vicii de
consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din raporturile sale cu cedentul
decât dacă şi-a rezervat acest drept atunci când a consimţit la substituire.

9
5. Novația
Definiție
Novaţia este acea operaţiune juridică prin care, urmare a acordului de voinţe dintre părţile unui
raport juridic obligaţional, o obligaţie veche se stinge, concomitent cu naşterea unei noi obligaţii
care o înlocuieşte pe prima. Această nouă obligaţie trebuie să se deosebească de cea veche,
altfel nu ar exista novaţie.
Ceea ce este specific novaţiei este faptul că stingerea obligaţiei vechi nu duce la încetarea
efectelor sale, ci numai la transformarea ei într-o altă obligaţie. Prin urmare, novaţia realizează o
stingere a obligaţiei vechi cu toate accesoriile care o garantează şi, totodată, o transformare a ei
într-o altă obligaţie, care va fi contractată de părţi în locul celei vechi.
Într-o altă viziune, novaţia este un contract prin care părţile sale se angajează să pună capăt unei
obligaţii preexistente concomitent cu generarea uneia noi. Transformarea vechiului raport de
obligaţie în unul nou, voit şi diferit de primul, este esenţa novaţiei.
Pentru a ne afla în prezenţa unei novaţii este necesar ca vechea obligaţie să fie transformată, iar
nu modificată, rezultatul fiind un nou raport obligaţional. Astfel, dacă creditorul va cere
debitorului să instituie o ipotecă care să garanteze o obligaţie, nu ne aflăm în prezenţa unei
novaţii, deoarece raportul obligaţional nu a suferit o transformare.
Forme
Novația obiectivă - se produce între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea obiectului,
cauzei sau modalităţilor obligaţiei iniţiale.
Potrivit art.1609 alin.1 Cod civil: Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de
creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.
La novaţia prin schimbarea obiectului, creditorul şi debitorul raportului obligaţional iniţial nu
se schimbă, având loc doar o transformare a obiectului obligaţiei. De exemplu, schimbarea
obiectului poate interveni în cazul în care părţile convin ca în locul unei sume de bani, să se exe-
cute o altă prestaţie.
La novaţia prin schimbarea cauzei, subiectele raportului obligaţional iniţial rămân neschimbate,
ca de altfel şi obiectul obligaţiei, ceea ce se schimbă fiind cauza obligaţiei. Aceasta poate
interveni atunci când, de exemplu, cumpărătorul unui bun, convine cu vânzătorul să păstreze
suma datorată ca preţ al bunului, cu titlu de împrumut.
La novaţia prin schimbarea modalităţilor, aceasta se transformă dintr-o obligaţie pură şi simplă,
într-o obligaţie condiţională
Novaţia subiectivă - este aceea care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului
iniţial.
a) novaţia prin schimbare de debitor se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe
cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia
poate opera fără consimţământul debitorului iniţial. Potrivit art.1609 alin.2 Cod civil: novaţia se
produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor,

10
stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul
debitorului iniţial;
b) novaţia prin schimbare de creditor are loc atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt
creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel
obligaţia veche. Potrivit art.1609 alin.3 Cod civil: ca efect al unui contract nou, un alt creditor
este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia
veche. În acest caz, debitorul va fi eliberat de creditorul iniţial, fiind obligat faţă de noul
creditor, ca efect al novaţiei. Astfel, spre exemplu: un vânzător poate introduce în raportul de
obligaţie faţă de cumpărător pe un terţ creditor, care va primi preţul de la cumpărător, pentru
achitarea creanţei sale.
Condiții
- existenţa unei obligaţii vechi valabile, care urmează a se stinge prin novaţie;
- să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă;
- să existe o intenţie a părţilor de a nova (animus novandi). Potrivit art.1610 Cod civil:
Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică;
- părţile să aibă capacitate de a nova.
Efecte
a) efectul extinctiv; prin stingerea obligaţiei vechi împreună cu toate garanţiile sale (gaj,
ipotecă, fideiusiune, privilegii) şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă; e asemenea, se sting şi
celelalte accesorii ale creanţei iniţiale conform principiului accesorium sequitur principale.
Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a
prevăzut în mod expres. Potrivit art.1611 Cod civil: Ipotecile care garantează creanţa iniţială
nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres. În cazul novaţiei
prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor
debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se strămută asupra
bunurilor noului debitor fără acordul său. Atunci când novaţia operează între creditor şi unul
dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra
bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.
Potrivit art.1614 Cod civil: Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă
celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.
b) efectul generator, prin naşterea unei noi obligaţii concomitent cu stingerea obligaţiei
iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din voinţa părţilor,
indiferent de izvorul vechii obligaţii.
Datoria veche va rămâne stinsă şi ea nu va renaşte chiar dacă creditorul nu ar putea să aducă la
îndeplinire noua obligaţie a debitorului său, pentru că novaţia este pusă pe aceeaşi treaptă cu
plata, şi datoria veche este considerată ca plătită, de vreme ce este înlocuită prin alta valabil
contractată. Neexecutarea obligaţiei noi nu ar putea să renască vechea obligaţie decât în baza
unei condiţii rezolutorii stipulate în contractul de novaţie, pentru cazul când obligaţia nouă n-ar
putea fi adusă la îndeplinire.

11
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 12

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

Stingerea obligațiilor
1. Aspecte generale
Codul civil enumeră în cuprinsul dispoziţiilor art. 1615 modurile de stingere a obligaţiilor.
Acestea sunt: plata, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de
executare, precum şi alte moduri expres prevăzute de lege.
Remarcăm faptul că legiuitorul nu mai enumeră printre modalităţile de stingere a obligaţiilor
novaţia, anularea sau rezoluţiunea, prescripţia, efectul condiţiei rezolutorii, precum vechea
reglementare, însă nici nu realizează o enumerare strict limitativă, ci aceasta apelează la o
tehnică legislativă mai veche, inserând astfel în textul de lege sintagma: precum şi alte moduri
expres prevăzute de lege, lăsând astfel să se înţeleagă faptul că există şi alte moduri de stingere
a obligaţiilor care fie au fost menţionate pe parcursul altor texte de lege din Codul civil, fie pot
fi calificate a atare de noul legiuitor.
Cel mai important mijloc de stingere a obligaţiilor civile este plata. Prin plată se ajunge la
realizarea dreptului de creanţă aparţinând creditorului, caz în care obligaţia se stinge, prin
obţinerea prestaţiei la care creditorul are dreptul şi debitorul este ţinut.
Sunt însă şi situaţii în care debitorul nu face plata, caz în care debitorul va putea cere şi obţine
concursul autorităţilor publice competente pentru a-şi realiza creanţa în natură, pe calea
executării silite sau să obţină echivalentul bănesc a ceea ce i se datorează în natură, cu titlu de
despăgubiri.
2. Plata (executarea voluntară a obligațiilor)
2.1. Principiul executării întocmai sau în natură a obligaţiilor
Indiferent de izvorul raportului juridic obligaţional, acesta conferă creditorului dreptul de a
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prin urmare o prestaţie pozitivă sau
negativă, prestaţie pe care debitorul este obligat să o execute.
În principiu, această prestaţie este executată de bunăvoie, dar în cazul în care acest lucru nu se
întâmplă, creditorul va putea apela la forţa de constrângere a statului.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a
obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat.
În contractele sinalagmatice pentru ca una dintre părţi să poată pretinde celeilalte părţi
executarea obligaţiei asumate sau plata de daune-interese, trebuie ca ea însăşi să-şi fi îndeplinit
obligaţia corelativă.
Aşadar, efectul comun al oricărei obligaţii civile este da a-l pune pe debitor în necesitatea
juridică de a-şi executa obligaţia asumată, iar raportul juridic este stins de îndată ce prestaţia
datorată a fost făcută creditorului.

1
Acest lucru este prevăzut de art.1516 alin.1 Cod civil, respectiv creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar în caz de neexecutare totală sau parţială
ori de neexecutare corespunzătoare, creditorul are dreptul la despăgubiri.
Aşadar, un alt efect al obligaţiei este şi dreptul pe care-l are creditorul de a pretinde despăgubiri
de la debitor, în situaţia în care acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Executarea obligaţiilor se poate realiza în două moduri principale:
a) prin executarea directă sau în natură a obligaţiilor, care constă în îndeplinirea exactă a
prestaţiei la care debitorul s-a obligat. Aceasta se poate realiza prin plată, făcută de bunăvoie de
către debitor şi prin executarea silită a prestaţiei, prin constrângere;
b) prin executarea indirectă a obligaţiilor, atunci când din diferite motive executarea directă,
în natură, nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor, acesta din urmă
putând pretinde despăgubiri sau daune-interese de la debitor, în condiţiile în care neexecutarea
culpabilă ori executarea necorespunzătoare a obligaţiei i-a generat un prejudiciu.
Se observă că celor două posibilităţi de executare le corespund două drepturi pentru creditor,
dintre care unul este principal şi celălalt accesoriu. Dacă dreptul principal nu se poate executa,
se trece la realizarea celui de-al doilea, respectiv la executarea silită în primul caz, respectiv prin
valorificarea dreptului la despăgubiri/daune-interese în cel de-al doilea.
Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat
debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Prin executarea în natură se realizează obiectul obligaţiei avut de părţi în vedere, la nașterea
acesteia, debitorul neputând înlocui obiectul obligaţiei cu o altă prestaţie.
Din cuprinsul art.1516 alin.1 Cod civil rezultă trei coordonate care prin îndeplinirea acestora
însumată dau valoare principiului executării întocmai a obligaţiilor:
a) obligaţiile trebuie să fie executate integral, în întregime – după cum rezultă din actul ori
faptul juridic generator – această condiţie vizează latura cantitativă a principiului;
b) obligaţiile trebuie să fie executate exact cum acestea rezultă din izvorul lor – condiţie ce
vizează latura calitativă a principiului;
c) obligaţiile trebuie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic generator
al obligaţiei – condiţie relativă la expresia temporală a principiului.
Importanţa şi prioritatea executării în natură se răsfrânge şi în planul executării silite, fiind pre-
ferabilă executarea silită în natură în detrimentul executării prin echivalent, respectiv: creditorul
poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia
cazului în care o asemenea executare este imposibilă, conform dispozițiilor art.1527 Cod civil..
2.2. Definiția plății
Plata a fost definită ca fiind executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de
obiectul ei. Plata constituie modul firesc de stingere a unei obligaţii, orice obligaţie luând
naştere pentru a fi executată. Deci, plata constă în îndeplinirea prestaţiei promise.

2
În sens larg, prin plată se înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii, iar în sens restrâns,
plata înseamnă executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani. Prin urmare, suntem în
prezenţa unei plăţi (în sens larg) când vânzătorul transferă dreptul de proprietate al lucrului
vândut, când antreprenorul execută o anumită lucrare, când cărăuşul execută transportul, când
mandatarul încheie un contract în numele mandantului etc.
Plata poate fi considerată şi ca un act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care
primeşte, adică o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (animus
solvendi). În cazul plăţii benevole, voinţa celui care face plata (solvens) se întâlneşte cu voinţa
celui care o primeşte (accipiens), ambii având în vedere aceeaşi cauză, respectiv stingerea
obligaţiei. În schimb, atunci când executarea în natură se face pe cale silită, nu se mai poate
vorbi de un acord de voinţă, chiar dacă în final, aceasta va duce tot la stingerea obligaţiei.
2.3. Reglementare legală
Plata îşi găseşte sediul legal în cuprinsul dispozițiilor art. 1469-1515 Cod civil, care alcătuiesc
Capitolul I, Titlul V („Executarea obligaţiilor”), din Cartea a V-a („Despre obligaţii”).
Reglementări relative la „noţiunea de plată” întâlnim în cuprinsul dispozițiilor art. 1469-1471
Cod civil, relative la „subiectele plăţii” în cuprinsul art. 1472-1479 Cod civil, în legătură cu
„condiţiile plăţii” în cadrul
art. 1480-1498 Cod civil, relative la „dovada plăţii” în cuprinsul art. 1499-1505 Cod civil, la
„imputaţia plăţii” în art. 1506-1509 Cod civil, iar „punerea în întârziere a creditorului” este
reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 1510-1515 Cod civil.
Potrivit art. 1469 alin. 1 Cod civil obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată
este executată de bunăvoie. De aici tragem concluzia că plata reprezintă executarea benevolă a
obligaţiei care conduce la stingerea acesteia.
Potrivit art.1469 alin.2 Cod civil plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
Plata, fiind prestaţia lucrului datorat nu se poate concepe fără o datorie. Potrivit art. 1470 Cod
civil intitulat „temeiul plăţii” orice plată presupune o datorie.
În lipsa temeiului plăţii, operaţiunea poate fi calificată ca o „plată nedatorată”, respectiv un fapt
juridic licit, reglementat în cuprinsul dispozițiilor art. 1341-1344 Cod civil. Însă, executarea
unei obligaţii naturale, întocmai, nu va fi percepută ca o plată nedatorată, ci va conduce la con-
solidarea obligaţiei preexistente, repetiţiunea devenind imposibilă, respectiv: restituirea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bunăvoie (art. 1471 Cod
civil).
2.4. Persoanele care pot face plata
Potrivit art.1472 Cod civil: Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ
în raport cu acea obligaţie.
Persoana care face plata se numeşte solvens şi trebuie să îndeplinească unele condiţii, în funcţie
de natura juridică a plăţii, respectiv condiţii speciale determinate de obiectul plăţii (art. 1482 și
urm. Cod civil).

3
În primul rând, plata se face valabil de către debitor, personal sau prin reprezentantul său. De
asemenea, plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută alături de debitor (codebitorul solidar ori
indivizibil) sau pentru debitor (fideiusorul, comitentul pentru prepusul său, părinţii pentru copiii
acestora minori).
Plata poate fi făcută şi de o persoană interesată, cum este, de exemplu, dobânditorul unui
imobil ipotecat pentru a evita urmărirea silită a imobilului dobândit, în cazul în care debitorul
înstrăinător nu achită datoria creditorului ipotecar. Terţul dobânditor, care în acest caz este o
persoană interesată, plătind pe creditor evită executarea silită, având deci intenţia de a se
subroga în drepturile creditorului, devenind creditorul debitorului ipotecar în condiţiile art.
1593-1598 Cod civil.
În ultimul rând, plata poate fi făcută şi de orice persoană neinteresată, care o poate face fie în
numele debitorului, în baza unui contract de mandat sau a gestiunii de afaceri, caz în care se va
subroga în drepturile creditorului, fie în nume propriu atunci când face o liberalitate debitorului,
ipoteză în care el nu se poate subroga în drepturile creditorului fără consimţământul său.
În cazul în care terţul nu are niciun interes să achite obligaţia, creditorul nu poate refuza plata şi
oferta reală făcută de acesta, pe motiv că debitorul nu are niciun interes ca să se facă plata.
Creditorul poate refuza plata făcută de un terţ, dacă această plată îl vatămă în drepturile sale.
De asemenea, terţul trebuie să achite obligaţia în întregime, neputând să-l constrângă pe creditor
să primească o plată parţială a datoriei.
Terţul care a plătit fără a fi subrogat în drepturile şi acţiunile creditorului, dacă era interesat,
adică dacă era ţinut personal sau real la plata datoriei, ca și coobligat sau ca debitor al
imobilului ipotecat, va avea contra debitorului a cărui datorie a plătit-o, aceleaşi drepturi şi
acţiuni ca şi creditorul pe care l-a plătit.
Dacă terţul care a plătit fără subrogaţie nu era interesat, el are de asemenea recurs contra
debitorului, însă nu în virtutea obligaţiei primare care s-a stins, ci în virtutea unei obligaţii nou
născută din plată.
2.5. Persoanele care pot primi plata
Potrivit art.1475 Cod civil: Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau
convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o
primească.
Cel îndreptăţit să primească plata este, în primul rând, creditorul, iar după moartea acestuia,
plata urmează a se face moştenitorilor acestuia. Fiecare moştenitor al creditorului nu poate
primi decât partea sa ereditară din creanţă, deoarece creanţele se divid de drept între moştenitori
din momentul deschiderii succesiunii.
În cazul cesiunii, cesionarul poate primi plata, deoarece el devine creditor. De asemenea, plata
poate fi primită de un reprezentant legal sau convenţional (mandatar) al creditorului. Pentru ca
mandatarul să poată primi o plată nu este necesar ca el să aibă un mandat special, ci în afară de
unele cazuri particulare este suficient dacă are un mandat general, deoarece primirea plăţii este
considerată un act de administrare.

4
Legiuitorul reglementează şi situaţiile în care plata este valabilă, deşi ea a fost efectuată către
alte persoane decât cele îndreptăţite să o primească, persoane indicate de dispozițiile art.1475
Cod civil, aceste situații fiind:
a) când creditorul ratifică plata făcută unei persoane care nu avea dreptul de a primi.
Ratificând plata, terţul accipiens devine retroactiv mandatarul creditorului – art.1477 alin.1 lit.a
Cod civil;
b) când cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei – art.1477 alin.1 lit.b Cod
civil. Această ipoteză se aplică cazului în care după momentul plăţii către un terţ, care nu avea
dreptul la acel moment a o primi, acesta din urmă moşteneşte pe creditorul iniţial al acestei
obligaţii plătite;
c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate
de creditor – art.1477 alin.1 lit.c Cod civil. Specificitatea acestui caz constă în solicitarea unui
terţ de a primi plata, în baza deţinerii unui act care atestă dreptul de a primi plata care va
conduce la liberarea obligaţiilor debitorului plătitor – se poate asimila această ipoteză situaţiei
creditorului aparent;
d) când plata deşi a fost făcută altei persoane, a profitat creditorului – art.1477 alin.2 Cod
civil. Această ipoteză vizează plata făcută unui terţ în ipoteza în care nu a fost ratificată, terţul
nu a dobândit calitatea de creditor după plată, respectiv terţul nu deţinea o chitanţă semnată de
creditor. Este cazul plăţii făcută unui creditor al creditorului, plată care a dus la stingerea
obligaţiei pe care creditorul o avea faţă de altă persoană, ori plata este făcută de solvens unui
creditor al creditorului fără ca acesta din urmă să fi iniţiat o poprire creditorului.;
e) când plata a fost făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent (ipoteză reglementată de
art. 1478 Cod civil). Este, de exemplu, cazul debitorului care plăteşte unui moştenitor al
creditorului şi care, ulterior, este îndepărtat de la moştenire de adevăratul moştenitor. Prin
urmare, conform dispozițiilor art.1478 alin.2 Cod civil creditorul aparent este ţinut să restituie
adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
Buna-credinţă a debitorului constă în aceea că el are reprezentarea şi convingerea că cel căruia îi
face plata este adevăratul creditor. Existenţa bunei-credinţe va fi apreciată numai în momentul
efectuării plăţii, iar nu şi ulterior.
În afara excepţiilor prevăzute de textele legale indicate şi analizate mai sus, celelalte cazuri de
plată sunt susceptibile a fi considerate ca nevalabile, nu conduc la stingerea obligaţiilor şi, prin
urmare, creditorii sunt îndrituiţi să o solicite din nou.
După caz, temeiul restituirii unei plăţi nevalabile poate fi „plata nedatorată” – art.1341-1344
Cod civil, „îmbogăţirea fără justă cauză” – art.1345-1348 Cod civil, ori dispoziţiile relative la
răspunderea civilă delictuală – art.1349 și urm. Cod civil.
În atare condiţii se vor valorifica dispoziţiile art.1635-1649 Cod civil relative la „restituirea
prestaţiilor”, respectiv dispozițiile art.1381-1395 Cod civil, relative la „răspunderea civilă
delictuală”.
Art.1479 Cod civil prevede, în materia „plăţii bunurilor indisponibilizate”, că plata trebuie
considerată nevalabilă, dacă este făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei

5
opoziţii formulate în condiţiile legii, situație în care creditorul care a obținut luarea unei
asemenea măsuri este îndreptățit să ceară din nou plata.
2.6. Obiectul plății
Principiul executării în natură a obligaţiilor este instituit de dispozițiile art. 1492 alin. 1 Cod
civil, conform cărora debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea
datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul
consimte la aceasta.
Debitorul nu poate fi constrâns să primească doar o parte din obiectul plăţii, deoarece s-ar
încălca principiul indivizibilităţii plăţii.
În cazul în care creditorul a primit din eroare un alt lucru decât cel care îi era datorat, el poate să
restituie lucrul dat şi să ceară, totodată, să i se predea lucrul ce i se datorează.
Creditorul poate accepta şi o altă prestaţie, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată,
ci prin darea în plată (art. 1492 Cod civil).
În executarea prestaţiilor sale, debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care
un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege
sau prin contract s-ar dispune altfel, respectiv în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi
profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate – art.1480 Cod
civil.
Potrivit art.1482 Cod civil: Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin
predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei.Dacă însă, la data
executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu
poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art. 1230
aplicându-se în mod corespunzător.
Din analiza exclusivă a dispozițiilor art.1482 Cod civil rezultă două condiţii de valabilitate a
acestor categorii de obligaţii:
- o condiţie de ordin material, respectiv debitorul unui bun individual determinat este liberat
prin predarea acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei. Aici trebuie să
coroborăm dispozițiile art.1485 Cod civil relative la obligaţia de conservare dependentă de
obligaţia de predare, respectiv pentru cazul pieirii bunului, prin raportate la dispozițiile art.1274
Cod civil, care vizează riscurile contractelor translative de proprietate;
- o condiţie juridică, ce vizează ipoteza în care la momentul executării voluntare în natură a
obligaţiei, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu
poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art. 1230
aplicându-se în mod corespunzător. Consecinţa neîndeplinirii acestei condiţii este că debitorul
nu va fi liberat de obligaţia de predare şi va fi susceptibil de a răspunde faţă de creditor pentru
eventualele prejudicii cauzate acestuia din urmă.
În ipoteza „plăţii cu bunul altuia”, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu
îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului
predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate
dispune – art.1491 Cod civil, desigur cu observaţia că acel creditor de bună-credinţă are
6
posibilitatea de a restitui totuşi bunul, dar şi de a solicita cu această ocazie daune-interese în
măsura în care a suferit vreun prejudiciu – art.1491 alin.2 Cod civil.
Potrivit art.1483 Cod civil: Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a
preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. În ceea ce priveşte imobilele înscrise în
cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda
înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.
Potrivit art.1486: Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă
bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate
cel puţin medie.
Ca modalitate de executare voluntară, în natură a obligaţiei „de a da bunuri de gen” trebuie avut
în vedere momentul transferului dreptului de proprietate. În acest sens, dispozițiile art.1486 Cod
civil vor fi aplicate prin raportare la dispozițiile art.1678 Cod civil relative la „vânzarea
bunurilor de gen” care prevăd faptul că proprietatea se transferă cumpărătorului la data
individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod
convenit sau impus de natura bunului.
Potrivit art.1488 Cod civil: Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către
creditor a sumei nominale datorate. Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod
obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. Cu toate acestea, creditorul care acceptă în
condiţiile alin. (2) un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie onorat.
2.7 Principiul indivizibilității plății
Potrivit art.1490 Cod civil: Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar
dacă prestaţia ar fi divizibilă. Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul
executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o
asemenea executare.
Aceasta înseamnă că un debitor nu se poate libera de datorie decât plătind tot ceea ce datorează,
chiar dacă obiectul plăţii ar fi divizibil, cum este cazul unei sume de bani.
În acelaşi timp, nici creditorul nu poate constrânge pe debitor ca să facă plata parţială a datoriei.
Existenţa mai multor datorii distincte face ca debitorul să-l poată obliga pe creditor să primească
plata fiecărei datorii în parte. În această situaţie, principiul indivizibilităţii plăţii se aplică
fiecărei datorii în parte, şi nu datoriei în ansamblu.
În cazul prestaţiilor succesive, la termenele stabilite, fiecare prestaţie face obiectul unei plăţi
distincte, cum este, de exemplu, plata unei chirii.
De asemenea, creditorul nu poate fi constrâns să primească plata capitalului, dacă nu i se plătesc
în acelaşi timp şi dobânzile şi accesoriile.
Principiul indivizibilităţii cunoaşte şi unele excepţii când plata poate fi fracţionată. Acestea
sunt:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă, creditorul acceptând ca plata
să se facă fracţionat;

7
 b) prin succesiune legală, când debitorul lasă mai mulţi moştenitori, fiecare plătind pro
parte – art.1427 Cod civil, în afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă – art.1424 Cod
civil;
c) când datoria se stinge prin compensaţie, datoria cea mai mare stingându-se până la
concurenţa celei mai mici, astfel încât creditorul obligaţiei mai mari primeşte o plată parţială.
Plata diferenţei va fi făcută de către debitor;
d) când instanţa de judecată acordă debitorului mici termene de graţie pentru a face plata,
cum este situația în care instanţă încuviinţează ca debitorul să facă o plată eşalonată;
e) când datoria este plătită de mai mulţi fideiusori şi unul dintre ei invocă beneficiul de
diviziune, care constă în împărţirea între ei, în părţi egale a sumei care trebuie plătită, adică
fiecare dintre ei să plătească partea care i se cuvine – art.2313 Cod civil;
f) posesorul unei cambii, bilet la ordin sau cec nu poate refuza o plată parţială;
g) purga ipotecii (în condiţiile dispozițiilor art.2361 Cod civil relative la efectele ipotecii faţă
de dobânditorul bunului), când cel care a dobândit un imobil ipotecat, oferă creditorilor preţul
imobilului când l-a cumpărat sau valoarea lui în cazul în care l-a primit cu titlu gratuit. Dacă
preţul oferit nu este suficient pentru acoperirea integrală a datoriei, purga va duce la divizarea
plăţii.
2.8. Locul plății
Potrivit art.1494 Cod civil: În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate
stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
părţi ori al uzanţelor: a)obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz,
sediul creditorului de la data plăţii; b)obligaţia de a preda un lucru individual determinat
trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; c)celelalte
obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului. Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz,
sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plăţii suportă cheltuielile
suplimentare pe care această schimbare le cauzează.
2.9. Data plății
Potrivit art.1495 Cod civil: În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie
executată de îndată. Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul
unde urmează să se facă plata o impune.
Potrivit art.1496 Cod civil: Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei
dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau
din împrejurările în care a fost încheiat. Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea
anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă. În toate cazurile,
cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt
în sarcina debitorului.
Potrivit art.1497 Cod civil: Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la
care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.
8
Potrivit art.1504 Cod civil: Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat
de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba
contrară. Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a creditorului o
confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.
2.10. Cheltuielile plății
Potrivit art.1498 Cod civil: Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie
contrară.
Această prevedere trebuie completată cu alte texte din Codul civil, astfel:
a) în materia ofertei reale de plată, art.1512 Cod civil prevede că toate cheltuielile vor fi
suportate de către creditor;
b) în materia contractului de vânzare, spezele vânzării sunt suportate de către cumpărător,
dacă nu este stipulaţie contrară – art.1666 alin.1 Cod civil. Cheltuielile relative la
individualizarea prin măsurare, cântărire, respectiv cele ocazionate de predarea lucrurilor
mobile vândute cad în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării, preluării şi transportului sunt
în sarcina cumpărătorului – art.1666 alin.2 Cod civil, dacă nu s-a convenit altfel. Mai mult, în
absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în
sarcina cumpărătorului – art.1666 alin.3 Cod civil;
c) în materia contractului de depozit, dacă s-a stipulat locul unde trebuie restituit bunul,
depozitarul este obligat să-l transporte în acel loc, urmând ca suportarea cheltuielilor să
aparţină deponentului – art.2116 alin.1 Cod civil.
2.11. Proba plății
Sarcina probei revine celui care face o propunere în faţa justiţiei care, în principiu, este
debitorul.
Efectuând plata, debitorul este îndrituit să obţină de la creditorul său „o chitanţă liberatorie” sau
remiterea înscrisului original al creanţei, după caz. Însă, în cazul în care creditorul refuză, în
mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata – art.1500 alin.3
Cod civil.
Pentru a se uşura sarcina probei s-au instituit în Codul civil câteva prezumţii de plată:
a) prezumţia executării prestaţiei accesorii – conform dispozițiilor – art.1501 Cod civil
chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la
proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii;
b) prezumţia executării prestaţiilor periodice – conform dispozițiilor art.1502 Cod civil
chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face
să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior;
c) prezumţia relativă că debitorul a fost liberat prin plată şi/sau prin remitere de datorie,
conform dispozițiilor art. 1503 alin. 1 Cod civil ,prin remiterea voluntară a titlului original, care
este un înscris sub semnătură privată, făcută de creditor către debitor, unul dintre codebitori sau
fideiusor, proba contrară revenind celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale;
d) prezumţia relativă că debitorul a fost liberat prin plată prin remiterea voluntară a titlului
original, care este un înscris autentic, conform dispozițiilor art.1503 alin.2 Cod civil. În această

9
situație creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât
stingerea obligației;
e) aceeaşi prezumţie se fundamentează în cadrul plăţii prin virament bancar, respectiv dacă
plata se face prin acest mijloc ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit
plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară, conform dispozițiilor art.1504 alin.1
Cod civil. Solicitarea adresată de către debitor instituţiei bancare a creditorului şi eliberarea aces-
teia din urmă a confirmării efectuării plăţii prin virament face dovada absolută a plăţii, în
condițiile art.1504 alin.2 Cod civil. O ipoteză care este aptă să răstoarne această prezumţie este
legată de înscrierea în fals, respectiv de contrafacerea înscrisului confirmator al plăţii;
f) prezumţia de liberare a debitorului prin plată vizează sau se răsfrânge şi asupra celorlalţi
debitori solidari ori asupra fideiusorilor – art.1503 alin.1 Cod civil, respectiv asupra garanţilor
(constituitori de garanţii reale), care obligă pe creditor ca după efectuarea plăţii să consimtă la
liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale,
precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul – art.1505 Cod civil.
Mai mult, dovada plăţii poate să rezulte şi dintr-o menţiune olografă realizată de către creditor
pe înscrisul creanţei, chiar dacă nu este semnată de către acesta. Chitanţele olografe, în prin-
cipiu, nu sunt supuse procedurii alocării datei certe a înscrisului sub semnătură privată pentru
dovada plăţii. Apoi, tot noile prevederi de procedură civilă stabilesc faptul că plata se poate
dovedi şi cu registrele şi cu hârtiile domestice, care fac dovada împotriva celui care le-a scris în
toate cazurile în care ele atestă neîndoielnic o plată primită de acesta.
2.12. Imputația plății
Sunt situaţii în care un debitor are, faţă de acelaşi creditor, „mai multe datorii având ca obiect
prestaţii de aceeaşi natură şi face o plată care este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin
executare voluntară”. În această situaţie se pune problema de a şti care dintre datorii se
consideră plătite, deci asupra căror datorii se impută plata.
Soluţionarea problemei prezintă interes practic în ceea ce priveşte dobânzile şi garanţiile care
însoţesc aceste creanţe. Debitorul are interes să stingă acele creanţe care produc dobânzi sau
sunt însoţite de garanţii reale, pe când creditorul are interes să se stingă acele creanţe care nu
produc dobânzi sau nu sunt însoţite de garanţii. Din cuprinsul art. 1506-1509 Cod civil rezultă
faptul că imputaţia plăţii este de două feluri: convenţională, unilaterală şi legală.
Imputaţia plăţii se face prin acordul părţilor ori prin voinţa unilaterală a oricăreia dintre ele.
Prima regulă se referă la ipoteza în care „plata efectuată de debitorul mai multor obligaţii faţă
de acelaşi creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform acordului
părţilor – art.1506 Cod civil. Astfel, imputaţia plății se poate face în mod direct asupra
capitalului, cu prioritate faţă de dobânzi ori cheltuieli, ori doar în privinţa cheltuielilor şi
capitalului, respectiv părţile pot conveni asupra unor plăţi parţiale a unor creanţe ajunse sau nu
la scadenţă. Însă această libertate poate fi cenzurată/restrânsă/sancţionată în ipoteza în care
aceste operaţiuni îmbracă forma unor maşinaţiuni frauduloase pentru creditorii personali ori
comuni ai părţilor, care pot promova acţiuni revocatorii în baza dispozițiilor art.1562-1565 Cod
civil.

10
În lipsa unei convenţii între părţi, primul care poate decide care datorie se stinge poate fi
debitorul (art. 1507 Cod civil). Debitorul va putea să facă imputaţia plăţii în următoarele limite:
a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie asupra căreia se face imputaţia,
deoarece în caz contrar s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii;
b) în ipoteza în care creanţa este producătoare de dobânzi şi/ori a implicat cheltuieli plata se
impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului;
c) dacă unele obligaţii sunt exigibile, iar altele neexigibile, se poate face imputaţia numai
asupra obligaţiilor scadente, căci în caz contrar s-ar face o plată anticipată, cu excepţia cazului
în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat;
d) în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată”.
În ipoteza în care plata nu a fost imputată convenţional, respectiv dacă debitorul nu face
imputaţia plăţii, atunci aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza prin chitanţa liberatorie
ce datorie s-a stins prin prestaţia făcută de acesta.
Art. 1508 Cod civil reglementează această prerogativă a creditorului impunând anumite reguli,
conturând anumite principii:
a) această imputaţie îşi găseşte justificare doar în lipsa unei indicaţii din partea debitorului,
ipoteză în care creditorul poate, într-un termen rezonabil, după ce a primit plata, să indice
debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa;
b) conform dispozițiilor creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori
litigioase;
c) în ipoteza în care creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă
imputaţia prin acea chitanţă.
În cazul în care imputaţia plăţii nu s-a realizat de către părţi, aceasta se va face ex lege, „în
ordine” după regulile înscrise în art. 1509 Cod civil:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b) se vor considera stinse, în primul rând datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii
c) dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia va se face mai întâi asupra datoriilor mai
oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime, imputaţia se va
face proporţional cu fiecare din ele, respectiv o plată parţială, ceea ce constituie o excepţie de la
principiul indivizibilităţii plăţii;
f) în toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare,
apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în
final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel

11
Imputaţia plăţii nu-şi găseşte aplicaţiunea decât dacă este vorba de datorii de bani sau de lucruri
fungibile care sunt de aceeaşi natură şi cantităţile datorate sunt egale. Iar în ipoteza în care mai
multe obligaţii susceptibile de compensare sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite
pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător – art.1620 Cod civil.
2.13. Punerea în întârziere a creditorului
Potrivit art.1510 Cod civil: Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod
nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele
pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.
Potrivit art.1511 Cod civil: Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de
executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în
întârziere. Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la
acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
Potrivit art.1512 Cod civil: Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile
creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.
3. Executarea silită în natură a obligațiilor
Așa cum am subliniat ideal ar fi ca executarea obligațiilor să se realizeze de bună-voie prin
plată. Însă, dacă debitorul nu procedează la executarea voluntară se ridică problema executării
silite a obligațiilor, care conform principiului menționat mai sus trebuie să se realizeze, atunci
când este posibil, în natură.
3.1. Obligaţia de a da o sumă de bani
În acest caz executarea ei în natură este oricând posibilă, chiar şi în cazul în care debitorul
refuză executarea, deoarece creditorul, pe temeiul dreptului său de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, va putea popri sumele susceptibile a fi primite de către debitor de la
proprii săi debitori, de asemenea va putea trece la executarea silită prin vânzarea bunurilor
acestuia, iar din preţul obţinut îşi va satisface creanţa.
3.2. Obligaţia de a da are ca obiect un bun individual determinat
În această situaţie debitorul are două obligaţii principale:
a) obligaţia de a constitui sau transfera dreptul de proprietate sau un alt drept real, care în
sistemul Codului civil se face la data realizării acordului de voinţă al părţilor, respectiv la
momentul încheierii contractului, ori la momentul înscrierii dreptului de proprietate ori a altui
drept real, după caz, în cartea funciară, dacă printr-o dispoziţie specială a legii sau prin
acordul părţilor nu se dispune altfel;
b) obligaţia de predare a lucrului, care este o obligaţie de a face, ce include şi păstrarea
bunului până la predare. Această obligaţie se va putea realiza pe cale silită în natură, numai
câtă vreme bunul se găseşte la debitor. Dacă bunul a fost distrus sau înstrăinat de debitor,
executarea în natură devine imposibilă, urmând a se executa prin echivalent.

12
3.3. Obligaţia de a da are ca obiect un bun de gen
În acest caz dreptul de proprietate se transmite numai în momentul individualizării bunului,
care poate corespunde chiar cu momentul predării, ceea ce presupune un fapt personal al
debitorului. Creditorul are posibilitatea uneia din următoarele opţiuni:
a) să ceară executarea silită în natură când acest lucru este posibil (debitorul are o cantitate
de bunuri generice, dar refuză individualizarea lor);
b) să achiziţioneze cantitatea de bunuri ce formează obiectul obligaţiei din altă parte, pe
contul debitorului, urmând a recupera preţul prin executarea silită a bunurilor debitorului;
c) să accepte executarea prin echivalent, respectiv plata de despăgubiri din partea
debitorului.
3.4. Obligaţia de conformitate în raport cu obligaţia de a da un bun
Această ipoteză vizează obligaţia debitorului de a preda bunuri conforme cu obiectul convenţiei
părţilor, care să nu prezinte defecte aparente ori ascunse şi care să fie supuse respectării
condiţiilor de garanţie pentru vicii ascunse. În cadrul acestui raport juridic, creditorul executării
în natură a obligaţiei are de asemenea şi dreptul fie la repararea pe cheltuiala debitorului, fie la
înlocuirea bunului, fie la orice alt mijloc apt să remedieze o executare defectuoasă – art.1527
alin.2 Cod civil.
3.5. Executarea obligaţiilor de a face
În ceea ce priveşte executarea silită în natură a obligaţiilor de a face va trebui realizată o
distincţie între obligaţiile de a face intuitu personae şi celelalte obligaţii de a face care nu
implică faptul personal al debitorului. Această distincţie este importantă pentru delimitarea
corectă a sferei de aplicare a prevederilor art. 1528 Cod civil.
În cazul obligaţiei de a face care implică o activitate personală deosebită din partea debitorului,
executarea în natură are loc numai atunci când obligaţia este îndeplinită în mod voluntar de
către debitor.
În cele mai multe cazuri, prestaţia specifică datorată poate fi unică în ceea ce priveşte valoarea,
inspiraţia artistică, compoziţia ori renumele debitorului, aspecte nesusceptibile înlocuirii
convenabile ori echitabile.
Din această perspectivă se poate afirma cu valoare de principiu faptul că executarea silită în
natură prin mijloace directe cu privire la obligaţia de a face intuituu personae nu se poate
realiza numai apelând la mijloace de constrângere indirecte.
3.6. Executarea obligaţiilor de a nu face
Art. 1529 Cod civil prevede: În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere
instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea
obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească. Este deci
important ca în noul context legal instanţa să cuprindă în dispozitivul hotărârii în mod explicit
termenul de „desfiinţare”, în vederea valorificării acesteia, în special în speţele care vizează
litigiile care au ca obiect desfiinţarea unor construcţii edificate abuziv, cu nerespectarea

13
reglementărilor urbanistice ori cu încălcarea acordului dintre vecinii cu privire la distanţa
minimă dintre proprietăţi stabilită pentru edificarea noii construcţii.
4. Executarea prin echivalent
Executarea prin echivalent sau daunele-interese sunt reglementate de noul legiuitor în cuprinsul
art.1530 – 1448 Cod civil, dispoziţii relative la răspunderea contractuală aplicabile mutatis
mutandis şi în sfera modalităţilor de stingere a obligaţiilor, însă această formă de executare este
aplicabilă oricărei prestaţii susceptibilă executării silite în natură, ori pentru a cărei executare
sub această formă a putut opta creditorul obligaţiei în condiţiile dispozițiilor art.1515 Cod civil.
Considerăm ca oportună sublinierea faptului că această formă de executare este aplicabilă atât
obligaţiilor de natură contractuală, cât şi celor de natură extracontractuală. Executarea prin
echivalent a fost analizată cu ocazia prezentării răspunderii contractuale și din acest motiv nu
vom mai efectua o noua analiză.
5. Compensația
Compensaţia poate fi definită ca fiind un mod indirect de stingere a obligaţiilor (…) care
intervine în situaţia în care între două persoane există obligaţii reciproce, obligaţii ce se sting
până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
Compensaţia mai poate fi definită ca un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de
aceeaşi natură, existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi
debitor al celeilalte.
Prin urmare, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii, până la
concurenţa valorii celei mai mici dintre ele, iar în cazul în care obligaţiile sunt de valoare egală,
ele se sting în întregime – art.1616 Cod civil.
Compensaţia prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părţi, astfel:
a) reprezintă un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitându-se plata dublă,
pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată. Ea oferă certitudine părţii că
obligaţia va fi executată, ceea ce face să se întemeieze nu numai pe echitate, dar şi pe interesul
părţilor;
b) este privită ca un mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului, deoarece
creditorul compensând creanţa sa cu a debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, este
sigur că îşi va satisface creanţa cel puţin până la concurenţa datoriei faţă de propriul său debitor,
fără riscul unei eventuale insolvabilităţi a debitorului şi fără a suporta concursul celorlalţi
creditori chirografari.
Codul civil, în cuprinsul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul VII („Stingerea obligaţiilor”),
Capitolul II („Compensaţia”), dezvoltă mecanismul compensatoriu pe parcursul a opt texte de
lege: art.1616-1623 Cod civil.
Se pot stinge prin compensaţie orice fel de obligaţii indiferent de izvorul lor (contractual sau
extracontractual), ea prezentând o mare importanţă mai ales în cazul obligaţiilor comerciale.
Potrivit art.1617 alin.1 Cod civil, prin compensaţie se sting datoriile care au ca obiect o sumă
de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

14
Potrivit art.1618 Cod civil nu se poate invoca mecanismul compensatoriu pentru a stinge
obligaţii care au următoarele obiecte:
a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi. Cum este, spre exemplu, când
se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar. Pe nedrept semnificând
faptul că bunul a fost luat de la proprietar prin fraudă sau violenţă;
b) restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat. În acest caz compensaţia nu
operează chiar dacă depozitarul, spre exemplu, este la rândul său creditorul deponentului,
urmând ca la expirarea termenului contractual să-i restituie bunuri de aceeaşi natură şi în aceeaşi
cantitate;
c) un bun insesizabil. În practica judiciară s-a arătat că nu poate opera compensaţia, dacă una
din obligaţii priveşte o pensie de întreţinere datorată copilului minor, iar cealaltă reprezintă
restituirea unor sume de bani datorate fostului soţ de către părintele căruia i s-a încredinţat
copilul. Aceasta, deoarece părţile nu îndeplinesc dubla calitate de creditor şi debitor, pensia de
întreţinere este datorată copilului, titular al creanţei, iar nu soţului. Aşadar, dacă debitorul
pensiei devine creditorul beneficiarului acestei pensii, el nu poate să compenseze creanţa cu
cuantumul pensiei, căci pensia nefiind sesizabilă nu poate servi la plata creditorilor. Ea este
exclusiv afectată la ajutorul beneficiarului nevoiaş.
Compensaţia legală este acea compensaţie care îşi produce efectele în temeiul legii, fără a fi
nevoie de acordul de voinţă al părţilor sau de o hotărâre judecătorească.
Aceasta a fost reglementată în cadrul dispoziţiilor art. 1617 alin. 1 Cod civil care dispune: Com-
pensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile,
oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri
fungibile de aceeaşi natură.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1617 alin. 3 Cod civil, părţile pot renunţa la mecanismul
compensatoriu, în mod expres ori tacit. Voinţa persoanei care face renunţarea trebuie să fie
exprimată liber şi fără niciun echivoc. Cu titlu de observaţie, menţionăm că părţile pot renunţa
la compensaţie doar atunci când cerinţele legale sunt îndeplinite.
Pentru a opera compensația se impun a fi întrunite următoarele condiții:
a) obligaţiile să fie reciproce, adică să fie între aceleaşi persoane, fiecare având atât calitatea
de creditor, cât şi calitatea de debitor;
b) creanţele să aibă ca obiect bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură, deoarece cei doi
creditori reciproci trebuie să fie în situaţia în situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi efectuat plata,
în caz contrar s-ar schimba, fără voinţa părţilor, obiectul obligaţiei;
c) creanţele ce urmează a se compensa să fie certe, lichide și exigibile, adică existenţa lor să
nu fie contestată din punct de vedere juridic, adică să nu existe nicio incertitudine asupra ei,
cuantumul creanţei să fie determinat și obligațiile să fi ajuns la scadență.
Nu pot fi compensate obligaţiile naturale, deoarece ele nu sunt niciodată exigibile.
Compensaţia operează indiferent de capacitatea părţilor, deoarece ele nu joacă niciun rol,
stingerea obligaţiilor făcându-se fără ştirea debitorilor.

15
Dacă toate aceste condiţii sunt îndeplinite, compensaţia va opera de drept.
Compensaţia convenţională este aceea care operează prin acordul de voinţă al părţilor. Această
compensaţie este valorificabilă în cazul în care nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale,
iar părţile au interes să stingă obligaţiile reciproce între ele. Efectele acesteia sunt asemănătoare
cu cele de la compensaţia legală, cu diferenţa că se vor produce de la data la care s-a încheiat
convenţia între părţi privind compensaţia. Această operaţiune juridică se poate confunda cu o
dare în plată reciprocă, fie cu o sumă de dări în plată în ipoteza în care datoriile se sting prin
compensarea cu datorii care au ca obiect prestaţii de altă natură. Mai mult, părţile pot conveni
asupra stingerii obligaţiilor reciproce şi în ipoteza în care creanţele reciproce nu sunt încă
exigibile, ori convin la lichidizarea unei obligaţii de a da bunuri generice şi la compensarea
acesteia cu obligaţia de a plăti o sumă de bani.
Compensaţia judecătorească operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, în cazul
în care unul dintre creditorii reciproci se adresează instanţei de judecată, cu toate că datoriile
reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri fungibile. Pentru a opera compensaţia
judecătorească este necesară o acţiune în justiţie. În aceste cazuri, instanţa poate dispune
stingerea datoriei până la concurenţa celei mai mici.
De asemenea, compensaţia judecătorească operează atunci când creditorul cheamă în judecată
pe debitor pentru a-şi executa obligaţia, iar acesta la rândul său formulează cerere
reconvenţională, prin care solicită obligarea creditorului reclamant la plata unor despăgubiri.
Dacă cele două acţiuni sunt întemeiate, instanţa va admite compensarea obligaţiilor reciproce
ale părţilor.
Potrivit art. 2505 Cod civil prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor
reciproce (…), dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune
compensarea (…).
Efectele sunt aceleaşi ca la compensaţia legală, urmând a se produce de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti.
Părțile pot renunţa la compensaţie şi la efectele ei, mai mult, nu este necesar acordul mutual cu
privire la acest aspect, respectiv oricare dintre părţi poate renunţa (...) la compensaţie -
art.1617 alin.3 Cod civil, iar această renunţare poate fi, după caz, expresă ori tacită. În acest
sens, cu privire la renunţarea tacită la compensaţie, art. 1623 alin. 1 Cod civil prevede că
debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită de
creditorul său unui terţ nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o
invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare.
Efectele compensaţiei sunt:
a) compensaţia stinge datoriile reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele –
art.1616 Cod civil. Odată cu stingerea creanţelor are loc şi stingerea accesoriilor şi garanţiilor
lor: privilegiile, gajul, ipoteca;
b) dacă mai multe datorii sunt susceptibile de compensaţie între aceleaşi părţi, potrivit
art.1620 Cod civil, se urmează pentru compensaţie regulile privitoare la imputaţia plăţii. În
cazul în care există litigii între părţi, compensaţia legală va trebui invocată formal de către pârât,

16
deoarece în caz contrar el va fi obligat să plătească, cu toate că este creditorul reclamantului.
Într-adevăr, compensaţia nu constituie o chestiune de ordine publică şi nu poate fi aşadar
ridicată din oficiu de judecători;
c) „fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul principal o dobândeşte
împotriva creditorului obligaţiei garantate” – art.1621 alin.1 Cod civil, însă debitorul principal
nu poate opune compensaţia pentru ceea ce datorează fideiusorului în scopul de a se libera faţă
de creditorul său – art.1621 alin.2 Cod civil;
d) compensaţia nu are loc şi nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ – art.1622 alin.1 Cod civil, respectiv debitorul ca terţ poprit dobândind o
creanţă asupra creditorului popritor nu îi poate opune acestuia compensaţia – art.1622 alin.2
Cod civil, ori debitorul care avea posibilitatea de a se folosi de beneficiul compensaţiei nu a
făcut-o, ci a plătit datoria, nu se va mai putea prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau
de ipotecile creanţei sale – art.1622 alin.3 Cod civil;
e) în cazul indivizibilităţii, în ipoteza în care intervine compensaţia între creditor şi unul
dintre debitorii obligaţii indivizibil are ca efect stingerea obligaţiei indivizibile liberând pe
ceilalţi debitori aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor –
art.1432 alin.1 Cod civil;
g) în cazul solidarităţii pasive, în ipoteza în care compensaţia se produce între creditor şi unul
dintre debitorii solidari, efectul extinctiv de obligaţie va viza numai limita părţii din datorie ce
revine acestuia din urmă, respectiv ceilalţi codebitori nu vor fi „ţinuţi solidar decât pentru
partea rămasă din datorie după ce a operat compensaţia – art.1450 Cod civil;
h) nu în cele din urmă, după cum am arătat mai sus, în cazul compensaţiei convenţionale,
efectele se produc de la data încheierii convenţiei cu privire la compensaţie, respectiv în cazul
celei judiciare, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
6. Confuziunea
Confuziunea este modul de stingere a unei obligaţii, care constă în întrunirea în aceeaşi persoa-
nă atât a calităţii de debitor, cât şi a calităţii de creditor, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional.
Confuziunea reprezintă nu numai un mod de stingere a obligaţiilor contractuale, dar şi o modali-
tate de stingere a obligaţiilor extracontractuale, fiind susceptibilă a opera în materie de drepturi
personale, dar şi în materie de drepturi reale.
Potrivit art.1624 alin.1 Cod civil: atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile
de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin
confuziune.
Stingerea obligaţiei are loc, deoarece un raport obligaţional nu poate exista decât între două
subiecte de drept distincte.
Prin urmare, stingerea obligaţiei prin confuziune operează atunci când în cadrul aceluiaşi raport
obligaţional un singur subiect de drept deţine două calităţi incompatibile: atât aceea de debitor,
cât şi aceea de creditor. Este, de exemplu, cazul creditorului care-l moşteneşte pe debitor sau
invers, sau când intervine o cesiune de creanţă între creditor şi debitor.

17
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, indiferent de izvorul lor. Confuziunea stinge
obligaţiile oricare ar fi obiectul lor, respectiv corpuri certe, cantităţi de lucruri fungibile sau
nefungibile.
Confuziunea stinge raportul obligaţional, cu toate accesoriile şi garanţiile sale, ceea ce
înseamnă că va fi eliberat şi garantul personal, respectiv fideiusorul, conform principiului
accesorium sequitur principale. Când operează confuziunea numai în persoana fideiusorului
(acesta moşteneşte pe creditor sau invers), se va stinge numai obligaţia sa accesorie de garantare
a creanţei, nu şi obligaţia principală a debitorului, care va continua să existe.
Potrivit art.1626 Cod civil: confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi
debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor
ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală.
Potrivit art.1625 alin.1 Cod civil, în cazul ipotecii, aceasta se stinge prin confuziunea calităţilor
de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat, respectiv prin confuziune se stinge
dreptul real accesoriu de ipotecă conform dispozițiilor art.2428 alin.2 lit.d Cod civil. Însă, prin
încetarea cauzei care a determinat confuziunea, ipoteca renaşte, respectiv ipoteca renaşte dacă
creditorul este evins din orice cauză independentă de el – art.1625 alin.2 Cod civil.
În cazul obligaţiilor solidare, în cazul în care confuziunea se produce între creditor şi unul
dintre codebitorii solidari, creanţa se va stinge numai pentru partea acestuia, folosind celorlalţi
codebitori solidari decât pentru partea datorată de el – art.1439 Cod civil. Într-adevăr, dacă unul
dintre codebitori moşteneşte pe creditor, se produc două efecte: mai întâi, cota-parte din datorie
se stinge; în al doilea rând, el va putea cere celorlalţi codebitori plata datoriei. Însă, dacă de-
bitorul moştenitor ar reclama toată suma, inclusiv partea sa, codebitorii ar avea recurs în contra
lui pentru acea parte.
Confuziunea care operează între debitorul obligat indivizibil şi creditor stinge datoria şi profită
şi celorlalţi codebitori care trebuie să plătească celui devenit şi creditor echivalentul părţii lor –
art.1432 alin.1 Cod civil.
Confuziunea nu poate aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu
creanţa stinsă pe această cale – art.1627 Cod civil. Un exemplu folosit în doctrină în acest sens
este cel al locatarului care dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl are în
locaţiune, astfel raportul obligaţional de închiriere se stinge prin confuziunea calităţii de locatar
şi locator, dar sublocaţiunea consimţită de locatar continuă să fiinţeze.
Confuziunea încetează atunci când a încetat cauza care a provocat-o, urmând ca efectele
confuziunii să se desfiinţeze şi să renască vechea obligaţie, deoarece confuziunea nu este o
cauză propriu-zisă de stingere a obligaţiilor, ci mai ales o piedică în executarea ei. De exemplu,
este cazul în care printr-un testament debitorul a fost instituit legatar universal al creditorului
sau invers, iar ulterior testamentul este anulat.
Art.1628 Cod civil a reglementat sub numele de „desfiinţarea confuziunii” renaşterea obligaţiei
cu efect retroactiv. Retroactivitatea implică desigur şi renaşterea accesoriilor cu excepţia celor
care afectează drepturile terţilor care au fost constituite asupra bunurilor care sunt vizate de
acest efect al retroactivităţii, putând fi constituite între timp asupra acestora alte garanţii
dobândite de aceşti terţi în mod legitim.

18
7. Darea în plată
Darea în plată a fost definită ca fiind operaţiunea juridică prin care debitorul execută către
creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic
obligaţional. Cu alte cuvinte, „în darea în plată, creditorul primeşte o satisfacţie diferită de cea
pe care obligaţia o avea drept obiect”. Este, de exemplu, cazul în care în loc de o sumă de bani
se predă un lucru cu o valoare echivalentă.
Într-o altă accepţiune, darea în plată a fost definită ca fiind „acel contract şi totodată mijloc de
stingere a obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor la propunerea debitorului, de a
primi o altă prestaţie în locul celei pe care debitorul era obligat iniţial să o execute”.
Natura juridică a acesteia este eminamente una convenţională, respectiv darea în plată (datio in
solutum) se poate face numai cu acordul creditorului, deoarece potrivit principiului înscris de
art.1492 Cod civil, creditorul nu poate fi obligat să primească o altă prestaţie decât aceea care i
se datorează, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite este egală sau mai mare.
Pentru ca darea în plată să constituie un mijloc de stingere a obligaţiei se impun a fi întrunite
următoarele condiții:
a) existenţa unei obligaţii valabile pe care părţile au interes să o stingă;
b) părţile să aibă calitate şi să întrunească cerinţele legale pentru a putea face o plată valabilă;
c) debitorul care transferă dreptul de proprietate cu privire la un bun cu titlu de dare în plată
să fie proprietarul acestui bun şi totodată să deţină capacitatea necesară pentru a încheia în mod
valabil acte juridice de dispoziţie cu privire la bunurile sale. În caz contrar, darea în plată va fi
rezolvită pentru neîndeplinirea obligaţiei asumate, ceea ce va face să subziste vechiul raport
obligaţional, cu toate accesoriile şi garanţiile sale;
d) concomitenţa plăţii cu cea a acceptării înlocuirii prestaţiei iniţiale de către creditor.
Această condiţie departajează darea în plată de novaţia prin schimbare de obiect unde acordul
creditorului vine la propunerea debitorului înaintea momentului executării;
e) existenţa unei echivalenţe valorice între prestaţia datorată şi cea oferită cu titlu de dare în
plată. Excedenţa valorică a prestaţiei conturează altă operaţiune juridică, guvernată de alte
reguli;
f) îmbrăcând forma unui contract în faza plăţii, pentru valabilitatea acestei operaţiuni vor
trebui respectate toate condiţiile de fond, iar în condiţiile în care este vizat transferul dreptului
de proprietate asupra unui imobil cu titlu de dare în plată, vor trebui respectate anumite
solemnităţi, condiţii de formă, respectiv forma autentică a acestei operaţiuni aptă de înscriere în
cartea funciară..
Darea în plată, operând ca o variantă a plăţii, produce, în principiu, aceleaşi efecte ca şi aceasta
din urmă, respectiv stingerea obligaţiei cu toate accesoriile şi garanţiile sale. Dacă se constată
faptul că se încalcă echivalenţa valorică rezonabilă despre care aminteam mai sus, în sensul în
care prestaţia oferită cu titlu de dare în plată este inferioară ca valoare obligaţiei iniţiale,
debitorul va fi obligat la plata unei sulte, în caz contrar această prestaţie poate fi considerată o
liberalitate (iertare parţială de datorie) realizată de creditor în favoarea debitorului. În cazul
încălcării echivalenţei valorice rezonabile prin oferirea cu titlu de dare în plată a unei prestaţii
19
net superioare obligaţiei iniţiale, creditorul obligaţiei iniţiale va deveni debitorul excedentului
valoric în favoarea fostului său debitor ori acesta din urmă va apela la instituţia remiterii de
datorie pentru acest excedent.
În cazul în care prestaţia iniţială a constat în plata unei sume de bani, iar creditorul acceptă în
locul ei plata unui lucru, darea în plată apare ca o vânzare. Totuşi ea se deosebeşte de vânzare
din următoarele motive:
a) vânzarea se face întotdeauna la un preţ exprimat în bani, pe când darea în plată se poate
executa fără existenţa unui preţ exprimat în bani;
b) vânzarea poate avea ca obiect bunuri viitoare, pe când la darea în plată transferul proprie-
tăţii şi predarea bunului nu pot avea loc decât concomitent cu acceptarea de către creditor a
înlocuirii prestaţiei iniţiale.
8. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiilor care constă în renunţarea cu
titlu gratuit de către creditor la valorificarea creanţei pe care o are faţă de debitorul său.
Remiterea de datorie poate fi făcută în mod expres sau în mod tacit, care rezultă din împrejurări.
În ceea ce priveşte natura juridică, cu toate că este o iertare de datorie, remiterea de datorie, cu
toate că apare sub forma unei liberalităţi, nu este un act unilateral, ci un contract, care presupune
şi consimţământul debitorului. Aceasta, deoarece creditorul poate să nu ceară plata de la debitor,
dar nu-l poate împiedica să plătească. Contractul trebuie să fie neapărat gratuit, deoarece în caz
contrar suntem în prezenţa unei novaţii sau a unei dări în plată. Fără animus donandi nu poate
exista remitere de datorie, ceea ce face să fie considerată o donaţie pe care creditorul o face
debitorului său. Prin urmare, remiterea de datorie se realizează pe baza unui acord de voinţe
între creditor şi debitor, dată la care va înceta raportul obligaţional. Până la acceptarea ofertei de
remitere de datorie, creditorul o poate retrage.
Dacă este făcută prin acte între vii, se poate realiza în orice formă atât tacit, cât şi prin înscris
autentic sau sub semnătură privată, proba urmând a se face potrivit dreptului comun cu privire
la actele juridice.
Remiterea de datorie se poate face şi prin acte mortis causa, respectiv prin testament, caz în
care constituie un legat de liberaţiune. Şi în acest caz debitorul poate să accepte sau nu
liberaţiunea făcută în favoarea sa. Însă pentru valorificarea acestei dispoziţii testamentare vor
trebui îndeplinite toate condiţiile de formă şi de fond cerute de lege.
Din punct de vedere al reglementării actuale în sistemul de drept naţional, remiterea de datorie
îşi găseşte sediul legal în cadrul dispozițiilor art.1629-1633 Cod civil, respectiv în cuprinsul
Capitolului IV, Titlul VII („Stingerea obligaţiilor”), Cartea a V-a din Codul civil.
Conform dispozițiilor art.1629 Cod civil: remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl
liberează pe debitor de obligaţia sa. Este evident faptul că în calitatea pe care o are, creditorul îl
poate libera pe debitor de obligaţia sa prin diferite moduri şi astfel prin această dispoziţie legală
s-ar crea confuzii ori s-ar extinde în mod nejustificat sfera de aplicabilitatea a remiterii de
datorie.

20
Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, ceea ce implică intenţia creditorului
de a face o liberalitate debitorului său. De asemenea, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de
validitate ale contractelor, prin urmare creditorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune.
Atunci când se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă
urmând a fi supusă tuturor regulilor specifice, cu privire la revocare (cât timp oferta de remitere
nu a fost acceptată de debitor ea va putea fi revocată), raport (când este făcută unui descendent
succesibil) sau reducţiune (dacă întrece cotitatea disponibilă). Poate fi făcută şi de mandatarul
creditorului, dar numai în baza unui mandat special. Nu se vor aplica regulile de formă ale
donaţiei şi, prin urmare, remiterea de datorie nu va trebui să îmbrace forma autentică.
Remiterea de datorie nu are valoare, dacă nu a fost acceptată de către debitor. Dacă debitorul
decedează înainte de a accepta oferta de remitere de datorie, aceasta devine caducă şi nu trece
asupra moştenitorilor.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut prin testament, atunci constituie un legat şi trebuie să
îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale testamentului prin care a fost făcută.
Există drepturi asupra cărora nu operează remiterea de datorie, cum este pensia de întreţinere,
deoarece aceste drepturi sunt incesibile.
Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul – art.1629 alin.2 Cod civil, pe
cale de consecinţă, remiterea de datorie poate fi şi parţială, dar acest aspect trebuie stabilit
expres prin convenţia părţilor.
După modalitatea de exprimare a voinţei celor care o acordă, respectiv a celor ce o acceptă,
remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită - art. 1630 Cod civil. Pentru creditorul obligaţiei,
iertarea de datorie însemnând o renunţare la un drept, la creanţa sa, iar sub aspect patrimonial o
eventuală sărăcire (într-o măsura mai mică sau mai mare), acest act de voinţă nu se poate
prezuma (conform art. 13 Cod civil.). De aceea este dificilă proba remiterii tacite de datorie din
care să rezulte fără urmă de îndoială renunţarea la creanţa sa, mai ales că noul legiuitor este
imprecis în reglementare în acest sens.
Potrivit naturii actului prin care se realizează, remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit - art. 1630 alin. 2 Cod civil.
Remiterea de datorie, fiind un contract, este supusă dreptului comun privind proba actelor
juridice.
Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art. 1499 Cod civil (art. 1631 Cod civil),
precum proba plăţii, recte cu orice mijloc de probă, această egalitate de tratament juridic
distanțându-se în mod evident de judiciozitatea şi amploarea pe care o impunea vechiul
legiuitor.
Remiterea de datorie stinge atât obligaţia principală, cât şi obligaţiile accesorii şi garanţiile
care o însoţesc. Astfel, remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor,
ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el – art.1633 alin.1 Cod civil.
Remiterea de datorie făcută unuia dintre codebitorii solidari liberează şi pe ceilalţi, în afară de
cazul în care creditorul şi-a rezervat expres drepturile împotriva acestora. În acest din urmă caz,
creditorul nu poate cere plata datoriei decât scăzând partea celui căruia i-a făcut remiterea.
21
Remiterea de datorie făcută unuia dintre fideiusori nu liberează pe debitorul principal.
Fideiusorul având caracter accesoriu, nimic nu împiedică creditorul să-şi menţină creanţa faţă
de debitorul principal. O astfel de remitere de datorie semnifică o renunţare a creditorului la
una din garanţiile specializate ale creanţei sale - art. 1633 alin. 2 Cod civil.
În schimb, remiterea de datorie debitorului principal va libera şi fideiusorul.
9. Imposibilitatea fortuită de executare
Imposibilitatea fortuită de executare este acea cauză de stingere a obligaţiei care se datorează
imposibilităţii fortuite absolute şi perpetue de executare din partea debitorului, care exclude
orice imposibilitate subiectivă sau stare generată de un fapt personal al debitorului obligaţiei, a
unei eventuale imposibilităţi imputabile.
În acest sens trebuie valorificat principiul de sorginte romană ad impossibilium, nulla obligatio,
respectiv „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil”, respectiv o obligaţie se poate naşte în
mod valabil numai dacă este susceptibilă de executare. Cu toate acestea, dacă obligaţia a fost
generată în mod valabil, este posibil ca în derularea raportului obligaţional obligaţia să devină
imposibil de executat din „cauze obiective care exclud culpa debitorului şi a creditorului şi
conduc la stingerea obligaţiei pentru viitor”.
Această instituţie este reglementată expres în prezent în cadrul art.1634 Cod civil, care singur
formează Capitolul V, Titlului VII, Cartea a V-a din Codul civil. Însă, acest text trebuie corelat
cu art.1351, art.1557 și art.1274 Cod civil.
Imposibilitatea fortuită de executare poate privi obligaţiile de a da un bun individual determi-
nat, de a face şi de a nu face. Nu este incidentă în materia obligaţiilor de a da bunuri generice,
deoarece genera non pereunt, debitorul nefiind exonerat de plată sub cuvânt că bunul a pierit
fortuit, pentru că, fiind un bun de gen, va putea fi înlocuit prin predarea unor bunuri din aceeaşi
categorie. Dacă bunul pierdut reapare, obligaţia renaşte şi va trebui executată de către debitor.
De asemenea, nu se sting din această cauză nici obligaţiile de a face, altele decât acelea care au
ca obiect un fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricând prin altul.
Dacă pieirea bunului a avut loc din culpa unui codebitor solidar sau după ce acesta a fost pus în
întârziere, ceilalţi codebitori nu vor fi exoneraţi de răspundere.
Pieirea fortuită a bunului exonerează de răspundere atât pe debitor, cât şi pe fideiusor, dar când
pieirea bunului s-a datorat din culpa debitorului, fideiusorul nu va fi liberat. Dacă pieirea
bunului se datorează culpei fideiusorului, atunci debitorul principal va fi liberat, creditorul
neavând acţiune decât împotriva fideiusorului.
Obligaţia se stinge întotdeauna când aceasta nu a putut fi executată datorită cazului fortuit sau a
forţei majore, sarcina probei revenindu-i debitorului.
Acest mod de stingere a obligaţiilor implică următoarele condiții:
a) incidenţa unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit, ori a unor alte evenimente
asimilate acestora ca fapta unui terţ sau fapta victimei înseşi;
b) imposibilitatea să fie absolută şi perpetuă. Per a contrario, dacă aceasta este doar relativă,
nevizând întreaga întindere a obligaţiei, liberarea va fi doar parţială. Însă, dacă este temporară,

22
va activa suspendarea executării, nu stingerea obligaţiei. Astfel, debitorul va fi obligat la exe-
cutare după ce aceasta devine posibilă. Pe această perioadă, debitorul nu datorează daune
moratorii;
c) debitorul să nu fi fost pus în întârziere, respectiv să nu fi fost somat la executarea
obligaţiei sale, acesta din urmă suportând riscul neexecutării fortuite conform dispozițiilor
art.1525 Cod civil. d) conform dispozițiilor art. 1634 alin. (5) C.civ., se impune ca debitorul „să
notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a
obligaţiilor” într-un termen rezonabil, altfel va fi ţinut să răspundă de prejudiciul cauzat prin
această pasivitate;
e) debitorul să nu îşi fi „luat asupra sa riscul producerii” evenimentului care ar determina
imposibilitatea fortuită de executare. În această ipoteză, debitorul poate fi ţinut să îşi execute
obligaţia sub o formă sau alta după momentul producerii evenimentului, care poate consta şi în
„repararea prin echivalent a pierderii suferite prin neexecutare de către creditor”;
f) în baza principiului genera non pereunt, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită
de executare, pe cale de consecinţă obiectul obligaţiei susceptibilă de stingere prin acest mijloc
va trebui să excludă sfera bunurilor de gen.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate, imposibilitatea fortuită de executare va duce la stinge-
rea obligaţiei, împreună cu accesoriile şi garanţiile sale, cu excepţia cazului în care debitorul şi-a
asumat expres răspunderea pentru caz fortuit sau forţă majoră, în condiţiile prezentate mai sus.
Proba imposibilităţii revine debitorului. Obiectul probei îl constituie faptul juridic, fenomenul,
evenimentul, întâmplarea fortuită, pentru care se admite orice mijloc legal în probatoriu.
În cazul în care imposibilitatea fortuită de executare priveşte o obligaţie născută dintr-un
contract sinalagmatic, în principiu, riscul contractului va fi suportat de către debitorul obligaţiei
imposibil de executat, respectiv în cadrul „obligaţiilor contractuale, imposibilitatea fortuită de
executare absolută şi perpetuă atrage desfiinţarea automată a contractului cu aplicarea
subsecventă a teoriei riscurilor” – art.1274 și art.1557 alin.1 Cod civil.
În ipoteza imposibilităţii temporare sau parţiale de executare a obligaţiei, creditorul poate
invoca rezoluţiunea fără a avea dreptul la daune-interese din cauza pierderii interesului său în
primirea executării obligaţiei, însă nu este îndrituit de lege să invoce niciun alt remediu conform
dispozițiilor art.1557 Cod civil.

23
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 13
Lector dr. Anca Roxana BULARCA

Privilegiile și garanţiile reale

Privilegiile
1. Noţiune
Privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui creditor de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi
creditori, în considerarea calităţii creanţei sale.
Prin calitatea creanţei se înţelege faptul juridic din care s-a născut, neavând importanţă
persoana creditorului şi obiectul creanţei.
Creanțele însoțite de un privilegiu se numesc creanțe privilegiate, iar creditorii care
beneficiază de o asemenea creanță poartă denumirea de creditori privilegiați.
Legea reglementează privilegiile, în scopul favorizării anumitor categorii de creditori, din
considerente de ordin economic, social sau chiar etic.
Subiecții de drept civil nu vor putea, prin intermediul unei convenții, să dea naștere unor
privilegii sau să le modifice rangul instituit de lege, adică să schimbe ordinea de plată pe care
ele o instituie.
Privilegiile sunt reglementate de art. 2333-2342 Cod civil, prevederi care sunt completate cu
reglementările cuprinse de art. 865 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 2333 alin. 1 Cod civil: Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor
în considerarea creanţei sale.
2. Natura juridică
În Codul civil, sub denumirea generală de privilegii, sunt cuprinse cauze de preferinţă foarte
variate şi deosebite ca natură. Codul civil prevede că privilegiul este o simplă cauză de
preferință.
Unele dintre ele sunt adevărate drepturi reale, conferind titularului atât un drept de preferinţă,
cât şi un drept de urmărire, atunci când sunt generate de o garanție reală propriu-zisă. Este
situaţia ipotecilor mobiliare privilegiate, reglementate de art. 2425 Cod civil, al căror rang are
prioritate chiar și asupra unei ipoteci mobiliare anterioare. Astfel, dreptul de ipotecă mobiliară
este întărit de o preferință legală, conferindu-i întâietate în concurs cu alte garanții. Acest caz
constituie o excepție de la dreptul comun, deoarece privilegiile nu sunt concepute pentru a
favoriza în plus o creanță garantată deja cu o ipotecă.
Codul civil în vigoare a uniformizat regimul juridic al privilegiilor, eliminând din rândul lor
ceea ce vechiul Cod civil reglementa ca fiind privilegii speciale imobiliare, acestea
reprezentând în adevărata lor natură ipoteci legale (art. 2386 Cod civil).
Toate privilegiile generale şi unele dintre privilegiile mobiliare speciale nu sunt drepturi reale,
ci constituie simple cauze de preferinţă, pe care legea le recunoaşte unor creditori chirografari.

1
În această categorie se încadrează şi privilegiile reglementate de art. 865 Cod procedură
civilă. Altfel spus, acestea vin să favorizeze, ex lege, anumite categorii de creanțe negarantate
deja real, asigurând întâietate la plată. Așa fiind, privilegiul nu are natura juridică a unui drept
subiectiv, ci se prezintă ca o favoare sau un beneficiu, conferit prin lege titularului său, în
considerarea creanței sale.
3. Caracterele juridice ale privilegiilor la plată
A. Privilegiile sunt garanții legale, acestea putând lua naștere numai prin lege – art.2333 alin.1
Cod civil; subiecții de drept civil fiind incapabili să creeze privilegii prin manifestarea de
voință a lor.
B. Privilegiile sunt simple cauze de preferință, care conferă creditorului privilegiat
posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării bunului grevat. Însă,
acestea nu acordă titularului său un drept distinct de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar
găsi, asemănător celui oferit creditorilor ipotecari. Creditorul privilegiat are însă dreptul de a
cere vânzarea bunului pentru îndestularea propriei creanțe, însă numai atât timp cât bunul se
găsește în patrimoniul debitorului. Dacă această vânzare devine imposibilă, ca efect al
dobândirii bunului de către un terț, privilegiul se va considera stins.
C. Privilegiul este un accesoriu al unei creanțe, fără de care această instituție își pierde sensul.
Potrivit adagiului, accesorium sequitur principale, soarta privilegiului depinde de soarta
creanței pe care o însoțește. Așadar, transmiterea ori stingerea obligației garantate atrage şi
transmiterea sau stingerea privilegiului – art.2337 Cod civil.
D. Privilegiul este indivizibil – art.2333 alin.2 Cod civil. Prin caracterul indivizibil al
privilegiului, reglementat în mod expres de lege, se întelege că acesta afectează întregul bun
asupra căruia poartă, conform adagiului res non persona debet, garantând întreaga creanță
privilegiată. Mai mult, în situația privilegiilor generale mobiliare sau imobiliare, fiecare bun al
debitorului va servi pentru stingerea datoriei în totalitatea sa.
E. În principiu, privilegiile sunt oculte, adică nu sunt supuse înscrierii în registre de
publicitate, asemenea garanțiilor reale mobiliare (care trebuie înregistrate în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare) sau celor imobiliare (supuse intabulării în cartea
funciară). Fiind create ex lege, acestea sunt opozabile de plin drept, fără îndeplinirea vreunei
formalități ulterioare de publicitate.
4. Opozabilitatea privilegiilor
Art. 2334 Cod civil dispune că privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară
înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Din acest motiv nu se poate vorbi de rang atunci când ne referim la privilegii, deoarece
acestea se nasc perfecte, direct din lege.
Numai garanțiile reale dobândesc un rang care determină ordinea în care creditorii ipotecari
sau după caz, gajiști, vin la plată. Acest rang este dat de ordinea înregistrării garanției reale în
registrele de publicitate.

2
Ori, în cazul privilegiilor, legea este cea care întocmește o listă de preferință a creanțelor, care
indică ordinea de plată, fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalități de publicitate –
art.2336 alin.1 Cod civil.
Prin excepție de la această regulă, privilegiile trebuie înscrise în registrele de publicitate dacă
vin în consurs cu ipoteci mobiliare sau imobiliare. În acest sens, art. 2342 alin.2 Cod civil
prevede: creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei
ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă
îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
Observăm că în această situație se aplică regula generală în materie de prioritate, qui prior
tempore potior iure, reglementarea expresă a privilegiului într-un text de lege nefiind
suficientă pentru a-i oferi un rang superior ipotecii.
5. Clasificare
Codul Civil reglementează numai două categorii de privilegii:
a) privilegii generale, instituite asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorului –
art.2338 Cod civil și art.865 Cod procedură civilă;
b) și două privilegii speciale mobiliare – art.2339 Cod civil.
6. Privilegiile generale
Ordinea de preferință stabilită de Codul de procedură civilă
Conform art. 2338 Cod civil: privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale
debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Așadar, într-o manieră asemănătoare cu cea din vechiul Cod civil, legiuitorul a făcut trimitere
la reglementarea-cadru în materie, respectiv legea procesual civilă. Așa fiind, existența
privilegiilor, ordinea de preferință, precum și principiile de exercitare se regăsesc în art. 865-
868 Cod procedură civilă.
După cum reiese din denumirea lor, privilegiile generale poartă asupra tuturor bunurilor
mobile și imobile ale debitorului, iar nu asupra unui bun individual determinat. Ele pot fi
privite ca o preferință asupra gajului general, creditorul având dreptul de a-și îndestula
creanța, cu întâietate față de ceilalți creditori, din prețul obținut în urma vânzării silite a
oricărui bun al debitorului.
Prin art. 865 alin. 1 Cod procedură civilă s-a stabilit ordinea de preferință în cazul pluralității
de creditori, aceasta fiind următoarea:
a)creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare
silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, orice alte cheltuieli făcute în
interesul comun al creditorilor, precum şi creanţele născute împotriva debitorului pentru
cheltuielile efectuate cu ocazia îndeplinirii condiţiilor sau formalităţilor prevăzute de lege
pentru dobândirea dreptului asupra bunului adjudecat şi înscrierea acestuia în registrul de
publicitate;

3
b)cheltuielile de înmormântare a debitorului, în raport cu condiţia şi starea acestuia;
c)creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate,
pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea
sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele
reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii;
d)creanţele rezultând din obligaţia legală de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de
plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
e)creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit
legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi
bugetelor fondurilor speciale;
f)creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
g)creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice
prin fapte ilicite;
h)creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau
executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
i)creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
j)alte creanţe.
În cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma
realizată se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
7. Privilegii speciale mobiliare
7.1. Noţiune
Aceste privilegii poartă asupra unui anumit bun determinat sau a unor bunuri determinate din
patrimoniul debitorului, din preţul căruia creditorul se va îndestula cu preferinţă. Creditorii se
bucură de un drept de preferinţă şi chiar de un drept de urmărire împotriva terţilor în anumite
cazuri, drept ineficient în situaţia în care acesta va invoca dispoziţiile art. 937 Cod civil.
Creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt reglementate în art. 2339 Cod civil,
acestea fiind următoarele:
a) privilegiul vânzătorului de mobile;
b) privilegiul celui care exercită un drept de retenție.
7.2. Privilegiul vânzătorului de mobile
Conform art. 2339 alin. 1 lit.a Cod civil: vânzătorul neplătit beneficiază de o creanță privile-
giată pentru prețul bunului mobil vândut unei persoane fizice, asupra acestui bun, cu excepția
cazului în care cumpărătorul dobândește bunul pentru serviciul sau exploatarea unei între-
prinderi.

4
Articolul trebuie coroborat cu prevederile art. 1723 Cod civil, conform căruia: vânzătorul
beneficiază de un privilegiu asupra bunului mobil vândut pentru garantarea obligaţiei de
plată a preţului.
Privilegiul va garanta creanța prețului neplătit, fie în totalitate, fie numai parțial, precum și
spezele contractului de vânzare, și va privi întregul bun transmis.
În situația în care bunul este dobândit pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi,
privilegiul nu va mai exista.
7.3. Privilegiul celui care exercită un drept de retenție
Art. 2339 alin. 1 lit.b Cod civil dispune: creanţa celui care exercită un drept de retenţie este
privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât
acest drept subzistă.
În general dreptul de retenție, fiind un drept real imperfect, nu conferă creditorului prerogativa
preferinței, însă în cazul bunurilor mobile legea conferă creanței garantate un drept privilegiat.
Dreptul de retenție garantează restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru acel bun
ori prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat celui dator să-l remită sau să-l restituie.
Conform art. 2498 alin. 2 Cod civil: cel care exercită un drept de retenţie nu se poate opune
urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea
preţului bunului, în condiţiile legii, fiind preferat. Astfel, deși privilegiul poartă asupra unui
bun, datorită faptului că el nu se poate opune urmăririi silite demarate de un alt creditor,
preferința se va strămuta asupra prețului obținut în urma executării bunului.
Acest privilegiu se întemeiază pe ideea de conservare a unor bunuri în patrimoniul debi-
torului.
Privilegiul conferit retentorului funcționează atât timp cât dreptul de retenție subzistă, astfel
că în situația în care acesta a fost deposedat de bun, el nu mai poate invoca beneficiul său.
7.4. Ipotecile mobiliare privilegiate
În cadrul privilegiilor speciale putem introduce și ipotecile mobiliare privilegiate,
reglementate în cadrul art. 2425 Cod civil.
Deși, ca natură juridică acestea sunt ipoteci mobiliare, conferindu-i creditorului atât preroga-
tiva preferinței, cât și a urmăririi, ele sunt dublate de un privilegiu. Așa fiind, ipoteca oferă
creditorului privilegiat întâietate în concurs cu o ipotecă anterioară.
Acestea sunt trei la număr:
a) ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului care a acordat
împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacă,
înainte ca debitorul să obţină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar
vânzătorul sau, după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar anterior
despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii;
În acest caz putem observa că ipoteca privilegiată se suprapune privilegiului vânzătorului de
mobile neplătit. Însă acestea nu se confundă, deoarece privilegiul este ocult, nesupus vreunei

5
formalități de publicitate și nu conferă titularului său dreptul de urmărire, pe când ipoteca este
un drept real, supus înscrierii în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare și dă
prerogativa urmăririi.
În caz de concurs între cele două, privilegiul va avea întâietate, conform art. 2342 alin. 1 pct.1
Cod civil.
b) ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin valorificarea acesteia,
constituită în scopul obţinerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum şi ipoteca
constituită în perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de
recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivă oricărei alte ipoteci;
c) ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul
asigurării fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri,
medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate asupra
oricărei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori asupra produselor lui, alta decât
ipoteca vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau hormoni.
8. Concursul între creditorii privilegiați, precum și concursul dintre ei și ceilalți creditori ai
aceluiași debitor
A. Concursul dintre creditorii privilegiați și cei chirografari
Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au
născut ori au fost înscrise mai înainte, potrivit art. 2335 Cod civil.
B. Concursul dintre creditorii privilegiați
a) concursul dintre creditorii beneficiari ai unor privilegii generale. Privilegiile care poartă
asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorului se stabilesc și se exercită în
condițiile Codului de procedură civilă. Ordinea de preferință în care vor fi satisfăcute
creanțele privilegiate este cea dată de art. 865 alin. 1 Cod procedură civilă;
b) concursul dintre creditorii beneficiari ai unor privilegii speciale. Codul civil instituie două
privilegii speciale în art. 2339 alin. 1 Cod civil, respectiv privilegiul vânzătorului pentru
prețul bunului mobil vândut și privilegiul celui care exercită un drept de retenție asupra unui
mobil. Conform alin. 2 al aceluiași articol, în caz de concurs între cele două, va avea întâietate
vânzătorul pentru plata prețului, orice stipulație contrară fiind considerată nescrisă;
c) concursul dintre privilegiile generale și cele speciale. Potrivit regulii specialia generalibus
derogant vor fi preferate privilegii speciale în cazul în care se ivește un conflict între acestea
și cele generale. Cu toate acestea, vor avea întâietate față de privilegiile speciale mobiliare
creanțele reprezentând cheltuieli de judecată făcute pentru măsuri asigurătorii sau de
executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, dacă sunt făcute în
interesul comun al creditorilor și cele născute în urma cheltuielilor efectuate pentru
înmormântarea debitorului.
C. Concursul dintre privilegii și alte garanții reale
a) concursul dintre creditorii ipotecari și beneficiarii de privilegii generale. Dacă există
creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă

6
conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea
bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 865 alin. 1 lit.c Cod
procedură civilă.
b) concursul dintre creditorii beneficiari ai unor privilegii speciale și titularii de ipoteca ori
gaj. Art. 2342 alin.1 Cod civil dispune: în caz de concurs între privilegii şi ipoteci, creanţele
se satisfac în ordinea următoare: mai întâi, creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile,
prevăzute la art. 2.339, după care creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
9. Stingerea privilegiilor
Regula instituită de art. 2337 Cod civil este că privilegiul se stinge odată cu obligația
garantată. Aceasta este un mod indirect de încetare a acestor preferințe acordate de lege, fie
prin plata datoriei, fie prin orice alt procedeu de stingere a obligației principale, cum ar fi
confuziunea, remiterea de datorie, darea în plată etc.
Legea nu oferă creditorului posibilitatea de a înstrăina prin intermediul unei convenții
privilegiul acordat lui în considerarea creanței sale, însă acesta poate renunța la el după ce a
dobândit creanța privilegiată.
De asemenea, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului.
Ca excepție, art. 2341 Cod civil dispune că în ipoteza unei vânzări succesive privilegiul
vânzătorului inițial se exercită asupra bunului revândut, chiar dacă preţul celei de-a doua
vânzări este încă neplătit de cel de-al doilea cumpărător, cu preferinţă faţă de privilegiul de
care s-ar bucura primul cumpărător. Privilegiul va continua să existe și în situația în care
cumpărătorul pierde numai temporar posesia efectivă prin depozit sau gaj.
Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma
datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate. Observăm că
privilegiul se strămută asupra indemnizației de asigurare sau a despăgubirilor, în temeiul
subrogației reale cu titlu particular.
Independent de creanța garantată, privilegiul se va stinge în condițiile art. 1622 alin. 3 Cod
civil, conform căruia: debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu
se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.
Ipoteca
1. Reglementare. Natură juridică
Art. 2343 Cod civil definește ipoteca ca fiind un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii.
În prezent ipoteca este reglementată de art. 2343-2428 Cod civil.
Ipoteca prezintă mai multe avantaje, dintre care amintim: bunul ipotecat rămâne în posesia
debitorului sau a terţului, asupra aceluiaşi imobil pot fi constituite mai multe ipoteci succesive
etc. În prezent ipoteca constituie o garanţie cu o largă aplicabilitate, în special datorită unor
legi speciale care o reglementează.
2. Caracterele generale ale ipotecii

7
Art. 2344 Cod civil prevede: Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă
cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor
grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în
care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.
Ipoteca este un drept real asupra unui imobil care conferă titularului său cele două atribute:
atributul sau dreptul urmăririi creditorului ipotecar, potrivit căruia: dreptul de ipotecă se
menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece - art. 2345 alin. 1 Cod civil,
respectiv creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece - art. 2360
Cod civil şi atributul sau dreptul de preferinţă privind satisfacerea cu prioritate a creanţei sale
faţă de ceilalţi creditori. Ea nu face parte din categoria dezmembrămintelor proprietăţii, însă
ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii depline la stingerea
dezmembrămintelor - art. 2352 Cod civil.
Ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi garantează un drept principal, care este
dreptul de creanţă al creditorului ipotecar. Dreptul de ipotecă urmează soarta dreptului
principal conform regulii accesorium sequitur principale. Creanţa garantată poate fi supusă
unei condiţii suspensive sau poate fi o creanţă eventuală, în acest caz fiind necesară
publicitatea acesteia, pentru a avea rang prioritar. În caz de novaţie, în cazul în care creanţa
novată era garantată, părţile pot conveni ca şi noua creanţă să fie garantată de ipotecă, iar în
cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu subzistă
asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se
strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său - art. 1611 alin. 2 Cod civil
Ipoteca este o garanţie imobiliară, dar şi o garanţie mobiliară, după caz - art. 2343 şi 2350
Cod civil. Se pot ipoteca numai bunurile aflate în circuitul civil, cu accesoriile lor, precum şi
uzufructul asupra imobilelor. Nu pot fi ipotecate imobilele prin destinaţie, dreptul de uz,
abitaţia sau servituţile separat de imobilul în care se încorporează. Legiuitorul reglementează
astfel într-o manieră expressis verbis faptul că bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi
ipotecate - art. 2351 alin. 1 Cod civil.
Ipoteca este o garanţie specializată, sub un dublu aspect: poate fi constituită numai asupra
unor bunuri individual determinate - art.2372 Cod civil şi, totodată, pentru garantarea unei
creanţe a cărei valoare este determinată. Chiar dacă în actul de constituire a ipotecii nu se
precizează expres, efectele ipotecii se întind la toate accesoriile imobilului, precum şi la
fructele acestuia, dar numai atât timp cât acestea nu au fost despărţite de imobil. Ipoteca se
întinde asupra tuturor ameliorărilor care au fost executate după constituirea ipotecii asupra
fondului ipotecii, avându-se în vedere adăugirile materiale executate asupra unui imobil sau
provenite dintr-o întâmplare, cum este, de exemplu, creşterea unui fond prin aluviune.
Codul civil prevede faptul că ipoteca poate greva bunuri determinate ori determinabile sau
universalităţi de bunuri - art. 2350 alin. 2 Cod civil.
Ipoteca este indivizibilă. Aceasta poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate,
asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care
proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile - art. 2344 Cod civil.

8
Ipoteca continuă să existe asupra întregului bun (în cazul în care datoria este garantată cu un
singur bun), chiar dacă a fost plătită o parte din datorie. În cazul partajului unui bun ipotecat,
în care bunul trece în lotul unuia dintre coproprietari, acesta va trebui să suporte urmărirea
pentru întreaga datorie, garanţia fiind încorporată în bun, după regula res, non persona debet.
Dacă bunul rămâne în coproprietate, creditorul va putea urmări pe fiecare debitor pentru
întreaga datorie, deşi deţine numai o parte a bunului afectat garanţiei ipotecare. De aceea art.
2344 Cod civil prevede că ipoteca subzistă în întregimea ei asupra fiecărei părţi din bunul
ipotecat. Cu toate că ipoteca este indivizibilă, se poate ipoteca o parte indiviză a unui imobil
ce face parte dintr-o masă indiviză, validitatea ipotecii depinzând de rezultatul partajului. Da-
că bunul ipotecat cade în locul copărtaşului care a constituit ipoteca, atunci aceasta este
validă.
Ipoteca este transmisibilă prin cesiune atât sub aspectul dreptului, cât şi al rangului acesteia.
Acestea pot fi cedate şi separat de creanţa pe care o garantează numai atunci când suma
pentru care este constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv - art. 2358 alin. 1 Cod
civil. Această operaţiune se realizează printr-un înscris în care părţi sunt creditorul ipotecar
cedent şi creditorul cesionar, act care este dependent de înştiinţarea debitorului, iar pentru
opozabilitate faţă de terţi vor fi îndeplinite formalităţile de publicitate relative la ipoteca
imobiliară ori mobiliară, după caz, cu particularităţile aferente.
3. Obiectul ipotecii (bunuri ipotecabile)
In lumina dispoziţiilor Codului civil, ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale (...) poate greva bunuri determinate ori determinabile sau
universalităţi de bunuri – art.2350 Cod civil.
A. Bunurile imobile asupra cărora se constituie ipoteca vizează şi accesoriile acestora ca un
efect al principiului accesorium sequitur principale.
De principiu, constituirea ipotecii asupra imobilelor grevează dreptul de proprietate, însă se
pot ipoteca şi:
- „uzufructul acestor imobile şi accesoriile” - art. 2379 alin.1 lit.b Cod civil;
- „cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor” - art. 2379 alin. 1 lit. c Cod civil;
- „dreptul de superficie” – art.2379 alin.1 lit.d Cod civil;
- ipoteca „poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil,
precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la
plata acestor chirii sau arenzi” - art. 2379 alin. 2 Cod civil;
B. Bunurile mobile pot fi ipotecate sens în care, cu titlu exemplificativ, noul legiuitor în
cadrul dispozițiilor art. 2389 Cod civil detaliind obiectul ipotecii mobiliare prevede faptul că
se pot ipoteca: a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune
sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele
născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei
cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc
organizate în condiţiile legii;
b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător; c) conturi bancare; d)

9
acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare; e) drepturi de
proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale; f) petrolul, gazul natural şi celelalte
resurse minerale care urmează a fi extrase; g) efectivele de animale; h) recoltele care urmează
a fi culese; i) pădurile care urmează a fi tăiate; j) bunurile corporale care fac obiectul unui
contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul
unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de
servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în
exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite; k)
echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării
unei întreprinderi; l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
În materia ipotecii mobiliare, referitor la bunurile determinate/determinabile, potrivit art. 2391
Cod civil: (1) Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a
bunului grevat. (2) Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este
individualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea acestuia.
Potrivit art. 2350 alin. 2 Cod civil universalitatea de bunuri poate constitui obiectul ipotecii. A
se revedea art.541 Cod civil.
Bunurile corporale şi incorporale sunt susceptibile a fi ipotecate conform dispozițiilor
art. 2350 alin. 1 Cod civil, prin cele corporale înţelegând bunurile care au o existenţă
materială, iar cele incorporale – drepturi de creanţă.
Subliniem faptul că există o categorie de bunuri care nu pot fi ipotecate, respectiv bunurile
inalienabile şi insesizabile – art.2351 alin.1 Cod civil, însă ipotecarea bunurilor inalienabile
sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care bunul în
cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională - art. 2351 alin. 2
Cod civil.
4. Întinderea ipotecii
De principiu, ipoteca grevează bunul/bunurile asupra căruia/cărora a fost înfiinţată, însă în
multe cazuri şi nu neapărat cu titlu de excepţie, aceasta se extinde şi asupra altui bun/altor
bunuri – distinct(e) de cel/cele asupra căruia/cărora a fost constituită, ori în alte cazuri se stră-
mută asupra altor bunuri, respectiv ajunge să greveze alt(e) bun(uri) – distinct(e) de cel(e)
asupra căruia/cărora a fost înfiinţată iniţial.
Acest mecanism juridic (al extinderii ipotecii) se materializează în următoarele situaţii:
a) prin extinderea ipotecii nudei proprietăţi - art. 2352 Cod civil;
b) prin extinderea ipotecii prin accesiune - art. 2355 alin. 1 Cod civil;
c) prin extinderea ipotecii asupra produselor bunului ipotecat – art.2383 și art.2392 Cod civil;.
5. Strămutarea ipotecii
Ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular, ipoteca încetează a mai greva un bun pentru a
greva un altul în condiţii strict prevăzute de lege. Aceste cazuri vizează mai multe domenii
respectiv:
a) în materia strămutării garanţiei - art. 2330 Cod civil;

10
b) în materia ipotecii constituite asupra unei cote-părţi indivize - art. 2353 Cod civil; c) în
materia ipotecii constituite asupra unei universalităţi de bunuri - art. 2357 Cod civil;
d) în materia ipotecii mobiliare – art.2392 alin.2 Cod civil.
6. Felurile ipotecii
Criteriile de clasificare a ipotecii determină următoarea împărţire a ipotecilor:
a) ipoteci speciale sau generale – în funcţie de obiectul determinat/determinabil al acestora,
respectiv asupra căror bunuri se instituie. Prima categorie vizează bunurile individual determi-
nate, iar cea de a doua universalităţile de bunuri;
b) ipoteci mobiliare şi imobiliare – în funcţie de tipul de bun grevat;
c) ipoteci legale şi convenţionale – în raport cu izvorul acestora.
6.1. Ipoteca convenţională
Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere prin convenţia părţilor (cu respectarea
formelor cerute de lege), respectiv prin contractul încheiat între creditor şi constituitor, putând
viza atât bunuri imobile, cât şi, mai nou, bunuri mobile. Acesta este un contract accesoriu unei
obligaţii preexistente, având ca scop a garanta executarea acesteia. Conform dispozițiilor art.
2365 Cod civil: Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce
urmează a fi ipotecat şi are capacitatea de a dispune de acesta.
Pentru valabilitatea ipotecii, alături de condiţiile generale de valabilitate, trebuie îndeplinite şi
condiţii speciale de fond şi de formă. Acestea sunt:
6.1.1. Condiţii de fond
A. Condiţii raportate la părţile ipotecii convenţionale. De principiu, părţile contractului
de ipotecă sunt creditorul şi constituitorul. Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă
trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar (…) - art. 2372 alin. 2 Cod civil.
B. Cerinţe referitoare la creanţa garantată. Conform dispozițiilor art. 2369 Cod civil: Ipoteca
convenţională poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel .
6.1.2. Condiţii de formă
Contractul de ipotecă imobiliară un contract solemn. Astfel, ipoteca convenţională constituită
asupra unui imobil este valabilă numai dacă este încheiată în formă autentică. Această
condiţie, este prevăzută de art.2378 Cod civil.
În materia ipotecii mobiliare, art. 2388 Cod civil prevede: Contractul prin care se constituie o
ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute
6.2. Ipoteca legală
Dacă ipoteca convenţională se poate constitui atât asupra bunurilor imobile, cât şi asupra
bunurilor mobile, ipoteca legală este eminamente o ipotecă ce vizează în mod exclusiv
bunurile imobile. Legiuitorul se limitează la enumerarea cazurilor în cadrul art. 2386 Cod
civil, și anume:

11
A. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 1 Cod civil – Ipoteca legală a vânzătorului asupra bunului
imobil vândut, pentru preţul datorat. Acest caz este aplicabil şi ipotezei schimbului cu sultă
ori a dării în plată cu sultă în beneficiul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate.
B. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 2 Cod civil – Ipoteca legală a promitentului achizitor
pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris în cartea
funciară asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia.
C. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 3 Cod civil – Ipoteca celui care a împrumutat o sumă de
bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit, pentru restituirea
împrumutului.
D. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 4 Cod civil – Ipoteca celui care a înstrăinat un imobil în
schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare
întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în
cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispoziţiile art. 2249 aplicându-se în mod
corespunzător.
E. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 5 Cod civil – Ipoteca coproprietarilor, pentru plata sultelor
sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei
rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare
obligaţie.
F. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 6 Cod civil – Ipoteca arhitecţilor şi antreprenorilor care au
convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra
imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de
valoare realizat.
G. Cazul prevăzut de art. 2386 pct. 7 Cod civil – Ipoteca legatarilor cu titlu particular, asupra
imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia.
7. Publicitatea ipotecii
7.1. Scopul publicităţii
Prin înscrierea ipotecii, aceasta devine opozabilă faţă de terţi. Potrivit art. 2346 Cod civil:
Dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din ziua înscrierii
sale în registrele de publicitate.
7.2. Publicitatea ipotecii imobiliare
Potrivit art. 2377 Cod civil: Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în
cartea funciară. Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile
cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la
fiecare dintre imobile
8. Efectele ipotecii
8.1. Efectele ipotecii în raporturile dintre creditorul ipotecar şi constituitor

12
Subliniem faptul că aceste efecte sunt prezentate de legiuitor într-o manieră expressis verbis
numai în materia ipotecii convenţionale, existând desigur elemente de diferenţiere, dar şi
comune faţă de obiectul ipotecii (mobiliare, pe de o parte, şi imobiliare, pe de altă parte).
Printre efectele comune ipotecilor imobiliare şi mobiliare amintim:
a) în legătură cu drepturile constituitorului indicăm punctual prevederile:
- art. 2373 Cod civil: Cel care a constituit ipoteca este liber să folosească, să administreze şi
să dispună de bunul grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului
ipotecar;
- art. 2384 alin. 2 Cod civil, identic cu art. 2396 alin. 3 Cod civil: Clauzele care impun debito-
rului plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei garantate sau plata vreunei alte
obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră nescrise;
b) în legătură cu drepturile creditorului:
- acesta poate cere, în limita creanţei sale ipotecare, daune-interese pentru prejudiciile suferite
prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului grevat, chiar şi atunci când
creanţa sa nu este lichidă ori exigibilă. Daunele-interese plătite astfel creditorului se impută
asupra creanţei ipotecare - art.2375 Cod civil;
- constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate diminua în mod
substanţial valoarea decât dacă această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine
în cursul unei utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate – art.2374 Cod civil – cu alte
cuvinte, constituitorul nu poate fi obligat de către creditor la plata despăgubirilor în condiţiile
unei exploatări normale a bunului.
8.1.2. Efecte specifice în materia ipotecii imobiliare
Specificitatea acestor efecte o găsim sub termenul de „antihreză” reglementat de art. 2385
Cod civil: Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii
executării, să posede imobilul ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile acestuia se
consideră nescrisă.
8.1.3. Efecte specifice în materia ipotecii mobiliare
Drepturile constituitorului. Potrivit art. 2397 alin.1 Cod civil: Constituitorul are dreptul să
adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să solicite acestuia:
a) să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa garantată prin ipotecă;
b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul
ipotecii;
c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în opinia debitorului, mai este
garantată prin ipotecă la o anumită dată.
În ceea ce priveşte obligaţiile, art. 2397 alin.2 Cod civil: Creditorul este obligat să comunice
debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii prevăzute la alin. (1), după caz:
a) o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;

13
b) confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma
rămasă;
c) o declaraţie potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele şi adresa
succesorului său în drepturi”.
Drepturile creditorului sunt în această clasificare următoarele:
a) conform dispozițiilor art. 2394 Cod civil: Creditorul ipotecar are dreptul să inspecteze
bunul ipotecat. El este însă dator să nu stânjenească activitatea celui care deţine bunul
ipotecat;
b) dreptul de a culege fructele bunului ipotecat. Conform dispozițiilor art. 2395 Cod civil:
Stipulaţia prin care creditorul ipotecar îşi rezervă dreptul să îşi însuşească produsele bunului
ipotecat în contul creanţei nu este valabilă decât dacă stabileşte în mod detaliat condiţiile şi
proporţia în care urmează a se reduce creanţa garantată în urma exercitării acestui drept.
c) în legătură cu „exigibilitatea anticipată”, art. 2396 Cod civil prevede: (1) Creditorul
ipotecar are dreptul să considere exigibilă creanţa garantată şi să execute ipoteca în cazul în
care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului ipotecat sau alte fapte,
imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel
cum aceste fapte sunt determinate prin contractul de ipotecă. (2) Creditorul poate să exercite
dreptul prevăzut la alin. (1) numai dacă are temeiuri rezonabile să creadă că bunul ipotecat
este pe cale de a fi pus în pericol sau că există posibilitatea ca executarea obligaţiei să fie
împiedicată.
8.2. Efectele ipotecii în cadrul raportului generat între creditorul ipotecar şi terţul deţinător
al bunului
Aceste efecte depind de ipoteza în care constituitorul ipotecii a înstrăinat bunul anterior
momentului realizării acesteia. În acest caz, se pot valorifica prevederile art. 2364 Cod civil
relative la „Conservarea acţiunii personale”, respectiv: Dispoziţiile prezentei secţiuni nu
exclud dreptul creditorului ipotecar de a-l urmări pe cel ţinut personal pentru plata creanţei
ori de a urmări produsele bunului ipotecat atunci când legea o permite”. Mai mult, în materia
„Efectelor ipotecii faţă de dobânditorul bunului” art. 2361 C.civ. prevede: (1) Cel care
dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare.
Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de plată
de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare. (2) Dacă dobânditorul
bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită asupra
bunului, în condiţiile legii.
În aceste condiţii, dobânditorul bunului ipotecat poate:
a) opune creditorului anumite excepţii, cum sunt: stingerea datoriei, nulitatea actului de
ipotecă, nulitatea inscripţiei, excepţia de garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moşte-
nitorul vânzătorului etc. De asemenea el poate invoca beneficiul de discuţiune (art. 2434 Cod
civil), dacă în patrimoniul debitorului au mai rămas alte imobile ipotecate pentru aceeaşi
datorie. Această excepţie are un caracter dilatoriu şi duce la suspendarea procedurii de

14
urmărire începute, aceasta urmând a fi reluată dacă urmărirea bunurilor debitorului nu a
acoperit creanţa;
b) terţul poate plăti datoria ipotecară, când valoarea datoriei este inferioară valorii bunului
ipotecat, ori în ipoteza în care creanţa este garantată şi prin alte ipoteci instituite asupra altor
bunuri, beneficiind de efectele subrogaţiei reale prevăzute de art. 1596 lit. b) Cod civil;
c) să nu achite datoria. Astfel, dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară,
creditorul poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii – art.2361 alin.2 Cod
civil. Efectele acestei situaţii sunt prevăzute în cuprinsul art. 2362 Cod civil în sensul în care:
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a
constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior
dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere
în cartea funciară.
Nu în ultimul rând, trebuie subliniat efectul prevăzut de art. 2363 Cod civil – „Regresul
dobânditorului care a plătit datoria” astfel: Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară
sau care a suportat executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul
pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului comun.
8.3. Efectele ipotecii în raport cu drepturile altor creditori
Ca element specific dreptului de preferinţă, creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface
creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de
rang inferior – art.2345 alin.2 Cod civil.
9. Transmisiunea ipotecii
Dreptul de ipotecă se poate transmite prin acte juridice odată cu creanţa sau separat de
aceasta. De regulă, se transmite odată cu creanţa (transmitere universală, cu titlu universal sau
cu titlu particular), deoarece are caracter accesoriu, urmând soarta principalului.
Dar ipoteca poate fi transmisă şi distinct, pe cale principală, independent de creanţa pe care o
garantează, numai în ipoteza în care suma pentru care este constituită este determinată în
contract/actul constitutiv.
Sediul legal al transmiterii ipotecii pe cale principală îl constituie art. 2358 Cod civil care
prevede: (1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care
o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată în
actul constitutiv. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formă
scrisă între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului.(3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc opozabilitatea faţă
de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.
10. Stingerea ipotecii
În oglindă cu transmiterea, dar cu efecte distincte, ipoteca se poate stinge fie pe cale accesorie
– urmare a stingerii obligaţiei garantate, fie pe cale principală – independent de creanţa
ipotecară.

15
A. Stingerea pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat (precum
plata, remiterea de datorie, compensaţia, darea în plată etc). Acelaşi efect îl are şi nulitatea sau
anularea obligaţiei principale, respectiv desfiinţarea ipotecii.
Dacă obligaţia principală se stinge numai parţial, ipoteca va continua să existe, datorită
caracterului ei indivizibil.
B. Stingerea pe cale principală. Ipoteca imobiliară va fi radiată, iar cea mobiliară se stinge
independent de creanţa ipotecară. Aceasta se poate realiza prin:
a) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia – art. 2428 alin. 2 lit.c Cod civil;
b) prin dobândirea de către creditor a bunului grevat – art. 2428 alin. alin. 2 lit.d Cod civil,
ori, am adăuga, prin „confuziunea calităţii de creditor ipotecar cu cea de proprietar al bunului
ipotecat” – art. 1625 Cod civil;
c) prin renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă – art. 2428 alin. 2 lit.e Cod civil.
Renunţarea poate fi expresă sau tacită, fiind un act unilateral şi irevocabil, creditorul
rămânând un simplu creditor chirografar. Este necesară capacitatea deplină a creditorului
pentru a efectua acte de dispoziţie asupra imobilului. Nu se poate renunţa la ipoteca legală.
11. Radierea şi reducerea inscripţiilor ipotecare
În cazul în care datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, înscrierea ei
trebuind să fie ştearsă. Dacă plata a fost făcută parţial, inscripţia se va restrânge, prin operaţia
numită reducerea inscripţiei.
Radierea şi reducerea se realizează printr-o menţiune în registrul în care s-a făcut menţiunea,
fie prin înţelegerea părţilor, caz în care suntem în prezenţa radierii sau reducerii voluntare, fie
pe cale judecătorească, când părţile nu se înţeleg, caz în care suntem în prezenţa unei radieri
sau reduceri judecătoreşti. Dacă radierea sau reducerea nu se face personal de către părţi,
mandatul dat trebuie să fie expres şi autentic.

16
 TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR – CURS 14

Lector dr. Anca Roxana BULARCA

Contractul de gaj
1. Noţiune. Reglementare
Potrivit art. 2480 C.civ. gajul se poate constitui numai asupra bunurilor mobile sau a titlurilor
negociabile emise în formă materializată.
Definim gajul ca fiind o garanție reală mobiliară care se constituie în mod valabil prin
deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind titularului său atât un drept de urmărire cât
și un drept de preferință.
Contractul de gaj şi efectele sale generale sunt reglementate în art. 2480-2494 C.civ., dispoziţii
care se completează cu reglementări cuprinse în diferite legi speciale.
Legislaţia noastră civilă cunoaşte două forme de gaj: gajul cu deposedare (potrivit Codului
civil) şi gajul fără deposedare (cuprins în unele legi speciale).
După modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul, acesta poate fi:
a) gajul convenţional, prin care părţile convin asupra necesităţii constituirii gajului;
b) gajul legal, prin care legea obligă anumite persoane să constituie un gaj, cum este Legea
nr. 22/1969;
c) gajul judecătoresc, prin care instanţa dispune instituirea sa, cum este cazul cauţiunii
prevăzute în caz de execuţie vremelnică (art. 1057 și urm. C.proc.civ.).
2. Caracterele contractului de gaj
Contractul de gaj are următoarele caractere juridice:
a) gajul este un contract real, deoarece nu i-a naştere decât prin remiterea efectivă a bunului
gajat. Remiterea se face, de regulă, în mâna creditorului, dar se poate face şi în mâna unui terţ
însărcinat cu păstrarea lucrului gajat. În acest sens, art. 2484 C.civ. dispune că: „creditorul
poate, cu acordul debitorului său, să exercite detenţia prin intermediul unui terţ, însă deţinerea
exercitată de acesta nu asigură opozabilitatea gajului decât din momentul în care a primit
înscrisul constatator al gajului”;
Conform art. 2481 alin. (1) teza a II-a C.civ., dacă bunul se află deja în stăpânirea creditorului
el poate fi păstrat de către acesta în scopul garantării creanței, dacă are acordul debitorului în
acest sens.
Pentru încheierea valabilă a contractului de gaj nu este necesară întocmirea unui înscris,
indiferent de valoarea creanței garantate, însă pentru dovedirea contractului părțile trebuie să
întocmească un înscris constatator care să încorporeze acordul lor voință. Înscrisul va cuprinde
suma datorată, specia şi natura lucrurilor gajate, iar în cazul mobilelor generice se va indica
calitatea, greutatea şi măsura lor. Dacă actul conţine aceste menţiuni, nu se va mai putea

1
substitui lucrul dat în gaj cu altul de o valoare mai mică şi nici suma trecută în act nu se va mai
putea modifica. Interesele terţilor sunt apărate pe deplin prin aceste măsuri.
b) este un contract accesoriu, deoarece nu are o existenţă de sine stătătoare, presupunând
existenţa unei obligaţii principale pe care o garantează. Potrivit adagiului accesorium sequitur
principale, soarta acestui contract depinde de soarta obligaţiei principale. Astfel, anularea,
rezilierea, rezoluţiunea obligaţiei principale atrag ineficienţa juridică a gajului. Prin gaj se poate
garanta orice obligaţie: pură şi simplă, sub condiţie, cu termen. Mai mult, se poate garanta şi o
obligaţie eventuală, cum este gajul destinat a garanta acoperirea prejudiciului pe care un
gestionar l-ar putea produce;
c) este un contract unilateral, deoarece dă naştere la obligaţii numai în sarcina creditorului,
respectiv obligaţia de a păstra bunul, de a-l conserva şi de a-l restitui debitorului la stingerea
gajului;
d) este un contract indivizibil, deoarece bunul mobil este afectat în întregime garantării
datoriei respective în totalitate [art. 2493 (1) C.civ.].
e) este un contract constitutiv de drepturi, deoarece prin el se constituie dreptul real de gaj,
obligaţiile şi drepturile născute din raportul juridic de gaj fiind noi, necunoscute deci înainte de
încheierea lui;
g) contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial, deoarece obiectul său având
valoare economică poate fi evaluat în bani;
h) contractul de gaj este un contract care poate fi afectat de modalităţi, termen, condiţie.
3. Condiţii de validitate
Pentru constituirea contractului de gaj este necesar ca, pe lângă condiţiile de validitate generale
oricărei convenţii, să mai fie întrunite şi unele condiţii speciale prevăzute de lege şi anume:
A. Persoana care constituie gajul, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie
proprietarul bunului gajat.
B. Obiectul gajului îl pot constitui numai bunurile mobile corporale, consumptibile sau
neconsumptibile, individual determinate sau generice, numai dacă se află în circuitul civil sau
titlurile negociabile emise în formă materializată.
C. Pentru a se putea asigura opozabilitatea şi posibilitatea de probă a gajului sunt necesare mai
multe formalităţi, prevăzute de art. 2482 C.civ.:
a) deposedarea debitorului [art. 2482 alin. (1) C.civ.]. În conformitate cu prevederile art.
2483 C.civ.: „deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă”.
Asta înseamnă că, pe de o parte, detenția creditorului trebuie să fie cunoscută terților, iar pe de
altă parte, detenția să indice în mod clar că se exercită în baza unui drept de gaj, și nu în baza
altui drept;
b) dacă obiectul gajului este un bun titlu de valoare, este necesară remiterea titlurilor nomi-
native sau la purtător, iar în cazul titlurilor la ordin, acestea se vor andosa [art. 2482 alin. (2)
C.civ.];

2
 c) de asemenea, publicitatea gajului se poate face și prin înscrierea acestuia în arhiva
electronică de garanții reale mobiliare.
4. Efectele gajului
Contractul de gaj dă naştere unui drept real accesoriu, dar care nu este o dezmembrare a drep-
tului de proprietate al cărui titular este creditorul gajist, ceea ce-i conferă acestuia trei atribute:
A. Dreptul de retenţie, care dă posibilitatea creditorului să refuze restituirea bunului gajat până
la achitarea întregii datorii, a dobânzilor şi a spezelor datoriei [art. 2492 alin. (1) C.civ.], gajul
fiind indivizibil. Chiar dacă datoria este divizibilă, gajul este indivizibil, cum este situaţia între
moştenitorii debitorului sau aceia ai creditorului. Astfel, moştenitorul debitorului care şi-a plătit
partea sa de datorie nu poate cere restituirea părţii sale de gaj atât timp cât datoria nu este plătită
în întregime. Şi moştenitorul creditorului care şi-a primit partea sa de datorie nu poate restitui
gajul până nu vor fi plătiţi şi ceilalţi moştenitori.
B. Dreptul de urmărire, care dă posibilitatea creditorului de a revendica bunul gajat din mâna
oricui s-ar găsi. Terţul poate paraliza această acţiune prin invocarea prevederilor art. 937 C.civ.,
în cazul în care este un posesor de bună-credinţă. Acţiunea în revendicare se numeşte vindicatio
pignoris. Revendicarea bunului are drept scop readucerea lui în detenţia creditorului, pentru
eventuala despăgubire în caz de neplată.
În acest sens, art. 2486 C.civ. prevede că „sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea
proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, creditorul gajist poate să ceară
restituirea bunului de la cel care îl deţine”.
C. Dreptul de preferinţă, care conferă creditorului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din
preţul bunului gajat faţă de alţi creditori.
-in cazul în care debitorul nu-şi plăteşte datoria, creditorul are următoarele drepturi privind
realizarea gajului:
a) poate cere instanţei să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei expertize
judiciare de exprimare a valorii bunului. Este nulă absolut orice convenţie prin care creditorul ar
fi autorizat să-şi apropie lucrul fără formalităţile judiciare menţionate, fiind interzis aşa numitul
„contract pignorativ”. Textul s-a interpretat şi în sensul că, după constituirea gajului, părţile pot
conveni ca gajul să rămână creditorului în caz de neplată la scadenţă;
b) poate cere vânzarea lucrului la licitaţie, urmând a fi plătit cu preferinţă din preţul obţinut
înaintea altor creditori, fiind nulă convenţia prin care s-ar prevedea o altă vânzare, cum este, de
exemplu, o vânzare prin bună învoială.
Contractul de gaj dă naştere şi la anumite obligaţii în sarcina creditorului:
a) obligaţia de conservare a bunului gajat, urmând a răspunde după regulile dreptului comun
în caz de pierdere sau deteriorare a acestuia, dacă s-a produs din culpa sa. Aceasta, deoarece
debitorul rămâne proprietarul bunului gajat. Astfel, conform art. 2487 C.civ., creditorul gajist
are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea
simplă. Dispoziţiile art. 795-799 C.civ. se aplică în mod corespunzător;

3
 b) obligaţia de a nu folosi şi de a nu-şi însuşi fructele şi veniturile acestuia. Dacă nu-şi
respectă această obligaţie, creditorul folosind ori conservând bunul în mod abuziv, debitorul
este îndreptățit să ceară restituirea bunului dat în gaj și stingerea garanției ca o sancțiune [art.
2492 alin. (1) teza finală C.civ.]. Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie
bunul în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate pentru cele menționate anterior;
c) obligaţia de a restitui bunul gajat imediat ce i-a fost plătită creanţa în întregime de către
debitor, deoarece creditorul are numai calitatea unui detentor precar, debitorul păstrând calitatea
de proprietar [art. 2492 alin. (1) teza I C.civ.]. Creditorul are dreptul de retenţie bunul până la
restituirea cheltuielilor efectuate cu conservarea bunului (art. 2491 C.civ.).
Dacă debitorul nu-şi execută obligaţia principală, creditorul beneficiază de un drept de opţiune.
El poate reţine bunul în contul creanţei, după o prealabilă evaluare făcută de un expert,
atribuirea bunului făcându-se de către instanţă, echivalând cu o dare în plată. Dacă valoarea
bunului este mai mare, creditorul va restitui diferenţa, iar dacă valoarea este mai mică, obligaţia
debitorului va înceta dacă garanţia a fost stipulată în limitele valorii bunului garantat.
Dacă bunul a pierit datorită forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a bunului,
creditorul nu răspunde. Asta înseamnă că el este liberat de obligația sa de predare a bunului.
Și debitorul are anumite obligaţii, după cum urmează:
a) obligaţia de a despăgubi pe creditor pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu
conservarea bunului (art. 2487 C.civ.), obligaţie ce rezultă din principiul îmbogăţirii fără justă
cauză;
b) obligaţia de a despăgubi pe creditor pentru daunele provocate de bunul gajat ca urmare a
unor vicii de structură. Această acţiune se numeşte actio pignoratitia contraria;
5. Stingerea gajului
A. Gajul se poate stinge pe cale accesorie, ca o consecinţă a stingerii obligaţiei principale. Prin
urmare, dacă obligaţia principală se stinge prin plată, compensaţie, remitere de datorie,
confuziune etc. sau se declară nulitatea ori anularea obligaţiei principale, se desfiinţează şi gajul.
Lăsarea permanentă a gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă a
datoriei, care are drept efect întreruperea prescripţiei extinctive, cu privire la obligaţia
principală.
B. Contractul de gaj se poate stinge şi pe cale principală, independent de obligaţia principală,
prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor în general, precum: renunţarea creditorului la
garanţie, pieirea totală a bunului gajat din cauză de forţă majoră etc. Face excepţie cazul în care
bunul gajat care a pierit este asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al creditorului se va
păstra asupra indemnizaţiei de asigurare.
Un mod specific de stingere a gajului este remiterea voluntară de către creditor a bunului gajat.
Conform art. 2485 alin. (1) C.civ., „Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul
gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea titlului la ordin”. Rezultă că, dacă
creditorul remite în mod voluntar bunul ce face obiectul gajului, acesta se stinge, această
remitere având natura juridică a unei renunțări tacite la garanție.

4
Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când [art. 2485 alin. (2) C.civ.]:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de
urmărire silită.
Dreptul de retenţie
1. Noţiune. Obiectul dreptului de retenţie
Definim dreptul de retenție ca fiind acel drept real ce conferă creditorului, în acelaşi timp
debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel
bun în stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului,
va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui, în legătură cu lucrul respectiv.
Potrivit art. 2495 C.civ.: „(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl
reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după
caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a
făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. (2) Prin lege se pot
stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie”.
Obiectul dreptului de retenţie îl constituie orice bun corporal mobil sau imobil care poate face
obiectul dreptului de proprietate privată. Bunurile care fac parte din proprietatea publică nu pot
face obiectul dreptului de retenţie, respectiv nu poate fi exercitat acest drept atunci când bunul
vizat nu poate fi susceptibil de urmărire silită, respectiv bunurile pe care legea le declară
insesizabile, inalienabile ori inalienabilitatea este stabilită convenţional ori prin testament.
Legiuitorul, în încercarea de a acoperi aria excepţiilor care vizează exercitarea dreptului de
retenţie, stabileşte mai multe ipoteze în conţinutul legal al art. 2496 C.civ. Astfel: „(1) Dreptul
de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă
ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită. (2) Dreptul de retenţie nu poate
fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege”.
Insistăm de această dată să salutăm iniţiativa legiuitorului de a demarca originea faptelor care
conduc la deţinerea bunurilor, respectiv din fapte ilicite, din fapte care vizează un abuz de drept
(care poate fi generat chiar în cadrul unor raporturi contractuale, chestiune de fapt supusă
aprecierii suverane a instanţei), ori această deţinere este una nelegală ori vizează bunuri
insesizabile.
Regimul juridic al „posesorului de rea-credinţă” în cadrul exercitării dreptului de retenţie apare
ca o excepţie la excepţie, dar aceasta trebuie circumscrisă cazurilor expres prevăzute de lege.
Din aceste considerente nu se poate absolutiza, propaga ori împrumuta efectele întâlnite în alte
materii cu privire al acesta.
Detenţia materială, caracteristică dreptului de retenţie, exercitată asupra bunurilor corporale a
stârnit în doctrină controverse legate de susceptibilitatea exercitării acestui drept şi asupra
bunurilor incorporale. Însă, în legătură cu acestea din urmă, trebuie subliniat faptul că în condi-

5
ţiile în care pot fi transpuse într-un suport material şi nu sunt transgresate alte principii ori
dispoziţii legale contrare, se admite exercitarea dreptului de retenţie.
2. Natura juridică a dreptului de retenţie
Marea majoritate a autorilor consideră că dreptul de retenţie este un adevărat drept real
imperfect ori un drept real de garanţie imperfectă. Fiind un drept real el este opozabil nu numai
debitorilor, ci şi faţă de terţii străini de raportul juridic astfel cum rezultă şi din dispozițiile
art. 2498 alin. (1) C.civ. El poate fi opus nu numai creditorilor chirografari, dar şi creditorilor
ipotecar şi privilegiaţi. De asemenea, poate fi opus atât proprietarului iniţial, cât şi proprietarului
subdobânditor.
Fiind un drept real imperfect, dreptul de retenţie este o garanţie pasivă, în sensul că nu conferă
prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane, încetând în momentul deposedării
voluntare a retentorului.
Dreptul de retenţie este indivizibil, extinzându-se asupra întregului bun, până la achitarea inte-
grală a datoriei. De asemenea, el oferă numai o detenţie precară asupra bunului, şi nu o posesie,
astfel încât retentorul nu are dreptul la fructe şi nici nu poate invoca uzucapiunea.
Din punct de vedere procedural, dreptul de retenţie, de regulă, se invocă pe cale de excepţie, în
litigii privind restituirea lucrului.
Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că dreptul de retenţie este o garanţie legală. Dreptul
de retenţie nu este o simplă favoare în virtutea căreia instanţele îl acordă de la caz la caz, ci el
este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri
supuse restituirii, independent de valoarea creanţelor şi a bunurilor. Astfel, dreptul de retenţie
nu este doar o garanţie reală imperfectă, ci şi un mijloc de apărare al creditorului.
3. Caracterele juridice ale dreptului de retenţie
Dreptul de retenţie nu are o existenţă autonomă, ci depinde de un raport juridic principal, având
deci un caracter accesoriu. El nu va putea lua naştere decât odată cu raportul juridic principal
sau ulterior, dar ca o consecinţă a acestuia şi se transmite în mod autonom, ca efect al caracte-
rului său accesoriu în acelaşi timp cu obligaţia principală.
Având în vedere şi analiza naturii juridice a dreptului de retenţie putem enumera caracterele
dreptului de retenţie succint şi obiectiv. Astfel:
a) originea dreptului de retenţie este ex lege, conform dispozițiilor art. 2495 alin. (2) C.civ.,
„voinţa particularilor fiind liberă să îl invoce sau nu”. În ipoteza în care aceştia urmăresc consti-
tuirea unei garanţii reale, vor trebui să opteze pentru o garanţie convenţională, în special când
vizează un bun mobil, preferabil ca alegere ar fi gajul;
b) dreptul de retenţie este un drept real imperfect, care dă naştere la dreptul de urmărire şi
preferinţă, cu anumite distincţii şi limite, în raport de drepturile conferite de privilegii;
c) are opozabilitate erga omnes, atât faţă de debitorul proprietar al lucrului, cât şi faţă de cre-
ditorii săi chirografari, de cei privilegiaţi sau ipotecari, ulteriori deţinerii bunului de către
creditorul retentor;

6
 d) este indivizibil prin natura sa, fiind un mijloc de constrângere al debitorului, ceea ce
exclude o proporţie între creanţa garantată şi bunul reţinut;
e) acest drept conferă titularului numai o detenţie materială, şi nu posesia bunului, astfel
încât fructele vor fi imputate asupra creanţei;
f) are un caracter accesoriu, existenţa sa fiind legată de raportul principal de obligaţii, având
aceeaşi soartă cu privire la naşterea şi stingerea sa;
g) are un efect static, fiind o garanţie pur pasivă, care funcţionează cât timp bunul se află în
detenţia retentorului şi nu îi oferă acestuia dreptul de folosinţă sau de urmărire silită. Cu alte
cuvinte, dreptul de retenţie îmbracă forma unei garanţii negative, materializată în refuzul
retentorului de a restitui bunul persoanei îndrituite să-l preia, după ce în prealabil îl obţinuse în
posesie în mod voluntar (de la aceasta din urmă).
e) dreptul de retenţie are caracterul unei garanţii indivizibile. Ca orice garanţie reală verita-
bilă, retenţia garantează (în întregime) plata integrală a datoriei pe care o are debitorul către
retentor. Prin convenţie părţile pot neglija importanţa valorificării acestei instituţii în condiţiile
în care se solicită restituirea bunului în cazul plăţii parţiale.
4. Condiţiile dreptului de retenţie
În cazul în care dreptul de retenţie este prevăzut în favoarea creditorului care este în acelaşi timp
debitor al obligaţiei de restituire, el operează ope legis. Instanţa de judecată sesizată în acest caz,
în faţa căreia se invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască.
Cu toate acestea, în afara îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, sunt ipoteze în care este
prohibită recunoaşterea acestui drept. În acest sens, noul legiuitor prevede cu titlu de excepţie
într-o manieră generală faptul că „dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului
provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de
urmărire silită”, respectiv „nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în
cazurile anume prevăzute de lege” (art. 2496 C.civ.).
În cazul în care dreptul de retenţie este acordat de către instanţele de judecată şi în afara
cazurilor prevăzute de lege, trebuie întrunite anumite condiţii, care sunt:
a) să existe o conexiune între datoria deţinătorului lucrului şi lucrul ce se tinde a se reţine,
să fie deci un debitum cum re junctum. Această conexitate poate fi contractuală (de exemplu, un
contract de depozit) sau extracontractuală (de exemplu, accesiunea);
b) creanţa retentorului să fie certă, lichidă şi exigibilă. Dacă s-a acordat debitorului un
termen pentru executarea obligaţiei, dreptul de retenţie nu se mai justifică. Mai mult, creanţa
trebuie să fie posterioară, in extremis concomitentă cu preluarea în posesie (precară) a bunului
de către retentor;
c) bunul referitor la care se invocă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a celui ce
este debitorul deţinătorului, cât priveşte cheltuielile pretinse. Prin urmare, titularul creanţei de
restituire a lucrului şi debitorul sumelor de restituit creditorului retentor (deţinătorul bunului)
trebuie să coincidă, în sensul că aceeaşi persoană să fie creditor în restituire şi debitor pentru
plata cheltuielilor făcute cu lucrul;

7
 d) lucrul trebuie să fie un bun corporal mobil sau imobil aflat în stăpânirea retentorului, bun
care să nu intre în sfera celor insesizabile. Retentorul, fiind un simplu detentor precar, nu are
dreptul să-şi însuşească fructele bunului, această prerogativă aparţinând numai proprietarului, în
afară de situaţia în care prin convenţie s-a stipulat altfel.
Din momentul îndeplinirii acestor condiţii, dreptul de retenţie va fi recunoscut tuturor
creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunul respectiv, iar nu o simplă favoare
acordată de instanţele de judecată, de la caz la caz, prin apreciere.
5. Efectele dreptului de retenţie
Principalul efect al dreptului de retenţie este facultatea pe care o dobândeşte creditorul aflat în
posesia bunului de a refuza restituirea acestuia până la plata integrală a sumei datorate. În cazul
unei plăţi parţiale nu există obligaţia de restituire a bunului. S-a afirmat deopotrivă în doctrină că
„efectul esenţial al dreptului de retenţie este dat de natura sa negativă”, în sensul în care
„retentorul se opune la restituire, opoziţie ce va fi legitimă până la momentul în care proprietarul
bunului nu achită datoria conexă bunului”. Desigur sensul de „negativ” indică o opoziţie licită,
justă, în raport cu o altă atitudine negativă (a neachitării datoriei care legitimează retenţia bunului).
Mai mult, utilizat ca mijloc de apărare, se reliefează emblematic caracterului pasiv al acestui
drept.
Un alt efect îl constituie indisponibilizarea bunului temporară de facto, însă, aşa cum am putut
observa, retentorul nu se poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, ci va putea
„participa la distribuirea preţului bunului în condiţiile legii” [art. 2498 alin. (2) C.civ.].
Când poartă asupra bunurilor mobile, se va valorifica dreptul de preferinţă al retentorului sub
legitimitatea unui privilegiu special mobiliar.
Când vizează bunuri imobile, dreptul de retenţie nu se bucură de aceeaşi prioritate, fiind
premers de ipotecile anterioare.
Efectele dreptului de retenţie se bucură de specificitate în modalitatea de realizare şi din aceste
considerente, în materie de executare nu se vor suprapune regulile din materia gajului ori
ipotecii, mai mult, aplicându-i-se procedura de drept comun, la nivel de executare silită, se vor
stabili şi raporturile faţă de ceilalţi cocreditori.
Dreptul de retenţie nu conferă creditorului un drept de preferinţă şi nici de a se folosi de bun.
Dacă se foloseşte de bunul respectiv (locuieşte efectiv în imobil), va trebui să achite debitorului
proprietar, echivalentul folosinţei. Mai mult, percepută ca o obligaţie şi mai puţin ca un efect în
opinia noastră (ca o „îndatorire” conform dispozițiilor art. 2497 C.civ.) este faptul că retentorul
trebuie să aibă atitudinea „unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea
simplă”, sens în care se va face aplicarea dispozițiilor art. 795-799 C.civ.
Dreptul de retenţie nu poate fi acordat în cazul în care actul juridic este lovit de nulitate absolută
şi nici atunci când intrarea în deţinerea materială a bunului s-a făcut printr-un act samavolnic ori
ca urmare a săvârşirii acestuia. De asemenea, nu poate fi de conceput când deţinerea lucrului are
la bază încălcarea unei dispoziţii imperative sau prohibitive a legii care a declarat scoase din
circuitul civil anumite bunuri. În acest sens, salutăm iniţiativa noului legiuitor de a arăta cu titlu

8
de excepţie cazurile în care nu poate fi invocat şi valorificat dreptul de retenţie (art. 2496
C.civ.).
Totodată dreptul de retenţie mai produce următoarele efecte:
a) poate fi opus atât titularului iniţial al lucrului, cât şi subdobânditorului ulterior al acestuia;
b) dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor privilegiaţi şi ipotecari anteriori intrării
lucrului în detenţia retentorului;
c) dreptul de retenţie se înfăţişează ca un „important mijloc de constrângere a debitorului în
vederea executării obligaţiei, astfel că titularul acestui drept nu poate fi obligat la plata lipsei de
folosinţă a bunului respectiv”.
Subliniem aici şi raportul dintre compensaţie şi dreptul de retenţie din perspectiva efectelor,
legiuitorul stabilind în cuprinsul art. 2505 C.civ. faptul că: „Prescripţia nu împiedică stingerea
prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la
acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de
retenţie, după caz”.
6. Stingerea dreptului de retenţie
Pierderea ori stingerea dreptului de retenţie se realizează fie pe cale indirectă (sau accesorie), în
urma stingerii obligaţiei garantate, ori direct (sau pe cale principală) în ipoteza în care creanţa pe
care o garantează „supravieţuieşte retenţiei”. Foarte plastică şi totodată inspirată această
formulare preluată din doctrină, deoarece acoperă întrutotul cazurile reglementate de art. 2499
C.civ., respectiv „dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau
oferă retentorului o garanţie suficientă” [conform alin. (1)], fiind evident faptul că nu se mai
justifică menţinerea acestui drept dacă realizarea creanţei retentorului se materializează prin
îndestularea creditorului din consemnarea sumei pretinse sau prin „valorificarea garanţei
constituite în favoarea lui”.
Acest prim alineat al art. 2499 C.civ. face apel la o „formă de justiţie privată bazată pe argumente
de echitate”, astfel prin consemnarea sumei pretinse (art. 1513 C.civ.), dreptul de retenţie înce-
tează. Important de menţionat este faptul că sfera persoanelor care pot realiza această operaţiune
nu se limitează la debitorul retentorului, ci orice altă persoană care are un interes, respectiv un alt
creditor care doreşte să evite etapa urmăririi silite a bunului poate îndeplini acest lucru, putând
astfel valorifica dispoziţiile alin. (2) ale art. 2499 C.civ. Desigur, în practică pot fi generate
diverse probleme legate de această operaţiune faţă de calitatea şi interesul celui care o execută.
A doua ipoteză prevăzută în teza finală a alin. (1) al art. 2499 C.civ., cea a oferirii unei garanţii
suficiente. Garanţia oferită poate fi ori reală ori personală, textul nu distinge. Din aceste
considerente, dacă şi constituitorul este altul decât debitorul retentorului, vom fi în prezența
„cauţiunii reale”. Nu în ultimul rând, dacă suntem în prezenţa constituirii unei garanţii
personale, este firesc că ne gândim ca fiind un terţ interesat constituitorul, deoarece dacă ar viza
persoana debitorului – retentorului, acest text ar fi superflu din simplul motiv că acestuia, în
baza dispozițiilor art. 2324 alin. (1) C.civ., i se recunoaşte o garantie comuna asupra
patrimoniului acestui debitor.

9
Alin. (2) al art. 2499 C.civ. stabileşte că „deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de
retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor
aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către
posesorul de bună-credinţă”. Dintr-o interpretare per a contrario a primei teze a acestui alineat
rezultă faptul că dreptul de retenţie se stinge prin deposedarea voluntară a retentorului de bun,
care poate fi echivalată unei renunţări tacite la dreptul de retenţie.
În cazul prescripţiei extinctive a acţiunii principale (prin care retentorul cere executarea
obligaţiei debitorului său), dacă dreptul la acţiune nu era prescris la momentul la care putea fi
opus acest drept de retenţie, se poate încă valorifica, respectiv retentorul deposedat involuntar
poate acţiona împotriva celui care l-a deposedat ori a celui în posesia căruia se află bunul,
acţiune care poate fi paralizată în condiţiile dobândirii proprietăţii mobiliare prin posesia de
bună-credinţă prevăzută de art. 937 C.civ. Această acţiune este una posesorie desigur,
fundamentată pe dispozițiile art. 949 alin. (2) C.civ.

10