3.4.

MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

3.4.1. Noţiune
Modalităţile actului juridic civil sunt acele împrejurări care afectează producerea
efectelor sale, în sensul amânării, limitării sau desfiinţării lor. Modalităţile actului juridic civil
sunt: termenul, condiţia şi sarcina.
Modalităţile pot fi elemente inadmisibile, esenţiale sau neesenţiale ale actului juridic
civil. Aşa cum am arătat când am discutat despre actele juridice afectate de modalităţi, există
unele acte juridice care sunt incompatibile cu modalităţile în sensul că prezenţa acestora duce la
nevalabilitatea actului juridic. Dintre acestea amintim: adopţia, căsătoria, acceptarea succesiunii.
La alte acte juridice, modalităţile sunt ridicate la rangul de elemente esenţiale, în sensul că
trebuie să fie prevăzute în mod obligatoriu, lipsa modalităţilor facând ca actul juridic să nu fie
valabil. Acesta este cazul contractului de locaţiune (termenul), contractului de asigurare
(condiţia) sau al donaţiei cu sarcini (sarcina). De cele mai multe ori, însă, modalităţile sunt
elemente neesenţiale ale actului juridic civil, putând fi prezente sau putând lipsi.

3.4.2. Condiţia, modalitate a actului juridic civil

3.4.2.1. Noţiune

Condiţia, modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor şi nesigur ca

realizare de care depinde însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor, adică naşterea sau
desfiinţarea actului juridic civil. Potrivit art. 1399 C.civ. este afectată de condiţie obligaţia a
cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.
Asemeni termenului condiţia este tot un eveniment viitor, dar care este nesigur ca
realizare, pe când termenul era un eveniment sigur ca realizare. Spre deosebire de termen, care
produce efecte numai pentru viitor condiţia, de regulă, produce efecte în mod retroactiv (şi
pentru trecut – a se vedea art. 1407 C.civ.).Condiţia este reglementată în art.1399 -1410 C.civ..

3.4.2.2. Clasificarea condiţiilor

1.după efectul ei, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
a.condiţie suspensivă – acel eveniment viitor şi nesigur ca realizare de a cărui împlinire depinde
însăşi naşterea actului juridic civil (de ex: „îţi cumpăr maşina de făcut gheaţă dacă temperatura în

1
luna iunie va urca peste 35 de grade Celsius”); Potrivit art. 1400 C.civ., condiţia este suspensivă
atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.
b.condiţie rezolutorie – acea condiţie de a cărei împlinire depinde desfiinţarea actului juridic
civil (de ex. îţi vând barca, dar dacă navigaţia pe lacul Fântânele va permisă, vânzarea se va
desfiinţa); Privitor la condiţia rezolutorie, art. 1401 C.civ. prevede: (1) Condiţia este rezolutorie
atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei. (2) Până la proba contrară,
condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă
momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.

2. după legătura cu voinţa părţilor a realizării ori nerealizării evenimentului, distingem:

a.condiţia cazuală (nu cauzală!), a cărei realizare depinde exclusiv de hazard, de o
întâmplare independentă de voinţa părţilor (de ex. îţi cumpăr schiurile dacă va ninge până în
decembrie);
b.condiţia mixtă, a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unei alte persoane
determinate (de ex.îţi donez locuinţa dacă te căsătoreşti cu Z);
c.condiţia potestativă, a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi; condiţia potestativă
poate fi: pur potestativă şi potestativă simplă;
- condiţia pură (pur potestativă), a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei părţi (
de ex. îţi vând casa dacă vreau) ; privitor la condiţia pur potestativă, art. 1403 C.civ. prevede:
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu
produce niciun efect.
- condiţie potestativă simplă a cărei realizare depinde de voinţa unei părţi si de un fapt,
eveniment exterior acesteia sau de voinţa unei persoane nedeterminate (de ex. îţi vând maşina
dacă te vei căsători);

3. După modul de formulare, distingem:

a.condiţia pozitivă care constă în împlinirea unui eveniment viitor şi nesigur (de ex.dacă vei
reuşi la examen );
b.condiţia negativă care constă în neîndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur (de ex.dacă
nu vei reuşi la examen);

2
4. După beneficiarul condiţiei, distingem:
a. condiţie stipulată în favoarea unei dintre părţi (creditorul sau debitorul);
b. condiţie stipulată în favoarea ambelor părţi.
Distincţia prezintă importanţă în ceea ce priveşte stabilirea părţii care poate renunţa la
condiţie. Potrivit art. 1406 alin.1 C.civ., partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată
condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit.
Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă (art. 1406 alin. 2 C.civ.).

5.În funcţie de caracterul ei, distingem:

a. condiţie posibilă, legală sau morală;
b. condiţie imposibilă, ilicită (contrară legii) sau imorală (contrară bunelor moravuri).
Condiţia trebuie să fie posibilă, legală şi morală. Conform art. 1402 C.civ., condiţia
imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi
cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia. Textul de lege distinge astfel după cum
condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri a fost sau nu determinantă la încheierea
actului. În măsura în care ea nu a fost determinantă, respectiv părţile ar fi încheiat actul juridic şi
în lipsa acestuia, condiţia respectivă va fi „considerată nescrisă” (inexistentă) actul juridic fiind
menţinut împreună cu celelalte clauze. Dacă acea condiţie imposibilă, contrară legii sau bunelor
maniere a fost determinantă la încheierea contractului fiind cauza pentru care părţile au încheiat
contractul, va atrage nulitatea absolută a întregului contract.

3.4.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

-condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor (eficacitatea actului
juridic);
- de regulă, condiţia produce efecte retroactive, până la momentul încheierii actului
juridic. Codul civil prevede şi excepţii de la această regulă. În acest sens, art. 1407 alin.1 C.civ.
prevede: Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu
rezultă contrariul.

3
A. Efectele condiţiei suspensive
În ceea ce priveşte efectele condiţiei, trebuie să distingem între perioada anterioară
împlinirii condiţiei (pendente conditione) şi ulterior împlinirii condiţiei (eveniente conditione).
Pendente conditione, actul juridic civil nu întruneşte toate elementele necesare pentru
a-şi produce efecte (drepturile şi obligaţiile părţilor încă nu există); astfel:
- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei pentru că încă aceasta nu există;
- dacă debitorul execută obligaţia, el poate cere restituirea pentru că a executat o plată nedatorată
(1343 teza II C.civ.);
- în actele juridice translative de drepturi reale, nu are loc transmiterea dreptului real;
- riscul pierii fortuite a bunului individual determinat rămâne la înstrăinător (art. 1274 alin.1
C.civ.); dacă lucrul piere fortuit iar ulterior se implineşte condiţia suspensivă, riscul va fi suportat
de către vânzător;
- creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a
dreptului său (art. 1409 C.civ.);
- prescripţia extinctivă nu începe să curgă până la împlinirea termenului (art. 2524 alin.3 C.civ).
Eveniente conditione (după împlinirea termenului suspensiv) se consideră, în mod
retroactiv că actul juridic a fost pur şi simplu din momentul încheierii lui (că a dat naştere la
drepturi şi obligaţii din acel moment); În acest sens art. 1407 alin.3 C.civ. prevede: Atunci când
condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la
executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie
suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.
Ca urmare:
- dacă debitorul a efectuat o plată, înainte de împlinirea condiţiei, după împlinirea ei plata devine
valabilă şi nu se mai poate cere restituirea;
- se consolidează eventualele transmisiuni de drepturi reale făcute de dobânditorul sub condiţie
suspensivă terţelor persoane;
Excepţiile de la caracterul retroactiv al condiţiei suspensive sunt:
- termenul de prescripţie extinctivă curge doar de la împlinirea termenului; astfel, potrivit art.
2524 alin.3 C.civ., dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă
de la data când s-a îndeplinit condiţia.;

4
- fructele culese de înstrăinător, până la împlinirea termenului, rămân ale sale. Astfel, art. 1410
C.civ. prevede că în lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori
încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie.
- se păstrează actele de conservare făcute de înstrăinător, pendente conditione (art. 1409 C.civ.);
Dacă nu se realizează condiţia suspensivă părţile vor fi în situaţia în care nu ar fi încheiat
un act juridic iar în consecinţă eventualele prestaţiile efectuate trebuie restituite.
B. Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca un act juridic
pur şi simplu. Astfel:
- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia iar creditorul poate pretinde executarea acesteia;
- începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, din momentul naşterii raportului juridic (a se
vedea art. 2523 şi 2524 alin.1 C.civ.);
- se transmit riscurile pieirii bunului (în cazul contractelor translative de proprietate) de la
înstrăinător la dobânditor.
Eveniente conditione (după împlinirea condiţiei rezolutorii) actul juridic se desfiinţează
cu efect retroactiv, considerându-se că nu a existat (că nu a dat naştere la drepturi şi obligaţii).
Astfel, potrivit art. 1407 alin.4 C.civ., atunci când condiţia rezolutorie produce efecte
retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte
prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată.
Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor se aplică în mod corespunzător (a se vedea
art.1635-1649 C.civ.). în consecinţă:
- părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate (art. 1635 C.civ.);
- drepturile constituite în favoarea unor terţi de către dobânditor se desfiinţează;
Codul civil prevede şi excepţii de la efectul retroactiv al condiţiei rezolutorii:
- în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie,
îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja
executate (art. 1407 alin.2 C.civ).
- se păstrează actele de conservare şi de administrarea făcute de dobânditor pendente conditione;
- riscul pieirii bunului pendente conditione va fi suportat de către dobânditor;
- fructele culese de dobânditor, rămân în proprietatea acestuia.

5
3.4.2.4. Constatarea îndeplinirii condiţiei. Potrivit art. 1.404 alin.1 C.civ., îndeplinirea condiţiei
se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în
vedere după împrejurări.
Când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit
termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se
producă. În lipsa unui termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce (art. 1404 alin.2 C.civ.).
Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce într-
un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va
produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce (art. 1404 alin.3 C.civ.).
Partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei (art. 1404 alin. 4 C.civ.).
Art. 1.405 C.civ. conţine două reglementări care instituie sancţiuni pentru cei care
impiedică realizarea condiţiei sau, cu rea-credinţă determină realizarea ei. Astfel, condiţia se
consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei (art.
1405 alin.1 C.civ.); condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea
condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului (art. 1405 alin.2 C.civ.).

3.4.3. Termenul, modalitate a actului juridic civil

3.4.3.1. Noţiune

Termenul, modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor şi sigur în ceea ce
priveşte realizarea lui, de care depinde fie începerea executării fie stingerea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor actului juridic. Observăm că termenul este un eveniment viitor şi sigură ca
realizare. El afectează doar efectele actului juridic (executarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor), nu şi existenţa lui.
Termenul este reglementat de art.1022-1025 C.civ. Potrivit art. 1411 alin.1 C.civ.
obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment
viitor şi sigur.

6
3.4.3.2. Clasificarea termenelor
1.Clasificarea termenelor, în funcţie de efectele lor:
a.termen suspensiv, care amână începerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor până la
împlinirea lui (de ex. A se obligă să-i vândă lui B casa la 30 ianuarie 2005); raportul juridic
există din momentul încheierii actului juridic, termenul doar amână executarea actului juridic;
termenul suspensiv este prevăzut de art. 1412 alin.1 C.civ. : termenul este suspensiv atunci când,
până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei.
b.termen extinctiv, care amână stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor până la
împlinirea lui (ex. data morţii întreţinutului, în cazul contractului de întreţinere); termenul
extinctiv este reglementat de art. 1412 alin.2 C.civ.: termenul este extinctiv atunci când, la
împlinirea lui, obligaţia se stinge.

2.Clasificarea termenului după cunoaşterea sau necunoaşterea cu precizie a datei împlinirii

termenului:
a.termen cert, a cărui dată de împlinire e cunoscută sau poate fi cunoscută încă din momentul
încheierii actului juridic; este termen cert când este stabilită o dată exactă (de ex.1 martie 2005)
dar tot termen cert este şi când, fără a se stabili data exactă în actul juridic, aceasta poate fi
cunoscută, din momentul încheierii actului ( de ex. la 6 luni din momentul încheierii actului, data
când creditorul va împlini 30 de ani);
b.termenul incert, a cărui dată de împlinire nu este cunoscută cu precizie la momentul încheierii
actului deşi împlinirea ei este sigură (de ex, data morţii întreţinutului, data primei zăpezi);

3.Clasificarea termenului în funcţie de izvor

Potrivit art. 1411 alin.2 C.civ., termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori
prevăzut de lege. Vom distinge astfel trei categorii de termene:
a.termenul voluntar (convenţional), stabilit de părţi prin actul juridic; termenul voluntar poate
fi expres, când este stipulat explicit în actul juridic şi este tacit când rezultă implicit din act, fiind
dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care se execută obligaţiile;
b. termenul judiciar (jurisdicţional) este stabilit de instanţă. Potrivit art. 1415 alin.1 C.civ.
atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-
l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa

7
poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de
situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări. Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul
atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care
acesta să poată fi determinat (art. 1415 alin.2 C.civ.).
Termenul acordat debitorului de instanţa judecătorească pentru a-şi putea executa obligaţia se
numeşte termen de graţie.
c. termenul legal, stabilit prin lege (de ex., prorogarea legală a contractelor de închiriere,
prevăzută de art.1 din O.U.G. nr.40/1999 pentru protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei);

4.Clasificarea termenului în funcţie de criteriul părţii care beneficiază de el, în termen în

favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului şi termen în favoarea ambelor părţi; Potrivit
art. 1413 alin.1 C.civ., termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa
părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor
părţi.
a.termenul în favoarea debitorului, care constituie regula; ori de câte ori din lege, din voinţa
părţilor sau din împrejurări nu rezultă că termenul ar fi fost stipulat în favoarea creditorului sau
în beneficiul ambelor părţi termenul va fi considerat în favoarea debitorului; termen în favoarea
debitorului este în cazul unui contract de împrumut, în care, până la împlinirea termenului,
creditorul nu poate solicita restituirea bunului; în cazul în care debitorul execută prestaţia, înainte
de împlinea termenului, se consideră că a renunţat la beneficiul lui;
b.termenul în favoarea creditorului, când este stipulat în acest sens sau rezultă din
circumstanţe; termenul este în favoarea creditorului, în cazul contractului de depozit, în sensul
că, deşi s-a prevăzut obligaţia debitorului de a păstra bunul un anumit termen, creditorul poate
solicita restituirea bunului anterior împlinirii termenului;
c.termenul stipulat în favoarea ambelor părţi (de ex. contractul de asigurare); în cazul
termenului în favoarea ambelor părţi, renunţarea la beneficiul termenului se poate face doar prin
acordul de voinţă al părţilor.
Această clasificare este utilă pentru că regula este că renunţarea la beneficiul termenului
o poate face doar partea în favoare căreia s-a stipulat termenul. Astfel, potrivit art. 1413 alin.2
C.civ., cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără
consimţământul celeilalte părţi.

8
3.4.3.3. Efectele termenului
Efectele termenului sunt guvernate de principiul că termenul afectează doar executarea
actului nu şi existenţa lui. Termenul produce efecte doar pentru viitor, nu şi retroactiv.
În cazul termenului suspensiv, drepturile şi obligaţiile există din momentul încheierii
actului juridic iar termenul amână doar executarea lor. Potrivit art. 1414 C.civ., ceea ce este
datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de
bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii. În
consecinţă:
- până la împlinirea termenului creditorul nu poate să ceară executarea obligaţiei; drept urmare,
şi termenul de prescripţie extinctivă va începe să curgă de la data împlinirii termenului; în acest
sens, art. 2524 alin.2 C.civ. prevede: În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la
beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
- dacă debitorul execută obligaţia, el face o plată valabilă şi nu mai poate cere restituirea; se va
considera că debitorul a renunţat la beneficiul termenului;
- termenul suspensiv nu amână transferul dreptului de proprietate, dobânditorul suportând riscul
pieirii fortuite a bunului;
Termenul extinctiv, duce la stingerea raportului juridic civil, adică a dreptului subiectiv şi
a obligaţiei corelative.

3.4.4. Sarcina, modalitate a actului juridic civil

Sarcina, modalitate a actului juridic civil, este o obligaţie de a da, a face sau a nu face
ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit. Sarcina poate afecta doar
liberalităţile.
În funcţie de persoana beneficiarului, sarcina poate fi:
- în favoarea dispunătorului (X îi donează casa lui Y cu obligaţia pentru Y de a-l
înmormânta spre X);
- în favoarea gratificatului (A îi donează casa lui B pentru ca B să îşi continue studiile);

9
 - în favoarea unui terţ (A îl donează un bun lui B cu obligaţia pentru acesta de a-l
întreţine pe fiul ui A până la majorat).
Pentru a fi valabilă sarcina trebuie să fie licită, morală şi posibilă, în caz contrar este nulă
(nulitate absolută).
Sarcina conferă actului juridic civil un caracter oneros, în limita sarcinii.
În cazul donaţiei cu sarcini, donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita
valorii bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită. Neexecutarea fără
justificare a sarcinii la care s-a obligat donatarul atrage dreptul donatorului de a solicita
revocarea donaţiei (art. 1020 C.civ.). Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat,
donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donaţiei (art.
1027 alin.1 C.civ.). În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere
numai executarea sarcinii (art. 1027 alin.2 C.civ.).
Prezenţa sarcinii va atrage şi incidenţa unor reguli de la actele juridice cu titlu oneros. De
pildă, potrivit art. 1018 alin. 2 C.civ., în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora,
donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul. De asemenea, în cazul donaţiei cu sarcini,
în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul (art. 1019
alin.3 C.civ.).
În cazul legatului cu sarcini, dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina excesivă cu care
este grevat legatul său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea
libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor (art.
1060 alin.1 C.civ.).
Neîndeplinirea, fără justificare, a sarcinii instituit de testator, atrage revocarea
judecătorească a legatului. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă,
potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii (art.
1069 alin.1 C.civ.).

§ 4. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

4.1. NOŢIUNE. Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective civile şi
obligaţiile civile născute, modificate sau stinse prin actul respectiv.

10
4.2. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
4.2.1. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil este reglementat de art. 1270 alin.1
Cod civil (coresp. art. 969 alin.1 din Codice). Potrivit acestui articol care reglementează efectele
contractului între părţi, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”.
Actul juridic valabil încheiat (cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă) se impune
părţilor actului juridic cu aceeaşi forţă obligatorie ca şi legea. Părţile actului juridic trebuie să
respecte întocmai clauzele acestuia, să execute cu bună-credinţă obligaţiile asumate.
Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate
urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui (art. 1272 alin.1 C.civ.). Clauzele obişnuite într-un contract se
subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres (art. 1272 alin.2 C.civ.).
Chiar şi instanţa investită cu judecarea unui litigiu între părţi este ţinută de această forţă
obligatorie a actului juridic. El doar verifică dacă actul juridic este valabil încheiat şi, în măsura
în care s-au respectat condiţiile cerute la încheierea lui. El poate să modifice actul juridic sau să
dispună încetarea lui doar în cazurile expres prevăzute de lege.
De regulă, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit
mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii
valorii contraprestaţiei (art. 1271 alin.1 C.civ.). Cu toate acestea, dacă executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă datorită impreviziunii - unei schimbări excepţionale a împrejurărilor
care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei - instanţa poate să
dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
Pentru ca instanţa de judecată să poată dispune adaptarea contractului sau încetarea
acestuia trebuie îndeplinite anumite condiţii, prevăzute în art. 1271 alin.3 C.civ.

4.2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil este reglementat de art. 1270 al.2 Cod
civil fiind o consecinţă directă a principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. Potrivit

11
acestui principiu, actele juridice „se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din
cauze autorizate de lege”.
Ca o consecinţă a aplicării acestei reguli, actele juridice bilaterale (contractele) vor putea
fi revocate numai prin acordul de voinţă al părţilor. Excepţie o constituie cazurile expres
prevăzute de lege (donaţiile dintre soţi, contractul de depozit, contractul de mandat).
Actele juridice unilaterale în principiu sunt irevocabile. Excepţie o constituie
testamentul, care va putea fi revocat pe toată durata vieţii testatorului, oferta de a contracta care
poate fi revocată până nu a ajuns la destinatar, renunţarea la succesiune care poate fi retrasă în
termenul de 1 an prevăzut pentru acceptarea succesiunii în art. 1103 C.civ. şi doar dacă
moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili (art. 1123 C.civ.),etc.

4.2.3.Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

4.2.3.1. Noţiune
Principiul relativităţii efectelor contractului este prevăzut de art. 1280 (echiv.art. 973
Codice) şi reglementează efectele actului juridic faţă de terţi. Potrivit acestui articol, „contractul
produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Actul juridic produce
efecte doar între părţi, fără a da naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea sau în sarcina
persoanelor care nu au participat la încheierea lui .

4.2.3.2. Părţile, terţii, succesorii

Prin „părţi”, înţelegem persoanele care au participat la încheierea actului juridic, fie
personal, fie prin reprezentare. „Terţii” sunt persoanele care nu au participat la încheierea actului
juridic civil, nici personal nici prin reprezentare.
Între părţi şi terţi există o categorie intermediară, „avânzii cauză” (succesorii părţilor),
care în virtutea relaţiilor cu părţile primesc efectele actului juridic ca şi părţile. Sunt avânzi cauză
(succesori): succesorii universali, succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi
creditorii chirografari.

Categorii de succesori:

12
-succesorii universali – sunt acele persoane care dobândesc un patrimoniu în întregul său (o
universalitate) - ex. copilul care moşteneşte întrega avere a părintelui, persoana juridică ce
absoarbe o altă persoană juridică sau cea rezultată din fuziune;
-succesorii cu titlu universal, sunt acele persoane care dobândesc o fracţiune dintr-o
universalitate ( ex. cei doi copii ai defunctului care dobândesc fiecare ½ din succesiune, persoana
juridică rezultată din divizare);
Succesorii universali şi cei cu titlu universal dobândesc toate drepturile şi obligaţiile
autorului lor, exceptând cele cu caracter strict personal. Potrivit art. 1282 alin.1 C.civ., la
moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului
nu rezultă contrariul.
-succesorii cu titlu particular, sunt acele pesoane care dobândesc un drept determinat ( ex.
cumpărătorul, donatarul, legatarul); aceştia primesc doar acele efecte ale actelor juridice
încheiate de autorul lor care au legătură cu dreptul dobândit; în acest sens, art. 1282 alin.2 C.civ.
prevede că drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în
strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai
părţilor. Astfel, cesionarul unei creanţe va profita şi de garanţiile acesteia iar cumpărătorul unui
imobil ipotecat va fi obligat să respecte dreptul de ipotecă existent asupra imobilului;
-creditorii chirografari sunt acele persoane care nu au o garanţie asigurată („creditori
neglijenţi”); aceştia au o situaţie asemănătoare terţilor, doar că, în virtutea dreptului lor de gaj
general prevăzut de art. 2324 alin.1 C.civ.1, le sunt recunoscute două acţiuni specifice: acţiunea
oblică prevăzută de art. 1560 C.civ. şi acţiunea revocatorie (pauliană), prevăzută de art. 1562
C.civ..

4.2.3.3. Opozabilitatea actului juridic civil

Strâns legată de principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este opozabilitatea
actului juridic civil. Aşa cum am discutat anterior, terţii nu dobândesc din actul juridic drepturi
sau obligaţii (nu produce efecte faţă de ei); pentru terţi însă actul juridic este o realitate socială

1
Potrivit art. 2324 alin.1 C.civ., cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.

13
care trebuie respectată, adică este opozabil acestora iar părţile pot invoca faţă de terţi efectele
produse între ele de actele juridice şi pot cere obligarea terţilor la respectarea acestor efecte.
Opozabilitatea efectelor contractului este prevăzută de art. 1281 C.civ.: „Contractul este
opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii
se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Pentru terţi actul juridic civil este un simplu fapt juridic (o împrejurare exterioară) şi pe
cale de consecinţă terţii vor putea proba existenţa şi conţinutul actului juridic cu orice mijloc de
probă.

4.2.3.4..Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

Prin excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, înţelegem acele
situaţii când actul juridic dă naştere la drepturi sau la obligaţii în sarcina terţelor persoane. Pentru
o mai uşoară inţelegere a acestei probleme, de la început vom preciza că actul juridic niciodată
nu poate genera obligaţii în sarcina terţelor persoane, de aceea sub acest aspect vom identifica
doar excepţii aparente. Pot exista însă cazuri în care actul juridic să dea naştere la drepturi în
favoarea terţilor. Distingem excepţii reale şi excepţii aparente.

Excepţiile reale, de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, sunt: stipulaţia pentru
altul şi acţiunile directe.
A. Stipulaţia pentru altul este acel contract prin care o persoană numită promitent se
obligă faţă de o altă persoană numită stipulant să execute o prestaţie în favoarea unei terţe
persoane, care nu a participat la încheierea actului juridic (terţ beneficiar). Potrivit art. 1284
alin.2 C.civ., prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestaţiei. Sunt cazuri de stipulaţie pentru altul: contractul de donaţie cu
sarcini, contractul de asigurare. Stipulaţia pentru altul este prevăzută de art. 1284-1288 C.civ.
B. Acţiunile directe sunt:
- acţiunea prevăzută de art. 2023 alin. 6 C.civ., a mandantului împotriva persoanei pe care
mandatarul şi-a substituit-o (submandatarului);

14
- acţiunea prevăzută de art. 1856 C.civ.2, recunoscută muncitorilor folosiţi de antreprenor, pentru
plata lor, împotriva beneficiarului în măsura în care acesta nu l-a plătit pe antreprenor;

Excepţiile aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil sunt avânzii cauză,
promisiunea faptei altuia, simulaţia şi reprezentarea.
A. Avânzi cauză, nu constituie o excepţie reală pentru că aceştia primesc efectele actului
juridic (dobândesc drepturi şi obligaţii din el) pentru că iau locul părţilor în raportul juridic;
B. Promisiunea faptei altuia, este o convenţie prin care o parte, promitentul se obligă
faţă de cealaltă parte, creditorul obligaţiei, să determine o terţă persoană să încheie sau să ratifice
un act juridic încheiat în absenţa sa. Promisiunea faptei altuia este prevăzută în art. 1283 C.civ. 3.
Promisiunea faptei altuia nu este o excepţie pentru că terţul nu va fi obligat prin această
convenţie; obligaţia născută din convenţie este a debitorului de a-l determina pe terţ să
contracteze şi, în măsura în care el nu îşi îndeplineşte această obligaţie, va fi răspunzător faţă de
creditor; terţul se va obliga numai prin propria sa voinţă, dacă va dori.
C. Simulaţia constă în operaţiunea juridică în care printr-un act aparent, public dar
nereal se creează o situaţie juridică diferită faţă de cea adevărată cuprinsă într-un act secret,
ascuns (numit contraînscris).
Potrivit art. 1290 C.civ., contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent (art. 1290 alin. 1 C.civ.). Terţii pot invoca
împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă

2
Potrivit art. 1856 C.civ., în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract
încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au
acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează
antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.
3
Art. 1283 C.civ. prevede următoarele:
(1) Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul
cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia
promisă.
(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun
prejudiciu creditorului.
(3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau
din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

15
drepturile.Simulaţia constituie o excepţie de la opozabilitate actului juridic civil pentru că terţii
nu sunt ţinuţi să respecte actul juridic secret, acesta nu le este opozabil (art. 1290 alin.2 C.civ.).
Simulaţia poate fi realizată pe trei căi:
1. prin act fictiv, când actul public este încheiat numai de formă;
2. act deghizat, când se ascunde adevărata natură a actului sau unele clauze ale acestuia(de ex. X
încheie cu Z un contract de donaţie dar pentru ca acesta să nu poată fi atacat de moştenitorii lui X
contractul este mascat aparenţa unui contract de vânzare-cumpărare);
3. prin interpunere de persoane, când actul public se încheie între anumite părţi iar în secret
acestea se înţeleg ca actul să producă efecte între alte persoane (se optează pentru această formă
de simulaţie de obicei pentru a gratifica o persoană incapabilă).
D. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită
reprezentant încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane, numită reprezentat, în
aşa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat. În acest sens, art.
1296 C.civ. prevede: Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele
reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.
Aparent, efectele actului juridic încheiat prin reprezentare, se produc faţă de o persoană
care nu a participat la încheierea acestuia (reprezentatul). Reprezentarea nu este, însă, o excepţie
de la relativitatea efectelor actului juridic, pentru că cel care este parte în contract este
reprezentatul şi nu reprezentantul, care doar încheie actul juridic în numele şi pe seama celui
dintâi.
Potrivit art. 1295 C.civ., puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un
act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz. Distingem astfel între reprezentarea
care operează în temeiul legii (r.legală), cea care operează prin act juridic (convenţională) şi cea
care are loc în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Reprezentarea poate fi legală când legea recunoaşte unei anumite persoane această
calitate: de ex. părintele reprezintă pe minorul până la 14 ani, organele de conducere reprezintă
persoana juridică.
Reprezentarea este fi convenţională când reprezentantul acţionează în baza unui contract
de mandat (în baza unei împuternici, procuri ).

16
 Puterea de reprezentare rezultă dintr-o hotărâre judecătorească în cazul curatorului care
reprezintă pe minor, a tutorelui care reprezintă pe minor sau pe interzisul judecătoresc. Puterea
de reprezentare a acestor persoane este conferită prin hotărârea instanţei de tutelă.

17