Întroducere:

Orice analiză privitoare la cauzele de ineficacitate a contractelor, indiferent că

sunt avute în vedere domeniul de aplicare a acestora, condiţiile sau consecinţele
pe care le produc, trebuie să pornească de la definirea conceptului de
“ineficacitate a contractelor”.
La rândul său, noţiunea de “ineficacitate a contractelor” îşi determină sensul
în funcţie de accepţiunea dată conceptului de “efecte”.
Ceea ce ne interesează aici este însă faptul că legiuitorul foloseşte doi termeni:
“puterea actului”, atunci când se referă la raporturile dintre părţi şi, după caz,
succesorii universali şi cu titlu universal, respectiv “efectul actului”, atunci când
priveşte raporturile faţă de terţi.
Cu referire la aceasta din urmă, se observă că noţiunea de “efecte” nu mai
corespunde accepţiunii date de principiul relativităţii efectelor contractului, astfel
cum l-am evocat mai sus, ci acelui principiu care, fără a se contrapune primului,
se situează în logica lui completare: principiul opozabilităţii contractului faţă de
terţi.
Ori de câte ori se aduce în primplan distincţia dintre contractele sinalagmatice
şi contractele unilaterale se evidenţiază ca principal interes al acestei distincţii
aplicabilitatea, în cazul celor dintâi, a unor efecte specifice, şi anume excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul contractului.
S-a pus problema dacă rezoluţiunea/rezilierea nu s-ar aplica şi contractelor
unilaterale.
Ca argument formal pentru un răspuns pozitiv, ar putea fi invocat Codul Civil
al Republicii Moldova, potrivit căruia “condiţia rezolutorie este subînţelească
totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte
angajamentul său”. Aceasta ar putea să însemne că, în ultimă instanţă printr-un
pact comisoriu inserat în contractul unilateral, incidenţa rezoluţiunii ar fi
asigurată.
Pe de altă parte, unii autori au observat că neexecutarea culpabilă a
1
obligaţiilor ce incumbă debitorului din contractul unilateral ar justifica dreptul
creditorului de a pretinde revenirea anticipată la situaţia anterioară. [2]
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere unor drepturi şi
obligaţii în acest sens se vorbeşte de puterea obligatorie a contractului.
Intrată în circuitul raporturilor civile obligaţia apare ca un raport juridic între
subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după
caz, concomitent, atât drepturi, cât şi îndatoriri,
De altfel, în linii mari, toate obligaţiile, indiferent că s-au născut din acte
juridice sau din fapte juridice, se comportă în acelaşi fel şi produc aceleaşi efecte
de ordin general.
Principiile unitare care cîrmuiesc comportamentul acestor obligaţii, indiferent
de izvorul lor, ne determină să cercetăm obligaţia ca atare, privită în ea însăşi, şi,
cu deosebire, în efectele ce-i sunt specifice, într-un capitol separat, după
examinarea tuturor izvoarelor obligaţiilor.
Vom examina in continuare efectele specifice a contractului si anume a
contractului sinalagmatic - a puterii sale obligatorii - privind contractul ca pe un
izvor de obligaţii de sine stătător.
Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante.
Aşadar, fiecare parte are, în acelaşi timp, faţă de cealaltă parte, dubla
calitate: de debitor şi creditor. [4]
Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridica
în obligaţia corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele
sinalagmatice, obligaţiile celor două părţi, nu pot fi concepute una fără
cealaltă, ele sunt interdependente.

2
 Capitolul I
Consideraţii generale privind efectele juridice a
contractului sinalagmatic

Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele

sinalagmatice nu este prevăzut expres şi direct de Codul civil, el prevede
posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului în cazul neexecutării culpabile
a obligaţiilor de către una din părţi, într-o astfel de ipoteză, cealaltă parte nu
poate fi ţinută să execute obligaţia sa corelativă, fiindcă în contractele
sinalagmatice obligaţiile părţilor sunt interdependente. [2]
În contractele sinalagmatice, obligaţiile fiecărei părţi contractante instituie
cauza obligaţiilor celeilalte părţi, neexecutarea prestaţiei promise, din orice
motive - culpa debitorului ori cazuri de forţă majoră - produce
următoarele efecte sau consecinţe speciale:
a) prima situaţie consta in aceia ca obligaţiile reciproce ale părţilor
trebuie să fie executate simultan. De la aceasta regulă fac excepţie acele
contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel.
Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea
obligaţiei proprii, atâta timp cit cealaltă parte care pretinde executarea, nu
execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această posibilitate poartă
denumirea de excepţie de neexecutare a contractului „exceptio non
adimpleti contractu.
b) o a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi este gata să-şi
execute propria obligaţie sau chiar şi-a executat-o, cealaltă parte
refuză, în mod culpabil, să şi-o execute pe a sa. Partea care este gata să-şi execute
obligaţia sau care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde executarea silită a
contractului ori a cere desfiinţarea sau încetarea contractului, în toate cazurile
putând cere şi despăgubiri. Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă
denumirea de rezoluţiune. încetarea contractului, care produce efecte numai în
3
viitor, poartă denumirea de reziliere;
c) în sfârşit, o a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află în
imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine. Va avea dreptul
această parte să pretindă totuşi celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita
problemă a riscului contractului, adică problema de a şti care dintre părţi va
suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre cele
două obligaţii reciproce. [3]

4
 Capitolul II
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio rum adimpleti
contractus)

§ 1. Noţiune. Teniei juridic. Aplicaţii practice.

In principiu, prestaţiile promise reciproc de părţile contractante trebuie să
fie executate simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în
momentul când i se predă bunul; fiecare copermutant trebuie să predea bunul în
momentul în care i se predă bunul promis în schimb. Aşa se explică faptul că o
parte are dreptul să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul in
care cealaltă parte îşi execută propriile obligaţii. Această posibilitate se
numeşte excepţie de neexecutare a contractului.
Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca fiind „un mijloc de
apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic în
cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea
care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii”. Astfel, dacă
vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului vândut, cumpărătorul
poate refuza plata preţului şi invers. [4]
Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul
reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice.
Codul civil nu cuprinde un text care să consacre expres şi cu valoare de regulă
generală posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului. Existenţa ei
este dedusă din prevederea art.735 Codul civil al Republicii Moldova unde este
reglementată rezoluţiunea contractului in cazul neexecutarii esentiale. Or, în
drept există un principiu „cine poate mai mult, poate şi mai puţin” [2]. Deci, din
moment ce rezoluţiunea, pronunţată la cererea uneia din părţi, duce la desfiinţarea
contractului, pentru acelaşi motiv, partea interesată poate refuza executarea
propriei sale obligaţii, consecinţă mult mai puţin gravă decât rezoluţiunea.
De asemenea, Codul civil reglementează expres câteva aplicaţii practice ale
excepţiei de neexecutare a contractului în cazul contractelor de: vânzare-
5
cumpărare, schimb[7].

§ 2. Condiţiile, efectele si calificarea juridica excepţiei de neexecutare a

contractului.
1.1. Condiţiile de neexecutare . Pentru a putea invoca excepţia de
neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
 Obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi contract. Nu
este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi debitor, una faţă de
cealaltă. Această situaţie trebuie să rezulte din aceeaşi relaţie juridică, astfel,
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi
datorează o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o;
 Să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient de
importantă, din partea celuilalt contractant. Cauza neexecutării poate fi culpa
debitorului sau forţa majoră care îl împiedică pentru moment
să execute obligaţia. Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este
definitivă vom fi în prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită i de
executare;
 Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de
neexecutare, faptă care 1-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
 Raportul contractual prin natura sa trebuie să presupună regula
executării simultane a obligaţiilor celor două părţi. Astfel, sunt cazuri când
anumite uzanţe pot impune unui contractant îndatorirea de a-şi executa primul
obligaţiile, când nu va putea invoca excepţia de neexecutare; la restaurant, plata se
face numai după consumaţie; hotelierul prezintă nota de plată la plecarea turistului
sau după un timp de la începutul sejurului. De asemenea, părţile să nu fi convenit
că una din ele îşi va executa obligaţia imediat iar cealaltă ve beneficia de un
termen de executare, renunţând la regula executării simultane. [6]
Exeeepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea părţii
care o invoca. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de
neexecutare se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă
6
îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului. Operând ca o modalitate
de realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată şi nu este
necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este suficient să fie
opusă părţii care cere executarea. Astfel, execepţia de neexecutare se deosebeşte
de rezoluţiunea contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată.
Faptul se explică prin aceea că excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv
iar rezoluţiunea un mijloc reparator.
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în faţa instanţei
de judecată, ca mijloc de apărare a pârâtului. Intr-o astfel de ipoteză instanţa de
judecată, la cererea pârâtului, fie va respinge acţiunea în executare introdusă de
reclamant, fie va dispune, după caz. obligarea lui însuşi la executarea obligaţiei
proprii, stabilind un termen în acest scop. [5]
1.2. Efectele excepţiei de neexecutare. Execepţia de neexecutare suspendă
executarea prestaţiei celui care o invocă, asemănător cu situaţia când ei ar fi
beneficiat de un termen. Deci, contractul rămâne temporar, adică provizoriu
neexecutat. Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea
forţei obligatorii a contractului.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract. Aşadar, ea poate fi
invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la
executare pe celea acţiunii oblice, în schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care
invocă un drept propriu şi absolut distinct născut din contractul respectiv. [7]
Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea
îndrituită să refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să plătească
daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le
datorează celeilalte părţi. Aşadar, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează,
fiind doar suspendat.
1.3. Calificarea juridică a excepţiei de neexecutare a contractului şi
scopurile sale. După ce am analizat efectele excepţiei de neexecutare a
contractului, putem ajunge la constatarea că ea poate fi considerată. în acelaşi
timp, un mijloc de apărare a părţii care o invocă şi un mijloc de presiune asupra

7
celeilalte părţi.
Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin care se
realizează protecţia acelei părţi contractante. Având dreptul sâ refuze
executarea prestaţiilor sale, debitorul, care în acelaşi timp este şi creditor, poate
evita concursul eventual al celorlalţi creditori ai contractantului. Aşa de pildă,
dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut, deşi nu i s-a plătit
preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar trebui să suporte concursul
celorlalţi creditori ai cumpărătorului. De asemenea, excepţia de neexecutare are
un caracter foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt
contractant. In măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă
a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze îndată la
executarea prestaţiei sau prestaţiilor la care este îndatorat.

8
 Capitolul III
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

§.1. Noţiunea. Felurile rezolutiunii.

Rezoluţiunca contractului este o consecinţa a principiului forţei obligatorii a
contractului între părţile contractante prevăzutde art.734 Codul civil al
Republicii Moldova. Astfel, dacă una din părţile contractante nu execută
prestaţiile la care s-a îndatorat, cealaltă parte poate să ceară instanţei de judecată
obligarea la executare sau rezoluţiunca contractului.
Rezoluţiunea constă în „desfiinţarea unui contract sinalagmatic cu
executare dintr-o dată, la cererea uneia din parti, pentru motivul că cealaltă parte
nu a executat culpabil obligaţiile la care s-a îndatorat”.
Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor (ex nune), cât şi pentru
trecut (ex tune). In cazul desfiinţării pentru neexecutare a unui contract
sinalagmatic cu executare succesivă, rezoluţiunea produce efecte numai pentru
viitor şi se numeşte reziliere. [2]
Rezoluţiunea este reglementată în art. 733-748 Codul civil al Republicii
Moldova. Aceste texte legale se completează şi cu alte prevederi speciale
aplicabile numai în anumite contracte.
Condiţia rezolutorie este subînţeleasa totdeauna în contractele
sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.
Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să
silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară
desfiinţarea cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea
justiţiei care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate.
Felurile rezoluţiunii. Din analiza cuprinsului art. 733-748 Codul civil al
Republicii Moldova rezultă că, de regulă, rezoluţiunea contractului este
judiciară, adică trebuie să fie pronunţată de instanţa de judecată. Şi mai mult,
la prima vedere, s-ar părea că rezoluţiunea poate fi numai judiciară. Dar aşa
cum s-a spus normele care reglementează rezoluţiunea au caracter supletiv,
9
astfel încât, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot
stipula în contract şi clauze exprese de rezoluţiune convenţională, care se
numesc pacte comisorii. Rezoluţiunea judiciară este regula, iar rezoluţiunea
convenţională este excepţia.
Urmează ca în absenţa unui pact comisoriu expres, rezoluţiunea
este , întotdeauna judiciară. [1]
În materia contractului de vânzare-cumpărare la vânzări de producte şi de
lucruri mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare (punere în
întârziere) în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru ridicarea
lor. Aşadar, dacă bunurile mobile sau productele cumpărate nu sunt ridicate de
către cumpărător la termenul stabilit cu vânzătorul, contractul de vânzare-
cumpărare este rezolvit de plin drept. Este singurul caz de rezoluţiune legală de
plin drept prevăzut de Codul civil.
In contractul de vânzare comercială, avem situaţia când „mai înainte de
expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei, una din părţi a oferit
celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului, şi aceasta nu-şi
îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, atunci condiţia rezolutorie împlineşte
de drept in favoarea părţii care îşi executase obligaţia sa". în consecinţă,
rezoluţiunea contractului operează în favoarea oricăreia dintre parţile
contractante, în ipoteza în care cealaltă parte nu execută prestaţiile la care s-a
obligat
Pentru a opera rezoluţiunea de plin drept a contractului de vinzare-
cumpârare comercială trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:
a una dintre părţi să ofere celeilalte executarea obligaţiei (predarea
bunului sau plata preţului). Nu este necesar ca oferta să fie însoţită de
executarea efectivă a prestaţiei. Oferta de executare se poate face prin orice
mijloc: scrisoare, telegramă, fax, verbal etc;
b oferta de executare să intervină înainte de împlinirea termenului
stabilit de părţi pentru executare. Termenul trebuie să fie acelaşi pentru
executarea obligaţiilor ambelor părţi. Dacă însă una din părţi beneficiază de un
alt termen de executare, ea poate opune celeilalte părţi existenţa acelui termen;

10
 c la împlinirea termenului stabilit în contract, partea căreia i s-a făcut
oferta să nu fi executat prestaţia la care este îndatorată. [7]
Termenul de executare este esenţial atunci când prestaţia, datorită naturii
sale sau acordului de voinţă al părţilor, nu putea fi executată decât până la un
anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat. După împlinirea lui,
executarea prestaţiei nu mai are nici o valoare pentru creditor.
Nerespectarea termenului esenţial atrage rezoluţiunea de plin drept a
contractului. Rezoluţiunea poate fi invocată numai de partea în beneficiul
căreia a fost stipulat termenul. Partea însă are dreptul de a renunţa Ia
rezoluţiune, optând pentru executarea prestaţiilor chiar după împlinirea
termenului.

§ 2. Rezoluţiunea judiciară si domeniul ei de aplicare

In legătură cu fundamentul rezoluţiunii contractelor sinalagmatice au fost
formulate mai multe opinii:
a) în literatura clasică, s-a considerat că rezoluţiunea este efectul unei
condiţii sau clauze rezolutorii tacite. [5] Astfel, se presupunea că părţile au fost
de acord, la încheierea contractului, că în cazul în care una din ele nu-şi va
executa obligaţiile, contractul va fi rezolvit, în acest sens s-a invocat tradiţia
istorică începută în dreptul roman. Astfel, în dreptul roman clasic, rezoluţiunea
pentru neexecutare era necunoscută, ceea ce a dat naştere la numeroase
grave inconveniente.[8] De pildă. în contractul de vânzare-cumpărare
daca vânzătorul preda bunul vândut şi acorda cumpărătorului un termen
pentru plata preţului, în cazul în care acesta din urmă nu-şi executa prestaţia
datorata nu putea reclama restituirea bunului. Astfel că încercând să obţină
plata preţului, vânzătorul risca să suporte insolvabilitatea debitorului. Pentru
evitare acestui risc, practica romană a admis stipularea unei clauze in contractul
de vânzare-cumpărare, numită lexcomisoria. care-i confera vânzătorului
dreptul să desfiinţeze contractul în situaţia în care cumpărătorul nu plătea
preţul la termenul convenit. Această clauză, în Evul Mediu, daca nu era
stipulată expres s-a considerat a fi subînţeleasă în toate contractele. Prin

11
urmare, rezoluţiune, ar rezulta dintr-o condiţie rezolutorie tacită existentă in
orice contract. [4]
O astfel de încercare de a explica temeiul juridic al rezoluţiunii este
criticabilă. Realizarea evenimentului cu valoare de condiţie rezolutorie are ca
efect desfiinţarea de plin drept a contractului. Deci. nu este necesar,
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti;
b) alţi autori au afirmat că rezoluţiunea este o sancţiune civilă cu caracter
reparator, garanţie a respectării contractului de natură a contribui la executarea
întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale. Creditorul, în caz de
neexecutare a contractului, are dreptul de a cere obligarea debitorului la plata de
daune-interese pentru prejudiciul cauzat. Dar. regulile răspunderii contractuale
sunt adesea ineficace, dacă debitorul este insolvabil. De aceea, rezoluţiunea,
constând în desfiinţarea contractului cu efecte retroactive, repune părţile în
situaţia anterioară; creditorul poate cere restituirea prestaţiei executată,
obţinând astfel repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare.
Şi această explicaţie este criticabila. Rezoluţiunea poate fi pronunţată şi-n
absenţa oricărui prejudiciu. Există situaţii când rezoluţiunea poate fi cerută de o
parte contractantă chiar şi în ipoteza in care nu a executat propriile prestaţii. Este
vorba de cazul în care una dintre părţi beneficiază de un termen suspensiv de
executare, iar cealalatâ parte este îndatorată să execute obligaţiile sale de
îndată. Dacă partea care s-a îndatorat să execute prestaţiile sale imediat după
încheierea contractului, nu procedează în consecinţă, cealaltă parte ale cărei
prestaţii sunt afectate de un termen suspensiv de executare are posibilitatea
să ceară pronunţarea rezoluţiunii contractului;
c) intr-o altă opinie, rezoluţiunea este considerată ca fiind o ilustrare
a ideii de cauză. In contractele sinalagmatice, obligaţia unei părţi contractante
este cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi. De asemenea, executarea
obligaţiilor oricăreia dintre părţi îşi are cauza în executarea obligaţiilor
celeilalte părţi. Dacă una din părţi nu obţine prestaţiile datorate de cealaltă
parte, ea se poate libera de propria obligaţie, care a rămas fară cauză.[6]
Interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice este explicată pe

12
ideea de cauză sau scop. Numai că ideea de cauză are un înţeles bivalent, în
sensul de scop pe terenul formării sau încheierii contractului şi de scop pe
terenul executării contractului;
d) şi în sfârşit, rezoluţiunea contractului se încearcă a fi fundamentată
mai cuprinzător, pe asocierea ideii bivalentă de cauză cu principiul forţei
obligatorii a contractului şi cu ideea de vinovăţie sau culpă. Fără a nega
meritul creatorului acestei teorii, credem însă că din asocierea formulată nu
este necesar să facă parte şi principiul forţei obligatorii a contractului. Forţa
obligatorie a contractului domină toate categoriile de contracte, generând
efectele lor între părţile contractante. Pentru fundamentarea rezoluţiunii
trebuie ca analiza să se circumscrie numai la acele idei şi reguli care sunt
specifice exclusiv contractelor sinalagmatice. De aceea, asocierea trebuie
restrânsă la ideea de cauză. în înţelesul său bivalent, şi la ideea de culpă
singura în măsură să justifice acordarea de daune-interese.
Rezoluţiunea îşi are temeiul juridic în fiecare din teoriile enunţate nici una
nu exclude pe celelalte. Dimpotrivă, ele se combină, în sensul că se
întrepătrund. Astfel, nu se poate exclude faptul că părţile la Încheierea
contractului nu au avut în vedere că în cazul în care una nu va executa
contractul, cealaltă va putea cere instanţei de judecată rezoluţiunea. De
asemenea, desfiinţarea contractului pentru neexeeutate are de multe ori
caracter de sancţiune pentru partea culpabilă urmărindu-se
preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului sau
repararea lui pentru a nu fi în situaţia să suporte riscurile insolvabilitatii
debitorului. Şi nu în ultimul rând, temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie
caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice
existenţa şi executarea obligaţiilor fiecărei părţi isi are cauza juridică existenţa şi
executarea obligaţiilor celeilalte părţi.[9] Neexeeutarea obligaţiilor de către o
parte lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte într-o asemenea situaţie, de
multe ori, se impune desfiinţarea contractului, adică rezoluţiunea lui. Nimic
însă nu-l împiedică pe creditor .să ceară executarea în natură sau prin echivalent
a obligaţiilor, atunci când este posibil şi interesele l u i o impun.

13
 Domeniul de aplicare al rezoluţiunii judiciar. Rezoluţiunea judiciară se
aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice. Aceasta deoarece
interdependenţa obligaţiilor contractuale explicată pe ideea bivalenta de cauză
este specifică doar acestor contracte.
Din capul locului precizăm că rezoluţiunea se aplică tuturor contractele
sinalagmatice şi comutative, în schimb, ea nu este aplicabilă unora dintre
contractele sinalagmatice aleatorii. Restrângerea domeniului de aplicare are loc
în situaţiile prevăzute expres de lege, fie ca urmare a împrejurării ca principiile
care guvernează anumite contracte sunt incompatibile cu rezoluţiunea.
Asemenea contracte sunt: contractul de rentă viageră, contractul de asigurare.
Aşa de pildă, în contractul de rentă viageră, credirentierul nu poate cere sau
invoca rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neplata ratelor de către
debirentier la termenele stabilite, în shimb rezoluţiunea poate fi cerută de
debirentier în cazul în care credirentierul nu execută prestaţiile la care s-a
îndatorat. Totuşi, credirentierul are posibilitate de a invoca rezoluţiunea
judiciară, dar numai atunci când debirentierul refuza să constituie garanţiile
promise pentru asigurarea plăţii rentei. [7]
In contractul de asigurare şi în contractul de joc sau prinsoare se consideră
că rezoluţiunea este inaplicabilă, deşi nu este prevăzută expres de lege.
Afirmaţia a fost desprinsă din specificul acestor contracte şi din interpretarea
reglementărilor care privesc aceste contracte.
Menţionăm că în contractul de întreţinere, deşi este un contract aleatoriu,
rezoluţiunea judiciară este aplicabilă la cererea oricăreia din părţile
contractante. Explicaţia constă în faptul că suntem în prezenţa unui contract
nenumit, ori contractelor nenumite le sunt aplicabile normele generale şi
comune cu privire la rezoluţiune. [7]
In doctrina juridică s-a încercat să se invoce argumente în favoarea extinderii
domeniului de aplicaţie al rezoluţiunii la toate contractele cu titlu oneros şi
chiar la alte contracte. [9] Marea majoritate a autorilor consideră că aceste
încercări sunt neîntemeiate. Numai în contractele sinalagmatice obligaţiile

14
părţilor sunt reciproce şi interdependente. Interdependenţa obligaţiilor se
explică pe ideea bivalentă de cauză, existentă pe terenul formării contractului,
cât şi pe terenul executării sale. Este adevărat că marea majoritate a contractelor
cu titlu oneros sunt contracte sinalagmatice. Nu trebuie uitat însă că există şi
contracte unilaterale cu titlu oneros (contractul de împrumut cu dobândă).[7]
Or, în contractele unilaterale, ideea de cauză este prezentă numai pe terenul
încheierii contractului. Aşadar, nu se poate vorbi de o interdependenţă a
obligaţiilor, pe terenul executării lor. Chiar aceasta prelungire a ideii de
cauză în cazul contractelor sinalagmatiee, pe terenul executării obligaţiilor
susţine caracterul interdependent al acestora şi constituie temeiul principal al
posibilităţii oricărei părţi contractante de a cere rezoluţiunea pentru
neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.[10]

§ 3. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune.

Acţiunea în rezoluţiunea contractului poate fi introdusă numai de partea
care a executat sau este gata să execute obligaţiile contractuale. Pentru
admiterea acţiunii trebuie să fie întrunite două condiţii:
a) una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Neexecutarea totală nu
intră în discuţie ea va determina pronunţarea rezoluţiunii. Instanţa poate însă
acorda debitorului un termen de graţie pentru executare.
Literatura de specialitate susţine că este posibilă admiterea acţiunii în
rezoluţiune şi în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei, cu precizarea ca
partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la
încheierea contractului".[5] Judecătorul este pus în situaţia de a face o
aprecie delicată şi atentă. Desigur că nu va pronunţa rezoluţiunea atunci cind
neexccutarea este minimă, neesenţială. De asemenea, rezoluţiunea este
admisibilă şi în cazul neexecutării necorespunzătoare, dacă viciile prestaţiei sunt
importante. Nu se va pronunţa rezoluţiunea în ipoteza când lucrul livrat prezintă
unele defecţiuni, care nu-1 fac impropriu pentru a le folosi potrivit destinaţiei
avută în vedere de destinatar sau care pot fi uşor inlăurate prin efectuarea unor
mici reparaţii.

15
 Acţiunea în rezoluţiune poate fi admisă şi în cazul întârzierii in
executarea obligaţiilor, dacă creditorul nu mai are nici un interes să primeasca
prestaţia de la debitor. Neexecutarea poate să privească şi o obligaţie accesorie
dacă se constată că a fost esenţială la încheierea contractului. De aceea, in
soluţionarea acţiunilor în rezoluţiune, instanţa supremă a statuat ca
judecătorii au obligaţia să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutaea
obligaţiei este importantă şi gravă, să cerceteze cu atenţie cauzele si
îrnprejurările neexecutării lato sensu a contractului şi numai după aceea sa
concluzioneze dacă obligaţiile contractuale pot fi sau nu executate;
b) neexecutarea să se datoreze culpei pârâtului. In doctrina juridică,
practica judiciară nu există un punct de vedere comun cu privire la faptul daca
pentru rezoluţiunea contractului este sau nu necesară condiţia culpei părţii care
nu a executat obligaţiile contractuale. Majoritatea autorilor susţin ca
neexecutarea trebuie să fie culpabilă. Dacă neexecutarea este consecinţa unor
împrejurări neimputabile celeilalte părţi, urmează să se pună problema încetării
contractului pentru imposibilitate fortuită de executare şi a riscurilor
contractuale.
Alţi autori au susţinut că pentru admiterea acţiunii în rezoluţiune nu este
necesar ca neexecutarea obligaţiei să se datoreze culpei debitorului.[10]
In ce ne priveşte, considerăm că rezoluţiunea contractului poate fi
pronunţată, de regulă, numai dacă se dovedeşte culpa părţii contractante care
nu şi-a executat obligaţiile. Nu trebuie ignorat faptul că rezoluţiunea nu este
obligatorie pentru creditor el are posibilitatea de a opta între a cere
rezoluţiunea sau obligarea debitorului la executare. Atunci când neexecutarea
obligaţiilor este consecinţa forţei majore sau cazului fortuit contractul încetează
de plin drept. De aceea, creditorul poate obiectiv opta între menţinerea
contractului şi desfiinţarea lui. Incetarea fortuită a contractului se constată şi nu
se pronunţă de instanţa de judecată.
Totuşi, în anumite cazuri expres prevăzute de lege. rezoluţiunea poate fi
pronunţată şi atunci când nu există culpa debitorului, cum ar fi: rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpârare în ipoteza când cumpărătorul a fost evins,

16
iar vânzătorul a fost de bună-credinţă şi rezoluţiunea cerută pentru viciile
ascunse ale lucrului vândut [5].
In doctrina de drept civil se apreciază că pentru pronunţarea
rezoluţiunii mai este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului.[3]
Aceasta deoarece în contractele civile debitorul nu este de drept pus în
întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de
scadenţă a datoriei în afară de cazurile expres prevăzute în Codul civil.
Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi,
refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. De
asemenea, punerea în întârziere este de dorit, atunci când urmează a se pune
problema obligării la plata de daune moratorii.
Precizăm însă că în cazul contractelor comerciale din care se nasc obligaţii
pecuniare, debitorul este de drept pus în întârziere din ziua în care devin
exigibile. In astfel de situaţii, pentru pronunţarea rezoluţiunii, nu este necesară
punerea debitorului în târziere. Totuşi uneori nu este lipsit de interes ca
creditorul să-l someze pe debitor să execute obligaţia.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate, la cererea reclamantului, instanţa de
judecată poate să pronunţe rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea este
facultativă atât pentru partea care are dreptul s-a ceară, cât şi pentru instanţa
de judecată. Aşadar, judecătorul este liber să aprecieze dacă rezoluţiunea
contractului este sau nu necesară. In acest scop, el va avea în vedere
diferitele considerente desprinse din starea de fapt: neexecutarea este totală
sau parţială; neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau accesorie;
cauzele întârzierii pârâtului în executarea contractului: împrejurările care se
află la originea neexecutării şi în ce măsură sunt imputabile pârâtului etc. De
asemenea în contractele civile, judecătorul poate acorda motivat pârâtului un
termen de graţie pentru executarea obligaţiei.[8]
Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care părţile stipulează
rezoluţiunea lor de pl i n drept în cazul neexecutării obligaţiilor de către una
din ele.[7] Aceste clauze poartă denumirea de pacte comisorii exprese. Se
urmăreşte astfel limitarea sau chiar înlăturarea rolului instanţei de judecată în

17
pronunţarea rezoluţiunii. Se poate spune că părţile, prin voinţa lor expresă
înlocuiesc acţiunea în rezoluţiune judiciară cu o clauză rezolutorie
convenţională. Pactele comisorii exprese pot fi de intensitate diferită, adică mai
mult sau mai puţin energice.
Aceste clauze nu se confundă cu condiţia rezolutorie expresă, care este o
modalitate a contractului, in cazul condiţiei rezolutorii rezoluţiunea depinde de
un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are
caracter sancţionator. Dimpotrivă, în ipoteza pactului comisoriu,
rezoluţiunea se datorează exclusiv neexecutării obligaţiilor contractuale de către
debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
Pactele comisorii exprese prezintă numeroase avantaje faţă de rezoluţiunea
judiciară: se evită cheltuielile procedurale; înlătură incertitudinea care poate
rezulta din larga putere de apreciere a judecătorului; fac posibilă rezolutiunea in
acele contracte in care leagea sau jurisprudenta, in principiu, o inlatură. În schimb
ele prezinta şi cîteva pericole si dezavantaje, astfel pot compromite stabilitatea
situatiilor juridice: terţii sunt expusi la toate consecintele care decurg din
retroactivitatea rezolutiunii nejudiciare in raporturile dintre părţile contractante,
ele sunt adesea surse de inechitate, din moment ce sunt impuse în contract de
partea mai puternică economic.
Legiuitorul nu a reglementat regimul clauzelor comisorii. In principiu, ele
sunt valabile. Având însă în vedere consecinţele lor asupra fiinţei
contractelor, pactele comisorii sunt interpretate restrictiv şi cu o mai mare
severitate de practica judiciară. Voinţa comună a părţilor de a stipula o astfel
de clauză rebuie să fie declarată fără echivoc în cuprinsul contractului.
Pactele comisorii exprese pot fi stipulate în orice contracte, chiar daca nu
sunt sinalagmatice, în funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc,
pactele comisorii pot fi de patru feluri sau grade.[2]
Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin care
părţile stipulează că în caz de neexecutare a obligaţiilor de către una din părţi
contractul va fi rezolvit. Rezoluţiunea este şi rămâne judiciară. In schimb,
clauza poate avea valoare şi eficienţă în contractele în care rezoluţiunea nu

18
este prevăzută de lege sau este prevăzută restrictiv;
Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin care părţile
stabilesc că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile, cealaltă parte are
dreptul să desfiinţeze unilateral contractul. Aşa cum s-a spus, clauza se
interpretează in sensul că rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale
de rezoluţiune a părţii îndreptăţite. Debitorul însă se va putea libera de
datorie prin executare până în momentul punerii sale în întârziere. Într-o astfel
de ipoteză, instanţa de judecată sesizată de debitor va putea constata că, deşi
obligaţia nu a fost executată în termen, totuşi a fost executată înainte de a fi
fost declarată rezoluţiunea de către creditor. De asemenea, este competentă sa
constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
Pactul comisoriu expres de gradul III constă în clauza prin care se
prevede că în cazul în care una din părţi nu execută obligaţiile sale până la un
anumit termen, contractul este rezolvit de plin drept. Instanţa de judecată nu
este competentă să acorde termen de graţie debitorului, în contractele civile
şi nici să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii [6].
Cu toate acestea, în contractele civile, pentru ca rezoluţiunea să poată opera de
plin drept, este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere. Nu este necesară
punerea în întârziere în contractele comerciale şi în contractele civile în care
legea prevede că debitorul este de drept în întârziere;
d) Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală în care
părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează
deplin drept, fară punerea în întârziere a debitorului. Suntem în prezenţa celui
mai energic pact comisoriu expres. Ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate
are ca efect rezoluţiunea contractului de plin drept. Instanţa de judecată
sesizată de una din părţi nu are altă posibilitate decât să constate că
rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept. Totuşi, creditorul poate opta
între rezoluţiunea de plin drept a contractului şi obligarea debitorului la
executare. Explicaţia este simplă. Rezoluţiunea este stipulată exclusiv în
favoarea creditorului.
Aşa cum arătam mai sus, în cazul pactului comisoriu expres de gradul I,

19
rezoluţiunea contractului este şi rămâne judiciară. Deci trebuie pronunţată de
instanţa de judecată.
In cazul celorlalte pacte comisorii exprese, singura parte care este in drept
să desfiinţeze contractul sau, după caz, să invoce rezoluţiunea este in
exclusivitate creditorul. El are facultatea de a aprecia dacă va invoca
rezoluţiunea sau va cere obligarea debitorului la executarea prestaţiilor. Debitorul
nu are dreptul de a se prevala de pactul comisoriu expres, deoarece
neexecutarea de către el a obligaţiilor este cauza desfiinţării sau rezoluţiunii
contractului.
§ 4. Efectele rezoluţiunii contractului.
Rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea lui şi implicit, a
raportului juridic născut între părţile contractante. Rezoluţiunea operează
retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului are loc atât pentru
trecut (ex tune), cit şi pentru viitor (ex nune), considerându-se că părţile nu
l-au încheiat.[5]
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractante şi faţă de terţi.
Sunt însă situaţii când retroactivitatea rezoluţiunii este obiectiv imposibilă în
raporturile dintre părţile contractante, si mai mult, poate ti prejudiciabilă pentru
terţele persoane care au contractat cu părţile. Aşa se explică faptul că ea
comportă anumite derogări sau atenuări în favoarea părţilor contractante si mai
ales în favoarea terţilor.
4.1. Efectele rezoluţiunii între părţile contractante.
Efectele rezoluţiunii contractului sunt diferite în funcţie de împrejurarea
dacă cel care a cerut pronunţarea si sau a invocat-o în temeiul unui pact
comisoriu expres a executat sau nu prestaţiile sau o parte din prestaţiile la care
s-a îndatorat. De asemenea, este posibil ca şi cealalată parte să fi executat, dar
necorespunzător, ori parţial prestaţiile datorate.
In ipoteza în care părţile nu au executat contractul, intervenirea
rezoluţiunii va însemna că acel contract, fiind desfiinţat, nu mai poate fi
executat, considerându-se că nu a fost încheiat, legătura contractuală dintre
părţi este ca inexistentă.

20
 Dimpotrivă, atunci când contractul a fost executat de către una din părţi sau
parţial şi de cealaltă parte, până la pronunţarea sau intervenirea rezoluţiunii,
efectele vor consta în desfiinţarea contractului şi restituirea prestaţiilor
executate.[3]
Aşa cum am afirmat, rezoluţiunea produce efecte retroactive, adică
desfiinţează contractul începând cu momentul încheierii sale. Sunt însă situaţi
când, pentru anumite raţiuni, efectele produse până la rezoluţiunea contractului
sunt menţinute, deoarece prestaţiile executate sunt ireversibile. Este cazul unor
contracte cu executare succesivă, cum sunt: contractul de închiriere, contractul
de asigurare, contractul de locaţiune etc. [8]. În situaţia în care astfel de
contracte au fost deja puse în executare, retroactivitatea rezoluţiunii este
obiectiv imposibilă. Urmează că rezoluţiunea va opera numai pentru viitor (eg
nune) şi se numeşte reziliere.[2]
In cazul în care contractul a fost executat într-o oarecare măsură,
rezoluţiunea are ca efect şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio
in integrum). Deci părţile sunt ţinute, ori de câte ori este posibil, să restituie
una alteia tot ceea ce au prestat în temeiul contractului rezolvit. De aceea,
rezoluţiunea este o cale deosebit de eficientă şi avantajoasă pentru creditor în
caz de insolvabilitate a debitorului, deoarece permite creditorului să-şi
redobândească prestaţia fără a intra în concurs cu alţi creditori, situaţie de
neînlăturat în ipoteza când ar opta pentru executarea contractului. Se poate
observa că repunerea părţilor in situaţia anterioară încheierii contractului este
o consecinţă practică a principiului retroactivităţii rezoluţiunii.
De la regula restitutio in integrum există şi excepţii când pentru anumite
raţiuni, prestaţiile executate, în temeiul contractului rezolvit nu sunt supuse
repetiţiunii. Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor rezoluţiunii sunt şi
excepţii de la regula restitutio in integrum. Fac parte din această categorie
acele contracte în care rezoluţiunea poate opera obiectiv numai pentru viitor,
purtând denumirea de reziliere.
Atunci când creditorul suferă şi un prejudiciu din cauza neexecutării totale
sau parţiale sau executării defectuoase a prestaţiilor de către cealaltă parte, el

21
are dreptul să ceară obligarea debitorului şi la plata de daune-interese.
Daunele-interese pot fi evaluate anticipat printr-o clauză penală sau se vor
stabili la cerere, de către instanţa de judecată. De asemenea, pentru alte
prejudicii suferite de creditor, debitorul poate fi obligat si la plata de
despăgubiri, în condiţiile răspunderii civile delictuale, cum ar fi cazul
degradării bunului vândut, din culpa debitorului.
4.2. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi.
In principiu, rezoluţiunea contractului desfiinţează toate drepturile consimţite
în favoarea terţilor de către dobânditorul prestaţiei sau prestaţiilor care au
format obiectul contractului rezolvit, conform principiului „resoluto jure dantis
resolvitur jus aecipientis” Astfel, datorită caracterului retroactiv al rezoluţiunii
dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea „nemo plus juris ad
alium transffen potest, quam ipso habet".[4] Prin urmare, rezoluţiunea
contractului primar atrage desfiinţarea contractului subsecvent încheiat de o
parte cu o terţă persoană
De la regula resoluto jure dantis resolvitur jus aecipientis sunt şi unele
excepţii, care atenuează sau anihilează efectele sale. Astfel, în materie
mobiliară, terţii dobânditori vor putea paraliza efectele rezoluţiunii contractului
încheiat cu primul debitor. Fiindca posesia de bună credinţă a unui bun mobil,
valorează titlu de proprietate. De asemenea, nu se desfiinţează nici actele de
administrări încheiate de o parte a contractului rezolvit cu terţe persoane de bună
credinţă, rezoluţiunea nu produce efecte faţă de terţul care a dobândit un imobil
în cadrul procedurii executării silite, urmare adjudecări definitive. Şi în sfârşit,
statul nu poate fi obligat să restituie imobilul dobândi prin expropriere sau
rechiziţie definitivă.[6]
§ 5. Rezilierea contractelor sinalagmatice.
Desfiinţarea contractele sinalagmatiee cu executare succesivă pentru
motivul că una din părţi nu-şi execută obligaţiile se numeşte reziliere.[2]
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză de
neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut, fiind de regulă
ireversibile, rămân bine şi definitiv executate. Aşa de pildă, este cazul

22
contractului de închiriere sau contractului de asigurare etc.
In concluzie, putem spune că rezoluţiunea contractelor cu executări
succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului că desfiinţeaza
contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică toate regulile analizate
atunci când am abordat rezoluţiunea.
La finele acestui cpitol putem enumera unele asemanari si deosebiri între
rezoluţiune şi nulitate:
Rezoluţiunea şi nulitatea se aseamănă prin faptul că desfiinţează actul
juridic pentru trecut şi pentru viitor. Aceleaşi principii guvernează efectele
ambelor cauze de ineficacitate, atât între părţile actului juridic, cât şi faţă de
terţi. Intre rezoluţiune şi nulitate însă există deosebiri foarte importante,
astfel:
 rezoluţiunea este o cauză de ineficacitate, în principiu, numai a
contractelor sinalagmatice, nulitatea se aplică tuturor actelor juridice civile;
 cauza rezoluţiunii constă întotdeauna în neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţile contractante, nulitatea se datorează
nerespectării condiţiilor de validitate a unui act juridic, prevăzute de normele
legale în vigoare;
 cauzele rezoluţiunii sunt prin natura lor, ulterioare încheierii valabile a
contractului, cauzele nulităţii sunt întotdeuna originare, ele fiind anterioare sau
concomitente încheierii actului juridic;
 răspunderea părţii contractante culpabile, în caz de rezoluţiune, este o
răspundere contractuală, în cazul nulităţii, dimpotrivă, suntem în prezenţa
răspunderii civile delictuale.

23
 Capitolul IV
Riscurile contractului

§ 1. Problematica riscului
Această problemă este în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a
obligaţiilor imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie
contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră,
în principiu, se stinge. Debitorul se afla eliberat de obligaţie pentru
imposibilitate de executare.
Dacă obligaţia respectivă este născută dintr-un contract uinilateral situaţia
se prezintă relativ simplă, obligaţia se stinge în mod necesar cind survine un
caz de forţă majoră. Aşa. de pildă, depozitarul este liberat în cazul pieirii
fortuite a lucrului ce i-a fost dat în depozit.
Situaţia este insă mai complicată dacă obligaţia a cărei executare a devenit
imposibilă pentru forţă majoră s-a născut dintr-un contract sinalagmatic se
pune problema de a şti dacă celălalt contractant rămâne valabil de obligaţia sa,
din moment ce el nu mai poate obţine contraprestaţia in considerarea căreia
şi-a dat consimţămintul la încheierea contractului, si dacă, dimpotrivă, şi el
este liberat de obligaţiile sale. Sa presupunem că un imobil pe care
proprietarul său 1-a închiriat a fost distrus de un caz de forţă majoră;
închirietorul este liberat de obligaţia sa de a procura locatarului folosinţa
imobilului respeciv. Rezultă oare de aici că şi locatarul va fî liberat de obligaţia
de a plăti chiria sau din contra, liberarea locatorului este fara nici o influenţă
asupra obligaţiei locatarului care rămâne ţinut să plateasca chiria pe întreaga
perioadă de timp cât trebuia să dureze închirierea ?
Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile sau consecinţele dăunătoare a
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia din părţi ? Astfel în
exemplul nostru chiriaşul, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi -
fiind imposibil de executat - , este totuşi ţinută să execute obligaţia sa, ar
însemna că partea respectivă suportă riscul. Dacă, dimpotrivă, urmare faptului
24
că executarea obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte
este şi ea liberată de obligaţii sale, atunci partea a cărei obligaţie este imposibil
de executat va trebui sa suporte riscurile.
Aşadar, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii,
datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate
cheltuielile pe care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi, in general, toate
daunele pe care le antrenează imposibilitatea fortuită de executare.
Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat, sunt
posibile soluţii:
 reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a
contraprestaţiei celeilalte părţi, debitorul va suporta riscul contractului numai în
măsura în care propria obligaţie a devenit imposibil de executat.
 incetarea în întregime a contractului este atunci cînd ceea ce ar putea
fi executat din obligaţia debitorului nu este de natură a asigura nici măcar
parţial scopul contractului: riscul contractului va fi suportat în întregime de
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte
contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul cind a
pierit, aplicandu-se principiul res perit domino. Aşadar, rezolvarea problemei
suportării riscului pieirii fortuite a bunului este legată de momentul transmiterii
proprietăţii de la înstrăinător la dobânditor.[9]

§ 2. Ipotezele suportării riscurilor

Pe cale de consecinţă, analiza suportării riscurilor în contractele translative
de proprietate face necesară distincţia între diferite situaţii si ipoteze:
A. Ipoteza contractelor consensuale pure SI simple prin care se
transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert.
Codul civil face aplicaţia practica a acestei reguli în materia contractului de
vânzarc-cumpărare. Astfel vinderea este perfecta între părţi şi proprietatea este
de drept strămutată la cumpărător în privinta vânzătorului, indată ce părţile s-au
învoit asupra lucrului şi asupra preţului, desi lucrul încă nu se va fi predat şi

25
preţul încă nu se va fi numărat.
Analiza dispoziţiilor de mai sus ne permite să constatăm că în
contractele consensuale, pure şi simple, translative de proprietate, având ca
obiect un lucru cert, dreptul de proprietate se transmite de la înstrăinător la
dobânditor în momentul încheierii contractului.
Dacă bunul piere după momentul încheierii contractului dar înainte de a-l
preda dobânditorului. cine va suporta riscul pieirii sale ? Conform
principiului „res perit domino", riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat de
acela care este proprietarul său în momentul dispariţiei. In ipoteza de faţa
proprietarul lucrului este dobânditorul chiar dacă încă nu i-a fost predat.
Deoarece dobânditorul a devenit proprietarul lucrului, el va trebui sa achite
preţul sau să execute prestaţia la care s-a obligat în schimbul transmiteri
proprietaţii. Aşadar, dobânditorul va fi ţinut să suporte şi riscul neexecutării
fortuite a contractului. De această dată suntem în prezenţa unei excepţii de la
regula „res perit debitori". Aşadar, riscul neexecutării contractului este suportat
de creditorul obligaţiei imposibil de executat „res perit creditori".
B. Ipoteza contractelor in care transmiterea proprietăţii are loc
ulterior momentului încheierii contractului.
Este cazul contractelor prin care se înstrăinează lucruri de gen şi bunuri
imobile in sistem de carte funciară. De asemenea, intră în această categorie şi
contractele de înstrăinare a bunurilor certe, atunci când părţile se înţeleg că
transmiterea dreptului de proprietate va avea loc la un moment ulterior încheierii
contractului. In toate aceste situaţii riscul pieirii fortuite a lucrului. între
momentul -încheierii contractului şi acela al transmiterii proprietăţii îl va
suporta înstrăinătorul, conform principiului “res perit domino”.[9]
Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui
obligaţii au devenit imposibil de executat, conform celuilalt principiu “res perit
iubitori”. Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrăinătorul care
neputând transmite dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de la
cealaltă parte.
Menţionăm că pieirea fortuită a bunurilor de gen nu duce la încetarea

26
contractului. Deci, obligaţia înstrâinătorului de a-şi executa în natură prestaţia
lui dispare. EI nu este liberat de datorie, dimpotrivă, el este obligat să procure
altebunuri de gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, pentru a le preda
celeilalte părţi contractante. Acesta deoarece bunurile de gen nu pier. In caz
contrar, debitorul poate fi obligat la plata de daune-interese.
C. Ipoteza contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o
condiţie.
Se pune întrebarea, cine va suporta riscurile contractuale dacă lucrul -
obiect al contractului - piere fortuit între data încheierii contractului şi
momentul realizării condiţiei - pendente condiţione. [9]Trebuie să avem în
vedere două situaţii distincte, după cum transmiterea proprietăţii este afectată
de o condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.
Se poate constata că în toate situaţiile când transferul proprietăţii unui bun
este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit riscurile contractului vor fi
suportate, în principiu, de către partea contractanta care are calitatea de
proprietar sub condiţie rezolutorie. Acesta chiar şi atunci când transferul
proprietăţii depinde de o condiţie suspensivă care, în ce priveşte pe
înstrăinător, este o condiţie rezolutori, înstrăinătorul este proprietar sub
condiţie rezolutorie iar dobânditorul sub condiţie suspensivă.

27
 Încheiere:
În concluzie, putem spune că orice contract, indiferent de natura sa juridică,
produce efectele care-i sunt predestinate adică dacă părţile îşi îndeplinesc
obligaţiile atunci contractul urmează a fi exercitat, însă în cazul în care măcar
una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia pe care o are atunci contractul nu va fi
executat.
În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza
executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de
executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului.
Aşadar, contractul încetează fortuit şi creditorul este liber de obligaţiile sale. Cu
alte cuvint neexecutarea obligaţiei uneia din părţi lipseşte de suport juridic
obligatia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Fără a anticipa asupra unui examen mai aprofundat, asupra mecanismelor şi
consecinţelor tuturor cauzelor de ineficacitate, inclusiv ale rezoluţiunii/ rezilierii,
suntem nevoiţi să remarcăm, că se recurge la un efect specific al contractelor
sinalagmatice pentru a întemeia în drept o posibilitate pe care o are orice creditor
al unei obligaţii afectate de un termen prevăzut numai ori, după caz, şi în
favoarea debitorului: posibilitatea de a cere decăderea acestuia din urmă din
beneficiul termenului.
Această pârghie o pune la dispoziţia creditorului Codul civil al Republicii
Moldova, potrivit cu care “debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului,
când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”
A doua ipoteză poate fi aplicată în situaţia în care comodatarul, debitorul
obligaţiei de restituire şi al obligaţiei de folosire a bunului conform destinaţiei
prevăzute în contractul de comodat, schimbă această destinaţie.
Prin urmare, fără a invoca rezilierea, comodantul confruntat cu această stare
de lucruri poate cere restituirea bunului înainte de termen sau, după caz, înainte
de atingerea scopului urmărit de comodatar prin preluarea bunului în folosinţă.
Suntem, practic, în prezenţa exigibilităţii anticipate a obligaţiei de restituire care
28
este oricum efectul final esenţial al comodatului.

De altfel, în această ordine de idei, rezoluţiunea şi rezilierea sunt traiectorii

„occidentale” ale contractelor sinalagmatice. Atât timp cît părţile contractului
sinalagmatic au o conduită normală, se vor produce efectele normale ale acestui
contract care, cu excepţia locaţiunii, conduc la crearea unor noi situaţii de fapt şi
de drept.
În concluzie, atunci când se precizează că actul secret nu poate avea efect
contra terţilor, legiuitorul doreşte, fără îndoială, să afirme că un asemenea act
juridic nu le este nici măcar opozabil, şi că nu ar genera drepturi şi obligaţii în
patrimoniul lor.

29
 Bibliografie:
Acte normative:
1. Codul civil al Republicii Moldova din 13 iunie 2002

Literatură:
2. Bârsan Corneliu, Stătescu Constantin, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ediţia a VIIIa, Editura All-Beck, Bucureşti 2002;
3. Bojincă Moise, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a II-a, Editura
Studii Europene, Tg-Jiu, 2002;
4. Ciutacu Florin, Jora Cristian, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 2003;
5. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Actami, Bucureşti, 2000;
6. Florescu Dumitru C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, vol.I,
Bucureşti, 2002;
7. Gionea Vasile, Curs de Drept Civil. Prioritatea şi alte drepturi reale. Teoria
generală a obligaţiuilor. Contracte speciale. Succasiuni, Bucureşti 1996;
8. Mircea Toma, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti 2000;
9. Pop Liviu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
10. Urs Iosif R., Angheli Smaranda, Drept civil., Drepturi reale Teoria generală a
obligaţiilor cicile, vol. II, Bucureşti, 2000;

30