VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

EROAREA SI DOLUL

Consimţământul, în calitate de condiţie esenţială, generală, de fond şi de

validitate a actului juridic civil, reprezintă exteriorizarea deciziei de a încheia un
astfel de act, punându-se bazele unui raport juridic civil concret. Astfel, prin
consimșământ se înțelege exteriorizarea hotârarii de a încheia un act juridic civil.
Pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele
cerinte:
a) sa fie exprimat in cunostiinta de cauza, adica sa provina de la o
presoana cu discernamant
b) sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice
c) sa fie liber, adica sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamnt
Potrivit Noului Cod Civil, consimtamntul este viciat atunci cand: este dat
din eroare, estesurprins prin dol, este smuls prin violenta sau obtinut prin leziune.
Prin urmare sunt considerate vicii de consimtamant: eroarea, dolul(viclenia),
violenta si leziunea.
EROAREA
Eroarea ca viciu de consimţământ este prezentată drept aceea falsă
reprezentare asupra unei împrejurări la momentul încheierii actului juridic civil,
fiind nevoie ca aceea percepţie eronată asupra realităţii să nu fie cauzată de
manoperele frauduloase ale altei persoane, ci să fie spontană, de natura
psihologica. Prin urmare, alterarea consimțământului atrăgând nevalabilitatea
actului juridic civil, sancționat cu nultitatea, totală sau parțiala, a respectivului act
care a fost încheiat, aceste sancțiuni intervenind ca urmare a cereri parții ce se află
în eroare.
Pentru ca falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic sa
constituie viciu de consimtamant, trebuie intrunite cumulativ doua conditii:
a) elementul asupra caruia există falsa reprezentare a realității sa fi fost
determinant, hotarator, pentru incheierea actului juridic. Astfel, cel care invoca
eroarea trebuie sa pro­beze ca tocmai elementul asupra căruia s‑a inselat el este cel
care l‑a deter­minat sa se angajeze juridic, având o influența hotaratoare asupra
consimță­mântului său;
 b) în cazul actelor juridice bilaterale, este necesar ca si cealalta parte sa fi
știut că elementul asupra căruia cade falsa repre­zentare este hotarator pentru
încheierea actului juridic civil în cauza;
Așa cum se poate observa din conținutul Codului Civil, art. 1207-1211,
eroarea poate fi de mai multe feluri: eroare de fapt, eroarea de drept, eroarea
indiferentă, eroarea obstacol și eroarea ca viciu de consimțământ.
În funcție de natura realității în care a intervenit eroarea, se disting:
a) EROAREA DE FAPT constă în falsa reprezentare a unei situații de
fapt în legatura cu încheierea actului juridic și la momentul încheierii lui. Ea
privește fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana cu care se
contractează.
b) EROAREA DE DREPT consta in falsa reprezentare a existentei sau
continutului unei norme juridice civile la incheierea unui act juridic.
În acestă situație, partea în eroare nu cunoaște la momentul încheierii unui
contract că există un anumit act normativ ce impune anumite obligații
considerabile celor care perfectează contracte de genul celor încheiate de către
parte. Un exemplu în acest sens ar fi cel în care o persoană se obligă să cumpere un
anumit bun imobil în viitorul apropiat, dar apoi descoperă că, în conformitate cu
legislația civilă, cumpărătorul este obligat să achite cheltuielile legate de vânzare (a
se vedea art. 1.666 C. civ.), iar dacă ar fi cunoscut acest aspect de drept nu și-ar
mai fi asumat această îndatorire, astfel cumpărătorul poate invoca eroarea de drept
ca viciu de consimțământ
În funcție de consecințele pe care le produce, se disting:
a) EROAREA OBSTACOL constă în falsa reprezentare, fie asupra
naturii actului, fie asupra identității actului, care împiedică formarea actului,
prin urmare atrage nulitatea absolută a actului.
Astfel, exista doua situații: eroare asupra naturii actului juridic ce se încheie,
când o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealalta parte crede că
încheie un alt act juridic, părtile urmarind doua lucruri diferite; și eroarea asupra
identitații obiectului, adica una dintre parti crede că tratează cu privire la un anumit
bun, iar cealalta are în vedere un alt bun.
b) EROAREA VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT constă în falsa
reprezentare ce cade fie asupra calitaților substanțiale ale obiectului actului, fie
asupra persoanei cocontractante, prin urmare atrage nulitatea relativă a actului.
Cu privire la eroarea asupra calității obiectușlui, este vorba despre ceea ce
parțile au convenit că este esențial pentru fiecare dintre ele într‑un anumit contract,
nu doar de substanța obiectului, ci de substanta con­trac­tului. Astfel, substanța
obiectului actului este constituită din acele calitați ale sale care au fost
determinante pentru parți sau parte într‑o asemenea măsura încat, dacă ar fi
cunoscut lipsa acestora, actul nu s‑ar mai fi încheiat.
În principiu, eroarea asupra persoanei nu atrage anularea convenției. Prin
excepție, în cazul actelor încheiate în considerarea identității sau însușirile
esențiale ale persoanei pot atrage această sanc­țiune. în acest sens, art. 1712 C.civ.
declară anulabila tranzacția când exista eroare asupra persoanei cu care s‑a
încheiat.
c) EROAREA INDIFERENTĂ constă în falsa reprezentare a unor
imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil și care nu
afecteaza însași valabilitatea actului.
Poate fi vorba de eroarea asupra numelui persoanei sau asupra persoanei sau
o simplă eroare de tehnoredactare, o astfel de eroare poate atrage cel mult o
diminuare valorica a prestatiei.

DOLUL (VICLENIA)
Dolul este acel viciu de consimțămțnt care consta în inducerea în eroare a
unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie un act juridic.
Potrivit art. 960 alin. (1) C.civ.: „Dolul este o cauza de nulitate a convenției cand
mijloacele viclene întrebuințate de una din parti, sunt astfel încat este evident ca,
fara aceste masinatii, cealalta parte n‑ar fi contractat”. Este vorba, așadar, despre o
eroare provocată, care nu mai este spontană, precum eroarea propriu‑zisa, ci opera
celeilalte parți realizată prin mij­loace înselatoare.
De exemplu, dolul ar putea consta în prezentarea de către vănzâtor a unei
bijuterii ca fiind dintr-un metal prețios, deși în realitate aceasta nu este veritabilă,
cumparatorul nefiind altfel interesat de achizitonarea ei.
Dupa consecintele pe care le are asupra valabilitatii actului juridic se distinge:
dolul principal, care cade asupra unor elemente importante, determinante la
încheierea contractului și care atrage anularea actului; și dolul incident, numit si
secundar, este cel care cade asupra unor imprejurări nedeterminante pentru
încheierea actului juridic și care nu atrage nevalabilitatea actului (poate determina
o reducere a prestatiei).
Pentru a duce la anularea actului, dolul trebuie sa indeplineasca doua
conditii: sa fie determinant si sa provina de la cealalta parte. Mai intai, dolul
trebuie sa fie determinant pentru incheierea actului, conform art. 960 alin. (1)
C.civ., intrucat intre mijloacele viclene folosite de autorul dolului si
consimta-mantul dat de victima trebuie sa existe un raport de cauzalitate. Nu va fi
retinut deci ca viciu de consimtamant decat dolul determinant sau principal, nu si
dolul incident, accidental, neesential, care, fara a determina partea sa incheie actul
juridic, o face doar sa accepte clauze mai oneroase, motiv pentru care el nu atrage
anulabilitatea actului juridic. Daca o parte a fost complice la dolul savarsit de catre
un tert impotriva celeilalte parti, aceasta va atrage anularea actului juridic,
deoarece partea, in mod intentionat, a ajutat la provocarea erorii prin mijloace
viclene. Exista, de asemenea, dol si atunci cand acesta a fost savar-sit de un
reprezentant (spre exemplu, mandatarul) sau de prepusul (anga-jatul) uneia dintre
parti.
În concluzie, încheierea unui consimţământ cu sau fără cunoştinţă de
cauză reprezintă o condiţie esenţială, deoarece poate atrage consecințe
precum exploatarea naivității din partea cocontractoare, obținerea prin
metode viclene încheierea unor contracte înselătoare și multe alte exemple,
altfel există riscul ca manifestările de voinţă ale participanţilor la
raporturile de drept civil să nu corespundă cu adevăratele lor trebuinţe
materiale ori spirituale, ci să fie supuse hazardului.