GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

Departamentul studii superioare de master

Catedra Științe Juridice

Program: Drept public

REFERAT

la disciplina

Tema: Metoda comparativă a dreptului în cadrul cercetării juridice.

Autor:
__________Olesea BERJAN
Student, gr. 125 (FF)

Cordonator:
__________Negru BORIS
Doctor în drept, conf.univ.

CHIȘINĂU 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................ 3

CAPITOLUL I Noțiunea, tipurile și particularitățile cauzelor care înlătură

caracterul contravențional al faptei săvârșite de un funcționar public sau demnitar.
………………………………………………………………………………… 4
1. Noțiunea și trăsăturile esențiale ale contravenției............... 4
2. Obiectul și subiectul contravenției..................................... 6
3. Cauze care înlătură caracterul contravențional al faptei..... 8

CAPITOLUL II Răspunderea și sancțiunea contravențională…………….... 11

1. Definirea și principiile răspunderii contravenționale......... 11
1.1. Cauze care înlătură răspunderea contravențională............. 14

2. Definirea sancțiunii contravenționale. Categorii de sancțiuni

contravenționale................................................................ 15
2.1. Cauze care exclud executarea sancțiunii contravenționale.
………………………………………………………………. 18
CONCLUZII ................................................................................................ 19

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................... 20
INTRODUCERE
 1. Noţiuni de interes practic referitoare la necesitatea studierii dreptului
comparat

Studierea dreptului comparat în contextul evoluţiei economico-politico-sociale,

prezintă un deosebit interes de ordin practic, întrucat disciplina în sine, contribuie
la cunoaşterea sistemelor juridice aplicabile în majoritatea statelor lumii, dar mai
ales, la insuşirea unor standarde unanim acceptate din punct de vedere juridic, a
unor concluzii de natură a facilita perfectionarea legislaţiilor naţionale. Importanţa,
rolul şi utilitatea pe care o prezintă dreptul comparat, se reflectă în teoria funcţiilor
acestuia.

In literatura de specialitate[1] sunt aproape unanim acceptate următoarele funcţii:

 funcţia de cunoaştere a dreptului naţional;

 funcţia normativă;
 funcţia ştiinţifică;
 funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.

Fiecare dintre acestea legitimează una dintre faţetele practicării dreptului comparat,
ale metodei comparative şi inventează interesul multiplu pe care îl reprezintă
acesta.

2. Funcţia de cunoaştere a dreptului naţional

Denumirea dată acestei funcţii poate, desigur, suscita unele nelămuriri. Dreptul
comparat pare, prin definiţie, orientat către exterior - o confuzie între dreptul
comparat şi cunoaşterea legislaţiei străine este frecventă - astfel că mulţi pot fi
surprinşi de această optică introvertită, întrebându-se în ce măsură cunoaşterea
altor legislaţii şi compararea lor cu cea proprie, poate folosi, nu legiuitorului, ci
interpretului - teoretician şi practician - al propriei legislaţii.[2]

In realitate suntem aici în prezenţa uneia din cele mai specifice utilizări ale metodei
comparative, care se aplică nu numai în procesul de legiferare ci şi în modul de
realizare a dreptului.

Ea are, astfel concepută, un caracter foarte larg şi tocmai acesta este motivul pentru
care dreptul comparat se adresează tuturor categoriilor de jurişti.

Aproape fără excepţie, autorii care au abordat problema funcţiilor dreptului

comparat au subliniat însemnătatea deosebită pe care o are „pentru o mai bună
cunoaştere a propriului sistem de drept", compararea cu alte reglementări.

Dreptul comparat are, în acest sens, o acţiune asemănătoare istoriei. Ca şi acesta, el

produce un efecte de distanţare. După cum istoria ne permite să apreciem într-un
chip nou evenimentele cotidiene, tot astfel dreptul comparat permite o anumită
detaşare din mentalitatea proprie, capabilă să învedereze o serie de aspecte ale
propriului sistem juridic, care de obicei scapă neobservate.

„De fapt, scrie L. J. Constantinesco, comparaţia permite, nu numai să se pătrundă

într-un mod conştient, într-o altă lume juridică, dar, de asemeni, să se ia un recul
prin raport cu propriul său drept, care apare într-o altă lumină.

Aceasta îi permite, mai întâi, să se descopere în propriul său drept aspecte noi,
calităţi şi defecte care până atunci rămăseseră ascunse. Comparaţia poate releva că,
de exemplu, unele elemente ce

caracterizează instituţiile juridice naţionale au în realitate o importanţă mult mai

limitată decât le-o acordă juriştii naţionali; să se descopere că o instituţie juridică
considerată ca indispensabilă, doarece dă răspuns necesar unor probleme
permanente, nu este în realitate decât rezultatul unui accident sau al unei
întâmplări.

Comparaţia poate arăta că alte drepturi rezolvă aceeaşi problemă prin alte instituţii
mai proprii sau mai simple. Ea poate arăta de ce şi cum anume anumite instituţii
naţionale sunt depăşite sau desuete...".

La rândul său, Rene Rodiere sublinia: „dreptul comparat ajută să stabilim redarea
subtilă şi profundă a legăturilor, raporturilor dintre diversele instituţii ale unui
sistem. El permite, în ansamblul instituţiilor şi a regulilor unui sistem juridic să se
releve ceea ce este esenţial, ceea ce exprimă natura intimă a acestui sistem, ceea ce
constituie fundamentele de care nu te poţi atinge, fără a proceda la o revedere
generală a ideilor morale care l-au inspirat şi fără să fi recunoscut structurile
sociale care îl susţin".

Prin comparare, dreptul naţional este relativizat. Toţi juriştii, formaţi la şcoala
propriului sistem juridic, au tendinţa de a considera soluţiile acestuia ca singurele
posibile şi logice, dându-le prin aceasta o valoare absolută. Metoda comparativă
poate să infirme această optică, arătând că există şi alte soluţii, că acestea pot fi
mai logice sau mai eficiente decât cele adoptate de legiuitorul naţional.

Otetelişanu, ocupându-se de această problemă, susţine că dreptul comparat ar fi util

din acest punct de vedere, în trei situaţii:

1. a) când o instituţie juridică există în mai multe ţări;

1. când instituţia, chiar dacă are o origine diferită, se prezintă sub acelaşi
aspect sau sub aspecte asemănătoare;
2. când instituţia, deşi nu este nici identica, nici analoagă, se bazează pe
aceleaşi principii fundamentale.
Poate că nu e cazul să limităm în acest fel posibilitatea comparaţiei. Să nu uităm,
de pildă, situaţiile în care nevoi sociale identice au fost soluţionate prin mijloace
legale complet diferite.

În opinia profesorului V.D. Zlătescu, orice încercare de determinare a cazurilor în

care comparaţia poate fi fructuoasă, nu poate fi primită decât cu o anumită rezervă
deoarece procesele logice pe care le presupune comparaţia sunt atât de complexe,
ele pot fi uneori atât de imprevizibile, încât nu este posibil să le încadram în tipare
prestabilite.

Exemple instructive privind această funcţie a dreptului comparat putem găsi dacă
ne oprim asupra reglementării introduse în ţara noastră prin Codul familiei din
1954.

Codul a introdus astfel comunitatea de bunuri drept regim matrimonial şi

obligatoriu. O comparaţie efectuată cu coduri asemănătoare din alte ţări
demonstrează însă că formula adoptată de legiuitorul român nu este unică în drept,
doarece aceste coduri cunosc şi alte regimuri matrimoniale, oferind posibilitatea
derogării de la regimul comunităţii.

Acelaşi Cod din 1954 a înfiinţat Autoritatea tutelară, ca organ de supreveghere a

tutelei. O comparaţie cu codurile civile din alte ţări - Franţa, Belgia, Germania -
care acordă un loc mai însemnat sau mai puţin însemnat consiliului de familie şi
instanţelor de minori, arată că în soluţionarea problemei supravegherii ocrotirii
minorilor sunt posibile soluţii variate.

Funcţia de cunoaştere a propriei legislaţii este, bineînţeles, legată de cea de

perfecţionare a acesteia, de funcţia normativă.

În momentul când comparaţia relevă o experienţă legislativă reuşită, făcută în altă

ţară, ştiinţa juridică nu se poate mărgini să o înregistreze. Pe baza ei se vor face
desigur, studii, propuneri de lege ferenda care, în măsura în care vor fi acceptate de
forurile de decizie, vor folosi în vederea perfecţionării legislative.[3]

In egală măsură, aceste constatări vor servi ştiinţei juridice însăşi, făcând să se
îmbogăţească patrimoniul acesteia.

Iată de ce diferitele funcţii ale dreptului comparat trebuie privite, nu izolat, ci în

intercondiţionarea lor.

3. Funcţia normativă

Este astăzi unanim acceptat faptul că dreptul comparat are un aport însemnat şi în
perfecţionarea legislaţiilor naţionale. Dacă adoptarea unei legi reprezintă un
experiment social, acesta nu trebuie să aibă loc decât după cunoaşterea experienţei,
dobândită în alte ţări în probleme similare.
Am citat în această lucrare exemple datând chiar din antichitatea greco-romană,
când elaborarea unora din marile monumente legislative ale timpului - Legea celor
XII table, de exemplu - a avut loc numai după cunoaşterea legilor din alte părţi ale
lumii.

Istoria legislaţiilor moderne atestă la rândul său interesul deosebit pe care îl

prezintă, în faza de elaborare ştiinţifică a legii, pentru a folosi terminologia lui
Francois Geny, cunoaşterea reglementărilor din alte state, cunoaştere ce a devenit
în timpurile noastre o exigenţă ştiinţifică a procesului de elaborare legislativă.

Deosebit de semnificative în acest sens erau prevederile art. 44 alin.2 din vechea
metodologie generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea
proiectelor de acte normative, potrivit cărora: studiile prealabile întocmirii
proiectului actului normativ, vor cuprinde, printre altele, „concluzii desprinse din
cercetarea ştiinţifică şi practica aplicării dreptului din ţara noastră, şi din celelalte
ţări", problemă asupra căreia ne vom mai opri în această lucrare. Rolul dreptului
comparat apare astfel confirmat prin lege.

Aceeaşi idee reiese şi din Hotărârea Guvernului prin care a fost aprobată o nouă
metodologie pentru pregătirea, elaborarea şi prezentarea proiectelor de acte
normative.[4]

De altfel, metodologii asemănătoare adoptate în multe ţări subliniază necesitatea

cercetării comparative în faza de elaborare ştiinţifică a proiectelor de acte
normative.[5]

Autorii care cercetează aspectele acestei funcţii a dreptului comparat preferă să

vorbească despre „îmbunătăţirea dreptului naţional" decât despre o adevărată
funcţie normativă, pentru a nu lăsa, desigur, impresia că dreptul comparat - mai
precis acel „tertium comparationis" - ar fi susceptibil de aplicare directă, ca o
normă de drept.

Pentru că trebuie precizată de la început distincţia dintre cunoaşterea legii străine şi

dreptul comparat. Am mai notat şi o vom face de fiecare dată când este necesar, că
simpla cunoaştere a legii străine nu înseamnă drept comparat. Despre drept
comparat se poate vorbi numai când legislaţiile în prezenţă sunt comparate potrivit
regulilor metodei comparative.

In realitate, funcţia normativă trebuie înţeleasă numai în sensul de sursă de

inspiraţie. Nu poate fi vorba desigur de o aplicare directă a normei străine. Chiar în
dreptul internaţional privat, atunci când norma de conflict indică aplicarea legii
străine, aceasta nu se aplică în temeiul suveranităţii statului la dreptul căruia se
face trimitere.

Se consideră în mod unanim că această normă este desprinsă din dreptul statului
respectiv şi că este nostrificată fiind aplicabilă ca lege naţională în temeiul normei
de trimitere care face parte din dreptul naţional. Conflictul posibil de suveranitate îi
face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent în tehnica legislativă.

Cu atât mai mult, evident, nu se poate pune problema nici a aplicării directe a unei
norme străine în lipsa oricărui text de trimitere şi nici a lui tertium comparationis.

În realitate, ceea ce se recepţionează este raţiunea legii străine în raport de

rezultatele date de aceasta în viaţa socială.

Odată un text străin ales ca izvor de inspiraţie, el trebuie preluat într-un text.
naţional, desigur, cu eventualele adaptări ce se dovedesc necesare.

Aplicarea directă a unor texte care nu fac parte din legislaţia naţională este posibilă
numai în virtutea principiului seif executing şi numai în măsura în care Constituţia
permite aplicarea acestui principiu.

După cum se ştie două texte din Constituţia României autorizează aceasta. Primul
este art.l alin.(2), potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern. Cel de al doilea text este art.20 conform căruia dispoziţiile
constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi celelalte tratate la care România este parte.

In caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele referitoare la drepturile

fundamentale la care România este parte şi legile interne, reglementările
internaţionale au prioritate.

Este evident că ideea de prioritate implică o comparaţie între textele

corespunzătoare din legislaţia internă şi prevederile actului internaţional. Această
comparaţie de natură să scoată în evidenţă deosebirile dintre cele două texte se face
evident în favoarea celui din norma internaţională care urmează a fi aplicată.

De un real folos în efectuarea comparaţiei este teoria marilor sisteme de drept pe

care o vom dezvolta pe larg în lucrare.

Teza de la care trebuie pornit este că în interiorul aceluiaşi mare sistem de drept
comparaţia este mai uşoară, mai lipsită de riscuri decât în afara acestui sistem chiar
dacă aparent textele seamănă.

Aceasta deoarece marile sisteme de drept pot da expresie unor concepţii normative
şi unor mentalităţi diferite. De aceea, spre a se inspira legiuitorul naţional va face
apel de predilecţie la drepturile din propriul său mare sistem de drept şi numai în
subsidiar şi cu infinite precauţii la alte mari sisteme.

Cu toate acestea, marele sistem romano-germanic cunoaşte o remarcabilă influenţă

din partea sistemului de common-law, concretizată în receptarea unor instituţii cum
sunt: trustul, know-how, leasing, franchising etc. Reciproc, sistemul de common-
law a fost influenţat de cel romano-germanic, îndeosebi în materie de statute-law
(legea scrisă), astfel vom arăta pe larg mai jos, ocupându-ne de „civilizarea"
common-law-ului.

4. Funcţia ştiinţifică

Considerând dreptul comparat nu ca o disciplină ştiinţifică de sine stătătoare ci ca

o metodă de cercetare, este legitim să ne întrebăm în ce patrimoniu vor intra
rezultatele comparaţiei, ce disciplină ştiinţifică va fi îmbogăţită.

Amploarea pe care au luat-o cercetările de drept comparat îndeosebi în cea de a

doua jumătate a secolului, stimulată de marele număr de reuniuni internaţionale
dedicate unor studii de drept comparat aplicat, au îmbogăţit substanţial patrimoniul
de cunoştinţe în acest domeniu. Se poate afirma că cele mai profilate au fost
dreptul comercial, dreptul civil - inclusiv cel de familie şi dreptul financiar-bancar,
cu alte cuvinte ramurile de drept cele mai afectate de dezvoltarea schimburilor
economice şi circulaţiei persoanelor.

Nu trebuie însă să neglijăm nici rezultatele obţinute în alte materii, cum ar fi

dreptul administrativ (în anumite domenii), dreptul penal şi cel procesual penal, în
general dreptul public.

Au apărut în felul acesta adevărate dubluri ale ramurilor de drept naţional.

Dreptului civil naţional i se alătură un drept civil comparat. Tot astfel în cazul
dreptului comercial, financiar-bancar etc.

Astfel, în programele de doctorat ale multor universităţi s-au introdus cursuri de

„drept civil aprofundat şi comparat" sau „drept civil comparat".

Problema a fost abordată, în termeni aproape identici, de L.J. Constantinesco: „Pe

bună dreptate unii comparatişti sunt de părere că, cu ajutorul micro-comparaţiei (la
noi se foloseşte mai mult termenul de „studii de drept comparat concret"), se poate
elabora pentru fiecare disciplină juridică, un fel de drept comun comparativ, sau de
teorie generală a fiecărei discipline, elaborată pe baze comparative." Acest punct
de vedere este exact. Rezultatele obţinute prin micro-comparaţie pot fi utilizate, de
asemeni, pentru a da fiecărei discipline juridice o parte comparativă care ar permite
să se pună mai bine problemele, să se apecieze mai bine concepţiile fundamentale
şi soluţiile comune sau specifice ale disciplinelor naţionale în materie.

Pe această cale, menţionează autorul citat, fiecare disciplină juridică îşi capătă
dimensiunea sa comparativă. Ea ajunge să-şi alcătuiască o parte generală - cum se
exprimă el - comparativă.

„Este foarte evident că o teorie generală a dreptului civil, de exemplu, a dreptului

administrativ, a dreptului procedurii, nu poate fi elaborată pe bazele ştiute ale
cunoştinţelor fiecărui drept, şi ale teoriilor elaborate în interiorul fiecărui drept. E
vorba de o întrebuinţare deosebit de utilă a rezultatelor obţinute prin micro-
comparaţie...".

Ramurile acestea comparate ale fiecărei discipline juridice prezintă o serie de

particularităţi care nu au fost cercetate până acum.

Notăm în primul rând vocaţia universală a acestor discipline comparative de

ramură.

Dacă dreptul civil este un drept naţional, dreptul civil comparat reprezintă o
acumulare de cunoştinţe asupra instituţiilor dreptului civil sau asupra nevoilor de
reglementare civilă (uneori aceleaşi nevoi de reglementare dau naştere la instituţii
diferite) din toate statele.

Desigur, aria de cuprindere a comparaţiei este variabilă. Uneori sunt comparate un

mare număr de sisteme juridice, alteori mai puţine. întinderea acestei arii diferă în
raport de interesul în virtutea căruia se exercită comparaţia, interes care poate
impune să se ia în considerare doar reglementările dintr-un număr limitat de state.

In cazul reuniunilor de drept comparat, ea este stabilită în raport de legislaţiile

statelor ai căror reprezentanţi participă la reuniune, ceea ce, evident, poate fi în
dauna interesului ştiinţific.

Lucrările de ansamblu, privind toate sistemele juridice ale lumii, cum ar fi tratatul
de drept civil comparat al lui P. Arminjon în cel de-al şaselea deceniu al acestui
secol sunt foarte rare, ele reclamând o investigare laborioasă.

De altfel, comparaţia trebuie să poarte - este o regulă de bază asupra cărei vom
reveni pe larg143 - numai asupra a ceea ce este comparabil. Universalismul
dreptului comparat trebuie înţeles în funcţie de aceasta.

Lucrările de drept comparat cercetează, atunci când ating un nivel înalt, tendinţele
de evoluţie ale legislaţiilor comparate.

Efectul lor este pur constatator. Considerăm că, chiar ţinând seama de diferenţele
decurgând din marele sistem de drept care fac parte din legislaţiile comparate,
cercetătorul nu este îndreptăţit să extrapoleze rezultatele obţinute, desprinzând
„legi" sau „legităţi" ale evoluţiei legislaţiilor, el trebuie să se rezume la simpla
constatare a evoluţiilor înregistrate.

Cunoaşterea acestor tendinţe este însă de mare preţ pentru cercetătorul dreptului
naţional, doarece din confruntarea propriei sale legislaţii cu tendinţe stabilite, el
poate trage concluzii de preţ cu privire la locul şi perspectivele ei de perfecţionare.

Cercetarea comparativă profită aşadar ramurii de drept naţional.

Dacă asupra semnificaţiei teoretice a ramurilor de drept comparat s-a scris prea
puţin sau deloc, asupra aportului pe care dreptul comparat îl aduce uneia sau alteia
din ramurile de drept s-a insistat, însă, foarte mult.

Şi pentru că cercetările de drept comparat s-au dezvoltat îndeosebi în domeniul

dreptului civil - acesta a fost uzina-pilot a dreptului comparat - era firesc ca atenţia
cea mai mare să fie acordată acestuia.

După congresul din 1900, R. Saleilles a pus problema dacă toate materiile
dreptului civil sunt în egală măsură apte pentru comparaţie, dând un răspuns
nuanţat. El considera, astfel, că instituţiile legate de organizarea familiei,
succesiunile, statutul personal sunt refractare la studiul comparativ, fiind „prea
îmbibate de particularismul fiecărui popor". în schimb, materii cum sunt cele ale
bunurilor, ori ale obligaţiilor, sunt mult mai potrivite pentru comparaţie. Motivând
acest punct de vedere, profesorul Deslanders scria: „sentimentele, natura profundă
a indivizilor variază după ţara, climatul, condiţiile sociale şi tradiţiile fiecărui
popor; aceasta constituie temperamentul naţional, care este ireductibil la oricare
internaţionalism legislativ".[6]

Impotriva unui astfel punct de vedere s-au ridicat jurişti de mare reputaţie ai
timpului - vom aminti numele unor Lambert sau Zitelman - care au demonstrat că
toate materiile dreptului civil sunt în egală măsură apte pentru comparaţie.

In lucrarea sa foarte răspândită în acel timp - La fonction du droit compare -

Lambert a ales ca materie de demonstraţie pentru acel „drept comun legislativ",
tocmai domeniul succesiunilor, considerat drept mediul cel mai favorabil
particularismului naţional, spre a înlătura astfel de concepţii.

Intre timp dezvoltarea vertiginoasă a cercetărilor de drept civil comparat aplicat,

care au făcut să nu existe capitol din dreptul civil care să rămână în afara cercetării
comparate, au devenit cu prisosinţă aptitudinea întregului drept civil de a face
obiect de comparaţie.

Vom semnala, în al doilea rând, o anumită diferenţă în această vocaţie la

comparaţie a materiilor dreptului civil. Deşi nu se poate contesta că toate
instituţiile pot fi supuse comparaţiei, este interesant că acolo unde intră în joc
reglementări din mari sisteme juridice diferite, comparaţia poate avea loc cel mai
uşor tocmai în unele din acele materii socotite mai înainte de a fi refractare la
comparaţie, cum ar fi dreptul de familie sau statutul personal.

Intr-devăr, astfel de materii înmănunchează reglementări din domeniul relaţiilor

general-umane. Cu tot particularismul lor - în raport de tradiţii, climă, temperament
naţional - diferenţele dintre acestea ni se par mai mici decât cele ce afectează
infrastructura societăţii ca proprietatea, succesiunile, obligaţiile şi ca atare
comparaţia se poate desfăşura aici plenar.
Un alt domeniu în care comparaţia se poate realiza cu uşurinţă este cel al materiilor
cu un pronunţat caracter de tehnicitate.

Acestea însă aparţin în general dreptului comercial sau celui procesual.

Literatura juridică modernă din multe ţări caută să estimeze aportul dreptului
comparat la îmbogăţirea şi perfecţionarea dreptului civil. Dezbaterile ocazionate de
împlinirea a o sută de ani de existenţă a Societăţii franceze de legislaţie comparată,
consemnate în cele două volume purtând denumirea de ,Livre du centenaire" au
putut consemna cât de important a fost acest aport într-un însemnat număr de state.

In particular, Gabriel Marty releva, într-un studiu special consacrat acestui subiect,
dimensiunile aporturilor dreptului comparat la dezvoltarea dreptului civil francez.[7]

Autorul s-a oprit îndeosebi asupra anteproiectului de Cod civil francez şi asupra
modificărilor succesive suferite de legislaţia franceză ca urmare a unor studii
comparative orientate de preferinţă spre legislaţia germană, dar nu s-a limitat la
domeniul legislativ ci, trecând mai departe, deoarece îmbogăţirea legislaţiei, a
cercetat modul în care dreptul comparat a inspirat importante evoluţii
jurisprudenţiale.

Desigur, modificările legislative sau jurisprudenţiale, pe care le semnalăm aici, se

referă în primul rând la funcţia normativă a dreptului comparat. Să menţionăm
însă, în legătură cu funcţia ştiinţifică, faptul că odată ce aceste modificări au intrat
în dreptul naţional, o serie de instituţii şi concepte au îmbogăţit patrimoniul
naţional al ştiinţei dreptului civil, deschizându-se noi orizonturi ştiinţei juridice
naţionale.

Cât priveşte dreptul românesc, vom menţiona, desigur, aportul francez şi belgian
reflectat de Codul civil de la 1864 şi de legislaţia civilă antebelică.

Dreptul comercial face parte - cel puţin în anumite capitole ale sale - din acele
domenii în care caracterul de tehnicitate este deosebit de pronunţat, ceea ce face
comparaţia foarte accesibilă.

Faptul a fost semnalat încă de la acelaşi Congres din 1900 de G. Lyon-Caen: [8],
care preciza: „Nu se va putea nega - scrie acesta - că dreptul comercial este, în
primul rând, printre ramurile de drept din această categorie. Legile comerciale au
drept scop general să dea satisfacţie nevoilor comerţului, să faciliteze şi să
favorizeze dezvoltarea sa. Nevoile comerţului, condiţiile dezvoltării sale sunt
sensibil aceleaşi peste tot într-o anumită epocă. Astfel, popoarele ale căror instituţii
politice, sociale şi religioase sunt profund diferite, au legi comerciale
asemănătoare".

Profesorul A. Otetelişanu sublinia la rândul său, că dintre toate disciplinele

juridice, cea care se potriveşte cel mai mult studiului de drept comparat este
dreptul comercial. „Există, în cadrul dreptului comercial, anumite materii cum sunt
cele ale transporturilor aeriene, rutiere şi navale, ale titlurilor de credit ori al aşa-
numitei proprietăţi industriale, care reprezintă domenii prioritare ale dreptului
comparat, şi în care, tocmai de aceea, s-a şi realizat, în mare parte, unificarea
legislaţiilor".[9]

În studiul său dedicat aportului dreptului comparat la dezvoltarea dreptului

comercial francez Ren6 Rodiere pune în lumină direcţiile principale în care a
operat acest aport, alături de introducerea în dreptul naţional a unor norme
internaţionale. Autorul se ocupă îndeosebi de dreptul maritim - este subliniată
receptarea unor instituţii ale dreptului american, cum sunt contractele de leasing,
franchising, factoring, care nefiind reglementate ca atare de dreptul francez, sunt
practicate în temeiul vechilor reglementări ale obligaţiilor din Codul comercial.

Problema este deosebit de actuală şi pentru dreptul nostru, în care tratatele de drept
ale comerţului internaţional consacră pagini numeroase acestor contracte, dovadă a
receptării lor ca instituţii ale dreptului românesc.

Vom menţiona de asemenea problema, asupra căreia ne-am ocupat pe larg, aderării
ţării noastre la o serie de convenţii internaţionale din domeniul dreptului comercial,
care a avut ca efect participarea noastră la dreptul uniform creat de aceste
convenţii.

O altă disciplină cu un pronunţat caracter de tehnicitate, mai mare poate decât al

dreptului comercial, este dreptul procesual civil.

Caracterul pronunţat tehnic al procedurii civile - scrie în acest sens Mariana

Gheciu - pare a recomanda această disciplină ca fiind ramura în care cercetarea
comparativă ar fi cea mai lesne de realizat.[10] Intr- adevăr, procedura judiciară este
de fapt o tehnică şi pe acest teren al tehnicii comparaţia îşi găseşte întotdeauna loc
de desfăşurare.

Într-o lucrare în care studiau aportul dreptului judiciar privat la dreptul comparat,
Henry Solus şi Roger Perrot analizau direcţiile în care s-au dezvoltat cele mai
substanţiale cercetări de drept comparat în materie.[11]

În mod curios, dar nu lipsit, desigur, de un oarecare temei, autorii citaţi

menţionează în primul rând domeniul tehnicii legislative.

„Când metoda de elaborare a legii de drept judiciar utilizată într-o ţară străină dă
rezultate bune - scriu ei - se poate presupune şi spera că se va întâmpla tot aşa dacă
o metodă asemănătoare ar fi aplicată în propria noastră ţară". Se dă în acest sens
exemplul Codului de procedură polonez din 1964 şi al celui judiciar belgian din
1967 care vădesc o tehnică asemănătoare.
Cât priveşte materiile care s-au dovedit cele mai propice efectuării comparaţiei,
autorii citaţi menţionează teoria acţiunii în justiţie, a noţiunii de act jurisdicţional
sau capitolul organizării judiciare, atât de bogat în experienţe, pozitive sau
negative.

5. Dreptul comparat şi unificarea legislaţiilor

În literatura mai veche de drept comparat, îndeosebi dinaintea celui deal doilea
război mondial, funcţia principală atribuită dreptului comparat era aceea de a
contribui la unificarea legislaţiilor.

Era reflexul unei perioade în care anumiţi gânditori visau încă la crearea unui
„drept mondial, reglementare uniformă pe care statele o vor adopta cândva de
bunăvoie şi care va fi de natură să elimine conflictele de legi în spaţiu şi să ridice
barierele juridice existente în calea comerţului internaţional, dând drum liber
capitalului internaţional.

În acest proces, deoarece o abordare ştiinţifică impunea ca orice regulă uniformă să

fie determinată în temeiul unei comparaţii între normele ce reglementau materia în
drepturile tuturor ţărilor între care opera unificarea.

Uriaşele transformări social-politice petrecute pe planeta noastră după cel de-al

doilea război mondial au fost de natură să modifice considerabil aceste concepţii.
Astăzi nimeni nu mai visează la un drept mondial, iar unificarea legislativă,
realizată, desigur, în anumite materii, nu a căpătat, totuşi, proporţii atât de
considerabile cât se credea, în ciuda apologiilor pe care i le mai fac încă unii autori.

Iată cum „marea iluzie" pe care la sfârşitul secolului trecut şi în primele decenii ale
veacului nostru o prezenta unificarea legislativă, s-a transformat după expresia lui
L.J. Constantinescu, în „marea decepţie" a dreptului comparat.[12]

Rezultatele modeste obţinute în acest domeniu se datorează, în bună parte, dorinţei

statelor de a-şi afirma suveranitatea naţională, afectată incontestabil prin adoptarea
unor reglementări al căror conţinut se îndepărta uneori considerabil de relaţiile
sociale, tradiţiile şi condiţiile concrete din fiecare care stat care a adoptat legea
unitară. Unificarea a avut succes în materii limitate, care reclamă o cooperare
internaţională deosebit de strânsă, cum ar fi protecţia mediului înconjurător sau
care presupun un grad ridicat de tehnicitate şi în anumite regiuni geografice.

Două remarci preliminarii se impun în această problemă. Prima constă în faptul că

unificarea nu este decât unul din aspectele procesului de apropiere legislativă
dintre state, proces cu o arie deosebit de intensă, care are cauze variate şi se
realizează sub forme multiple.

Apropierea porneşte de la simpla inspiraţie, poate continua cu receptarea, atunci

când întreaga legislaţie a unui stat este adoptată de altul - termenii par a fi aici
identici, sugerând adoptarea unor principii comune şi o anumită apropiere la
nivelul conceptelor şi metodelor de formulare, de interpretare şi prezentare
sistematică a dreptului, a reglementărilor din mai multe legislaţii naţionale - şi
terminând cu unificarea, care se realizează prin acceptarea şi aplicarea identică a
unor norme cu acelaşi conţinut în mai multe state[13].

Cea de-a doua remarcă este că, în ultima analiză, unificarea este una din expresiile
funcţiei normative a dreptului comparat. într-adevăr, admiţând că dreptul comparat
reprezintă unul din factorii cei mai însemnaţi ce intervin în procesul de elaborare
legislativă, va trebui să admitem tot astfel că el intervine şi în cazul unificării.
Indiferent de limitele în care se realizează unificarea, în măsura în care aceasta are
loc prin legiferare, dreptul comparat are un rol însemnat dejucat.

Iată de ce nu putem considera unificarea legislativă ca una din funcţiile dreptului

comparat, rezumându- se la a o socoti ca un aspect particular al funcţiei normative.

Autorii care au studiat problema disting în chip întemeiat între două tipuri de
unificări: cea internă şi cea internaţională.

Unificarea internă este o problemă care se pune adesea, fie în cazul statelor care îşi
realizează unitatea naţională, fie în al celor federale. Ea presupune aşadar, că
sistemele juridice ce urmează a fi unificate nu reflectă suveranităţi diferite.

In primul caz se poate da exemplul României, stat care, realizându-şi unitatea

naţională după primul război mondial, a dobândit teritorii pe care se aplicau fie
dreptul austro-ungar, fie cel rus, teritorii asupra cărora a trebuit extins dreptul
românesc, sau exemplul Cehoslovaciei, stat format din teritorii pe care se
aplicaseră atât dreptul austriac, cât şi cel ungar.

Exemple de unificare legislativă naţională întâlnim însă înainte de aceasta, încă din
perioada de formare a statelor naţionale din Europa.

doptarea Codului civil francez bunăoară, la 1804, nu reprezintă altceva decât

încoronarea unei opere de unificare legislativă a Franţei, care cuprindea atât
cutumele, cât şi reglementările fragmentare, existente în diferite provincii ale ţării.
Printre acestea sunt de menţionat Ordonanţele lui Ludovic al XIV-lea şi Ludovic al
XV-lea, ele însele adevărate codificări în materie de drept civil, comercial sau de
procedură civilă, ca şi unele legi adoptate în timpul revoluţiei franceze, cu un
caracter foarte cuprinzător, care au reprezentat trepte însemnate în calea unificării
legislative realizate sub Napoleon.

In Italia, unificarea legislativă a ţării (cu excepţia Veneţiei Iuliene în care a

continuat să se aplice dreptul austriac) a fost realizată prin Codul Civil din 1865, şi
desăvârşită mult mai târziu, extinzându-se pe teritoriul întregii peninsule, de-abia
după adoptarea Codului Civil din 1942.
O situaţie deosebită poate fi întâlnită în statele federale. O unificare legislativă
totală sau până la un anumit nivel apare indispensabilă în astfel de structuri statale,
ea nepunând evident în cauză probleme de suveranitate. Efortul legislativ se
îndreaptă aici spre eliminarea sau limitarea conflictelor de legi ce se ivesc în
condiţiile circulaţiei de bunuri şi de persoane ce se produce în interiorul unui astfel
de stat.

Problema s-a pus încă din secolul trecut în Elveţia. Din anul 1874, după o lungă
perioadă în care cantoanele sau luptat pentru a avea deplină competenţă legislativă
în materie civilă, puterea federală a dobândit pentru sine această competenţă pentru
materiile capacităţii civile, comerţului, tranzacţiilor mobiliare, obligaţiilor,
proprietăţii literare şi artistice, urmăririi mobiliare şi imobiliare. Ca urmare, în anul
1881 a fost adoptat Codul federal al obligaţiilor, iar în anul 1889 Legea federală
pentru urmărirea datorilor şi falimentul.

După cum se poate observa, materia raporturilor de familie lipseşte din această
enumerare. Acesta a fost domeniul în care cantoanele, ţinând la particularităţile
locale, au fost cele mai conservatoare, nerenunţând la prerogativele lor decât în
anul 1889, când întreaga competenţă în materie de legislaţie civilă a fost
încredinţată statului federal, ceea ce a avut ca urmare adoptarea Codului Civil din
1907, act care a reprezentat unificarea legislaţiei.

O altă ţară în care problema unificării legislaţiei s-a pus din plin este Iugoslavia,
stat compozit, închegat după primul război mondial din teritorii ce aparţinuseră
altor state europene şi care a menţinut legislaţia civilă, comercială şi penală a
acestora. Astfel, în Serbia şi Macedonia a rămas în vigoare Codul Civil sârb din
1844, în Croaţia s-a aplicat în continuare Codul Civil austriac, într-o formă
anterioară unor importante novele din 1814, 1915 şi 1916, pe când în Slovenia şi
Dalmaţia se aplica Codul austriac, în forma modificată prin aceste novele. în
acelaşi timp, în Voievodina rămăsese în vigoare legislaţia maghiară, în Bosnia şi
Herţegovina se aplicau concomitent dreptul islamic pentru populaţia de religie
mahomedană şi Codul civil austriac pentru creştini, iar în Muntenegru se aplică o
legislaţie proprie, reprezentată de Codul Civil muntenegrin şi alte acte normative.

In faţa acestei diversităţi legislative fără precedent într-o ţară de asemenea

dimensiuni, statul iugoslav s-a dovedit neputincios. Până la instaurarea
comunismului, în Iugoslavia nu s-a realizat unitatea legislativă. De abia atunci
statul socialist iugoslav a abrogat codurile enunţate şi a trecut pas cu pas, la
realizarea unificării care, evident a devenit caducă, în momentul în care federaţia a
explodat.

Fosta Uniune Sovietică a reprezentat un alt exemplu de stat federal care şi-a pus
problema unificării legislaţiei.

Potrivit principiilor stabilite în anul 1958 s-a adoptat un sistem legislativ care, dând
satisfacţie competenţelor legislative, consta în emiterea, la nivelul Uniunii, a unor
acte denumite „bazele legislaţiei unionale", care erau urmate, la nivelul fiecărei
republici, de câte un Cod care avea ca temei, evident, actul unional.

In felul acesta au fost adoptate în decembrie 1961 bazele legislaţiei civile, iar în
1968 bazele legislaţiei asupra căsătoriei şi familiei, care au fost urmate de Codurile
republicilor unionale.

După prăbuşirea imperiului sovietic, „bazele unionale" şi-au pierdut actualitatea,

dar codurile emise în temeiul acestora au rămas, cel puţin în principiu, aplicabile în
continuare.

Situaţia legislativă în fostele republici sovietice care au devenit independente este

foarte confuză, întrucât nici una nu a reuşit până în prezent să adopte o nouă
legislaţie.

Ceea ce se aplică este un amestec al vechilor legi sovietice cu acte normative

recente, care au intervenit în probleme de interes major.

Necesitatea unificării legislative a apărut cu acuitate şi în Statele Unite ale

Americii. Potrivit Constituţiei americane, legislaţia civilă şi cea comercială sunt de
competenţa statelor componente, împrejurare ce ar fi putut da naştere la o mare
diversitate legislativă. Din această cauză tendinţele unificatoare s-au dezvoltat în
mod sensibil, îndeosebi în materia comercială.

In acest scop, a fost adoptat un „Uniform Commercial Code", în toate statele ce

intră în componenţa Uniunii, cu excepţia Luisianei, şi a fost elaborat un proiect de
lege uniformă asupra corporaţiilor, adoptat de şase state: Alaska, Idaho, Kentuky,
Luisiana, Tenesse şi Washington.

Un alt act de acelaşi tip, Uniform Negociable Instruments Set, opera unei
organizaţii private, American Bar Association, a avut un deosebit succes, fiind
adoptat de toate statele. Mult mai puţin succes au avut însă încercările de unificare
în domeniul dreptului familiei.

Proiectul legii americane asupra abandonului de familie a fost adoptat într-adevăr

de 21 de state, însă proiectul asupra căsătoriei numai de două state, cel asupra
divorţului de cinci state, ca şi cel asupra copiilor nelegitimi.

Astfel, cum remarca pe drept cuvânt Rene Rodiere unificarea legislativă trebuie să
fie însoţită de o unificare jurisprudenţială, în lipsa căreia apropierea sau chiar
identitatea textelor de lege este lipsită de sens.

în statele unitare, rolul de a asigura unitatea de practică ce revine curţilor supreme

este, desigur, mai uşor de îndeplinit. în statele federale, însă, aceasta reclamă
crearea unor mecanisme judiciare adaptate, a căror activitate este mult mai
complexă.
Deci, unificarea legislaţiei în interiorul unor state ridică probleme esenţiale pentru
asigurarea desfăşurării normale a relaţiilor economice şi în general, a relaţiilor
sociale în acele state, unificarea legislaţiei între state independente punând în joc
ideea de respectare a suveranităţii naţionale, care reprezintă una din cele mai
complexe şi mai delicate probleme ale dreptului comparat.

Într-un studiu mult cercetat privind ceea ce el denumeşte „dreptul uniform", Mario
Matteucci caută criteriile potrivit cărora acesta poate fi deosebit de restul legislaţiei
statelor care nu au fost uniformizate:[14]

1. Primul criteriu reţinut de autorul italian este reprezentat de modul de

formare a dreptului uniform, caracterizat printr-o elaborare colectivă,
înfăptuită pe baze comparatiste, la care participă toate statele ce urmează a-şi
unifica legislaţiile. Desigur, autorul trebuie să recunoască şi excepţiile pe
care le reprezintă cazurile în care proiectul de lege uniformă este elaborat de
un organism privat - cum ar fi UNIDROIT - sau în care, indiferent din ce
motive, statele care îşi unifică legislaţiile adoptă reglementarea unuia dintre
ele;
2. O altă trăsătură ce caracterizează unificarea legislativă între state, potrivit
aceluiaşi autor, este scopul în care e adoptată aceasta. E vorba de intenţia
manifestată de a realiza, prin adoptarea legii, un anumit grad de uniformitate
între două sau mai multe legislaţii. în lipsa unei astfel de intenţii pot exista,
desigur, împrumuturi, recepţii incomplete, influenţe, dar nu va putea fi vorba
despre unificare;
3. Unii autori au susţinut ca un al treilea criteriu, că dreptul uniform trebuie să
izvorască dintr-o obligaţie internaţională, asumată pe calea unui acord
încheiat între statele ce-şi unifică legislaţia. O astfel de opinie ni se pare a
limita în chip artificial obiectul dreptului uniform, lăsând deoparte formele
de adaptare unilaterală a normelor elaborate în comun, în scopul realizării
unificării.

Alături de M. Matteucci opinăm că voinţa comună de unificare nu trebuie să se

manifeste în mod necesar într-un acord internaţional, căci voinţa comună de a se
adopta anumite reglementări poate lipsi, fără ca prin aceasta uniformizarea
legislativă să fie mai puţin reală.

Iată de ce autorul citat defineşte „dreptul uniform ca fiind ansamblul dispoziţiilor

legislative adoptate de către state cu voinţa comună de a se supune aceleiaşi
reglementări anumite raporturi juridice."[15]

Sub raport tehnic, unificarea se realizează sub două forme. Acestea sunt forma
indirectă şi cea directă.

Unificarea indirectă constă în adoptarea unui proiect de convenţie sau de lege

uniformă în cadrul unui congres sau al unei conferinţe internaţionale. Acest proiect
este supus parlamentelor participante pentru ca fiecare în parte să-1 adopte ca lege.
Astfel este, de pildă, Convenţia de la Varşovia din 1929 asupra transportului aerian
internaţional.

Forma directă constă în adoptarea unor reglementări identice, fără existenţa unei
convenţii prealabile, ceea ce se realizează, uneori, prin receptarea legislaţiei uneia
dintre statele participante de către celelalte.

În unele cazuri reglementările naţionale urmează textul unor legi-model, pe care le

adoptă în întregime sau parţial. Tehnica legilor-model, astfel cum s-a arătat,
prezintă avantajul că sunt mai bine lucrate, fiind ferite de concesiile reciproce pe
care şi le fac de obicei părţile la adoptarea convenţiilor, care ştirbesc adesea
valoarea lor tehnică. Dezavantajul legilor-model constă în aceea că, nefiind
introduse printr-o convenţie obligatorie pentru toate statele, sunt interpretate în
chip diferit în fiecare din aceste state.[16]

Unificarea legislativă, acest ghem de iluzii şi decepţii, oferă în egală măsură

exemple de reuşită dar şi de eşec.

Din prima categorie face parte exemplul scandinav. Este primul şi cel mai izbutit
caz de unificare reuşită, explicabilă în mare măsură prin comunitatea de moravuri,
prin trecutul istoric comun - cele trei state au fost de mai multe ori unite, în
formule diferite, în decursul istoriei - prin identitatea gradului de dezvoltare social-
economică, în fine, prin asemănarea de limbi ce există între Danemarca, Suedia şi
Norvegia.

Unificarea s-a realizat în primul rând în materie de drept comercial şi maritim. în

1880, cele trei regate au adoptat o lege unică asupra cambiei, în 1892 în materie
maritimă, în 1897 una asupra cecului. Ulterior, încurajate de succesul obţinut, cele
trei state au trecut la adoptarea unor legi comune în materie de vânzare, asupra
comisionului, asupra transporturilor. Cel de-al treilea deceniu al secolului XX a
fost epoca unificării dreptului de familie. Astfel în 1922 a fost unificată
reglementarea în materie de tutelă, de încheierea a căsătoriei şi de divorţ, în 1923
de adopţiune, în 1925 de efecte ale desfacerii căsătoriei.

Ulterior, alte două state nordice s-au alăturat acestei mişcări de unificare: Finlanda
şi Islanda. Astfel, în 1929 legea finlandeză asupra căsătoriei a luat de model legile
uniforme din 1922 şi 1925. De asemenea, mai multe legi adoptate în Islanda au
urmat modelul legislaţiei scandinave.

Reuşita operei de unificare în ţările nordice a fost explicată de Rene' Rodiere în

primul rând prin temeinicia modului în care s-a procedat. [17] Ea a fost pregătită prin
congrese juridice periodice, care au realizat o comparaţie vastă şi multilaterală a
sistemelor juridice în prezenţă, pentru a desprinde acel tertium comparationis care
să stea la baza legislaţiei unificate. [18] Este de remarcat, aşadar, că în cazul statelor
scandinave, nu a fost încheiat nici un tratat prealabil unificării, proiectele fiind
opera exclusivă a juriştilor. La aceasta, însă, astfel cum s-a precizat, se adaugă
voinţa de cooperare dintre statele în cauză, voinţă care a făcut adesea ca unele
dintre ele să-şi abandoneze poziţiile tradiţionale, în dorinţa de a realiza unificarea.

În sfârşit, o ultimă explicaţie dată de Rene Rodiere, priveşte deci faptul că

legiuitorii din ţările scandinave au obiceiul de a proceda mai degrabă prin
standardele concepute cu un conţinut insuficient determinat, decât prin dispoziţii
precise, împrejurare de natură să uşureze apropierea.

Un alt exemplu de unificare legislativă care constituie una din cele mai cunoscute
reuşite ale încercărilor de acest fel este proiectul franco-italian de Cod al
obligaţiilor.

În 1916, un jurist italian de mare reputaţie, Vittorio Scialoja, făcându-se

exponentul dorinţelor acelor cercuri economice interesate în promovarea relaţiilor
comerciale şi a cooperării economice italo-franceze, în eliminarea barierelor
juridice ce puteau frâna dezvoltarea acestora prin înlăturarea conflictelor de legi, a
luat iniţiativa elaborării unui proiect de cod al obligaţiilor, care să fie adoptat atât
de parlamentul italian, cât şi de cel francez.[19]

Proiectul ţintea departe, el urmărind să devină nucleul unei codificări la care să

adere toate statele europene care receptaseră Codul francez, ca un fel de rezistenţă
împotriva tendinţelor unor legislaţii de a se orienta către tradiţia germanică.

Pentru a-1 elabora, au fost create un comitet francez şi unul italian, care, în 1919
au fost înlocuite printr-o „Uniune legislativă a naţiunilor aliate şi prietene",
organism internaţional la care au luat parte activă jurişti români şi belgieni.
Rezultatul eforturilor acestei Uniuni a fost reprezentat de proiectul comun, dar
succesul s-a rezumat la atât, pentru că nici una din statele participante la elaborare
nu au adoptat proiectul. în mod ciudat, acesta nu a fost adoptat ca lege decât în
Albania, el devenind Codul civil al Albaniei antebelice şi a fost luat ca bază în
elaborarea Codului civil italian din 1942, în care a reprezentat cartea consacrată a
obligaţiilor.

Cel mai bun exemplu de eşec ni-1 oferă, însă, încercarea de unificare sud-
americană. S-ar fi putut crede că nicăieri unificarea, într-un continent care cunoştea
o unitate de limbă şi o mare asemănare în realităţile sociale şi în moravuri, n-ar fi
avut atâtea şanse de reuşită.

In plus, este de notat că toate statele latino-americane fuseseră supuse, până la

obţinerea independenţei - deci, până în cel de-al doilea deceniu al secolului al XlX-
lea - legii spaniole sau celei portugheze, împrejurare care asigura un regim
legislativ unitar pentru o mare parte a continentului.

Cu toate aceste condiţii favorabile, rezultatele obţinute în direcţia unificării au fost

anemice. Totul s-a rezumat la adoptarea în 1887 a unui Cod comun de drept
internaţional privat, de către Argentina, Chile şi Paraguay, înlocuit în 1928 de aşa-
numitul „Cod Bustamante", adoptat, până în 1932, de 15 state.

Vom nota, de asemenea, receptarea Codului civil chilian din 1855 şi influenţa
deosebită pe care a avut- o „consolidarea" realizată de brazilianul Texeiro de
Freitas, asupra Codului civil argentinian din 1867, a Codului civil uruguayan şi a
celui paraguayan din 1871, care este de fapt unul şi acelaşi cu Codul argentinian.

Pe de altă parte, Columbia şi Ecuadorul au adoptat Codul civil chilian. Astfel, acest
Cod a devenit sursa cea mai valoroasă de inspiraţie în materie de legislaţie civilă
de pe continentul sud-american şi a contribuit într-o măsura apreciabilă la unificare
legislativă, fără însă ca aceasta să fi fost dusă în comun de statele în cauză.

Un caz particular în privinţa unificării legislative este format de Comunitatea

Economică Europeană. Piaţa Comună şi-a stabilit ca un deziderat unificarea
legislaţiilor naţionale ale membrilor săi în scopul favorizării dezvoltării relaţiilor
economice intercomunitare.

Astfel cum arată L.J. Constantinesco, aşa-numitul „drept comunitar" cunoaşte o

pluralitate de forme, explicabilă prin gradul diferit de intensitate pe care îl prezintă
procesul de unificare.[20]

Există mai întâi o serie de cazuri în care Comunitatea Economică Europeană este
competentă să realizeze un drept uniform pentru toate statele membre. în acest
domeniu ea adoptă regulamente, care sunt adevărate legi comunitare, întrucât sunt
aplicabile în mod direct în toate statele, fiind obligatorii în toate elementele lor.
Este de precizat că ele au adesea un caracter abstract şi o importanţă de ordin
general.

Cel de-al doilea instrument este reprezentat de directive.

Comisia Pieţei Comune a elaborat astfel de acte, care trebuie urmate de statele
membre, în domenii ca dreptul muncii, dreptul fiscal, reglementarea construcţiilor
navale, structura întreprinderilor de transport.

Un domeniu deosebit în care opera de unificare a făcut cele mai mari progrese este
cel al societăţilor comerciale.

Un însemnat număr de directive privesc aspecte esenţiale ale regimului acestei

categorii de persoane juridice, cum ar fi publicitatea societăţilor cu răspundere
limitată şi a societăţilor anonime, constituirea societăţii anonime şi modificarea
capitalului social, fuziunea societăţilor anonime, structura acestor societăţi şi
organele lor, grupurile de societăţi, conturile anuale ale societăţilor de capitaluri.

Acest efort legislativ - pe care l-am consemnat în ordine cronologică - urmăreşte

crearea unui nou model de societate comercială - aşa-numita „societate europeană"
- model ce va putea fi adoptat de marile întreprinderi a căror activitate se
desfăşoară pe teritoriul mai multora dintre statele membre ale comunităţii.[21]

Spre deosebire de regulamente, directivele nu sunt obligatorii pentru statele

membre, nu au o însemnătate de ordin general şi nu sunt aplicabile în mod direct.
Ele nu leagă statele membre decât sub aspectul rezultatului scontat.

Elaborarea dreptului comunitar se face pe baze comparatiste. Normele noi îşi

găsesc reazemul în acel tertium comparationis, rezultat din compararea legislaţiilor
statelor membre ale comunităţii. în acest sens, bunăoară, Institutul de drept
comparat de la Paris a elaborat, plecând de la legislaţiile celor nouă state membre,
un anteproiect de texte comune asupra dreptului contractelor.

Desigur, crearea dreptului comunitar este încă într-o fază incipientă, găsindu-se,
după expresia lui R. Rodiere, la vârsta bâlbâielilor. Ea reprezintă, însă, unul din
foarte puţinele exemple de dată recentă în care ideea de unificare legislativă a
întreprins anumite progrese. Pentru realizarea ei, membrii comunităţii au devenit
conştienţi de însemnătatea cunoaşterii perfecte a legislaţiei statelor membre şi a
cercetării sale comparate.

Unul dintre domeniile în care au fost concentrate cele mai mari forţe şi energii în
vederea realizării unificării legislative este dreptul comerţului internaţional. O serie
de organisme internaţionale îşi dau mâna în efortul de creare a unei legislaţii
comerciale a coexistenţei paşnice a cooperării economice internaţionale, adevărată
„lex mercatoria" a timpurilor moderne.

Astfel sunt Comisia Naţiunilor Unite pentru dreptul comercial -CNUDCI sau
UNCITRAL - creată pentru „a încuraja armonizarea şi unificarea progresivă a
dreptului comercial internaţional", Institutul Internaţional pentru unificarea
dreptului privat - UNIDROIT - cu sediul la Roma, Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale - ICAO, Organizaţia lnterguvernamentală Consultativă pentru
Navigaţia Maritimă - IMCO, Birourile Internaţionale reunite pentru Ocrotirea
Proprietăţii Intelectuale -B1RPI.

Un rol deosebit a fost jucat în această materie de UNCITRAL, organism special

creat de Adunarea Generală a ONU în 1976 pentru coordonarea activităţii tuturor
organizaţiilor care înfăptuiesc opera de armonizare şi unificare a dreptului
comerţului internaţional, precum şi facilitatea aderării tot mai multor state la
convenţiile internaţionale, legile uniforme sau legile-model prin care se realizează
unificarea.

La rândul său, Comisia Economică ONU pentru Europa şi-a dat aportul pentru
realizarea unor legislaţii unificate, elaborând reforme uniforme care au făcut
obiectul unor condiţii generale, cum ar fi cele privind furnizarea şi montajul de
materiale şi echipament de vânzare a unor bunuri de consumaţie durabile şi a altor
produse ale industriilor mecanice care se fabrică în serie, sau cele referitoare la
introducerea clauzelor de vânzare CIF si FOB.[22]

Vom menţiona, de asemenea, activitatea UNIDROIT, institut înfiinţat la Roma

după primul război mondial de Liga Naţiunilor, şi reorganizat după cel de-al doilea
război mondial. Institutul are ca scop „studierea mijloacelor de armonizare şi
coordonare a dreptului privat între state şi grupări de state a legislaţiei de drept
privat uniform".[23] Domeniile în care UNIDROIT şi-a îndreptat în mod predilect
activitatea sunt vânzarea internaţională, dreptul transporturilor şi turismului,
răspunderea civilă. Unul dintre obiectivele sale de seamă este reprezentat de
elaborarea proiectului unui cod uniform al comerţului internaţional.

Dacă unificarea legislaţiilor, în sensul realizării unităţii, dacă nu în ansamblul

legislaţiei - ceea ce ar fi de-a dreptul imposibil - cel puţin în domenii de mare
anvergură, cum ar fi dreptul privat, n-a obţinut, în general, succese deosebite, nu
tot acelaşi lucru se poate spune despre ceea ce se numeşte „unificarea sectorială",
realizată în anumite domenii de reglementare, în care schimburile internaţionale
înregistrează o frecvenţă deosebită şi care prezintă un caracter de tehnicitate mai
accentuat.

Exemplele cele mai potrivite sunt cele privind unificarea dreptului maritim, a celui
de transport aerian şi a dreptului proprietăţii industriale, a dreptului cambial sau
efortul de unificare a legislaţiei muncii întreprins de Biroul Internaţional al Muncii.

În materie de transporturi internaţionale, unificarea legislaţiilor a mers foarte

departe.

În dreptul maritim, bunăoară, o serie de convenţii privind aspecte ce abordau şi

asistenţa în plină mare, privilegii şi ipoteci, urmărirea navelor, transportul de
mărfuri, de bagaje şi pasageri, formează obiectul unui lung şir de convenţii,
pregătite aproape toate de Comitetul maritim internaţional, dintre care unele sunt
de date relativ recente, fiind încheiate în anii 1969, 1971 şi 1974.

În materia transporturilor rutiere, notăm Convenţia de la Geneva asupra

transportului rutier de mărfuri sau în cea a transporturilor aeriene, Convenţia de la
Varşovia din 1929.

Un interes deosebit suscită normele Organizaţiei Internaţionale a Muncii,

instrument eficace de realizare a unei unificări în domeniul reglementării relaţiilor
de muncă, Conferinţa OIM a adoptat un număr impresionant de convenţii şi
recomandări, cu scopul de a fi urmate de legislaţiile statelor membre, pe măsură ce
acestea le ratifică şi care au dat naştere disciplinei ce a început să poarte denumirea
de Drept internaţional al muncii. Ele vizează aspecte din cele mai însemnate ale
procesului muncii, urmărind eliminarea discriminărilor de tot felul, asigurarea unor
condiţii de muncă corespunzătoare sau realizarea unui minim de securitate socială
pentru oamenii muncii.
Evident că, adresându-se unor state aflate în stadii de dezvoltare economică
diferite, eficienţa acestor convenţii nu este identică, pentru unele state, ele neavând
decât valoarea unei confirmări suplimentare a unor cuceriri legislative realizate cu
mult timp înainte, în timp ce pentru altele ele fiind adevăraţi stimulenţi ai
progresului social.

Din ratificarea convenţiilor naşte, pentru guvernele statelor membre, astfel cum
arată S. Ghimpu şi colaboratorii, aplicarea efectivă, pe plan intern, a normelor de
drept al muncii, cuprinse în convenţia ratificată, în temeiul principiului pacta sunt
servanda şi raportarea anuală la Biroul Internaţional al Muncii a măsurilor luate
pentru aplicarea efectivă a convenţiilor ratificate.

Din convenţiile neratificate şi din recomandări ia naştere, pentru aceste guverne,

obligaţia de a comunica biroului Internaţional al Muncii rapoarte prin care să se
indice starea legislaţiei şi a practicii administrative în relaţiile respective.

Este interesant, aşadar, că unificarea legislativă e întovărăşită în acest caz de

măsuri de control a aplicării efective a acestei legislaţii' [24]

Probleme de un deosebit interes se ridică în această materie în legătură cu

legislaţiile statelor comunităţilor europene.

În cel mai profund tratat referitor la dreptul instituţional al Uniunii Europene, cel al
profesorului J.Bouluis arăta că relaţiile dreptului comunitar cu cel naţional nu se
reduc la un model unic. Ele comportă mai multe modalităţi posibile, care depind de
funcţia conferită dreptului comunitar şi ale cărei consecinţe asupra conţinutului
celui de al doilea pot fi diferite. Aceste modalităţi sunt: substituţia, armonizarea,
coordonarea şi coexistenţa.

Substituţia presupune situaţia în care competenţele fiind puse în comun, dreptul

naţional aplicabil nu mai poate emana de la autorităţile naţionale, ci de la cele
comunitare. în acest fel, dreptul comunitar se substituie unui drept naţional pe care
autorităţile statului membru şi-au pierdut competenţa să-1 edicteze.

Autorul citat arată că întinderea substituţiei variază după domenii. Ea poate fi

totală, ca în cazul materiei vamale, un tarif vamal comun substituindu-se diferitelor
tarife naţionale. Cel mai adesea, substituţia este parţială în funcţie de domeniile
reglementate prin tratate, a conţinutului material al dispoziţiilor şi în mod special al
repartiţiei competenţelor cu care cooperează.

În acest cadru, nu numai pentru că el se prezintă formal şi material ca un drept

uniform, ci şi pentru că, prin ipoteză, nu există un drept naţional în materie,
deoarece autorităţile naţionale au pierdut, prin tratate, competenţa de a-1 edicta.
Drepturile naţionale trebuie să asimileze în aceste cazuri dreptul comunitar, cu
toate că grupa pe care o reprezintă dreptul comunitar pune adesea delicate
probleme de integrare sau conexiune cu dreptul naţional.

Cea de a doua modalitate este reprezentată de armonizare. Problema armonizării se

pune în ipoteza în care dreptul naţional continuă să existe, dar îi lipseşte
posibilitatea de a-şi determina singur facilităţile. El trebuie să se modifice şi să
evolueze în funcţie de exigenţele definite şi impuse de dreptul comunitar, astfel
încât diferitele sisteme naţionale prezintă între ele un anumit grad de omogenitate
şi de coerenţă decurgând din finalităţile comune. Tratatul privitor la instituirea
Comunităţii Economice Europene a consacrat operaţiei de armonizare un capitol
special intitulat „Apropierea legislaţiilor".

Această tehnică a armonizării a apărut, potrivit profesorului Bouluis pentru a

completa efectele dreptului uniform al substituirii, a cărui generalizare este
imposibilă, atât tehnic cât şi politic. Ea se realizează pe cale de directive, care
definesc obiectivele pe care trebuie să le atingă sistemele naţionale şi mijloacele pe
care trebuie să le folosească.

Dar, astfel cum arată profesorul francez, armonizarea este susceptibilă de diferite
grade, variind de la un sistem naţional la altul, potrivit caracterelor proprii ale
acestora. Ea este o operaţie lungă şi dificilă cu atât mai lungă şi mai dificilă cu cât
se bazează pe mai puţine studii de drept comparat şi cu cât se aplică unui număr
din ce în ce mai mare de sisteme naţionale.

Cea de a treia modalitate este coordonarea. Termenii de coordonare şi de

armonizare nu sunt sinonimi sub raport juridic. Dacă armonizarea presupune o
apropiere a drepturilor naţionale în funcţie de obiectivele şi de rezultatele impuse
de dreptul comunitar, coordonarea nu afectează drepturile naţionale, dreptul
comunitar neintervenind decât pe planul efectelor, pentru a le coordona în
beneficiul subiecţilor de drept care aparţin mai multora dintre statele care îşi
coordonează legislaţiile.

Dreptul comunitar se prezintă de astă dată ca un drept suprapus care trebuie să aibă
un caracter uniform. El nu se substituie drepturilor naţionale care îşi conservă
integritatea, ci acţionează pentru a reduce disparitatea efectelor lor.

Exemplul cel mai bun al regulamentului comunitar al securităţii sociale, care,

lăsând neafectate legislaţiile naţionale caută să asigure o modalitate unitară de
calcul a timpului muncit, care se ia în considerare la stabilirea anumitor drepturi.

Deşi nu acţionează direct asupra drepturilor naţionale, sistemul coordonării - astfel

cum arată autorul citat - execută totuşi o influenţă, e drept, indirectă, asupra
evoluţiei acestora.
În sfârşit, cea de a patra modalitate este cea a coexistenţei dreptului comunitar cu
cel naţional. Acesta presupune faptul că dreptul comunitar şi cel naţional sunt
aplicabile concomitent atunci când ele guvernează acelaşi obiect „dar în
dimensiuni prin ipoteză diferite şi cu preocupări care pot să nu fie complet
identice, astfel că fiecare îşi îndeplineşte funcţia sa proprie".[25]

Un exemplu poate fi dat de dreptul concurenţei. Dispoziţiile conţinute în tratatul de

la Roma cu privire la concurenţă nu se substituie dispoziţiilor naţionale care
reglementează concurenţa.

Desigur, astfel cum arată autorul la care ne-am referit, rolul jurisprudenţei în aceste
condiţii va creşte, ea fiind cea care, în majoritatea cazurilor, arată care din cele
două reglementări este aplicabilă.

 
[1]
    V Duculescu, „Continuitate si discontinuitate în dreptul internaţional", Ed.
Acadmiei R.S.R., Bucureşti 1982, p.42.
[2]
    V.D. Zlătescu, op. cit., pp.43-44.
[3]
    V.D. Zlatescu, „Introducere in legislaţia formală", Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996, p.35 şi urm.
[4]
    V.D. Zlătescu, op.cit.,p.35 şi urm.
[5]
    Ibidem.
[6]
    A. Oteteliçanu, op. cit., p.374.
[7]
    G Marty, „ Les aports du droit compare au droit civil", in Livre du centenaire,
vol.II, p.91 si urm.
[8]
    G. Lazon-Caen, „Role, fonction et methode du droit compare dans la domaine
du droit commercial", in Proces-verbaux et documents du Congres de Paris 1900,
tone I, p.343.
[9]
    A Otetelişanu, op. cit., 291.
[10]
    M Gheciu, „ Utilitatea cercetărilor de drept comparat pentru perfecţionarea
activităţii normative şi a practicii de aplicare a dreptului nostru procesual civil", în
Studii şi cercetari juridice, nr.1/1972, p.52.
[11]
   H Solus, R. Perrot, „Les apports du droit compare au droit juduciare privee",
în Livre du centenaire, p.264.
[12]
    R. Munteanu, „Despre tehnicile de elaborare a reglementărilor juridice în
domeniul cooperarii internaţionale în producţie ", în Revista română de drept nr.
11/1978, p. 19 si urm.
[13]
 R. Munteanu, op. cit., çi Rene David, „Pour une concepttionplus simple de
l'unification internationale du droit", în Revue roumaine des sciences sociales-serie
de sciences juridiques, nr.1/1968, p.55.
[14]
   A. Malintoppi, „Les relations entre l'harmonisation du droit et la tehique de
l'unification par la vote d'accords internatonaux", în UNIDROIT, L'unification du
droit, Roma, 1969, p.43.
[15]
   R. Rodiere, op. cit., pp.91-92.
[16]
   Ibidem.
[17]
     M. Matteucci, „Introduction a l'etudesistematique du droit uniforme", în
Academie de droit international, Recueil des cours, 1957, I, Ed. Sigthoff, Leyden,
p.387 şi urm.
[18]
   P. Valindas, „Autonomy of international uniform law", Ed. Didactică si
pedagogică, Bucureşti, 1976, p.34.
[19]
   T.R. Popescu, „Dreptul comerţului internaţional. Tratat, Ed. Didactică si
pedagogică, Bucureşti, 1976, p.34.
[20]
  L.J. Constantinesco, op. cit., vol. II, p.352
[21]
   I Stahl, „Les congres de juristes nordiques ", în Revue internationale de droit
compare, 1925, p.259.
[22]
   V. Mario Mateucci, Ricardo Marco, UNIDROIT 1926-1976, Raport prezentat
la cel de-al II-lea Congres internaţional de drept privat, Roma, 1976, pp.4-53.
[23]
    Vezi Institut International pour l'unification du droit prive, L'unification du
droit-unification of law, Reevue Unidroit 1948, p.14 şi urm.
[24]
 S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu, S. Beligrădeanu, G. Mohanu, Dreptul muncii, tratat,
Ed. Ştiinţifică şi ennciclopedică, Bucureşti, 1978.
[25]
 J. Bouluis, „Droit internationnel de l 'Union europene ", Montchreiten, Paris,
p.41 şi urm.
Elementele metodei comparative

Se disting patru elemente care caracterizează metoda comparativă:

1. Existenţa a numeroase procedee care se înlănţuie într-un demers sistematic

şi raţional.
2. Demersul, la care ne-am referit mai sus, are misiunea de a soluţiona un scop
precis, acela de a înţelege raporturile existente între termenii de comparat şi
cauzele lor. De aceea, obiectivul metodei comparative este întotdeauna
acelaşi, adică identificarea raporturilor de asemănare şi de deosebire dintre
termenii de comparat. Dacă sunt utilizate ulterior rezultatele obţinute, acest
aspect nu mai ţine de Dreptul comparat sau de metoda comparativă.

Nu trebuie să se creadă că metoda comparativă depinde de scopurile urmărite. De

aceea nu putem afirma că există atâtea metode câte obiective trebuie să fie atinse.
Metodele sunt destinate, întotdeauna, la o mai bună interpretare a unei reguli sau a
unei instituţii juridice, pentru a se încerca, eventual, o unificare juridică între
sisteme diferite de drept.

3. Cea de-a treia observaţie se referă la faptul că demersul (adică caracterizarea

metodei comparative), realizează o comparare între două sau mai multe
sisteme juridice, supuse termenilor de comparat.
4. În privinţa celei de-a patra observaţii, aceasta se referă la faptul că termenii
de comparat vor aparţine, cel puţin, la două ordini juridice diferite, astfel
încât, prin ei, să fie parţial confruntate ordinile juridice însele.