UNIVERSITATE ,, AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
DISCIPLINA: LOGICĂ I
ANUL I

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

Profesor coordonator: Student:

Conf. univ. Barac Lidia Dumitras Marius

Arad,
Demonstraţia din subsecţiunile precedente arată că interpretarea dreptului
reprezintă un adevărat proces care se poate distribui pe paliere diferite. Unul
dintre acestea înfăţişează interpretarea asemenea unui proces menit să
distribuie şi redistribuie drepturile şi obligaţiile care decurg din raporturile
juridice în care se antrenează omul într-o societate dată, în mod inevitabil.
Problematica interpretării dreptului, ca regulă, este legată de procesul de
aplicare a dreptului.
Adesea, problema aplicării dreptului este redusă la soluţionarea litigiilor de
către instanţele judecătoreşti, actul de aplicare a dreptului fiind apropiat de o
situaţie litigioasă şi o regulă preexistentă.
Nu este tocmai aşa, căci procesul aplicării nu se rezumă la interpretarea
dreptului.Legătura faptului cu dreptul este complexă şi orice soluţie juridică
presupune un raţionament particular, legat de metode intelectuale
determinate.
Litera şi spiritul textelor, raţionamentul juridic, faptul şi dreptul, judecata şi
procesul, toate par să ilustreze trecerea fenomenului juridic în relaţiile
concrete ale vieţii sociale.Prin urmare, interpretarea dreptului implică o
metodologie juridică aptă să furnizeze tehnici specifice de interpretare.
Apoi, trebuie stabilit dacă interpretarea dreptului are drept scop doar
umplerea golurilor, a lacunelor legislative, reglarea ambiguităţilor normelor
scrise sau este menită a răspunde unor scopuri mai substanţiale, legate de
aplicarea dreptului în general.
Doctrina recentă în materie propune ca punct de reper în opera de
interpretare a dreptului, dreptul natural şi preconizează reîntoarcerea la
dreptul natural, acesta fiind vizualizat ca o parte a dreptului pozitiv care
conduce relaţiile umane.
Imperativul interpretului ar trebui să fie, într-o asemenea construcţie,
readaptarea permanentă a legii pozitive la legea naturală – ca o şansă pentru o
bună interpretare a dreptului.
Când o lege pozitivă în discordanţă cu legea naturală nu poate fi readaptată
dreptului natural, ea trebuie considerată nulă, căci legea pozitivă nu poate
prevala asupra drepturilor naturale şi raţiunii naturale. De aici, ideea potrivit
căreia funcţia juristului nu este de a declara ceea ce este legal, ci de a declara
ceea ce este just, „căci, pe baza unor interpretări greşite, se pot lua decizii
greşite, ceea ce conduce la neîncrederea în actul de justiţie din partea celor ce
aşteaptă de la ea dreptatea” .Rolul judecătorului este acela de a îndepărta din
societate injustiţia şi injustul.
Pentru a conjuga dreptul natural cu dreptul pozitiv trebuie să păstrăm
două exigenţe, şi anume:
a) dreptul pozitiv nu poate aduce prejudiciu drepturilor naturale, ceea
ce subliniază întâietatea dreptului natural în raport cu dreptul pozitiv;
b) dreptul natural este în vigoare în măsura pozitivării şi formalizării
sale, prin intermediul izvoarelor dreptului. În acest fel se asigură unitatea
ordinii judiciare şi a principiilor de stabilitate şi siguranţă.
Sub aceste exigenţe, interpretul va fi preocupat, în opera sa de interpre tare
juridică, de o readaptare permanentă a legii pozitive la legea naturală.
Aceasta reprezintă şansa unei bune interpretări.
Un astfel de punct de vedere ar părea desuet, căci impune o reîntoarcere la
dreptul natural, considerat perimat. În realitate, observând preocupările
derivate, orientate înspre identificarea spiritului normelor pozitive – garanţie a
unui bun proces de interpretare – constatăm actualitatea criteriului dreptului
natural, mai mult decât oricând. El este tradus, însă, într-un alt mod, şi anume,
prin apel la principiile dreptului. Deseori instanţele citează principii pentru a
justifica adoptarea şi aplicarea unor reguli noi.
Legat de noţiunea de interpretare a dreptului, aceasta a prilejuit numeroase
discuţii. S-au preconizat distincţii între interpretarea dreptului şi interpretarea
normelor juridice, înţelegându-se că interpretarea dreptului vizează atât
dreptul scris, cât şi cel nescris, în timp ce, interpretarea normelor juridice
vizează doar dreptul scris . În ceea ce ne priveşte, vorbind despre interpretarea
dreptului, ne vom referi la interpretarea dreptului scris şi vom înţelege prin
interpretare acea activitate juridică ce constă în determinarea regulii de drept
aplicabile, a modului său de aplicare, prin evidenţierea înţelesului, sensului
său, în raport cu finalităţile sale proprii şi în acord cu finalităţile dreptului în
general, în baza unui raţionament juridic propriu şi cu ajutorul unei
metodologii juridice corespunzătoare, în scopul aplicării dreptului.
„Într-o societate ca a noastră, în care automobilul este un accesoriu obişnuit şi
necesar al vieţii cotidiene, şi a cărui utilizare este plină de pericole pentru
şoferi, pasageri şi public, producătorul are obligaţii specifice în legătură cu
construcţia, promovarea şi vânzarea maşinilor sale. În consecinţă curţile
trebuie să examineze îndeaproape cauzele de vânzare pentru a vedea dacă
interesele clientului şi ale publicului sunt tratate cu corectitudine”. „Există
vreun principiu care să fie mai familiar sau mai ferm înglobat în istoria
dreptului anglo-american decât doctrina fundamentală, potrivit căreia curţile
nu vor permite să fie utilizate ca instrumente ale inechităţii şi nedreptăţii?”
„Mai exact, curţile refuză să se supună constrângerii unei „târguieli” în care
una dintre părţi şi-a creat în mod necinstit avantaje din necesităţile economice
ale celeilalte ”. Observăm că instanţa a rezolvat cazul apelând la un standard
suprem, care evocă dreptul judecătorului de a prescrie, de a crea reguli noi,
atunci când se află în prezenţa unor cazuri inedite sau dificile. Problema este
aceea de a identifica reperele care conduc la asemenea alegeri. Observăm că
asemenea repere sunt chiar valorile sociale apărate şi promovate de drept, de
natură a surprinde scopul suprem al dreptului.

R. Dworkin, Drepturile la modul serios, Ed. ARC, Bucureşti 1998, p. 13-14

Caz citat de R. Dworkin, op. cit., p. 12.
2 M. Gheorghe, Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 152