Sunteți pe pagina 1din 5

7.

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Din perspectiva criteriului subiectilor care fac interpretarea si din perspectiva


criteriului fortei de obligativitate a interpretarii se pot distinge 2 forme ale interpretarii:

I. Interpretarea oficiala este acea interpretare facuta de un organ de stat


sau de catre o organizatie obsteasca imputernicita sa faca acte de
aplicare a normelor juridice. Acest fel de interpretare are un caracter
obligatoriu. In functie de sfera obligativitatii, interpretarea oficiala
poate fi grupata si ea in interpretare generala si interpretare cauzala.

a. Interpretarea generala este facuta de catre un organ de stat sau


organizatie obsteasca care a fost imputernicita sa elaboreze
norme juridice. Ea se face prin acte normative si are un caracter
general obligatoriu. Prin aceasta forma a interpretarii se
urmareste lamurirea unor aspecte neclare ce apar in legatura cu
prevederile anumitor norme juridice, neclaritati ce se refera la o
sfera mai larga de probleme, la mai multe subiecte de drept.

Interpretarea generala poate fi facuta (si in mod frecvent


intalnim mai ales acest caz ) de catre organul care a emis
normele ce urmeaza a fi interpretate. In acest caz vorbim
despre interpretare autentica. Ea permite organului care a
elaborate actul normativ sa dea explicatiile si lamuririle pe care
le crede necesare in privinta sensului normelor pe care le-a
elaborate. Acesta este defapt un vechi principiu al dreptului,
potrivit caruia “cine edicteaza legea o si interpreteaza”.

In literatura juridica, se recunoaste in mod unanim posibilitatea


organelor care au elaborat normele juridice de ale interpreta
prin acte normative care o forta obligatorie egala cu cea a
actului interpretat. Datorita scopului interpretarii, trebuie sa
subliniem faptul ca actul normative prin care se interpreteaza
un alt act are un caracter retroactiv.

b. Interpretarea cauzala este forma interpretarii oficiale, facuta de


organul de aplicare a dreptului care se refera la un anumit caz
concret. Subiectele care fac aceasta forma de interpretare sunt
instantele judecatoresti si organele administratiei de stat.
Interpretarea cauzala nu poate fi pusa pe acelasi plan cu
interpretaea judiciara, asa cum se face uneori. Aceasta pentru
ca exista multe situatii cand interpretarea cauzala se refera nu
la acte de aplicare facute de instantele judecatoresti, ci la acte
facute de organele administrative ce cuprind diverse aspecte cu
precadere din domeniul relatiilor economice.
Trebuie precizat ca interpretarea cauzala este obligatorie numai
pentru o anumita cauza concreta. Aceasta nu exclude
posibilitatea ca instantele de judecata sau organele
administrative, care fac interpretarea cauzala, sa tina cont si de
solutiile date in alte cazuri similare cu cele pe care le au de
rezolvat, acest lucru nefiind interzis.

c. Influenta interpretarii cauzale si practicii aplicarii normelor


juridice asupra procesului de elaborare a dreptului.
Interpretarea cauzala fie ca este facuta de instantele
judecatoresti, fie de organele administrative, sau de
organizatiile obstesti imputernicite in acest sens, in procesul
aplicarii normelor juridice la cazuri concrete da nastere unor
practici a aplicarii dreptului. In acest sens putem vorbi de o
practica judiciara, practica administrativa, sau practica aplicarii
dreptului de catre organizatiile obstesti.

Practica judiciara sau jurisprudenta nu este legata de reguli


obligatorii care sa impuna rezolvarea unui caz. Regulile
jurisprudentei se aplica numai pentru ca judecatorul considera
ca in mai multe cauze asemanatoare, anterioare, au fost date
solutii juste, iar nu pentru care exista o norma de drept care sa-l
oblige la aceasta. Denumirea de norme ale jurisprudentei este
conventionala, in realitate fiind vorba mai mult de o traditie.

In practica aplicarii dreptului nu se creeaza noi norme de drept,


ci numai se interpreteaza, eventual se completeaza normele de
drept existente.

Dat fiind faptul ca elaborarea normelor juridice presupune un


proces de cunoastere, practica ocupa in acest sens un loc
important atat ca punct de plecare al acestei cunoasteri si de
elaborare a normelor de drept, cat si ca scop final al ei, ca
directie spre care se indreapta aplicarea normelor de drept.

Prin natura activitatii lor, organele de aplicare vin in contact


zilnic cu realitatea sociala, avand posibilitatea sa constate
carentele unor reglementari. Facand aceste constatari, ele le
transmit apoi organelor competente, pentru ca acestea sa
supuna problemele respective unei reglementari
corespunzatoare.

Practica aplicarii dreptului ar avea deci “ un rol de captare, de


prelucrare si transmitere de catre legiuitor a unor semnale
izvorate din viata sociala si care se realizeaza deseori prin
preconizarea unor solutii de perfectionare a legislatiei. “
Rolul practicii aplicarii dreptului trebuie privit sub dublu
aspect:
• in primul rand, practica reprezinta un proces de trecere
de la abstract la concret, de la general la particular, de
la teorie la practica;
• in acelasi timp insa, practica aplicarii exercita o
puternica influenta asupra formarii normelor de drept,
prin ridicarea de la concret la abstract, de la individual
la general, de la practica la teorie.
II. Interpretarea neoficiala este interpretarea facuta de catre oamenii de
stiinta, cercetatorii in domeniul dreptului, cadre didactice universitare,
in diferite imprejurari, cum sunt: pledoarii, conferinte, monografii,
articole etc. in care se fac afirmatii de ordin stiintific cu privire la
continutul normelor juridice. Interpretarea neoficiala nu are caracter
obligatoriu si este intalnita uneori sub denumirea de interpretare
doctrinara sau interpretare stiintifica.

In decursul dezvoltarii istoriei, interpretarea doctrinara a jucat uneori


rolul de izvor al dreptului. Un exemplu in acest sens il constituie opera
marilor juristi ai Romei Imperiale (Quaestiones, Responsae,
Sententiae, Regulae, ale lui Papinea, Paul si Ulpian ) .

In tara noastra, interpretarea doctrinara nu are un caracter obligatoriu


dar indeplineste un rol important in aplicarea si dezvoltarea dreptului.
Interpretarea doctrinara exercita o influenta pozitiva asupra procesului
de creare si aplicare a dreptului, prin justetea si competenta punctelor
de vedere exprimate de catre oamenii de stiinta juristi in lucrarile lor.

Interpretarea stiintifica clarfica intelesul unor principii de drept,


generalizeaza experienta formata in legatura cu diferite institutii
juridice, critica anumite solutii necorespunzatoare date de organele de
aplicare a dreptului, reliefand in acest fel carentele activitatii juridice.

In literatura juridica a fost exprimata parerea ca, clasificarea formelor de


interpretare, in interpretare oficiala si neoficiala, nu ar mai acoperi pe deplin realitatile
existente in domeniul interpretarii in tara noastra. Unii autori considera ca aceasta
clasificare ar lasa in afara sferei ei unele categorii de interpretare, cum ar fi interpretarea
pe care o dau normelor juridice cetatenii in procesul de realizare a dreptului. In acest sens
se arata ca, pentru elaborarea unei conceptii clare si consecvente a interpretarii, trebuie sa
se porneasca de la teza ca interpretarea dreptului constituie un aspect o faza a realizarii
dreptului si nu numai un aspect al aplicarii normelor juridice.
8. METODE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Prin metode de interpretare intelegem totalitatea procedeelor folosite pentru


descoperirea continutului prevederilor normelor juridice in scopul aplicarii lor la cazuri
concrete.
In stiinta juridica au fost elaborate o serie de procedee folosite in procesul
interpretarii normelor juridice. Cu toate acestea, diversitatea procedeelor folosite are un
caracter unitar. Caracterul unitar al acestor procedee este dat de folosirea metodei
dialectice in cercetarea continutului normelor juridice, pentru descoperirea sensului lor.
In procesul de interpretare a normelor juridice este prezenta in primul rand metoda
generala folosita de stiinta, in vederea cunoasterii si intelegerii tuturor fenomenelor
juridice, logice .
In literatura juridica din tara noastra au fost exprimate mai multe pareri in ceea ce
priveste metodele de interpretare, insa cele mai frecvent admise si utilizate metode sunt :
metoda gramaticala, sistematica, istorica si logica.
1. Metoda gramaticala presupune cercetarea textului normei ce urmeaza a fi
interpretate, analizand sensul cuvintelor, supunand textul unor analize
morfologice si sintactice, tinand seama atat de pozitia si acordul cuvintelor
cat si de diferite parti ale propozitiei, de legaturile ce exista intre cuvinte.
Este vorba deci de aplicarea regulilor obisnuite ale gramaticii la
clarificarea unui text juridic.

Analiza morfologica si sintactica a unui text se iveste atunci cand textul


normei este discutat in aceasta privinta. De exemplu, folosirea in text a
legaturii cu ajutorul conjunctiilor “sau”, “si” duce la sensuri diferite ale
textului, intrucat prima conjunctie are un carcater alternativ fata de a doua
care are un caracter cumulativ.

De pilda, in art. 260 din Codul penal al Romaniei se prevede ca “fapta


martorului care intr-o cauza penala, civila, disciplinara, sau in orice alta
cauza in care se asculta martori, face afirmatii mincinoase, ori nu spune tot
ce stie privitor la imprejurarile esentiale asupra carora a fost intrebat, se
pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.”

Analiza gramaticala a acestu text ne ajuta sa intelegem ca pedeapsa cu


inchisoare corectionala este aplicata martorului atat in situatia in care el
face afirmatii mincinoase, cu privire la imprejurari esentiale pentru cauza,
asupra carora este intrebat in mod special, cat si in situatia in care nu
spune tot ce stie cu privire la aceste imprejurari. In acelasi timp, analiza
gramaticala a textului de mai sus da posibilitatea sa intelegem continutul
infractiunii de marturie mincinoasa care-l constituie atat afirmatiile
micinoase cat si de nedeclarare a tuturor celor cunoscute de catre martor,
cu privire la imprejurarile esentiale pentru cauza.
2. Metoda sistematica consta in determinarea continutului normei juridice
prin stabilirea locului pe care il ocupa in sistemul de drept si compararea
ei cu alte norme juridice din cadrul aceleiasi institutii sau ramuri de drept.
Presupune de asemenea cercetarea legaturii dintre diferite norme pe baza
ierarhiei actelor normative in care sunt prevazute, luand in considerare,
deci, forta lor juridica.

In cadrul procesului de interpretare trebuie avut in vedere sistemul


dreptului pozitiv, datorita faptului ca obiectivul interpretarii este un
element al sistemului de drept. In acest sens, norma supusa interpretarii
trebuie comparata cu alte norme din aceeasi ramura de drept sau din alte
ramuri, determinandu-se raportul ce exista intre ele.

De exemplu, art. 225 din Codul Penal se refera la talharia savarsita in


paguba avutului obstesc, dar nu precizeaza ce trebuie sa intelegem prin
talharie. De aceea, pentru a interpreta corect art. 225, el trebuie corelat cu
art. 211 care precizeaza ce este talharia.

3. Metoda istorica consta in examinarea imprejurarilor in care a fost


elaborata norma juridica respectiva. Ea presupune cercetarea materialelor
care au stat la baza elaborarii normei juridice, expunerea de motive si
discutiile ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretarii.

In literatura juridica se considera ca, continutul social-politic al normelor


juridice se exprima si in materialul preliminar, in cursul pregatirii
proiectului, a dezbaterii sale si a discutarii lui in cadrul organului
legislativ. Discutarea proiectelor de catre populatie duce la reliefarea
acelor imprejurari istorico-sociale care fac ca legea sa fie necesara, la
semnalarea cauzelor care au determinat vointa legiuitorului de a
reglementa intr-un anumit fel raporturile sociale.

Trebuie sa precizam ca folosirea metodei istorice nu presupune din partea


organului de aplicare studii istorice deosebite. Cunostintele de cultura
generala, priceperea, cunostintele politico-ideologice si profesionale,
corelate cu documentele la care se refera interpretarea sunt suficiente si de
un real folos in acest scop.

De exemplu, legea nr. 4 / 1973 a permis construirea de case de odihna


proprietate personala. In 1980 acestei legi i s-au adus o serie de modificari.
Facand in noua redactare a legii 4 / 1973 nu se mai intalneste expresia
“casa de odihna”. Facand o interpretare istorica va trebui sa consideram ca
cei care au devenit proprietarii unei asemenea case le puteau pastra in
continuare chiar daca mai aveau in proprietate si o alta locuinta casa de
odihna nefiind considerata o a doua locuinta pana in 1990.