Teoria generală a dreptului

Conf.univ.dr. Roberta Ploscă

Capitolul VIII. Scurte considerații cu privire la interpretarea

dreptului

Formele interpretării
Autoritatea interpretării diferă în raport de calitatea interpretului. Din
acest punct de vedere trebuie disjuns între:
- interpret-autoritate publică şi interpret-persoană particulară;
- în sfera autorităţii publice trebuie deosebit după poziţia pe care
autoritatea publică ce face interpretarea o are în raport cu normarea,
disjungând interpretarea făcută de organul care a emis norma şi cea făcută de
organele care aplică norma.
În raport cu toate aceste elemente, interpretarea poate fi:
a) neoficială; şi
b) oficială, care, la rândul său, poate fi:
- autentică;
- judiciară (cazuală); şi
- administrativă.
Interpretarea oficială. Ca formă a interpretării, interpretarea oficială
se realizează de autorităţile publice cu atribuţii în procesul de elaborare a
normelor juridice sau de aplicare a acestora.
Potrivit art. 9 alin. 1 „Cel care a adoptat norma civilă este competent
să facă şi interpretarea ei oficială”; potrivit alin 2 al aceluiaşi articol „Norma

1
interpretativă produce efecte numai pentru viitor”. La rândul ei, interpretarea
oficială poate fi autentică, juridică şi administrativă.
Interpretarea autentică. Este acea formă a interpretării oficiale care
emană de la organul legislativ, în formă generală şi obligatorie.
Interpretarea autentică rezidă în interpretarea unui act de legislaţie de
către autoritatea care a emis actul originar, respectiv interpretarea legii prin
lege, a ordonanţei prin ordonanţă, dacă există o echivalenţă strictă între actul
originar şi actul care îl interpretează: Cuius est legem condere, eius est
interpretari.
Actul interpretativ are acelaşi efect ca şi cel originar, fiind general şi
obligatoriu, inclusiv pentru instanţă, primul făcând corp comun cu cel de al
doilea. Pericolul interpretării autentice constă în caracterul retroactiv al
interpretării. Legea interpretativă nu are valoarea unei legi noi, nu este deci o
lege nouă, ceea ce înseamnă că nu se pune problema retroactivităţii ei.
Interpretarea judiciară (cazuală). Interpretarea cazuală (judiciară)
este interpretarea făcută de către judecător cu prilejul aplicării legii la un caz
concret. „Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul
aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Interpretarea cazuală are forţă obligatorie numai faţă de cazul
soluţionat şi pentru participanţii la cauza respectivă.
În legătură cu interpretarea cazuală (judiciară) s-au emis două teorii:
- teoria potrivit căreia judecătorul este un simplu organ de
executare; şi
- teoria potrivit căreia judecătorul participă activ la crearea
dreptului.
Conform concepţiei clasice, judecătorul este un simplu organ de
aplicare. Teoria are unele avantaje:

2
 - avantajul certitudinii dreptului; şi
- garantarea imparţialităţii judecătorului.
Această tendinţă nu ţine seama nici de imperfecţiunile legii, nici de
exigenţele evoluţiei sociale şi bineînţeles nici de incapacitatea legiuitorului
de a urma ritmul schimbărilor sociale.
Judecătorul nu se opreşte la contestarea faptelor. El le valorizează,
alegând o lege aplicabilă, creează deci.
A interpreta legea înseamnă a o reface. Este nepotrivit să se judece
sau să se dea o consultaţie juridică numai pe baza unui singur fragment
dintr-o lege, dacă nu se examineazălegea până la capăt. Dar sistemul juridic
în vigoare nu poate fi lipsit de lacune, obligaţia judecătorului fiind de a
completa aceste lacune, ceea ce înseamnă puterea de a crea dreptul, putere
limitată însă pentru că devine obligatorie numai inter partes, căpătând
autoritatea lucrului judecat.
În concluzie, interpretarea judiciară poate fi considerată drept o ,,refa-
cere” a normei.
„Însă legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng
exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică
numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”.
De asemenea, „Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice
unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri”.
Interpretarea administrativă. Ca formă a interpretării oficiale,
interpretarea administrativă este interpretarea făcută de organele
administraţiei cu prilejul executării în concret a legii.

3
 Interpretarea neoficială. Ca formă a interpretării, interpretarea
neoficială este interpretarea făcută de nepurtători ai puterii statale, de către
particulari.
Interpretarea făcută de doctrină, de avocaţi în pledoariile lor etc. – este
o interpretare neoficială. Cu toate că nu are forţă juridică, fiind mai liberă,
mai generalizantă şi mai îndrăzneaţă, interpretarea neoficială poate influenţa
dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Se consideră că această interpretare ajută la „cunoaşterea sensului
textului normativ”, deoarece, adesea, ştiinţa dreptului recurge la „analize
comparative” de o mare utilitate practică.

Metodele utilizate în interpretarea legii

În raport de metoda utilizată, interpretarea legii se clasifică în:
a) interpretarea gramaticală;
b) interpretarea logică;
c) interpretarea sistematică;
d) interpretarea teleologică; şi
e) interpretarea istorică.
Metoda gramaticală. Interpretarea gramaticală se înfăptuieşte prin
utilizarea metodei gramaticale în scopul fixării înţelesului normei prin
intermediul analizei morfologice şi sintactice a textului.
Metoda logică. Metoda logică constă în folosirea unor procedee ale
logicii formale generale, precum raţionamenteleinductive, raţionamentele
deductive (silogismele), procedeele de demonstraţie etc., pentru desluşirea
înţelesului normelor juridice
Reguli. Exceptio est strictisimae interpretationis. Excepţia în drept
este de strictă interpretare.

4
 Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ,,unde legea nu
distinge, nici interpretul n-are dreptul s-o facă”.
Actus intepretandus est potius ut valeat quam ut pereat. Conform
acestei reguli, legea (norma de drept) este necesar să se interpreteze în sensul
aplicării ei şi nu în acela al neaplicării.
Metoda sistematică. Metoda ,,interpretarea” sistematică rezidă în
fixarea sensului unei norme juridice prin stabilirea locului acesteia în
sistemul ramurii de drept şi dacă este necesar chiar în sistemul de drept cum
şi în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului
Metoda istorico-teleologică. Prin intermediul acestei metode se
stabileşte înţelesul unei dispoziţii legale prin luarea în considerare a scopului
urmărit de legiuitor atunci când a edictat actul normativ în care este inclusă
dispoziţia supusă interpretării, într-un context istoric anume.