IZVOARELE DREPTULUI - 2

4. Jurisprudenţa (practica judiciară), precedentul judiciar

Precedentul judiciar și jurisprudența (practica judiciară) reprezintă un alt izvor de drept,

nerecunoscut, în principiu, însă, ca atare în dreptul nostru actual. Hotărârile judecătoreşti care
formează practica judiciară nu constituie, de regulă, izvor de drept, pentru că acestea nu conţin
reguli juridice cu caracter de generalitate şi repetabilitate, ci soluţii concrete, individuale, date în
baza unor acte normative şi în vederea aplicării lor.
Numai atunci când unele hotărâri judecătoreşti oferă soluţii care devin obligatorii pentru
alte instanţe judecătoreşti în soluţionarea unor cauze (cazuri) asemănătoare, ele devin izvor de
drept. Acest lucru este recunoscut în dreptul anglo-saxon (mai ales în dreptul englez) cunoscut ca
drept comun (common law). Un asemenea izvor de drept a cunoscut o largă răspândire în dreptul
roman (aşa numitul drept pretorian), precum şi în dreptul feudal, mai ales în Europa în secolul
XV şi XVI.
În sistemele de drept în care practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept, aşa
cum este şi sistemul nostru, nu se exclude însă rolul acesteia în aplicarea dreptului. În primul
rând, practica judiciară poate semnala existenţa unor lacune legislative şi poate oferi soluţii
pentru adoptarea de noi reglementări juridice normative.
Practica judiciară ajută, de asemenea, practicienii dreptului la corecta interpretare şi
aplicare a normelor de drept în situaţiile concrete pe care le au spre soluţionare, motiv pentru
care în motivarea unor soluţii se fac referiri la practica altor instanţe care au soluţionat speţe
asemănătoare.
Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele.
Judecătorul judecă o anumită cauză şi pronunţă hotărârea, interpretând şi aplicând cel
puţin o normă juridică.
Activitatea judecătorească este guvernată de două mari principii:
a) judecătorul se pronunţă numai în cauza dedusă judecăţii şi nu are dreptul a se pronunţa în
afara speţei, a stabili dispoziţii generale;
b) judecătorul nu este, de regulă, legat de hotărâri din cauze similare, ale altui judecător.
Hotărârea judecătorului nu este un izvor de drept, nu creează dreptul.

1
 Atunci când instanţele supreme, de regulă, pronunţă hotărâri pentru interpretarea şi
aplicarea unitară a legii, ele devin obligatorii şi sunt izvor de drept, potrivit unor opinii din
literatura juridică.
Astfel, în sistemul nostru, putem identifica două excepţii de la regula enunţată anterior –
cea potrivit căreia judecătorul nu creează drept - , excepţii care sunt consacrate inclusiv la nivel
constituţional. Este vorba, astfel, despre deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a
României în exercitarea atribuţiilor sale şi care, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din
Constituţie, republicată, se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării,
deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
De asemenea, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti,
potrivit competenţei sale. În acest sens, conform prevederilor art. 514 – 518 din Codul de
procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmare a promovării şi
soluţionării unui recurs în interesul legii, decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de
la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României,
data publicării fiind cea de la care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe.
O astfel de interpretare și aplicare unitară a legii de către instanțele judecătorești se acordă și prin
deciziile pronunțate tot de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni
prealabile, decizii care se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, dată de la care
devin obligatorii, iar pentru instanțele care au solicitat dezlegarea, devin obligatorii de la data
pronunţării deciziei. Aceasta fiind o a treia situație, mai recentă, în care putem identifica excepția
de la regula potrivit căreia judecătorul nu creează drept.

5. Doctrina
În sistemul nostru de drept, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept moderne,
doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept. Doctrina exprimă rezultatul cercetărilor ştiinţifice
în domeniul dreptului, iar caracterul ştiinţific şi convingător, temeinic argumentat teoretic, al
unor soluţii date de doctrină, poate influenţa adoptarea unor noi soluţii legislative, perfecţionate.
Doctrina are, în consecinţă, un incontestabil rol activ, contribuind prin opiniile
specialiştilor, cercetătorilor, riguros şi ştiinţific fundamentate, la crearea şi perfecţionarea
normelor de drept, a unor acte normative cu un nou conţinut, superior celor anterioare. Doctrina
cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care specialiştii le dau fenomenului juridic.
Doctrina este ştiinţa juridică care are, în general, un rol teoretic explicativ, ajutând însă pe
legiuitor, dar şi pe practician în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului.
În dreptul actual este exclus ca doctrina să aibă valoare de iniţiator legislativ.
2
 Rolul doctrinei este însă indispensabil atât în procesul legislativ, cât şi în procesul
aplicării dreptului.
Pe de altă parte, soluţiile propuse şi interpretările date de doctrină sunt întotdeauna
fondate pe cazuri practice, acestea pornind de la fapte reale, pe care, prin interpretare şi
explicare, le generalizează.
Doctrina a jucat un rol important în dreptul roman, prin opera unor mari jurisconsulţi
Papinian, Ulpian.

6. Contractul normativ
Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge
între acestea un raport juridic. Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte
drepturile şi obligaţiile unor subiecte precis determinate.
În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte în urma
acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor conduce acele părţi,
el poate fi socotit ca fiind contract cu caracter normativ, având valoare de izvor de drept.
În trecut, contractul normativ şi-a avut importanţa sa mai ales în dreptul feudal, fiind
încheiate asemenea acte între feudali şi oraşele situate pe feuda lor sau, ulterior, sau în dreptul
modern prin acestea contribuindu-se la formarea confederaţiilor şi chiar a unor federaţii.
În prezent, contractul normativ, ca izvor de drept, are o largă aplicabilitate în dreptul
internaţional şi, mai cu seamă, în dreptul internaţional public.
Subiectele principale în acest domeniu sunt statele, iar relaţiile reciproce între ele sunt
reglementate prin diferite acte purtând denumirea de acord, cartă, convenţie, tratat, pact etc. În
dreptul internaţional public, contractul normativ este expresie a consimţământului liber între state
suverane şi independente, dar şi între state şi organizaţii.
În dreptul constituţional, de regulă, federaţiile şi confederaţiile se organizează şi
funcţionează ca efect al încheierii unor contracte (tratat) normative.
Contractul colectiv de muncă este un contract normativ, izvor de dreptul muncii şi
securităţii sociale, şi prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, la nivelul
economiei naţionale sau la nivelul unor ramuri economice determinate.
În dreptul nostru se consideră că normele dreptului internaţional public, odată acceptate,
devin parte componentă a sistemului de drept intern.
Este necesar a mai preciza că izvoarele de drept arătate în acest capitol privesc dreptul în
general şi sunt izvoare generale ale acestuia. În cadrul fiecărei ramuri de drept sunt concretizate
cele mai sus arătate fiind precizate izvoarele specifice fiecărei ramuri, izvoare ce vor fi studiate
de ştiinţa ramurii de drept respectivă.