CONCEPTUL DREPTULUI

7. Tipologia dreptului

De-a lungul timpului s-a încercat gruparea sistemelor juridice naţionale în categorii mai
largi, ţinându-se cont de diferite criterii, cu un scop practic de a evidenţia asemănările şi
deosebirile dintre aceste sisteme, precum şi dintre componentele acestora – instituţii juridice,
reglementări juridice – şi de a propune îmbunătăţirea acestora1.
Criterii folosite pentru a grupa mai ales sistemele de drept privat sunt dintre cele mai
diverse.
Astfel, spre exemplu, un criteriu folosit a fost cel al evoluţiei istorice a dreptului2, în
funcţie de care s-a distins între: dreptul incipient (drept specific perioadei de sfârşit a comunei
primitive); dreptul antic; dreptul medieval; dreptul modern şi dreptul contemporan. În cadrul
acestuia din urmă s-a distins între dreptul societăţilor democratice şi dreptul ţărilor în curs de
dezvoltare.
O altă clasificare a avut drept criteriu organizarea socială, distingându-se între dreptul
sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist.
Una dintre cele mai cunoscute şi mai des invocate clasificări a sistemelor de drept este cea
făcută de René David care a clasificat dreptul în mari sisteme sau familii de drept în funcţie de
trei criterii: comunitatea principiilor, comunitatea izvoarelor şi comunitatea limbajului juridic. În
clasificarea pe care a făcut-o, René David a ţinut cont practic şi de un bazin de civilizaţie,
inclusiv juridică, în care au apărut şi s-au dezvoltat aceste sisteme de drept. Astfel au fost
identificate familia sau sistemul de drept romano-germanic; familia sau sistemul de drept anglo-
saxon; familia sau sistemul de drept socialist; familia sau sistemul drepturilor religioase sau
tradiţionale.

a. familia de drept romano-germanică

Este una dintre cele mai răspândită familii de drept ce poate fi regăsită şi pe alte
continente urmare a exportului de legislaţie practicat de statele care au deţinut la un moment dat
întinse imperii coloniale sau doar colonii3. Am putea aprecia astfel că denumirea acestei familii
de drept este una convenţională, sistemele de drept care pot fi încadrate în această familie de
drept putând avea sau nu originea în dreptul roman, prin transmiterea acestuia fie prin
1
intermediul dreptului francez, fie prin al dreptului german, cert este că prin modul de receptare,
chiar şi indirect, au ajuns totuşi în contact cu dreptul roman, precum şi cu celelalte două sisteme
de drept.
Apariţia acestei familii de drept este rezultatul unui îndelungat şi complex proces istoric
ce a permis formarea unei perspective comune asupra instituţiilor juridice, dar şi a unor elemente
comune, precum: legea scrisă faţă de cutumă sau obicei; codificarea normelor juridice din
dreptul civil sau comercial; sistematizarea riguroasă a ramurilor de drept.
Formarea acestei familii de drept are ca punct de plecare dreptul roman a cărui preluare,
receptare se produce prin intermediul Şcolii glosatorilor4 şi a postglosatorilor5, începând cu
secolul al XIII – lea. Astfel pornindu-se de la Corpus Juris Civile a lui Justinian, mai ales de la
Digestele din acest cod, de la codificările existente în sec. al XV-lea şi sec. al XVI-lea, de la
explicaţiile date, prin note - glose, lucrării lui Justinian6 valorizând litera textului, precum au
făcut glosatorii, sau de la principiile generale deduse din textele gloselor pentru a fi aplicate la
soluţionarea conflictelor din practică, precum au făcut postglosatorii, au fost create coduri
precum: Codul bavarez din 1756, Codul prusian din 1794, Codul civil francez, austriac sau
german din sec. al XIX-lea sau codurile elveţiene din 1881, 1907 şi 19117.
Fiind o familie de drept care-şi găseşte rădăcinile pe continentul european, într-o perioadă
în care rolul bisericii este puternic resimţit în societate, se va resimţi şi o influenţă a dreptului
canonic clasic prin Codex iuris canonici, o culegere de acte normative fundamentale ale bisericii
catolice elaborată în sec. al XVI – lea, precum şi prin Codex iuris canonici adoptat în 19178 şi
intrat în vigoare începând cu 1918, fiind abrogat în 1983, prin care sunt reglementate principiile
acestui drept, normele aplicate clerului, credincioşilor şi laicilor, normele privitoare la locaşurile
sfinte sau la venerarea divinităţii, normele privitoare la procedurile aplicabile, precum şi faptele
necorespunzătoare ce pot fi săvârşite şi pedepsele aplicate, norme care vor surprinde şi
transformările produse în rândurile societăţii.
Dreptul francez este unul dintre cele două, alături de cel german, care va contribui la
formarea şi dezvoltarea acestei familii de drept. De-a lungul timpului a cunoscut 3 mari perioade:
perioada dreptului vechi ce se întinde până la momentul Revoluţiei franceze de la 1789; perioada
aşa-numitului drept intermediar specific perioadei Revoluţiei franceze până la momentul în care
încep codificările în timpul lui Napoleon, respectiv perioada contemporană ce ţine până în zilele
noastre. Dacă dreptul vechi a fost un drept preponderent cutumiar, cutumele începând a fi
cuprinse în culegeri din sec. al XIII-lea pentru ca în a doua jumătate a sec. al XV-lea, Regele
Charles al VII-lea să impună obligaţia redactării cutumelor, actele normative emanate de la rege
să fie mai rar adoptate, începând cu cea de-a doua perioadă, actul normativ – legea scrisă va fi
cea care va căpăta un rol preponderent în crearea dreptului. Rolul legii scrise a fost întărit de
procesul de codificare desfăşurat în perioada lui Napoleon când în 1804 apare Codul Civil, prin
2
unificarea legilor redactate între 1803 şi 1804, pentru ca în 1806 să apară Codul comercial, iar în
1807 Codul de procedură civilă, astfel fiind puse bazele dreptului privat francez.
Dreptul francez se va răspândi9 în mai multe state prin următoarele modalităţi:
- prin propagarea acestuia chiar prin intermediul campaniilor militare pe care le-a purtat
Napoleon, astfel ajungând în Belgia, Luxemburg, Germania sau Italia;
- prin preluarea sa datorită calităţilor sale, astfel precum s-a întâmplat în state precum: România,
Portugalia, Spania sau chiar Egipt;
- prin impunerea acestuia direct în coloniile franceze, la începutul secolului al XX-lea, unde a şi
rămas chiar şi după declararea independenţei de către acestea;
- prin "exportarea" acestuia de către state care l-au preluat prin una dintre cele două modalităţi
menţionate anterior şi care l-au impus în propriile colonii, astfel precum au procedat Spania,
Portugalia sau Olanda, putându-se astfel vorbi despre receptări de gradul 2 sau chiar 3.
Dreptul civil german s-a desprins total de cel francez odată cu adoptarea la sfârşit de
secol al XIX-lea a Codului civil german10, fiind promulgat în 1869 şi intrat în vigoare în 01
ianuarie 1900, deşi un moment important în istoria dreptului german a fost reprezentat de
codificarea realizată în Prusia, în 1794, a unor reglementări din domeniul: dreptului privat,
dreptului constituţional; dreptului administrativ; dreptului penal şi a dreptului canonic. Acest cod
s-a remarcat printr-o structură originală, definirea unor concepte juridice de bază, precum şi prin
folosirea unui limbaj cât mai tehnic11. Dreptul civil german îşi va face simţită influenţa în dreptul
unor state precum: Grecia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Italia, Japonia, Brazilia, China12.
În prezent sistemele naţionale ce se regăsesc în această familie de drept, pot fi grupate în
funcţie de cum au fost influenţate în apariţia, dezvoltarea sau consolidarea lor de unul dintre cele
două sisteme – francez şi german, mai ales de coduri civile. Astfel putem vorbi despre:
1. sistemul de inspiraţie franceză – sistemele de drept din cadrul acestuia au avut ca model Codul
civil francez de la 1804;
2. sistemul germano-elveţiano-italian - sistemele de drept din cadrul acestuia au avut ca model
Codul civil german de la 1900;
3. sistemul ţărilor nordice – sisteme de tradiţie romană cu puternice influenţe germane, dar și de
common law.

b. familia de drept anglo-saxonă

Cele două familii de drept – cea romano-germanică și cea anglo-saxonă s-au dezvoltat în
paralel pe continentul european, evitându-se şi ignorându-se reciproc13, cu toate că ambele îşi au
trag seva tot din dreptul roman.
Dreptul anglo-saxon s-a impus pe teritoriile ce au format coloniile britanice şi care, chiar
dacă la un moment dat, şi-au declarat independenţa, nu au renunţat la această familie de drept,
3
eventual şi-au personalizat-o, şi-au adaptat-o propriilor lor realităţi şi necesităţi. Astfel o întâlnim
în Marea Britanie, dar nu şi în Scoţia care are propriul sistem juridic, în Statele Unite ale
Americii, mai puţin în statul Louisiana, în Canada, dar nu şi în Quebec, în Australia şi în Noua
Zeelandă.
Întâi de toate este necesar a preciza că termenul de common-law este folosit atât într-un
sens larg (lato sensu) caz în care se are în vedere întregul sistem britanic de drept, anume un
veritabil drept al precedentelor în care judecătorul a făcut legea, cât şi într-un sens restrâns
(stricto sensu) caz în care se referă exclusiv la precedentele judecătoreşti.
Această familie de drept are trei ramuri principale:
1. Common-law14 – reprezintă rezultatul unificării la nivelul întregului regat, a cutumelor locale
ce au fost în vigoare înainte de cucerirea normandă şi care au fost menţinute ulterior în baza unei
declaraţii a lui Wilhelm Cuceritorul. Unificarea acestor cutume a fost realizată de curţile regale
de la Westminister, curţi ce se desprind din Curia regis care avea rol şi de instanţă regală, şi care
se distanţează de rege. Dacă în sec. al XIII-lea existau trei astfel de curţi specializate fiecare pe
un anume domeniu: penal, financiar sau de proprietate funciară, ulterior vor dobândi o
competenţă generală, pentru ca între 1873-1875 să se reorganizeze în Curtea superioară unică în
cadrul căreia, în 1971, se vor înfiinţa trei secţiuni: High Court of Justice, Crown Court şi Court
of Appeal.
Regula precedentului judecătoresc se va contura începând cu sfârşitul sec. al XVIII-lea
când printr-un mecanism specific - stare decisis hotărârile judecătoreşti pronunţate în diferite
cazuri încep să formeze un sistem de drept închegat. Astfel hotărârile judecătoreşti pronunţate de
anumite instanţe de judecată devin obligatorii pentru situaţii juridice care, deşi nu sunt identice
din punct de vedere al situaţiilor de fapt, au în comun acelaşi ratio decidendi, adică motivele
pentru care s-a ajuns la aceeaşi hotărâre de către instanţe diferite sunt aceleaşi.
2. Equity – reprezintă acele reguli prin care s-a adus o ajustare, o îmbunătăţire regulilor de
common-law urmare a perimării acestora pentru a putea corespunde, astfel, noilor realităţi
sociale. Printr-o lege din 187315 s-a stabilit o prioritate a Equity în situaţia în care acesta ar intra
în conflict cu common-law.
3. Statutary law – reprezintă regulile de drept create prin legi (statute) şi au apărut tot ca o
necesitate pentru ca dreptul anglo-saxon să facă faţă schimbărilor apărute în realitatea socială,
prin intermediul acestora aducându-se acele modificări, completări necesare pentru ca acest drept
jurisprudenţial prin excelenţă să se adapteze şi să poată acţiona în contextul unor noi realităţi. Cu
toate acestea prin dezvoltarea acestei componente a dreptului anglo-saxon nu au fost introduse
instituţii precum abrogarea legilor, precum nici nu este acceptată căderea în desuetudine a
acestora ceea ce face din acest drept unul stufos, a cărui încorporare în culegeri de acte
normative este aproape imperativă.
4
 Spre deosebire de sistemul anglo-saxon din Marea Britanie, în Statele Unite ale Americii
iniţial s-a recunoscut primelor colonii o autonomie legislativă, precum şi una judiciară putând
astfel să fie create şi reguli juridice proprii. Prin Cazul Calvin din 1608, cunoscut şi precum
Cazul Postnati, s-a stabilit că dreptul englez îi va urma pe supuşii britanicii ce se stabilesc pe
teritorii ce n-au fost stăpânite până atunci de naţiunile civilizate, în măsura în care sunt potrivite
cu condiţiile de viaţă existente în acele teritorii. Odată cu declararea independenţei în 1776, SUA
va recunoaşte şi va menţine din dreptul anglo-saxon doar două componente: Common-law şi
Equity. Cât priveşte Statutary law, acesta nu a fost preluat, noul stat adoptându-şi propriile legi,
statute. Mai mult decât atât, printr-un amendament adus Constituţiei SUA16, al X-lea, în 1791, s-
a recunoscut competenţa legislativă a statelor membre ale statului federal, dar doar în situaţii
excepţionale şi dacă prevederile constituţionale permit în acest sens.
Cât priveşte Common-law se poate vorbi mai mult despre unul al statelor membre ale
federaţiei, decât despre unul al federaţiei.
Atât Common-law-ul cât şi Equity-ul fac obiectul unor sistematizări şi încorporări,
existând chiar şi unele iniţiative, în state precum: Dakota de Nord, Dakota de Sud sau California,
de elaborare a unor coduri prin care, de fapt, se încearcă consolidarea jurisprudenţei existente,
nefiind veritabile coduri, anume acte normative ce reglementează în principal într-un anume
domeniu.

c. familia de drept musulman - este o familie de drept ce încearcă să ofere o continuitate

primelor legiuri din zona sumero-akkadiană.
Este specifică unor state precum cele arabe; dar şi în altele precum: Pakistan, Bangladesh,
Afganistan, Indonezia, Iran.
Această familie de drept este centrată pe religia Islamului prin care sunt fixate dogmele ce
trebuie crezute de fiecare musulman şi prin care este stabilită acea cale de urmat ce cuprinde
reguli privind organizarea statului, de drept penal, de dreptul familiei pe care un credincios
trebuie să le respecte pentru a pune-n aplicare principiile fundamentale ale învăţăturii
Profetului17.
Se caracterizează prin staticitate şi stabilitate, izvoarele sale fiind reprezentate de fondul
cutumiar din zona sumero-akkadiană, doctrină, precum şi cartea religioasă, iar în cadrul acesteia
cel mai important loc este ocupat de Coran care nu cuprinde doar dogme religioase, ci şi norme
juridice, din cele peste 6000 de versete, cel puţin 10% reprezentând astfel de reguli de conduită.
Alături de Coran, norme şi cu caracter juridic se regăsesc în Sunna - carte religioasă care
cuprinde faptele şi spusele Profetului şi care sunt cuprinse în obiceiuri/tradiţii acceptate de acesta
şi pe care jurisconsulţii şi teologii se bazează pentru a explica mai bine înţelesul legii islamice.
Dreptul musulman mai are ca izvoare şi Idjma – ce cuprinde preceptele învăţaţilor, şi Ijtihad – ce
5
cuprinde interpretările independente şi originale ale problemelor juridice care nu sunt neapărat
prevăzute în Coran18, putând fi apreciată a fi o culegere de jurisprudenţă.

d. familia de drept hindus – reprezintă dreptul comunităţii ce a aderat la religia hindusă şi care
se bazează şi în prezent pe sistemul castelor.
Izvorul principal al acestei familii de drept este doctrina religioasă şi, mai ales, textele
sacre SRUTTI care cuprind cele patru Vede – cărţile sfinte ale brahmanilor, dar şi cutuma care s-
a creat în baza acestor cărţi religioase.
Dobândirea independenţei a permis fostelor state, mai ales Indiei, a-şi crea propriul
sistem juridic bazat, însă, pe principiile religioase şi pe sistemul juridic tradiţional pe care au
încercat să le adapteze realităţilor contemporane. Acest nou sistem de drept a preluat însă şi din
sistemul britanic elemente specifice de drept jurisprudenţial.

Alături de aceste familii de drept, de-a lungul timpului, s-au format sau s-au particularizat
sisteme de drept precum cel chinez, japonez sau cel al Africii Negre şi al Madagascarului.

e. dreptul Uniunii Europene

Calitatea de membru al Uniunii Europene începând cu 01 ianuarie 2007 ne obligă să luăm
în considerare o nouă familie de drept, una dintre cele mai recent apărute în rândul acestor
familii de drept, care prin specificul său a determinat crearea unei noi ordini juridice la nivelul
acestei uniuni.
Crearea acestei ordini juridice a fost posibilă ca urmare a existenţei unei voinţe autonome
care nu reprezintă suma voinţelor individuale ale statelor membre, ci se doreşte a fi o voinţă
superioară celei a statelor membre, Uniunea Europeană propunându-şi să alăture şi chiar să
îmbine naţionalul – specific fiecărui stat membru cu supranaţionalul – specific chiar Uniunii.
Această nouă ordine juridică specifică Uniunii Europene poate fi structurată în:
- dreptul originar (primar) reprezentat de tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene, care au pus bazele actului legislativ comunitar viitor şi au stabilit scopurile
acestuia, adică normele juridice care provin direct de la statele membre;
- dreptul secundar (derivat) format din ansamblul actelor normative adoptate de instituţiile,
organele, oficiile, agenţiile abilitate ale UE, în vederea realizării obiectivelor unionale fixate în
izvoarele originare de drept unional;
- dreptul nescris – reprezentată de reguli cutumiare, de principiile generale de drept, precum:
solidaritatea între statele membre; echilibrul instituţional; egalitatea persoanelor în faţa unei
autorităţi administrative; securitatea juridică; proporţionalitatea; dreptul la apărare;
6
neretroactivitatea controlul judiciar eficient; dar şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene.
- dreptul complementar ale dreptului Uniunii Europene – reprezentat de acordurile încheiate de
statele membre cu state terţe anterior creării Comunităţilor sau anterior aderării la Uniunea
Europeană acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu state terţe sau cu organizaţii
internaţionale.
Această ordine juridică a Uniunii Europene se încadrează în ordinea juridică naţională
având chiar un rang prioritar faţă de aceasta, în principiu.

8. Sistemul dreptului

Dreptul nu există prin simplă alăturare, printr-o coexistenţă accidentală a unui număr de
norme juridice, ci el există ca un sistem. Structura sa implică o reţea de relaţii a căror organizare
şi ierarhizare constituie un sistem.
Sistemul dreptului apare ca un ansamblu organizat şi logic, care implică relaţia întreg-
parte.
Doctrina defineşte sistemul dreptului ca fiind rezultatul unităţii ramurilor şi instituţiilor
dreptului, fiind vorba de o unitate obiectiv determinată.
Sistemul legislaţiei nu trebuie confundat cu sistemul dreptului pentru că reprezintă
organizarea legislaţiei pe baza unor criterii alese de legiuitori.
Dreptul dintr-un stat se prezintă ca un sistem structurat potrivit unor anumite criterii
determinate de anumite cerinţe principiale, obiective. Oricât ar fi de diferite prin conţinut şi
formă, normele juridice ale unui stat au o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele
şi organizate într-un anumit sistem.
Comunitatea principiilor dreptului statului respectiv, structura economică şi politică a
societăţii determină o concordanţă internă a ansamblului normelor juridice din acel stat.
În cadrul acestei unităţi a sistemului de drept se formează grupe de norme juridice
distincte, după diferite criterii. Normele juridice nu acţionează izolat, ci într-un ansamblu grupat
pe anumite criterii, formând împreună ramuri de drept şi instituţii juridice. Şi normele juridice
grupate în aceste ramuri de drept nu sunt complet separate de normele din alte ramuri, ci
dimpotrivă, există o armonie, o concordanţă între ele.
Putem afirma astfel că sistemul de drept dintr-un stat reprezintă structura internă
(organizarea) a dreptului din acel stat, sistem prin care se realizează atât unitatea normelor
juridice, cât şi gruparea lor pe ramuri de drept şi instituţii juridice.
Importanţa cunoaşterii sistemului de drept rezidă în aceea că:

7
- ajută autorităţile publice, organele de stat (şi în primul rând cele din puterea legislativă) în
procesul de elaborare, respectiv de modificare şi completare a dreptului, în descoperirea şi
completarea unor lacune legislative, în eliminarea reglementărilor juridice perimate (învechite).
- contribuie totodată la perfecţionarea interpretării şi aplicării dreptului, descoperirii legăturilor şi
interdependenţei dintre diferitele instituţii juridice, norme juridice, etc.
- constituie baza clasificării ştiinţelor juridice (în ştiinţe de ramură), facilitând cercetarea juridică
şi buna organizare a predării acestor ştiinţe, în acest caz putându-se vorbi despre o importanţă
didactică şi ştiinţifică a cunoaşterii sistemului dreptului.
Criteriile care stau la baza diviziunii sistemului dreptului pe ramuri de drept şi instituţii
juridice sunt mai multe, dar cel principal, fundamental, recunoscut de majoritatea autorilor este
cel al obiectului reglementării juridice. Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se
înţelege un anumit grup de relaţii sociale, relaţii care au anumite trăsături specifice ramurii de
drept respective.
Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale într-un anumit
domeniu sau sector social fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte
de norme juridice.
Alături de criteriul de bază, fundamental, acela al obiectului reglementării, în literatura
juridică s-au mai reţinut şi alte criterii pentru determinarea şi delimitarea unei ramuri de drept
faţă de celelalte.
Acestea sunt cunoscute ca fiind criterii auxiliare.
Astfel putem distinge:
a. După metoda de reglementare. Prin metoda de reglementare se înţeleg mijloacele folosite de
stat, de regulă prin intermediului autorităţii legiuitoare, pentru a exercita o anumită influenţă
asupra diferitelor relaţii sociale, pentru a stabili poziţia în care se află, unele faţă de altele,
subiectele de drept în cadrul unui raport juridic.
Se deosebesc astfel, metoda egalităţii juridice a subiectelor, respectiv cea a inegalităţii
subiectelor de drept cunoscută (ca fiind şi metoda autoritară), metoda recomandării, etc.
De reţinut că aceeaşi metodă poate fi folosită de mai multe ramuri de drept, după cum
într-o ramură de drept pot fi folosite mai multe metode de reglementare.
Astfel, în dreptul civil metoda caracteristică de reglementare este în principal aceea a egalităţii
juridice a subiectelor (a părţilor) în cadrul unui raport juridic. În schimb, în ramura dreptului
administrativ sau a dreptului financiar sau a dreptului constituţional, poziţia subiectelor de
drept în cadrul unui raport juridic este, în marea majoritate a raporturilor juridice de
subordonare, adică metoda autoritară (de inegalitate a poziţiei subiectelor de drept).
Deoarece metoda de reglementare, aşa cum s-a arătat, poate fi aceeaşi şi pentru alte
ramuri de drept, un alt criteriu s-a stabilit a fi:
8
b. Caracterul normelor juridice care formează acea ramură de drept.
Din acest punct de vedere se pot distinge:
Pentru ramura dreptului civil, dar altele din sfera dreptului privat sunt specifice normele
juridice dispozitive, care la rândul lor pot fi:
- permisive, adică nu impun, ci permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă
vor;
- supletive, acele norme care permit părţilor să-şi stabilească ele o anumită conduită şi numai în
lipsa stabilirii acestei conduite devine obligatorie conduita prescrisă în normă (ex.: locul predării
lucrului în contractul de vânzare).
Pentru majoritatea celorlalte ramuri de drept, normele juridice au caracter imperativ,
adică impun subiecţilor o anumită conduită.
Normele imperative pot fi:
- onerative, cele care prevăd expres obligaţia subiectelor de drept de a săvârşi o anumită acţiune,
de a avea o anumită conduită;
- prohibitive, acele norme care interzic categoric şi expres săvârşirea unui anumit act sau fapt
juridic, interzic o anumită conduită.
Este de reţinut că nici o ramură de drept nu este formată numai din norme juridice având
acelaşi caracter.

c. Un alt criteriu de delimitare între ramuri este cel al naturii sancţiunilor care intervin în caz de
încălcare a unei norme juridice.
Există în general sancţiuni specifice normelor fiecărei ramuri de drept.
Astfel, specifice dreptului penal sunt sancţiuni prevăzute în Codul penal: închisoarea, amenda
penală; specifice dreptului administrativ sunt inclusiv sancţiunile contravenţionale, precum
prestarea unei activităţi, munca în folosul comunităţii, amenda contravenţională, avertismentul.

d. Calitatea subiectelor raporturilor juridice reprezintă, de asemenea, un alt criteriu de delimitare

a ramurilor de drept.
Astfel, specific dreptului civil este ca subiectele raportului juridic nu trebuie să aibă
calităţi speciale. Simpla calitate de persoană fizică sau juridică este suficientă pentru a fi subiect
al raporturilor juridice de drept civil.
În alte ramuri se cere însă o calitate specială pentru a fi subiect al raportului juridic.
De exemplu, în dreptul administrativ întotdeauna unul din subiecte este un organ
administrativ, o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale, o instituţie publică; în

9
dreptul muncii se cere calitatea de “angajator” şi “salariat”; în dreptul familiei, subiectele pot
avea calitatea de părinte-copil, soţ-soţie, adoptat - adoptator, etc.

Din cele sus arătate, trebuie reţinut că principalul criteriu de delimitare a ramurilor de
drept, criteriu fundamental este cel al obiectului de reglementare, la celelalte criterii recurgându-
se numai atunci când acesta nu este suficient cel dintâi. De regulă, metoda de reglementare este
folosită drept al al doilea criteriu de distingere între ramuri de drept. Totodată, mai trebuie reţinut
că toate criteriile de delimitare mai sus amintite nu trebuie privite în mod izolat, ci în strânsă
legătură unul cu celălalt, astfel că luate împreună să ne ajute la o delimitare cât mai exactă a
ramurilor de drept.
Având în vedere cele mai sus arătate, ramura de drept poate fi definită ca fiind un
ansamblu distinct de norme juridice, organic legate între ele, care reglementează relaţii sociale
având acelaşi specific şi folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode de
reglementare.
Ramurile de drept nu sunt izolate între ele, ci se găsesc într-o strânsă interdependenţă.
Ramura de drept reprezintă, în general, unitatea mai multor instituţii juridice strâns legate
între ele prin obiectul lor, anumite principii şi metode de reglementare.
Instituţia juridică reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o
anumită grupă unitară de relaţii sociale, realizând astfel o categorie specifică de raporturi
juridice.
Unele instituţii juridice, având o sferă mai largă, îşi pot subdiviza normele juridice în mai
multe subgrupe.
Spre exemplu o instituţie centrală a ramurii dreptului civil este instituţia proprietăţii, la
rândul său această instituţie se divide în proprietatea publică, proprietatea privată, etc.
Complexitatea ramurilor de drept se manifestă şi prin aceea că, în cadrul unora dintre ele,
mai multe instituţii juridice se pot grupa formând o subramură care poate lua forma unei
reglementări juridice distincte, incorporate într-un cod, regulament, etc.
Mai este de reţinut că sistemul dreptului într-un stat nu are un caracter fix, neschimbător.
Transformările ce se produc continuu în viaţa economică şi socială determină permanente
transformări şi în cadrul sistemului de drept, anume apariţia unor noi ramuri sau subramuri în
cadrul acestora.
Prima mare diviziune a dreptului a fost realizată distingându-se între dreptul naţional,
intern, şi dreptul internaţional. Dreptul internaţional se împarte în drept internaţional public şi
drept internaţional privat.
Dreptul internaţional public cuprinde totalitatea normelor juridice care se creează prin
acordul a două sau mai multor state, în care statele apar ca subiecte de drept suverane şi egale în
10
drepturi, precum şi/sau organizaţii internaţionale. Astfel de norme juridice de drept internaţional
public se regăsesc în tratate, pacte, acorduri, etc.
Dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile juridice de natură civilă, comercială,
de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi de drept cu elemente de extraneitate. Deci, în
această categorie intră raporturile juridice sus menţionate, în care subiectele de drept sunt
persoane fizice sau juridice, iar nu statele.
Dreptul intern, într-o primă mare diviziune, se împarte în: drept public şi drept privat,
toate ramurile de drept fiind încadrate într-una din cele două grupe principale.
O astfel de diviziune era cunoscută din dreptul roman, juristul roman Ulpian (~170-223
d. Hr.) arătând că “jus publicum” se referă la interesele statului, iar “jus privatum” la interesul
diferitelor persoane.
Dreptul public se referă la organizarea şi activitatea statului şi a puterilor publice, la
raporturile dintre stat şi cetăţenii săi.
După unii autori, împărţirea dreptului în cele două mari grupe este justificată nu numai de
caracterul general (pentru dreptul public) sau individual (pentru dreptul privat) al dreptului apărat
prin normele juridice, ci şi prin forma juridică şi modul în care se asigură apărarea drepturilor
subiective.
Astfel, în cazul dreptului public, organele de stat, autorităţile şi instituţiile publice asigură
apărarea drepturilor consfinţite prin legi din oficiu, iar în cel al dreptului privat, această apărare a
drepturilor are loc la intervenţia şi cererea părţilor interesate.
Având în vedere aceste menţiune, aparţin dreptului public ramuri de drept precum:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual
penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public, etc.
În sfera dreptului privat ar intra, în primul rând, ramura dreptului civil, apoi dreptul
familiei, dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.
Aşa cum am precizat deja, sistemul de drept este un sistem unitar, existând corelaţii între
diferitele ramuri de drept, organizarea (structurarea) pe ramuri nefiind în contradicţie cu
caracterul unitar al sistemului dreptului.
Delimitarea ramurilor de drept nu prezintă numai un interes teoretic, ci şi unul practic
care constă în aceea că ajută la stabilirea apartenenţei unei anumite instituţii juridice sau a unui
raport juridic la o ramură sau alta şi prin aceasta la cunoaşterea de către practicanţii dreptului a
unei norme juridice aplicabile unui caz concret dat.
Plecând de la cele de mai sus putem defini unele ramuri de drept astfel:
Dreptul constituţional cuprinde totalitatea normelor juridice adoptate de puterea legiuitoare
supremă care stabilesc principiile fundamentale ale structurii de stat şi sistemul de organizare şi
funcţionare a organelor statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
11
cetăţeanului. Normele sale reglementează “relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii”. Dreptul constituţional, care are
fundament primordial Constituţia, cuprinde bazele juridice pe care se întemeiază toate celelalte
ramuri de drept.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
sociale ce formează obiectul administraţiei publice, activitate îndeplinită conform legislaţiei în
vigoare de organele administraţiei de stat.
Dreptul procesual penal este constituit din ansamblul normelor juridice privitoare la
reglementarea procesului penal, respectiv al acelei activităţi de restabilire a ordinii de drept
încălcate şi a tragerii la răspundere penală prin aplicarea de sancţiuni penale a acelora care au
săvârşit infracţiuni. Prin normele sale, dreptul procesual penal contribuie la aplicarea efectivă a
normelor dreptului penal substanţial.
Dreptul civil este format din ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale în care părţile se află pe poziţii de egalitate juridică, precum şi raporturile
personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei cum sunt: nume, stare
civilă, domiciliu, drept de autor etc.
Dreptul familiei reprezintă gruparea acelor norme juridice care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale care se formează din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte raporturi
asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie.
Clasificarea ramurilor dreptului corespunde în cea mai mare parte şi clasificării ramurilor
ştiinţei juridice şi celei a disciplinelor de studiu în învăţământul superior juridic. Sistemul
ştiinţelor juridice şi al disciplinelor juridice este strâns legat de sistemul unitar al dreptului, fără a
exista însă o identificare completă a acestora. Unele considerente de ordin ştiinţific şi didactic
fac uneori ca aceeaşi ramură de drept să fie studiată separat în mai multe discipline ştiinţifice
sau, dimpotrivă, în cadrul unei discipline ştiinţifice să se studieze instituţii din mai multe ramuri
de drept.
Tot astfel există ştiinţele ajutătoare sau participative, precum am menţionat deja, ca
Criminalistica, Criminologia, Medicina legală etc. care, nefiind direct legate de o anume ramură
de drept, vin în sprijinul unor ştiinţe juridice din ramuri diferite.

8. Definiţia dreptului

Jurisconsultul roman Celsus este cel care spunea despre drept că este arta binelui și a
echității (jus est ars boni et aequi), principiul echității și al justiției fiind și în prezent unul dintre
principiile fundamentale ale dreptului.

12
 Dacă reprezentanții Școlii dreptului natural credeau că prin drept se înțelege acel drept
imuabil (veșnic) și universal din care se naște dreptul pozitiv cel aplicabil, reprezentanții Școlii
istorice a dreptului susțineau că între drept și istorie este o puternică legătură tocmai pentru că
istoria este cea care determină apariția dreptului, evoluția și diversitatea acestuia de la o perioadă
la alta, de la un popor la altul.
În doctrina actuală întâlnim diferite definiții ale dreptului, diversitatea acestora fiind dată
de modul de abordare diferită a acestui concept, inclusiv din perspectiva școlilor de drept
contemporane din care fac parte sau la care aderă cei care le formulează. Una dintre aceste
definiții care, în opinia noastră, surprinde elemente esențiale ale acestui concept este cea potrivit
căreia dreptul este un ansamblu de reguli recunoscute, asigurate şi garantate de stat, care
au ca scop principal organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un context (într-un cadru în care trebuie să predomine)
caracterizat prin coexistența drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane și a
justiției sociale19.

13