CONCEPTUL DREPTULUI

3. Primele legiuiri

Dreptul, ca şi statul, a apărut mai întâi în Orientul Antic, printre primele legiuiri fiind
Codul lui Hammurabi în Babilonul antic, Legile lui Manu în India şi Codul lui Mu în China.
Codul lui Hammurabi a fost editat în ultimii ani ai domniei regelui (probabil în jurul
anului 1760 i.Hr.) şi a fost descoperit la Susa în 1902 de o expediţie condusă de F. de Morgan,
documentul era înscris pe o placă, o stelă de marmură neagră1 (bazalt/diorit), păstrată astăzi la
Muzeul Luvru din Paris. Odată cu descoperirea Codului sumerian, în 1915, s-a putut stabili că şi
Codul Hammurabi s-a inspirat din culegeri de legi din perioada domniei lui Urukaghina, rege al
Larsei în 2900 î.e.n. Rezultat a trei civilizaţii2, anume civilizaţia sumeriană, cea akkadiană şi cea
asiriană, din civilizaţia din Mesopotamia acelor vremuri ni s-au transmis ca moştenire: scrierea
cuneiformă; noţiuni de cartografie, algebră sau chimie; o serie de mituri religioase ce au fost
preluate de religia mozaică, dar şi de cea creştină. Dreptul era considerat în Mesopotamia ca
fiind de origine divină, zeiţa dreptului la sumerieni fiind Nanşe, iar babilonieni considerau că
dreptul este garantat de însuşi Zeul Soarelui şi al Justiţiei (Zeul Luminii şi al Dreptăţii) –
Shamash. Precum alte scrieri antice, nici acest cod nu a fost dat de către oameni, legile din cadrul
lui au fost date legiuitorului de către puterea divină, Hammurabi primindu-l din mâinile zeului
Shamash3.
Hammurabi (1792 î. Hr. – 1750 î. Hr. – perioada domniei, a trăit între 1728 î. Hr. – 1686 î. Hr.)4
a fost rege al Babilonului, începând cu anul 1792 î. Hr., fiind cel mai de seamă reprezentant al
acestui oraş, ocupându-se cu precădere de politica internă a oraşului-stat. Hammurabi provenea
dintr-un trib amoreu, de neam semitic, care totuşi, în timpul domniei, va cuceri Assiria,
transformând-o într-o provincie a regatului său, va cuceri întreaga Mesopotamie şi va întemeia
primul imperiu babilonian. Astfel, în prologul Codului în care anunţă că zeii l-au inspirat să
instaureze dreptatea pe pământ şi să-i apere pe cei slabi de cei tari, Hammurabi afirma că "atunci
când Marduk (zeu suprem în panteonul babilonian care a fost promovat oficial chiar de către
Hammurabi, chiar dacă acesta i-a fost credincios zeului Shamash5) i-a poruncit să aducă
dreptatea oamenilor pe pământ, pentru a le permite să aibă o conducere, am făcut cunoscute
adevărul şi dreptatea în tot pământul ca oamenii să prospere". Codul mai cuprinde, în afară de
prolog, o listă de legi de diferite naturi precum şi "un epilog care descrie binecuvântările pe care
legile le vor aduce celor care le respectă şi blestemele care vor cădea asupra celor care încearcă
să le schimbe"6.
1
Stela pe care a fost scris Codul lui Hammurabi a fost expusă pe toată durata domniei acestuia în
Templul lui Marduk din Babilon pentru "a fi monument permanent pe timpul domniei sale"7.
Codul care-i poartă numele a fost creat din puterea zeilor pentru a da în ţară putere dreptăţii.
Codul cuprinde 282 de articole de lege ce conţin norme de drept penal8, drept procesual penal,
dreptul proprietăţii – drept civil9, dreptul muncii, drept comercial10, dreptul familiei11 (căsătoria
se putea încheia valabil numai prin contract scris), fiind scris în limba akkadiană12. Din normele
codului se desprinde faptul că există mai multe categorii sociale: cei bogaţi, oamenii liberi,
oameni răscumpăraţi şi sclavii, aceştia din urmă fiind consideraţi mai mult bunuri, decât oameni.
Specific pentru acele vremuri, prin normele sale, codul apără interesele celor bogaţi, proprietatea
ce aparţinea divinităţii sau regelui fiind mai apărată decât cea a oamenilor liberi, spre exemplu
(Astfel dacă era afectată proprietatea regelui, trebuia să fie restituit de 30 de ori mai mult, pe
când dacă era vorba de o proprietate a unui om liber, trebuia restituit doar de 10 ori mai mult).
Infracţiunile contra persoanei aveau grade de gravitate diferenţiată în funcţie de poziţia socială a
victimei sau a infractorului13.
Referitor la judecata, aceasta era făcută de cel considerat a fi judecătorul suprem, anume
Marele Preot al Sumerului. Acesta îşi putea transfera autoritatea unui judecător laic sau unui
colegiu de judecători format din cei mai respectaţi bărbaţi din stat. Pentru a se ajunge la judecată
era necesar să se fi depus o plângere. Proba, mijloacele de probă aveau un rol considerabil, astfel
de mijloace fiind considerate a fi: declaraţiile, expertizele, jurământul părţilor (avea o
componentă religioasă), probele materiale. Judecata se încheia cu un proces-verbal prin care se
aplica, eventual, şi sancţiunea. Hotărârea pronunţată putea fi revizuită, instanţa supremă de apel
fiind reprezentată chiar de rege.
Codul lui Hammurabi are ca semnificaţii juridice:
- capacitatea de a transfera obiceiurile în norme;
- capacitatea de a evidenţia necesitatea şi importanţa unui cod de legi;
- capacitatea de a unifica şi prelucra tradiţia.
Legile lui Manu sunt redactate între sec. II î. Hr. şi II d.Hr. şi iniţial avea 100.000 ştanţe.
Astăzi mai sunt aproximativ 2.600 ştanţe. Era o culegere de norme privind conduita civilă şi
religioasă a omului. Codul se compunea din 12 cărţi în materie religioasă, civilă, penală, etc.,
creat de brahmani.
Aceste legi apar în India antică, într-o perioadă ce se caracterizează prin existenţa castelor, casta
fiind o grupare închisă formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi ocupaţii, acelaşi tip
de profesiuni, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, tradiţii şi o ideologie bine determinată. Conform
concepţiei brahmanilor, indienii consideră, chiar şi în prezent, că omul este predestinat de la
naştere să aparţină unei caste (prima castă – cea a brahmanilor, a preoţilor, a doua castă – cea a
războinicilor, a nobililor ce deţineau funcţii de conducere în stat; a treia castă – cea a oamenilor
2
liberi; cea de-a patra castă – cea a servilor; cea de-a cincea castă – paria - cei pe care nu-i poţi
atinge).
În acest cod de legi se confundă cel mai mult normele religioase cu cele juridice, principala
explicaţie fiind aceea că acestea sunt concepute chiar de brahmani. Aceste legi erau de fapt nişte
reguli de castă, dispoziţii regale, obiceiuri rurale.
În această legiuire sunt cuprinse norme de drept public şi de drept privat, mai ales de drept civil
şi drept penal, dar şi obiceiuri şi, evident, prescripţii religioase. Normele consfinţesc inegalitatea
dintre caste, prin intermediul lor încercându-se a se evita anarhia şi arbitrarului din societate.
Justiţia era aplicată de: şeful familiei; căpetenia satului; şeful castei respective; tribunalul
corporaţiei; guvernatorul provinciei; cel care juca un rol asemănător unui ministru al justiţiei de
astăzi, de la nivelul regatului; de rege. Cauzele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile
de magistraţi laici, numiţi din casta războinicilor, a nobililor ce deţineau funcţii de conducere în
stat şi cea a oamenilor liberi.
Despre pedeapsă credeau că este o creaţie a divinităţii ce garanta respectarea ordinii sociale.
Regulile create prin Legile lui Manu se caracterizează prin: intercondiţionarea normelor din
societate; dependenţa dreptului de ierarhia socială; inerenţa sancţiunii în drept.
Codul lui Mu, datează din sec. X î.e.n. Acesta cuprindea peste 3.000 articole ce consacrau
un sistem destul de cuprinzător de pedepse, cu principale norme de drept cutumiar şi practică
judiciară.
În China antică, iniţial regele a fost considerat „fiul Cerului” pe pământ, calitate în care trebuia
să cunoască legea pentru a o împărţi. Chiar şi chinezi considerau că originea socială este dictată
de „Cer”, iar realizarea dreptului se putea face doar de oameni superiori.
Schimbările produse în societate vor determina şi schimbarea acestor idei, Confucius şi cei ce i-
au susţinut ideile au apreciat că aceia care se află în fruntea organizării sociale trebuie să fie nişte
persoane instruite, cultivate. Ulterior, s-a încercat a se introduce o nouă orientare opusă
conservatorismului şi tradiţionalismului confucian. Legiştii au considerat că este necesară
introducerea unei noi ordini în care „legile trebuie să fie publicate şi aplicate în mod egal şi
absolut tuturor, pentru că dacă monarhul va da urmare pasiunilor sale personale, va încălca legea
şi va putea genera dezordine”. În consecinţă, „monarhul ar trebui să guverneze manevrând abil,
pedepsele şi recompensele, el, personal, iar nu miniştrii sau funcţionarii săi, pentru că altfel
monarhul ar fi privat de prerogativele sale, ajungându-se la haos”. Aşadar, teoretic, legiştii au
militat pentru ca regimul chinez să nu fie unul arbitrar şi absolutist.
Regimul juridic chinez din perioada antică s-a remarcat prin existenţa unui puternic, dur sistem
de represiune penală (Spre exemplu, la un moment dat, pedeapsa cu moartea era aplicată şi
beţivilor).

3
În cadrul acestui regim se poate vorbi despre un cod penal, dar nu şi despre un cod civil, motiv
pentru care soluţionarea proceselor civile se făcea după obiceiurile locale care erau variate şi
arbitrare.
Alte particularităţi ale acestui regim juridic chinez sunt:
- regulile juridice preluau din societatea civilă ideea de solidaritate şi responsabilitate
comună – ca elemente de bază ale familiei chineze, motiv pentru care era anulată
noţiunea de personalitate şi de libertate de acţiune a individului. În consecinţă, pedeapsa
aplicată se întindea asupra întregii familii a vinovatului;
- normele cutumiare au deţinut supremaţia în detrimentul celor scrise care nu au reuşit a fi
impuse;
- nu a avut câştig de cauză nici principiul egalităţii în faţa legii, ci concepţia confucianistă a
oamenilor superiori;
- pedeapsa aplicată era cu atât mai agravată cu cât individul era într-un grad de rudenie mai
apropiat cu victima;
- judecătorului care, în mod intenţionat, a achitat un vinovat sau a condamnat un nevinovat,
i se aplica pedeapsa cuvenită după lege vinovatului, iar judecătorului care, cu rea-
credinţă, pronunţase o sentinţă cu pedeapsa la moarte, urma să i se aplice o pedeapsă
similară.
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt: Legile lui Lycurg în Sparta
(sec.X – IX î. Hr.); Legile lui Dracon şi Solon în Atena (sec.VI – V î. Hr.); Legea celor XII Table
- la romani (sec.V î. Hr.) şi Legea salică - la franci (sec. V - VI d.Hr.).

4. Dimensiunea socială a dreptului

Dreptul este un produs complex al societăţii, normele sale corelând drepturile şi libertăţile
cu îndatoririle individului, libertatea acestuia fiind deplină numai în măsura în care nu lezează
libertatea celorlalţi.
Dimensiunea socială a dreptului impune analiza:
- locului dreptului şi a realităţii juridice în societate;
- legăturilor dreptului cu celelalte elemente (realităţi) ale societăţii.
Realitatea juridică sau juridicul este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în
condiţii istorice determinate, a cărei existenţă se află într-o permanentă interacţiune şi influenţă
reciprocă cu celelalte componente ale societăţii, cum sunt sociologia, politologia, economia
politică, etc.
Componentele realităţii juridice (juridicului), denumită şi suprastructură juridică sau
sistem juridic, sunt următoarele:
4
 - conştiinţa juridică;
- dreptul pozitiv (fenomenul normativ);
- relaţiile juridice (ordinea de drept).
Conştiinţa juridică poate fi specializată, precum este cea a legiuitorului, sau comună,
precum este cea a cetăţenilor, şi ne permite identificarea nevoilor sociale care necesită o
consacrare juridică, transferul acestora în sfera juridică nefăcându-se tale quale (aşa cum este,
neschimbat), ci urmare a filtrării acestora prin conştiinţa legiuitorului.
Această conştiinţă joacă un dublu rol:
- cel de receptor social – pentru că primeşte stimulii de la societate, îi ordonează, îi
prioretizează, urmare a unui examen axiologic (valoric), respectiv
- cel de pravilă, oprelişte faţă de anumiţi stimuli conjuncturali.
Conştiinţa juridică apare ca o premisă a dreptului pozitiv, având rol creativ anticipativ.
Conştiinţa juridică se structurează în două componente, una raţională – ansamblul
reprezentărilor cu privire la fenomenul juridic sau “ideologia juridică” şi una psihică – psihologia
juridică – formată din ansamblul trăirilor psihice: sentimente, emoţii, voinţă.
Aşadar o formă politică-juridică, tradusă în planul normelor dreptului pozitiv, corespunde
şi cerinţelor reale ale dezvoltării sociale, dar reprezintă şi un factor hotărâtor în formarea unei
atitudini pozitive a individului faţă de exigenţele impuse prin normele de drept, având astfel şi un
rol educativ.
Dreptul pozitiv reprezintă partea realităţii juridice, care alcătuieşte miezul juridicului,
conţinutul său, şi care dă expresia cerinţelor structurilor sociale de organizare superioară a
raporturilor umane pentru obţinerea unui echilibru social stabil.
A III-a componentă – ordinea de drept reprezentată de raporturile juridice şi situaţiile
juridice - demonstrează eficienţa dreptului. În cadrul lor, oamenii (individual sau colectiv)
participă ca subiecte de drept la realizarea dreptului, valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale
legală, interese şi drepturi, prin aceasta realizându-se chiar “ordinea de drept”.
În concluzie putem afirma că dreptul are o sferă mai restrânsă decât juridicul, ca parte
componentă a realităţilor sociale şi aparţinând acesteia. Dreptul suferă influenţe din partea
componentelor cadrului fizic înconjurător, cât şi din partea componentelor sistemului social cum
sunt: morala, politica, religia, economia etc.

5. Factorii de configurare a dreptului

După cum văzut în cele de mai sus, dreptul este influenţat de o serie de factori externi ce
fac parte, însă, din realitatea socială, în care se creează, îşi îndeplineşte funcţiile, evoluează sau,
uneori din păcate, involuează şi dreptul. Realitatea socială, în integralitatea sa, este cea care este
5
determinată şi influenţată de om prin participarea sa la viaţa socială, mediul natural influenţând,
la rândul său, viaţa socială a acestuia.
Factorii care configurează dreptul sunt acei factori exteriori ce provin din realitatea
socială, dar şi din mediul natural şi care explică şi influenţează progresul şi evoluţia dreptului, de
regulă. Aceştia sunt factori complecşi/cauze complexe care îşi exercită influenţa asupra formării
dreptului şi progresului juridic, în general. Este necesar a ţine cont şi de faptul că aceşti factori
pot influenţa dreptul în acelaşi timp, sau, în funcţie de perioada istorică, pot să-şi transpună
influenţa asupra dreptului într-o mai mare sau o mai mică măsură, într-un mod diferit.
Pornind de la rolul acestora în influenţarea dreptului, aceşti factori pot fi grupaţi astfel:
1. cadrul natural;
2. cadrul social-economic şi politic;
3. factorul uman;
4. factorul internaţional.

1. Cadrul natural influenţează dreptul prin toate componentele sale: mediul geografic, factorii
biologici, fiziologici, demografici etc.
Mediul geografic reprezintă un ansamblu de factori care influenţează, în primul rând,
viaţa economică a unei societăţi care, la rândul său, va influenţa viaţa socială, toate acestea
influenţând viaţa politică.
Rolul acestui factor nu poate fi însă absolutizat, aşa cum au făcut cei care au ajuns la un
“determinism geografic”, ignorând cuvintele lui Montesquieu din “Despre spiritul legii” unde
afirma că “Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice ale ţării (climă, sol, întindere etc.)”.
Cu alte cuvinte, în crearea dreptului trebuie să se ţină cont de mediul geografic al unui stat, al
unei provincii, al unei unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, oraş – unele dintre acestea, în
condiţiile legii, putând fi declarate, municipii, comunele), însă influenţa acestuia nu trebuie să fie
absolutizată şi, în nici un caz, acest factor natural nu trebuie să impună legea, conţinutul unui
astfel de act normativ.
În realitate, condiţiile fizice, geografice trebuie sau, cel puţin, ar trebui a releva
legiuitorului elementele necesare pentru găsirea celor mai adecvate soluţii juridice pentru
operarea, conservarea şi dezvoltarea cadrului natural sau a unora din componentele sale. Astfel
putem menţiona cu titlu de exemplu: măsurile pentru combaterea poluării mediului, cele pentru
consacrarea regimul juridic al terenurilor agricole, sau al spaţiului aerian, sau al spaţiului
maritim, sau cele adoptate, inclusiv, la nivel internaţional, pentru ca lumea să facă faţă, să lupte
cu schimbările climatice etc. Spre exemplu, trecerea pe teritoriul României a Dunării, fluviu
internaţional succesiv (traversează teritoriile mai multor state) şi contiguu (separă, delimitează
teritorii, fiind şi frontieră de stat)14 şi, în acelaşi timp, şi componentă a frontierei statului român, a
6
determinat România să semneze şi să ratifice, prin Decretul nr. 298/1948, Convenţia despre
regimul navigaţiei pe Dunăre, semnată la Belgrad la 18 August 1948 împreună cu cele două
anexe şi Protocolul Adiţional, inclusiv modificările ulterioare. Conform acestei convenţii, astfel
precum se prevede în art. 1, navigaţia pe Dunăre este liberă şi deschisă supuşilor, vapoarelor
comerciale şi mărfurilor tuturor statelor pe picior de egalitate în ce priveşte drepturile portuare
şi taxele asupra navigaţiei, precum şi condiţiunile cărora este supusă navigaţia comercială,
dispoziţiile acestei Convenţii urmând a fi aplicate, conform art.2, părţii navigabile a Dunării de
la Kelheim la Marea Neagră, urmând Braţul Sulina cu acces la mare prin Canalul Sulina.
Factorii biologici pot influenţa dreptul nu doar alături de cadrul natural din care fac parte,
ci şi priviţi distinct de acesta. Astfel, anumite reglementări cât priveşte aceşti factori pot fi
benefice, protejând fiinţa umană şi chiar şi bunurile acesteia. Stabilirea unui regim juridic special
pentru anumite produse sau anumite substanţe, spre exemplu, presupune că Agenţia Europeană
pentru Securitate şi Sănătate în Muncă15 consideră substanțele periculoase – orice substanță în
stare lichidă, gazoasă sau solidă care prezintă un risc pentru sănătatea sau securitatea lucrătorilor
–, substanţe care pot fi sau sunt prezente în aproape toate locurile de muncă. Această agenţie a
Uniunii Europene identifică prin astfel de factori biologici nocivi fiinţei umane, bacteriile,
virusurile, ciupercile și paraziții ce pot fi regăsite în diferite sectoare de activitate, motiv pentru
care s-a impus ca o necesitate adoptarea unui cadru legal – precum Directiva 2000/54/EC din
18.09.2000, a Parlamentului European şi a Consiliului cu privire la protecţia muncitorilor faţă de
riscurile provocate de expunerea la factori biologici la locul de muncă, transpusă în plan naţional
prin Hotărârea Guvernului nr. 1092/2006, M. Of. nr. 762/2006, prin care să fie instituite măsuri
care să protejeze lucrătorii ce intră în contact cu astfel de substanţe.
Printr-un alt act normativ, anume Legea nr. 339/2005, legiuitorul român a reglementat regimul
juridic al substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, indicându-le pe acestea, dar
diferenţiind între cele care pot fi folosite în scopuri benefice, în ce condiţii şi de către subiecte de
drept – persoane fizice sau juridice.
Factorul demografic influenţează, de asemenea, măsurile de stimulare ori limitare (de
controlare) a creşterii demografice, statele adaptându-şi propria politică la necesităţile proprii,
fapt reflectat şi de măsurile legislative pe care le adoptă la un moment dat.
Din păcate exacerbarea factorilor demografici, iar uneori chiar şi a celor biologici poate să
determine consacrarea chiar şi legislativă a unor măsuri negative pentru membrii societăţii sau
pentru unii dintre aceştia. Un exemplu în acest sens sunt măsurile cu caracter rasist adoptate şi
chiar aplicate în unele state de-a lungul timpului, inclusiv in timpurile moderne şi contemporane.

Legiuitorul va reglementa regimul juridic al bunurilor, distingând în funcţie de cum

acestea aparţin domeniul public sau domeniului privat, sau după cum acestea intră sau nu în
7
categoria terenurilor, sau după cum acestea au fost dobândite în timpul căsătoriei sau fac parte
dintr-o masă succesorală.
Evenimentele naturale, care nu depind de voinţa omului, dar care odată produse
determină şi producerea unor efecte juridice, sunt o premisă a naşterii, modificării ori stingerii
raporturilor juridice. Astfel, spre exemplu: curgerea timpului – are şi efecte juridice, cum ar fi
prescripţia în materie civilă, penală etc.; naşterea unui copil produce de asemenea efecte juridice,
producerea unei calamităţi naturale poate determina decesul unor indivizi şi, implicit, şi efecte
juridice, dar poate genera şi alte consecinţe juridice în domeniul asigurărilor, spre exemplu.
Din cele menţionate anterior, nu trebuie, însă, să reţinem că orice efect produs de un
eveniment, factor natural are şi valoare juridică. O astfel de natură va căpăta acel efect doar dacă
legiuitorul a considerat că trebuie să existe o astfel de valorificare la nivel legislativ, consacrând-
o printr-un act normativ.
Aşadar, acţiunea acestor factori naturali este întotdeauna corelată cu un interes social,
interes ce va determina şi necesitatea construirii normei juridice/normelor juridice ca atare.

2. Cadrul social-politic – este un factor cu acţiune specifică, având componente complexe a

căror conjugare are o puternică influenţă asupra dreptului, dar şi a celorlalte componente al
realităţii sociale precum cea privitoare la economie, cultură, etc.
Când ne referim la acest factor este necesar să avem în vedere diferitele sale laturi:
socială, politică, ideologică, etc.
Există tendinţa unor componente ale acestui factor, precum este politica de a-şi
subordona dreptul, idee de neacceptat într-un stat care îşi declară încă din primul articol al
Constituţiei, astfel precum este România, caracterul democratic şi se identifică ca fiind un stat
drept. În consecinţă dreptul nu ar trebui să fie perceput ca un simplu instrument prin intermediul
căruia se realizează politica, din contră politica ar trebui să fie scopul guvernării, iar dreptul să
asigure mijloacele necesare realizării acesteia, astfel precum se apreciază în doctrină16, în
condiţii democratice prestabilite constituţional.
Economicul îşi impune autoritatea asupra celorlalte componente ale sistemului social, dar
nu ar trebui să fie factorul determinant în conturarea dreptului, astfel precum s-a menţionat în
teoriile marxiste. Evident că tipul de economie pe care-l regăsim într-un stat va influenţa dreptul,
dar şi acesta din urmă va contribui la conturarea cadrului legal în care să se desfăşoare activităţile
specifice din această latură a realităţii sociale. Astfel prin prevederile Constituţiei din 1965, cu
revizuirile ulterioare, încă din art. 5 este specificat că economia naţională a României este o
economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care tip
de proprietate socialistă este definit prin art. 6, distingându-se între proprietatea de stat - asupra
bunurilor aparţinând întregului popor şi proprietatea cooperatistă - asupra bunurilor
8
aparţinând fiecărei organizaţii cooperatiste. Prevederile acestei constituţii nu recunosc existenţa
unui drept de proprietate privată, astfel precum va face Constituţia României de la 1991,
revizuită în anul 2003 şi republicată urmare a acestei revizuiri, constituţie în vigoare în prezent,
recunoscând prin art. 36 doar un drept de proprietate personală ce este ocrotit de lege şi care
poate avea ca obiect doar: veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit,
gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se afla, precum şi bunurile de uz şi confort
personal. Constituţia în vigoare a României va garanta, după revizuire, libertatea economică ce
presupune, conform art. 45, accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă
şi exercitarea acestora în condiţiile legii, pentru ca prin art. 135 alin. (1) să prevadă în mod
expres că economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
Având în vedere recunoaşterea existenţei unei economii de piaţă, statul, în virtutea prevederilor
alin. (2) al aceluiaşi articol, trebuie să asigure: libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; stimularea
cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor; exploatarea
resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii; aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu
obiectivele Uniunii Europene.
În virtutea prevederilor constituţionale menţionate anterior, legislaţia creată în vederea
dezvoltării acestora se va centra, în primul caz, pe o economie de stat, centralizată, în care
libertatea economică, concurenţa nu-şi au locul, elemente principale avute în vedere de
legiuitorul constituţional de la 1991 pentru a consacra la nivel de drept fundamental, prin
libertatea economică, şi de regulă constituţională, o economie de piaţă. Astfel, în legislaţia în
vigoare a României vom regăsi acte normative care vor reglementa procesul de formare,
organizare şi funcţionare a societăţilor comerciale, precum şi regulile concurenţiale ce trebuie
respectate de către acestea în cadrul unei dorite concurenţe loiale. Spre exemplu, art. 1 alin. (1) al
Legii nr. 31/1990 – Legea societăţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede că, în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea
dispoziţiilor acestei legi, articol care relevă componentele esenţiale ale definiţiei societăţii
comerciale şi anume faptul că aceste entităţi, dotate cu personalitate juridică, sunt rodul asocierii
unor persoane, în condiţiile legii, pentru realizarea unui scop cu caracter vădit comercial
(efectuarea de acte de comerţ)17.
Când vorbim despre latura economică a acestui factor de configurare, trebuie să avem în
vedere şi latura ideologică care va contura inclusiv această latură economică, mai precis a
9
modului în care dreptul o va percepe pe aceasta tocmai pentru a fi îmbrăcată cu haina juridică
adecvată. Am menţionat în cele de mai sus că teoriile marxiste considerau că dreptul trebuie să
corespundă situaţiei economice şi, mai mult decât atât, această situaţie economică trebuie să
determine dreptul18. Spre deosebire, în teoriile liberale şi neoliberale se susţinea că dreptul
trebuie să favorizeze libertatea contractuală care va trebui să-şi găsească, chiar şi doar la nivel de
principiu, consacrarea constituţională şi că trebuie să recunoască, inclusiv la nivel constituţional,
funcţionarea economiei pe baza principiilor concurenţiale corecte.
Cadrul social-politic mai are în vedere ca elemente prin care dreptul poate fi configurat şi:
- grupurile de interese19 – anume acele structuri organizatorice care, pe baza uneia sau a mai
multor atitudini comune, a unor interese comune (materiale, morale sau profesionale) se
organizează pentru a transmite anumite scopuri proprii celorlalte grupuri ale societăţii în vederea
stabilirii, menţinerii sau intensificării modului de comportament pentru a reprezenta, apăra şi
promova aceste interese în viaţa politică, economică, socială şi culturală, tocmai pentru a-şi
maximaliza propriile interese.
Spre exemplu, potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, un grup
de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau
juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Astfel de grupuri vor acţiona pentru a-şi realiza la nivel maxim interesele, motiv pentru care sunt
prezente în viaţa publică şi se implică chiar şi cu privire la prevederile juridice prin dezbaterea
şi/sau promovarea unor proiecte/propuneri legislative care îi vor ajuta a-şi realiza propriile
interese.
- grupurile de presiune adică grupuri sociale, cu un grad variabil de formalitate, care caută să
promoveze şi/sau să apere interesele specifice ale membrilor lor prin exercitarea unei presiuni
asupra puterii politice sau asupra administraţiei20, sens în care folosesc mijloace precum:
propaganda, lobby-ul sau chiar acţiuni directe şi dure, precum greva, sau de nedorit, la limita
legalităţii, precum jocurile de influenţă.
Spre deosebire de grupurile de interese, grupurile de presiune nu recunosc, prin propriile statute,
că luptă pentru a-şi maximaliza interesele, deşi acţionează în acest sens, dar nu în mod public.

3. Factorul uman “reprezintă zona centrală de interes pentru orice legiuitor”21 tocmai pentru că
dreptul reglementează, înainte de toate, comportamentul uman astfel că factorul care trebuie sau
ar trebui să influenţeze, în primul rând şi în mod constant şi constructiv dreptul, este chiar acesta.

10
 Dreptul este un important factor de socializare a individului, modelând şi stimulând
comportamentele adecvate valorilor sociale recunoscute.
Nu trebuie să înţelegem că dreptul nu vizează gândurile, viaţa interioară, intenţiile
individului, dar normele juridice trebuie să evoce în conştiinţa individului imagini concrete,
precise despre sensul existenţei sale, acţiunilor sale, acţiunile omului trebuind să fie privite într-
un sistem de relaţii dat în care orice fiinţă umană se va afla relaţionând cu semenii săi.
Dreptul trebuie să cunoască factorul uman în dinamismul şi multilateralitatea însuşirilor
sale, luând în considerare:
- atitudinile, nevoile, interesele, finalitatea acţiunilor omului;
- drepturile şi libertăţile individului, pe care ar trebui să le fundamenteze în primul rând;
- cadrul politico-administrativ şi ierarhia jurisdicţională.
Spre exemplu, dreptul reglementează instituţia răspunderii juridice având în vedere atât
restabilirea ordinii de drept, cât şi recuperarea socială a individului.

4. Rolul factorilor internaţionali, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, este astăzi, în condiţiile societăţii moderne, de o importanţă
covârşitoare. Cadrul juridic construit, în primul rând, la nivel constituţional în fiecare stat de
drept, democratic contemporan va avea în vedere reglementările internaţionale în materia
drepturilor omului şi, dacă este cazul, şi cele regionale. Astfel, prin chiar preambulul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Generală a O.N.U. afirmă că adoptarea şi
proclamarea acestei declaraţii au avut ca punct de plecare considerarea recunoaşterii demnităţii
umane inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile ca
fundament al libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume22.
Pe de altă parte, nu putem ignora că, în prezent, configurarea dreptului nostru este
influenţată şi de calitatea de membru în Uniunea Europeană a României începând cu anul 2007,
precum şi cea de membru în Consiliul Europei ca urmare a deciziei din 1993, dar am devenit stat
membru începând cu 1994.
Istoric vorbind, apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în urma unei
singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalităţi
marcante a vieţii sociale de la jumătatea secolului trecut. Reconstrucţia ţărilor care au suferit
pagube materiale şi umane în timpul celui de-al doilea război mondial (1939 - 1945) a impus
reglementarea unor norme de conduită în plan internaţional (norme de natură politică, monetară,
socială şi comercială), reglementări concretizate, din punct de vedere tehnico-juridic, în
negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale.
În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres european organizat de către
Comitetul Mişcării pentru Unitatea Europei, mişcare fondată încă din anul 1947, congres la care
11
au participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat constituirea unei uniuni
economice şi politice deschisă tuturor popoarelor europene care doreau să trăiască după
principiile şi într-un sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării drepturilor
omului. Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de instituţionalizare a unor criterii şi valori
europene comune a fost constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei. Constituirea
Consiliului Europei – organ politic nu a reuşit să răspundă ideii de integrare şi unificare
europeană astfel precum s-a dorit iniţial, fiind mai mult o soluţie de compromis faţă de atitudinea
negativă a Marii Britanii faţă de caracterul parlamentar propus pentru organul reprezentativ al
noii organizaţii.
În domeniul militar, la nivelul Europei, a fost constituită Uniunea Europei Occidentale (UEO),
prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, tratat ce a fost revizuit prin Acordul
de la Paris din 23 octombrie 1954 (din această uniune au făcut parte Franţa, Marea Britanie,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia), precum şi
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), urmare a semnării Tratatului de la
Washington la 4 aprilie 1949 – organizaţie ce nu cuprinde doar state europene, ci şi de pe
continentul american
Experienţa nefericită a războiului, imensele pagube materiale şi omeneşti au impulsionat
opinia politică a înalţilor demnitari europeni pentru a găsi soluţii care să preîntâmpine
declanşarea unei alte conflagraţii de dimensiunea celor două războaie mondiale. În acest sens un
rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea procesului de integrare în
accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele
demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene, dar şi lui Robert Schuman, ministrul
afacerilor externe al Franţei care, la 9 mai 1950, lansa declaraţia, inspirată de Monnet, prin care
propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor
supranaţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor dintre state. Se dorea
realizarea unei solidarităţi sectoriale, în special în domeniul economic, în defavoarea unificării
politice. În acest context apare prima dintre cele trei comunităţi europene - CECO, Tratatul
asupra Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului fiind semnat la Paris la 18 aprilie 1951
pentru o perioadă de 50 de ani, la 23 iulie 1952. Tratatul a intrat în vigoare, dată la care şi Înalta
Autoritate, una dintre instituţiile CECO, şi-a început activitatea, sub preşedinţia lui J. Monnet.
Pe baza negocierilor începute în 21 aprilie 1956, în 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate
două noi tratate: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) – avea ca
principal scop realizarea unei pieţe comune generalizate şi Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA/Euratom) – urmărea o solidaritate sectorială, tratate
intrate în vigoare în 1958 şi care au permis constituirea celorlalte două comunităţi europene.

12
 Evoluţia ulterioară a acestor comunităţi a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor
comunitare, prin modificările aduse tratatelor instituţionale, dar şi extinderea Comunităţilor, prin
cooptarea de noi membri, precum Austria, Finlanda şi Suedia, în 1995, sau Croaţia, în 2013.
Tratatele constitutive, precum şi cele de modificare şi completare a acestora, relevant în
acest moment fiind Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunii Europene
şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, din 13 decembrie 2007, tratat în baza căruia
funcţionează Uniunea Europeană în prezent, dar şi legislaţia secundară – anume regulamentele,
directivele, deciziile, recomandările şi avizele instituţiilor, organelor, agenţiilor şi oficiilor
Uniunii Europene, sunt cele prin care statele membre şi Uniunea însăşi au creat o nouă ordine
juridică, cea unională, diferită de cea a statelor membre, dar pe care acestea trebuie să o respecte
şi să o transpună în plan naţional.

6. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului

Esenţa unui fenomen reflectă unitatea laturilor, trăsăturilor şi raporturilor sale interne,
natura lăuntrică a acelui fenomen, permiţându-i astfel să fie fixat într-o clasă de fenomene
adiacente.
A studia esenţa unui fenomen înseamnă a pătrunde înăuntrul acestuia şi a desluşi acele
calităţi sau doar acea calitate esenţială care-l deosebeşte de alte fenomene.
Din multitudinea determinărilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principală,
juridică care exprimă calitatea întregului, determinarea esenţială a acestuia – voinţa şi interesul.
Această calitate juridică esenţială a voinţei şi a interesului este cea care determină apariţia
dreptului, care-l conturează pe acesta la un moment dat istoric în cadrul unei realităţi sociale şi
care îi poate influenţa evoluţia.
În drept rolul voinţei are dublă semnificaţie: voinţa generală şi voinţa individuală.
Exprimarea în drept a voinţei generale se realizează în formă oficială, este voinţa juridică
şi exprimă interesele generale, voinţă care, conform lui Rousseau23, nu reprezintă suma voinţelor
individuale, deşi are la bază tot voinţa individuală a celor care o exprimă. Voinţa generală va
exprima poziţia şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale24, voinţă care ar trebui
să exprime voinţa majoritară a membrilor societăţii transpusă la nivel statal, prin organele
statului care au ca sarcină transpunerea acesteia în acte normative cu valoare generală, astfel
precum este autoritatea legiuitoare.
Voinţa individuală este cea pe care o vedem manifestată în procesul aplicării dreptului, fie
de persoane fizice (spre exemplu în condiţiile încheierii unui contract de vânzare), fie de
persoane juridice private (spre exemplu, atunci când se decide fuzionarea a două astfel de
13
persoane), fie de persoane juridice publice (spre exemplu, atunci când se decide acordarea în
concesiune, încheierea unui contract de concesiune pentru un teren, pentru un serviciu public).
Voinţa juridică este şi parte a conştiinţei juridice, reprezentând partea activă a acesteia,
prin intermediul căreia se identifică acel etalon, tipar de comportament pe care societatea,
majoritatea membrilor acesteia doreşte să o impună la nivel statal.
Aşadar, aşa cum s-a arătat în doctrină, esenţa dreptului poate fi exprimată ca “voinţă
generală oficializată”.
Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, laturilor şi conexiunilor care dau
expresie concretă voinţei intereselor sociale, care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către
stat25.
Astfel conţinutul dreptului este mai stufos decât esenţa sa, având-o în vedere pe aceasta.
Acesta are ca latură componentă dominantă sistemul normelor juridice, care sunt premise şi
condiţii sine qua non ale ordinii sociale, precum şi instrumente de control social.
Latura normativă este cel mai important aspect al conţinutului dreptului, dându-i acestuia
pozitivitate (A se vedea accepţiunea de drept pozitiv a conceptului de drept, s.n.).
Aşadar, în conţinutul dreptului intră şi latura voliţională (din cadrul conştiinţei juridice),
latura social-politică, latura economică etc., alături de cea normativă, acestea, la rândul lor,
influenţând normativitatea juridică.
Forma dreptului exprimă organizarea interioară a structurii conţinutului acestuia, cât şi
modul său de exteriorizare. Forma dreptului trebuie să corespundă conţinutului acestuia pentru
că reprezintă modul în care se leagă între ele acele elemente care compun conţinutul dreptului.
Forma dreptului are două laturi: cea internă şi cea externă.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri de drept, cu alte cuvinte reprezintă chiar sistemul dreptului.
Forma externă a dreptului poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
1. din punct de vedere al exprimării voinţei legiuitorului: forma externă este reprezentată de
izvoarele dreptului (obicei sau cutumă, doctrină, act normativ, contract normativ, practica
judiciară – jurisprudenţa şi precedentul judiciar);
2. din punct de vedere al modalităţii de sistematizare: forma externă este reprezentată, de regulă,
de încorporarea sau codificarea actelor normative;
3. din punct de vedere al modalităţii de exprimare a normelor în actele adoptate de organele de
stat, de autorităţile publice: forma externă este exprimată prin legi, ordonanţe, decrete, hotărâri,
etc.
Forma dreptului cuprinde şi procedeele specifice tehnicii juridice.

14
15