CUR 2 -3

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

1. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Noţiunea de izvor de drept poate fi definită în 3 sensuri: în sens general, în sens material şi în sens
formal.

În sens general, prin izvoarele dreptului roman se înţeleg documentele acestui drept sau, în altă
accepţiune, izvoarele documentare, tot ceea ce ţine de actul scris: legi, edicte, constituţii, etc.

În sens material, prin izvoarele dreptului roman se înţelege forţa creatoare de drept, mai precis condiţiile
materiale de viaţă ale societăţii romane. Trebuie menţionat faptul că, aceste condiţii materiale de viaţă
nu sunt numai izvor al dreptului ci şi al întregii vieţi spirituale, al instituţiilor, al concepţiilor politice,
sociale, etc.

În sens formal, izvor de drept este acea împrejurare prin care o regulă de conduită capătă putere
obligatorie , devenind normă juridică. Transformarea unei reguli de conduită într-o normă juridică se face
atunci când crearea acestei norme este determinată de condiţiile materiale de existentă, de nevoile
economice ale societăţii. Întrucât necesităţile economice sunt diferite la diferite popoare sau la acelaşi
popor în etape de dezvoltare distincte, împrejurările concrete prin care o normă de conduită devine
normă de drept, juridică sunt, la rândul lor, diferite ( în funcţie de popor şi de perioada la care ne referim
).

Referitor la izvoarele de drept trebuie menţionat faptul că, în epoca veche, întâlnim: obiceiul, legea,
jurisprudenţa şi edictele magistraţilor, iar în epoca clasică, pe lângă cele menţionate, întâlnim şi senatus
consultele şi constituţiile imperiale. În epoca post clasică întâlnim doar două izvoare formale de drept:
obiceiul şi constituţiile imperiale.

Unele dintre aceste izvoare apar într-o anumită perioadă, epocă, se dezvoltă în altă epocă sau dispar în
cealaltă. Astfel, jurisprudenţa şi edictele magistraţilor apar în epoca veche, se dezvoltă în cea clasică şi
dispar în epoca post clasică, constituţiile imperiale apar în epoca clasică şi se dezvoltă în cea post clasică,
senatus consultele apar şi dispar în epoca clasică, iar legea apărută în epoca veche dispare în epoca
clasică. În fine, obiceiul apare în epoca veche şi se menţine până în epoca post clasică, dar cu o
importanţă redusă.
CUR 2 -3

OBICEIUL

Obiceiul sau cutuma este cel mai vechi izvor de drept. În comuna primitivă, în societatea gentilică când
nu exista nici stat şi nici drept existau anumite obiceiuri nejuridice, având doar un caracter moral. Aceste
obiceiuri, bazate pe vechi şi puternice tradiţii reglementau relaţiile sociale din orânduirea prestatală şi
aveau ca scop menţinerea ordinii în societatea gentilică. Festus, un scriitor care a trăit în secolul III e.n.
spunea „ cutuma este regula de a trăi a străbunilor, adică ceea ce ne-au transmis cei vechi referitor, în
special, la ceremoniile religioase”.

Izvor principal de drept la începutul existenţei statului sclavagist roman, obiceiul îşi pierde din
importanţă pe măsura dezvoltării şi întăririi acestuia. Obiceiul sau cutuma era folosit în reglementarea
unor relaţii sociale , într-o societate bazată pe o economie naturală, cu o dezvoltare foarte lentă. Este
faza epocii vechi a statului roman.

Cu timpul, însă, economia naturală este înlocuită cu o economie de schimb bazată, ulterior, pe o
circulaţie monetară intensă. Din această cauză obiceiul, care reglementa relaţii sociale primitive, simple,
nu mai corespundea cerinţelor unei economii de schimb. Era nevoie de alte reglementări ale acestor
relaţii sociale, în consecinţă apar alte izvoare de drept: legea, edictele magistraţilor, etc.

Obiceiul, însă, nu-si pierde actualitatea, mai ales în epoca post clasică şi bizantină, când, deteriorarea
economiei monetare face să renască economia naturală, apărând, astfel, germenii feudalismului,
perioadă în care cutuma a ocupat un loc central.

În legătură cu obiceiul trebuie relevate două aspecte: în primul rând relaţia dintre cutumă şi lege. Este
cunoscut faptul că romanii au cucerit numeroase popoare care aveau şi acestea obiceiurile lor. De multe
ori aceste obiceiuri veneau în conflict cu legile statului roman. Cum s-a soluţionat această problemă? S-a
concretizat, iniţial, un principiu, după care obiceiurile nu se aplicau dacă veneau în contradicţie cu legile
romane. Acest principiu a fost legiferat prin acte juridice ale împăraţilor Constantin, Leo, Zeno.

Un al doilea aspect este legat de interdependenţa existentă între obicei şi practica judiciară a instanţelor
de judecată. Mai precis, ordinea de drept romană acorda eficienţă precedentului judiciar numai dacă
acesta corespundea intereselor de stat şi dacă se transformase într-o adevărată cutumă.
CUR 2 -3

LEGEA

Dezvoltarea societăţii romane, a relaţiilor de producţie, a economiei monetare a făcut ca obiceiul să nu

mai corespundă din punct de vedere al reglementării unor raporturi sociale. Cutuma s-a dovedit a fi
insuficientă pentru a exprima în forme juridice corespunzătoare noile relaţii sociale. Astfel, datorită
necesităţii reglementării mai complete, mai rapide şi superioare a noilor relaţii sociale apare legea.

Legea, în sensul larg al cuvântului este o normă de conduită instituţionalizată şi sancţionată de stat. Este
o regulă generală şi nouă edictată de puterea supremă în stat.

Romanii prin lex ( lege ) înţelegeau , în primul rând orice normă obligatorie, orice convenţie care obligă
părţile. În al doilea rând, prin lex, romanii înţelegeau şi norma obligatorie pentru toţi, impusă de către
stat. Deci, dacă lex, în sensul de convenţie, este acordul de voinţă între doi indivizi, persoane fizice, lex, în
sensul de lege, este acordul de voinţă dintre magistrat şi popor. În context, prin popor nu trebuie înţeles
întregul popor ci păturile favorizate ale societăţii romane: patricieni şi plebei.

Să prezentăm pe scurt evoluţia acestui izvor de drept.

Astfel, tradiţia aminteşte de aşa-zisele legi regale care ar fi constituit primele legi romane. Ele ar fi fost
votate de comisiile curiate – adunările cetăţeneşti apărute după reforma administrativă a lui Servius
Tullius. Unii autori mai afirmă că tot acest rege ar fi avut iniţiativa a 50 de legi referitoare la contracte şi
delicte.

Cert este că cea mai importantă lege din epoca veche este Legea celor XII table. Se ştie că între patricieni
şi plebei au fost duse îndelungate şi aprige lupte. Astfel, în anii 494-493 vorbim despre prima secesiune a
plebeilor. Prin urmare, aceştia din urmă, au obţinut satisfacerea revendicărilor: alegerea anuală a doi
reprezentanţi sacrosanţi, din rândul plebeilor, cu drept de veto, în timp de pace, asupra hotărârilor
consulilor, instituirea adunărilor plebeilor. Ulterior, în anul 471 î.e.n. apare Lex Publicia, conform căreia
tribunii plebei sunt aleşi de comiţiile tribute.

În anii 451-450 î.e.n., după alţi autori 449 î.e.n. apare Legea celor XII table sau Codul decemviral. Apariţia
acestei legi a reprezentat, în fapt, o încununare a luptei plebeilor, care au cerut, în repetate rânduri,
codificarea legilor cutumiare. În acest sens este aleasă o comisie de 10 membrii care compun o serie
întreagă de norme pe care le expun în Forum, grupate pe 12 table de aramă ( sau fildeş ). Importanţa
deosebită a acestei legi este dată de faptul că nu a fost abrogată niciodată, nici măcar în timpul lui
Justinian, dăinuind, cu unele modificări, timp de 11 secole.

Trebuie menţionat faptul că, această lege nu a ajuns la noi ca atare, adică în forma sa iniţială, iar
conţinutul acesteia nu i se cunoaşte decât din operele istoricilor.

Raţiunea apariţiei acestei legi a fost de a egaliza politic şi civil cele două clase sociale – patricienii şi
plebeii. Însă, realizarea acestui deziderat s-a făcut ulterior. Astfel, abia în anul 445 î.e.n se anulează
interdicţia căsătoriei dintre patricieni şi plebei, în anul 444 î.e.n, tribunii militari cu puteri consulare
puteau fi aleşi din rândul plebeilor, în anul 367 î.e.n se stabileşte obligativitatea alegerii unui consul din
rândul plebeilor, iar în 339 î.e.n unul dintre cenzori este plebeu. În schimb, încă din anul 300 î.e.n se
consfinţeşte egalitatea religioasă dintre cele două clase sociale.

Legea celor XII table ocrotea , prin excelenţă, proprietatea privată. Ea conţine prevederi referitoare la
creditori care puteau vinde ca sclav sau ucide debitorul insolvabil. De asemenea, legea cuprinde
CUR 2 -3

prevederi importante în privinţa dreptului familiei, acordându-i lui „pater familias” ( capului familiei )
puteri aproape depline şi nelimitate asupra soţiei şi copiilor.

În epoca republicană legea, ca izvor de drept, s-a situat pe primul plan. Ea apare ca fiind o hotărâre luată
de cei care deţineau puterea în adunările legislative. Aceste adunări erau adunările pe centurii ( comitia
centuriata ), pe triburi ( comitia tributa ) şi cele plebeiene ( concilia plebis ). Iniţiativa legislativă aparţinea
magistratului care propunea ( rogat ), iar poporul, în adunările menţionate, accepta ( iubet ). În urma
acceptării poporului ( ius populi ) propunerea ( rogatio ) devine lex sau lex rogatae. În funcţie de
demnitatea celui care le-a propus legile erau consulare, pretoriene ori tribuniciene.

În general, legea romană poartă numele magistratului care a propus-o sau ambele nume , în cazul unui
consul.

Sub formă de proiect, legea era discutată în Senat şi apoi afişată în for pentru a fi discutată. La început ,
legea se vota oral, iar mai apoi, în formă scrisă şi secretă.

După votare, legea era adusă la cunoştinţa poporului, iar apoi se păstra în arhive. De regulă, aplicarea
legii era imediată, fiind în vigoare până în momentul abrogării. Abrogarea putea fi expresă sau tacită. Era
tacită atunci când legea intra în desuetitudine – numai avea aplicabilitate practică şi expresă când se vota
o lege cu conţinut contrar.

Legea romană are trei părţi :

- Praescriptio - partea introductivă în care se specifică magistratul care a avut iniţiativa legislativă,
data şi locul votării, modul în care s-a votat.

- rogatio – partea care cuprinde textul propriu-zis al legii, prevederile sau normele legale.

- Sanctio – ultima parte a legii, care cuprinde sancţiunile care se aplică în cazul încălcării
prevederilor legale.

Istoricii dreptului roman au clasificat legile din punctul de vedere al sancţiunii în:

- legi perfecte – acele legi care declarau nule actele încheiate cu încălcarea normelor pe care le
stabileau;

- legi mai puţin perfecte – legile care nu anulau actele încheiate cu încălcarea prevederilor legale,
dar se sancţionau cu amendă:

- legi imperfecte – acele legi care, deşi interziceau anumite acte, nu prevedeau sancţiuni pentru
încălcarea lor.

Începând cu epoca imperială rolul legii scade. Creşterea autorităţii împăratului nu putea îngădui
existenţa adunărilor populare. Împăratul acumulează, treptat, întreaga putere, el declarându-se
deasupra legilor.

Referitor la organizarea de stat şi viaţa social politică, cu titlu de exemplu, trebuie menţionate câteva legi
:

- Legea Publicia conform căreia tribunii plebei erau aleşi de comitia tributa ( 471 î.e.n );
CUR 2 -3

- Legea Valeria-Horatiu, conform căreia hotărârile plebeilor întruniţi în adunările pe trriburi sunt
obligatorii pentru întregul popor roman, după ratificarea lor de către Senat ( 449 î.e.n );

- Legea Canuleia, care anulează interdicţia căsătoriei dintre patricieni şi plebei ( 445 î.e.n );

- Legile lui Licinius şi Sextius care stabilesc obligativitatea alegerii unui consul din rândul plebeilor (
367 î.e.n );

- Legea Ogulnia, care consfinţeşte egalitatea religioasă ( 300 î.e.n );

- Legea Claudia, care interzicea senatorilor dreptul de a se îndeletnici cu comerţul ( 218 î.e.n );

- Legea Iulia şi apoi legea Plantia Papiria care acordă cetăţenie romană populaţiilor din sudul
fluviului Pad ( 89 î.e.n ).

Ultima lege votată de popor este o lege agrară de la finele secolului I e.n.

EDICTELE MAGISTRAŢILOR

Într-un prin sens, edictul este orice anunţ public făcut de magistrat. Însuşi termenul de edict provine de
la dico-dicere – a spune, deci, la început edictul se făcea oral.

Într-un alt sens, mai apropiat de conceptul de izvor de drept, edictul desemnează programul pe care
magistratul îl prezenta la intrarea în funcţie, pentru întreaga perioadă în care era în funcţie. Dintre toţi
magistraţii ne vom ocupa de pretori.
CUR 2 -3

Edictele pretorilor

Pretorii sunt magistraţii care au avut un rol important în administrarea justiţiei romane. La început a luat
fiinţă instituţia pretorului urban, ca apoi, din cauza dezvoltării relaţiilor comerciale să apară pretorul
peregrin care să organizeze instanţele dintre peregrini şi cetăţenii romani. Ambii dădeau edicte la
începutul intrării în funcţiune. Despre edictele pretorului se cunosc puţine lucruri. În schimb, edictele
pretorului urban sunt cunoscute, ele fiind studiate şi analizate de jurisconsulţii romani.

În privinţa edictului pretorului urban, valabilitatea acestuia durează 1 an, atât timp cât durează
magistratura. Edictul următorului pretor poate ţine sau nu seama de prevederile sau unele prevederi ale
edictului anterior. Ceea ce era preluat din edictul anterior formează edictus vetus, iar partea noua
formează edictus noumm sau pars nova.

Edictele pretorilor se clasifică în două categorii : edictul perpetua, valabil 1 an şi edictul repentina, dat cu
ocazia unor evenimente deosebite.

În perioada lui Hadrian ( 117-138 ), acesta îl însărcinează pe jurisconsultul Salvius Iulianus să

sistematizeze edictul pretorului urban. Acest edict sistematizat s-a numit perpetuu, întrucât pretorii,
după această dată, nu se mai puteau abate de la dispoziţiile sale. Dar trebuie menţionat că, Salvius
Iulianus nu a adus modificări importante edictului pretorian, ci doar uşoare ameliorări, mai mult
procedurale. Codificarea edictului implica imposibilitatea magistratului de a crea instituţii noi, dar şi
posibilitatea completării sau explicării conţinutului edictului.

Dacă facem o sumă a prevederilor cu putere normativă cuprinse în edictele pretoriene, ajungem la ceea
ce se numeşte dreptul pretorian.

Munca creatoare a pretorilor s-a făcut treptat şi pe căi ocolite. La început, pretorii au recunoscut regulile
dreptului civil, dar contau să le dea o eficienţă mai mare în raport cu condiţiile noi, social-politice şi
economice. Apoi, ei au completat lacunele dreptului civil cu noi reglementări impuse de dezvoltarea
societăţii romane. Astfel, cu timpul, pretorii au dus, e adevărat, pe căi ocolite, la modificarea unor reguli
de drept civil pentru a corespunde noilor realităţi

Posibilităţile pretorilor de a interveni în idea îmbunătăţirii vechiului sistem de drept a culminat odată cu
legea Aebutia, lege care prevede o adevărată reformă a procedurii. În baza prevederilor acestei legi, rolul
pretorului devine un rol concret – dintr-un simplu arbitru între părţi, acesta devine un personaj activ care
poate influenţa mersul procesului şi poate stabili reguli noi. ( de exemplu crearea de acţiuni noi ). Creând
acţiuni noi, pretorul impune şi sancţiuni atunci când ele nu sunt prevăzute de vechiul drept civil.

Mijloacele tehnico-juridice folosite pentru a sancţiona noile cazuri apărute în practică sunt:

a) Interdictele erau ordine prin care se interzicea un act sau se ordona executarea unui act;

b) Excepţiunile – mijloace cu ajutorul cărora paraliza inechitatea rezultată dintr-o aplicare rigidă a
dreptului civil;

c) Restitutiones in integrum sau repunerea în starea anterioară – se considera neavenit un act care,
deşi conform dreptului civil era legal, dar se încălcau principiile echităţii.

Din punct de vedere al tehnicii întocmirii, edictul pretorian era alcătuit din trei părţi:
CUR 2 -3

- în prima parte pretorul arată ce formule va da pentru a sancţiona dispoziţiile dreptului civil, deci
acele drepturi recunoscute într-o lege;

- în partea a doua, pretorul ia unele măsuri pentru cazurile neprevăzute de lege, stabilind şi
mijloacele juridice pentru ocrotirea intereselor lezate ( acţiunile pretoriene ).

- A treia parte cuprinde acele mijloace folosite de pretor pentru a sancţiona noi cazuri ivite în
practica juridică.

SENATUS CONSULTELE

Aşa cum am arătat atunci când am vorbit despre lege, Senatul nu avea iniţiativă legislativă şi nici dreptul
de a vota legile. Cu timpul, insă, Senatul putea declara o lege nulă sau inaplicabilă în anumite cazuri
speciale, cu condiţia ratificării hotărârii de adunările populare.

Senatul putea lua , insă, anumite măsuri a căror aplicabilitate o asigura prin aşa numitele injonctiuni,
adică ordine date pretorului. Aceste măsuri luate de Senat se numeau senatus consulte. De asemenea,
trebuie menţionat faptul ca Senatul avea şi dreptul de a interpreta legile.

În timpul împăratului Hadrian ( 117-138 ) aceste măsuri sau hotărâri ale Senatului au devenit obligatorii
prin ele însele, fără a fi nevoie a se recurge la autoritatea pretorului. Din acest moment senatus
consultele au devenit izvoare de drept. Dar, în realitate, senatus consultele erau o simplă formă prin care
se exprima voinţa împăratului. Astfel, împăratul avea dreptul de a propune un proiect de lege şi, în acest
sens, ţinea un discurs în Senat - „oratio”, ce servea drept expunere de motive. Deoarece Senatul nu
făcea decât să aprobe oratio, cu timpul senatus consultele s-au numit orationes. Senatus consultele erau
redactate în prezenţa unor senatori numiţi soribendo-affluere. Adesea senatus consultele erau publicate
în Form, iar o copie a acestora era păstrată în arhive, iar Caesar obişnuia să publice zilnic dările de seamă
ale Senatului şi ale adunărilor populare.
CUR 2 -3

CONSTITUŢIILE IMPERIALE

Constituţiile imperiale sunt forme prin care împăratul îşi exprima făţiş voinţa. La începutul Imperiului,
împăraţii uzau moderat de această formă juridică. Astfel, se spune, că Octavianus Augustus ar fi refuzat
de trei ori sarcina legilor şi a moralei. În fapt, însă, autoritatea de care se bucura împăratul, dispoziţiile
constituiau adevărate legi în Roma, Italia şi în provincii. Când Imperiul a trecut la faza de Dominat
împăraţii au abandonat aşa-zisa mască republicană, nemaiavând nevoie de a-şi camufla voinţa prin tot
felul de tehnici intermediare.

Împăraţii au căutat să pună ordine în opera juridică şi legislativă transmisă lor de epoca clasică, dat fiind
că unele dispoziţii legislative nu mai corespundeau nevoilor vieţii economice. Era nevoie, de asemenea,
de o sistematizare a numeroaselor comentarii ale jurisconsulţilor din timpul Principatului.

Prin constituţiile lor, împăraţii au uzat de următoarele procedee :

- au dat autoritate de lege scrierilor unor jurisconsulţi

- au făcut culegeri de constituţii date de împăraţii anteriori

- au introdus noi norme de drept prin constituţiile lor

- au făcut culegeri din fragmentele scrierilor jurisconsulţilor cărora le-au dat autoritate legislativă (
aşa numitele coduri ).

Hotărârile pe care împăratul le lua în domeniul dreptului, constituţiile imperiale erau de mai multe feluri:

- edicta ( edictele ) – erau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le dădea în calitate de
magistrat suprem al statului. Aceste constituţii, edicte erau valabile şi după moartea împăratului.

- Mandata ( mandatele ) – erau instrucţiuni pe care împăratul le dădea funcţionarilor superiori,

dar în special guvernatorilor din provincii. Prin intermediul mandatelor au fost introduse norme juridice
aplicabile în anumite situaţii ori norme de conduită pentru funcţionari ( de exemplu se interzicea
căsătoria funcţionarilor cu femei din provincia pe care o administrau ).

- Decreta ( decretele ) – erau hotărâri date de împărat în pricinile supuse lui spre judecare. Cu
aceste ocazii se emiteau şi norme juridice noi, iar acestea deveneau aplicabile în viitor, unor cazuri
asemănătoare.

- Rescripta ( rescriptele ) – erau hotărâri date în cazul unor chestiuni juridice controversate. Aceste
dispoziţii erau date atunci când anumite părţi în litigiu le solicitau sau când unii funcţionari cereau
lămuriri pentru a putea pronunţa o sentinţă. În fapt, rescriptele îmbrăcau forma unei scrisori sau a unei
rezoluţii pe cererea respectivă ( adnotationes ).

În epoca târzie a Dominatului constituţiile imperiale cele mai importante sunt edictele denumite leges
edictates, iar termenul de lege se foloseşte tot mai des pentru desemnarea constituţiilor imperiale – este
normal din moment ce împăratul era considerat dominus et deus, iar voinţa lui era obligatorie, fiind
singura lege în stat.

În privinţa codurilor de legi din această perioadă amintim: Codul Gregorian şi Codul Hemogenian, secolul
III e.n., prima culegere oficială a constituţiilor imperiale a realizat-o Teodosiu al 2-lea în anul 438 e.n –
CUR 2 -3

Codex Teodosianus, insă, cea mai importantă codificare a tuturor legilor romane rămâne codificarea lui
Justinian ( 527-565 e.n. ).

JURISPRUDENŢA SAU ŞTIINŢA DREPTULUI

În epoca veche ştiinţa dreptului se afla în mâna pontifilor, consultaţiile juridice erau date individual. Dar,
odată cu secesiunea plebeilor şi victoria acestora a avut loc şi laicizarea dreptului şi apariţia
jurisconsulţilor care acordau asistenţă şi consultaţii juridice. Consultaţiile acestor jurisconsulţi priveau
diverse probleme de drept, dar. În acelaşi timp, jurisconsulţii romani redactau diferite acte juridice şi
conduceau procesele care le erau încredinţate de pontifi. Pentru aceste procese jurisconsulţii se
pregăteau asiduu – cercetau problemele juridice după actele normative în vigoare, interpretau normele
dreptului şi urmăreau să le dea o aplicare cât mai eficientă. Aplicarea practică a dreptului ducea,
inevitabil, la o depăşire a legii şi deci la crearea unor reguli noi.

Dintre jurisconsulţii celebrii amintim: în epoca veche Sextus Aelius Catus care a comentat Legea celor XII
table, mai apoi Marcus Manilius, Marcus Iunius Brutus, Publius Mucius Scaevola, Q.M Scaevola.

Ştiinţa dreptului a ajuns la apogeu în epoca Principatului, epocă în care problemelor complexe social-
politice, juriştii trebuiau să le dea o soluţie juridică corespunzătoare. În acest sens ei formulau opinii noi,
nemaiîntâlnite la autorii vechi.

Faptul ca jurisconsulţii aveau o activitate prodigioasă este dat şi de atragerea lor de către împăraţi.
Astfel, Octavian Augustus a acordat dreptul juriştilor de a da soluţii de care judecătorii erau datori să ţină
seama în judecarea pricinilor pentru care soluţiile au fost date. Cu timpul, aceste soluţii au fost luate în
considerare şi în soluţionarea altor pricini asemănătoare. Cu titlu de exemplu trebuie arătat că încă din
timpul lui Octavian Augustus au existat 2 şcoli ale ştiinţei dreptului, mai precis două curente, două
modalităţi de a aborda problemele juridice: şcoala proculiană şi şcoala sabiniană. Modul de abordare a
problemelor juridice era determinat de opiniile politice, astfel şcoala proculiană era de conformaţie
democratică ( sclavagistă, totuşi ), iar şcoala sabiniană era de conformaţie imperială, mai precis a
dictaturii imperiale. În timpul lui Hadrian distincţia dintre cele două şcoli dispare. În această perioadă s-
au remarcat următorii jurişti : în secolul II e.n. Sextus Pomponius, Gaius, în secolul III e.n. Papinian, Paul,
Ulpian.

Jurisprudenţa începe să decadă în epoca Dominatului, întrucât instituţiile juridice clasice îşi pierd
importanţa, deoarece dictatura imperială frâna intenţiile de independenţă şi originalitate a juriştilor, în
munca lor.

Spre sfârşitul Imperiului roman erau admise într-un proces doar opiniile marilor jurişti : Papinian, Paul,
Ulpian, Modestimus, precum şi opiniile celor citaţi de aceştia în opera lor. Partea care aducea în sprijinul
său mai multe opinii câştiga. Dacă erau în număr egal, prevala opinia lui Papinian, iar dacă acesta nu se
pronunţase asupra speţei, judecătorul dădea soluţia pe care o considera justă.
CUR 2 -3

CODIFICAREA LUI JUSTINIAN

După cum am arătat, Imperiul Roman s-a împărţit în anul 395 e.n. în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul
Roman de Răsărit. O perioadă, dezvoltarea lor a mers paralel, insă, curând, Imperiul Roman de Apus a
început să decadă, astfel că din anul 476 acest imperiu îşi încetează existenţa.

Imperiul Roman de Răsărit a beneficiat de o mai mare stabilitate economică, oraşele erau mai bogate,
comerţul era înfloritor, iar primejdia popoarelor barbare nu era atât de mare. De altfel, în condiţia
sclavilor apar îmbunătăţiri şi cu aceasta, primele elemente feudale.

Noile condiţii economico-sociale nu mai corespundeau legislaţiei vechii orânduiri, fie erau enorm de
multe legi, fie acestea nu erau aplicabile. În consecinţă, trebuia făcută o adevărată ....actelor normative
ale statului roman. Justinian a avut această iniţiativă, aşa încât vorbim, astăzi, de codificarea lui Justinian.
( 527-565 e.n. ).

Această codificare a început în anul 528 prin adunarea constituţiilor imperiale. În acest sens a fost numită
o comisie de jurişti care, adunând toate constituţiile imperiale în vigoare, au modificat textele acestora în
raport de noile realităţi sociale. Acest cod, codex emis în anul 529 nu s-a păstrat.

În anul 530 Justinian a format o alta comisie care a avut sarcina să culeagă cele mai importante
fragmente din operele jurisconsulţilor. Pentru a uşura munca acestei comisii, Justinian a emis „ cele 50
de decizii” – constituţii imperiale, în scopul lichidării controverselor ce divizau juriştii. Cu acesta ocazie,
prin cele 50 de decizii, Justinian a dat soluţii noi pentru rezolvarea unor probleme controversate.

Prin constituţia Deo auctore, juristul Tribonian a fost însărcinat să alcătuiască comisia de redactare a
noului cod, formată din avocaţi, profesori, funcţionari.

Lucrarea redactată s-a numit Digestele sau Pandectele ( digere – a rândui, pan dehomai – a colecţiona
într-un întreg ). Digestele conţineau 150.000 de rânduri culese din operele marilor jurisconsulţi romani,
cei mai des citaţi au fost paul şi Ulpian, 50 de cărţi care se împart în titluri, care la rândul lor sunt
alcătuite din fragmente. Comisia a lucrat în trei subcomisii : opere de drept civil, opere referitoare la
edictul pretorian şi lucrări cu caracter practic ( masa sabiniană, masa edictală şi masa papiniană ). S-a
constatat, insă, că au existat texte care nu şi-au găsit clasificarea în cele trei subcomisii, astfel încât s-a
format o altă comisie numită appendix. Lucrarea a fost terminată în anul 533.

Digestele au impus şi revizuirea vechiului Codex, aşa încât, Justinian a dispus întocmirea unei alte ediţii
revizuite, adnotate şi modificate – Codex repetitiae prealectionis, în anul 544. Acest cod are 12 părţi sau
titluri, iar constituţiile imperiale sunt inserate cronologic.

Tot din monumentala operă juridică a lui Justinian face parte şi Institutiones, opera publicată în anul 533
şi care reprezintă un adevărat manual de drept înzestrat cu putere de lege.

Constrâns de necesităţile sociale, Justinian a edictat şi Novelle constitutiones.

În evul mediu Digestele, Codex, Instituţiile şi Novelele au fost denumite „Corpus Iuris Civilis”- Colecţia de
drept civil şi folosite prin preluare şi adaptare pentru reglementarea relaţiilor sociale. Corpus iuris civilis
stă la baza dreptului feudal şi burghez, iar apoi la baza codificărilor lui Napoleon.
CUR 2 -3

Interpolaţiile

Interpolaţiile sunt alterări, modificări voite aduse de către compilatori textelor juriştilor clasici şi
constituţiilor imperiale publicate în Corpus iuris civilis. Aceste interpolaţii au apărut ca necesar pentru
punerea în concordanţă a textelor juridice vechi cu realităţile bizantine. De asemenea, au urmărit să
lămurească unele texte, să înlăture repetiţiile şi să unifice sub aspectul formei şi fondului opera de
codificare.