Izvoarele dreptului privat

roman

Conceptul de izvor al dreptului are 3 sensuri/acceptiuni:

1. In primul sens, izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de

existenta care determina un anumit tip de reglementare juridica. Ex: conditiile de viata
feudala genereaza dreptul feudal. Toate aceste conditii materiale de existenta sunt
denumite in doctrina IZVOARELE DE DREPT IN SENS MATERIAL.

2. In al doilea sens, izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere, adica

documentele pe baza carora putem reconstitui anumite institutii juridice

3. In al treilea sens (care ne intereseaza pe noi), izvoarele dreptului desemneaza

totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale devin obligatorii si se
transforma in norme drept/norme juridice. Toate aceste procedee sunt denumite
FORME DE EXPRIMARE A DREPTULUI sau IZVOARE DE DREPT IN SENS
FORMAL.

In Epoca Veche, izvoarele formale de drept au fost:

1. Obiceiul juridic
2. Legea
3. Edictele magistratilor
4. Jurisprudenta

In Epoca Clasica, la aceste 4 izvoare s-au adaugat:

5. Senatusconsultele
6. Constituțiunile Imperiale

In Epoca Post-Clasica, izvoarele dreptului au fost:

7. Obiceiul
8. Constituțiunile Imperiale

Cel mai vechi izvor al dreptului roman este Obiceiul juridic, pe care romanii il denumeau Mos
Maiorum (obiceiul mostenit din batrani). Obiceiurile se formeaza prin repetarea unor
comportari.

In epoca Pre-Statala, obiceiurile erau ne-juridice (nu aveau caracter juridic, nu erau
obligatorii pentru ca nu exista statul care sa le impuna prin forta sa de constrangere).
Dimpotriva; in epoca Pre-Statala, nu exista stratificare sociala – toti oamenii erau in aceeasi
situatie si aveau aceleasi interese si atunci respectau obiceiurile de bunavoie pt. ca erau in
interesul tututor.

DAR odata cu trecerea spre societatea organizata in stat, anumite obiceiuri, acelea care erau
convenabile si utile celor ce detineau puterea in stat, au fost sanctionate de stat, au devenit
obligatorii si s-au transformat in obiceiuri juridice/norme de drept.
Multa vreme (pana in sec. V), obiceiul a fost unicul izvor al dreptului roman, dar obiceiurile
nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre PONTIFI (preotii cultului pagan
roman, care erau alesi dintre patricieni).

Fata de aceasta situatie, plebeii au cerut in mod repetat, insistent, ca obiceiurile sa fie
codificate, sa fie sistematizate si sa fie afisate, publicate in forum (in piata publica), pentru ca
toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Fata de aceste cereri repetate, s-a
constituit o comisie care a codificat/sistematizat dreptul.

Catre sfarsitul Republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, dezvoltarea

economica etc., obiceiurile au devenit in mare masura inaplicabile, iar functiile lor au fost
preluate de alte izvoare, mai evoluate (legea, edictele magistratilor, jurisprudenta).

Totusi, obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in Epoca Clasica, dovada ca jurisconsultul
Salvius Iulianus (care a trait pe vremea lui Hadrian [urmasul lui Traian]), spunea ca
obiceiul exprima vointa intregului popor roman si indeplineste atat o functie creatoare, cat si
o functie abrogatoare.

In epoca Post-Clasica, pe fondul decaderii general al societatii romane, obiceiul si-a

redobandit vechea importanta (societatea s-a intors la economia naturala), imbogatindu-se cu
elemente ale obiceiurilor din provincii, caci romanii tolerau obiceiurile popoarelor din
provincie daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin lege/in forma
legii.

Cuvantul lex/legis inseamna conventie. Atunci cand conventia se incheia intre doua persoane
fizice, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de contract. Iar atunci cand conventia se incheia
intre magistrat si popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege ca izvor al dreptului,
intrucat adoptarea legii romane presupunea incheierea unei conventii intre magistrat si popor.
In vederea incheierii acestei conventii, magistratul (un pretor, un consul) convoca poporul si ii
prezenta proiectul de lege.

Dupa ce poporul lua act/cunostinta de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut de
popor timp de 24 de zile in adunari ad-hoc (neorganizate – pe strada, in forum etc.). Dupa
expirarea termenului de 24 de zile, poporul era convocat din nou, de acelasi magistrat, pentru
a se pronunta asupra proiectului de lege, cu precizarea ca poporul nu putea aduce
amendamente (modificari) la proiectul de lege. Fie vota proiectul de lege in bloc (integral), fie
il respingea in bloc. Daca poporul era de acord cu proiectul de lege, pronunta cuvintele uti
rogas (sa fie asa cum s-a propus). Iar daca nu era de acord cu proiectul de lege, poporul
pronunta cuvantul anticvo (lucrurile sa ramana ca inainte). Daca legea era votata de popor,
textul acelei legi era transmis in fata Senatului in vederea ratificarii. Si daca legea era
ratificata de Senat, intra in vigoare.

Legile romane aveau o structura formata din 3 parti:

1. Prescriptio
2. Rogatio
3. Sanctio

In Prescriptio se mentionau numele magistratului care a propus legea, adunarea poporului

care a votat legea (adunarea Comitia Centuriata, Comitia Curiata, Tributa), ordinea in care
unitatile de vot si-au exprimat vointa (unitatile de vot la CCen, centuriile erau unitatile de vot,
de exemplu), precum si locul si data votarii. [la romani, legile aveau un nume. Ex: daca era
propusa de pretorul claudiu, se numea Claudia)

In Rogatio, erau cuprinse reglementarile juridice ale legii/dispozitiile legii, care erau
structurate pe capitole (2-3-4 capitole) si pe paragrafe.

In Sanctio se preciza care sunt consecintele incalcarii dispozitiilor din Rogatio. Iar in functie
de sanctiunea lor, legile se clasificau in:

a) Leges perfectae
b) Leges minus cvam perfectae (mai putin ca perfecte)
c) Leges imperfectae

In sanctiunile legilor perfecte, se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea

dispozitiilor din Rogatio este nul, nu-si produce efectele.

In sanctiunea legilor mai putin perfecte, se prevedea ca actul juridic incheiat prin incalcarea
dispozitiilor din Rogatio este valabil, isi produce efectele, dar autorul acelui act este pedepsit
cu plata unei amenzi.

In sanctiunea legilor imperfecte, se prevedea ca nu este permisa incalcarea dispozitiilor din

Rogatio fara a se preciza ce consecinte vor decurge in cazul unei asemenea incalcari.

LEGEA CELOR 12 TABLE

Cea mai veche lege romana si, totodata, cea mai importanta, este Legea celor XII Table sau
LEX DUO DECIM TABULARUM, lege care a fost adoptata pe fondul conflictului dintre
Patricieni si Plebei, caci Plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie codificate, afisate pentru a le
cunoaste poporul.
Fata de aceste cereri, in anul 451 i.Hr., s-a format o comisie din 10 barbati denumita
DECENVIRII (cei 10 barbati) LEGIBUS SCRIBUNDIS, care a codificat obiceiurile juricice
(le-a sistematizat, pus intr-o anumita ordine) si le-a afisat in forum, in acelasi an, pe 10 table
de lemn. Dar Plebeii au afirmat ca acea codificare nu este completa, incat dupa 2 ani, in 449
s-a format o noua comisie din care faceau parte si 5 Plebei care a elaborat o codificare
completa a obiceiurilor si le-a afisat in forum pe 12 table de bronz.

Legea celor XII Table este un adevarat cod, deoarece cuprinde intregul cod public si privat de
la acea epoca. Iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refera la organizarea
familiei, la proprietate si la succesiuni.

Dispozitiile in materia obligatiilor sunt putine [legea a fost adoptata in 541 i.Hr. – nu era
economie de schimb]. Multa vreme, s-a afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar
fi originala si ca ar fi fost imprumutata de la greci intr-o forma elaborata. In realitate, legea
este profund originala, intrucat:

o In primul rand, pentru ca ea oglindeste fidel modul de viata al romanilor din sec. V
i.Hr.
(grecii erau mai comercianti, romanii erau pastori si agricultori).

o In al doilea rand, s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si Legile lui
Solon (cel mai mare legiuitor al Atenei) si s-a constatat ca exista numai 3 elemente
comune (cu totul nesemnificativ).

Cele 12 Table de bronz nu s-au pastrat, au fost distruse de gali cand au incendiat Roma la
inceputul sec. IV, iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii si nici nu
era necesar, intrucat cetatenii romani cunosteau textul legii pe de rost.

In acest sens, Cicero marturiseste ca pe vremea copilariei sale (a fost in clasa I in anul 100
i.Hr.), elevii erau obligati sa invete pe de rost Legea celor XII Table, caci spune Cicero,
invatarea pe de rost a textului legii era lectie obligatorie, fara de care nu se putea trece clasa.
„carmen necesarium” (carmen inseamna poezie).

De aceea, in Epoca Moderna, s-a pus problema reconstituirii legii, reconstituire care s-a
facut in principal pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea
celor XII Table, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele lui Justinian. In sens
formal, legea a fost in vigoare 11 secole, caci n-a fost abrogata niciodata (romanii nu
admiteau ideea de abrogare a legilor), dar in realitate, catre sfarsitul Republicii, in conditiile
revolutiei economice, dispozitiile legii au devenit inaplicabile (au iesit din uz, erau depasite).
Si de aceea Cicero spunea ca pe vremea lui (sec. I i Hr), in practica instantelor judecatoresti,
locul Legii celor XII Table fusese luat de Edictul Pretorului.
EDICTELE MAGISTRATILOR

In Epoca Veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin Edictele
Magistratilor, intrucat Magistratii romani se bucurau de jus edicendi sau dreptul de a afisa un
edict la intrarea in functie, prin care aratau cum isi vor exercita atributiile si ce procedee
juridice vor utiliza. Desi initial Edictele Magistratilor erau exprimate verbal (edict – ex dicere
→ forma verbala), dar incepand din sec. III i Hr., ele erau afisate in forum (piata publica)
pe table de lemn, vopsite in alb (erau denumite album). Unele edicte ale magistratilor, cele
mai importante, erau valabile pe termen de un an (pt. ca atat dura si magistratura) si erau
denumite edicta perpetua. (sg: edicum perpetuum), dar existau si edicte valabile pe cateva zile
(ocazionale, de sarbatori de exemplu), care erau denumite edicta repentina (sg: edicum
repentinuum).

Dintre Edictele Magistratilor, cel mai important este Edictul Pretorului, caci pretorul
organiza judecarea proceselor private, ocazie cu care daca se convingea ca pretentiile
reclamantului sunt legitime (in conformitate cu buna credinta), ii dadea posibilitatea sa-si
valorifice acele pretentii pe cale judiciara (prin proces); astfel incat, in sistemul pretorian,
orice pretentie legitima putea fi valorificata prin proces, iar procedeele si institutiile juridice
create de pretor s-au constituit intr-o ramura distincta de drept, denumita Dreptul Pretorian,
care a aparut ca o replica la vechiul drept civil, licit si formalist.

In sens formal, dispozitiile din edictul pretorului erau valabile pe termen de 1 an. Dar in
realitate, unele dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii
urmatori, astfel incat prin preluari succesive, acele dispozitii deveneau definitive, adica se
fixau definitiv in corpul edictului. Si de aceea, pe vremea lui Cicero, Edictul Pretorului
cuprindea 2 parti care erau denumite edictum vetus si edictum novum.

o In Edictum vetus figurau acele dispozitii care treceau de la un pretor la altul.

o In Edictum novum erau cuprinse noile dispozitii, introduse de fiecare pretor in parte.

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero. Dar in Epoca
Clasica, Imparatul Hadrian i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus sa codifice
Edictul Pretorului si sa-i dea o forma definitiva, forma de la care pretorii nu se mai puteau
abate, nu o mai puteau modifica. Iar edictul codificat de Iulianus a fost denumit Edictum
Perpetuum, ca si edictul valabil pe termen de 1 an. (termenul are 2 sensuri, a nu se confunda).

Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a incetat, insa edictul codificat (edictum
perpetuum) nu s-a pastrat, s-a pierdut. Si de aceea, in Epoca Moderna, s-a pus problema
reconstituirii sale, reconstituire care s-a facut pe baza fragmentelor din lucrarile
jurisconsultilor care au comentat edictum perpetuum/edictul codificat fragmente care au
parvenit prin digeste, prin Digestele lui Justinian.
Cea mai buna reconstituire a fost facuta de profesorul german Otto Lennel, prin lucrarea
intitulata tot Edictum Perpetuum (are, deci, 3 sensuri – valabil pe 1 an, codificat, reconstituit).
Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cuprindea 4 parti.
1. Despre organizarea proceselor;
2. Mijloace procedurale de drept civil;
3. Mijloace procedurale de drept pretorian;
4. Despre executarea sentintei.

Fata de faptul ca Dreptul Pretorian a aparut ca o replica data Dreptului Civil, s-a pus problema
definirii raportului dintre Dreptul Civil si Dreptul Pretorian, raport care a fost definit pentru
un text din digeste celebru. Potrivit acelui text, jus pretorium est quod praetores
introduxterunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem
publicam - Dreptul pretorian este cel introdus de pretori, pentru a veni in ajutorul dreptului
civil, pentru a-l completa si pentru a-l imbunatati in conformitate cu binele public. Din aceasta
definitie, rezulta ca pretorul actiona pe 3 cai in vederea influentarii dreptului civil, pe care le
denumim:

1. Adiuvandi juris civilis gratia

2. Suplendi juris civilis gratia
3. Corigendi juris civilis gratia

o In primul caz, pretorul interpreta de asa maniera dispozitiile dreptului civil, incat sa
poata aplica acele dispozitii si la noile cazuri aparute in practica (astazi: interpretare
extensiva).
o In al doilea caz, pretorul completa dispozitiile dreptului civil cu noi dispozitii juridice.
o In al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii erau depasite, inaplicabile, pretorul le
desfiinta (nu putea sa desfiinteze legi in ansamblul lor, DAR anumite dispozitii [o
fraza] puteau fi depasite daca erau inaplicabile).
JURISPRUDENTA

In Epoca Veche, normele dreptului roman s-au exprimat si prin jurisprudenta.

Izvoarele Dreptului Roman in Epoca Veche:

1. Obiceiul
2. Legea
3. Jurisprudenta
4. Edictele magistratilor.

Jurisprudenta este stiinta dreptului. Astazi, jurisprudenta este practica

judiciara/judecatoreasca (?) (Ex: hotararile instantelor judecatoresti; la romani – stiinta
dreptului).

Este stiinta dreptului creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi.
Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta (cercetatori ai dreptului), dar ei nu erau
functionari publici, adica nu erau angajati de stat si nu erau retribuiti (platiti) pentru activitatea
lor. Dimpotriva, ei desfasurau activitatea de cercetare stiintifica din proprie initiativa si pe
cont propriu (pe cheltuiala lor). Insa, activitatea lor de cercetare era atat de apreciata, incat
Cicero spunea domus iurisconsulti totius oracolum civitatis - casa jurisconsultului este
oracolul intregii cetati.

Insa, la origine, in Epoca Foarte Veche, jurisprudenta a avut un caracter sacral/religios,

deoarece atunci cand s-a adoptat Legea celor XII Table, nu s-au publicat toate normele de
procedura civila, si anume nu s-au afisat nici zilele faste, nici formulele solemne ale
proceselor. Se numeau faste acele zile in care se puteau organiza procese, iar zilele in care nu
se puteau organizau procese se numeau nefaste.

Iar in legatura cu formulele solemne, trebuie sa precizam ca in Epoca Veche, fiecarui tip de
proces ii corespundeau anumite formule solemne, iar partile in proces erau obligate sa
pronunte corect acele formule, caci greseala unui singur cuvant atragea pierderea procesului.
Ori aceste norme de procedura erau cunoscute numai de PONTIFI, nu de popor. Si de aceea,
numai pontifii se puteau obiectiva cercetarii stiintifice in domeniul dreptului.

Dar in anul 301 i.Hr., un functionar inferior (scrib – Apius Claudius → in spatele lui
Flavius [de verificat]) a divulgat, a afisat in forum si zilele faste si formulele solemne ale
proceselor. Din acel moment, jurisprudenta a devenit laica, s-a laicizat, in sensul ca orice
persoana se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului.

Insa, in Epoca Veche, jurisprudenta laica nu a avut caracter stiintific, intrucat jurisconsultii
nu se preocupau de elaborarea unor principii juridice si nu sistematizau materia cercetata pe
baza unor principii, ci desfășurau o activitate empirica, de speta, in sensul ca ofereau celor
interesati consultatii (sfaturi) cu privire la solutionarea anumitor cazuri, spete. Si de aceea,
activitatea lor a avut implicatii practice, implicatii exprimate in cuvintele respondere, cavere
si agere.
o Cuvantul respondere desemneaza consultatiile oferite in cele mai diverse probleme de
drept, in orice problema de drept (pers. interesata intreba un jurisconsult).
o Cuvantul cavere desemneaza consultatiile cu privire la forma actelor juridice.
o Cuvantul agere desemneaza consultatiile oferite judecatorilor (cu privire la judecarea
unor procese).
In Epoca Clasica insa, jurisprudenta a ajuns la apogeu, a atins culmea strălucirii sale, caci in
aceasta epoca au trait cei mai mari jurisconsulti si au fost elaborate cele mai valoroase lucrari.
Caci jurisconsultii clasici s-au remarcat printr-o exceptionala capacitate de analiza si sinteza
de abstractizare si de sistematizare.

De altfel, in vremea lui Octavian Augustus, s-au fondat 2 scoli de drept (in sensul de curente
ale gandirii juridice).

1. Scoala Sabiniana (de la Sabinus)

2. Scoala Proculiana (de la Proculus)

Scoala Sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito.

Scoala Proculiana a fost fondata de Marcus Antistius
Labeo. Sabinus si Proculus au fost elevi ai lui Capito si
Labeo.

In general, in linii mari, Scoala Sabiniana avea o orientare conservatoare, pe cand Scoala
Proculiana avea o orientare progresista, novatoare.

In prima ½ a sec. I d. Hr., s-a remarcat Mazurius Sabinus, care a scris un celebru tratat de
drept civil, tratat comentat de majoritatea jurisconsultilor clasici prin lucrari denumite Libri
ad Sabinum.

Pe la ½ sec. I, s-a afirmat Caius Casius Longinus, care a fost atat de apreciat, incat la un
moment dat, Scoala Sabiniana a fost denumita Scoala Casiana.

In vremea lui Hadrian, la inceputul sec. II, s-a remarcat Salvius Iulianus, care a codificat
Edictul Pretorului si a scris o lucrare enciclopedica, denumita Digesta (digestele lui Iulian);
Digesta = lucrare enciclopedia, cuprinde totul.

Pe la ½ sec. II, jurisconsultul Pomponius a scris o istorie a jurisprudentei romane, din care un
lung fragment a ajuns pana la noi prin Digestele lui Justinian.

O enigma a dreptului roman este Gaius, deoarece s-ar parea ca Gaius ar fi trait pe la ½ sec. II,
dar niciun jurisconsult contemporan nu-l citeaza, nimeni nu se refera la el, pentru a constata ca
in sec. V, lucrarile lui Gaius se bucurau de o mare faima. Originea lui nu este cunoscuta. Ex:
profesorul Longinescu spunea ca nu a existat. Prof. Aurel Popescu a sustinut intr-o lucrare
publicata la Bordeaux, ca era dac de origine. Cert este ca in legatura cu Gaius, in Epoca
Moderna, s-au scris cele mai multe lucrari (sute de mii) in toate universitatile din lume.
Gaius s-a bucurat de aceasta atentie, intrucat una dintre lucrarile sale denumita Institutiones
(institute) au ajuns pana la noi pe cale directa sub forma unui manuscris palimpsest.
Palimpsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text
(din criza de papriii).
In anul 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, prof. german Niebuhr a
descoperit acest papirus. El si-a dat seama imediat ca este vorba de un palimpsest. Si atunci, a
aplicat reactivi chimici ca sa poata descifra textul initial, care a fost sters. Si a reusit. A
constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius (in sec VI un calugar a scris textul si a scris o
rugaciune). Aceasta lucrare, Institutiones, este un manual de scoala adresat studentilor in
drept. Si de aceea, fiind vorba de un manual, materia este tratata sistematic, astfel incat
cercetatorii moderni au putut reconstitui pe baza acestei lucrari institutiile juridice romane din
Epoca Veche si de la inceputul Epocii Clasice. [Institutele lui Gaius au fost traduse in lb
romana de prof. Aurel Popescu.]

Insa cei mai mari jurisconsulti ai romei au trait la sf sec. II si la inceputul sec. III. Este vorba
despre Emilius Papinianus sau Papinian, Iulius Paulus sau Paul si Ulpius Domitius sau
Ulpian.

o Papinian a fost considerat si de contemporani, si de posteritate, cel mai mare

jurisconsult al romei. De altfel, el era denumit primus omnium (primul dintre toti) sau
princeps jurisconsultorum (primul dintre jurisconsulti).
o Paul a fost elevul, discipolul lui Papinian, si era foarte original, a scris foarte mult, dar
avea un stil ermetic (greu de inteles).
o Pe cand Ulpian, contemporan si rival cu Paul, nu a fost atat de original, dar avea talent
didactic, avea un stil clar, usor de inteles, accesibil. Si de aceea 1/3 din digestele lui
Justinian (enorm) este formata din fragmente extrase din lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfășurat o activitate creatoare in Epoca Clasica este Herenius
Modestinus.

In Epoca Post-Clasica, jurisconsultii romani n-au mai desfasurat o activitate creatoare, ci s-

au marginit sa rezume sau sa comenteze lucrarile clasice si de aceea, judecatorii solutionau
procesele tot pe baza lucrarilor clasice, insa jurisprudenta clasica era de necuprins (erau sute
de mii de lucrari). Si de aceea, unii avocati sau chiar partile au inceput sa falsifice lucrarile
clasice, punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care nu le facusera, cu scopul de
a castiga procesele.

Pentru a se pune capat acestei practici (a falsificarii textelor), in anul 426, s-a dat o
Constitutiune Imperiala denumita Legea Citatiunilor. Potrivit acelei asa-zise legi, in fata
judecatorilor puteau fi citati numai Papinian, Paul, Ulpian, Gaius si Modestin, care erau
celebri; lucrarile lor erau cunoscute si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorii sa depisteze
falsul.
In Dreptul Clasic, au denumit izvoare de drept senatusconsultele si constitutiunile imperiale.

In Epoca Veche, hotararile Senatului nu aveau putere de lege. Totusi, Senatul influenta
procesul de legiferare, intrucat legile votate de popor intrau in vigoare numai daca erau
ratificate de Senat. Dar, incepand din vremea lui Hadrian, hotararile Senatului denumite
senatusconsulte, au dobandit putere de lege incat aparent puterile Senatului au sporit. Dar in
realitate, Senatul era o anexa a politicii imperiale, dovada ca Principele venea in fata
Senatului, citea proiectul de senatusconsult, dupa care parasea incinta Senatului (nu mai
astepta votul, stia ca se va vota automat). Si de aceea, in documentele vremii,
senatusconsultele erau denumite si orationes, adica simple discursuri imperiale.

Tot in vremea lui Hadrian hotararile Principelui, hotararile Imparatului, au dobandit putere
de lege sub denumirea de Constitutiuni Imperiale, care erau de 4 feluri:

1. Edicta
2. Mandata
3. Decreta
4. Prescripta

Edictele imperiale cuprindeau dispozitii de maxima generalitate si in domeniul public si in cel

privat.

Mandatele erau de regula instructiuni cu caracter administrativ adresate inaltilor functionari

imperiali si mai ales guvernatorilor de provincii (care faceau parte din aparatul administratiei
de stat).

Prescriptele erau consultatii juridice oferite de unii imparati (care erau jurisconsulti, aveau
pregatire juridica). Ex: Hadrian, Marc-Aureliu. Consultatii care erau obligatorii pentru parti.

Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de Imparat (si Imparatul putea fi ales
judecator). Iar uneori, cu ocazia pronuntarii sentintei, Imparatul formula o noua regula de
drept, precizand ca pe viitor, acea regula trebuie sa fie aplicata de toti judecatorii. Si astfel a
aparut ideea de precedent judiciar (in UK si astazi precedentul judiciar este izvor de drept,
dupa modelul roman).
Opera legislativa a Imparatului Justinian

Imparatul Justinian (om cult, evlavios, compunea imnuri religioase), si-a dat seama ca
societatea romana se afla in ultimul stadiu al decaderii, al descompunerii. Si de aceea, el a
ordonat unor juristi eminenti sa repuna in vigoare Izvoarele Dreptului Clasic, in speranta ca
prin repunerea in vigoare a Dreptului Clasic, sistemul sclavagist roman se va revigora, va fi
salvat de la pieire, ceea ce nu s-a intamplat (Imparatii nu pot contrazice legile istoriei).

Dar opera legislativa a lui Justinian prezinta o importanta istorica cu adevarat inestimabila,
importanta care decurge dintr-un factor conjunctural (dintr-o intamplare) si anume: din
intamplarea ca aproape toate documentele Dreptului Clasic Roman au fost distruse de
Barbari, pe cand opera legislativa a lui Justinian s-a pastrat, a ajuns pana la noi, astfel incat
societatea moderna a putut cunoaste si valorifica Institutiile Dreptului Clasic Roman. Iar daca
Justinian n-ar fi avut inspiratia geniala de a ordona sa se elaboreze aceasta opera, noi n-am fi
stiut nimic despre Dreptul Roman, iar istoria lumii ar fi fost cu totul alta.

Opera lui Justinian cuprinde 4 lucrari:

1. Codul / Codex
2. Digestele / Digesta
3. Institutele / Institutiones
4. Novelele / Novele-Constitutiones

Codul (Codex) a fost publicat in 2 editii:

1. Prima a aparut la 529. Prima editie nu s-a pastrat.

2. A doua a aparut la 534. A doua a ajuns pana la noi. (Codex repetite prelectiones) si
cuprinde Constitutiunile Imperiale date din vremea lui Hadrian pana la 534!!!
Lucrarea este sistematizata in 12 carti (simetrie cu Legea celor XII Table). Cartile
sunt impartite in titluri. Titlurile in Constitutiuni, iar unele Constitutiuni sunt
impartite si in paragrafe. (de aceea, cand citam un text din cod, C jos = Codex.). Insa,
Codul cuprinde numai Constitutiunile Imperiale ramase in vigoare, NU si
Constitutiunile abrogate. Deoarece lucrarea urma sa fie aplicata in practica instantelor
judecatoresti.

! Constitutiunile imperiale puteau fi abrogate, legile NU! Prin urmare, in Cod s-au introdus
numai cele care puteau fi aplicate in practica instantelor judecatoresti !

In anul 533, s-au publicat Digestele lui Justinian. Lucrarea a fost elaborata de o Comisie
formata din 15 profesori si avocati, in frunte cu Tribunianus si este o Culegere de
fragmente din lucrarile jurisconsultilor Clasici. Metoda de lucru a Comisiei a fost stabilita
de Justinian prin 3 Constitutiuni Imperiale. Prin acele Constitutiuni, Imparatul a precizat ca
lucrarea urmeaza sa fie aplicata in practica instantelor judecatoresti (adica sa fie aplicabila).
Dar, trecand la cercetarea lucrarilor clasice, membrii Comisiei au constatat ca unele institutii
juridice erau depasite (deci inaplicabile). Iar unele solutii juridice erau controversate (aceeasi
problema de drept era solutionata diferit de jurisconsultii clasici). De aceea, Imparatul a mai
dat 50 de Constitutiuni Imperiale prin care a desfiintat toate institutiile depasite si a pus
capat tuturor controverselor.

In vederea elaborarii lucrarii, membrii Comisiei au extras cele mai valoroase texte din 2000
de lucrari clasice, pe care le-au sistematizat in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri,
titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o
inscriptio, prin care se mentiona din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este
autorul acelei lucrari. Plecand de la inscriptio s-au putut reconstitui lucrarile clasice!!
(copierea lucrarilor si aranjarea lor pe materii).

Multa vreme s-a crezut (pana in sec XIX) in mod gresit ca textele clasice au fost asezate in
cadrul titlurilor la intamplare (fara vreo metoda). In realitate, fragmentele extrase au fost
asezate in cadrul titlurilor intr-o anumita ordine, ordine decurgand din metoda de lucru a
Comisiei. Caci Tribunian a impartit Comisia in 3 subcomisii, fiecare subcomisie avand
misiunea/sarcina de a extrage fragmente din anumite lucrari clasice.

1. Astfel, prima subcomisie a extras fragmente din libri ad sabinum si din Digestele
lui Salvius Iulianus, fragmente care au fost denumite Masa Sabiniana.
2. A doua subcomisie a extras fragmente din lucrarile care au comentat Edictul
Pretorului, fragmente denumite Masa Edictala.
3. A treia subcomisie a extras fragmente din lucrarile lui Papinian, denumite Masa
Papiniana.

Dupa care, Tribunian a intrunit Comisia in plen si s-a trecut la elaborarea titlurilor si cu
ocazia elaborarii fiecarui titlu in parte a venit mai intai prima subcomisie si a extras din Masa
Sabiniana toate fragmentele referitoare la titlul respectiv, asezandu-le unele sub altele (ca intr-
un colaj). Ex: cand s-a elaborat titlul despre dota, Tribunian l-a intrebat pe Teofil cate
fragmente referitoare la dota sunt in Masa Sabiniana – le-a scos si le-a pus unul sub celalalt.
La fel si cu subcomisiile 2 si 3.

De aceea, cand citim orice titlu din Digeste, constatam ca la inceputul titlului apar fragmente
din libri ad sabinum si din Digestele lui Salvius Iulianus. Apoi incep sa apara fragmente din
lucrari care au comentat Edictul Pretorului, iar la sfarsit, incep sa apara fragmente din
lucrarile lui Papinian. → fragmentele acestea nu au fost asezate la intamplare.

Tot in anul 533 s-au publicat Institutele lui Justinian, care sunt un manual de scoala, ca si
Institutele lui Gaius. Dar spre deosebire de Institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian aveau
putere de lege (ex: asa cum astazi un curs ar fi obligatoriu pt un judecator: curs de drept
penal). Lucrarea a fost elaborata pe baza Institutelor Clasice, mai cu seama, pe baza
Institutelor lui Gaius, Marcian si Florentin. Iar textele extrase din Institutele Clasice au fost
sistematizate in 4 carti. Cartile au fost impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe.
Prin urmare, in cazul Institutelor, textele nu sunt impartite si pe fragmente! (ca in cazul
digestelor). Iar daca nu exista fragmente, inseamna ca nu exista nici inscriptio. (caci in cazul
fragmentelor, era la inceput inscriptio]]]) Iar daca nu exista inscriptio, nu stim cine sunt
autorii acelor texte si din ce lucrari au fost extrase (la prima vedere).

Iar Novelele lui Justinian cuprind Constitutiunile Imperiale, pe care Imparatul Justinian le-a
dat intre anii 534 si 565 (anul mortii sale). (novelele sunt o continuare a codului. Si in cod si
in novele avem constitutiui imperiale). Dar sistematizarea constitutiunilor (adica punerea lor
impreuna) n-a fost facuta de Justinian, ci de persoane particulare, dupa moartea Imparatului.
Si de aceea, in novele sunt cuprinse si Constitutiunile ramase in vigoare si Constitutiunile
abrogate.

Si de aceea, in cazul novelelor, textele se contrazic in mod frecvent.

 IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

În literatura juridică, noțiunea de izvor al dreptului este utilizată cu 3 accepțiuni

(sensuri):
1. În sens material => desemnează totalitatea condițiilor materiale de
existență care determină un anumit tip de reglementare juridică;
2. Ca sursă de cunoaștere a dreptului => desemnează documentele în baza
cărora putem reconstitui fizionomia unor instituții juridice;
3. În sens formal => desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul
cărora normele sociale dobândesc valoare juridică și se transformă în norme de
drept. Aceste procedee se mai numesc și forme de exprimare a dreptului sau
izvoare formale de drept.

În Epoca Veche, izvoarele formale de drept au fost:

1. Obiceiul
2. Legea
3. Edictele magistraților
4. Jurisprudența

In Epoca Clasică, la aceste 4 izvoare s-au adaugat:

5. Senatusconsultele
6. Constituțiunile Imperiale

In Epoca Post-Clasică, izvoarele dreptului au fost:

7. Obiceiul
8. Constituțiunile Imperiale

1. OBICEIUL

Def.: Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept, denumit în textele romane mos
maiorum (obicei moștenit din bătrâni) și ius nonscriptum (drept nescris).
Obiceiurile se formează prin repetarea unor comportări.

În epoca prestatală, obiceiurile nu aveau caracter juridic; întrucât, nu exista statul

care să le impună prin forța sa de constrângere. Obiceiurile erau respectate de bună
voie deoarece respectau interesele tuturor.
După fondarea statelor, unele obiceiuri, și anume cele care erau convenabile
deținătorilor puterii politice, au fost sancționate de state și s-au transformat în
norme de drept (obiceiuri juridice). Sancționarea s-a realizat prin practica
instanțelor judecătorești.

Simplul obicei se transformă în normă de drept atunci când instanța de judecată își
motiva sentința făcând trimitere la un obicei.

În anul 753 î. Hr. s-a înființat Roma prestatală.

Statul în secolul al VI-lea a cunoscut 3 perioade de evoluție:

1. Regat
2. Republică
3. Imperiu

Până în secolul al V-lea, obiceiul a fost unicul izvor de drept, însă la origine,
obiceiurile erau ținute în secret de către pontifi (pontivi=preoții cultului păgân).
Plebeii au cerut în repetate rânduri ca obiceiurile să fie sistematizate și publicate în
forum astfel încât toți cetățenii romanii să cunoască normele de drept.

Spre sfârșitul republicii, odată cu dezvoltarea economiei de schimb, cele mai

multe obiceiuri au devenit inaplicabile (au căzut în desuetudine).

Obiceiul a continuat să fie izvor de drept și în epoca clasică, dovadă că, potrivit
jurisconsultului, Salvius Iulianus, obiceiul exprimă voința întregului popor și
îndeplinește o funcție creatoare, cât și o funcție abrogatoare.

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generate de societățile romane, obiceiul

și-a redobândit importanța, îmbogățindu-se cu elemente ale obiceiurilor
popoarelor din provincii, pe care romanii le tolerau câtă vreme nu veneau în
conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.

2. LEGEA

Prin cuvântul lex, romanii înțelegeau o convenție. Atunci când convenția se

încheia între 2 persoane fizice, lex era utilizată cu sensul de contract. Când
intervenea între magistrat și poporul roman constituit din adunări, lex avea
înțelesul de izvor roman de drept.
Legile romane erau propuse de unul dintre magistrați prin edictul său. Poporul lua
cunoștință de textul proiectului de lege, iar acesta era dezbătut în 24 de zile în
adunări ad-hoc.

După cele 24 de zile, poporul era din nou convocat de același magistrat pentru a se
pronunța cu privire la proiectul de lege. Poporul nu putea aduce amendamente
astfel încât fie vota în bloc proiectul de lege și se pronunța uti rogas, fie
respingeau proiectul prin pronunțarea cuvântului anticquo.

Proiectul era votat, iar legea era înaintată senatului în vederea ratificării, urmând
ca aceasta să intre în vigoare.

Legea romană avea o structură alcătuită din 3 părți:

1. Prescriptio => se indicau numele magistratului care a propus legea și

adunării care a votat, data și locul în care s-a votat și prima unitate de vot care s-a
exprimat;
2. Rogatio => cuprinde dispozițiile legii care erau sistematizate în capitole și
paragrafe;
3. Sanctio => cuprinde consecințele care interveneau în cazul nerespectării
dispozițiilor din rogatio.

În funcție de sancțiune, legile se clasifică în 3 categorii:

1. Leges perfecte => în sancțiunea lor se prevedea că actul juridic întocmit cu

încălcarea dispozițiilor din rogatio este nul;
2. Leges minus vam perfecte => în sancțiunea acestor legi se prevedea că
actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor din rogatio rămânea valabil, însă
autorul încălcării urma să plătească o amendă;
3. Leges imperfecte => în sancțiunea legilor se arată că nu este permisă
încălcarea dispozițiilor din rogatio, însă nu se preciza ce sancțiune va interveni în
ipoteza unei asemenea încălcări.

O centurie = 1 vot
 LEGEA CELOR 12 TABLE

Def.: Legea celor XII Table este cea mai veche și cea mai importantă lege.
Aceasta este denumită lex duodecim tabularum.

Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni și plebei.

Plebeii au cerut în mod repetat ca obiceiurile juridice să fie sistematizate și afișate
în forumul roman. Față de aceste cererei, în anul 451 î. Hr., patricienii au fost de
acord să se formeze o comisie alcătuită din 10 bărbați, care a sistematizat
obiceiurile și le-a publicat în forum pe 10 table de lemn.

Membrii comisiei au fost numiți decemvirii legibus scribundis (decemvirii legibus

scribundis=cei 10 bărbați care să scrie dreptul), însă, plebeii au susținut că această
sistematizare este incompletă. Din comisie nefăcând parte nici măcar un plebeu, s-
a cerut formarea unei noi comisii din care să facă și aceștia parte. Prin urmare, s-a
format o comisie care cuprindea și 5 plebei și s-a realizat o nouă sistematizare a
obiceiurilor, publicându-le pe 12 table de bronz în anul 449 î. Hr.

Legea celor XII Table se mai numea și codul decemviral și cuprindea întregul
drept roman public și privat. În domeniul privat, legea cuprinde dispoziții
referitoare la statutul juridic al persoanei, organizarea familiei, proprietatea privată
și la succesiuni. Dispozițiile referitoare la materia obligațiunilor sunt
nesemnificative; practice legea reglementează un singur contract deoarece
obligațiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb. În secolul al V-lea,
economia de schimb se afla încă la începuturile sale.

Textul legii celor XII Table nu a ajuns la noi în țară pe cale directă, întrucât cele
12 table de bronz au fost distruse de gali cu ocazia incendierii Romei (~389 î. Hr.).

După alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii deoarece nu a fost

necesar, întrucât legea celor XII table se fixase definitiv în conștiința poporului
roman.

Cicero ne spune că în copilăria sa, învățarea pe de rost a textului legii era carmen
necesarius.

În epoca modernă, s-a pus problema reconstituirii textului legii, iar aceasta s-a
realizat pe baza fragmentelor care au ajuns la noi prin digestivele împăratului
Justinian.

Se consideră că cea mai bună reconstituire aparține profesorului P.F. Girard

(posibil Paul Frederic Girard). Multă vreme s-a afirmat în mod greșit că legea
celor XII table nu ar fi originală și că a fost copiată după dreptul grecilor.
Afirmația aceasta greșită se bazează pe un text din titus livius, potrivit căruia
înainte de adoptarea legii, o comisie alcătuită din 5 bărbați s-ar fi deplasat în
Grecia Mare pentru a studia dreptul grec.

În realitate, legea este originală, întrucât, pe de o parte, reflectă în mod fidel modul
de viață al romanilor din secolul al V-lea. Romanii erau agricultori, păstori, iar
grecii erau comercianți.

S-au realizat studii comparative între legea celor XII table și legile lui Solon și s-a
constatat că între acestea există doar 3 elemente comune care erau
nesemnificative.

În sens formal, legea nu a fost niciodată abrogată. În fapt, însă, numeroase

dispoziții ale sale au căzut în desuetudine, dovadă că, potrivit lui Cicero, în secolul
I d. Hr., edictul pretorului luase locul legii celor XII table.

3. EDICTELE MAGISTRAȚILOR

La intrarea în funcție, magistrații romani se bucurau de un drept numit ius

edicendi (ius edicendi= dreptul de a publica un edict prin care arătau cum își vor
exercita atribuțiile și ce procedee juridice vor utiliza în acest scop).

Edictul publicat era valabil 1 an, cât dura și magistratura. La origini, acestea erau
exprimate verbal; de unde provine și etimologia cuvântului edict.

În secolul al III-lea î.Hr., forma scrisă s-a generalizat, iar edictele erau afișate în
forum pe table de lemn vopsite în alb și se numeau album.

Pe lângă edictele valabile 1 an, numite edicta perpetua, se mai dădeau uneori și
edicte ocazionale care se numeau edicta repentina.

Cel mai important a fost edictul pretorului, întrucât el exercita cele mai importante
atribuții de ordin judiciar. El organiza judecarea proceselor. Dacă el constata că
pretențiile reclamantuilui erau întemeiat, îi dădea acestuia posibilitatea de a își
valorifica pretențiile prin proces, chiar dacă acestea nu erau recunoscute prin
textele legii. În acest fel, pretorul sancționa(adică recunoștea) noi drepturi
subiective și extindea sfera de reglementări juridice.
În sens formal, edictul pretorului era valabil 1 an. În fapt, însă, anumite dispoziții
dinh edict, și anume cele care se dovedeau a fi utile, erau preluate și de pretorii
următori. Prin preluări repetate se fixau definitiv în edict.

Cicero spune că pe vremea sa, edictul pretorului avea 2 părți:

1. Edictum vetus (edictum vetus=edict vechi) => cuprindea dispozițiile care
treceau de la un pretor la altul;
2. Edictum novum (edictum novum=edict nou) => cuprindea dispozițiile
introduse de pretorul nou

Actele creatoare ale pretorului au ajuns la apogeu în secolul I î. Hr., dar în epoca
clasică, împăratul Hadrian i-a ordonat jurisconsultului, Salvius Iulianus, să
codifice edictele pretorului și să-i dea o formă definitvă de la care pretorii următori
să nu se mai poată abate.

Din acest moment, actul creator al pretorului a încetat, iar edictul modificat de
Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetum.

Edictum perpetum nu s-a păstrat; a fost distrus de barbari, iar în epoca modernă,
reconstituirea s-a realizat tot pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților
clasici care au comentat edictum perpetum; fragmente care ne-au parvenit prin
digestivele împăratului Justinian.

Cea mai bună reconstituire s-a realizat de profesorul german Otto Lenel care a
publicat în 1890 lucrarea „Edictum perpetum”. Potrivit lui, aceasta cuprindea 4
părți:

1. Despre organizarea proceselor;

2. Mijloace precedurale de drept civil,
3. Mijloace procedurale de drept pretorian;
4. Despre executarea sentințelor.
EXEMPLE DE INTREBĂRI

1. Care sunt sensurile conceptului de izvor de drept?

Răspuns:
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată cu mai multe înţelesuri:
- în sens material, noţiunea de izvor de drept desemneazătotalitatea relaţiilor
materiale de existenţă care determină într-o societate dată o anumită
reglementare juridică;
- ca sursă de cunoaştere a dreptului, desemnează documentele înbaza cărora
putem reconstitui fizionomia unor norme şi instituţii juridice;
- în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului,
învirtutea cărora normele de conduită capătă valoare juridică şi devin norme
de drept.

2. Structura legilor romane. Clasificarea legilor dupăsancţiune.

Răspuns:
Legea cuprindea trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.

În praescriptio se trecea numele magistratului care a elaborat legea, numele

comiţiilor care au votat legea, data şi locul votării.

Rogatio cuprindea textul propriu-zis al legii, împărţit în capitole şi paragrafe.

Sanctio cuprindea consecinţele care interveneau în cazul nerespectării dispoziţiilor

din rogatio.

După natura sancţiunii, legile se clasificau în trei categorii:

- leges perfectae;
- leges imperfectae;
- leges minus quam perfectae.

Leges perfectae erau acele legi în a căror sancţiune se prevedea că orice act
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite dispoziţii, în
virtutea cărora actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio rămânea
valabil, dar autorul său urma a fi pedepsit, de regulă, cu o amendă.

Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din

rogatio.

3. Câte categorii de edicte emiteau magistraţii romani?

Răspuns:
La intrarea în funcţie, magistraţii romani beneficiau de ius edicendi, adică de
dreptul de a publica un edict prin care arătau cum înţeleg să-şi exercite funcţiile şi
ce mijloace juridice vor utiliza în acest scop. Edictul publicat era valabil vreme de
un an, adică atât timp cât dura magistratura.

În afara edictelor valabile pe timpul exercitării funcţiilor, mai erau şi edicte

ocazionale, date cu prilejul unor sărbători sau evenimente publice.

Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue (edicta

perpetua), pe când cele ocazionale se numeau neprevăzute (edicta repentina).

4. Structura Edictului Perpetuu reconstituit de Otto Lenel.

Răspuns:
Edictul perpetuu codificat de Salvius Iulianus a fost reconstituit la sfârşitul
secolului al XIX-lea de către Otto Lenel şi cuprindea patru părţi:

- Partea I – Organizarea proceselor;

- Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;
- Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;
- Partea a IV-a – Executarea sentinţelor.
 EXEMPLE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt şcolile de drept roman în epoca clasică?

Răspuns:
La începutul epocii clasice, în vremea lui August, se conturează două şcoli de
drept (în sensul de curente ale gândirii juridice):
- Şcoala sabiniană: a fost fondată de către Caius Ateius Capito. Numele
acestei şcoli a fost dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui
Capito.
- Şcoala proculiană: a fost fondată de către Marcus AntistiusLabeo. Numele
acestei şcoli a fost dat de către Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al
lui Labeo.

În general, şcoala sabiniană a avut o orientare conservatoare, în sensul că oferea

soluţii potrivit principiilor dreptului civil, pe când şcoala proculiană a avut o
orientare novatoare, întrucât urma linia de gândire a edictului pretorului. La
începutul secolului al II-lea e.n., deosebirile dintre cele două şcoli dispar.

2. Care sunt categoriile de constituţiuni imperiale?

Răspuns:
Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă generalitate,
atât în domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat.

Mandata sau mandatele erau constituţiuni imperiale cu caracter administrativ,

adresate înalţilor funcţionari ai statului, în mod deosebit guvernatorilor de
provincii.

Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în calitate de

judecător suprem. Când aspectele erau mai complicate şi necesitau explicaţii şi
îndrumări, împăraţii obişnuiau, după pronunţarea hotărârii, să formuleze reguli cu
caracter general, care din acel moment deveneau obligatorii, adică trebuiau
aplicate de către toţi judecătorii care aveau de soluţionat speţe asemănătoare.
Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către împărat în
calitate de jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc Aureliu (161-180 e.n.), aveau
solide cunoştinţe juridice, încât erau solicitaţi în probleme de drept, iar uneori
formulau chiar principii de drept. Aceste principii erau cunoscute în limbajul
juridic sub numele de “rescripte”.

3. Care este structura Codexului lui Justinian?

Răspuns:
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri,
titlurile în constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite şi în paragrafe.

La începutul fiecărei constituţiuni există o inscriptio, în care este indicat numele

împăratului ce a emis constituţiunea, precum şi numele persoanei căreia îi era
adresată. La sfârşitul constituţiunii, în subscriptio, sunt arătate locul şi data
adoptării acelei constituţiuni.