IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

• Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman

Schimbarea condiţiilor vieţii materiale, dar şi politice care au avut o
anumită evoluţie istorică, de-a lungul epocilor statului şi dreptului roman, au
influenţat într-o oarecare măsură apariţia şi evoluţia formelor de exprimare a
normelor juridice. În aceste condiţii organul creator de drept se multiplică,
sporindu-şi posibilităţile. În vocabularul juridic modern, termenul de izvor are
trei accepţiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens documentar şi în fine
cea în sens formal, care va face şi obiectul studiului nostru.
Accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept desemnează totalitatea
condiţiilor materiale de existenţă ale societăţii la un moment dat care generează
un anumit tip de reglementare juridică. Acestea nu reprezintă numai izvoare ale
dreptului, ci ale întregului ansamblu de structură şi infrastructură ale societăţii,
ale vieţii spirituale, instituţiilor, concepţiilor politice şi sociale, etc.
În accepţiunea în sens documentar, noţiunea de izvor de drept
desemnează sursele sau documentele pe baza cărora putem reconstitui
fizionomia instituţiilor juridice romane. Astfel, este posibil ca aceste surse de
cunoaştere care ne-au fost transmise ca vestigii, să ne ajute să reconstituim
fragmentar o realitate juridică sau de altă natură din trecut. Fac parte din
categoria acestor izvoare textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi
literare, care ne transmit o serie de informaţii privind reglementările normative
existente în legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar şi date istorice, literare ori
de altă natură.
În cel de-al treilea sens, cel formal, izvorul de drept desemnează
totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale dobândesc
valoare de norme juridice. În acest sens noţiunea este înţeleasă ca izvor al
dreptului în sens formal, dar în vocabularul juridic actual, izvoarele dreptului în
sens formal se numesc forme de exprimare a dreptului.
Romanii au cunoscut şase forme de exprimare a dreptului care vor fi
studiate într-o ordine logică şi cronologică după cum urmează: obiceiul, legea,
edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiile imperiale.
În epoca veche a dreptului roman au existat ca izvoare formale ale
dreptului: obiceiul, legea, edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. În epoca
clasică, pe lângă cele patru izvoare prezentate anterior, se adaugă
senatusconsultele şi constituţiile imperiale. Acestea au reprezentat un mod prin
care împăratul a avut permanent posibilitatea de a modifica şi desfiinţa
izvoarele de drept anterioare, dovadă că spre sfârşitul perioadei respective
acesta îşi concentrează în mâinile sale, întreaga putere. În epoca postclasică
datorită instaurării monarhiei absolute, sunt consacrate decât două izvoare de
drept: constituţiile imperiale ca expresie a puterii absolute de drept divin a
împăratului şi respectiv obiceiul ce a revenit în prim plan datorită decăderii
societăţii romane.

• Obiceiul
Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor al dreptului roman (mos
majorum – moştenit din străbuni, o tradiţie venită din trecutul îndepărtat) şi se
formează prin repetarea unui comportament (consuetudino – practica
îndelungată care aplicată constant şi repetat devenea obligatorie) în procesul
destrămării societăţii prestatale.
În epoca gentilică obiceiurile nu aveau un caracter juridic, deoarece nu
exista un stat care să le aplice prin forţa sa de constrângere. Acestea erau bazate
pe vechi şi puternice tradiţii şi aveau rolul de a menţine ordinea în comunitate.
În epoca prestatală obiceiurile au fost respectate de bună voie, iar în
procesul de tranziţie către societatea politică anumite obiceiuri, acelea care erau
convenabile clasei conducătoare, au fost sancţionate de stat şi aplicate prin forţa
sa de constrângere. Pe această cale, unele din vechile obiceiuri, fără caracter
juridic, s-au transformat în norme de drept, respectiv obiceiuri juridice. Se
constată că în procesul cristalizării relaţiilor sociale de tip sclavagist s-au format
noi obiceiuri sancţionate de stat, astfel încât s-a conturat un sistem al
obiceiurilor juridice.
Întrucât la romani, la origine, obiceiurile au fost ţinute în secret, s-a
acreditat ideea că dreptul este de origine divină şi poate fi cunoscut numai de
pontifi (preoţi) în calitatea lor de interpreţi ai voinţei divine, menţionând astfel
confuzia între normele de drept (ius) şi cele religioase (fas) cu scopul de a
justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea fizică, în procesul de
aplicare a dreptului.
Obiceiurile au fost sancţionate într-un moment în care societatea romană
se întemeia pe economia naturală închisă, în cadrul căreia schimburile de
bunuri, precum şi actele juridice aveau un caracter accidental, fiind foarte rare.
De aceea, în acea epocă obiceiul a avut un rol însemnat, fiind singurul izvor de
drept ce se adapta perfect la o societate patriarhală.
 Cu timpul spre sfârşitul republicii odată cu dezvoltarea producţiei şi
schimbului de mărfuri, vechile obiceiuri rigide au devenit o piedică în calea
dezvoltării societăţii, de aceea funcţiile obiceiurilor juridice au fost preluate de
alte izvoare ale dreptului mai evoluate, precum legea, edictele magistraţilor şi
jurisprudenţa.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii generale a societăţii romane,
obiceiul îşi redobândeşte importanţa de odinioară şi se îmbogăţeşte cu elemente
ale obiceiurilor din provincii, pe fondul reînvierii unor practici ale economiei
naturale.

• Legea
În vechea limbă latină cuvântul lex, legis avea înţeles de convenţie,
înţelegere între părţi, însă atunci când această convenţie se încheia între două
persoane fizice, cuvântul lex era utilizat în sensul de contract. Dar atunci când
convenţia se încheia între magistrat şi popor, cuvântul lex era utilizat cu
înţelesul de lege ca izvor de drept, care definea procedura de adoptare a legilor.
La romani adoptarea legii ca izvor formal al dreptului presupunea o
anumită procedură, astfel încât iniţiativa legislativă o aveau magistraţii, care
convocau poporul în adunări şi îi prezentau proiectul de lege în forma unui
edict.
După ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acest proiect era
dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc neorganizate. După expirarea
termenului, poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa cu privire la
proiectul de lege. Însă, poporul nu putea aduce amendamente proiectului de lege
acesta fie îl aplica în tot, fie îl respingea. Astfel, dacă înţelegeau să aprobe acest
proiect de lege pronunţau cuvântul uti rogas (aşa cum s-a stabilit), iar dacă nu
erau de acord pronunţau antiquo (lucrurile să rămână ca înainte).
În urma aprobării proiectului de către popor, legea era trimisă senatului în
scopul ratificării şi după ce acesta o ratifica, ea intra în vigoare. Textul original
al legii era depus în arhivele statului (aerarium), iar un număr de copii erau
afişate în forum, pentru ca poporul să cunoască dispoziţiile legii. Legile purtau
numele magistratului de la care emanau. Dacă însă a fost propusă de un consul
dat fiind principiul colegialităţii care guvernează raporturile dintre consuli, este
denumită cu numele ambilor magistraţi.
 După modalitatea de adoptare legile se împart în două categorii: legi
rogatae adică ce au fost votate de popor la propunerea unui magistrat şi legi
datae, adică legi date de un magistrat.
În opoziţie cu legile propuse de magistraţi existau legile promulgate de un
magistrat (leges datae) în anumite probleme speciale (acordarea cetăţeniei,
întemeierea unor colonii, etc.), fără o consultare prealabilă a adunărilor
populare, dar în virtutea unei împuterniciri a acestora şi în calitate de
reprezentant al lor. De fapt, acestea exprimau voinţa dictatorilor, care în
exercitarea magistraturii lor, aveau posibilitatea să exercite întreaga competenţă
a organelor statului, inclusiv aceea de a elabora legi.
Structura legii
Legile romane au în structura lor trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se arată care este numele magistratului care a propus
proiectul de lege, locul şi data votării legii, precum şi numele comitiilor şi prima
unitate de vot care s-a pronunţat.
În rogatio sunt înfăţişate textele propriu-zise ale legii, care putea fi
împărţită în capitole şi paragrafe. În sanctio se arată ce consecinţe vor decurge
în ipoteza încălcării dispoziţiilor din rogatio, prin prezentarea dispoziţiilor de
pedepsire a celor care violeză legea.
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se împart în trei categorii:
leges perfectae, leges minus quam perfectae şi leges imperfectae.
În sancţiunea legilor perfecte se prevede că orice act juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor din rogatio este nul, deci nu îşi produce efectele. În
legile mai puţin perfecte se prevede că actul juridic încheiat prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio nu va fi anulat, deci îşi produce efectele, însă părţile
care l-au încheiat vor fi sancţionate cu plata unei amenzi. În schimb, în cazul
legilor imperfecte se arată pur şi simplu că este interzisă încălcarea legii, fără a
se preciza ce anume consecinţe vor decurge în ipoteza unor anume încălcări.
Legea celor XII Table (Lex duodecim tabularum)
Cea mai veche şi mai importantă lege romană, Legea celor XII Table a
fost adoptată pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei pentru că la origine
normele de drept au fost exprimate numai în forma obiceiului, iar obiceiul
juridic era ţinut în secret de pontifi, care erau aleşi numai dintre patricieni.
Astfel că, dacă se isca un conflict între patricieni şi plebei, pontifii erau
părtinitori cu patricienii.
 În aceste condiţii, plebeii au cerut ca obiceiurile juridice să fie
sistematizate, codificate şi publicate în forum, astfel încât toţi cetăţenii romani
să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Deşi multă vreme patricienii s-au
opus, plebeii l-au ales ca tribun zece ani la rând pe Terentilius Arsa, care de
fiecare dată când îşi prelua atribuţiile cerea în mod solemn ca obiceiurile să fie
codificate şi publicate. Astfel în 451 î.Chr. patricienii au admis să se formeze o
comisie compusă din 10 bărbaţi – decemviri legibus scribundi (cei zece bărbaţi
care să scrie dreptul), comisie care a procedat la sistematizarea obiceiurilor
juridice.
Cu această ocazie obiceiurile au fost publicate în forum pe 10 table de
lemn, dar plebeii sau considerat nemulţumiţi de această codificare considerând-
o incompletă, astfel încât s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi
cinci plebei. Noua comisie a resistematizat obiceiurile juridice şi le-a publicat în
forum în 449 î.Chr., pe 12 table din bronz.
În epocă, Legea celor XII Table s-a numit şi codul decemviral, întrucât
această lege cuprindea întregul drept public şi privat roman şi ca atare era cu
adevărat un cod de legi, căci reglementa statutul juridic al persoanei,
organizarea familiei, dreptul de proprietate, drept succesoral, după cum ea
cuprindea şi unele dispoziţii referitoare la materia obligaţiilor. Aceste dispoziţii
sunt puţine la număr, deoarece aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt oglinda
juridică a schimbului de mărfuri şi cum în acea vreme schimbul de mărfuri avea
caracter accidental şi dispoziţiile aveau acest caracter, dovadă că Legea celor
XII Table reglementează fizionomia unui singur contract.Textul legii nu ne-a
parvenit pe cale directă, întrucât cele 12 table de bronz au fost distruse de către
gali cu ocazia incendierii şi cuceririi Romei în anul 389 î.Chr. După alungarea
galilor, romanii nu au republicat textul legii, pentru că acesta se fixase definitiv
în conştiinţa şi memoria poporului roman.
În acest sens este evocatoare mărturia lui Cicero, care a trăit la trei secole
după distrugerea tablelor şi care afirma că în vremea copilăriei sale învăţarea pe
de rost a textului Legii celor XII Table era o lecţie obligatorie pentru copii
(carmen necessarium).
Legea celor XII Table a fost în vigoare până la moartea lui Justinian.
Totuşi, întrucât dispoziţiile sale au fost elaborate în epoca foarte veche a Romei,
la un moment dat spre sfârşitul Republicii s-a constatat că multe din dispoziţiile
sale sunt inaplicabile şi de aceea, atât pretorii, cât şi jurisconsulţii s-au străduit
în direcţia adaptării vechilor dispoziţii la noile realităţi, fie prin utilizarea unor
mijloace procedurale ca în cazul pretorilor, fie pe cale de interpretare.
 • Edictele magistraţilor
Magistraţii romani se bucurau de ius edicendi adică aveau dreptul ca în
momentul preluării funcţiei să publice un edict, prin care arătau cum îşi vor
exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor utiliza.
De regulă aceste edicte erau valabile un an de zile, adică atâta vreme cât
magistratul respectiv îşi îndeplinea dregătoria sa. De aceea, ele se numeau
edicte perpetue (perpetua), adică valabile pentru întregul an al magistraturii sale,
spre deosebire de acele edicte care erau ocazionate de anumite circumstanţe
accidentale şi care se numeau edicta repentina (edicte neprevăzute).
Dintre edictele magistraţilor ne interesează edictul pretorului, pentru că el
este acela care a determinat prin reformele sale, linia de evoluţie a dreptului
privat roman. Pretorul a fost nevoit să recurgă la mijloace procedurale în
vederea extinderii sferei juridice, întrucât la romani legile nu puteau fi abrogate
în mod expres şi ca atare normele de drept nu puteau fi modificate făţiş. Pentru
a înţelege linia de evoluţie a dreptului civil trebuie mai întâi să cunoaştem
mijloacele procedurale utilizate de către pretori, căci aşa cum vom vedea dreptul
pretorian a fost vreme de câteva secole vocea vie a dreptului civil.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian este exprimat într-o
celebră definiţie cuprinsă în Digeste : Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel suplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter
utilitatem publicam, adică "dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de
pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi
conform binelui public". Din text rezultă că pretorul are dreptul nu numai de a
completa lacunele dreptului civil, prin crearea unor noi instituţii, dar şi de a-l
corecta, adică a înlătura consecinţele unei legi nedrepte. De aceea, s-a spus că
pretorul are o putere cvasilegislativă, deoarece înlătură dreptul vechi (dreptul
civil) şi creează un drept nou.
Din punct de vedere formal, dreptul pretorian a jucat un rol foarte
important în formarea şi evoluţia dreptului roman, constituind prin sedimentarea
în timp a sute şi sute de edicte, ceea ce sa numit şi dreptul honorar, care a avut o
poziţie interesantă faţă de dreptul civil, ce avea la bază legile şi în mod special
Legea celor XII Table, senatusconsultele şi jurisprudenţa.
Deşi s-ar putea considera că pretorul nu poate crea drept, ci să exercite
doar o anumită influenţă asupra dreptului civil, totuşi, în realitate, prin edictul
său a realizat un adevărat izvor de drept, prin care dreptul pretorian îşi găseşte
identitatea numai în raport cu dreptul civil.
 În sens formal, edictul pretorului era valabil termen de un an, după care
noul pretor publica un nou edict. În realitate, însă, anumite dispoziţii din edictul
pretorului se dovedeau utile, eficiente şi de aceea erau preluate de către pretorii
următori, iar prin preluări succesive aceste dispoziţii se fixau definitiv în
cuprinsul edictului. Fireşte că la rândul lui fiecare pretor introducea în edict şi
unele dispoziţii noi, de aceea s-a constatat că orice edict al pretorului cuprindea
două categorii de dispoziţii. Astfel, dispoziţiile fixate definitiv în edict şi care
erau preluate de la un pretor la altul s-au numit edictum vetus sau pars
translaticia (partea care se transmite), iar noile dispoziţii introduse de fiecare
pretor în parte purtau numele de pars nova sau edictum novum
Activitatea creatoare a pretorului se pare că a ajuns la apogeu în vremea
lui Cicero, însă, totuşi, chiar şi după epoca lui Cicero, pretorii au continuat să
contribuie la îmbunătăţirea dreptului civil, până în vremea împăratului Hadrian
(aprox.130 d.Chr.), care i-a ordonat juristului Salvius Iulianus să codifice şi
sistematizeze edictul pretorului într-o formă definitivă. De acum înainte,
pretorii, la intrarea lor în funcţie, nu se mai puteau abate de la această formă, ei
având numai dreptul să publice edictul pretorului, aşa cum l-a sistematizat
Salvius Iulianus, având dreptul cel mult să explice sensul unor termeni utilizaţi
în vocabularul juridic pretorian.
Edictul aşa cum l-a codificat Salvius Iulianus s-a numit edictum
perpetum, care nu s-a păstrat până în zilele noastre, a fost distrus, dar a putut fi
reconstituit pe baza comentariilor făcute de jurisconsulţii clasici, care poartă
denumirea ad edictum. Aşa cum a fost reconstituit de Otto Lenel, edictul
perpetuu cuprinde patru părţi: prima parte priveşte organizarea proceselor,
partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele
procedurale pretoriene, iar partea a patra executarea sentinţei.
Începând din vremea lui Hadrian, pretorii au încetat să mai desfăşoare o
activitate creatoare. Împăratul şi-a motivat ordinul prin aceea că edictul
pretorului ajunsese la o formă ideală, perfectă şi că orice modificare ar fi fost de
natură să-i afecteze simetria şi eficienţa. Hadrian pe drept cuvânt considera că
edictul pretorului este element de echilibru în sistemul juridic roman. În
realitate, însă, acesta a dat ordinul respectiv, întrucât promova o politică
centralizatoare şi se temea că prin reformele lor, pretorii ar putea promova unele
măsuri în conflict cu politica imperială.

• Jurisprudenţa
 În sens juridic roman, jurisprudenţa reprezintă activitatea de cercetare
ştiinţifică efectuată de către jurisconculţi prin interpretarea creatoare a
dispozitiilor din vechile legi. Jurisconsulţii (iuris consulti, iuris prudentes) erau
oameni de ştiinţă, cercetători neîntrecuţi ai dreptului care printr-o subtilă
interpretare au reuşit să aplice dispoziţiile din vechile legi şi la noile cazuri,
adică la cazuri care nu existau în momentul adoptării acelei legi. În acest fel, pe
calea interpretării ştiinţifice, jurisconsulţii au reuşit să extindă sfera vechilor
reglementări juridice, prin crearea unui drept nou, corespunzător noii fizionomii
a societăţii romane.
În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, un caracter de
speţă, în sensul că activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a indica părţilor
aflate în litigii, ce text de lege se aplică în cazul lor, ce formule solemne trebuie
să pronunţe şi ce gesturi rituale trebuie să efectueze. Întrucât, în acea epocă,
fiecărui tip de proces îi corespundea anumite formule solemne, nerespectarea
acestora ducea la pierderea procesului de către partea care nu le-a respectat.
La sfârşitul dreptului vechi, dar mai ales în dreptul clasic, jurisprudenţa
dobândeşte un caracter ştiinţific, deoarece în epoca clasică jurisconsulţii se
preocupă de formarea unor principii generale şi sistematizează întreaga materie
supusă cercetării, pe baza acestor principii. Câteva secole după fondarea statului
până la 301 î.Chr., jurisprudenţa a avut un caracter sacral, în sensul că
cercetarea ştiinţifică putea fi efectuată numai de pontifi. Acest fenomen se
explică prin aceea că după adoptarea Legii celor XII Table, s-a publicat în
forum numai dreptul material, nu s-a publicat şi dreptul procesual, constând din
formulele solemne, pe care părţile le pronunţau cu ocazia judecării proceselor.
Aceste formule solemne au fost ţinute în continuare în secret de pontifi,
după cum au fost ţinute în secret şi zilele faste (în care se puteau judeca
procesele). Cei care nu cunosc normele de procedură, nu pot efectua cercetare
ştiinţifică şi nu pot oferi consultaţii juridice pentru că drepturile subiective
consacrate prin normele de drept material nu pot fi valorificate fără respectarea
normelor de procedură. Iată de ce jurisprudenţa a fost vreme de câteva secole un
monopol al pontifilor. În aceste condiţii, atâta vreme cât ştiinţa dreptului a fost
monopolul pontifilor, ea nu a putut face progrese notabile, remarcabile întrucât
aceştia aveau tot interesul să menţină confuzia dintre drept şi religie.
În anul 301 î.Chr. un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius Caecus,
denumit Gnaeus Flavius a afişat în forum şi formulele solemne ale proceselor şi
zilele faste. Din acest moment normele dreptului procesual au devenit publice,
astfel încât orice persoană se putea dedica cercetării ştiinţifice în domeniu, drept
dovadă că în secolele care au urmat, jurisprudenţa romană înregistrează
progrese vizibile şi tinde să dobândească un caracter ştiinţific. Din acest
moment jurisprudenţa a devenit laică.
Jurisprudenţa laică era valorificată fie prin prelegeri expuse discipolilor,
fie prin lucrări care se multiplicau şi difuzau, dar jurisconsulţii romani nu erau
jurişti în sensul tehnic al cuvântului, nu erau funcţionari publici, nu erau
remuneraţi, ci o efectuau dintr-un imbold intern, din proprie iniţiativă.
Totuşi jurisconsulţii romani erau atât de apreciaţi pentru activitatea lor,
încât potrivit lui Cicero domus iuris consulti totius oraculum civitatis (casa
jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi).
În ciuda faptului că nu erau jurişti de profesie, activitatea jurisconsultului
avea totuşi unele implicaţii practice, exprimate prin cuvintele: respondere,
cavere, agere, scribere.
Cuvântul respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi în
orice problemă de drept, consultaţii deosebit de apreciate, întrucât cetăţenii
romani îi consultau pe jurisconsulţi. Această atitudine trebuie pusă în legătură
cu faptul că juriştii au fost la origine preoţi. Cuvântul cavere desemna
consultaţiile în legătură cu forma actelor juridice, deoarece în epoca veche
actele juridice erau dominate de principiul formalismului. Practic în acea epocă,
orice act juridic presupunea întrunirea unor condiţii de formă, iar dacă aceste
condiţii nu erau respectate, actul juridic nu-şi producea efectele. Agere
reprezentau consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau judecătorilor în
legătură cu soluţionarea anumitor cazuri, pentru că în dreptul vechi şi clasic
romanii nu au cunoscut judecătorii de profesie, ci aceştia erau persoane
particulare alese de către părţi şi confirmate de magistrat. Prin urmare, nu
trebuie să ne surprindă faptul că aceşti judecători nu aveau pregătirea necesară
pentru a-şi soluţiona anumite cazuri şi solicitau jurisconsulţilor ajutorul.
Scribere constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea în
scris a actelor juridice. Aceasta s-a adăugat cu timpul celorlalte trei activităţi ale
jurisconsultului.
Principalii jurisconsulţi ai epocii vechi (veteres) au fost menţionaţi într-o
lucrare a lui Pomponius, cuprinsă în Digestele lui Justinian. Printre aceştia se
află Acilius Sapiens comentator al Legii celor XII Table, precum şi Sextus
Aelius Paetus Catus, care printr-un comentariu asemănător al aceleiaşi legi, a
fost considerat leagăn al dreptului civil roman. De asemenea, cel mai de seamă,
aşa cum apreciază chiar Cicero, a fost Quintus Mucius Scaevola prin faptul că
este autorul unui tratat de drept civil, din care avem câteva fragmente elaborate
pe baza unor principii de drept, despre care Pomponius spunea că "au pus bazele
dreptului civil".
Jurisprudenţa romană a ajuns la apogeu în epoca clasică deoarece
conceptele, categoriile, principiile, instituţiile evoluate ale dreptului roman sunt
în cea mai mare măsură creaţia jurisprudenţei clasice. Toate aceste concepte se
caracterizează printr-un înalt grad de subiectivism şi abstractizare, prin vocaţia
de a da expresia adecvată tuturor ideilor juridice. Aşa se explică şi faptul că
valorile proprii jurisprudenţei clasice au fost preluate în dreptul modern, fără
modificări esenţiale.
Faţă de această înflorire a jurisprudenţei, încă din vremea lui Augustus s-
au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice,
preocupate de soluţionarea problemelor controversate, respectiv şcoala
sabiniană şi proculiană. Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius Ateius Capito,
iar cea proculiană de către Marcus Antistius Labeo. Şcoala sabiniană avea o
orientare conservatoare întrucât promova soluţiile Legii celor XII Table, pe
când şcoala proculiană avea, în cele mai multe speţe, o orientare inovatoare
pentru că urmează soluţiile promovate de edictul pretorului. Această distincţie
nu se verifică în cazul tuturor controverselor şi uneori proculienii apar mai
conservatori decât sabinienii, ceea ce arată mai curând că cele două tendinţe
(progresistă şi conservatoare) aparţin întregii literaturi juridice clasice, fără
distincţie.
Cel mai valoros reprezentant al şcolii sabiniene a fost Massurius Sabinus,
care a elaborat un tratat de drept civil atât de apreciat, încât toţi jurisconsulţii
care au scris după el, preluau cercetarea problemelor de drept din punctul în
care se oprise Sabinus. Jurisconsulţii de mai târziu au scris numeroase
comentarii la adresa operei lui Sabinus denumite Libri ad Sabinus. În schimb,
cel mai valoros reprezentant al proculienilor a fost Proculus.
Pe lângă aceşti jurisconsulţi, în epoca clasică mai menţionăm pe Caius
Cassius Longinus, care în urma lucrărilor valoroase elaborate, şcoala sabiniană
era cunoscută şi sub numele de şcoala casiană. De asemenea, Salvius Iulianus
care a trăit în vremea lui Hadrian, a codificat edictul pretorului şi a scris o
lucrare Digesta.
Pomponius a trăit în vremea lui Antoniu Piul şi a scris o istorie a
jurisprudenţei romane Liber singularis în limba greacă Enkiridia. În unele
lucrări apare liber singularis enchiridii, şi care deşi nu ne-a parvenit, totuşi un
lung fragment din ea a ajuns până la noi prin intermediul Digestelor lui
Justinian, fragment pe baza căruia putem reconstitui jurisprudenţa din epoca
veche, dar şi o parte din cea clasică.
Gaius este o adevărată enigmă a jurisprudenţei romane, întrucât nu se ştie
cu exactitate perioada în care a trăit, pentru că niciunul din contemporanii săi
nu-l citează, deşi de cele mai multe ori jurisconsulţii romani se citau între ei. Cu
toate acestea, trei secole mai târziu, se constată că opera lui Gaius era deosebit
de apreciată şi se bucura de faimă.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii clasice au scris la sfârşitul
secolului II şi începutul secolului al III-lea şi aceştia sunt: Papinian, Paul şi
Ulpian. Papinian a fost considerat şi de către contemporani ca princeps iuris
consultorum întrucât el a făcut dovada unei aptitudini excepţionale şi a unui
extrem de ascuţit spirit critic pentru că a cercetat şi valorificat toate soluţiile
date de jurisprudenţa clasică şi le-a sistematizat de aşa manieră încât să poată
oferi răspunsuri optime pentru toate cazurile fie reale, fie imaginare, de aceea
opera sa se confundă cu practica. Discipolul său Paul era foarte original şi
productiv, dar păcătuia printr-un stil ermetic, greu de înţeles, pe când
contemporanul şi rivalul său Ulpian, nu era original, însă poseda un stil clar,
accesibil, uşor de înţeles şi de aceea Digestele lui Justinian cuprind o treime din
opera lui Ulpian.
Lucrările jurisconsulţilor pot fi clasificate pe anumite categorii.
Questiones erau scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe imaginare,
create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius Julianus,
Papinianus). Epistulae cuprinde expuneri juridice sub formă de scrisori.
Institutiones reprezintă manuale cu caracter elementar care cuprindeau
instituţiile dreptului civil şi pretorian (Caius, Ulpian). Sententiae constituie
acele lucrări care erau utilizate atât în învăţământ cât şi în practică (Papinian,
Paul, Ulpian). Digesta era o lucrare cu caracter enciclopedic care cuprindea
dreptul civil şi pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus). Notaele erau
observaţii critice la adresa operelor jurisconsulţilor clasici.
Jus publicae respondendi ex autoritatae princepis (dreptul de a oferi
consultaţii oficiale întărite cu autoritatea principelui). Încă din epoca veche
jurisconsulţii romani aveau posibilitatea să ofere consultaţii în probleme de
drept, atât persoanelor particulare cât şi judecătorilor, însă în acea epocă
consultaţiile nu erau obligatorii pentru judecători. Împăratul August a creat ius
publicae respondendi anumitor jurisconsulţi (celor aflaţi în graţia împăratului)
prin care au avut dreptul de a da consultaţii cu caracter oficial. Aceste
consultaţii oferite de jurisconsulţi erau obligatorii pentru judecători, dar numai
la speţa respectivă, nu şi la cazuri similare.
 Împăratul Hadrian a decis că toate consultaţiile oferite de către
jurisconsulţii învestiţi cu ius publicae respondendi să fie obligatorii pentru
judecători, atât în speţa respectivă, cât şi în toate speţele asemănătoare, de aici
putem afirma că jurisprudenţa a devenit un izvor formal de drept, de vreme ce
consultaţiile oferite de jurisconsulţi aveau putere de lege, fiind obligatorii pentru
judecători.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii societăţii romane, asistăm şi la
decăderea jurisprudenţei, în sensul că jurisconsulţii postclasici nu au mai
dezvoltat o activitate creatoare, ci doar au comentat rezumativ lucrările
jurisconsulţilor clasici. Faţă de această situaţie, judecătorii judecau procesele pe
baza textelor clasice, însă jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi
citită. În aceste condiţii fie părţile, fie avocaţii falsificau textele clasice, punând
pe seama clasicilor afirmaţii pe care nu le-au făcut.
În situaţia dată, pentru a pune capăt falsificării de texte, în anul 426 s-a
dat legea citaţiilor prin care s-a confirmat autoritatea a cinci jurisconsulţi clasici:
Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Din acest moment în faţa
judecătorilor puteau fi citate numai textele celor cinci autori, lucrări cunoscute
de judecători, astfel încât textele lor nu mai puteau fi falsificate, fără ca
judecătorii să depisteze aceste falsuri.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în problemele de
drept, dar uneori soluţiile erau controversate, în sensul că părerile erau diferite,
ipoteză în care se urma părerea majoritară. Uneori, putea să apară şi paritate:
atunci când doi aveau o părere, doi altă părere şi al cincilea nu se pronunţa în
aceeaşi părere. În aceste condiţii se urma părerea lui Papinian, iar când acesta
nu se pronunţa, judecătorul avea de ales între cele două opinii.

• Senatusconsultele şi constituţiile imperiale

Senatusconsultele
Începând din secolul I d.Chr. până în secolul III senatul va putea influenţa
procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul edictului pretorului, în
măsura în care hotărârile sale erau inserate în acest edict, considerându-se că ar
putea avea o oarecare putere legislativă. De aceea, după o veche formulă,
senatul sfătuieşte, opinează şi recomandă (conset, vindetus, placet) adică senatul
dă unele indicaţii pe care însă magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor. În
aceste condiţii, până în vremea lui Hadrianus, hotărârile senatului se impuneau
numai indirect, iar prin reforma lui Hadrianus, senatusconsultele devin
adevărate izvoare în sens formal, devenind surse de drept asemenea legii.
Senatusconsultele se numesc după numele propunătorului său, după obiectul la
care se referea sau după numele persoanei care le-a ocazionat.
Reforma scoate în evidenţă procesul prin care se concentrează în mâinile
împăratului puterile publice, deşi, din punct de vedere formal, puterea de stat
era exercitată în mod egal de senat şi de împărat. În fapt, în defavoarea
senatului, împăraţii, mai ales începând cu Hadrianus, urmăreau consolidarea
puterii lor în vederea întăririi şi dezvoltării aparatului birocratic.
Senatusconsultul era două feluri, respectiv senatusconsultum factum per
discentionem, atunci când senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de
preşedinte şi senatusconsultum per relationem, când preşedintele senatului se
adresa fiecărui senator cerându-i părerea.
În măsura în care puterile împăratului se consolidează, senatusconsultele
devin forme adiacente ale legislaţiei imperiale. În noua situaţie creată, împăratul
ţinea o cuvântare în senat (oratio), pe care acesta şi-o însuşea prezentând-o sub
forma unei hotărâri proprii. Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul
şedinţei senatoriale numită oratio princepis a devenit obligatorie, deci
adevăratul izvor de drept, aşa încât adesea juriştii în loc să vorbească de
senatusconsult amintesc numai de oratio ţinută de împărat, care cu timpul
schimbă denumirea acestuia în orationes, adică ordin al împăratului.
Cu timpul rolul senatului este diminuat, împăraţii renunţând la această
cale ocolită de legiferare, folosind modalitatea directă a constituţiilor imperiale.
Astfel că, senatusconsultele încetează de a fi izvor de drept prin secolul al III-
lea, ultimul senatusconsult fiind din timpul împăratului Probus (276-282).
Constituţiile imperiale
În epoca clasică apare însă şi forma prin care împăraţii, bucurându-se de o
autoritate politică deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg statul
roman, formă care se numeşte constituţia imperială. Iniţial, împăratul uza
moderat de acest instrument făţiş de impunere a voinţei sale maselor
exploatante, însă formal împăratul a dobândit puterea legislativă în vremea lui
Hadrianus.
Începând cu împăratul Hadrianus constituţiile imperiale – constitutiones
principis au dobândit putere obligatorie, prin faptul că erau valabile nu numai pe
durata vieţii împăratului ci şi după moartea acestuia, acestea devenind astfel
izvoare de drept, putând să creeze norme de drept civil. Constitutio principis est
quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit adică constituţiile
imperiale constituie ceea ce împăratul a hotărât prin decret, edict sau prin
scrisoare. De aceea, constituţiile imperiale pot fi grupate pe patru categorii:
edicta, mandata, decreta şi rescripta.
Edicta. Edictele imperiale amintesc de edictele magistraţilor, cu diferenţa
că ele sunt aplicabile întregului imperiu şi în timpul vieţii, dar şi după moartea
împăratului. Ele cuprindeau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le
lua, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat. Împăratul venit pe tron
putea să păstreze edictul predecesorului în condiţiile în care căpătase caracterul
permanent al legii, afară numai dacă nu fusese desfiinţat în mod explicit.
Mandata erau instrucţiuni de serviciu adresate înalţilor funcţionari de stat,
respectiv şi proconsulilor şi propretorilor din provinciile statului, unde împăratul
îşi exercita numai dreptul de supraveghere, atât în domeniul administrativ, cât şi
cel penal.
Decreta reprezentau hotărârile judecătoreşti date de către împărat, în
procesele pe care le judeca, fie de la început, fie în apel. În calitatea sa de
cetăţean roman, împăratul putea fi ales judecător de părţi (persoane particulare),
ocazie cu care el se pronunţa printr-o hotărâre judecătorească. Însă, nu toate
aceste hotărâri adoptate de împărat erau izvoare de drept în sens formal, ci
numai acelea în care era formulată în mod expres o regulă de drept, regulă pe
care ceilalţi judecători aveau obligaţia să o aplice în viitor.
Rescripta. Unii dintre împăraţi erau şi jurisconsulţi, iar în această calitate
erau consultaţi în diferite probleme juridice controversate. Ele au apărut în
timpul împăratului Hadrianus, şi erau un mijloc de cenzură la edictul
jurisconsulţilor. Atunci când răspunsurile erau adresate magistraţilor îmbrăcau
forma unor scrisori (epistula), iar când acestea erau adresate particularilor se
trecea chiar pe textul cererii o rezoluţie numită subscriptio.

VII. Codificarea dreptului roman

• Încercările de codificare înainte de Justinian
Codul Gregorian - Codex Gregorianus
Actele normative emanate de la împăraţi au devenit în epoca imperiului
atât de numeroase, încât s-a simţit nevoia să se întocmească, în scopuri practice,
colecţii complete. Astfel a fost întocmit de jurisconsultul Gregorius, persoană
particulară, acest cod care conţine constituţiile lui Diocleţian şi ale împăraţilor
precedenţi acestuia, între care şi a lui Septimiu Sever din anul 196. Lucrarea are
un caracter particular, elaborată, deci, din iniţiativă privată şi constituie se pare
o culegere neoficială de texte. Se presupune că ar fi scrisă în perioada domniei
lui Diocleţian, după numărul mare de constituţii ale acestuia care sunt cuprinse
în cod. Cei mai mulţi autori cred că acest cod cuprinde constituţii imperiale date
din epoca împăratului Hadrian până în anul 291.
Codul Hermogenian - Codex Hermogenianus
Acest cod a fost scris de un jurisconsult particular şi nu are caracter
oficial. El conţine operele celor mai însemnaţi jurisconsulţi ai epocii lui. Se pare
că cele mai multe constituţii cuprinse în acest cod aparţin lui Diocleţian şi este
catalogat ca o continuare a Codului Gregorian, întrucât conţine constituţii mult
mai recente decât cele din codul amintit. Anul apariţiei acestui cod este incert
(posibil 295) se pare că spre sfarşitul domniei lui Diocleţian; cea mai veche
constituţie pare a fi din anul 291.
Codul Theodosian - Codex Theodosianus
Precursor al lui Justinian, Theodosiu al Il-lea a încercat prin codul său din
anul 438 să reîntroneze unitatea legislativă a lumii romane. În fapt, proiectul lui
a fost mult mai mare dorind să adune toate constituţiile împăraţilor, să le
împartă pe materii, iar, la fiecare dintre ele, să adauge o parte din scrierile
jurisconsulţilor, aşa încât informaţiile juridice cu privire la o materie să fie
complete. Mai ales, voia să adune cele mai de seamă responsa ale
jurisconsulţilor romani. Însărcinată în anul 435, comisia a reuşit să termine
lucrarea în mai puţin de trei ani; ea fiind promulgată în februarie 438 şi pusă în
aplicare începând cu 1 ianuarie 439, fiind cunoscută sub numele de Codex
Theodosianus (Codul Theodosian).
• Codificarea lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a apărut într-un moment în care textele
legislative care erau în uz nu mai corespundeau nevoilor economice mereu în
prefacere. Această operă este o lucrare de sistematizare a dreptului, prin
inserarea de dispoziţii izolate ale împăraţilor anteriori lui Justinian, precum şi
din scrierile jurisconsulţilor.
Justinian este cel mai celebru împărat din toată istoria romană, nu numai
pentru cuceririle sale, ci mai ales pentru opera sa legislativă. El a făcut, cum
vom vedea, o colecţie rezumativă a dreptului roman anterior, cuprinzând şi
câteva inovaţii. Cu toate acestea nu ar trebui să se creadă că evoluţia dreptului
ar fi fost întreruptă sau schimbată. Dreptul îşi continuă evoluţia sa şi nu există
nici un motiv ştiinţific de a se opri aici studiul dreptului.
Domnia lui Justinian a fost ultima încercare spasmodică a clasei
proprietarilor de sclavi de a-şi menţine dominaţia. Stăruinţa de a fixa dreptul şi
de a adapta suprastructura juridică la relaţiile de producţie existente, au jucat în
această privinţă un rol însemnat.
Lucrările de codificare au început chiar în primii ani de domnie a lui
Justinian şi s-au desfăşurat într-un ritm rapid, fără întrerupere. Astfel, la scurt
timp după urcarea sa pe tron, în luna februarie a anului 528 a numit o comisie
alcăituită din zece persoane care să se ocupe de întocmirea marii opere
legislative plănuite. Comisia celor zece avea în frunte pe Tribonian, cel mai
mare jurist al timpului, profesor la şcoala de drept din Constantinopol. Ceilalţi
nouă erau: loan, Leontius, Focas, Basilides, Toma, Constantin - toţi funcţionari
imperiali, Teofil - profesor la aceeaşi şcoala de drept din Constantinopol şi doi
avocaţi Dioscor şi Praesentinus.
Codul lui Justinian - Codex Justiniani
Codex-ul este prima dintre operele lui Justinian şi a avut două ediţii:
codex vetus (codul vechi), promulgat în 529 care n-a ajuns până la noi şi codex
repetitae praelectionis(codul cu text reînnoit) care datează din 534. Deşi acest
cod vechi nu a ajuns până la noi, totuşi cele mai multe dintre constituţiile
imperiale, care se găsesc într-însul, au fost păstrate pentru că s-a făcut o a doua
ediţie a acestui cod. Justinian s-a decis să facă această a doua ediţie a codului,
întrucât existau păreri deosebite între scrierile jurisconsulţilor şi multe alte
chestiuni, încât aceste controverse trebuiau curmate. Acestea s-au datorat şi
faptului că între 529 - 534 Justinian a dat o mulţime de constituţii pentru a
desăvârşi vechile instituţii romane, care căzuseră în desuetudine. Ele au fost
adunate din porunca împăratului şi publicate sub titlu de Liber quinquaginta
decisionem, însă nici această carte nu s-a păstrat, dar cele mai multe dintre ele
se regăsesc în codul cel nou. Constituţiile din codul lui Justinian sunt în număr
de aproximativ 4650 şi sunt aşezate în ordine cronologică, în cadrul fiecărei
materii. Împăraţii care le-au dat la vremea lor sunt în număr de aproximativ 50.
Aşadar, codul este împărţit în 12 cărţi; el cuprinde, pe lângă constituţiile din
prima ediţie, 240 de constituţii promulgate între anii 530 şi 534, precum şi
câteva din cele 50 de constituţii celebre ale împăratului Justinian prin care s-au
tranşat anumite controverse ale dreptului roman. Numărul de 12 al cărţilor s-ar
putea crede că este o imitaţie a celor XII Table.
Institutele - Institutiones
Apărute la 21 noiembrie 533, Institutele lui Justinian au fost necesare
pentru relansarea studiului dreptului, întrucât Digestele - datorită volumului său
mare - erau practic inoperante pentru neiniţiaţi. Astfel, a fost realizat acest
manual care a sintetizat principiile şi argumentaţia ştiinţifică a jurisconsulţilor
clasici. Trebuie menţionat că acestea au fost investite cu putere de lege în faţa
instanţelor judecătoreşti. Cei care au fost însărcinaţi cu alcătuirea Institutelor au
contribuit, în parte, şi la realizarea Codului astfel: Teofil - profesor de drept la
Constantinopol, Doroteu - profesor de drept la Beirut şi, bineînţeles, Tribonian -
questor sacri palatii. Ei şi-au împărţit lucrarea, aşa încât primele două cărţi sunt
datorate lui Doreteu, iar ultimele două lui Teofil, pe când Tribonian păstrează
controlul şi direcţia generală a întregii lucrări. De aceea, Institutele au fost
realizate foarte bine, întrucât s-au folosit de un material foarte variat şi bogat şi
formează astăzi baza învăţământului juridic, în toate ţările unde se studiază
dreptul roman.
Digestele sau Pandectele – Digesta
Digestele reprezintă pentru ştiinţa dreptului cea mai importantă parte din
opera legislativă a lui Justinian, întrucât ele sunt o enciclopedie a dreptului
clasic roman. Culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor romani,
Digestele constituie, atât prin proporţiile cât şi prin conţinutul lor, o lucrare
compilatorie de tip nou în istoria dreptului roman. Cei care au fost însărcinaţi cu
realizarea acestei vaste lucrări au fost numiţi de Justinian prin constituţia Deo
auctore la 15 decembrie 530, formând o comisie alcătuită din 17 membri.
Scopul clar al Digestelor a fost codificarea, prin adunarea la un loc a vechiului
drept al jurisconsulţilor. Justinian nu a dorit numai o codificare a scrierilor vechi
ale jurisconsulţilor, ci şi o adunare de legi vechi cu aplicare practică, acestea
fiind astfel modificate atunci când nu se mai potriveau cu dreptul din timpul
său. Aşadar, comisia trebuia să facă să dispară toate nepotrivirile şi, în caz de
îndoială, să facă să prevaleze obiceiurile admise la Roma şi la Constantinopol.
Aşadar, în fiecare titlu găsim trei mase, la fel ca şi numărul subcomisiilor
care le-au realizat.
Prima subcomisie avea de cercetat şi de compilat în principal lucrări de
drept civil, aşazisele libri ad sabinum numite în acest mod după numele
jurisconsultului Masurius Sabinus (sec. I), autor al lucrării Ubri tres iuris civilis.
Pe lângă acestea, s-au mai folosit şi comentariul lui Ulpian, Digestele lui
lulianus precum şi alte lucrări de drept civil. Pentru că a cuprins mai ales
fragmente din opera lui M. Sabinus, această parte a fiecărui titlu a fost numită
"masa sabiniană".
A doua subcomisie s-a ocupat cu precădere de comentariile asupra
edictului pretorian (libri ad edictum), Digestele lui Celsus şi Marcellus, operele
lui Modestinus, Epistulae ale lui lavolenus, lucrarea lui Pomponius ad Quintem
Mucium Saervola etc. Această parte a fragmentelor a fost numită "masa
edictală".
A treia subcomisie a sintetizat cele mai multe fragmente din operele lui
Papinian şi din lucrările cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub numele
de Questiones (Întrebări), Responsa (Răspunsuri), Disputationes (Controverse).
Din aceste considerente a fost numită "masa papiniană". Pe lângă aceste lucrări,
s-au mai folosit şi fragmente din scrierile lui Paul, C. Scaevola, Gaius,
comentariul asupra Legii celor XII Table etc.
După ce cele trei subcomisii au compilat operele juridice ce i-au fost puse
la dispoziţie, extrăgând din ele fragmentele pe care le-au găsit mai potrivite, s-
au unit în plen şi au aranjat în fiecare titlu din Digeste, după o ordine variabilă,
fragmentele extrase.
În unele cazuri, se adaugă o a patra categorie, care cuprinde opere ce nu
fuseseră înglobate în cele precedente, întrucât se pare că membrii comisiilor nu
le-au avut la dispoziţie. Această masă a fost numită în literatura contemporană
"apendice" (apendix) şi apare doar în treisprezece din titlurile Digestelor. Cele
patru subcomisii s-au adunat în plen şi au discutat toate fragmentele, le-au
revizuit, în special din nevoia de a înlătura contradicţiile şi apoi, dându-le
redactarea definitivă, le-au aşezat în cadrul fiecarui titlu.
Digestele constituie o lucrare de sine stătătoare a comisiei lui Tribonian.
Aceasta se explica prin pregătirea temeinică a membrilor comisiei alcătuite din
cei mai iluştri jurişti ai epocii. Ei cunoşteau în mod desăvârşit operele juriştilor
romani, practica instanţelor precum şi producţia ştiinţifică a celor mai înalte
şcoli de drept din acea vreme. Digestele reprezintă o culegere de extrase din
operele jurisconsulţilor, din perioada în care dreptul roman a atins punctul
culminant al dezvoltării sale. Ele au format principalul mod de transmitere a
dreptului roman şi de aceea au constituit, timp de secole, dreptul în vigoare în
unele ţări din Europa Occidentală. Prin urmare, pe baza lor s-a elaborat în
societatea feudală teoria generală a dreptului, ele exercitând o puternică
înrâurire asupra codificărilor ulterioare şi implicit a dreptului civil.
Novelele - Novellae Constitutiones
Novelele constituie toate acele constituţiuni date de Justinian după
apariţia celei de-a doua ediţii a Codului (534) şi până la moartea, sa în 565. Deşi
Justinian a dorit să adune toate aceste noi constituţiuni într-o a treia ediţie a
Codului, intenţie rămasă în stadiu de proiect, acestea apărând în colecţii private
în timpul domniei sale sau chiar ulterior. Majoritatea Novelelor sunt alcătuite în
limba greacă, câteva în limba latină, iar unele chiar au text bilingv. Lucrarea se
intitulează Novellae nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că
dispoziţiile sale sunt noi din punct de vedere cronologic, faţă de cele cuprinse în
cod.
Alteraţiile de text
Textele operelor clasice au suferit, în decursul secolelor, diferite alteraţii,
unele voite, altele nu. Alteraţiile voite se numesc interpolări, pe când cele
neintenţionate se numesc glose.
Interpolaţiile
Cuvântul "interpolaţie" are mai multe înţelesuri. În ştiinţele istorice prin
acest termen se desemnează intercalarea ulterioară într-un text a unor cuvinte
sau fraze care nu aparţin autorului. În studiul Digestelor, termenul are un înţeles
special mai restrâns: se numesc astfel completările, modificările sau omisiunile
săvârşite, în textele vechi ale jurisconsulţilor, fără a se face vreo menţiune
specială, astfel ca acestea să pară ca fiind originale. De cele mai multe ori
interpolaţiile nu au fost făcute cu scopul de a introduce inovaţii în materie
legislativă, ci au intervenit doar pentru a clarifica anumiţi termeni, a explica
unele texte, pentru a le prescurta, spre a ocupa mai puţin spaţiu sau pentru a
înlocui unele expresii, cu altele mai moderne. Până la urmă toate acestea au
stabilit reguli noi faţă de cele ale dreptului roman clasic.
Glosele
Acestea sunt acele alteraţii neintenţionate care se datorează diferiţilor
cititori de manuscrise conţinând operele jurisconsulţilor clasici şi care obişnuiau
să facă, pe marginea textelor sau între rânduri observaţii, care mai apoi din
neatenţia copiştilor au fost trecute chiar în text. De multe ori erorile copiştilor s-
au realizat întrucât aceştia nu cunoşteau în fapt prescurtările juridice. Acest
lucru a fost pos ibil întrucât manuscrisele nu se tipăreau, ci copiştii sau scribii
realizau aceste lucrări. Astfel, glose le reprezintă nişte note, care de cele ma i
multe ori erau scrise pe marginile de text ş i care câteodată erau intercalate chiar
în text, fiind făcute pe margine sau printre rânduri de cei care utilizează diverse
manuscrise. Aceste note erau copiate ulter ior împreună cu textul iniţial de
diferiţii scribi care reproduceau textele în Digeste, neştiind sigur dacă ele
aparţin acestuia sau au fost introduse de cei de la care au posedat acel
manuscris.