MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 4

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL

Noțiunea de izvor al dreptului are mai multe accepțiuni, dintre care interesează :

a) Sensul material, în care desemnează totalitatea condițiilor materiale de existență,

care determină o anumită reglementare juridică, calitate care se modifică în funcție
de trecerea de la un mod de producție la altul;
b) În sens formal, izvoarele dreptului desemnează totalitatea formelor necesare
pentru exprimarea normelor juridice. Mai precis, pentru ca o normă socială să
devină normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, ce diferă de la
o societate la alta.
prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale în
norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.
În societate romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub influența
nemijlocită a factorilor economici, sociali și politici.
Astfel, în epoca veche, după fondarea statului, principalul izvor de drept a fost
obiceiul, corespunzător cerințelor economiei naturale închise. Începând cu sec. V pînă la
sfârșitul Republicii, dreptul roman se exprimă, preponderent, în forma legii. Spre sfârșitul
epocii vechi, edictele pretorilor și jurisprudența sunt recunoscute alături de obicei și de lege,
ca izvoare de drept.
În epoca clasică, vechilor izvoare li se adaugă unele noi: senatconsultele și
constituțiunile imperiale.
În epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept îmbracă
exclusiv forma constituțiunilor imperiale și a obiceiurilor.

 OBICEIUL CA IZVOR DE DREPT

Obiceiul s-a format în procesul de tranziție de la societate gentilică la societatea politică.

Dacă în epoca prestatală, viața societății romane era reglementată de obiceiuri nejuridice,
întemeiate pe vechi tradiții și exprimau interesele tuturor membrilor societății, fiind respectate

1
de bună-voie, dezvoltarea vieții economice a produs stratificarea societății și apariția primelor
elemente ale organizării politice. Apariția statului a cristalizat acest proces definitiv și, alături
de vechile obiceiuri, apar noi obiceiuri juridice, generate de noile realități economice, sociale
și politice, toate fiind obligatorii prin sancționarea lor de către stat.
Pînă la adoptarea Legii celor XXII Table, obiceiul a fost singurul izvor al dreptului
roman. Acestea era ținute în secret de către pontifi, care pretindeau că acestea le erau revelate
de către zei, în scopul de a acredita originea divină a dreptului.
În epoca foarte veche nici nu exista o delimitare clară între normele de drept (ius) și
cele morale (fas), confuzia fiind menținută de pontifi pentru că justifică asocierea influenței
religioase la constrângerea fizică în procesul de aplicare a dreptului.
La sfârșitul epocii vechi, obiceiul juridic de tip rigid și formalist începe să-și piardă
din importanță, locul său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la dinamica vieții
sociale. Cu toate acestea, obiceiul rămâne izvor de drept și în epoca clasică, fiind amintit de
jurisconsultul Salvius Iulianus, în sec II, d, Hr., ca exprimând încă voința poporului și având o
funcție abrogatoare.
În acest timp, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute ca izvoare de
drept numai în măsura în care nu veneau în contradicție cu principiile și legile romane.
În epoca postclasică, odată cu decăderea producției și cu reînvierea unor practici ale
economiei naturale, importanța obiceiului se revigorează. În epoca Imperiului, în pofida
dorinței și eforturilor împăraților, puterea centrală decade, astfel încât normele emanate de
ea nu mai au forță executorie, obiceiurile juridice purtând amprenta realităților specifice
diferitelor provincii.

 LEGEA

A apărut ca izvor de drept pe terenul luptei pentru drepturi politice și economice dintre
patricieni și plebei. Pontifii, care dețineau monopolul obiceiurilor juridice, erau corupți de
pătura căreia îi aparțineau în exclusivitate, patriciatului.
Plebeii, dezavantajați în fața justiției de acest gen, au desfășurat o luptă acerbă, cerând ca
obiceiurile să fie codificate și publicate. După lungi decenii de frământări sociale, în anul
451 î. Hr. A fost adoptată Legea celor XII Table, prima lege romană, care a fost publicată
astfel încât să fie cunoscută de popor.
Legea, deși denumită cu același termen – lex -, începe să fie folosită cu sensuri diferite în
funcție de sfera de aplicare: - în sfera dreptului privat, lex însemna contract, pe când
intervenea între magistrat și popor, aceasta dobândea înțelesul de lege ca formă de exprimare
a dreptului.

 PROCEDURA DE ADOPTARE A LEGILOR.

În acest scop, magistratul emitea un edict prin care făcea cunoscut proiectul de lege.
Poporul dezbătea proiectul în adunări neoficiale, după care era convocat în comitii
pentru a se pronunța oficial. Dacă erau de acord, votau DA (uti rogas), dacă respingeau
proiectul, NU (antiquo). Față de această procedură, Gaius afirma că legea este ceea ce
poporul decide și hotărăște (quod populus romanus iubet atque constituit).

2
 După votarea legii, era supusă ratificării Senatului, care avea rolul de verifica dacă s-
au respectat tradițiile și moravurile poporului roman. Textul legii era depus în tezaurul statului
după ce era aprobat de Senat, iar un număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul
să fie cunoscut de cetățeni. Legea purta numele magistratului care prezenta propunerea în fața
poporului.

 Structura legii.

Aceasta era formată din trei părți: praescriptio, rogatio, sanctio. În praescriptio se trecea
numele magistratului care prezentase propunerea, numele comitiilor care au votat legea și data
votării, precum și ordinea votării în cadrul comitiilor. Rogatio cuprindea textul legii care,
după caz, putea fi împărți în capitole și paragrafe. În sanctio se arăta ce consecințe decurg din
încălcarea dispozițiilor cuprinse în rogatio.
După natura sancțiunii, legile se clasifică în leges perfectae, minus quam perfectae și
imperfectae.

 Legea celor XII table

Tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat 10 ani succesiv cererea ca dreptul cutumiar
să fie sistematizat și publicat. În anul 451 î.Hr. s-a format o comisie compusă din 10 persoane,
împuternicită să codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept și le-a
publicat în forum pe 10 table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulțumiți de cuprinsul legii, așa
că s-a format o nouă comisie, în componența căreia intrau și 5 plebei, iar în anul 449 noua
codificare a fost publicată pe XII table de bronz.
Prin sfera și natura reglementărilor sale, Legea celor XII table este un adevărat cod.
Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului public și
privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai târziu s-au
mărginit să dezvolte principiile cuprinse în legea celor XII table.

 Edictele magistraților

Magistrații romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcție, un edict (ius edicendi) -
valabil un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor de activitate și ce procedee
juridice vor utiliza. Pe lângă edictele valabile timp de un an, cât dura magistratura, se dădeau
și edicte ocazionale, valabile pentru un număr de zile (ex. cu ocazia unor sărbători). Edictele
valabile pe durata întregului an se numeau perpetue (edicta perpetua), iar cele neprevăzute
(edicta repentina). Prin edictele lor, puneau la dispoziția părților cele mai potrivite mijloace
procedurale pentru ca ele să-și poată valorifica pretențiile legitime.
Către sfârșitul epocii vechi, când dreptul quiritar devine inaplicabil, activitatea pretorului a
căpătat o importanță tot mai mare, deoarece ori de câte ori dreptul civil nu oferea un procedeu
adecvat în scopul valorificării unor pretenții legitime, el crea mijloace noi, sancționând pe
cale procedurală noi drepturi subiective. Pe această cale pretorul a influențat evoluția
instituțiilor de drept civil, adaptându-le la noile realități economice și sociale.

3
 În același timp, tot pe cale indirectă, pretorul a creat și instituțiile juridice noi care, spre
sfârșitul republicii, s-au constituit în sistemul dreptului pretorian, ca o replică dată dreptului
civil.
Instituțiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocolită deoarece, potrivit
concepției romane exprimată prin adagiul praetor ius facere non potest, magistrații judiciari
nu puteau introduce noi reglementări juridice. Pe de altă parte, vechile reglementări nu mai
puteau fi aplicate în practică, astfel încât pretorul, în virtutea rolului său creator, a creat
aparența că dreptul civil continuă să rămână în vigoare, dar, prin utilizarea unor mijloace
procedurale, l-a adaptat la noile realități.
Nu întâmplător romaniștii afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale procedurală.
Așa cum vom vedea de-a lungul acestui curs de drept roman, procedura civilă romană a
jucat rolul unui filtru care a permis rămânerea în vigoare a vechiului drept, dar i-a dat o
nouă finalitate.
Întrucât edictele erau valabile un singur an, ele își pierdeau caracterul obligatoriu la
intrarea în funcție a noului pretor. În practică însă, pretorul nou ales prelua din vechiul edict
dispozițiile care se dovediseră utile. Datorită acestor practici, partea veche a edictului,
moștenită de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziții
purtau numele de pars nova sau edictum novum.

 Jurisprudența

Este știința dreptului creată de către jurisconsulți (iuris consulti) prin interpretarea
dispozițiilor cuprinse în legi.
Jurisconsulții erau oameni de știință în măsură să interpreteze cu ingeniozitate și
subtilitate normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau
un statut de juriști în sensul tehnic al cuvântului.
Până către sfârșitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulților se
mărginea la: indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor solemne
proprii fiecărui proces și a cuvintelor solemne care trebuiau pronunțate de către părți pentru
a se ajunge la rezultatul dorit.
În epoca clasică, știința dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea ce
conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Rolul pecumpănitor al jurisprudenței,
în raport cu alte sfere ale gândirii, apare și ca un reflex al faptului că situațiile noi, ivite în
condițiile dezvoltării producției, nu puteau fi soluționate pe baza unor texte adoptate cu
multe secole în urmă. În această nouă conjunctură, jurisconsulții s-au străduit și au reușit să
găsească în textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate
în scopul soluționării cazurilor noi.
Adeseori, rezultatul interpretării jurisconsulților se îndepărtează vădit de sensul originar al
legilor, uneori este chiar opus. Ducând până la ultimele consecințe resursele oferite de tehnica
juridică, jurisconsulții au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a societății
romane, sub aparența că interpretează vechile reglementări.

4
  Jurisprudența laică în epoca veche
Jurisprudența veche avea un caracter empiric; jurisconsulții nu se preocupau de
extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrări sistematice. Soluțiile de
speță, la care ajungeau jurisconsulții, erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite
celor care doreau să le asculte.
Pe lângă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulții desfășurau o activitate cu
implicații practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii: respondere,
cavere și agere.
În sfera lui respondere intrau consultațiile juridice date cetățenilor în cele mai variate
domenii. Ele erau atât de apreciate, încât Cicero spunea că „locuința jurisconsultului este
oracolul întregii cetăți”. (domus iuris consulti totius oraculum civitatis).
Cavere desemnează explicațiile date cetățenilor în legătură cu forma actelor juridice, iar
agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un
proces.

 Jurisprudența în epoca clasică

Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele consecințe, jurisconsulții clasici
combinau diferite cazuri creând spețe dintre cele mai complicate. Așadar o regulă de drept
era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluții pentru toate cazurile imaginabile
intr-un domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la realitatea socială a prilejuit
cristalizarea lor în funcție de cerințele practicii.
Crearea unor construcții juridice simetrice, abstracte și subiectivizate, efectuarea unor
ample sinteze, formularea de reguli și principii generale, sistematizarea pe baza lor a întregii
materii cercetate, constituie o operă dinamică și reflectă preocuparea jurisconsulților de a oferi
soluții adecvate celor mai diverse cazuri.
La inceputul epocii clasice s-au format două școli de drept, cu sensul de curente ale
gândirii juridice, preocupate de soluționarea problemelor controversate. Școala sabiniană a
fost fondată de către Caius Ateius Capito, iar cea proculiană de către Marcus Antistius
Labeo. Școala sabiniană și-a luat numele de la Massaurius Sabinus, succesor al lui Capito la
conducerea sa, și avea o orientare conservatoare, tradiționalistă. Dimpotrivă, școala
proculiană, numită astfel după Proculus, un celebru reprezentant al ei, avea o orientare
progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovații, pentru generalizare și
sistematizare.
Între jurisconsulții clasici se situază la loc de frunte Capito și Labeo, fondatorii celor două
școli de drept.
Lucrările jurisconsulților clasici pot fi clasificate pe anumite categorii:
- institutiones sunt manuale elementare de drept în cuprinsul cărora sunt expuse instituțiile
dreptului civil și pretorian (Gaius, Ulpian);
- colecțiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă spețe imaginare,
create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius Iulianus, Papinianus);
- sententiae sunt lucrări utilizate atât în învățământ, cât și în practică (Papinianus, Paulus,
Ulpianus);
- comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor și pe cel al edililor curuli;

5
- digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând dreptul civil și dreptul pretorian
(Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).

 Senatusconsultele
Până la împăratul Hadrian, hotărârile adoptate de Senat nu erau izvoare de drept în
sens formal. Practic, încă din epoca foarte veche, Senatul a influențat procesul de legiferare.
În epoca veche legile nu intrau în vigoare fără aprobarea Senatului, prin urmare, atunci când o
lege venea în contradicție cu interesele proprietarilor de sclavi, Senatul refuza să o ratifice.
Prin reforma lui Hadrian (117-138, d.Hr.), din primii săi ani de domnie, hotărârile
senatului (senatusconsulte) au devenit izvoare de drept și în sens formal. Această reformă era
oarecum în contradicție cu locul pe care Senatul îl ocupa în statul roman la acea epocă. În
fapt, Senatul era o simplă anexă a politicii imperiale. În vederea adoptării unui senatusconsult,
împăratul sau un reprezentant al său, prezentau propunerea în fața senatului, după care senatul
vota automat. De cele mai multe ori, după prezentarea proiectului de senatusconsult,
împăratul părăsea incinta senatului fără să mai aștepte rezultatul votului. Datorită acestei
proceduri de adoptare a lor, senatusconsultele au fost desemnate și prin termenul de orationes
(simple discursuri).
De aici încolo, activitatea legislativa trece in competența impăratului care a luat
initiațiva sistematizării si codificării legislației romane in materie de jurisprudență (Edictum
perpetuum), elaborat de juristul L.Salvius Iulianus.

 Constituțiunile imperiale
Potrivit unui text din Gaius, constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto
vel epistula constituit (constituția imperială este ceea ce împăratul hotărăște prin decret,
prin edict sau prin scrisoare).

Constituțiunile imperiale sunt de patru feluri:

 Edicta. Edictele cuprindeau dispoziții cu caracter general, pe care împăratul le dădea
fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat;
 Mandata. Mandatele erau instruncțiuni date înalților funcționari de stat atât în
domeniul administrativ, cât și în cel penal.
 Decreta. Decretele erau hotărâri judecătorești date de către împărat. De regulă,
hotărârile pronunțate de împărat erau obligatorii numai pentru părți, în unele cazuri
însă, cu ocazia pronunțării hotărârii, împăratul formula o nouă regulă de drept, care
devenea obligatorie. În asemenea cazuri decretele erau izvoare de drept.
 Rescripta. Împărații puteau da consultații în probleme de drept. Răspunsurile date
magistraților îmbrăcau forma unor scrisori (epistula). Cele adresate particularilor erau
scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau și reguli cu caracter
general. Aceste rescripte, întrucât aveau o valoare aparte, erau sistematizate și
publicate (liber rescriptorum)

6
Lecturi suplimentare:

 Opera legislativă a lui Justinian (caiet seminar); referat stud. I. Cuciureanu,

https://drept.unibuc.ro/documente/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Cuciureanu
%20Ionela.pdf
 C. Dinulescu, Bizanțul – Un imperiu guvernat de lege,
https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2007/RSJ2/023Dinulescu.pdf