Lumea la începutul epocii moderne

Curs nr. 2

I. Problematica esenţială a epocii moderne

Modernitatea s-a caracterizat printr-o transformare profundă a societății umane.
Perioada modernă păstrează importante elemente de continuitate cu epoca anterioară,
medievală, pentru că transformările s-au produs treptat, iar în unele registre (precum cel al
mentalităților) continuitățile s-au înscris în durata lungă. Înnoirile, transformările, evoluțiile
au condus însă la modificări ample, structurale. Tocmai aceste elemente de discontinuitate
individualizează modernitatea, impregnând-o cu atributele sale specifice. Și din punct de
vedere semantic, epoca modernă este asociată cu progresul, evoluția, dezvoltarea. Iar acest
progres a caracterizat toate domeniile vieții, firește, în ritmuri și în ponderi diferite. Poate cea
mai importantă mutație a fost ceea survenită în plan social-economic: apariția relațiilor
capitaliste. Fundamentală, în cadrul acestei problematici, circumscrise definitoriu relaţiilor
capitaliste (sau economiei de piaţă) rămâne apariţia, extinderea şi impunerea relaţiilor de
acest tip, pe plan general şi local. În acest context, un loc important a revenit revoluţiilor
burgheze, care s-au succedat în timp şi spaţiu, acoperind întreaga epocă modernă şi o mare
parte a lumii, chiar dacă sub raportul cauzelor, obiectivelor, forţelor motrice, desfăşurărilor şi
consecinţelor, au cunoscut o mare diversitate. Dar revoluţia n-a constituit singura cale spre
modernitate. Multe societăţi şi popoare au atins acest stadiu prin mijlocirea reformelor,
evitând astfel convulsiile politice şi sociale.
Ca urmare a dezvoltării relațiilor capitaliste, economia autarhică, specifică
feudalismului, a fost înlocuită cu economia de piață, capitalistă, dinamică, orientată pre
schimb. Orașele și satele și-au diferențiat funcțiile. Cu ajutorul burgheziei, în primele s-au
dezvoltat manufacturi, iar mai apoi, odată cu revoluția inustrială, fabrici. Orașul a oferit
cadrul adecvat pentru avântul comerțului, industriei și mai ales al culturii. Și la sate,
proprietatea agrară feudală condiționată s-a transformat în proprietate capitalistă, orientată
spre producția de piață, ceea ce a dus la eliberarea unei importante forțe de muncă, folosită în
manufacturi și sporind numărul locuitorilor orașelor.
O altă transformare importantă s-a produs în plan social. Specifică epocii este apariţia
celor două categorii sociale definitorii ale modernității: burghezia şi clasa lucrătorilor
industriali salariaţi (a proletariatului), care se adaugă celorlalte două clase tradiţionale:
stăpânii de pământ (cu variatele lor denumiri: feudali, nobili, fermieri, boieri etc.) şi lucrătorii
acestora – ţăranii.
Modificări de substanță s-au produs și în plan religios. Reforma protestantă și apariția
diverselor confesiuni sau grupări religioase reformate, pe de o parte, Contrareforma catolică,
pe de altă parte, nu doar că au modelat mentalități, comportamente, atitudini, dar au avut și un
impact politic major. Revolte, revoluții sau războaie au avut premise sau pretexte religioase.
În sens mai larg, protestantismul a avut, în opinia unor savanți (a se vedea, de pildă,
argumentația lui Max Weber) un rol deosebit în transformarea burgheză a occidentului
european, dar și a altor zone de pe glob (coloniștii englezi din America de Nord erau, în mare
parte, protestanți care plecaseră în Lumea Nouă din cauza persecuțiilor religioase). Aceste
mutații religioase au avut și alte urmări politice. Vechea idee de imperiu creștin universal a
fost pulverizată de apariția unor biserici protestante naționale, convergente cu proiectele
statale naționale. Vechea luptă pentru putere dintre autoritățile laice și cele ecleziastice a fost
tranșată în favoarea celor dintâi, prin extinderea autorității statului laic asupra bisericilor.
Trebuie să așteptăm epoca contemporană pentru a vedea diminuat acest control și stabilirea
neutralității între cele doupă sfere, statală și bisericească. Firește, importanța religiei nu s-a
diminuat în societățile moderne, majoritatea oamenilor continuând să fie profund religioși și
să se raporteze Dumnezeu și la Biserică. Ce s-a erodat treptat a fost sfera comunitară a
credinței, până într-acolo încât, în cazuri extreme (cum a fost acela al Franței revoluționare),
creștinismul a fost înlocuit cu un cult al Ființei Supreme, un fel de avatar al Rațiunii
propovăduite de unii dintre iluminiștii francezi. Nu peste tot însă lucrurile au mers atât de
departe. În timpul revoluției engleze, religia a fost esențală pentru definirea țelurilor
opozanților monarhiei absolutiste și pentru determinarea cu care adepții lui Cromwell căutau
un model biblic originar pe care să-l propună ca fundament al unei Anglii reînnoite,
purificate. Spiritul laic s-a născut treptat și s-a extins în diverse societăți și categorii sociale,
dar el nu este nicidecum similar cu ateismul sau indiferentismul religios, ci se referă la
separarea domeniului politico-social de cel religios, care se va manifesta în cadre specifice (în
special, în sfera privată, cu referire la relația directă dintre credincios și Dumnezeu).
Transformările spirituale au produs mutații și în plan social. Ideile de inegalitate, de ierarhie,
de privilegii din naștere au devenit perimate. Numeroși indivizi, aparținând unor categorii
sociale largi, lipsite de drepturi în trecut, au putut să participe la viața economică, socială sau
politică, au putut să se instruiască, să se îmbogățească și să aspire la o viață mai bună.
Fundamentală şi specifică epocii moderne este şi problema naţională. Dacă procesul de
constituire a naţiunilor şi a statelor naţionale a început încă din secolul al XV-lea în
occidentul european, cu timpul, acest proces s-a extins spre centrul şi răsăritul continentului,
depăşindu-i graniţele. Momentul culminant al procesului l-a constituit formarea statelor
naţionale unitare. Calea spre împlinirea acestui deziderat n-a fost deloc facilă, ci anevoioasă,
în condiţiile conservării unor graniţe trasate anterior, ale politicii expansioniste, provocate
constant de marile puteri, ale unei diplomaţii deloc înclinată spre compromisuri.
Formarea naţiunilor şi a statelor naţionale a presupus un larg evantai de transformări
politico-instituţionale, care au dat substanţă procesului de modernizare. Centralizarea statală
și laicizarea treptată au condus la depersonalizarea puterii, suveranii domnind în virtutea legii
și a unui prezumtiv contract social, teoretizat de gânditorii politici, iar nu a principiului de
drept divin, care, fără a dispărea, a fost, treptat, abandonat. Fidelitatea față de suveran a fost
înlocuită de una față de stat sau de instituțiile reprezentative. Parlamentarismul propulsat de
revoluţia engleză s-a consolidat şi extins treptat, nu doar spre centrul şi răsăritul continentului
european, ca o condiţie sine qua non a democraţiei burgheze. Apariţia şi afirmarea partidelor
politice în perimetrul mai larg ori mai restrâns al fiecărei societăţi constituie încă o
particularitate a modernităţii. O altă particularitate rezidă în dezvoltarea birocrației, prin
intermediul căreia suveranii au dislocat vechile solidarități și privilegii, instituind un control
tot mai eficace asupra întregului teritoriu al statelor în fruntea cărora se aflau. De acelaşi
registru, al vieţii politice, se leagă acţiunea predilectă, sistematică şi de largă durată a
burgheziei dea-și spori rolul și influența în cadrul primelor societăţi moderne. Treptat, aveau
să se cristalizeze idei noi, asamblate în doctrine viguroase reprezentând interese de clasă, cum
au fost conservatorismul, liberalismul și socialismul.
De o importanță majoră a fost modernizarea și amplificarea relațiilor internaționale,
prin modernizarea instrumentelor diplomației, apariția misiunilor iplomatice permanente sau
dezvoltarea fără precedent a dreptului tratatelor. Deși existau ambasade ale Republicii
Veneția sau ale Statelor papale încă din Evul Mediu, răspândirea și generalizarea trimiterii de
către suverani a unor misiuni permanente pe lângă alte state s-a realizat treptat. Pacea de la
Lodi sintre statele italiene, din 1454, reprezintă un moment cheie în această evoluție. Însă
abia pacea din Westfalia din 1648 marchează intrarea relațiilor internaționale într-o nouă eră.
Din acest moment funcționarea după principii moderne a diplomației s-a produs la scară
continentală, iar principiile dreptului ginților (precusrorul dreptului internațional) au fost
acceptate de toți actorii internaționali. Sistemul internațional s-a bazat pe balanța de putere și
pe menținerea echilibrului între state.
La aceste transformări de substanță se poate adăuga și expansiunea colonială. O
trăsătură marcantă a perioadei de până la primul război mondial o reprezintă formarea
imperiilor coloniale și lupta pentru colonii și sfere de influență pe glob între marile puteri. De
la marile descoperiri geografice până la Primul Război Mondial, continentul european a avut
rolul decisiv în „unificarea lumii”. Acţiunea trebuie privită şi judecată diferenţiat, în funcţie
de motivaţii şi consecinţe: pe de o parte, a generat importante metamorfoze ale societăţilor
ajunse sub dependenţă colonială (nu numai pozitive ori numai negative) şi, pe de altă parte, a
influenţat în mare măsură – în plan material şi spiritual – comportamentul coloniştilor (sau
colonizaţilor), accentuând complexitatea relaţiilor nu numai dintre colonii şi metropolă, ci
chiar dintre colonişti. Datorită dezvoltării economice și stăpânirii mărilor, ca și penetrării
europenilor pe celelalte continente, economia europeană a căpătat dimensiuni mondiale. Prin
amploarea acestui fenomen, prin dinamismul său, prin crearea unor imense imperii coloniale
și prin realizarea „marelui comerț”, Europa a exercitat o hegemonie mondială și a imprimat
trăsături specifice procesului de modernizare peste tot în lume. Europenii au dezvoltat un
profund sentiment al superiorității față de restul lumii, fiind convinți de superioritatea
sistemului lor social, economic, politic și cultural. Această autopercepție, întărită prin
contactul cu civilizațiile mai puțin dezvoltate pe care le întâlneau pe celelalte continente, a
forjat un puternic sentiment europecentrist.
Desigur, calea progresului spre modernitate nu poate fi înţeleasă în afara progresului
accentuat al ştiinţelor şi tehnicii, cele dintâi dobândind un tot mai pronunţat caracter aplicativ.
Revoluția industrială a contribuit decisiv la propulsarea înspre modernitate a societății.
Îmbunătățirile tehnice din agricultură și industrie, deplasarea forței de muncă din mediul rural
spre orașe, dezvoltarea și acumularea capitalurilor, dezvoltarea medicinei și îmbunătățirea
condițiilor igienico-sanitare, eradicarea unor boli și creșterea speranței de viață, dezvoltarea
presi și a sistemului de învățământ, toate acestea și multe altele au caracterizat modernitatea.
Unul dintre aspectele cele mai notabile a fost și dezvoltarea tehnicii militare și eforturile
depuse de state în plan militar. Cursa înarmărilor a consumat o bună parte a resurselor statelor
(de exemplu, ea atingea 40% din bugetul statului austriac în secolul al XIX-lea). militarismul
imperiilor de la cumpăna secolelor XIX-XX se baza pe transferul tehnicii de vârf în domeniul
militar și pe alocări bugetare în creștere pentru înarmare.
De asemenea, aportul factorului cultural în procesul modernizării reclamă nu numai
examinarea principalelor producţii spirituale, ci şi a modului în care s-a realizat difuziunea
ideilor în timp şi spaţiu, recomandând ca imperativă pentru înţelegerea dimensiunilor
modernităţii studierea mentalităţilor. Dincolo de marile curente politico-ideologice care au
modelat societățile și au canalizat eforturile depuse în direcția îmbunătățirii condițiilor social-
politice sau economice din țările lumii (ale Europei și Statelor Unite, în principal) s-au
dezvoltat și curente radicale, care militau pentru distrugerea ordinii burgheze și promovau
ideea unei noi ordini mondiale (în egală măsură, s-au dezvoltat ideologii extremiste de
dreapta și de stânga).
Începând din secolul al XVII-lea, când a fost inaugurată în fapt era statistică,
demografia istorică şi-a revendicat cu temeinicie locul însemnat în cuantificarea
transformărilor modernizatoare specifice fiecărei societăţi. Dorinţa depăşirii aproximărilor şi
insuficienţelor s-a vădit în practica recensămintelor sistematice, efectuate treptat în tot mai
multe state ale lumii moderne. În egală măsură, cunoaşterea condiţiilor de viaţă – mereu
schimbătoare şi, fatalmente, diferenţiate în funcţie de mediu, regiuni şi oameni – apare ca
indispensabilă înţelegerii procesului modernizator, proces care trebuie privit la scară globală,
urmărind generalităţile fără sacrificarea particularităţilor.
Pe de altă parte, este subînţeles faptul că rolul şi locul (pe scara valorilor) diferitelor
regiuni ale lumii nu poate fi strict egal sau direct proporţional cu suprafaţa lor sau cu numărul
locuitorilor. Unele s-au dezvoltat mai rapid, mai consistent şi mai durabil faţă de altele,
reclamând, firesc, un spor de insistenţă justificată şi metodologic. Exemplul concludent îl
oferă Europa, incontestabil cea mai dezvoltată regiune a lumii în epoca modernă. Ponderea
sporită a istoriei continentului european în ansamblul istoriei universale se justifică prin
filiaţia europeană a multor procese înnoitoare desfăşurate la scara altor continente, ca şi prin
multiplele conexiuni între societăţile şi popoarele lumii, detectabile prin studiul comparativ al
propriilor istorii.
Pe temeiul acumulărilor anterioare, nicicând încheiate, acest studiu presupune un
permanent apel la izvoare, pentru investigarea domeniilor nepredilecte şi totuşi necesare
restituţiei istorice, apel extins la toate categoriile de surse documentare supuse examenului
critic de fiecare generaţie în parte, în raport direct cu capacitatea de înţelegere, cu
instrumentarul specific şi cu orizontul informaţional de care dispune, în efortul materializării
propriilor opţiuni sau idealuri.

II. Lumea la începutul secolului al XVII-lea: privire generală

La începutul secolului al XVII-lea, Franța avea deja o relativă preponderenţă pe
continent, confirmată prin tratatele de pace din Pirinei și din Westfalia, în vreme ce
dominația maritimă revenea Provinciilor Unite și Angliei, care au luat locul Spaniei și
Portugaliei. Anglia își va consolida această poziție, astgfel încât, în seolul al XVIII-lea, avea
să devină stăpâna de necontestat a mărilor, păstându-și acest invidiat rol până la Primul
Război Mondial. Totodată, din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea a început
expansiunea teritorială a Imperiului german, condus de ramura austriacă a dinastiei de
Habsburg, în Europa centrală şi sud-estică. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
în Occident, preponderenţa politică şi militară terestră relativă a Franţei era pusă în cumpănă
de supremaţia maritimă a Provinciilor Unite şi a Angliei şi apoi de expansiunea teritorială a
Imperiului german, echilibru politic pe care Franţa a încercat, fără succes, să-l încline în
avantajul său.
Harta politică a lumii la începutul epocii moderne era foarte diferită de cea de astăzi. În
Europa, Spania, Portugalia, Anglia, Franța, Provinciile Unite (Țările de Jos Olandeze) și
Confederația Helvetică se situau în limite teritoriale asemănătoare celor de astăzi. În rest,
situația era destul de diferită. Imperiul German se suprapunea peste cea mai mare parte a
teritoriilor locuite de germani, dar stăpânea și alte zone, în Italia sau Țările de Jos, de
exemplu. Oricum, nu exista un stat german unitar, ci o mulțime de unități politice (regate,
ducate, principate ecleziastice, orașe libere). Situația era semănătoare și în Italia, unde
coexistau vechi formațiuni politice medievale cu teritorii subordonate Habsburgilor spanioli
sau austrieci, statele papale, conduse de șeful Biseriii Catolice, teritorii aflate sub tutelă
franceză etc. Treptat, suveranii din Casa de Savoia, care se aflau la conducerea Piemontului,
aveau sp asume un rol important în unificarea Peninsulei Italiene, la fel cum un rol similar l-a
jucat în lumea germană Prusia. Danemarca forma un regat comun cu Norvegia, Islanda și
coastele Groenlandei, iar Suedia stăpânea Finlanda, ca şi o parte a regiunilor din sudul şi estul
Mării Baltice, transformată astfel într-o adevărată mare suedeză. Polonia ajunsese în răsărit
până la Nipru.
În sud, Imperiul otoman a atins apogeul expansiunii sale teritoriale, având posesiuni în
trei continente. În Europa, Poarta stăpânea întreaga Peninsulă balcanică, Ungaria şi nordul
Mării Negre, iar cele trei ţări române îi erau vasale. La est de Bosfor şi Dardanele,
posesiunile sale cuprindeau Asia Mică, Irakul, Siria, Palestina şi o parte a Arabiei. La toate
aceste posesiuni se adaugă partea de nord a Africii, din Egipt până în Maroc.
În răsăritul Europei, Rusia, cunoscută sub denumirea de Moscovia, nu atingea încă
Marea Baltică şi Marea Neagră. În Caucaz, ajunsese însă la Terek, iar în est, prin cuceriri
succesive, se apropiase de Kamceatka, în 1649 fiind atinsă Marea Ohotsk. În schimb, ea nu
pătrunsese încă în Asia Centrală, unde persistau organizaţiile statale ale kazahilor, greu
delimitabile, hanatele Hiva (Horezm) şi Buhara (Uzbekistan), iar mai spre răsărit banatul
Djungaria, vasal Chinei, la fel ca Tibetul. O serie de state, mai mult sau mai puțin
independente și ale căror contururi exacte sunt greu de trasat, pentru că ele au fluctuat
îndeajuns de-a lungul secolelor, existau în Peninsula Indochina: Vietnam, Laos (Lang Sang),
Arakan (vestul Myanmarului de astăzi), Siam (Thailanda), Khmer (Cambodgia), Malakka.
Imperiul Mogul ocupa cea mai mare parte a Indiei și avea ca vasali Assam (estul Indiei de
astăzi), Nepal, Bhutan și alte teritorii.
De altfel, europenii s-au infiltrat puţin în Asia. Ei nu au ocupat decât unele puncte de pe
coasta Peninsulei Arabia şi Ceylonului. Olandezii au folosit posesiunea acestei insule pentru
expansiunea în Oceanul Indian, unde stăpâneau o parte din insulele Sumatra, Borneo şi Java.
Australia rămâne, deocamdată, în afara expansiunii europene, ca şi Tasmania şi Noua
Zeelandă.
Africa prezenta și ea o configurație complexă. Nordul continentului era stăpânit de
otomani. În rest, cu excepţia Etiopiei şi a posesiunilor otomane, este greu de stabilit o hartă
politică a Africii, divizată între numeroasele ei triburi; merită amintite totuşi „imperiile”
Dahomey, Bornu şi Darfur în jumătatea de nord, iar în sud regiunile marilor triburi Bantu şi
Baluba. Şi în Africa penetraţia europeană era la început. Portughezii au ocupat Mozambicul
şi Angola, iar olandezii au fondat colonia Capului. De asemenea, ei stăpâneau câteva regiuni
de coastă în partea de nord-vest a continentului, ca şi englezii şi francezii.
Europenii au modificat însă masiv harta celor două Americi. Importante regiuni ale
acestora şi-au păstrat încă independenţa: în America de Nord, centrul, vestul şi nordul
continentului erau locuite încă liber de indienii Caddo, Sioux, Algonkini, Irokezi, Aleutini, ca
şi de eschimoşi. Totuşi, europenii stăpâneau în mod efectiv regiuni întinse. Portugalia poseda
răsăritul Braziliei, iar Spania vestul Americii de Sud, America Centrală, Florida şi
principalele insule din Antile. Englezii au ocupat partea de răsărit a actualelor State Unite şi
bazinul golfului Hudson. Franţa poseda Acadia, regiunea marilor lacuri, de unde pătrunsese
în bazinul fluviului Mississippi şi în unele Antile. Olandezii stăpâneau Noul Amsterdam. În
sfârşit, în regiunile nordice, Islanda era posesiune daneză, ca şi partea sudică a Groenlandei,
restul imensei insule fiind necunoscut.
Aşadar, la mijlocul secolului al XVII-lea, cu toate acţiunile europenilor, existau pe glob
numeroase „lumi separate”, care se ignorau sau între care legăturile erau foarte slabe. Între
ele existau deosebiri sub toate raporturile; de aceea, evoluţia lor în următoarea perioadă va
prezenta pronunţate trăsături specifice, reclamând studierea lor separată sub raportul
dezvoltării lor istorice. Unele regiuni din Africa, America de Sud, Australia sau Oceania se
situau, din punct de vedere al civilizațiiilor lor, la nivelul epocii pietrei. O mare parte a Asiei
se înscria în coordonatele feudalismului, fiind caracterizate de despotism, autahie și
imobilism economic. Chiar și mari state, cu civilizații înfloritoare, precum imperiile Americii
precolumbiene, Imperiul Mogul, Imperiul Otoman, China sau Japonia se aflau în același
stadiu de dezvoltare. Deja rămase în urmă față de regiunile dinamice din vestul și nordul
continentului, erau însă și numeroase spații europene, precum cele din est (Rusia), din
Peninsula Balcanică (aflate sub dominație otomană) și din centru Europei. În secolele
următoare, decalajele aveau să se accentueze, conturând-se stadii diferite de dezvoltare și de
evoluție la diverse niveluri (politic, economic, social, cultural), fapt ce face dificilă și o
periodizare unitară.
Pe de altă parte, relaţiile internaţionale capătă o tot mai mare importanţă, iar sfera lor se
lărgeşte, atât în privinţa factorilor care le influenţează, cât şi din punct de vedere teritorial. În
condiţiile marii diversităţi a lumii, contradicţiile între ţările aflate pe trepte diferite de
dezvoltare au creat posibilitatea unor profunde transformări, vizibile atât în ţările mai
avansate, prin accelerarea evoluţiei lor ca urmare a profilurilor coloniale sau comerciale, cât
şi la regiunile rămase în urmă.
Rolul principal a revenit în continuare Europei. Dispunând de posibilităţi tehnice şi de o
organizare politică mult superioare celorlalte regiuni, Europa a putut să-şi impună treptat
stăpânirea asupra unei importante părţi a restului lumii. Aceasta a avut drept urmare
sfărâmarea, brutală uneori, a relaţiilor tradiţionale de producţie existente în alte continente şi
înlocuirea lor cu relaţiile capitaliste, contribuind substanţial la accelerarea dezvoltării altor
regiuni din afara spaţiului european.