Europa Centrală de la Războiul de 30 de ani

până la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Curs nr. 6

I. Războiul de 30 de ani
Desfășurat între 1618 și 1648, Războiul de treizeci de ani a fost unul dintre cele mai
importante conflicte militare din zorii modernității, antrenând majoritatea statelor din
centrul și vestul Europei. Majoritatea bătăliilor s-au desfășurat pe teritoriile Sfântului
Imperiu Roman de Națiune Germană. Cauzele conflictului sunt complexe, motivațiilor de
ordin intern adăugându-li-se cele externe, legate de interesele statelor europene, echilibrul
de putere și teama de Habsburgi.
Deși compromisul de la Augsburg, din 1555, pusese capăt înfruntării armate dintre
principii catolici şi principii luterani, situația din Imperiu nu era lămurită pe deplin.
Tensiunile interne aveau reverberații mult dincolo de granițele Imperiului, dată fiind
susținerea pentru una dintre cele două tabere. Dificultatea menținerii păcii a fost sporită de
apariția ligilor înarmate la începutul secolului al XVII-lea: Uniunea Evanghelică
protestantă și Sfânta Ligă Catolică. Situația a degenerat din cauza personalității și
inabilității împăratului Ferdinand al II-lea, ales în 1619, care dorește eliminarea
protestantismului şi transformarea posesiunilor sale ereditare, a coroanelor sale elective
(Boemia, Ungaria) și a Imperiului germanic într-un singur şi vast stat centralizat, german şi
catolic. Principii protestanți din Imperiu se simt amenințați. Din exterior, Franța este
neliniștită, temându-se de o încercuire a Habsburgilor austrieci și spanioli. Richelieu și
Mazarin vor încerca să slăbească puterea Habsburgilor, situându-se, așadar, în tabăra opusă
imperialilor.
Scânteia Războiului de 30 de ani se aprinde în teritoriile cehe. Ales rege al Boemiei
încă din 1617, Ferdinand a întâmpinat o rezistență aprigă din partea supuşilor săi cehi.
Incidentul care declanșează conflictul se produce la Praga, la 23 mai 1618. Trei delegați
imperiali sunt aruncați pe fereastră de un grup de nobili protestanți (,,defenestrarea”). Cehii
răsculați proclamă decăderea din drepturi a lui Ferdinand şi îl aleg rege pe electorul
palatin, principe calvinist şi conducător al Uniunii Evanghelice. Astfel, revolta cehă,
simplu incident local, devine o problemă ce se repercutează asupra întregului Imperiu și,
mai mult, asupra celor mai multe state vecine. Este începutul Războiului de treizeci de ani.
Învingător al cehilor în bătălia de la Muntele Alb, din 1620, Ferdinand al II-lea declanşează
în Boemia o violentă reacţie politică şi religioasă, mai ales de germanizare parțială şi de
eliminare a protestantismului; în același timp, el se răzbună pe electorul palatin,
confiscîndu-i bunurile şi privându-l de înalta funcție electorală în folosul ducelui de
Bavaria, catolic şi conducător al Sfintei Ligi. Principii protestanți, din ce în ce mai
neliniştiţi, caută sprijin în afara Imperiului, mai întîi la regele Danemarcei (intervenția
acestuia fiind însă un eșec), apoi la regele Suediei. Gustav Adolf, preocupat să extindă
dominația suedeză în Europa de nord (vrea să facă din Marea Baltică un „lac suedez”) şi,
în aceeași măsură, să apere luteranismul, se lasă convins de principii protestanți și de
Franța, hotărând să intervină. În cadrul unei impresionante campanii în Germania de nord,
învinge trupele imperiale, înaintând pînă în Renania, dar e ucis la Lützen, la 6/16
noiembrie 1632, în seara în care repurtase o nouă victorie. Ferdinand II, eliberat provizoriu
de pericolul suedez, propune principilor germani o pace de compromis în 1634. În Franța
însă, cardinalul Richelieu consideră că sosise momentul să se angajeze deschis împotriva
Habsburgilor. Richelieu se temea nu doar de imperiali, dar și de ambițiile primi-ministrului
Spaniei, Gaspar de Guzmán y Pimentel, conte de Olivares, care voia să-și extindă influența
asupra Provinciilor Unite şi să sporească puterea spaniolă. Din aceste motive, Franța a
declarat război Spaniei, în 1635. După o serie de insuccese inițiale, trupele franceze obțin
victorii în Alsacia, Artois, Roussillon, susținându-i, în acelaşi timp, pe toți adversarii
Habsburgilor - olandezi, principi protestanți germani, suedezi, dar şi catalani, portughezi,
napolitani, răsculați împotriva Madridului cu începere din 1640. La 19 mai 1643, viitorul
prinț de Condé zdrobeşte în fața cetății Rocroi o armată spaniolă ce se îndrepta spre Paris.
În 1646 şi, din nou, în 1648, generalul Turenne şi suedezii îi înving pe imperiali în Bavaria
şi amenință Viena. La 20 august 1648, Condé îi bate pe spanioli la Lens. Câteva săptămîni
mai târziu, se semnează Pacea westfalică.

II. Pacea westfalică și consecințele sale: începutul relațiilor internaționale

Negocierile au început între beligeranți încă din 1644, dar s-au desfăşurat cu
încetineală. Spania semnează o pace separată cu Provinciile Unite în ianuarie 1648;
acestora li se recunoaşte independența și li se acordă privilegii comerciale și avantaje
teritoriale. Asigurată din această direcție, Spania decide să continue lupta împotriva
Franței. Dar împăratul, la insistența principilor catolici germani, aliații săi, semnează pacea
cu Franţa şi Suedia la 24 octombrie 1648. Toate textele cunoscute sub numele de Tratatele
westfalice relevă eșecul ambițiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze.
Împăratului Ferdinand al III-lea i se impune menținerea divizării religioase a Imperiului.
Se recunosc drepturile protestanților. Clauzele păcii confesionale de la Augsburg (1555)
sunt reconfirmate, de ele urmând să beneficieze nu numai luteranii, dar și calviniștii. În
numele „libertăților germanice”, Franța și aliații ei reduc cât pot puterile împăratului în
Imperiu, sporindu-le pe cele ale celor 350 de state germane. Pe de altă parte, fiul
electorului palatin recapătă demnitatea electorală şi Palatinatul renan, iar Brandenburgul,
adversarul cel mai ferm al Habsburgilor, primește cea mai mare parte din Pomerania
Orientală şi episcopatele secularizate Minden, Halberstadt şi Magdeburg. Franța obține
unele compensații teritoriale, recunoscându-i-se stăpânirea celor Trei Episcopate (Metz,
Toul, Verdun) şi cedarea de către Habsurgi a Brisach-ului şi a celei mai mari părți din
Alsacia (cu excepția oraşului liber Strassburg şi a republicii Mühlhausen). În ce priveşte
Suedia, aceasta primește Pomerania Occidentală, o parte din Pomerania Orientală (cu
portul Stettin/Szczecin) şi episcopatele Bremen şi Verden; în acest fel, ea controlează
gurile marilor fluvii germane Oder, Elba şi Weser.
Tratatele westfalice consacră începutul relațiilor internaționale moderne, bazate pe
echilibrul de putere, pe dreptul tratatelor și pe rolul diplomației permanente. Războiul
produsese suferințe imense și pagube incalculabile, mai ales în teritoriile germane.
Devastările produse de acest război necruțător au întârziat dezvoltarea multor teritorii
germane, secătuite. Deși populația a primit cu ușurare vestea încheierii Războiului de
treizeci de ani, pacea generală nu a fost încă restabilită în Europa; războiul continuă între
Franța și Spania până în 1659. Prin tratatul din Pirinei, semnat la 7 noiembrie 1659, Spania
este silită să cedeze Franței comitatul Rousillon, provincia Artois și mai multe orașe, din
Flandra până în Luxemburg.
La sfârșitul Războiului de 30 de ani, pericolul habsburgic pare înlăturat sau măcar
serios diminuat. Pierzând puterea reală în Imperiu, Habsburgii de la Viena se orientează
spre constituirea unui vast stat dinastic centrat pe Austria şi Boemia, axat pe Dunăre şi cu
posibilități de extindere spre est pe seama Turciei. Spania, slăbită şi amputată, încetează să
se mai numere printre puterile de primă mărime. Anglia, ieşită din izolare după războiul
civil (1642-1648), executarea regelui Carol I (1649), republica lui Cromwell (1649-1659)
şi încoronarea lui Carol II (1660), Provinciile Unite, independente şi extinse teritorial,
Suedia, ce domină zona Balticii, sunt mari puteri, pe care vocația maritimă le face
concurente. Faptul esențial rămîne însă întâietatea dobândită de Franța. Teritoriul său este
mai mare şi mai bine apărat. Pe de altă parte, prestigiul intelectual şi artistic al Franței
sporeşte necontenit. Începe epoca hegemoniei franceze în Europa.
 III. Sfântul Imperiu Romano-german: lumea germană după Războiul de 30
de ani
Prin pacea westfalică (1648) care punea capăt războiului de 30 de ani, Imperiul
romano-german, dominat de Habsburgi şi-a pierdut rolul şi autoritatea deţinute veacuri de-
a rândul în profitul celor 343 de state şi stătuleţe (provincii sau posesiuni cavalereşti) pe
care le avusese în componenţă până atunci şi care-şi dobândiseră independenţa aproape
deplină. Iar dincolo de modificările teritoriale pe care le-a consacrat actul păcii, trebuie
consemnată creşterea influenţei Suediei (devenită stăpână de drept a Mării Baltice) şi a
Franţei, care obţinuse Alsacia, dar pregătind și premisele ridicării Prusiei în dispersata
lume germanică.
Formal, Sfântul Imperiu Romano-german supravieţuia încă, având ca organe ale
puterii centrale pe împărat şi Dietă. Dar chiar dacă la urcarea pe tron, prin voinţa liber
exprimată a principilor electori în număr de nouă, împăratul primea ca însemne sabia lui
Constantin cel Mare şi o sferă reprezentând globul pământesc – ca simboluri ale puterii
sale universale – în realitate, prin grija aceloraşi principi electori (ajutaţi de Franţa şi
Suedia), purtătorul coroanei imperiale era lipsit de orice putere reală. Atribuţiile politice de
odinioară, ca şi mijloacele lor de exprimare practică (în speţă resursele băneşti şi forţele
armate la dispoziţie), au fost drastic diminuate, spre a fi sporite cele ale principilor electori.
Singura satisfacţie generatoare de prestigiu consta în faptul că de la mijlocul secolului al
XV-lea (1438) împăratul era ales din dinastia de Habsburg, suverană directă asupra unor
teritorii ce depăşeau graniţele spaţiului german.
La rându-i, celălalt organ al puterii centrale, Dieta, a împărtăşit acelaşi destin (ca al
împăratului), fiind condamnată la aceeaşi lipsă de eficienţă. Compusă din trei colegii: al
principilor electori, al principilor laici şi bisericeşti şi al oraşelor, Dieta n-avea rostul şi nici
prerogativele unui parlament, ci se înfăţişa mai curând ca o adunare sau congres al
emisarilor statelor din confederaţie, preocupaţi precumpănitor nu de problematica politică
internă sau internaţională, ci de chestiunile minore privind eticheta şi ceremonialul
(protocolul) de la curte.
În condiţiile astfel enunţate, puterea supremă a trecut în mâinile principilor electori,
ale celor laici şi bisericeşti sau ale „seniorilor locali” – deveniţi stăpâni absoluţi pe
teritoriile statelor lor. Ei aveau libertatea organizării administrative, a înfiinţării propriilor
armate, a modificării sistemului fiscal, ba chiar şi a promovării unei politici externe proprii,
cu condiţia (eludată uneori) de a nu încheia tratate care să contravină intereselor majore ale
imixtiunii în treburile interne ale fărâmiţatului Imperiu a mult mai puternicilor şi
influenţilor vecini, îndeosebi a Franţei. De altfel, nici împrejurările n-au fost favorabile
lumii germane după pacea westfalică, pentru că, în condiţiile în care Anglia şi Olanda au
pus stăpânire pe navigaţia maritimă şi oceanică, iar Suedia controla Baltica, planurile
urmărite de Habsburgi de a se afirma ca putere maritimă au eşuat. În plus, declinul
economic şi politico-militar al Spaniei, unde domnea o ramură a aceleiaşi familii de
Habsburg, a îngăduit Franţei (îndeosebi prin căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu infanta
Spaniei) să se interpună în chestiunea succesiunii Habsburgilor spanioli, primejduind astfel
interesele Habsburgilor austrieci.
Privită în ansamblu, lumea germană a secolelor XVII şi XVIII se afla dispersată
politic într-o multitudine de state miniaturale (marea lor majoritate) guvernate de suverani
ce purtau nume de regi, principi, duci, conţi, arhiepiscopi, episcopi, abaţi etc. Dintre toate
acestea, două, care erau şi cele mai mari şi, desigur, mai importante, au preluat lupta pentru
supremaţie: Prusia şi Austria, separate de Saxonia, vestită prin marile ei centre, unul
artistic (Dresda) şi altul comercial, Leipzig.

IV. Prusia și ascensiunea sa

a) Prusia în secolul al XVII-lea
Statul prusac modern a luat naştere în secolul al XVII-lea prin unirea tuturor
domeniilor Casei de Hohenzollern, cu punct de plecare sau nucleu Brandenburgul, căruia i-
au fost alipite succesiv, în împrejurări favorabile, teritoriile dispersate între Rin şi Niemen,
plus ducatul Prusiei, fost teritoriu al ordinului teuton, dependent de Polonia şi necuprins în
graniţele Imperiului romano-german.
Consecinţele dezastruoase pe care războiul de 30 de ani le-a avut în spaţiul germanic,
pe multiple planuri, inclusiv asupra posesiunilor Hohenzollernilor, l-au determinat pe
electorul Friedrich Wilhelm (1640-1688) al Brandenburgului, supranumit şi „marele
elector”, să elaboreze un plan de acţiune, cu trei componente precise, vizând realizarea
unităţii teritoriale şi a independenţei statului brandenburgo-prusian:
1. ameliorarea economico-demografică a ţării;
2. centralizarea politico-administrativă;
3. dezvoltarea poziţiei internaţionale, prin promovarea unei politici
externe active şi uneori duplicitare, în acord direct cu schimbările petrecute în
balanţa de forţe pe continent.
Pentru refacerea ţării, Friederich Wilhelm a recurs la masive colonizări străine, prin
atragerea celor persecutaţi religios, îndeosebi din Olanda şi din Franţa (hughenoţi), care –
venind cu zecile de mii într-o ţară proclamată campioană a toleranţei religioase – au
imprimat sectoarelor economice unde au activat mentalitatea şi standardul tehnico-
organizatoric existent în ţările lor de obârşie (Occident). Concomitent, a fost urmărită
modernizarea administraţiei, în scopul unificării şi centralizării ei pe temeiul unei precise
ierarhizări a funcţiilor, a drepturilor şi a răspunderilor. Dar, atenţia cea mai mare a fost
acordată armatei, ale cărei efective mult sporite şi bine instruite i-au îngăduit lui Fr.
Wilhelm să promoveze o politică externă activă, chiar dacă nu o dată duplicitară, dar cu
profit imediat pentru sine. Un concludent exemplu în acest sens îl constituie conflictul
polono-suedez, din anii 1655-1660, când Fr. Wilhelm s-a aliat iniţial cu Suedia, părăsind-o
ulterior spre a se alătura coaliţiei ce sprijinea Polonia, dobândind în final înlăturarea
suzeranităţii poloneze asupra Prusiei (1657) şi recunoaşterea independenţei acesteia, prin
tratatul de pace de la Oliva (1660). La fel a procedat cu prilejul celui de al doilea război al
lui Ludovic al XIV-lea cu Olanda, când a fost mai întâi aliatul Provinciilor Unite, dar a
încheiat pace separată cu Franţa în schimbul unor considerabile subvenţii (1673), peste un
an a reintrat în coaliţia antifranceză, pentru ca în 1679 să încheie un nou tratat secret cu
Franţa. Prin asemenea manevre imorale dar pragmatice, statul brandenburgo-prusian avea
să devină în mai puţin de un secol şi jumătate, dintr-o putere de rangul al doilea la mijlocul
veacului al XVII-lea, într-un stat puternic şi respectat al concertului european la sfârşitul
secolului al XVIII-lea.
Opera de construcţie a statului modern prusac a fost continuată de fiul său, Friederich
al III-lea (1688-1713), personaj mediocru (“mare în lucruri mici şi mic în lucruri mari”)
dar care s-a impus prin câteva acte de notorietate, precum înfiinţarea Universităţii din Halle
(1694) şi a Academiei din Berlin (1701). Principala sa realizare politică rămâne însă
obţinerea coroanei regale în 1701 şi recunoaşterea, de către împăratul Leopold, a titlului de
rege al Prusiei, pentru Friederich al III-lea, cu noul nume de Friederich I (1701-1713), în
schimbul participării sale la războiul pentru succesiunea spaniolă. Dobândirea coroanei
regale de către Casa de Hohenzollern, chiar dacă recunoaşterea a întârziat din partea unor
state, a avut însemnate consecinţe în spaţiul germanic.
Teritoriul Prusiei intra în componenţa Imperiului romano-german, dar regele nu mai
era decât vasalul împăratului, devenind astfel monarh suveran printre ceilalţi principi
germani. Iar în lupta pentru hegemonie în Germania, statul brandenburgo-prusian se
înfăţişa de acum încolo ca principal concurent al Austriei.
 b) Organizarea internă şi politica externă a Prusiei în secolul al XVIII-lea
După recunoaşterea regatului, mai întâi de către Anglia şi Olanda (1701), mai târziu
de Franţa (1713) şi de alte state europene, prestigiul internaţional al Prusiei a crescut
considerabil. Acest fapt a îngăduit lui Friederich I şi urmaşilor săi să iniţieze măsuri
politico-administrative menite a consolida centralizarea instituţională în cadrul statului de
tip absolutist militaro-feudal. Progresul economic şi sporul demografic – chiar şi în
condiţiile izbucnirii ciumei, care a decimat populaţia Prusiei apusene în 1711 – au fost
asigurate, în continuare, prin încurajarea colonizărilor, dar şi prin angajarea în activităţi
productive, sub riguros control, a puşcăriaşilor, cerşetorilor şi vagabonzilor, prin protejarea
industriei indigene, prin construcţia de drumuri, poduri şi alte căi de comunicaţie.
Fiul şi succesorul lui Friederich I, Friederich Wilhelm I (1713-1740), numit şi
„Regele sergent”, pentru că „ochiul şi bastonul său erau peste tot”, a fost într-o măsură, o
antiteză a tatălui său, un precursor al austerităţii în materie bugetară şi omul ideal pentru
dezvoltarea regimului militaro-birocratic în Prusia. Reformele administrative iniţiate (între
care se cuvine menţionată înfiinţarea Direcţiei generale a finanţelor, războiului şi
domeniilor) şi disciplina severă introdusă la toate eşaloanele aparatului de stat, practica
sancţiunilor financiare, de la care nu erau exceptaţi nici miniştrii, reducerea personalului de
la curte, regularizarea sistemului de impozite care favoriza pe junkeri (marii proprietari
funciari), toate laolaltă au asigurat creşterea nemaiîntâlnită a veniturilor statului şi
consolidarea structurilor interne ale acestuia. Dar, obiectivul care l-a obsedat şi căruia i le-a
subordonat pe toate celelalte a fost dezvoltarea armatei, singura instituţie sustrasă rigorilor
impuse prin politica de austeritate.
Urmărind să creeze o armată naţională, „regele sergent” a alocat cheltuielilor militare
(în care erau cuprinse şi cele aferente nou-înfiinţatelor „şcoli de cadeţi”, instrucţiei şi
dotării) peste 2/3 din totalul cheltuielilor bugetare, încât – aşa cum s-a afirmat – Prusia
devenise un popor în serviciul unei armate, pe care ţăranii o compuneau şi hrăneau,
meseriaşii o echipau, iar nobilii o comandau. Întreaga ţară se transformase într-o uriaşă
tabără militară.
Dar apogeul dezvoltării statului prusian în veacul al XVIII-lea a fost atins sub
urmaşul lui Friederich Wilhelm I, fiul său, Friederich al II-lea, supranumit cel Mare sau
chiar Unicul, considerat expresia cea mai fidelă a germanismului. Domnind între 1740-
1786 şi alternând preocupările politice cu cele intelectuale, el se înscrie în categoria
„despoţilor luminaţi” pe care i-a dat epoca. Continuând aidoma direcţiile politicii interne şi
externe fixate de predecesori, domnia sa poate fi divizată în două perioade distincte, în
funcţie de preferinţele pentru o direcţie sau alta şi anume: o primă perioadă, până la 1763,
când accentul preocupărilor a căzut pe politica externă, abordată diplomatic dar şi militar,
şi partea a doua, după 1763, când prioritate au avut problemele interne. Angajându-se, mai
întâi, în războiul de succesiune la tronul Austriei după moartea împăratului Carol al VI-lea,
prima ciocnire pe câmpul de luptă între habsburgi şi hohenzollerni (1741) i-a adus lui
Friederich al II-lea stăpânirea asupra Sileziei, cel mai bogat teritoriu în zăcăminte de fier şi
cărbune din monarhia habsburgică şi de mare valoare strategică. Încercările ulterioare de
recucerire a provinciei săvârşite de Maria Tereza au eşuat lamentabil, încât, prin pacea de
la Dresden (1745), a fost consfinţit acordul anterior de la Breslau, ce consemna înglobarea
Sileziei la Prusia. A urmat însă războiul de şapte ani (1756-1763), în vremea căruia Prusia
a fost ameninţată la un moment dat de catastrofa în faţa trupelor suedeze, franceze,
austriece şi ruse, ultimele intrând chiar în Berlin în 1761, dar jocul mereu schimbător al
intereselor internaţionale şi al întâmplărilor l-a salvat pe Friederich cel Mare, căruia şi
pacea de la Paris (1763) îi consfinţea stăpânirea asupra Sileziei. Profitând, apoi, de o nouă
conjunctură externă favorabilă, Prusia a iniţiat şi a participat la prima divizare a statului
polonez, alături de Austria şi Rusia, în 1772, dobândind Varmia, o parte din Polonia Mare
şi aşa-zisa Prusie poloneză (fără Gdansk), care i-au asigurat alte surse de bogăţii şi i-au
consolidat poziţia politică în centrul Europei.
Spre sfârşitul domniei, Friederich al II-lea a acordat prioritate problemelor interne ale
regatului său, triplat în suprafaţă comparativ cu anul 1740, şi aproape cvatruplat ca număr
de locuitori (de la 119.000 km 2 şi 2.240.000 locuitori – la 305.000 km 2 şi 8.000.000
locuitori), refăcând regiunile afectate de războaie, continuând colonizările, stimulând
industria şi comerţul, reorganizând sistemul fiscal, desfiinţând parţial vămile interne şi, nu
în ultimul rând, reformând legislaţia, învăţământul şi cultura. Fără a fi fost dotaţi cu calităţi
deosebite, principii şi apoi regii Hohenzollerni ai Prusiei au urmărit cu tenacitate realizarea
şi consolidarea statului fanion al Germaniei, politica lor având în esenţă atributul
stabilităţii, impus de faptul excepţional că între anii 1640 şi 1786 (aproape un secol şi
jumătate) s-au succedat la tron doar patru monarhi! Şi chiar dacă în vremea succesorului
lui Friederich cel Mare, Friederich al III-lea (1786-1796), spiritul despotismului luminat s-
a diluat, absolutismul tinzând spre impunerea statului de tip militaro-poliţist, care va fi în
secolul al XIX-lea, pragmatismul politicii interne, conjugat cu îndrăzneala şi perseverenţa
politicii externe, au făcut din Prusia un stat respectat, temut şi curtat în egală măsură în
Europa la începutul veacului al XIX-lea.
 V. Austria – monarhie dunăreană
Constituită dintr-un conglomerat de popoare despărţite prin origine, moravuri, limbă
şi religie, fosta feudă a Habsburgilor, Austria, situată pe cursul mijlociu al Dunării, s-a
extins teritorial încă din secolul al XVI-lea, după bătălia de la Mohacs (1526), extindere
continuată în secolele următoare, atât înspre răsărit, în dauna turcilor, cât şi spre apus, în
dauna altor state sau popoare.
La ridicarea feudei habsburgilor în secolul al XVII-lea, implicit la formarea Austriei,
au contribuit, pe de o parte, bogăţiile şi aşezarea geografică favorabilă, iar pe de altă parte,
situaţia politică internaţională, creată după pacea westfalică. Se ştie că acea pace,
transformând Imperiul romano-german într-o confederaţie incoerentă de state suverane şi
îngrădind autoritatea împăratului, a limitat ramura austriacă a Habsburgilor la feudele şi
teritoriile cucerite de ea, izolând-o totodată de ramura spaniolă a aceleiaşi dinastii.
Habsburgii au încercat un timp să recucerească teritoriile apusene pierdute şi să-şi recâştige
autoritatea diminuată în Imperiul romano-german.
Dar, materializarea acelor planuri a fost mult îngreunată şi parţial compromisă de
expansiunea turcească, căreia Austria a trebuit să-i facă faţă în a doua jumătate a secolului
al XVII-lea. În virtutea ambiţioasei devize, lansată de împăratul Ferdinand al III-lea (1637-
1658): „Austria est imperare orbi universo – AEIOU” (Austria e sortită să conducă lumea),
succesorul său, Leopold I (1658-1703), sfătuit fiind de iniţiatorul „Ligii Sfinte”, Papa
Inocenţiu al IX-lea, s-a angajat cu toate forţele într-o contraofensivă antiotomană imediat
după eşuarea asediului Vienei (1683). Pe rând, în urma victoriilor austriece repurtate la
Buda, Mohacs şi Zenta, turcii au fost scoşi din Ungaria şi Transilvania (1686-1687), fiind
aruncaţi peste Dunăre în vara anului următor (1688). Elanul ofensiv al habsburgilor în
Balcani a fost însă stăvilit de intervenţia Franţei în sprijinul Turciei, prin invazia trupelor
lui Ludovic al XIV-lea în Germania, fapt ce a creat al doilea front pentru austrieci şi i-a
determinat să încheie pacea de la Karlowitz (ianuarie 1699). Potrivit tratatului, Turcia
renunţa la Ungaria şi la Transilvania (cu excepţia Banatului) care, împreună cu o parte a
Croaţiei şi Serbiei, intrau sub stăpânire habsburgică.
La începutul secolului al XVIII-lea, în urma unui nou război cu Imperiul otoman,
habsburgii au realizat noi anexiuni teritoriale în dauna adversarului şi anume Banatul, mare
parte din Serbia, nordul Bosniei şi Oltenia, consfinţite astfel prin pacea de la Passarowitz
(1718), teritorii pe care avea să le piardă însă, două decenii mai târziu, în urma altui
conflict încheiat prin pacea de la Belgrad (1739).
 Posesiunilor obţinute în răsăritul Europei, în detrimentul Porţii otomane, li s-au
adăugat, la începutul aceluiaşi secol, al XVIII-lea, cele datorate războiului pentru
succesiunea la tronul Spaniei. Prin tratatul de la Rastadt (1714), Habsburgii austrieci
dobândeau Belgia, precum şi teritoriile italiene: Neapole, Milano, Mantua şi Sardinia
(schimbată ulterior cu Sicilia), Parma şi Toscana, însumând laolaltă circa 145.000 km2.
Mai puţin faste pentru habsburgi au fost războaiele purtate în deceniile de mijloc ale
veacului XVIII, când, după pierderea teritoriilor balcanice cucerite în 1718, au fost nevoiţi
să renunţe la bogata provincie Silezia, în favoarea Prusiei, ca urmare a războiului de
succesiune la coroana austriacă (1741-1748), precum şi la unele “achiziţii” din spaţiul
italian (Parma, Piacenza, Guastella) restituite Spaniei, după războiul de 7 ani (1756-1763).
Aceste pierderi au fost însă compensate curând prin participarea Austriei la prima împărţire
a Poloniei, în 1772, când a obţinut Galiţia şi, prin frauda diplomatică din 1775, care i-a
asigurat stăpânirea asupra Bucovinei.
Astfel, s-a constituit, prin războaie purtate atât spre răsăritul, cât şi spre apusul
continentului, prin anexări sau rapturi teritoriale, monarhia absolutistă multinaţională
habsburgică, situată la sfârşitul secolului al XVIII-lea pe locul al III-lea în Europa, după
suprafaţă (576.000 km2) şi populaţie (peste 20.000.000 locuitori). Caracterul ei eterogen a
particularizat-o în rândul celorlalte, singurul element de legătură între popoarele, etniile şi
teritoriile componente constituindu-l persoana monarhului; dar şi în cazul acestuia,
titulatura îi era diferită de la o provincie la alta: era numit arhiduce în Austria, duce în
Styria şi Carinthia, conte în Tyrol, rege în Boemia şi Ungaria, păstrându-şi peste toate
acestea titlul de împărat al Sfântului Imperiu romano-german. În asemenea condiţii,
administraţia voit unitară a imperiului era asigurată, pe lângă suveran, de trei organisme
centrale: Consiliul de stat, alcătuit în 1761 din 6 membri (cu toţii adepţi ai reformelor
iluministe), care se ocupa predilect de chestiunile politice; Camera aulică, organizată din
1742, ale cărei prerogative vizau chestiunile financiare şi comerciale şi Consiliul de război
pentru problematica militară.
Administraţia era împărţită pe grupe teritoriale, existând cancelarii particulare şi
diete locale, cu atribuţii financiare şi administrative. Unele state componente, precum
Ungaria, dispuneau chiar de o constituţie şi de un parlament bicameral, racordate însă
intereselor centrale. Caracterul eterogen al posesiunilor Casei de Habsburg era accentuat de
deosebirile social-economice existente între diverse regiuni (apusene şi răsăritene), precum
şi de cele cultural-religioase (catolice, luterane, calvine, ortodoxe).
 În privinţa politicii interne, subordonată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
în vremea lui Ferdinand al III-lea şi Leopold I, obiectivelor politice externe, sunt de amintit
doar măsurile pentru eliminarea rigorilor excesive în justiţie, crearea poliţiei regulate în
Viena şi introducerea limbii germane în locul latinei, ca limbă de cancelarie. Deşi
mediocru ca intelect, Leopold şi-a legat numele de înfiinţarea Universităţilor din Innsbruck
şi Breslau, precum şi de crearea pinacotecii celebre din palatul vienez Belvedere.
Problematica internă nu l-a absorbit prea mult nici pe Iosif I (1703-1711), atras mai curând
de războiul de succesiune la tronul Spaniei şi ameninţat de răscoala “curuţilor” din spaţiul
ungaro-transilvan (sub conducerea lui Francisk Rakoczy) în primul deceniu al secolului al
XVIII-lea.
Moartea sa prematură a făcut ca tronul să revină – în virtutea unei dispoziţii
leopoldine din 1703 – fratelui său, Carol al VI-lea (1711-1740). Noul suveran a urmărit din
capul locului să asigure păstrarea succesiunii la tron pentru moştenitorii săi direcţi, motiv
pentru care a elaborat o nouă lege dinastică, în locul celei leopoldine, numită Sancţiunea
Pragmatică (1713), potrivit căreia, la moartea sa, tronul revenea, de drept, fiicei sale,
Maria Tereza (respectându-se descendenţa feminină), apoi băiatului mai mare al acesteia
(revenindu-se la descendenţa masculină), care avea să fie Iosif al II-lea.
Dincolo de aceste preocupări înguste, perioada lui Carol al VI-lea a constituit pentru
Austria un moment de declin, caracterizat prin intoleranţă religioasă faţă de protestanţi,
prin cheltuieli neproductive şi situaţie financiară critică, prin slăbirea capacităţii de apărare
şi de luptă vădită în vremea războiului de succesiune la tronul Poloniei şi, îndeosebi, a
războiului ruso-austro-turc din anii 1736-1739. Încât, la săvârşirea din viaţă, Carol al VI-
lea lăsa fiicei sale, Maria Tereza (1740-1780), o moştenire îndeajuns de grea pe care noua
împărăteasă a încercat, reuşind în bună măsură, să o redreseze. Prin înfiinţarea sau
reorganizarea înaltelor instituţii administrative deja amintite, Maria Tereza a urmărit
consolidarea statului multinaţional pe calea centralizării, a sporirii şi regularizării
finanţelor şi a fortificării capacităţii militare. Reformele administrative au fost completate
prin măsuri în domeniul cultural, vizând, mai ales dezvoltarea învăţământului; în vremea ei
s-au pus bazele învăţământului primar şi profesional, reorganizându-se învăţământul
superior, toate efectuate din perspectiva intereselor statului şi a centralizării puterii, aşadar,
a “cezarismului”.
Numeroase şi diverse, reformele înfăptuite de Maria Tereza în lunga-i domnie i-au
îndemnat pe mulţi analişti a o integra în galeria “despoţilor luminaţi”, chiar dacă alţii i-au
imputat caracterul parţial sau zonal al acestora şi intoleranţa faţă de populaţia necatolică a
Imperiului (în care se regăsea şi cea românească).
Altfel au stat lucrurile, în opinia aceloraşi analişti, în vremea fiului şi urmaşului ei,
Iosif al II-lea, care s-a implicat cu mai multă vigoare şi clarviziune în procesul reformării
imperiului încă din 1765, când, în urma morţii tatălui său, Francisc de Lorena, a fost ales
coîmpărat, alături de mama sa, care l-a declarat şi coregent pentru posesiunile directe ale
habsburgilor din Imperiu. Rămânând singur împărat după moartea Mariei Tereza (1780),
Iosif al II-lea s-a angajat într-o triplă reformă: social-economică, politică şi cultural-
religioasă. Îndemnat de realităţile sociale, ilustrate prin răscoalele ţărăneşti din diferitele
părţi ale Imperiului, el a procedat la desfiinţarea graduală (pe provincii) a şerbiei între
1781-1785, recunoscând dreptul ţăranilor de a se strămuta de pe o moşie pe alta, a dispune
de bunurile sale, de a învăţa şi profesa orice meşteşug, reglementând raporturile lor cu
nobilii feudali. A urmărit chiar înlocuirea obligaţiilor ţărăneşti printr-un impozit unic,
controlat de stat. Efectele acestor măsuri s-au repercutat în plan economic, agricultura,
industria şi comerţul – protejate printr-o politică mercantilistă promovată de stat –
înregistrând progrese considerabile.
În plan politic, a urmărit centralizarea cu orice preţ, sprijinindu-se (după model
francez) pe birocraţie şi poliţie. Statele austriece au fost divizate în 13 guvernăminte, iar
acestea din urmă, în cercuri sau districte. Viena a fost declarată capitală unică, fiind adusă
aici şi Coroana Sf. Ştefan de la Buda. A introdus sistemul pensiilor, dar şi al denunţului şi
al spionajului intern. Legislaţia a fost adaptată cerinţelor centralizării, modernizând-o. A
introdus căsătoria civilă, interzicând duelul, pedepsele corporale sau urmărirea penală a
vrăjitoriei.
În materie de educaţie şi instrucţie publică, Ratio educationes, emisă în 1773,
reglementa şcolarizarea şi îngrădea amestecul bisericii catolice în problemele şcolare. Spre
a îngrădi amestecul Papei în treburile interne ale Imperiului său, el a rupt legăturile
ordinelor călugăreşti, considerate parazitare, cu Roma şi cu şefii ierarhici ai acestora, aflaţi
dincolo de hotarele împărăţiei sale, convins fiind că Papa rămânea autoritatea supremă în
materie de dogmă, dar clerul trebuia să depindă de monarh. În 1781 a dat un edict de
toleranţă, extins succesiv asupra tuturor provinciilor imperiale. A sechestrat însă bunuri
bisericeşti, scoţând din atribuţiile clerului orice probleme economice. În conformitate cu
ideile sale mercantiliste, s-a străduit ca toate resursele economice şi financiare din ţară să
fie îndreptate spre consolidarea imperiului.
 Cuprinsă în categoria largă a măsurilor reformatoare purtând emblema despotismului
luminat, acţiunea lui Iosif al II-lea, de largă anvergură şi nelipsită de esenţă, a servit
perfect, timp de aproape două decenii, compromisul între două lumi, una veche şi alta
nouă, reprezentate de interesele absolutismului feudal, pe de o parte, şi aspiraţiile politico-
naţionale ale burgheziei, pe de alta. Şi, în pofida dezamăgirii finale, de care a fost cuprins
iniţiatorul văzându-şi multe din proiecte eşuate (parţial sau total), reformele iosefiniste au
impus, între altele, o nouă stare de spirit în acest imperiu multinaţional, stare de spirit care
a rezistat mult după ce conţinutul lor a fost golit (neutralizat) de către tăvălugul reacţiunii,
ce a cuprins întregul continent după revoluţia franceză.

VI. Statele italiene până la sfârșitul secolului al XVIII-lea

Situația din spațiul italian nu s-a modificat substanțial de-a lungul secolelor epocii
moderne. Abia în secolul al XIX-lea, crearea statului italian avea să schimbe radicaș
configurația politică și teritorială din Peninsula Italică. În secolele XVI-XVII, dominația
spaniolă a asigurat o perioadă de stabilitate politică nemaicunoscută până atunci în
peninsulă. În schimb, secolul al XVII-lea a fost marcat de o criză economică puternică.
Producția Veneției a scăzut, cele mai multe întreprinderi din industria lânii de la Milano s-
au închis, Genova şi-a redus volumul de activitate al portului. Produsele textile ale
Florenţei, Cremonei sau Calabriei au fost concurate de producția altor centre de pe
continent. La sfârșitul aceluiași secol, flota tuturor statelor italiene nu reprezenta mai mult
de 7-8% din totalul flotei europene, în timp ce Anglia depăşise 25%. În secolul următor,
stagnarea a continuat. Totuși, o serie de reforme iluministe au pregătit dezvoltarea de mai
târziu. Creşterea producției agricole și ridicarea prețurilor la produsele agro-alimentare au
favorizat unele regiuni, în special Lombardia. Piemontul şi Lombardia s-au specializat în
producția de mătase naturală, furnizată mătăsăriilor franceze. Cea din urmă a avut recolte
de grâu abundente, iar sudul Italiei s-a specializat pe ulei de măsline. Distribuția
proprietăților nu era însă echitabilă. Cea mai mare parte a terenurilor agricole aparțineau
nobilimii (circa 75% din proprietățile de peste 40 hectare). Mari proprietare erau și
instituțiile religioase.
Harta politică din spațiul italian prezintă o imagine extrem de eterogenă. În principiu,
sunt două mari ansambluri de state. Din prima categorie, Milano, Regatul Neapole, Sicilia
şi Sardinia, conduse de viceregi și de prezidii orăşeneşti, aparțineau de Spania. Neapole şi-
a asigurat securitatea cu prețul greu al furnizării unui mare număr de soldați și de mijloace
financiare. Un teribil aparat fiscal impozita statul pentru nevoile militare ale puterii
spaniole. La iulie 1647, un impozit pe fructe i-au scos pe napolitani în stradă. În spatele
acestor revolte s-a aflat de multe ori Franța. Abia in august 1648, spaniolii au reuşit să
reprime insurecția napolitană. De mărimi şi puteri diferite erau statul papal, ducatul Savoia,
republicile Genova şi Veneția, Toscana, Parma, Modena, Ferrara, Mantova și alte stătulețe,
cu o independență relativă, care suportau o tutelă spaniolă, mai mult sau mai puțin intensă.
Armata avea un rol esențial în exercitatarea controlului, Spania ocupând punctele
strategice, nodurile de comunicaţie sau porturile de la Mediterana. Dependența de Madrid a
fost facilitată și de Contrareforma catolică. În schimb, după Tratatul de la Cherasco, din
1631, Piemontul, cel mai important stat italian, a fost supus dominaţiei franceze.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, lumea italiană a intrat în conflictul dintre
Franţa şi Casa de Habsburg. Habsburgii şi-au întărit dominația asupra insulelor italiene,
dând la schimb Piemontului Sardinia pentru Sicilia. Aceasta și-a schimbat în doar două
decenii de trei ori stăpânitorii, trecând de sub suveranitatea Casei de Savoia la Habsburgi,
apoi sub autoritatea Bourbonilor din Neapole. Parma a avut o evoluție asemănătoare: a
trecut de sub Casa Farnese sub autoritatea Bourbonilor, apoi a trecut sub stăpânirea
Habsburgilor, pentru a reveni în 1748 la Bourboni. O revoltă populară, condusă de un
anume Ballila, i-a alungat pe spanioli din Genova la 1746.
Războiul de succesiune la tronul Austriei, izbucnit la 1740, i-a alăturat pe sarzii
Casei de Savoia austriecilor, ceea ce le-a adus rezultate nesperate. Tratatul de la Aix-la-
Chapelle, care a încheiat conflictul, a trecut sub autoritatea Casei de Habsburg Milano,
Mantova, Parma şi Piacenza. Austria l-a instalat pe tronul Toscanei pe Francisc de Lorena,
viitorul soţ al Mariei Tereza. Situația în Peninsula Italică s-a stabilizat, ca urmare a
Pactului de Familie, încheiat între Paris şi Madrid, precum şi ca urmare a apropierii austro-
sarde. Italia, împărțită între influența austriacă şi cea franco-spaniolă, a intrat într-o eră de
pace. Aceasta a durat până la 1792 și va permite înflorirea despotismului luminat.
Cei mai de seamă suverani ai epocii luminilor au fost Carol al IV-lea al Neapolelui
(viitorul Carol al III-lea al Spaniei) şi Leopold al II-lea al Toscanei. Lombardia, Toscana şi
Modena s-au bucurat de reformismul de tip austriac, în timp ce Neapole, Sicilia şi Parma s-
au modernizat pe baza reformelor Bourbonilor. Suveranii de Savoia, Vittorio Amedeo II,
Carol Emanuel al III-lea şi Vittorio Amedeo III au imprimat Piemontului o identitate
proprie, acesta devenind cel mai puternic stat din Peninsulă. Veneția, Genova și statul
pontifical au rămas însă în afara procesului de modernizare politică şi instituțională.