Cuprins

I. Situația internaționala în momentul preluării domniei Țării Românești…….2

II. Poziția Țării Românești în contextual razboiului Otomano-Habsburgic.....11
II.1.Direcțiile de politică externă trasate de Mihai Viteazul în primii ani de
domnie...............................................................................................11
II.2.Tratatul cu Sigismund Bathory şi primele legături cu împăratul…………….18
II.3.Conflictele cu turcii........................................................................27
II.4.Tratativele diplomatice ale lui Mihai Viteazul între anii 1596-1598........32

Capitolul III
Raporturile cu marile puteri în condițiile primei unificării teritoriale a Țărilor
Române.............................................................................................38
III.1.O caracterizare succintă a unificării teritoriale și politice a Țărilor
Române...........................................................................................38
III.2.Raporturile internaționale în contextul Unirii Țării Românești cu
Transilvania………………………….................................................................42
III.3.Desăvârșirea unificării teritoriale a Țărilor române............................49

Concluzii...........................................................................................54
Bibliografie........................................................................................59

1
 Capitolul I
Situația internaționala în momentul preluării domniei Țării Românești

În secolului al XVI-lea, în Europa, concomitent cu afirmarea

Umanismului și Renașterii, au loc mari convulsii provocate de Reformă și
Contrareformă, conflictele dintre catolicism și protestantism. Relaţiile politice
internaţionale se caracterizează şi în această perioadă prin aceleaşi trăsături
care domină, practic, întreg secolul XVI şi care, în esenţă, se reduc la
ciocnirile de interese generate de tendinţele expansioniste ale marilor puteri
ale vremii şi la lupta, plină de eroism, a popoarelor ameninţate de aceste
tendinţe. Pentru spaţiul geografic locuit de români, elementul definitoriu al
situaţiei externe continuă să fie contradicţia dintre Imperiul otoman, pe de o
parte, şi Habsburgii austrieci, sprijiniţi de cei din Spania, pe de altă parte, la
care s-a adăugat reluarea pretenţiilor pontice ale Poloniei conduse, de facto,
de cancelarul Jan Zamoyski.
Batalia de la Mohacs (1526) și stergerea Ungariei de harta politică a
Europei prin transformarea acesteia în pasalâc deschisese drumul cuceririlor
otomane spre centrul Europei și Dunarea de sus.
Nicolae Blacescu în lucrarea sa Romanii sub Mihai Voevod este sugestiv
în acest sens: “Crâncenele frădelegi și amenințările turcilor mișcară toată
Creștinătatea. Scriitori însemnați din toată Europa începură prin tipar a mișca
opinia publică și a deștepta zelul cruciatelor relogioase împotriva barbariei
păgâne.”1
Pe de altă parte, în zona Europei centrale și de est, la sfârsitul secolului
al XVI-lea se acutizeaza rivalitatea dintre habsburgi și otomani, fiecare dorind
suprematia în aceasta zona geografica.

1
Nicolae Bălcescu, Românii sub Mihai Voievod, ediție nouă îngrijită de Alex. Lepădatu, Inst.
de arte grafice Carol Gobl, București, 1908, p. 41.

2
 În noiembrie 1575, pe tronul Sfântului Imperiu Roman suia Rudolf al II
lea, despre care N. Bălcescu ne spune că avea “un caracter cu virtuți ce ar fi
fost de lăudat într-o poziție mai puțin înaltă, acest prinț era un domnitor
nevrednic.”2
Imperiul habsburgic împiedecat de Franța în expansiunea spre vest și
de Polonia în expansiunea spre est, și-a îndreptat privirile tot mai insistent
spre partea de sud-est a Europei, unde venea în conflict cu Imperiul otoman.
În aceasta parte a Europei era vizat în primul rând spațiul românesc,
habsburgii - în noua conjunctura internationala - continuându-si planurile de
cucerire a acestuia.
De la cucerirea Ungariei prin batalia dela Mohacs din 1526 și mai ales
de la înființarea pașalâcului de Buda din 1541 ciocniri armate și chiar
conflicte mai însemnate între otomani și Împărăția Germană erau tot mai
frecvente.
Cátre sfârsitul secolului al XVI-lea starea de încordare între ambele
împărății atinsese cote mari. Desele conflicte între cele două armate au
contabilizat victorii atât de o parte cât și de cealaltă. Evenimentele luaseră o
turmură și mai mare odată cu venirea lui Sinan-pașa în prim-planul
conflictelor, acesta fiind dusmanul cel mai înverșunat al Nemților, așa cum
aflăm de la A.D. Xenopol3.
Un alt moment important al situației internaționale din acei ani a fost
bătălia de la Culpa, unde turcii fuseseră înfrănți categoric, războiul contra
Germaniei este hotărât intr-un mare divan ce a avut loc în iulie 1593. Această
hotărâre coincide cu venirea la tron a lui Mihai Viteazul ca domn al Munteniei.
Împăratul Rudolf al II-lea văzând dinainte că hotătrârile merg către război în
Constantinopol, convocase încă din anul 1592 un consiliu la Praga, care luase

2
Ibidem.
3
A.D. Xenopol, Istoria românilor., vol. V, Epoca lui Mihai Viteazul, Editura Cartea
Românească, București, p. 135.

3
toate măsurile necesare pentru a întămpina eventualui conflict precum și
hotărărea de a se recurge la ajutoarele străine4.
Starea Europei în acei ani era în așa fel încât nu se prea putea astepta
un sprijin din parte puterilor mai putin interesate ale Apusului. Spania cu
toate că îi înfrânse pe otomani la Lepanto în anul 1571, își complicase situația
externă într-un conflict lung cu Țările de Jos. (Mai mult, situația devenea și
mai complicată prin conflicul contra reginei Angliei, Elisabeta, care și ea se
aflà cu mânile legate din aceeasi motive)5. Se impune o paranteză aici. Este
cunoscut că lupta antiotomană condusă de Mihai Viteazul a avut la bază, în
primul rând, cauze de ordin intern, insă nu trebuie să fie pierdut din vedere
nici contextul politic internaţional care, cu siguranță, a creat condiţii propice
pentru declanşarea şi desfăşurarea acestei lupte, context în care Imperiul
habsburgic şi Spania, deşi în măsură diferită, au jucat rolul cel mai important
în cadrul taberei creştine. Istoricul Carol Golner afirmă chiar faptul că Spania,
ca principală putere creştină a epocii, ar fi fost singura forţă care ar fi putut să
sprijine ofensiva domitorului valah împotriva Imperiului otoman6.
În Franța, în acea vreme se desfășurau lupte pe motive religioase,
amestecate cu planurile ambițioase ale druizilor, sprijiniti de Filip al II-lea.
Henric al IV-lea de abia urcat pe tronul francez, 1589, avea alte priorități
legate de propria lui țară și, prin urmare, eventuale lupte cu turcii care erau
destul de departe de Franța, nu prezenta interes. În ce privește Veneția
aceasta înca din 1573 încheiase pacea cu Poarta și ducea o politică de
supunere față de aceasta, supunere ce era indicată și de cheltuielile facută cu
darurile către otomani.

4
Ibidem, p. 136.
5
A.D. Xenopol, op. cit., p. 136
6
Carol Gölner, ,,Semnificaţia europeană a luptelor lui Mihai Viteazul în cadrul războaielor
turceşti din secolul al XVI-lea“, în vol. Mihai Viteazul, Bucureşti, 1975, p. 36.

4
 Așadar, la nivelul Europei, conflictul citat se desfășura în cadrul amplului
raport de forte de pe continent, al aliantei dintre Franța și Imperiul otoman,
căruia i se opunea alianta dintre Imperiul habsburgic, Spania și unele state
italiene.
Dupa victoria navala de la Lepanto (1571), unde fortelor otomane au
fost învinse, coalitia care îi avea în frunte pe habsburgi s-a destrămat.
În fața pericolului otoman Papa Clement al VIII-lea a avut inițiativa
înfiintarii unei noi ligi "sfinte", în a carei compunere au intrat: Statul Papal,
Spania, Austria, Toscana, Mantova și Ferrara (Anglia și Polonia manifestându-
si rezerva fata de politica de cruciada inițiată de Papa).
Evolutia evenimentelor în defavoarea acestei ligi, a facut ca Viena și
Vaticanul sa încerce atragerea țărilor române la coalitia antiotomana (pozitia
strategica și efectivele acestora, greu încercate în timp în luptele cu otomanii,
urmând sa aiba un rol de prim rang).
În a doua jumatate a secolului al XVI-lea, situatia Ţarilor Române s-a
agravat din cauza tendințelor expansioniste ale celor trei mari puteri
expansioniste - Imeriul otoman, Imperiul habsburgic și regatul Poloniei.
Imperiul otoman, cu toate că trecuse printr-o puternică criză după
decesul lui Soliman cel Mare (1520-1566) - când atinsese apogeul,
reprezentând cea mai mare forță militară a Europei acelor vremuri -, cu toate
că suferise înfrângerea de la Lepanto (octombrie 1571, lânga golful Corint-
Grecia), din partea Spaniei,Venetiei și Papalității, deținea încă destule
resurse pentru a domina sud-estul Europei sau pentru a încerca noi
cuceriri fiind în continuare un adversar de temut pentru creștinătate.
Moartea lui Soliman a dus la o nouă fază a raporturilor dintre turci şi
creştini în Europa. Ceea ce reuşise marele sultan era însă un bun câştigat,
având şi avantajul de a-şi fi creat o reală bază de colaborare antihabsbur-
gică în Europa cu Franţa, mai apoi cu Polonia şi Anglia. Raporturile bune şi
foarte bune dintre Franţa şi Înalta Poartă datau încă din 1525-1530, când

5
Franţa solicitase ajutor împotriva spaniolilor. În 1532 se încheiase chiar un
acord franco-turcesc prin care Franţa urma să fie ajutată pe mare, pe uscat şi
diplomatic să se apere împotriva spaniolilor şi în general a Habsburgilor.
Cooperarea s-a manifestat în principal prin ajutorul flotei otomane de sub
comanda vestitului amiral Barbaros Hayredin, oferit forţelelor franceze,
împotriva flotelor spaniole aflate în apele europene sau în cele africane.
Raporturile foarte bune cu Franţa au continuat de-a lungul întregului secol al
XVI-lea, fiind amplificate şi prin acorduri comerciale. După 1580 turcii au
încheiat acorduri de colaborare şi cu Anglia, iar după 1588, o dată cu victoria
flotelor Elisabetei I împotriva celebrei „Invincibila Armadă”, a lui Filip al II-lea,
raporturile turco-engleze au căpătat o amploare şi mai mare. Ca atare,
victoria creştină de la Lepanto, din 1571, nu a avut o atât de mare importanţă
pe cât a încercat să o prezinte noua Ligă Sfântă. La urma urmei, flota
otomană nu fusese distrusă, stăpânea încă cel puţin Mediterana orientală şi
nu dădea semne că ar fi dorit să cedeze această zonă. Iar forţele angrenate în
cadrul Ligii Sfinte nu mai erau capabile, în acele momente, să reia ofensiva
nici pe uscat, nici pe mare. De fapt, ambele tabere aveau nevoie de o
perioadă de refacere a forţelor în vederea adjudecării unei victorii capabile să
scoată din luptă un adversar redutabil.
Moartea lui Soliman Magnificul a adus, dincolo de o stabilitate politică
mare, o perioadă de înflorire a statului otoman. Din punct de vedere
economic se pare că turcii atinseseră un punct în care, în lipsa unor reforme
serioase, stagnarea se putea transforma în regres. Cu toate acestea,
raporturile comerciale cu lumea creştină erau încă serioase şi aproape
permanente, chiar şi în timp de război. În conformitate cu legile şi regu-
lamentele din timpul lui Soliman, negustorii turci puteau exporta, în caz de
excedent, ceară, seu, piei de animale, pânză de cort, bumbac şi fire de
bumbac, lână, mătase, ţesături de mătase.

6
 Problema raporturilor de forţă în Mediterana nu fusese tranşată după
Lepanto, cu atât mai mult cu cât Veneţia fusese obligată să încheie rapid pace
cu turcii pentru a nu ajunge în stare de faliment. Prin tratatul de pace din
1573, Serenissma se obliga să plătească turcilor 300.000 de ducaţi, ca
despăgubiri de război. Realistă, Veneţia s-a retras din cadrul Ligii Sfinte, fie şi
numai pentru a-şi mai putea păstra ceva din imperiul colonial din Mediterana.
Prin retragerea Veneţiei, conflictul dintre creştini şi otomani s-a mutat în zona
Africii de nord, provocându-i regelui Spaniei, Filip al II- lea, destule probleme
pentru a se mai gândi la un nou front larg pe uscat şi pe mare împotriva
turcilor7.
La moartea lui Soliman Magnificul, tronul a fost ocupat de către fiul său
Selim al II-lea. În timpul domniei lui au avut loc schimbări ale raporturilor de
forţe în plan internaţional şi tot sub el a avut loc bătălia de la Lepanto. I-a
urmat la tron fiul său Murad al III-lea (1574-1595), iar mai apoi Mehmed
(Mohamed) al III-lea (1595-1603), sultanii sub care a reizbucnit şi a fost dus
ceea ce s-a numit în istoria raporturilor dintre turci şi creştini „Războiul de 13
ani”. Este exact perioada în care Mihai Viteazul a intrat în conştiinţa
europeană drept un mare principe şi un strălucit general.
Pe de altă parte, Imperiul otoman, după un îndelungat război cu Persia
(1578-1590), spera ca, prin declanşarea unui nou conflict contra Habsburgilor
în centrul Europei, să tranşeze pentru totdeauna rivalitatea cu aceştia în
favoarea sa, să cucerească noi teritorii şi, implicit, noi surse de venit care să
umple golurile din vistierie. Însă, „războiul cel lung”, ce avea să înceapă la 4
iulie 15938 şi încheiat abia în 1606, cu toate defecţiunile din tabăra creştină,
nu a dus la îndeplinirea acestor obiective ale otomanilor 9. Războiul s-a

7
Iancu Moțu, Mihai Viteteazul: un principe renașcentist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p.
27.
8
Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, pp. 262-263.
9
Principalele puteri creştine care puteau să ajute substanţial pe Habsburgi erau Spania şi
Veneţia. Prima cu bani şi trupe terestre, iar a doua cu flotă, rămasă încă cea mai puternică

7
încheiat printr-o pace albă, care stabilea menţinerea status-quo-ului teritorial
antebelic şi prevedea o relaţie de deplină egalitate între cele două puteri.
Imperiul otoman a încercat o întarire a controlului politico-militar asupra
țărilor române, cu atât mai mult cu cât ele constituiau un punct cheie în
conflictul cu Liga Sfânta, o importantă sursă de hrană și financiară nu doar
pentru purtarea razboiului ci și pentru alimentarea Porții, pentru cheltuielile
de ansamblu ale acesteia.
Referitor la Polonia, aceasta, îndeosebi după înfaptuirea statului polono-
lituanian (1561), urmărea și ea o politică expansionistă ce viza în special
Moldova dar și Ţara Românească.
Adoptând o neutralitate binevoitoare față de Poarta în conflictul cu Liga
Sfântă, Polonia făcea un joc care avea ca scop, pe de o parte, contracararea
instalării dominației habsburgice asupra țărilor române, iar pe de alta parte,
cauta sa traga foloase de pe urma slabirii Porții.
Având în vedere circumstanțele relevate, este clar faptul că Ţarile
Române se aflau într-o situație politica dificilă, ca asupra integrității lor10.
Pe de altă parte, Polonia se simţea ameninţată de o posibilă alianţă
între Moscova şi Habsburgi şi încerca să realizeze aşa-numita „barieră
orientală”, printr-o alianţă cu Suedia şi Imperiul otoman. În acest sens orice
încercare de reconstituire a Daciei, a unităţii politice a spaţiului românesc, mai
ales sub egidă sau în alianţă cu Habsburgii, aşa cum s-a întâmplat şi cu
Sigismund Báthory şi cu Mihai Viteazul, i se părea periculoasă şi trebuia

din Mediterana. Spania, care ajunsese la o înţelegere cu turcii în 1581 şi care era prinsă în
războaiele cu Franţa, Anglia şi Ţările de Jos, nu dorea să participe la o campanie antiotomană
de amploare şi, de aceea, ajutorul ei pentru Rudolf II s-a limitat la furnizarea de mijloace
financiare şi la trimiterea unor unităţi de mercenari. Veneţia nu dorea nici ea să lupte cu turcii
pentru a nu-şi compromite interesele comerciale din Levant. Din această cauză, papa Clment
VIII a încercat să atragă la lupta antiotomană Moscova, Persia, cazacii, Polonia şi chiar pe
tătari.
10
Marin George, Baba Novac, Editura Militara, București,1975, p. 39.

8
eliminată ca fiind un obstacol major în calea bunelor sale relaţii cu Poarta
otomană11.
Intențiile otomanilor, hasburgilor precum și cele ale polonezilor erau
(Poarta și habsburgii se aflau în razboi, Polonia în expectativa)
pentru cucerirea a țărilor române, de anihilare a existenței lor politice
autonome.
Așadar, situația interna a țărilor române în a doua jumatate a secolului
al XVI-lea, pe care o voi expune în capitolul următor al lucrării, a fost puternic
marcată atât de factori externi (caracterizați prin amplificarea tendințelor
expansioniste ale otomanilor, habsburgilor și polonezilor, precum și de grava
criză prin care a trecut Imperiul otoman, apoi criza care s-a răsfrânt și asupra
Valahiei și Moldovei prin amploare pe care a luat-o dominația otomană), cât și
de factori interni (caracterizați de competiția ocupării tronului, care a generat
slabirea puterii centrale și o acuta instabilitate a domniei, de
nesocotirea grava a tradiției dinastice interne, introducându-se arbitrariul în
prodesul de numire al domnilor).
Așa cum am arătat, cele trei mari puteri aveau interese specifice în
spaţiul românesc, dar toate, fără excepţie, reprezentau serioase ameninţări la
adresa statutului internaţional al ţărilor române, la adresa autonomiei lor
interne şi a integrităţii lor teritoriale. Astfel, Imperiul habsbugic căuta să
realizeze un vast bloc antiotoman care să includă Spania, statele italiene,
Polonia, Rusia, Suedia şi chiar Anglia şi Persia. Direcţia sa principală de
expansiune împotriva turcilor viza, în primul rând, spaţiul carpato-ponto-
danubian, mai ales Transilvania, dar şi Moldova şi Ţara Românească. Din
această cauză ei au acordat o mare atenţie lui Sigismund Báthory la început,

11
Eugen Stănescu, “La politique des grandes puissances et l’union des pays roumains sous
Michel le Brave“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome XIV, no. 3, 1975, p. 503.

9
iar apoi lui Mihai Viteazul, personalităţi care au încercat, fiecare în felul său,
să reconstituie unitatea vechii Dacii12.
În acest context politic internaţional, tensionat, dominat de
confruntarea militară dintre habsburgi şi otomani, Mihai Viteazul, cu ajutorul
lui Andronic Cantacuzino şi al ambasadorului Angliei la Constantinopol,
Edward Barton, a fost numit de sultan domn al Ţării Româneşti în data de
septembrie 1593. Intrarea în București a făcut-o la sfârşitul lui octombrie13.
Odată aflat pe tronul Ţării Româneşti, Mihai s-a confruntat cu două probleme
principale, probleme care îşi vor păstra actualitatea pe parcursul întregii sale
domnii. În primul rând trebuia să aibă în vedere lupta de independenţă
împotriva turcilor, impusă de situaţia dezastruoasă a ţării şi, în al doilea rând
să se preocupe de lupta pentru unitatea de acţiune, la început, apoi de lupta
pentru unitatea statală a celor trei ţări române, adică de unitatea românească,
de unitatea întregului spaţiu românesc. Numai prin realizarea acestei unităţi
lupta antiotomană, dar şi lupta împotriva veleităţilor expansioniste ale altor
puteri, cum ar fi Habsburgii şi Polonia, putea avea cu adevărat câștig de cauză.

12
Ileana Căzan, Începuturile politicii pontice a Casei de Austria în scrieri umaniste şi izvoare
cartografice din sec. XVI, în Revista istorică, serie nouă, tom 5, nr.11-12, 1994, pp. 1183-
1195.
13
*** Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Bucureşti, 1982, p. 66

10
 Capitolul II

Poziția Țării Românești în contextul razboiului Otomano-Habsburgic

1. Direcțiile de politică externă trasate de Mihai Viteazul în

primii ani de domnie.
Mihai Viteazul (n.1550/1558 ?), între 1588-1593 a parcurs întreaga
ierarhie administrativ-politică a țării, dovedindu-se un bun organizator și
comandant militar, ceea ce a facut sa se bucure de o larga popularitate.
A urcat pe tronul Ţarii Românesti în septembrie 1593 (ocuparea efectivă
a tronului - 11 octombrie) - cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de
puternica familie a Buzestilor, de Cantacuzinii de la Constantinopol,
bucurându-se și de sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory -,
într-o situatie de cumpănă, într-o conjunctură internațională complexă, când
presiuni externe și dificultăți politice și economice interne puneau sub semnul
întrebării durabilitatea statului român; noua boierime ridicata în deceniile
anterioare, potrivnica atât elementului grecesc cât și colaborarii cu turcii, va
constitui un suport al domniei marelui voievod; ascensiunea sa la tron s-a
bazat pe aceasta boierime noua, pe legaturile sale cu boierii olteni, de care îl
legau atât relatiile de rudenie cât și o serie întreaga de interese.
În funcție de forța potențială de amenințare, a fost pus în practica un
plan bine întocmit, care îmbina în chip armonios calculul diplomatic (a
manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia aliantelor) cu
actiunea militara, rezultatul acestei orientari concretizându-se în redresarea
Ţarii Românesti de pe panta pe care intrase, câstigarea independentei iar mai
apoi, apogeul domniei sale, unirea celor trei Ţari Române sub un singur
sceptru, cel al marelui voievod.
Analizând cu realism complexul intereselor contradictorii ale puterilor
vecine, al caror potential militar depășea pe cel al românilor, Mihai Viteazul si-

11
a stabilit cu claritate obiectivele și prioritatile, urmarind etapa cu etapa
înfaptuirea obiectivelor strategice pe care și le fixase.
Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaste
doua perioade distincte - dar strâns legate între ele: lupta de eliberare de sub
dominatia otomana (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei țări
române (1599-1601).
Întelegând din plin nevoia unei ierarhizari logice a obiectivelor care
stăteau în fața țării sale,el a acordat o atenăție deosebită, mai întâi, luptei
împotriva Imperiului otoman, care adusese Ţara Românească într-o situație
limită, din care nu se mai putea ieși decât prin luptă armată.
A facut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refacut
atelierele de tunuri și pulberariile de la Târgoviste, a crescut dotarea
artileristica, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat
institutiile traditionale în consens cu obiectivele politice și cerintele militare ale
epocii.
În fruntea unitatilor sale armate a numit oameni apropiati, persoane de
nadejde,buni profesionisti, potriviti locului și momentului.
Pe de altă parte, Mihai Viteazul „a știut să-și apropie masele largi
populare, fără al căror aport nu și-ar fi putut atinge obiectivele sale
(neatârnarea și unirea țărilor române), cărora le-a dedicat totul, inclusiv
viața”14.
Înca din primele zile de domnie a intuit marele efort militar pe care îl
avea de facut, cu atât mai mult cu cât cele doua obiective fundamentale pe
care și le propusese nu erau pe placul puterilor vecine expansioniste, care n-
ar fi vazut cu ochi buni existența unui stat român unit și neatârnat, pentru ca
în felul acesta li se năruiau planurile expansioniste ce vizau acest spațiu.
Desfășurarea evenimentelor politico-militare evidentiaza faptul ca cele trei

14
*** Istoria militara a poporului roman.Vol.III, București, 1987, p. 133.

12
puteri vecine și dusmanoase au intervenit - fie separat, fie împreuna - pentru
împiedecarea unirii politice a românilor, iar dupa înfaptuirea acesteia pentru
prabusirea ei.
Stăvilirea înaintării otomane și respingerea mahomedanilor din
teritoririe creştine cotropite era o cauză a tuturor creştinilor, de-aceea se
constată la finele veacului al XVMea o efervescenţă a acţiunilor diplomatice
pentru încheierea unei alianţe anti-otomane. Dacă Scaunul Papal, care-i
conducea pe creştini, nu putea lipsi din această largă mobilizare europeană,
nu puteau lipsi nici Ţările Române, care ajunseseră de mult timp
avanposturile luptei antiotomane, iar în secolul ai XVI-lea, bastioane pe
jumătate ruinate, dar a căror prăbuşire nu o voiau europenii creştini. Nu e de
mirare deci, că Ţările Române au fost ţinta unui şir de misiuni exploratorii
privind şansele de participare a lor la un mare conflict cu turcii şi totodată de
influenţare în acest sens. De fapt aceste misiuni principale au fost situate cam
între anii 1592 -1595 pentru că au mai fost şi diferiţi „emisari imperiali"15 sau
„agenţi habsburgici"16.
Consider necesară prezentarea misiunii ambasadorului imperial Ioan
Marini Poli. În martie 1594, împăratul Rudolf al II-lea îl trimite pe raguzanul
loan Marini Poli cu misiune în Moldova şi Ţara Românească", pentru a se
ajunge la o înţelegere.85 Acest ambasador cunoştea bine Ţările Române, unde
i se zicea Civa, în tinereţe stabilindu-se chiar în Ţara Românească (unde
„Ioan, frate mai mare, luase de nevastă pe o nepoată a mamei
voievodului17"), după care plecă în Moldova la Petru-Vodă, care-l primi cu
bunăvoinţă pe acest tânăr provenit dintr-o familie săracă dar vorbăreț și
dibaci, fiind apoi sprijinit şi de Aron-Vodă. Marini s-a arătat eficient. În

15
Eugen Stănescu, Războiul de eliberare de sub dominaţia otomană şi unirea Ţărilor Române
sub Mihai Viteazul', în Ist. Rom., tratat, II, 1962, p. 955.
16.
Pascu, B. Cselenyi, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ist. Rom.,
tratat, II, 1962, p. 945.
17
N. Iorga, Istoria Iul Mihai Viteazul, 1968, p. 119.

13
Moldova îl „puse în legătură" pe Aron-Vodă „cu cazacii ce stăteau în înţelegere
cu trimisul pontifical: aceşti noi lefegii ar lua asupra lor să-i apere scaunul şi
ţara, dacă el i-ar hrăni cu boi moldoveneşti şi le-ar plăti la vreo 8.000, câţi
erau - o frumoasă oaste - 3.000 de taleri pe lună".18 N. Iorga precizează: „Se
învoiră astfel, şi ragusanul, ce-şi rezerva să se întoarcă pentru a încheia cu
domnul Moldovei un tratat în forma cuvenită, trecu în Ardeal..."19 Aici îi „ceru
principelui ardelean să-l ajute pe Aron" şi „căpătă pentru dânsul 10.000 de
ostaşi, care trebuiau să plece cât mai iute, şi trimiterea priceputului luptător
Pangratie Sennyei la păsurile dinspre Moldova, pentru a sta gata de orice
împrejurare"20. Dar Marini a reuşit şi mai mult, anume tratatul germano-
moldovean: „Tratatul încheiat de împăratul Rudolf, prin ambasadorul Marini
Pauli (Poli) Raguzanul, cu Aron, domnul Moldovei (la 16 august 1594),
prevedea primirea Moldovei în confederaţia germană şi apărarea ei în contra
turcilor, iar la caz, când domnul ar fi fost izgonit din Moldova, să găsească
adăpostire în ţările împărăteşti. Aron, la rândul lui se obliga a ajuta cu
credinţă pe împăratul în lupta contra păgânilor şi să se silească a surprinde
toate secretele mişcărilor turceşti spre a le destăinui împăratului"21. Marini a
vrut să meargă şi la Mihai Viteazul dar nu s-a mai dus. Ce s-a întâmplat şi
care era situaţia domnitorului muntean în această ţesătură de acţiuni
diplomatice trebuie arătat separat.
Înainte ca Mihai Viteazul să ajungă la tron, „în anii 1590 - 1592 s-a
format coaliţia antiotomană, a cărei componenţă: Imperiul Habsburgic,
Spania, Veneţia, Toscana, arăta că ţelul războiului era înlăturarea dominaţiei
otomane din Europa centrală şi de sud-est, precum şi din Mediterană
centrală22. Această alianţă s-a numit Liga Sfântă denumire dată coaliției de

18
Idem, op. cit., pp. 120- 122.
19
Idem, op. cit., p. 121.
20
Idem, op. cit., p. 122.
21
Hurmuzaki, III, p. 193
22
E. Stănescu, op. cit., p. 950.

14
către Scaunul Papal23. De fapt, doar Imperiul Habsburgic era operaţional pe
atunci contra turcilor. Deşi împăratul german trebuia să plătească un tribut de
30.000 de galbeni, totuşi confruntările din zona de graniţă nu încetau: „Turcii,
cu firea lor sălbatică şi prădătoare, nu se puteau reţine de a năvăli peste
graniţele lor şi a duce pustiirea în sânul imperiului; iar germanii, la rândul lor,
spre a răzbuna asemenea acte de vandalism, nu scăpau nici ur prilej de a
prăda şi bate pe turci”24. O confruntare mare devenise previzibil „Mai ales de
la venirea lui Sinan-Paşa, duşmanul cel mai înverşunat al nemţilor, la viziratul
cel mare, lucrurile luaseră o faţă cu totul războinică”25.
După divanul ţinut la Poartă, „operaţiile militare începeau chiar în
toamna anului 1593. După cucerirea cetăţii Vesprem, ofensiva principală
otomană în Ungaria de vest se opreşte, iar încercările imperialilor nu reuşesc
să dea îndărăt linia frontului”26. Un succes relativ. N. Iorga scrie despre
„succesele câştigate de ostaşii împăratului, germani şi unguri, pretutindeni
unde în primăvara noului an 1594 ieşiră în calea turcilor: la Gran, unde se afla
arhiducele Mathias, la Hatvan, apoi în Croaţia, unde comanda Maximilian,
celălalt frate al lui Rudolf al ll-lea”27.
În vara anului 1594, după încercarea nereuşită a armatelor otomane de
a forţa Dunărea spre Slovacia şi Boemia, prin luarea Komaromului, războiul a
intrat într-o nouă perioadă de stagnare. Era evident că forţele celor două
tabere duşmane se echilibrau şi că nici una din ele nu putea smulge victoria
fără o intervenţie care să schimbe raportul de forţe. În acest moment al
războiului (vara spre toamna anului intervenţia se produce; este cea a ţărilor
române care, urmărind eliberarea de sub jugul turcesc aderă la coaliţia

23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
E, Stănescu, Războiul de eliberare..., op. cit., p. 951.
26
Ibidem, p. 50.
27
N. Iorga, op. cit., p. 121.

15
antiotomană, aducându-i contrib unor forţe militare însemnate şi creând o
situaţie strategică nouă, favorabilă taberei imperialilor.
Pentru a scapa țara de apăsătoarea dominație otomană, în anul 1594
Mihai: angajează Ţara Românească alături de Transilvania și Moldova în
coaliția antiotomană (Liga Sfântă) - reconstituindu-se astfel frontul unic de
acțiune al poporului român, apreciat de Mihai ca neaparat necesar în bătălia
pentru independență; la 13 noiembrie 1594 ucide pe toti creditorii turco-
levantini, lichidând și oastea otomană (cu un efectiv de 2000 de oameni)
staționată în capitală; suprimă dregătorii și negustorii turci răspândiți prin
toată țara; atacă trupele otomane din localitățile de la Dunare, reușind să
elibereze cetățile Hârșova și Brăila (1 ianuarie 1595), Giurgiu, Hârșova,
Silistra, s.a..28
Aron Voda în Moldova, în înțelegere cu Mihai Viteazul, eliberează
cetățile Chilia, Cetatea Alba, Ismail,Tighina și Brăila.
În urma acestor acțiuni militare conjugate, malul stâng al Dunării a
intrat sub controlul militar al românilor.
La Constantinopol, noul sultan Mehmed al III-lea (1595-1603) accepta
planul propus la 14 mai 1595 de marele vizir Ferhad pașa potrivit căruia
urmau sa fie nimicite forțele valahe, ocupate țărilor române și transformate în
pașalâcuri.
În iarna anului 1594-1595 sultanul trimite împotriva lor două grupări -
una turcească, de 40.000 de oameni, prin Rusciuk către București, și una
tătărească, staționată pâna atunci în nordul Serbiei.
Mihai Viteazul nimicește la sfârșitul lunii ianuarie 1595 forțele tătărești
la Putineiu și Stănești și pe cele turcești la Șerpătești; apoi, urmărindu-i pe
turci, trece Dunărea unde sprijinit de bulgari și de sârbi, pătrunde pâna la
Rusciuk și Varna, ajungând în zona munților Balcani.

28
Atanasiu Victor, Mihai Viteazul,campanii, Bucuresti,1972, p. 190.

16
 În ciuda acțiunilor militare otomane, obiectivele avute în vedere de
Mihai pentru iarna 1594/1595-primavara 1595 (asigurarea controlului asupra
țărmurilor și cursul Dunării) au fost atinse, o prima etapa a planurilor sale
după urcarea pe tron încheindu-se cu succes.
Aflat în fața acestei mari primejdii, sultanul se vede silit să dispună
întreruperea operațiunilor din Ungaria și concentrarea forțelor împotriva
Ţărilor Române, urmărind să le transforme în pasalâcuri.
Mihai își da seama de pericolul în care se afla țara și, pentru a-și
asigura ajutorul economic și militar necesar, încheie la 10/20 mai 1595 un
tratat politic de alianță cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia; unii dintre boierii
trimiși la tratative (conduși de mitropolitul Eftimie), nu s-au arătat loiali lui
Mihai Viteazul, depățindu-și mandatul și încalcând grav instrucțiunile primite
din partea domnului, subordonând pur și simplu Ţara Româneasca principelui
Transilvaniei.
Tratatul cuprindea în linii esențiale obligația lui Sigismund Bathory de a
da ajutor militar lui Mihai, recunoașterea suzeranității acestuia de catre Mihai
(acesta devenea locțiitor în propria-i țara, puterea revenind în fapt Sfatului
Domnesc, compus din 12 boieri), scutirea boierilor de orice fel de dări;
singurul fapt cu care domnul a fost de acord se referea la dependența
Bisericii ortodoxe din Transilvania de Mitropolia de la Târgoviște.
Aflat în situația unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul
neputându-și permite deteriorarea raporturilor sale cu Transilvania, a fost silit
de împrejurari sa accepte aceasta situație29.

29
Atanasiu Victor, op. cit., p. 192.

17
 2. Tratatul cu Sigismund Bathory şi primele legături cu
împăratul.

Mihai era dintre toţi aliaţii cel mai apropiat de inima împărăţiei turceşti.
Ortodocşii sârbi, bulgari şi albanezi începeau să alerge sub steagurile lui.
Înainte de toate trebuia învins acest duşman primejdios. Chiar în primăvara
anului 1595 turcii dădură semne de ofensivă. Tătarii aşezaţi la Vidin cu paşa
de acolo şi cu sârbii din ţinutul Vidinului, recrutaţi de turci, atacară pe
neaşteptate Craiova şi o arseră. Vestitul căpitan raguzan Deli Marcu apără
oraşul numai cu 160 de haiduci, şi fu rănit în luptă. În cele din urmă sosi şi
banul şi, urmărind pe năvălitori, trecură Dunărea şi prădară la Vidin 30.CITARE
DIN HURMUZAKI CARE E în SLAVONA, LATINA SAU GREACA
Furtuna se apropia şi frumoasele făgăduieli ce se făcuseră lui Mihai nu
erau împlinite, el rămânea singur în faţa duşmanilor cu gloatele prost
înarmate, cu cetele de haiduci prădalnici şi cu micul detaşament al lui Albert
Kiraly. Singurul ajutor de nădejde era la Sigismund Bathory, care stătea
liniştit, apărat de cununa munţilor Ardealului.
Dar sa vedem contextul. Pe plan extern, la iniţiativa papei Clement al
VlII-lea se contura o amplă alianţă, Liga Sfântă, la care au subscris Sfântul
Imperiu Romano-German, Spania, ducatele Toscana, Mantua şi Ferara. în
planurile noii alianţe Ţările Române urmau să joace un rol important, ca bază
operativă înaintată, fiind situate în hotar cu Imperiul Otoman. Polonia şi
Anglia s-au dovedit reticente la aceasta iniţiativă. Aderarea la Liga Sfântă a
fost precedată de o vastă acţiune a Contrareformei, care-şi propunea să
restaureze şi să revitalizeze episcopatele catolice din Ţările Române. Sinodul
din 1586, ce a avut ca sarcină să reorganizeze comunităţile catolice din
Moldova, îşi propunea apoi să canalizeze opoziţia antiotomană. Se spera ca

30
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XII, p. 36

18
influenţa catolică să determine aderarea principatelor la Liga Sfântă, mai ales
că existau mai multe misiuni catolice în spaţiul polonez, rutean şi
moldovenesc cu această misiune. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi a
Habsburgilor a reuşit să atragă pe Aron vodă, domnul Moldovei, care a
încheiat un tratat cu împăratul la 16 iunie 1594.
Pe de altă parte, în tratat se preciza că Aron vodă a primit condiţiile
actului alianţă şi anunţa că era gata de luptă împotriva turcilor, precum şi
dreptul de refugiu al voievodului, dacă va fi nevoit să părăsească ţara.
De aceea, adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului,
care obţinuse acordul Adunării Stărilor din Ţara Românească pentru a se
ridica împotriva opresiunii otomane, „deci hotărârea este pornită din interior
ca rezultat al apăsării turceşti”31.
Analiza atentă a evenimentelor reliefează o schimbare de optică în Ţara
Românească, ideea revizuirii raporturilor cu otomanii a prins tot mai mult contur.
Sigismund se gândea la măriri, să supuie pentru el cele două principate,
scoase chiar din scaun pe Aron din Moldova, prea independent, înlocuindu-l cu
hatmanul său, Ştefan Răzvan. El chemă solii lui Mihai, ca să-i facă jurământ de
credinţă. Aceştia, în frunte cu mitropolitul Eftimie, boierii Buzeşti, Teodosie
Rudeanu şi alţii, sosiră la Alba Iulia în mai; între ei şi principele Ardealului se făcu
o înţelegere: boierii jertfiră autonomia politică a ţării ambiţiei ardeleanului în
schimbul asigurării situaţiei lor sociale; cel sacrificat a fost domnul, de ale cărui
instrucţiuni nu se ţinuse seamă. Lui Sigismund i se recunoscu titlul de domn
stăpânitor al Ţării Româneşti, boierii îi supun ţara şi pe voievodul ei. Cu rezerva că
domnul va fi totdeauna ortodox şi de limbă românească, el nu rămâne decât
locţiitor al principelui Ardealului. Ţara va fi guvernată de un sfat de 12 boieri, care
nu pot fi schimbaţi fără ştirea şi voia lui Sigismund. Actele de proprietate vor fi

31
Carol Goblner, Semnificaţia europeană a luptelor lui Mihai Viteazul în cadrul râzboielor
turceşti din secolul al XVI-lea, în „Mihai Viteazul" Culegere de studii de Paul Cemovodeanu şi
Constantin Rezachievici, Ed. Academiei Române, Bucureşti, p. 25.

19
întărite şi ele de Sigismund (dar numai pământenilor). Domnul nu se va mai
putea numi „din mila lui Dumnezeu», nu va mai putea trimite soli în ţările străine,
venitul ţării va fi aprobat de dieta ardeleană şi controlat de boieri, care vor da
socoteală anuală principelui ardelean. Domnul va primi din venit, ce vor hotărî
boierii şi principele Ardealului. Niciodată turcii nu puseseră asemenea condiţii şi
nici chiar în cele mai negre zile de decădere politica din veacul al XVIII-lea ţara
noastră n-a primit condiţiile ce fură iscălite de boierii lui Mihai Viteazul. În schimb,
ei obţineau cele mai mari avantaje: garantarea slujbelor lor, din care domnul nu-i
putea scoate, nu puteau fi condamnaţi la moarte, iobagii fugiţi puteau fi aduşi cu
forţa, grecii nu puteau ocupa funcţii în cârmuirea ţării (aceasta era, cum am
văzut, o mare izbândă a boierilor), străinii nu puteau avea proprietăţi în ţară,
chiar soldaţii ardeleni din ţară, de s-ar atinge de bunurile boiereşti, erau pedepsiţi
cu moartea32.
Întrucât acțiunea inițiată de Mihai Viteazul reprezenta un mare pericol,
sultanul a dispus o intervenţie specială pe frontul dunărean pentru a lichida
focarul răzvrătiţilor. Ferhat-paşa a fost numit comandant al copului expediţionar
ce urma să se îndrepte spre Valahia. În ultimul moment însă, Sinan paşa a reuşit
să-l înlăture şi să preia comanda întregii expediţii. La sfârşitul lunii aprilie 1595 a
plecat spre Transilvania o delegaţie munteană formată din 12 boieri, mitropolitul
Eftimie, episcopii Luca de Buzău şi Teofil de Râmnic, care trebuia să încheie un
tratat de alianţă cu principele Sigismund Bathory. După îndelungate tratative
purtate între 12-20 mai, traţatul semnat reprezenta de fapt desfiinţarea statului
muntean, căci Ţara Românească era subordonată principelui Ardealului, devenit
autoritatea supremă, în timp ce domnul urma să se afle sub atotputernicia
boierilor, ţara urmând a fi guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri. Se
realiza astfel şi dezideratul antilevantin, introducându-se interdicţia străinilor de a
deţine proprietăţi în tară. Dările urmau să se fixeze de către Dieta Transilvaniei, la

32
P.P.Panaitescu, Mihai Viteazul, Fundația Regelui Carol I, București, 1936, p. 181.

20
care participau şi 12 boieri munteni. Nu se putea încheia nici un tratat, nu se
putea pronunţa nici o pedeapsă capitală împotriva boierilor fără aprobarea lui
Sigismund Bathoiy.
Domnul emitea acte, dar numai în numele principelui, iar dregătorii nu
puteau fi demişi. Rumânii fugiţi de pe moşii urmau să fie aduşi înapoi. Interesantă
era hotărârea ca toate bisericile româneşti din Ardeal să fie puse sub jurisdicţia
Mitropoliei de la Târgovişte, iniţiativă cu pronunţat caracter anticalvin. în schimb
se acorda Ţării Româneşti ajutor militar împotriva otomanilor şi restabilirea
vechilor hotare.
Letopiseţul cantacuzinesc mărturiseşte că în delegaţia muntenească care s-
a deplasat la Alba Iulia s-au format două facţiuni, cu puncte de vedere opuse, iar
„învrăjbitorul diavol" i- a determinat „ca unii... să... încerce să scadă pre Mihai
vodă”. Deşi boierii credincioşi domnului s-au împotrivit, „de nepriiatini fură biruiţi”
şi astfel „scăzură pre Mihai vodă”. Mihai Viteazul s-a văzut nevoit ca în faţa
pericolului invaziei otomane să accepte acest tratat.
Titlul pe care şi-l arogă Sigismund, evidenţia suzeranitatea acestuia asupra
Ţării Româneşti şi a Moldovei, dar şi semnificaţia alcătuirii unui nou organism
politic şi militar, prin care se dorea să se stăvilească expansiunea Imperiului
Otoman, înclinăm să credem că nu putem vorbi de un „stat”, ci de o confederaţie
de state unită pentru moment numai din raţiuni militare. Mai mult, veleităţile
politice ale lui Sigismund se opuneau intenţiilor habsburgilor, care nu vedeau în el
decât un vasal al Casei de Austria, poziţie stipulată prin tratatul din 28 ianuarie
159533.
În sfârşit, în acest tratat, în care fiecare îşi găsea folos în dauna ţării şi
a domnului ei, era şi un articol de mare însemnătate, cu vaste consecinţe:
„Toate bisericile româneşti din stăpânirile seninătăţii sale (Sigismund Bathory)
vor fi sub jurisdicţia mitropolitului de la Târgovişte.” Politica ortodoxă a

33
Mihai Bărbulescu, Ştefan Pascu, Mihai Viteazul şi Transilvania, în “Mihai Viteazul”, Culegere
de studii, p. 12.

21
domnului câştiga măcar în acest punct o izbândă şi întreaga viaţă sufletească
a românilor de peste Carpaţi era pusă sub controlul bisericii din Ţara
Românească, recunoscându-se comunitatea de credinţă şi de limbă34. Tratatul
a fost redactat în limba slavonă şi tradus apoi în latineşte, ceea ce arată că
autorii lui erau boierii munteni. Cam în acelaşi timp şi Ştefan Răzvan, noul
domn al Moldovei, iscălea un tratat asemănător, la 3 iunie.
În clipa nevoii celei mari, Mihai şi-a înghiţit necazul, mai ales că ţara era
în mâinile boierilor, a trimis la nunta lui Sigismund cu arhiducesa Maria
Christerna „un cal foarte frumos, luxos împodobit, cu un paloş bătut cu pietre
scumpe şi opt bucăţi de brocart cu fir de aur pentru mireasă.”35
Dar pe de altă parte, Mihai ştia că era un stăpân mai mare şi mai puţin
exigent ca principele Ardealului, de la care putea să aibă ajutor la nevoie.
Atunci, în 1595, odată cu supunerea ţării la picioarele lui Sigismund, încep
legăturile directe ale lui Mihai cu împăratul, legături pe care le avusese Aron,
ceea ce-l îndreptăţise să se împotrivească pretenţiilor ardelene, dar pe care
Mihai nu le cunoscuse până acum. Acest fapt are o importanţă capitală în
politica Ţării Româneşti. În adevăr, în aprilie, când erau aşteptaţi să vie la
chemarea lui Sigismund solii munteni să încheie tratatul, se ivea la Praga în
taină un sol muntean, nu-i ştim numele, „un om trimis de domnul Ţării
Româneşti cu scrisori către Măria sa (împăratul), care voeşte să le dea numai
în mâna însăşi a împăratului şi săi vorbească în taină despre unele lucruri pe
care nu le-a aflat încă nimeni.”36 Atât s-a putut şti că domnul în scrisoarea sa
descria izbânzile împotriva turcilor. Pe de altă parte, solul imperial, raguzanul
Marini Polii, care era la Alba Iulia, voia să se ducă în Ţara Românească din
partea împăratului, însă Sigismund îl opri până vor sosi boierii pentru tratat şi
în cele din urmă e trimis înapoi la Praga. Sigismund scria împăratului că a

34
Hurmuzaki, Documente, III-1, pp. 209-213.
35
Hurmuzaki, Documente, III-2, p. 487.
36
Ibidem, pp. 92-93.

22
socotit că este spre binele creştinătăţii şi că are motive serioase ca solul
imperial să nu se mai ducă acolo. În august banul Mihalcea, trimis de Mihai la
Praga, e oprit în Ardeal şi trimis înapoi37.
Taina în care Mihai ascunsese solia lui, cea dintâi, la Praga, reaua voinţă
a lui Sigismund pentru solul imperial arată lămurit un lucru: Mihai, ameninţat
în independenţa lui, voia să încheie legături cu împăratul peste capul lui
Sigismund, tocmai ceea ce acesta căuta să împiedice cu orice preţ. Socoteala
lui Mihai era bună şi el se dovedi de astă dată un fin diplomat, supunerea Ţării
Româneşti şi a Moldovei către Ardeal, deci întărirea şi mărirea acestui stat, nu
putea conveni Habsburgilor, care într-un viitor fie şi depărtat, nădăjduiau să
poată ridica iar vechile pretenţii asupra Ardealului şi altele noi asupra Ţării
Româneşti. De aceea, în discuţiile sfetnicilor împărăteşti, mulţi erau de părere
că „împăratul trebuie să se gândească că acea provincie (Ţara Românească) a
fost o parte a Ungariei, ca şi Ardealul şi că ar putea fi supusă, când principele
nu va mai avea urmaşi bărbăteşti38” şi că deci nu trebuie să recunoască
supremaţia lui Sigismund asupra celor două principate de peste munţi.
Austria urmărea să pătrundă la Dunărea de Jos, Sigismund al Ardealului
era pentru ea un instrument, căruia nu i se putea admite o politică proprie.
Mihai înţelesese această nemulţumire şi a ştiut s-o exploateze, atunci când se
vedea ameninţat de ambiţia vecinului său. Vom vedea cum, după
evenimentele războinice de la 1595, Mihai a dezvoltat această politică şi s-a
liberat încetul cu încetul de tutela politică ardeleană.
Tratatul impus în 1595 de Sigismund Bathory fusese aplica în mare
parte; revendicările sociale ale boierilor erau respectate, dar Mihai suporta cu
greu umilirea politică a ţării faţă de Ardeal. Totuşi, în nădejdea unui ajutor
armat pentru ţara lui aşa de ameninţată, el s-a supus în tăcere şi în actele lui
din acea vreme semnează cu titlul ce i se impusese, „princeps Transalpinus.”

37
Ibidem, p. 253.
38
Hurmuzaki, Documente, XII, pp. 72-73.

23
Ajutorul făgăduit nu venise însă aproape deloc, afară de câteva mici cete, ce
nu însemnau mare lucru.
O ultimă încercare de colaborare între cei doi aliaţi avu loc după
Crăciunul catolic, în 1596. Mihai Vodă trecu munţii cu câţiva boieri credincioşi,
între care banul Mihalcea şi Radu Buzescu şi sosi la Alba Iulia. Se vorbi atunci
de legături de rudenie, Nicolae fiul lui Mihai urma să ia pe sora cancelarului
ardelean Josika, în casa căruia era găzduit domnul muntean. Mihai puse lui
Sigismund neted întrebarea, sau are de gând să pornească o ofensivă
împotriva turcilor, sau să se împace cu ei şi să încheie pace. Asigurările lui
Sigismund fură vagi, domnul înţelese că acolo unde nu era nici o voinţă
hotărâtă, nu poate fi sprijin pentru dânsul. Atunci începu Mihai două acţiuni
diplomatice pe cont propriu pe de o parte împăcarea cu turcii, măcar pe un
timp scurt, ca să răsufle ţara, pe de altă parte legături directe cu împăratul,
pentru obţinerea unui subsidiu în bani, ca să-şi poată alcătui o armată de
mercenari. Ambele iniţiative diplomatice ale lui Mihai fură încununate de
izbândă şi ele însemnau desăvârşită liberare de sub tutela ardeleană.
În ceea ce priveşte pacea cu turcii, Mihai, care se înţelesese separat mai
întâi cu tătarii, se adresează lui Hasan paşa de la Vidin, care se grăbi să
trimeată vestea cea bună la Constantinopol, „supunerea mândrului Mihai şi a
boierilor din Ţara Românească.” Discuţia în divanul turcesc a fost foarte
aprinsă, unii erau de părere să nu fie respinşi Mihai şi cu boierii care ceruseră
iertare, să i se ceară însă domnului să trimită pe fiul său ca ostatec la Poarta;
alţii în frunte cu marele muftiu spuneau că sultanul nu trebuie să trateze cu
„trădătorul,” dar partizanii păcii impuseră felul lor de a judeca. Steagul de
domnie fu adus cu onoruri lui Mihai Vodă de mai mulţi ceauşi şi un boier îi
conduse înapoi până la Vidin. Lui Sigismund îi scria Hasan paşa că sultanul a
iertat lui Mihai toate câte a greşit şi-l îndeamnă să-i urmeze pilda. „Şi, în
adevăr, zice cronica oficială, ce alta era să facă Mihai pentru supuşii ce-i mai
rămăseseră în viaţă, după ce cetăţile sau palatele erau dărâmate, oraşele şi

24
satele aproape toate devastate, mai multe mii de oameni robiţi, toate
merdindele pe un an întreg erau consumate?39” Îndată porni la Poartă şi
tributul Ţării Româneşti, pentru care Mihai comandase special blănuri de
soboli de la negustorii din Liov.
În acelaşi timp, se urmau şi tratativele cu împăratul. Am văzut că încă
din 1595 încercase Mihai o apropiere printr-un sol trimis la Praga. După
alungarea lui Sinan, domnul, fără să mai întrebe pe Sigismund, trimisese
steagul cel verde al profetului luat de la turci la Călugăreni, direct împăratului.
„Nu ştiu dacă ardelenii l-au lăsat să treacă,” scria Mihai ducelui de Toscana.
În ianuarie 1597, legătura o făcu Mihai prin arhiducele Maximilian, care
comanda în Ungaria de Sus. Anume, fiind la Alba Iulia, la curtea lui
Sigismund, Mihai trimite de acolo la arhiduce pe solii săi, banul Mihalcea şi
sasul Marcu Schonkebonk, ce urmau apoi să se ducă la împărat, ceea ce
Sigismund nu ar fi putut împiedica. Solii însoţiră pe principele Ardealului, care
se dusese el însuşi la împărat, la Praga. Sasul Schonkebonk din Braşov ne-a
lăsat chiar o descriere a misiunilor lui diplomatice în slujba domnului
muntean. „La 12 februarie (1597), scrie el, am avut audienţă la Praga cu
banul Mihalcea la împăratul în persoană, fiind el singur, iar eu am expus în
limba germană solia lui Mihai Vodă către împărat, am arătat nevoia lui şi am
cerut împăratului să ia sub protecţia sa Ţara Românească. Acesta le-a
ascultat cu bunăvoinţă şi ne-a arătat mare cinste, şase săptămâni ne-a ţinut
la Praga cu mâncare din bucătăria proprie, adusă la gazda noastră, şi tot felul
de băuturi din pivniţa lui şi ne-au slujit oameni de seamă cu pahare mari şi
frumoase.” Rezultatul soliei a fost pentru Mihai de cea mai mare importanţă,
el obţine de la împărat leafă trimestrială pentru 4.000 de oşteni mercenari,
călări şi pedeştri, cu arme de foc. Situaţia lui militară era total schimbată. În
adevăr, în iunie 1597, soseşte la Târgovişte omul imperial cu banii, Erich

39
P.P.Panaitescu, op. cit., p. 183.

25
Lassota, şi de atunci, deşi cu întârzieri şi greutăţi de plată, domnul are armata
lui asigurată. În august împăratul trimetea din nou pe solul său, raguzanul I.
Marini Polii la Mihai, dar şi de data aceasta el fu reţinut de principele
Ardealului, care era doritor să oprească dezvoltarea legăturilor dintre Mihai şi
împărat. Totuşi în octombrie Schonkebonk se ivi din nou la Praga din partea
domnului muntean, cu mulţumiri şi noi propuneri, iar în ianuarie 1598, solul
imperial amintit sosi în sfârşit la Târgovişte, unde zăbovi mai multe luni
alături de domn.
Aceste lucruri întăreau mult situaţia lui Mihai, acţiunea lui diplomatică
începută în 1595 izbutise, el avea oastea lui care nu mai depindea de
Sigismund Bathory şi avea legături directe cu împăratul. Raporturile cu
Ardealul se resimţiră imediat de aceste schimbări. Mihai invitat de Sigismund
cu vasal la dieta ardeleană, în aprilie 1597, refuză să se prezinte, spunând că
nu poate lipsi din ţară din cauza primejdiei turceşti. Nunţiul papei la Varşovia
putea scrie în toamnă că Mihai „vrea să se libereze de obligaţiile ce le are faţă
de Ardeal.” În schimb, Sigismund retrage din Ţara Românească pe căpitanii şi
oştenii săi în frunte cu Moise Szekely şi reţine chiar banii trimişi de împărat
pentru mercenarii lui Mihai.
Mihai, prin diplomaţia lui, izbutise să se libereze de tutela ardeleană şi
când stăpânirea lui Sigismund fu înlocuită cu cea împărătească, de mult se
încheiaseră legăturile curţii imperiale cu domnul Ţării Româneşti şi astfel
putură să se dezvolte în chip firesc şi fără piedică.

26
 3. Conflictele cu turcii

Începutul luptelor lui Mihai Viteazul împotriva turcilor s-a petrecut la 13

noiembrie 1594, o dată cu uciderea creditorilor aflaţi în Ţara Românească, în
timp ce Aron proceda în mod similar cu turcii din Moldova. Ştim că primele
operaţiuni din Ţara Românească au avut aportul a 2000 de soldaţi trimişi din
Transilvania, despre care izvoarele spun că au fost pregătiţi din timp. Ceea ce
este important este faptul că forţele muntene au fost concentrate şi apoi
aruncate în luptă fară să se mai aştepte alte eventuale ajutoare. O serie
întreagă de atacuri împotriva turcilor au fost declanşate începând cu data de
10 decembrie, când a fost atacată garnizoana otomană de la largul de Floci,
iar mai apoi operaţiunile militare s-au extins pe linia Dunării Intr-o serie de
lupte la începutul lunii ianuarie - Hârşova, Silistra, Putineiu, Şerpăteşti - Mihai
prin comandanţii săi, dar şi personal, înfrâng forţe turceşti şi ale tătarilor, şi
mai apoi, în 25 ianuarie dă o luptă serioasă la Rusciuc. Era prima confruntare
mai serioasă cu forţele turceşti Mihai a trecut Dunărea şi a atacat Rusciucul.
În cursul luptei au fost ucise paşalele Hasan şi Mustafa, reuşind să captureze
şi artileria otomani Următoarea lovitură a fost îndreptată împotriva Brăilei,
asediată alături de un corp de oaste venit din Transilvania sub comanda lui
Albert Kirâly. Ocupare Brăilei era o lovitură dură dată turcilor, deoarece prin
acest port se derulau mari cantităţi de produse către sud. Concomitent turcii
mai pierdeau şi Ismailul, atacat de către moldovenii lui Aron, care au
măcelărit întreaga garnizoană. Atacul asupra garnizoanelor otomane de-a
lungul Dunării nu a reuşit însă ocuparea unor cetăţi puternice, precum cea de
la Giurgiu deoarece lipsea artileria de asediu şi artileria grea de câmp.
Oricum, la aflarea veştilor despre revolta românească, la Istanbul s-a instalat
panica, cerându-se o intervenţie imediată împotriva răsculaţilor. Cercurile din
jurul sultanului dominate de cel de-al doilea vizir, duşmanul de moarte al lui
Sinan, Ferhad-paşa a obţinut şi numirea a noi doi domnitori pentru Ţările

27
române: Bogdan, fiul lui Iancu Sasul pentru Ţara Românească şi Ştefan
Surdul pentru Moldova. Din punctul de vedere al turcilor, era doar o problemă
de timp pentru a readuce la ascultare cele două principate, iar timpul nu
putea surveni înainte de venirea primăverii. Cercurile conducătoare ale
Imperiului otoman nu se îndoiau că înlăturarea lui Mihai şi a lui Aron se putea
face relativ uşor, dar adevărata problemă era cea a aprovizionării cu alimente
a capitalei, cât şi stânjenirea, destul de serios, a campaniei din Ungaria.
Pentru turci, revolta în sine nu avea o prea mare importanţă dacă nu ar fi fost
produsă într-un moment destul de delicat, adică războiul cu imperialii. Prin
ridicarea la luptă a principatelor dunărene, mai ales a Ţării Româneşti şi a
Moldovei, turcii puteau avea probleme serioase. În primul rând, nu mai aveau
siguranţa, liniştea pe flancul drept al înaintării spre Europa centrală. Folosirea
liniei Dunării pentru aprovizionare sau deplasare de trupe devenea relativ
incertă, iar fluxul de produse alimentare către trupe şi către Istanbul era
întrerupt. Se mai adăuga şi faptul că orice ajutor solicitat de către turci din
partea tătarilor devenea incert sau oricum mult îngreunat. în termeni
generali, trecerea Moldovei şi a Ţării Româneşti în tabăra puterilor creştine
dădea un avantaj serios acestora şi putea crea probleme destul de grave nu
doar campaniei otomane, dar şi în configuraţia alianţelor şi a politicii turceşti
în întreaga zonă.
Problema ciocnirilor militare mai ample sau mai puţin ample apare
secundară în faţa celor de organizare şi reorganizare a forţelor angrenate în
cadrul războiului, mai ales după revolta principatelor româneşti. Ea era foarte
importantă şi pentru turci, cât şi pentru Liga Sfântă. Dintr-o dată, pentru turci
se pierdea o zonă extrem de importantă, punându-i în situaţia de a lupta pe
cel puţin două fronturi: cel din Ungaria şi cel de la nord de Dunăre. Apoi se
ridica problema creării unui bloc de teritorii, state, care deplasau zona de
influenţă şi control a imperialilor cu peste 1000 de km spre est, decupând în
harta perioadei o „pungă” imensă, pe care turcii nu o mai puteau controla.

28
Aceasta era principala problemă a înalţilor demnitari otomani care începeau
să vadă cu ochi foarte critici şi rezultatele campaniei din Ungaria a lui Sinan-
paşa. Partida antirăzboinică de la Istanbul îi reproşa marelui-vizir politica
foarte dură faţă de Aron şi faţă de Mihai, cererile nejustificate şi creşterea
fără măsură a tributului fără a se consulta cu Divanul imperial. La înalta
Poartă veneau semnale de îngrijorare şi dinspre Polonia. Aceasta se temea că
va putea deveni victima „nei posibile agresiuni din partea Imperiului
Habsburgic, o dată ce turcii sufereau o deplasare a zonei lor de influenţă.
De cealaltă parte, Liga Sfântă avea şi ea probleme sale. Aderarea Tran-
silvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti, dincolo de faptul că aducea forţe
suplimentare, aducea şi mari probleme. Una dintre ele era legată de fi-
nanţarea efortului militar al noilor veniţi. Ceea ce nu era o sarcină prea
uşoară. Mai apoi, se punea problema încrederii în principii care le conduceau.
Sigismund Bâthory era cât de cât cunoscut Problema o constituiau Aron şi mai
ales Mihai. Dovada cea mai clară a fost activarea imediată a comisarilor
imperiali şi a trimişilor papali, care căutau să evalueze cât mai corect situaţia.
În ceea ce-l priveşte pe Mihai, ştim că a început o activitate febrilă în
vederea organizării unei apărări eficiente împotriva turcilor. Principele era
conştient de gravitatea situaţiei şi ştia foarte bine că replica turcească avea să
fie dură, fară nicio milă. Dar în situaţia în care se găsea avea puţine şanse de
succes. Forţele sale interne - trupele pe care le puteau aduce boierii,
mercenarii pe care îi putea angaja, eventuale ajutoare din Transilvania - nu
erau suficiente pentru o campanie cât de cât de succes în apărarea ţării sale.
Situaţia sa se arăta foarte complicată.
În timp ce Mihai şi Aron se ridicaseră cu armele împotriva turcilor,
situaţia lui Sigismund Bâthory era şi ea complicată. Trebuia să explice aliaţilor
din cadrul Ligii acuzarea şi executarea unui număr de mari nobili, unii cu
puternice legături în afara Transilvaniei. La Roma şi la Florenţa, ca de altfel şi
la Praga, gestul său a produs consternare. Dar la Praga s-a ajuns la concluzia

29
că Sigismund ar putea fi un aliat util şi, de altfel, negocierile în legătură cu o
căsătorie a sa cu arhiducesa Maria Cristerna (Cristina) erau foarte avansate.
Trimişii împăratului au trecut destul de uşor peste actul grav comis de către
Sigismund el devenind un aliat şi totodată un membru Ligii Sfinte.
Să ne orpim totuși la momentul de referiță al conflictelor lui Mihai
Viteazul cu Înalta Poartă, lupta de la Călugăreni. Pregătirile turcilor pentru
trecerea Dunării se încheiaseră, cu tot efortul lui Mihai de a întârzia acest
lucru. La 4/14 august 1595 Mihai s-a retras spre Călugăreni, într-o poziţie
favorabilă, înconjurat de păduri şi de valea mlăştinoasă a NeajIovului, fapt ce
nu permitea otomanilor să-si desfasoare forţele.
Podul existent aici era îngust şi nu permitea înaintarea decât în
coloană. Dacă la început se părea că turcii aveau superioritatea, Mihai
Viteazul a iniţiat un contraatac fulgerător şi a provocat panică şi derută în
armata otomană. Patru paşi, şapte sangeaci şi steagul verde al profetului au
căzut în mâinile românilor. însuşi Sinan s-a aflat într-o postură penibilă pentru
un mare comandant. După confruntarea decisivă de la Călugăreni (13/23
august 1595), constrâns de superioritatea inamicului, Mihai Viteazul s-a
retras în cursul nopţii prin Bucureşti şi Târgovişte la Stoeneşti. în retragere,
Bucureştii au fost jefuiţi de oştenii lui Kiraly, care socoteau că prăzile li se
cuvin mai degrabă lor decât otomanilor.
Intrând în Bucureşti şi Târgovişte, turcii au început organizarea ţării în
paşalâc. La Târgovişte şi Bucureşti s-au stabilit garnizoane şi s-au construit
fortificaţii, în timp ce bisericile au fost transformate în moschei. S-a dat chiar
un firman special prin care Ţara Românească urma să fie transformată în
paşalâc. Reacţia creştină n-a întârziat. La începutul lunii octombrie ajungea la
Bran ajutor militar de la principii creştini (Sigismund Bathory, arhiducele
Maximilian, Ştefan Răzvan, marele duce de Toscana etc.). Armatele reunite
au’ fuzionat cu armata lui Mihai Viteazul şi în scurt timp au eliberat
Târgoviştea (8/18 octombrie 1595), Bucureştii (12/22 octombrie 1595) şi

30
Giurgiu (27 octombrie 1595). Mulţi prizonieri şi mari cantităţi de prăzi jefuite
din ţară, au rămas pe malul românesc.
Voievodul valah a demonstrat Europei că ţara se putea împotrivi
pericolului otoman, dar era evident faptul că nu se putea susţine o
confruntare militară continuă şi pentru îndepărtarea otomanilor de pe linia
Dunării şi din Ungaria era nevoie de o concentrare mult mai mare de forţe, de
acţiuni de lungă durată40.

40
C. C. Giurescu, D. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Editura științifică și enciclopedică,
București 1976, p. 329.

31
 4. Tratativele diplomatice ale lui Mihai Viteazul între anii 1596-
1598

În anul 1596 turcii au reluat ofensiva în Ungaria şi chiar au obţinut

victorii la Eger şi Keresztez (26 octombrie 1596). Mihai Viteazul a profitat de
împrejurările create şi a acţionat la sud de Dunăre. Plevna a fost incendiată.
Cu alte cete, Baba Novac a atacat Vidinul şi Babadagul. Armatele muntene
ameninţau chiar şi Sofia. în toamna anului 1596 asupra ţării s-au năpustit
hoardele tătărăşti ce se întorceau din nordul Ungariei şi au ars oraşele Buzău,
Gherghiţa şi Bucureşti, fiind apoi respinse de Mihai Viteazul. A urmat asediul
cetăţii Turnu şi al cetăţii Nicopole. Vestea victoriilor sale a făcut înconjurul
Europei. Situaţia creată a permis lui Mihai Viteazul să deschidă negocierile de
pace cu turcii, mai ales că susţinerea războiului devenea apăsătoare prin
marile cheltuieli solicitate. Tratativele au continuat şi au fost finalizate până Ia
sfârşitul anului. La 7 ianuarie 1597, Hassan paşă de Belgrad scria lui
Sigismund Bathory, că „Mihai... a fost iertat” şi „i-a fost trimis steagul de
către puternicul împărat”. Tratativele de pace au fost duse atât prin mijlocirea
patriarhului de Alexandria, Meletie Pigas, care se pronunţa pentru înţelegerea
cu Imperiul Otoman, cât şi cu sprijinul ambasadorului Angliei la Istanbul,
Edward Burton. în decembrie 1596, însoţit de banul Mihalcea şi de Radu
Buzescu, Mihai a trecut în Transilvania şi la 9/19 decembrie 1596 s-a întâlnit
cu Sigismund Bathoiy, prilej cu care a înţeles şovăielile din ce în ce mai dese
ale principelui. Înlăturarea nu a rămas fără urmări, căci cu acest prilej s-a
aprobat ridicarea la marginea orașului Alba Iulia a unei biserici ortodoxe de
către Mihai Viteazul pentru Vlădica Ioan.
Încheierea tratatului de pace cu Poarta dovedea o largă uniune, o
apreciere exactă a situaţiei, dar şi solidaritatea clasei politice care, se afla în
faţa pericolului ca ţara să fie P sformată în paşalâc, cu atât mai mult cu cât

32
tratatul de la 1595 îşi pierduse valabilitatea prin intrarea în scenă a
habsburgilor.
În aceste împrejurări s-a ales soluţia cea mai potrivită momentului.
Răzvan Ştefan, domnul Moldovei a fost învins de către armatele polone
conduse de Zamoysky şi a fost înlocuit cu Ieremia Movilă, ataşat punctului de
vedere polonez şi au scos Moldova din coaliţie. Lucrul care a ieşit în evidenţă,
a fost dorinţa de a fi aşezat ca domn al Ţării Româneşti, Simion Movilă. Noua
iniţiativă ar fi reprezentat sfârşitul coaliţiei şi compromiterea luptei
antiotomane. Totuşi, Mihai Viteazul a continuat legăturile cu împăratul
german. La 12 februarie 1597 solia lui Mihai era la Praga, fiind primită de de
Rudolf al II-lea şi obţinea 20.000 de florini pentru plata armatei de mercenari.
Desfăşurarea evenimentelor i-a dat curaj şi a început conturarea unui
plan îndrăzneţ. Către sfârşitul lunii mai 1597, Mihai a dus tratative cu Iosika,
cancelarul principelui Sigismund Bathoiy. Potrivit celor discutate acesta urma
să abdice în favoarea domnului român, iniţiativă la care îşi dădeau acordul şi
imperialii. Pentru a-1 anihila pe Ieremia Movilă, în anul 1597 Mihai Viteazul a
încercat să stabilească legături cu Polonia, cu tătarii şi cu Moscova. La 20
iunie 1597, împreună cu Moise Szekely, Mihai a trecut în revistă zona dinspre
graniţa Moldovei cu intenţia de a găsi un loc potrivit pentru tabără.
În continuă activitate diplomatică, la 10 iulie 1597, solii sârbilor solicitau
ca Mihai Viteazul să treacă Dunărea, unde era aşteptat de 10.000 de ostaşi.
în aceste condiţii Mihai Viteazul primea la 20 iulie 1597 firmanul trimis de
sultan, prin care era numit domn pe viaţă şi se reducea la jumătate tributul
anual pe care îl plătea țara. În același timp, erau uciși pretendenții la tronul
țării.
Pregătirile militare erau evidente, căci la 21 noiembrie Mihai Viteazul a
scris lui Rudolf al II-lea pentru a trimite banii promişi pentru plata celor
10.000 de ostaşi, subliniind că dacă nu va primi sumele promise, va fi silit să
dea drumul mercenarilor

33
 Orizontul diplomatic al domnului Ţării Româneşti a continuat să fie
foarte larg, emisarii săi fiind prezenţi permanent la Praga, Moscova şi au ţinut
legătura cu Dionisie Rally, mitropolit de Târnovo, reprezentant al mişcării de
emancipare a popoarelor balcanice41.
Atunci când Mihai Viteazul a înţeles că Sigismund era depăşit de
evenimente, a insistat mai mult asupra tratativelor cu imperialii. Mihalcea
Caragea și sibianul Marcu Schunckabunck, solii lui Mihai s-au prezentat la
Praga, unde au fost primiţi la 12 februarie 1597 în audienţă la împărat, prilej
cu care au cerut ca Ţara Românească să intre sub protecţia sa şi le cerea
ajutor pentru întreţinerea armatei, ce necesita cheltuieli sporite în condiţiile
de progres a fabricării armamentului şi de progres în tehnica militară.
Mercenarii jucau un rol important, banii având un rol esenţial pentru
susţinerea războiului. După doi ani şi jumătate de lupte, perioadă în care
comerţul extern a fost paralizat, se facea simţită nevoia tot mai mare de bani,
iar Mihai Viteazul având nevoie de soldaţi, chema oşteni „din ce ţară veţi fi”.
Rudolf a acordat subsidii pentru 4.000 de soldaţi, bani ce ajungeau în iulie
1597 la Târgovişte, pentru a mulţumi lefegii ce-şi pierduseră răbdarea.
Turcii au înţeles mesajul acestor presiuni şi s-au grăbit să încheie pace.
La 20 iulie 1597, la Târgovişte se afla Hali Masar, trimisul sultanului, cu
însemnele domniei pentru Mihai şi fiul său, iar haraciul era redus la jumătate.
Tot în acea perioadă, la Târgovişte se afla și solia hanului, care a revenit în
toamnă. Aceste eforturi diplomatice urmăreau ca Moldova să nu fie expusă
intervenţiilor străine, pentru ca domnul Ţării Româneşti să acţioneze în
siguranţă. Mai mulţi boieri moldoveni, nemulţumiţi au fost contactaţi şi
câştigaţi pentru intervenţie. Tătarii s-au ţinut de cuvânt şi n-au mai intervenit
în Ungaria. Sigismund Bathory a profitat de situaţia creată şi a început asediul
Timişoarei, iar imperialii au atacat mai multe cetăţi ocupate de turci. La

41
C. C. Giurescu, D. Giurescu, op. cit., p. 372.

34
Istanbul au avut loc schimbări importante, care au determinat înlocuirea
marelui vizir, eveniment care a determinat amânarea intervenţiei în Moldova.
Prin intermediul lui E. Barton şi a patriarhului Meletie Pigas, Mihai a acţionat
pentru a reglementa raporturile cu Poarta, având la bază vechile învoieli. Din
această cauză conflictul cu Ieremia Movilă a fost amânat pentru primăvara
anului 1598.
În luna octombrie 1597 Giovanni Marini Poli, solul împăratului Rudolf,
era la Târgovişte pentru a trata cu Mihai ajutorul de care avea nevoie pentru
susţinerea armatei.
A doua solie a lui Mihai Viteazul lua drumul Pragăi în octombrie 1597,
pentru ca în ianuarie 1598 să fie prezentă solia împăratului.
Intensa activitate diplomatică s-a concretizat în tratatul încheiat la
mănăstirea Dealu la 30 mai/9 iunie 1598, tratat care stipula obligaţia
împăratului de a pune la dispoziţia domnului banii necesari pentru plata a
5.000 de oşteni, cu care Mihai urma să continue lupta contra turcilor.
Se asigura libertatea negustorilor munteni de a face comerţ în
Transilvania şi Ungaria. La rândul său Mihai Viteazul se angaja să apere Ţara
Românească şi Transilvania de turci. Noul tratat înlocuia însă suzeranitatea
otomană cu suzeranitatea Imperiului romano-german. „Voievod al părţilor
Ţării Româneşti şi ale Regatului Ungariei”, acesta era noul titlu al voievodului,
autoritatea sa era întărită, căci conducea fară amestec extern şi domnia
devenea ereditară în familia voievodului. Dacă familia voievodului s-ar fi stins,
împăratul avea dreptul să desemneze domn dintre fruntaşii ţării, respectându-
i-se legile. Mai mult, boierii pribegi şi vicleni puteau fî urmăriţi şi pedepsiţi.
Legătura de suzeranitate dintre Mihai şi împărat se reducea doar la un dar
simbolic, ce trebuia acordat împăratului42.

42
I. Ionașcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relațiile internaționale ale României în documente
(1386-1600), București, 1971, p. 176.

35
 Între timp, în Transilvania, evenimentele au cunoscut un alt curs. La 22
martie 1598 Sigismund Bathory a renunţat la conducerea ţării, în schimbul
ducatelor Oppeln şi Ratibor din Silezia şi a unei pensii anuale de 50.000 de
ducaţi. Conducerea a preluat-o „Maria Christierna,... cu titulatura Dei gratia
Transylvaniae, Moldaviae, Valachiae, Transalpinae princeps" şi asistată de
comisarii imperiali. Era firesc ca având în vedere situaţia instabilă din jur,
Mihai să acţioneze pentru încheierea păcii cu turcii şi cu tătarii. După mai
multe schimbări de solii, la 19 mai 1598 soseau la Târgovişte doi soli ai
hanului, ca să “întocmească alianţă şi uniune”.
Tratativele cu turcii s-au purtat prin intermediul patriarhului de
Constantinopol şi a noului ambasador englez Henry Lello, venit în Ţara
Românească pentru a contribui la definitivarea tratatului. Când turcii au aflat
însă că Mihai a încheiat un tratat cu Habsburgii, ostilităţile au fost reluate.
Paşalele de Vidin şi Silistra au trecut Dunărea, dar au fost respinşi. în replică,
în septembrie 1598 Mihai a trecut Dunărea şi a incendiat Plevna, Vrata,
Rahova, Nicopole, Vidin şi Cladova, cetele muntene ajungând până la munţii
Balcani. De remarcat este faptul că în lupta de la Nicopole, domnul era să fie
ucis, căci „un turc a înfipt... suliţa... în pântecele domnului” şi numai
intervenţia fraţilor Buzeşti, care au tăiat capul turcului au salvat viaţa
domnului. Incursiunile la sud de Dunăre s-au încheiat cu strămutarea în ţară
a unui număr de 16.000 de ţărani sârbi şi bulgari, unde „le-a dat atâta loc cât
să-şi poată găsi hrana”.
Campania din anul 1598 a avut „o mare amploare şi a reprezentat
varianta balcano-bizantină a planurilor lui Mihai, care urmărea alungarea
turcilor din Balcani cu sprijinul popoarelor creştine sud-dunărene. Intervenţia
sa s-a conjugat cu răscoala bulgarilor, cu centrul la Târnovo, unde răsculaţii
au pus mâna pe oraş şi au proclamat ţar un descendent al dinastiei
Simanizilor. Mitropolitul de Târnovo Dionisie Rally, creierul acţiunii, a devenit
sfetnic al domnului muntean şi a ajuns mitropolit al Moldovei.

36
 Presiunea asupra teritoriului otoman şi victoriile obţinute în luptele grele
au determinat Poarta să încheie pace cu domnul muntean. La 6 octombrie
1598 la Târgovişte sosea solia de pace a sultanului43.

43
Ilie Corfus, Luptele lui Mihai Viteazul cu turcii în lumina unor noi surse polone, în “Mihai
Viteazul“, Culegere de studii, p. 158.

37
 Capitolul III
Raporturile cu marile puteri în condițiile primei unificării teritoriale a
Țărilor Române

1. O caracterizare succintă a unificării teritoriale și politice a

Țărilor Române

În ultimii ani ai secolului al XVII – lea, situatia Ţarii Românesti s-a

agravat foarte mult: regele Poloniei a instalat pe tronul Moldovei în locul lui
Ștefan Răzvan, pe Ieremia Movila, atasat politicii polonilor; la conducerea
Transilvaniei, datorita ezitarilor și renuntarii la tron a lui Sigismund Bathory,
a ajuns (cu prilejul Dietei de la Mediaș, din 29 martie 1599) vărul sau,
cardinalul Andrei Bathory, un om atasat politicii polonilor (protectorii
lui),"gata sa-si arunce palaria de cardinal pentru coroana principatului"44; din
dorinta de a întretine relatii pasnice cu Poarta,a mers pâna acolo încât a
trimis chiar o scrisoare de supunere fata de sultan.; cei doi au început sa
exercite presiuni asupra lui Mihai: Ieremia Movila (toamna 1599) și cancelarul
Zamoisky, îi cereau sa paraseasca tronul Ţarii Românesti în favoarea lui
Simion Movila;Andrei Bathory, la rândul sau, îi cerea sa înceteze lupta
împotriva turcilor și sa-i cedeze tara.
Destrămarea vechii alianțe antiotomane, pericolul în care se afla
propriul tron, au facut ca Mihai Viteazul sa se trezeasca "înconjurat de
dusmani din toate partile,iar Ţara Românească era ca pierdută, fiindcă nu i se
putea da ajutor de nicaieri";45 aceste realități l-au determinat pe marele
Voievod Mihai sa adopte "planul dacic", foarte îndraznet dar nu lipsit de
pericole, de a uni cele trei tari române.

44
Victor Atanasiu, op. cit., p.197.
45
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Bucuresti, 1877-1942. Vol.
XII, p.437.

38
 Constient ca nu va fi atacat de Poarta (la 27 august îl recunoscuse ca
Domn al Ţarii Românesti), ca Polonia nu va ataca Ţara Româneasca din
cauza riscului unui razboi cu Poarta, ca filopolonul Andrei Báthory era
izolat,demersurile acestuia pe lânga Poarta și habsburgi neducând la
rezultatele scontate, Mihai Viteazul a decis ca aceasta conjunctura este
favorabila planurile sale de unire a Transilvaniei cu Ţara Românească.
Dupa o buna organizare a oastei, Mihai Viteazul a declanșat intrarea în
Transilvaniei (prima coloana,condusă de domn a trecut în Transilvania pe la
pasul Buzaului -14 octombrie 1599 -,patrunzând în Brasov;a doua
coloana,condusa de frații Buzești și banul Udrea,a patruns în Transilvania pe
la Turnul Rosu;cele doua armate au facut jonctiunea la Talmaciu,lânga
Sibiu,însumând 20.000 de oameni).
La Șelimbar (18/28 octombrie 1599) a avut loc bătălia
decisivă împotriva lui Andrei Bathory, încheiată cu o stralucită victorie de
partea lui Mihai; bătălia de la Șelimbar a reprezentat una dintre cele mai
importante bătălii ale evului mediu românesc, nu atât prin concepția acțiunii
și desfasurarea luptei,cât mai ales prin urmarile sale pe plan politic46.
La data de 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intra victorios în Alba
Iulia, fiind întâmpinat "cu mare bucurie și multumire de catre locuitori". Aici a
convocat Dieta, prilej cu care a luat o serie de măsuri menite sa consolideze
unirea celor doua țări române- a subordonat Dieta politicii domnești. Tot
atunci a introdus boieri munteni în Consiliul Principatului. Astfel, Teodosie
Rudeanu a fost numit logofat pentru ambele țări. Alte măsuri au fost: a numit
în cetățile Transilvaniei capitani dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci
în limba româna; a facut danii pe seama nobilimii române; a obligat Dieta sa
acorde drept de pășunat satelor românești și scutire de robota preoților

46
Nicolae Ciobanu, Batalia de la Șelimbăr.18/28 octombrie 1599, în: "Revista de istorie
militara", București, 5 (57),1999,p.53-56.

39
români; s-a cristalizat ideea considerării confesiunii ortodoxe ca religie
receptă și a așezat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la Alba Iulia.
Atingerea obiectivelor care vizau Moldova, presupunea înlaturarea de pe
tronul Moldovei a lui Ieremia Movila-supus polonilor, tributar otomanilor și
dusman al lui Mihai.
Organizarea oastei în vederea intrării în Moldova; o armata condusa de
Mihai a trecut (5 mai 1600) prin pasul Oituz, înaintând pe Trotus, iar o alta
prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac; din sud, din Ţara
Românească, înainta oastea condusa de Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai.
Principalele acțiuni desfășurate împotriva grupărilor poloneze (Suceava,
Verbia, Cetatea Hotinului s.a.) s-au încheiat cu succesul scontat (pâna la 20
mai), în plus oștile moldovene au trecut de partea gloriosului domn,
ușurându-i biruința.
În mai 1600 Mihai Viteazul, dupa alungarea de pe tronul Moldovei a lui
Ieremia Movila, un fidel al regelui Poloniei Sigismund al III-lea, realiza unirea
celor trei tari române.
Într-un document emis la Iasi,la 27 mai 1600 se intitula : "Io Mihai
Voievod,din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţarii Românesti și al Ardealului și al
Moldovei"47;
În noua situatie, Mihai a luat masuri pentru consolidarea unirii, pe prim
plan punându-se armata, visteria și politica - centralizarea politica
româneasca, unificarea aparatului de stat, a adoptat aceeasi stema, a
construit o biserica ortodoxa la Alba Iulia, a acordat unele înlesniri preotilor și
iobagilor români, a numit ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop
s.a.
Opera politica a lui Mihai a fost realizata într-un context international
deosebit de complex, interesele marilor puteri vecine fiind în totala

47
Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria românilor, Vol.2, București, 1976, p.357.

40
contradictie cu schimbarile radicale petrecute în Ţarile Române; formarea
unui stat român puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor și
otomanilor,fiecare urmarind sa stapâneasca Ţarile Române;la rândul ei,
nobilimea transilvaneană submina realizarile lui Mihai, văzându-și amenințate
privilegiile sociale și politice.
Cei trei vecini ostili actului unirii românilor, urmârindu-și propriile
scopuri anexioniste, au acționat, la scurt timp, prin forță, pentru a determina
prăbușirea statului unitar român.

41
 2. Raporturile internaționale în contextul Unirii Țării Românești
cu Transilvania.

În ultimii ani ai secolului XVI, în Transilvania s-au produs noi schimbări.

Sigismund Bathory a renunţat la cele două ducate şi a revenit în Transilvania,
unde a fost proclamat principe (la 20 august era la Cluj). Comisarii imperiali au
fost arestaţi şi noul principe spera într-o domnie temeinică. încă de pe acum s-a
conturat un plan în mintea lui Mihai, care considera că ajutat de secui şi saşi, va
putea interveni în Transilvania. Iniţiativa nu s-a materializat pentru că asedierea
Oradei de către turci l-a obligat pe Mihai să trimită un corp de oaste comandat de
aga Leca, pentru a o despresura. Mai mult decât atât, Mihai a intervenit la Rudolf
al II-lea în favoarea lui Sigismund, pentru unitatea taberei creştine şi a reluat
legaturile cu Transilvania.
Când se părea că Transilvania se îndreaptă spre normalitate în privinţa
raporturilor cu imperialii, Sigismund a renunţat din nou la tron în favoarea
vărului său, cardinalul Andrei Bathory şi a optat pentru funcţia acestuia din
Polonia, firea schimbătoare a principelui a provocat confuzie şi o situaţie
dăunătoare, contrară intereselor ţării. Stârnită de schimbări neprevăzute,
activitatea diplomatică a devenit intensă şi a conturat în mintea lui Mihai
reluarea planului de a ocupa Transilvania. Analiza atentă şi realistă a situaţiei l-
au convins pe Mihai de necesitatea acestei acţiuni. Nu şi-a dezvăluit intenţiile şi
pentru a nu se demasca la 16/26 iunie 1599 Mihai a depus la Târgovişte
jurământ de credinţă faţă de Andrei Bathory, jurământ însoţit şi de sfetnicii
sfatului domnesc. Mihai fagăduia cardinalului „credinţă, dreptate şi ascultare”.
Prin „satisfacerea poftei de mărire a lui Andrei Bathoiy, Mihai reuşea să abată
primejdiile ce ameninţau ţara. Se părea că ţara se reîntorcea la situaţia din

42
1595, dar o analiză atentă evidenţia cu totul altceva48.
Încă înainte de 16/26 iunie 1599 „Ieremia vodă... şi Batâr Andreiaş” s-au
înţeles „să scoaţă pre Mihai vodă... să-l prinză şi să-l dea turcilor”
Mihai a reacţionat cu vehemenţă şi a anunţat că „nu va lăsa nimănui ţara şi
patria”, chiar dacă Ieremia Movilă, era pregătit să treacă Milcovul49.
Evoluţia evenimentelor au făcut ca Mihai Viteazul să întâmpine greutăţi
financiare. „Noi câştigăm din vânzarea la schele a celor agonisite de noi. Odată ce
schelele sunt închise şi nu lucrează, noi n-avem putere să plătim dări. Ia toate
produsele noastre şi fă ce vrei cu ele. Răsculându-te împotriva padişahului, Ţara
Românească s-a ruinat.” Aceasta a făcut ca în martie să se răspândească ştirea că
„Mihai era la mare strâmtoare” din pricina neplăţii soldelor şi „s-a văzut nevoit să
pună noi dări”. Faptul că s-a produs dereglarea comerţului exterior a provocat o
lipsă profundă a banilor, accentuată de întârzierea sosirii subsidiilor imperialilor.
Când Andrei Bathoiy a reţinut banii ce-i fuseseră trimişi de Papă, Ia
Târgovişte s-a produs multă nemulţumire. Reacţiile potrivnice şi nemulţumirile s-
au înmulţit. Numeroşi boieri cereau cu insistenţă ca Ţara Românească să fie pusă
sub protecţia coroanei polone şi a lui Simion Movilă50.
Un document din arhivele polone prezintă nemulţumirile unui mare număr
de boieri opozanţi, dar care arăta că printre ei se aflau şi apropiaţi ai domnului.
Fără să aibă însă semnăturile autografe, înclinăm să credem că scrisoarea dorea
să provoace derută şi neîncredere în clasa politică. Analist atent şi pertinent C. C.
Giurescu concluziona că „în 1598 şi 1599 opoziţia internă faţă de Mihai devenise
mai activă” şi „avea un ţel precis - aducerea lui Simion Movilă”. Mai mult, „pentru
realizarea scopurilor ei”, conspiraţia conta şi „pe o intervenţie armată din afară”.
Nu lipseau argumentele care sunt interesante şi merită reliefate: „Sântem toţi de o
lege şi de o limbă şi suntu domni de rudă bună”, împărtăşeau punctul lor de

48
Ștefan Pascu, Mihai și Transilvania în “Mihai Viteazul“, Culegere de studii, Editura
Academiei, 1975, București. pp. 14-15.
49
C. C. Giurescu, D. Giurescu, op. cit., p. 342.
50
Ibidem, p. 345.

43
vedere tabăra nemulţumiţilor despre moldoveni şi despre Simion Movilă51.
Având linişte din partea turcilor, care-i trimiseseră „steag de domnie” în
august 1599, Mihai “strânse toţi boiarii şi făcură sfat”, apoi trimise solie la Rudolf al
II-lea, care a acceptat planul propus, de înlăturare a lui Andrei Bathory. Răspunsul
împăratului nu a întârziat şi l-a găsit pe Mihai în tabăra de la Ploieşti. Nu fără
ezitări, Mihai trecu la înfăptuirea planului. Un corp de oaste aflat sub comanda lui
Mihai a pornit la 5/15 octombrie 1599 spre Transilvania prin pasul Tabla Buţii. La
Prejmer s-a întâlnit cu 6 coloană de cazaci ce urcase pe valea Teleajenului. Se
dorea ridicarea secuilor, ostili Bathoreştilor. După ce armata munteană a fost
primită cu solemnitate la Braşov (10/20 octombrie), s-a înaintat prin Făgăraş spre
Sibiu. La satul Tălmaciu s-a făcut joncţiunea cu cea de-a doua armată ce venise pe
valea Oltului şi era condusă de fraţii Buzeşti, de banul Udrea din Băleni şi de Baba
Novac. (16/26 octombrie 1599).
Armata munteană unită a ocupat în satul Şelimbăr platoul numit „Movila
Turcilor". Acolo l-a găsit delegaţia trimisă de Andrei Bathory, care a încercat să-l
convingă să renunţe la luptă şi să se retragă.
Bătălia dintre cele două armate s-a desfăşurat la 18/28 octombrie 1598. în
momentul în care se părea că biruinţa înclina către Andrei Bathory, Mihai a
intervenit cu hotărâre, a înconjurat trupele şi a schimbat soarta bătăliei. Andrei
Bathory n-a mai aşteptat sfârşitul luptei şi a fugit spre răsăritul Transilvaniei.
Campania pentru cucerirea Transilvaniei a evidenţiat capacitatea organizatorică a
lui Mihai, disciplina şi ordinea perfectă a armatei, caracteristici care au stat la baza
victoriei. Pe câmpul de luptă au rămas 45 de tunuri, multe steaguri, prizonieri. Pe
21 octombrie/1 noiembrie Mihai intra triumfător în Alba Iulia pe poarta „Sfântul
Gheorghe". Pe un cal roib, îmbrăcat într-o tunică albă, cu mantaua de aceeaşi
culoare şi brodată cu fir, cu şoimi, purtând pe cap cunoscuta cuşmă cu pană de
cocor, Mihai era însoţit de trâmbiţaşi şi lăutari, căpitani şi trupă, precum şi de

51
Ștefan Pascu, op. cit., p. 16.

44
steagurile luate de la Andrei Bathory pe câmpul de luptă, ornate cu dintele de
balaur.
Episcopul Naprâgy i-a predat cheile oraşului şi visteria principelui, preţuită
la 200.000 de florini. Urmărit îndeaproape de secui, Andrei Bathory a fost ucis cu
lovituri de topor de către un păstor, care a adus capul său la Alba Iulia şi l-a
predat lui Mihai Viteazul. La vederea acestei scene doamna Stanca a izbucnit în
plâns şi 1-a căinat cu cuvintele: „săracu popă”. Mihai l-a pedepsit pe ucigaş şi a
poruncit să fie înmormântat creştineşte. învingător şi stăpân, nobilimea i-a jurat
credinţă şi i s-a închinat52.
Cucerirea Ardealului deschidea o pagină nouă, cu totul aparte, căci prin
acţiunea sa a inversat direcţia unificării celor două state dinspre Ţara
Românească, realizată mai înainte de Sigismund Bathory. Nimeni până atunci nu
încercase pe cont propriu, cucerirea Transilvaniei, chiar cu asentimentul ţării.
Această orientare reprezenta o opţiune interesantă, opusă planului balcanic. Deşi
Transilvania a fost cucerită cu armele, iar Mihai a devenit singurul stăpân al ţării,
fapt pentru care Dieta l-a şi recunoscut.
Transilvania se caracteriza prin existenţa unor structuri politico-
administrative şi instituţii deosebite de ceea ce exista în Ţara Românească.
Trebuie subliniat faptul că întreaga putere se afla în mâna nobilimii maghiare, de
altă confesiune, fapt pentru care Mihai a trebuit să se confrunte cu mari greutăţi
şi numeroase probleme.
După Şelimbăr a informat Poarta că a lăsat pe fiul său, Nicolae Pătraşcu, ca
domn în locul lui şi se angaja să „ţină regulile din trecut”. Poarta a dispus că, la
sfârşitul lunii noiembrie 1599 să se trimită steag, ceea ce însemna recunoaşterea
unirii.
Mihai Viteazul a fost conştient de faptul că nu poate face schimbări radicale
pripite şi nu a modificat sistemul constituţional de stări şi nu a intervenit în

52
Ștefan Pascu, op. cit., p. 23.

45
reprezentarea naţiunilor politice (nobilime, saşi şi secui). Transformările cerute cu
prioritate de situaţia existentă nu se puteau introduce dintr-o dată, ci numai în
timp. Orice schimbare bruscă ar fi sporit greutăţile în loc să le uşureze.
Guvernarea Transilvaniei de către Mihai a durat unsprezece luni, perioadă în
care s-a străduit să introducă transformări.
Mihai Viteazul a condus Transilvania, dar politica lui a fost dependentă de
planurile Habsburgilor, care n-au renunţat nici un moment la visul de a încorpora
principatul. De aceea guvernarea sa a trebuit să ţină seama de propriile obiective,
care implicau stăpânirea pentru sine a ţării şi de opţiunile boierilor, care se învoiau
integraţi în structurile sociale, economice şi politice.
A menţinut sfatul princiar, care a rămas dominat de nemeşii maghiari, dar
au fost introduşi şi boieri munteni (Stochiţă postelnicul, Bârcan mare vistier, banul
Mihalcea Caragea, Teodosie Rudeanul, Leccahacotă, mare agă).
A păstrat vechii funcţionari din administraţia comitatensă, dar a dublat
administraţia cu proprii săi boieri, numiţi în funcţia de comisari de supraveghere,
măsură ce a nemulţumit şi a stârnit reacţii.
Dieta a fost menţinută ca o instituţie proprie, specifică Transilvaniei, formată
din reprezentanţii celor trei naţiuni. în cele patru convocări (Alba Iulia 20-28
noiembrie 1599; Braşov 12-15 martie 1600; Alba Iulia 20-27 iulie 1600, Sebeş 1
septembrie 1600, care nu a mai avut loc datorită răscoalei nobililor) au fost luate
în discuţie probleme ca sporirea dărilor, confirmarea vechilor privilegii ale secuilor,
măsuri pentru îmbunătăţirea stării iobagilor şi preoţilor români etc. Armata a
rămas sub comanda lui Moise Szekely şi a rămas ostilă voievodului român.
Conştient de acest lucru, Mihai i-a numit pe căpitanii săi în principalele cetăţi (la
Făgăraş pe căpitanul Farcaş, la Gerla şi Chioar pe Lecca, la Gurghiu pe Constantin
stolnicul, la Ocna Mureşului pe banul Mihalcea etc.).
Interesant de abordat este titlul lui Mihai, pe care l-a adoptat în funcţia de
conducător al Transilvaniei. în documentele interne era numit „domn din mila lui
Dumnezeu al Ţării Româneşti şi al Ardealului”, iar Dieta a folosit termenul de

46
„principele nostru milostiv” sau „milostivul nostru domn”.
Greutăţi a întâmpinat însă din partea imperialilor, care s-au împotrivit
permanent pentru recunoaşterea unui titlu acceptabil pentru Mihai. De abia pe 22
septembrie 1600 Rudolf l-a recunoscut pe Mihai, însă nu ca principe, cum dorea
domnul român, ci doar cu titlul de guvernator al Transilvaniei. Numeroasele
schimbări de solii nu au putut să rezolve această problemă aşa cum dorea Mihai,
adică să obţină recunoaşterea cârmuirii celor două ţări, pentru el şi urmaşul său,
căci era ocolită cu abilitate dezbaterea unor astfel de probleme fierbinţi.
Cele mai importante succese le-a obţinut Mihai Viteazul în problema
eclesiastică. Încă din tratatul din 20 aprilie 1595 s-au obţinut rezultate
neaşteptate, el fiind adeptul dialogului dintre ortodoxie şi catolicism, idee care se
conturase spre sfârşitul secolului, înainte chiar de cucerirea Transilvaniei.
înţelegând frământările dintre catolicism şi calvinism şi dorinţa de a se elimina
infiltrările calvine în spaţiul românesc. Rezultatul a fost deosebit şi a constat într-o
schimbare esenţială, preoţii din Ţara Făgăraşului fiind scoşi de sub autoritatea
superintendentului calvin maghiar. Mai mult, s-a obţinut în 1596 aprobarea pentru
construirea unei mănăstiri ortodoxe la Alba Iulia de către domnul român, care a
fost terminată în anul 1597. Aici s-a stabilit după cucerirea Transilvaniei reşedinţa
mitropolitului român pentru principat, primul fiind „Ioan Vlădica ot Belgrad”, venit
de la Prislop. Noile măsuri se încadrau în iniţiativele Contrareformei, care îşi
propuneau ca în felul acesta să poată elimina bisericile calvine şi unitariene şi să
introducă bisericile ortodoxe, alături de catolicism şi de luteranism.
Erau măsuri „revoluţionare”, direcţii noi, prin care se spera să se realizeze
un nou suport, mai larg, care să poată susţine războiul antiotoman. Nu putem
trece cu vederea nici încercările care urmăreau atragerea lui Mihai Viteazul la
catolicism, încercare rămasă fară urmări.
Nu trebuie să uităm că înainte de toate Mihai Viteazul a fost un mare
feudal. Chiar dacă la intrarea sa în Transilvania iobagii români s-au răsculat,
încurajaţi de încrederea că noul domn era din neamul lor, Mihai a trebuit „să ia

47
măsuri, i-a frânat şi i-a oprit”. Hotărârea Dietei de la Braşov, care stipula ca
iobagii de pretutindeni, să slujească şi să asculte de stăpânul lor este revelatoare.
Se poate vedea că Mihai nu s-a grăbit să schimbe ordinea existentă în
Transilvania şi nu a luat vreo măsură radicală care să schimbe proprietăţile şi
realităţile existente în timpul guvernării sale. Char dacă mai mulţi dregători au
primit proprietăţi (ex. banul Mihalcea Caragea-Uioara, Sava armaşul- domeniul
Jeciu, Stoica postelnicul-domenii ce aparţinuseră principesei Maria Christerna),
marea proprietate a rămas neschimbată în mâna nobilimii maghiare.
Neputând acţiona în domeniul proprietăţii, cu atât pare mai important şi
pentru „naţiunea română”, efortul de restructurare a sistemului religiilor recepte şi
introducerea bisericii ortodoxe, fapt ce prefigura o adevărată restructurare a
sistemului politic. Integrarea românilor ortodocşi în rândul religiilor recepte
constituia o deschidere spre reconsiderarea lor şi participarea la viaţa politică,
acolo unde reprezentau majoritatea populaţiei. Se constată tot mai clar
suprapunerea între etnie şi confesiune, elemente noi care începeau să contureze
naţiunea.
Numai în acest sens trebuie înţeleasă prezenţa în Transilvania a unui număr
important de prelaţi (Serghie, fost egumen la Tismana, Negoslav de la biserica Sf.
Nicolae din Scheii Braşovului etc.) Cercetarea atentă a documentelor relevă faptul
că Mihai Viteazul a dus o politică de considerare a propriei sale stăpâniri într-una
efectivă şi de drept, politică care a strâmit nemulţumirea stărilor transilvane şi a
stat la baza opoziţiei nobilimii, care a protestat în Dietă53.

53
Pr. Niculae, I. Şerbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Arhiepiscopia Târgoviştei,
2001, p. 112.

48
 3. Desăvârșirea unificării teritoriale a Țărilor române.

Contactul cu realităţile Transilvaniei, l-a apropiat pe Mihai de evenimentele

politice specifice Europei Centrale. Deşi Rudolf considera că „nu e vreme... să ne
batem cu Moldova”, căci ar trebui „să lăsăm pe turci”, Mihai a trecut la sfârşitul
lunii aprilie să pună planul în aplicare. Armatele lui Mihai au intrat în Moldova pe
trei direcţii şi număra 17.000 de lefegii. Corpul militar ce a pătruns pe la
Câmpulung-Moldovenesc s-a îndreptat spre Suceava. Alte unităţi au înaintat pe la
Oituz şi valea Trotuşului şi s-au îndreptat spre Bacău. Dinspre sud înainta Nicolae
Pătraşcu. După un scurt asediu, Suceava şi Cetatea Neamţului au deschis porţile
(26 februarie 1600), deşi puteau să reziste unui îndelungat asediu.
Ieremia Movilă a încercat să se împotrivească la Jaicea, unde a avut loc
„război mare...”, iar „mulţi moldoveni şi Ieşi periră”. Ieremia s-a retras la Hotin,
cetate care n-a putut fi cucerită.
Întreaga ţară i s-a închinat, iar la Iaşi Mihai a primit jurământul de credinţă
al boierilor moldoveni. Domnul a dispus ca Moldova să fie guvernată de mai mulţi
dregători munteni (Udrea Băleanu cu funcţia de hatman, Sava mare armaş,
Andronic vistier, Negrea mare spătar), până când s-ar fi desemnat de Mihai un
domn. (Printre candidaţi au figurat Ştefan, fiul lui Petru Şchiopul, Marcu, fiul lui
Petru Cercel, Nicolae Pătraşcu). La 27 mai 1600, în hrisovul emis la Iaşi, Mihai se
intitula „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al
Ardealului şi al Moldovei”. Miron Costin scria în cronica sa: „Şi aşa de groaznic
Mihai vodă şi vestit în războaie în toate aceste părţi, cât, îndată ce au sosit la «
Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei şi a Neamţului”54.
Şi această campanie a reliefat capacitatea sa de organizare a unor acţiuni
fulgerătoare, datorită cărora a fost comparat cu Alexandru cel Mare.
În organizarea Moldovei se înscrie şi acţiunea de reorganizare a bisericii.
Deoarece capii bisericii s-au retras cu Ieremia, Mihai a convocat un sinod la Iaşi

54
C. C. Giurescu, D. Giurescu, op. cit., p. 342.

49
prezidat de Dionisie Rally, fost mitropolit de Târnovo, prilej cu care pribegii sunt
caterisiţi şi sunt numiţi alţi înalţi ierarhi.
Domnul acţionează cu atenţie. S-au întărit moşiile mănăstirilor Agapia,
Pângăraţi, Bistriţa, Neamţ etc., apoi locuitorii satelor şi oraşelor lovite în luptele
recente, au fost scutiţi de dări pe timp de şase ani. Moşiile celor fugiţi peste hotare
au fost confiscate, au fost numiţi noi dregători, legaţi de domn, cărora li s-a cerut
să presteze jurământ de credinţă.
Astfel, vara anului 1600 a reprezentat momentul culminant al puterii lui
Mihai Viteazul (iunie-septembrie), fiind perioada când a stăpânit cele trei ţări
române, s-a intitulat „domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara
Moldovei”55, iar pecetea sa, special creată, reuneşte simbolurile celor trei
principate româneşti.
Cucerirea Moldovei a provocat zvonuri şi frământări, deşi Udrea Băleanu,
noul hatman, informa că Mihai Viteazul poruncise pentru a se evita incidente la
hotarul polon şi să se evite eventualele stricăciuni provocate de oştenii români.
Vorbim în toate împrejurările de unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul.
Trebuie menţionat că principatele au rămas administrativ şi politic separate. De
fapt nu ideea unificării naţionale a fost factorul de unificare, ci mai mult ideea
solidarităţii creştine. însă realizarea acestei unificări a creat un precedent, ce s-a
constituit în timp în ideal56.
Înfăptuirea unirii celor trei ţări sub sceptrul lui Mihai deranja toate calculele,
dădea peste cap toate strategiile diplomatice ale marilor puteri. Duşmanii erau
mulţi şi numeroşi (nemeşii maghiari, partizanii Movileştilor, boierii nemulţumiţi din
Ţara Românească), iar o acţiune militară n-ar fi dat rezultate fără intervenţia
militară străină. Tulburările din Transilvania (dări foarte grele, jafuri şi ucideri
provocate de lefegii neplătiţi) măsurile de întărire a autorităţilor centrale i-au
determinat pe membrii Dietei convocaţi la Sebeşul Săsesc să refuze să vină. Ei s-

55 Titulatura folosită de voievod într-un document din 6 iulie 1600.

56
Ibidem, p. 343.

50
au strâns la Turda, unde s-au răsculat. Principalelor oraşe, Cluj, Sibiu, Bistriţa,
Braşov, li se adaugă cete de soldaţi unguri ce au trecut de partea răsculaţilor.
Deşi Mihai avea importante unităţi militare prezente în Moldova şi Ţara
Românească şi ar fi putut să înfrângă noua opoziţie creată în Ardeal, intervenţia de
partea răsculaţilor a generalului Basta, comandantul trupelor habsburgice ale lui
Rudolf al II-lea, ce urmărea ca Transilvania să devină provincie austriacă, a
schimbat raportul de forţe în favoarea răsculaţilor. Conştient de situaţia creată,
Mihai a ocupat o poziţie întărită la Mirăslău, loc cuprins între Mureş şi dealuri.
Gheorghe Basta a intuit poziţia favorabilă a lui Mihai şi a manevrat trupele în aşa
fel încât să-l scoată la loc larg. Mihai se lăsă atras şi este înfrânt la 18 septembrie
1600. Mihai s-a salvat trecând Mureşul cu calul înot, însoţit de trei cazaci şi de
steagul oştirii. Învingătorii au intrat în Alba Iulia, au ucis oştenii lui Mihai, au
dărâmat biserica ortodoxă şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă.
De parcă n-ar fi fost deajuns, în Moldova au intervenit polonii. La 4
septembrie cancelarul Zamoyski trece Nistrul şi la 27 septembrie Suceava s-a
predat. Cucerirea Moldovei se realizase la 6 octombrie, când Zamoysky
concentrase armata la Focşani şi se pregătea să invadeze Ţara Românească.
Mihai s-a retras la Sibiu, apoi prin Ţara Bârsei s-a întors pe valea Buzăului în
Ţara Românească, unde a făcut joncţiunea cu trupele venite din Moldova. în
tabăra aşezată la Bucov, într-o poziţie întărită, a aşteptat întăriri. Armatele polone
intrate în Ţara Românească au avut de înfruntat armata lui Mihai la Năieni (12
octombrie), Ceptura (14 octombrie) şi Bucov (20 octombrie). Superioritatea
artileriei inamice l-a silit să se retragă, pentru ca peste câteva zile, Simion Movilă
să fie instalat domn, schimbare pentru care Poarta a fost imediat de acord.
Sperând să primească ajutor de la imperiali şi fiind încă stăpân în Oltenia,
Mihai spera să redobândească tronul de la Târgovişte. între timp, beii de Nicopole
şi Vidin au trecut Dunărea cu intenţia de a ocupa Craiova, dar au fost respinşi de
Preda Buzescu. Conştient de faptul că Simion Movilă nu se putea menţine fară
acceptarea fruntaşilor ţării, Zamoyski a dat o proclamaţie încă din 10 octombrie,

51
prin care garanta boierilor „siguranţa vieţii şi averilor lor dacă recunosc pe Simion
Movilă ca domn...” în aceste momente grele fruntaşii politici munteni (inclusiv
Buzeştii) s-au închinat lui Simion Movilă, care a primit şi steagul de la Poartă. Mihai
face o ultimă încercare de a recucerii tronul, dar la 25 noiembrie 1600 armata
condusă de banul Udrea este înfrântă la Curtea de Argeş, moment după care
majoritatea boierimii muntene l-a recunoscut pe noul domn57.
Rămas singur, Mihai se îndreaptă prin Transilvania spre Praga. Ajuns la 23
februarie 1601 a întocmit două memorii, unul către împărat şi altul către ducele
Cosimo de Toscana.23 A fost primit în două rânduri în audienţă (la 1 şi 5 martie
1601), căci nobilimea maghiară se răsculase, îl arestase pe Basta şi îl proclamase
principe pe Sigismund Bathory. Conştient că numai Mihai Viteazul putea face
ordine, Rudolf a hotărât să-i dea 100.000 de taleri pentru echiparea unei oştiri noi
de lefegii şi l-a împăcat cu Basta (mai 1601).
Joncţiunea celor două corpuri de armată a avut loc la Gorăslău (începutul
lunii iulie 1601), iar la 3 august a avut loc lupta de la Gorăslău, unde Mihai a
obţinut o strălucită victorie asupra lui Sigismund Bathoiy, care a pierdut în luptă
toată artileria (45 de tunuri).
În jurul locului unde s-a dat bătălia se mai păstrează şi astăzi toponime ca:
Gorunul lui Mihai, Dealul lui Mihai, Podul lui Mihai, nume semnificative pentru
contribuţia lui Mihai la obţinerea victoriei.
Destinul lui Mihai Viteazul se schimbase. Era din nou învingător, se tipăreau
foi volante cu portretul lui şi cu descrierea ultimei lupte. Aflat în tabăra de la Zalău,
Mihai scria papei şi regelui Spaniei, relatând despre biruinţă.
Între timp, în Ţara Românească s-a produs răscoala boierilor munteni
împotriva lui Simion Movilă, nemulţumiţi de poziţiile boierilor moldoveni în sfat şi
de jafurile mercenarilor neplătiţi. Execuţia lui Udrea Băleanu şi a lui Negrea
spătarul, doi boieri importanţi ai lui Mihai vodă (mai 1601) a determinat răscoala.

57
Andrei Pippidi, Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice, Editura
Polirom, 2000, p. 103.

52
„Atunci Buzeştii văzând atâta răutate, n-au mai putut răbda... au strâns ostile
Mehedinţilor... şi s-au învârtejit înapoi la Simeon vodă,... care... au dat dosul a
fugi”. Urmărindu-i îndeaproape, i-a învins în apropiere de Focşani, apoi la Gura
Nişcovului. O locotenenţă domnească compusă din fraţii Buzeşti, Stoica Râieşanu
postelnic şi Androne vistier, a preluat conducerea ţării.
Solia boierilor munteni s-a întărit cu Mihai la Cluj (11-15 august 1601), unde
i-a comunicat schimbările şi l-a invitat să preia domnia58.
După ce a fost omagiat Baba Novac, armatele şi-au stabilit tabăra la Turda
(7/17 august). Pentru că Mihai voia să-şi păstreze vechea sa poziţie în
Transilvania, a trimis un căpitan la Alba Iulia să pregătească reşedinţa domnească.
Mai mult, a confirmat privilegiile oraşului Cluj. A nemulţumit şi ceremonia ce
omagia pe Baba Novac de la Turnul Croitorilor.
La Turda cele două armate s-au despărţit. Mihai dorea să meargă la
Făgăraş pentru a-şi revedea familia. N-a mai apucat, căci Basta a trimis un
detaşament de germani şi valoni, cu ordinul să-l aresteze şi să-l ucidă. Mihai i-a
întâmpinat ca prieteni, dar ei l-au trădat ca pe un duşman. La 9 august 1601 „a
căzut trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici să împrilejise
sabia lui cea iute, în mâna lui cea vitează”. Trupul său a rămas în Transilvania şi
a fost înmormântat la biserica sa din Alba Iulia. Paharnicul Turturea i-a luat
capul şi l-a dus la Târgovişte, cum precizează documemtul din 7 decembrie 1612
şi înmormântat la Mănăstirea Dealu. Radu Buzescu împreună cu soţia sa Preda,
fiica banului Mihalcea i-au pus piatră de mormânt.
Realizarea lui Mihai Viteazul a devenit un simbol şi un exemplu constituind
un ideal pentru urmaşi, de a realiza independenţa şi unirea tuturor românilor.

58
C. C. Giurescu, D. Giurescu, op. cit., p. 365.

53
 Concluzii

Urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul s-a făcut într-un context istoric
deosebit. Deja la sfârşitul secolului al XVI-lea domnitorul nu mai era ales de
către boierii ţării, ci prin intervenţia sultanului otoman. Pe de altă parte, la
Constantinopol era o perioadă de criză, iar creştinii strângeau rândurile prin
înfiinţarea Ligii Sfinte, în care împăratul romano-german Rudolf al II-lea se va
implica intens, dorind să organizeze o cruciadă antiotomană cu sprijin
financiar şi de la papa Clement al VIII-lea, iniţiatorul Ligii. La aceasta vor
adera Ţările Române, inclusiv Mihai Viteazul.
Folosindu-se de relaţiile de rudenie şi prietenie pe care le avea atât la
Constantinopol cât şi în alte părţi, în toamna anului 1593 a fost instalat domn
în Ţara Românească.
Așadar, la sfârșitul secolului al XVI-lea, situația politicii internaționale
europene are în centru iniţiativa papei Clement al VlII-lea care contura o
amplă alianţă, numită Liga Sfântă. La acesta au subscris Sfântul Imperiu
Romano-German, Spania, ducatele Toscana, Mantua şi Ferara. În planurile
noii alianţe Ţările Române urmau să joace un rol important, ca bază operativă
înaintată, fiind situate în hotar cu Imperiul Otoman. Polonia şi Anglia s-au
dovedit reticente la aceasta iniţiativă. Aderarea la Liga Sfântă a fost
precedată de o vastă acţiune a Contrareformei, care-şi propunea să
restaureze şi să revitalizeze episcopatele catolice din Ţările Române. Sinodul
din 1586, ce a avut ca sarcină să reorganizeze comunităţile catolice din
Moldova, îşi propunea apoi să canalizeze opoziţia antiotomană. Se spera ca
influenţa catolică să determine aderarea principatelor la Liga Sfântă, mai ales
că existau mai multe misiuni catolice în spaţiul polonez, rutean şi
moldovenesc cu această misiune. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi a
Habsburgilor a reuşit să atragă pe Aron vodă, domnul Moldovei, care a
încheiat un tratat cu împăratul la 16 iunie 1594.

54
 Pe de altă parte, în tratat se preciza că Aron vodă a primit condiţiile
actului alianţă şi anunţa că era gata de luptă împotriva turcilor, precum şi
dreptul de refugiu al voievodului, dacă va fi nevoit să părăsească ţara.
Emisarul papei n-a îndrăznit să se adreseze lui Mihai vodă, considerând
că domnitorul român este mai apropiat de turci decât de creştini. De aceea
adeziunea Ţării Româneşti s-a datorat iniţiativei domnului, care obţinuse
acordul Adunării Stărilor din Ţara Românească pentru a se ridica împotriva
opresiunii otomane.
Analiza atentă a evenimentelor reliefează o schimbare de optică în Ţara
Românească, ideea revizuirii raporturilor cu otomanii a prins tot mai mult contur.
În faţa iminentului atac din partea turcilor, printr-o delegaţie a boierilor
munteni, a încheiat un tratat cu Sigismund Báthory principele Transilvaniei, dar ei
şi-au depăşit mandatul şi au subordonat Ţara Românească acestuia din urmă. În
urma unui tratat similar încheiat cu Aron Vodă domnul Moldovei, Sigismund
Báthory devenea suzeranul Ţărilor Române. Campania otomană de readucere a
Ţării Româneşti sub ascultare nu a întârziat. În vara anului 1595 Mihai Viteazul i-a
întâmpinat pe turci la Călugăreni, implicându-se direct în luptă. Pierderile suferite
de turci în aceasta bătălie nu i-au împiedicat pe aceştia să ocupe Bucureştiul şi
Târgoviştea. în octombrie 1595 turcii sufera o grea înfrângere în lupa cu Mihai de
la Giurgiu. Preţul victoriei avea să fie teribil: ţara pustiită, puţinele oraşe jefuite şi
arse, populaţia satelor risipită în bejenie, iar comerţul cu sudul Dunării complet
dezorganizat. Dezastrul suferit i-a obligat pe turci să-şi schimbe directia de atac
spre Ungaria, unde o mare armată condusă de sultanul însuşi (Mahomed al III-
lea) va zdrobi la Kerestes (1596) forţele creştine.
În anul 1597 sultanul i-a propus lui Mihai o pace avantajoasă,
recunoscându-i domnia pe viaţă şi reducerea tributului la jumătate. Prin urmare,
se evită transformarea ţării în paşalâc, iar în anul următor (1598), prin tratatul de
la Mănăstirea Dealu, încheiat cu Rudolf al II-lea, voievodul muntean se impunea
drept principal factor al coaliţiei creştine în Sud-Estul Europei. Documentul

55
prevedea ca Ţara Românească sa reia lupta antiotomană, împăratul oferea
domnitorului bani pentru întreţinerea armatei şi recunoştea acestuia domnia
ereditară. Practic, Mihai Viteazul devenea conducătorul militar al Ligii Creştine,
prestigiul său european fiind în continua creştere.
În vara anului 1599 se contura un nou raport de forţe în Carpaţi şi la
Dunăre. În Transilvania, Sigismund Bathory renunţă la tron în favoarea
vărului său, cardinalul Andrei Bathory, favorabil Poloniei şi adept al încheierii
păcii cu turcii. Prin urmare, se consolida poziţia Poloniei, care controla
Moldova prin Ieremia Movilă şi uneltea cu acesta îndepărtarea şi înlocuirea lui
Mihai cu Simion Movilă.
Liga Creştină era pusă în dificultate, iar pentru continuarea luptei
antiotomane se impunea o acţiune energică, care să îi surprinda pe adversari.
De aceea, aşezarea tuturor românilor sub o conducere unică, autoritară
(“planul dacic”), a fost gândită de Mihai Viteazul ca o acţiune antiotomană.
Deteriorarea relaţiilor cu Transilvania ca urmare a cererii lui Andrei
Bathory, sprijinită şi de Polonia, ca Mihai să părăsească tronul ţării, crea o
gravă ameninţare pentru securitatea Ţării Româneşti. În scopul alungării
cardinalului Bathory, domnitorul organizează o rapidă intervenţie militară în
Transilvania. Armata lui Mihai trece Carpaţii în două coloane, pe la Buzău şi
Turnu Roşu, întâlnind oastea principelui transilvan la Şelimbăr (28 octombrie
1599). Exemplul personal al lui Mihai şi atacul lui Baba Novac asupra spatelui
armatei inamice vor contribui la câştigarea victoriei. Fugind de pe câmpul de
luptă, Andrei Bathory este prins şi omorât de secui.
Lupta de la Şelimbăr face din domnul muntean stăpânul Transilvaniei,
pe care Poarta îl recunoaşte ca atare, Rudolf al II-lea îl socoteşte doar
guvernator, iar Dieta Principatului l-a acceptat drept „locţiitor” al împăratului.
La 1 septembrie 1599, Mihai Viteazul intră în Alba Iulia, unde este
aclamat ca principe al Transilvaniei. În această calitate, a urmărit
îmbunătăţirea situaţiei tăranilor români şi a bisericii ortodoxe, a reconfirmat

56
privilegiile secuilor şi ale micii nobilimi române din Transilvania, a emis acte în
limba română, pe lângă acelea în latină şi maghiară.
Politica ostilă a lui Ieremia Movilă l-a determinat pe Mihai să
întreprindă, în vara anului l600, o expediţie în Moldova. Cele trei armate
pregătite în acest scop îşi fac intrarea în Moldova. Din Sud venea Nicolae
Pătraşcu, fiul domnitomlui, cu armata munteană; cea mai mare parte a 0ştirii
conduse de Mihai trece prin valea Trotuşului, iar pe la Rodna trece Baba
Novac. În faţa Sucevei, soldaţii moldoveni renunţă la luptă şi-l aclamă pe
Mihai. Părăsit de armată, Ieremia Movilă se adăposteşte la Hotin. Cetăţile şi
oraşele Moldovei sunt repede ocupate de armata lui Mihai, iar acesta se va
intitula într-un hrisov emis în cetatea Sucevei „domn al Ţării Româneşti,
Ardealului şi Moldovei” (27 mai 1600). Se realiza, în felul acesta, prima mare
unire politică a Ţărilor Române.
Activitatea politică voievodului român va stârni ostilitatea marilor puteri.
Polonia nu acceptă pierderea Moldovei, dorind reînscăunarea Movileştilor.
Nobilimea maghiară ardeleană era ostilă lui Mihai, iar habsburgii nu erau
mulţumiţi de prezenţa acestuia în Transilvania, pe care o râvneau ei.Generalul
Basta, reprezentantul împăratului Rudolf al II-lea, era un adversar hotărât al
voievodului. În aceste condiţii, revolta nobilimii transilvane aliată cu Basta
provoacă lui Mihai înfrângerea de la Mirăslău şi pierderea Transilvaniei, iar în
Moldova pătrunderea armatei polone aduce pe tron pe Ieremia Movilă.
Continuându-şi înaintarea în Tara Românească, polonezii îl înfrâng pe Mihai la
Bucov şi Curtea de Argeş, ridicându-l domn pe Simion Movilă, acceptat de
turci. Se prăbuşea, astfel, într-un timp foarte scurt, întreaga operă a lui Mihai
Viteazul.
Plecat la Praga pentru a obţine ajutor de la Rudolf al II-lea, Mihai se
întoarce în Transilvania unde îl înfrânge pe Sigismund la Guruslău, la 13
august 1601. Evenimentele păreau să-i fie favorabile şi în privinţa Ţării

57
Româneşti şi a Moldovei, dar Mihai este ucis pe Câmpia Turzii de mercenarii
valoni, din ordinul lui Basta la 19 august 1601.

58
 Bibliografie

1. Atanasiu Victor, Mihai Viteazul,campanii, Bucuresti,1972

2. Bălcescu Nicolae, Românii sub Mihai Voievod, ediție nouă îngrijită de
Alex. Lepădatu, Inst. de arte grafice Carol Gobl, București, 1908
3. Bărbulescu Mihai, Pascu Ştefan, Mihai Viteazul şi Transilvania, în
“Mihai Viteazul”, Culegere de studii
4. Căzan Ileana, Începuturile politicii pontice a Casei de Austria în
scrieri umaniste şi izvoare cartografice din sec. XVI, în Revista istorică, serie
nouă, tom 5, nr.11-12, 1994
5. Ciobanu Nicolae, Batalia de la Șelimbăr.18/28 octombrie 1599, în:
"Revista de istorie militara", București, 5 (57),1999
6. Corfus Ilie, Luptele lui Mihai Viteazul cu turcii în lumina unor noi
surse polone, în “Mihai Viteazul“, Culegere de studii
7. Decei Aurel, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti,
1978
8. Giurescu C.C., Giurescu D., Istoria românilor, vol. II, Editura
științifică și enciclopedică, București 1976
9. Goblner Carol, Semnificaţia europeană a luptelor lui Mihai Viteazul în
cadrul râzboielor turceşti din secolul al XVI-lea, în „Mihai Viteazul" Culegere de
studii de Paul Cemovodeanu şi Constantin Rezachievici, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1975
10. Hurmuzaki Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor,
Bucuresti, 1877-1942.Vol.XII
11. Ionașcu I., Bărbulescu P., Gheorghe Gh., Relațiile internaționale ale
României în documente (1386-1600), București, 1971
12. Marin George, Baba Novac, Editura Militara, București,1975
13. Moțu Iancu, Mihai Viteteazul: un principe renașcentist, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2008

59
 14. Niculae Pr., Şerbănescu I., Politica religioasă a lui Mihai Viteazul,
Arhiepiscopia Târgoviştei, 2001
15. Panaitescu P.P., Mihai Viteazul, Fundația Regelui Carol I, București,
1936
16. Pascu Ștefan, Mihai și Transilvania în “Mihai Viteazul“, Culegere de
studii, Editura Academiei, București, 1975
17. Pascu, B. Cselenyi, Transilvania în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, în Ist. Rom., tratat, II, 1962
18. Pippidi Andrei, Despre statui şi morminte. Pentru o teorie a istoriei
simbolice, Editura Polirom, 2000
19. Stănescu Eugen, “La politique des grandes puissances et l’union des
pays roumains sous Michel le Brave“, în Revue Roumaine d’Histoire, tome
XIV, no. 3, 1975
20. Stănescu Eugen, Războiul de eliberare de sub dominaţia otomană şi
unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul', în Ist. Rom., tratat, II, 1962
21. Xenopol A.D., Istoria românilor., vol. V, Epoca lui Mihai Viteazul,
Editura Cartea Românească, București
22. *** Istoria militara a poporului roman.Vol.III, București, 1987
23. *** Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Bucureşti, 1982

60