Războiul Franco-Prusac

1
Războiul franco-prusac a fost un război între al doilea Imperiu Francez, sub
comanda lui Napoleon III(1852-1870), Prusia și aliații săi, Confederația Germană
de Nord și statele Baden, Bavaria și Württemberg. Este considerat cel mai
important în Europa între războaiele napoleoniene și Primul Război Mondial.
Războiul dintre cele două puteri a izbucnit în mod oficial la 19 iulie 1870 și a
durat până la 10 mai 1871. Tensiunile dintre cele două țări au crescut enorm
datorită pretențiilor prusace de a unifica teritoriile germane. De asemenea,
Napoleon al III-lea a avut intenții expansioniste proprii, dorind să refacă primul
Imperiu Francez al celebrului său unchi Napoleon Bonaparte care s-a prăbușit în
1815. Pretextul pentru începerea operațiunilor militare l-a reprezentat tronul
spaniol. Coroana a fost oferită unui german, dezlănțuind opoziția franceză. Pe
scurt, toți așteptau un moment favorabil pentru a stabili dominația pe continent.
Prusia spera să creeze un sentiment național care ar conduce la unificarea
teritoriilor si astfel la aparința Germaniei. Pentru a pune în aplicare tendințele
expansioniste Franța a dorit să finalizeze modernizarea armatei sale. Cel de-al
doilea Imperiu Francez s-a născut în 1851, când Napoleon al III-lea a dat o
lovitura de stat care l-a adus la putere. El a instaurat un regim absolutist și a
întâmpinat o mare opoziție din partea societății. Scânteia care a început să inițieze
conflictul franco-prusac a avut loc în Spania. Acolo, în 1868, o revoluție dusese
la înlăturarea reginei Isabella a II-a, iar tronul a rămas vacant. Isabella a trăit într-

1
Petre Popa „Trei secole de istorie modernă universală ”p.181-192
John R. Barber„Istoria Europei Moderne” Editura Linder ,Cluj, p.170-176

1
2
un luxos exil la Paris. Spaniolii, în căutarea unui succesor catolic, oferiseră tronul
altor principi europeni Luis de Portugalia , ducele Genovei, fiecare fiind respins

de Napoleon al III-lea . În cele din urmă, în 1870 regența a oferit coroana lui
Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, prinț din linia catolică a familiei
Hohenzollern si văr al lui Wilhelm I(1861-1888) al Prusiei .Bismarck l-a
încurajat pe Leopold să accepte oferta. Instaurarea cu succes a unui membru al
familiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Spaniei ar fi însemnat ca două ţări
vecine Franței să aibă regi germani din dinastia Hohenzollern, perspectivă care
lui Bismarck îi plăcea, dar era totalmente inacceptabilă pentru Napoleon al III-
lea si Agenor, duce de Gramont, ministrul său de externe. Gramont a scris un
ultimatum lui Wilhelm, ca lider al familiei Hohenzollern, în care îi spunea că dacă
vreun prinț Hohenzollern acceptă coroana Spaniei, guvernul francez va răspunde.
Prințul şi-a retras candidatura, dezamorsând criza, dar ambasadorul francez la
Berlin nu a lăsat problema să se stingă. El l-a abordat direct pe regele Prusiei,
Wilhelm, când acesta era în vacanţă în staţiunea balneara Ems, cerându-i să
publice o declarație prin care se angaja să nu susțină instaurarea vreunui
Hohenzollern pe tronul Spaniei. Wilhelm a refuzat să dea o astfel de declarație,
şi i-a trimis lui Bismarck o telegramă în care a descris cerințele Franţei. Bismarck
s-a folosit de telegrama regelui, denumită Depeșa de la Ems, ca model pentru o
scurtă declarație de presă. Cu o formulare prescurtată și ascuţită de Bismarck, și
cu alte modificări suferite în timpul traducerii efectuate de agenția franceză
Havas, aşa-numita depeșă de la Ems a stârnit nemulțumiri in rândul opiniei
publice. O agitație naţională s-a produs în Franța, iar Napoleon al III-lea a văzut
în război oportunitatea de a consolida regimul imperial și de a frâna
ascensiunea internațională a Prusiei. La 15 iulie 1870 a declarat război Prusiei.

2
J.M. Gaillard, A. Rowley, Istoria continentului european de la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura
Cartier, Chișinău, 2001, p.70-75
Otto von Bismarck(1815-1898), om politic german, prim-ministru în perioada 1862-1890,el a supervizat
unificarea Germaniei de la 1871, devenind cancelar al imperiului german.

2
Proiectele lui Bismarck au funcționat în acest mod la perfecție, pentru că a
dorit declanșarea acestui război el așteptând doar un pretext. Declarația franceză
de război către 3Prusia a obligat statele germane din sud să plaseze armatele lor
sub autoritatea unificată a Prusiei, convenind la unison în confruntarea cu Franța
într-un război național. Izolarea internațională a Franței s-a materializat in
această perioadă pentru că celelalte puteri s-au abținut să intervină în conflict.
Guvernul rus a realizat acordul din 1866 și prin intermediul amenințării
mobilizării a obligat Austro-Ungaria să declare neutralitatea sa, la 20 iulie
1866,iar Rusia semnase un acord cu Prusia ca in cazul unui conflict franco-prusac
să nu intervină. Italia s-a arătat dispusă să intre în război de partea Franței, dar
cu condiția ca Napoleon al III-lea să permită unificarea tarii, condiție cu care
împăratul, nu era total de acord. Marea Britanie, de asemenea, se situa la
marginea conflictului franco-prusac, pentru ca acest război nu amenința interesele
britanice.În aceste condiții, Bismarck a decis în mod rapid începerea războiului,
provocând căderea celui de-al doilea Imperiu Francez. Napoleon al III-lea al
Franței a dezvoltat o strategie similară cu cea a unchiului său, Napoleon
Bonaparte: dezbină și cucereşte. El spera ca Austria să intre în război pentru a se
răzbuna pentru înfrângerea din 1866 in fata Prusiei și că fostele sale aliate, în
particular statele germane Baden, Württemberg și Bavaria, i- se vor alătura, dar
tratatul din 1866 a intrat în acțiune: toate statele germane şi-au unit forțele miltare,
deşi nu neapărat cu entuziasm, pentru a se lupta cu Franța. În locul unui război
de răzbunare împotriva Prusiei, susținută de diverşi aliaţi germani, Franța s-a
văzut singură într-un război împotriva tuturor statelor germane. Reorganizarea
armatei de către feldmareșalul Albrecht von Roon(1803-1879) și strategia

3
Lucian Boia „Napoleon III cel Neiubit ”Humanitas, p.97-106
Albrecht conte von Roon (1803-1879), feldmareșal și om politic german, ministru de război al Prusiei în
perioada 1859-1873 atunci când s-au înregistrat importante victorii europene folosind o armată bine
organizată.
Helmuth Karl von Moltke(1800-1891), feldmareșal german ,teoretician al strategiei și istoric militar ,șef al
statului major al oștirii prusace (1857-1888).A organizat armata pe baze moderne , reușind să determine
victoriile Prusiei împotriva Danemarcei (1864), Austriei (1866) și Franței(1870-1871).

3
operativă a feldmareșalului Helmuth Karl Bernhard von Moltke(1800-1891) s-au
combinat împotriva Franței cu mult succes. Viteza mobilizării prusace i-a uimit
pe francezi, iar abilitatea prusacilor de-as concentra trupele în anumite puncte
strategice a fost similară cu strategia lui Napoleon din timpul războaielor purtate
de armatele sale (1798-1815) cu șaptezeci de ani în urmă, au copleșit armata
franceză. Utilizând eficienta 4rețea feroviară, trupele prusace au fost aduse spre
câmpul de bătălie rapid, odihnite și gata de luptă. Trupele franceze a trebuit să
mărșăluiască pe distanțe mari pentru a ajunge la câmpul de bătălie. După câteva
bătălii și anume Spicheren, Wörth, Mars la Tour și Gravelotte prusacii au învins
principalele armate franceze și au avansat spre orașul Metz şi spre capitala
Franței, Paris. L-au luat prizonier pe împăratul Franței împreună cu o întreagă
armată la Sedan la 1 septembrie 1870,aproximativ 100.000 de francezi sunt
capturați.. Umilitoarea capturare a împăratului francez și pierderea armatei
franceze, care a rămas prizonieră într-o tabără de prizonieri improvizată în
Saarland („Tabăra Miseriei”, cum au denumit-o francezii), a aruncat guvernul
francez în haos. După infrangerea Frantei, Wilhelm I s-a încoronat ca primul
imparat german la 18 ianuarie 1871 in Sala oglinzilor din Versailles, acesta a
reprezentat momentul de maximă umilința pe care francezi nu l-au uitat ușor si
încercările Franței de-aș lua revanșa , inaugurand prin aceasta ce de-al doilea
Reich .Acest moment de revanșa al Frantei se va întâmpla la finalul Primului
Război Mondial prin prevederile tratatelor de la Versailles . Energicii adversari
ai lui Napoleon au răsturnat guvernul și au proclamat republica. Guvernul francez
, prezidat de Adolphe Thiers trebuia să semneze, la 10 mai 1871, tratatul de la
Frankfurt, care stipula anexarea la Imperiu german a Alsaciei și a Lorenei, plata
unei indemnizații de 5 milioane de franci aur și ocuparea nordului Franţei,
până când plata devenea efectivă. Pe plan intern odată cu înfrângerea Frantei a

4
Jacques Madaule„Istoria Franței” vol.II , București 1973, p.333-337
Lucian Giura „Războiul franco-prusac și Comuna din Paris reflectate în presa germană din Sibiu, p.177-182
Adolphe Thiers(1797-1877), a fost un avocat , jurnalist, istoric, om politic francez si președinte interimar al
Franței.

4
izbucit un război civil intre guvernul Thiers si Comuna din Paris formata din clasa
muncitoare datorită nemulțumirilor provocate de înfrângere. Înfrângerea
franceză a permis, de asemenea apogeul procesului de unificare italiană.
Căderea celui de-al doilea Imperiu francez disocia guvernul lui Victor
Emanuel al II-lea de compromisurile contractate cu Napoleon al III-lea
în schimbul unificării Italiei. La 20 septembrie 1870 trupele italiene au intrat
în Vatican. Două luni mai târziu, un plebiscit stabilea încorporarea statelor
pontificale la Regatul Italiei și mutarea capitalei la Roma. Guvernul rus va
beneficia de asemenea de oportunitatea de a se dezlega de limitările impuse prin
Tratatul de la Paris flotei sale în Marea Neagră și în octombrie 1870, a anunțat că
nu se considera obligat fată de tratat. Germania se afirma ca unul din principalele
centre de gravitație în relațiile internaționale atunci când Bismarck a obținut ca
Marea Britanie și Rusia să recunoască situația politică internațională de după
1870, printr-un compromis la Londra în ianuarie 1871.Războiul franco-prusac
a culminat, astfel, cu procesul de constituire al noilor puteri, proces inițiat în
1848. Se deschide o nouă etapă în istoria relațiilor internaționale marcată de
consolidarea Germaniei ca putere hegemonică pe continent și de crearea unui nou
echilibru de putere în Europa.

Bibliografie:
Lucian Boia „Napoleon III cel Neiubit”

Jacques Madaule„Istoria Franței” vol.II , București 1973

Lucian Giura „Războiul franco-prusac și Comuna din Paris reflectate în presa

germană din Sibiu

.M. Gaillard, A. Rowley, Istoria continentului european de la 1850 până la

sfîrşitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chişinău, 2001

John R. Barber„Istoria Europei Moderne” Editura Linder ,Cluj

5
Petre Popa „Trei secole de istorie modernă universală”