Gepizii în Transilvania (sec.

V-VII)

1
În a doua jumătate a secolului II un grup din goţii stabiliţi în zona vărsării
Vistulei în Marea Baltică au migrat spre sud şi, coborând de-a lungul Niprului,
ajungând în regiunea pontică. Cei care au rămas de-a lungul la ţărmului baltic
au început să fie cunoscuți sub denumirea de gepizi. Această denumire ar
proveni de la verbul „giban ” având semnificația de „cei înzestraţi”.Urmând
exemplul altor popoare migratoare , pe la mijlocul secolului III, se pun în
mişcare spre sud şi gepizii. Nu este lipsită de argumente ipoteza care explică
migraţia gepizilor în apropierea provinciei Dacia. Aceasta fiind asaltată de
populaţiile libere şi slăbită de criza internă din timpul anarhiei militare romane ,
gepizii sperând că vor reuşi să ocupe teritorii în interiorul provinciei.În
apropierea Daciei, gepizii ar fi locuit într-o „ţară închisă de munţi înalţi şi
îngustată de păduri dese”, care se afla cel mai probabil pe versantul exterior al
Carpaţilor Păduroşi.Ei cer teritorii de locuit de la goţi, dar aceştia refuză să le
satisfacă cererea şi astfel are loc o luptă între ei și goți. Lupta ar fi avut loc la
Galtis lângă râul Auha şi se încheie cu înfrângerea gepizilor. În privinţa datei şi
locului acestei bătălii s-au formulat mai multe ipoteze, dintre care una a
încercat să fixeze locul în interiorul Transilvaniei la Ungra (lângă Rupea), lângă
Olt, susţinând că Auha ar fi identic cu Aluta, denumirea antică a Oltului, iar
Galt, numele actual german al comunei Ungra, ar deriva de la Galtis.Conform
unei alte ipoteze , câmpul de luptă ar fi localizat în Ardealul de nord-vest, în
presupusa zonă de contact a teritoriilor locuite de goţi şi de gepizi. Analiza
pasajului din Iordanes, singurul izvor care face referire la acest eveniment, arată
că lupta s-a dat după ce gepizii au ajuns în vecinătatea goţilor, probabil în anul
249. Deoarece la această dată prezenţa goţilor în provincia Dacia este
exclusă,iar ca urmare bătălia de la Galtis lângă Auha trebuie localizată în afara
Carpaţilor, eventual în Moldova de nord. O altă sursă mai târzie , din secolul VI,
aminteşte că împăratul Philippus, care a murit în anul 249, ar fi fost rănit în
luptele împotriva gepizilor. Această informaţie este luată dintr-un izvor din

2
secolul VI în care se foloseşte probabil greşit termenul de gepizi în loc de daci
liberi. După înfrângerea suferită din partea goţilor, gepizii s-au retras locuind
probabil pe amândouă versantele Carpaţilor, la fel ca înaintașilor, costobocii sau
vandalii.În anul 269, scurt timp înaintea eliberării Daciei, ei participă la o mare
alianţă a triburilor germanice împotriva imperiului roman şi cu acest prilej
gepizii sunt identificați în apropierea granițelor romane. Pe la 290 gepizii
repetă, împreună cu vandalii, încercarea de a ocupa teritorii de la goţi, dar şi de
data aceasta fără a avea succes. Alianţa lor cu vandalii arată că, între timp, ei au
început să migreze spre interiorul Carpaţilor, locuind probabil de pe atunci în
regiunea cursului superior al Tisei.Timp de peste un secol gepizii au continuat
să trăiască liniştiţi în teritoriul lor, neavând posibilitatea să-l mărească sau să se
mute în alt loc, încât nu mai sunt amintiţi în izvoare până la invazia hunilor.
Apariţia acestor călăreţi asiatici în apropierea Carpaţilor ca „într-un joc de
domino” provoacă transformări importante în situaţia politică şi demografică,
determinând retragerea spre apus a numeroase triburi germanice şi de altă
origine. Spre deosebire de acestea, gepizii rămân pe loc, devin supuşii hunilor şi
chiar participă la expediţiile lor împotriva imperiului roman.După moartea
subită a lui Attila în anul 453,la care ar fi contribuit și ei datorită lui Ildyko,
regele lor Ardarich organizează o coaliţie şi se răscoală împotriva hunilor. Într-o
luptă decisivă, undeva în Câmpia Pannonică lângă râul Nedao, hunii sunt
învinşi, iar gepizii îşi măresc considerabil, în urma victoriei teritorile. Ei încheie
o alianţă cu imperiul Bizantin prin care se stabilesc timp de câteva decenii
relaţii paşnice între imperiul de răsărit şi vecinii lui din nordul Dunării, în
schimbul unor plăţi anuale. După anul 471 gepizii ocupă oraşul Sirmium care
avea o poziţie strategică dominantă şi reprezenta un punct obligatoriu de trecere

3
între imperiul roman de

Figură 1 Hartă a popoarelor migratoare

4
apus şi cel de răsărit. Regele gepizilor îşi mută aici reşedinţa, iar în monetăriile
oraşului se bat chiar monede gepide.În anul 500 se aşează în Câmpia Pannonică
longobarzii, care devin astfel vecinii apuseni ai gepizilor. În primele decenii,
cele două triburi germanice colaborează uneori împotriva imperiului Bizantin.
Ulterior se accentuează însă rivalitatea între cele două triburi,care va duce într-
un final sfârşind cu prăbuşirea stăpânirii gepide. Pentru a-şi asigura
superioritatea militară, longobarzii se aliază cu avarii în schimbul unor
concesii .În războiul dezlănţuit, gepizii sunt zdrobiţi în anul 567, iar avarii
ocupă, conform înţelegerii cu longobarzii, întregul teritoriu stăpânit de gepizi.
Prin aceasta ei devin, pentru mai bine de două secole, stăpânii bazinului Dunării
mijlocii. După înfrângerea gepizilor, nepotul regelui lor se refugiază cu tezaurul
tribului împreună cu episcopul arian la Constantinopol. Un număr mai mic de
familii gepide urmează pe învingătorii longobarzi în Italia, în anul 568, iar
majoritatea lor, neavând unde să se refugieze rămân în ţară şi dispar cu timpul
printre populaţia băştinaşă.În anul 593 generalul bizantin Priscus, făcând o
expediţie împotriva slavilor din Muntenia răsăriteană, a fost ajutat de un
„gepid”, odinioară creştin, care trăia printre slavi. Prezenţa unui gepid în acele
locuri este puţin probabilă, încât această persoană pare să fi fost mai curând un
locuitor băştinaş căruia numai izvorul bizantin îi spune gepid. În anul 601, cu
ocazia expediţiei aceluiaşi general bizantin împotriva avarilor, acesta întâlneşte
încă în nordul Dunării, undeva în Banat, trei sate gepide. Printre prizonierii
făcuţi în timpul acestei campanii, se amintesc în afară de avari, slavi, gepizi şi
alţi „barbari” sub care s-ar putea înţelege prizonieri aparţinând, eventual,
populaţiei băştinaşe.Scriitorul bizantin Theophanes afirmă că din oastea avară,
care a asediat în anul 626 Constantinopolul ar fi fost invitaţi să facă parte,
alături de avari, slavi şi bulgari, chiar şi contingente gepide. După această dată
nu mai există menţiuni demne de crezare despre gepizi şi, cam în aceeaşi
perioadă, încetează şi ultimele urme de cultură materială care ar putea fi

5
atribuite gepizilor. Astfel, după ce se prăbuşise în anul 567 din punct de vedere
politic stăpânirea gepizilor, pe la mijlocul secolului VII se încheie şi din punct
de vedere etnic procesul lor de asimilare în masa populaţiei băştinaşe şi
slave.Unii cercetători au încercat să susţină că gepizilor, contopiţi cu populaţia
băştinaşă, le-ar reveni un oarecare rol în procesul de formare a poporului român.
Aceste încercări au fost pe bună dreptate respinse ca nejustificate şi lipsite de
temei ştiinţific. Ipoteza că în lexicul limbii române s-ar păstra un număr
considerabil de cuvinte germane vechi. Dintre cuvintele propuse se pare că doar
doi-trei termeni ar putea fi. de origine veche germană (de exemplu nasture şi
tureatcă), dar trecute prin filiera romanică. Din punctul de vedere al organizaţiei
politice, gepizii se aflau într-o fază înaintată a democraţiei militare. Ca şi la alte

6
triburi din timpul migraţiilor, puterea regelui creştea în

Figură 2 Migrația gepizilor

7
dauna importanţei căpeteniilor de ginţi şi seminţii.Demnitatea lui era ereditară
în familia stăpânitoare; el deţinea rolul decisiv în conducerea tribului, dar în
hotărârile importante era dependent de voinţa adunării poporului. În urma
ocupării oraşului Sirmium şi a împrejurimilor lui, gepizii au venit în contact
direct cu cultura şi cu formele de organizare administrativă şi politică a
imperiului roman. Astfel se pot presupune la gepizii din această zonă forme de
viaţă mai evoluate decât la cei din alte regiuni. Aceasta se manifestă şi în faptul
că uneori stăpâneau doi regi, unul la Sirmium, iar al doilea asupra celorlalţi
gepizi din restul teritoriului.E necesar a fi relevat un aspect al vieţii spirituale ce
nu este lipsit de importanţă nici pentru traiul populaţiei băştinaşe romanizate din
aceste veacuri, constituind un sprijin pentru menţinerea limbii şi specificului ei
etnic: creştinismul în timpul gepizilor. Începutul creştinării acestora datează
încă de la sfârşitul secolului IV, dar creştinarea lor în masă se poate considera
încheiată abia în secolul V, după prăbuşirea stăpânirii hunice. Ei au îmbrăţişat,
ca şi majoritatea celorlalte seminţii germanice, creştinismul de rit arian.O

8
dovadă pentru existenţa

Figură 3 Teritoriile stăpânite de gepizi la mijlocul secolului al VI-lea

9
creştinismului la gepizi o constituie în cultura materială crucile incizate pe cele
trei inele de aur din mormântul principelui Omharus de la Apahida, din a doua
jumătate a secolului V. Indicii despre elemente germanice creştine în
Transilvania există în izvoare şi în cultura materială şi după căderea stăpânirii
lor. Astfel s-au găsit în cimitirul de la Unirea (Vereşmort) din prima jumătate a
secolului VII catarame şi aplici cu semnul crucii.Creştinismul gepizilor a
contribuit şi el la apropierea acestora de populaţia romanică, uşurând până la
urmă asimilarea triburilor migratorii germanice. În linii mari, izvoarele literare
permit urmărirea istoriei gepizilor de la constituirea lor ca trib independent în
regiunea Vistulei în secolul II, până la dispariţia lor în prima jumătate a
secolului VII. Pentru precizarea caracterului stăpânirii lor pe teritoriul țării
noastre şi a traiului populaţiei băştinaşe în această perioadă, indicaţiile
izvoarelor literare sunt mai puţin precise. Numai Iordanes dă informaţii despre

10
întinderea teritorială a

Figură 4 Răspândirea geografică a cimitirelor cu morminte dispuse din Transilvania (Band-Vereșmort)

11
stăpânirii gepizilor şi despre prezenţa lor în Transilvania. Alături de acest izvor,
pentru reconstituirea istoriei Transilvaniei în secolele V -VII în perioada dintre
prăbuşirea puterii hunilor şi pătrunderea şi aşezarea slavilor în această regiune, e
necesar să folosim urmele culturii materiale.Vorbind despre teritoriul ocupat de
vandali între Mureş şi cele trei Crişuri, Iordanes dă informaţia că în vremea
când scria el, adică pe la 550, locuiau acolo gepizii Cu această ocazie scriitorul
îi menţionează în Crişana pe lângă râurile Marisia (Mureş), Crisia (Criş) Miliare
şi Gilpil, acestea din urmă putând fi identificate cu Crişul Alb şi Crişul Negru.
Prezenţa gepizilor în Crişana este plauzibilă prin faptul că, dorind să ocupe
pământuri mai bune, ei au coborât pe valea Tisei şi s-au aşezat în zona evacuată
de vandali, prin plecarea acestora spre apus, cel mai târziu pe la anul 400.Dacă
până pe la mijlocul secolului V gepizii au locuit numai într-o regiune de
margine a României, după victoria lor asupra hunilor ei şi-ar fi extins, după
Iordanes, stăpânirea asupra Daciei întregi. În imaginea lui Casiodor, pe care îl
urmează ca izvor principal Iordanes, acest teritoriu era identic cu provincia
romană Dacia. Iordanes, descriind întinderea stăpânirii gepide după lupta de la
Nedao, o delimitează de-a lungul frontierelor vechi ale provinciei Dacia,
completată cu valea Tisei ocupată de gepizi mai demult. Astfel, după Iordanes,
„Gepidia” s-ar întinde între Tisa şi Dunăre, de-a lungul Carpaţilor, până la râul
Flutausis, care se crede că ar fi identic cu Oltul de astăzi. Această delimitare
sumară şi prea cuprinzătoare, preluând imaginea geografică a Daciei romane
pentru teritoriul stăpânit nominal sau în mod efectiv de gepizi, poate fi
controlată astăzi în urma materialelor arheologice.Este un fenomen interesant
că, cu câteva rare excepţii, nu se cunosc materiale arheologice din secolul V
care ar putea fi atribuite gepizilor, cu toate că existenţa lor timp de vreo două
secole rezultă în mod sigur din izvoare. În secolul V există o oarecare cezură
între reminiscenţele culturii antice şi între cultura materială prefeudală în curs
de formare. Acest fenomen a fost observat şi în fostele provincii ale imperiului

12
roman de apus, în Franţa,Belgia, Germania de sud şi Anglia, unde prezenţa
populaţiei băştinaşe şi a triburilor migratorii este atestată în izvoare, dar cultura
lor materială este prea puţin sau deloc cunoscută. Nu este deci de mirare că nici
în Transilvania materialele arheologice din secolul V nu sunt prea numeroase şi
lămuritoare. Gepizii erau prea puţini la număr ca să poată locui pe toată
întinderea teritoriului arătat ca fiind stăpânit de ei. Concentraţi în grupe mai
mici de-a lungul unor artere principale de circulaţie, îi întâlnim în primul rând în
valea Tisei, unde ei au stat un timp mai îndelungat şi unde se află principalele
cimitire atribuite gepizilor (de exemplu Szolnok-Szanda, Szentes-Nagyhegy,
Kiszsombor ), iar după ocuparea oraşului Sirmium, ei s-au aşezat şi în această
regiune, în apropierea imperiului Bizantin. Aici a fost descoperită una din acele
paftale luxoase cu cap de vultur, care în aceste regiuni pot fi atribuite
gepizilor.Alte trei exemplare au apărut în cimitirele

Figură 5 Cercel din bronz

13
amintite de-a lungul Tisei. Din Transilvania propriu-zisă se cunosc asemenea
piese de la Fundătura (lângă Gherla), în valea Someşului Mic şi de la Cipău
(lângă Luduş), în valea Mureşului. Spre răsărit de Tisa, în Crişana şi în Banat
descoperiri de factură gepidă se cunosc de la Valea lui Mihai, una dintre cele
mai timpurii descoperiri gepide pe teritoriul României, mormântul unui luptător,
apoi câteva morminte de la Oradea şi de la Socodor (lângă Criş). Pentru
stăpânirea gepizilor asupra Olteniei, cum o susţine Iordanes, lipsesc orice
indicii, încât ipoteza unei supremaţii, chiar numai nominale, asupra acestui
teritoriu trebuie respinsă.După afirmaţia lui Iordanes, pătrunderea gepizilor în
Transilvania a avut loc după prăbuşirea imperiului hunic, pe la mijlocul
secolului V. Totuşi cea mai timpurie şi totodată singura descoperire din secolul
al V-lea în Transilvania propriu-zisă care poate fi. atribuită gepizilor este
mormântul princiar de la Apahida, pe valea Someşului Mic. După cum rezultă
din inscripţia de pe unul din cele trei inele de aur pe care le purta, numele celui
înmormântat este Omharus. Mortul a fost îmbrăcat în veşmânt bogat, prins cu o
fibulă de tip roman şi cu catarame incrustate cu almandine.La braţ purta o
brăţară şi pe haine scap pandantive cu lănţişoare împletite. Din inventarul
funerar fac parte de asemenea, două căni romane de argint, ornamentate cu
scene bachice. În timp ce piesele de port sunt lucrate în stilul atelierelor pontice,
fibulele şi cănile au fost confecţionate în imperiul roman. Cele mai multe din
obiectele inventarului funerar au analogii foarte apropiate în mormântul regelui
franc Childeric de la Tournay din Franţa de nord, mort în anul 481, care datează
şi mormântul lui Omharus în aceeaşi epocă. Locul descoperirii ca şi data
timpurie a acestui mormânt duc la concluzia că gepizii au pătruns în
Transilvania dinspre nord-vest.Urmele de cultură materială din secolul al VI-lea
şi din prima jumătate a secolului al VII-lea sunt mai numeroase şi arată o
factură unitară, comună populaţiei băştinaşe şi celei migratorii. Cu toate că
majoritatea descoperirilor e firesc să aparţină populaţiei locale, ele au fost

14
atribuite, de foarte multe ori gepizilor. Probabil la prezenţa populaţiei băştinaşe
face aluzie şi Iordanes când aminteşte de „popoarele gepizilor”, deci de
populaţiile stăpânite de gepizi. Spre deosebire de regiunea Tisei unde nu se
cunosc decât cimitire, în Transilvania există aşezări şi locuinţe, fenomen care
poate să fie specific Transilvaniei, legat tocmai de prezenţa populaţiei
băştinaşe.Factura unitară a culturii materiale arată că între populaţia băştinaşă şi
gepizi s-a stabilit o comunitate de viaţă, localnicii folosind obiectele de metal de
factură germanică, iar gepizii preluând de la băştinaşi tehnica de a lucra
ceramica după tradiţiile secolelor premergătoare. Gepizilor le poate fi atribuit şi
tezaurul cu monede de aur bizantine de la Şeica Mică (lângă Mediaş), în valea
Târnavei Mari, care cuprinde monede primite probabil ca subsidii din partea
imperiului romano-bizantin. Îngroparea acestui tezaur, din care ultima monedă a
fost emisă în timpul lui Iustin I (518-527), se datorează probabil prăbuşirii
stăpânirii gepide sub loviturile avarilor din 567.O imagine sugestivă a culturii
materiale din secolul al VI-lea şi a traiului populaţiei din Transilvania ne dă
întinsa aşezare de la Moreşti din valea Mureşului, lângă Târgu Mureş. Ea începe
probabil încă din secolele premergătoare şi continuă în secolul al VI-lea când se
aşează aici şi gepizii.

Figură 6 Pieptene din bronz

15
Diferenţierea locuitorilor din punct de vedere economic şi social este puţin
accentuată. Conţinutul bordeielor, destul de sărăcăcios, constă de obicei doar
din vase, râşniţe şi greutăţi de ţesut, care indică existenţa războaielor de ţesut în
foarte multe locuinţe. Unele bordeie mai mari sunt adevărate ateliere, având trei
războaie de ţesut în aceeaşi încăpere. Din inventarele funerare ale cimitirului se
pot deduce multe amănunte despre portul şi armele locuitorilor, chiar şi despre
uneltele lor de producţie.Bărbaţii sunt înmormântaţi uneori cu o spadă lungă sau
cu o sabie mai scurtă şi cu tolba în care se află săgeţi de diferite mărimi cu două
sau trei muchii. Din scuturile lor s-a păstrat partea centrală de fier, aşa-numitul
„umbo”, acoperind deschizătura unde mâna luptătorului prindea scutul. De
centura legată cu o cataramă era fixat un cuţit de fier. Părul era prins, deopotrivă
la bărbaţi şi la femei, cu un pieptene bilateral de os, iar haina împodobită cu
fibule pe care le purtau uneori şi bărbaţii. Cerceii ornamentaţi cu un cub masiv
poliedric apar numai în mormintele feminine. În jurul gâtului, femeia purta o
salbă de mărgele de diferite forme şi culori. În mormintele lor se întâlnesc
frecvent şi prâsnele indicând una din îndeletnicirile principale ale femeii, torsul
firelor pentru ţesut. În această perioadă exista şi obiceiul să se pună bărbatului
în mormânt diferite unelte, de exemplu cute şi cuţite pentru prelucrarea
lemnului.În cimitirul de la Band s-au găsit într-un mormânt uneltele unui
argintar, ceea ce arată că majoritatea pieselor de metal ale portului, catarame şi
fibule, erau lucrate de meşteri locali. Produsele ceramice sunt variate, lucrate la

16
roată, de culoare

Figură 7 Vârf se săgeată

cenuşie şi arse inoxidant. Ele continuă tradiţiile mai vechi ale ceramicii locale,
dar nu mai au calitatea şi fineţea celei din secolul IV. Aşezarea era înconjurată
de mai multe linii de apărare cu valuri de pământ şi şanţuri de dimensiuni

17
considerabile, între valul exterior şi linia de mijloc se întinde o largă zonă
nelocuită, folosită probabil pentru adăpostirea turmelor.Importanţa creşterii
vitelor mari, completând într-o măsură considerabilă agricultura, rezultă din
cantitatea mare de oase găsite în aşezare. În afară de oase de boi şi de cai, s-au
descoperit şi oase de bivol, ceea ce dovedeşte că acest animal trăia în
Transilvania, înaintea venirii avarilor cărora li se atribuia aducerea lui în ţinutul
carpato-danubian. Împrejmuirea întregii aşezări cu lucrări de apărare ca şi
uniformitatea locuinţelor scot în evidenţă caracterul încă puţin diferenţiat din
punct de vedere social al locuitorilor organizaţi în obşte şi arată lipsa unor
elemente care să indice trecerea spre forme de organizare feudală mai
evoluate.Descoperiri importante din perioada stăpânirii gepizilor s-au mai făcut
pe Mureş în jos, la Cipău (lângă Luduş), unde se află o aşezare deschisă de tip
Moreşti, în apropierea căreia a fost descoperit şi cimitirul. O altă aşezare
fortificată din această perioadă, mai modestă decât cea de la Moreşti, s-a
identificat pe înălţimile văii Târnavei Mari, deasupra comunei Porumbenii Mici
(lângă Cristuru Secuiesc). Precizări mai amănunţite despre apartenenţa etnică a
aşezărilor şi materialelor găsite în ele nu se pot face deocamdată, deoarece
comunitatea de viaţă a migratorilor cu populaţia locală a determinat factura
unitară a culturii materiale din aceste secole. După cum s-a mai relevat, este
însă cert că majoritatea descoperirilor arheologice aparţine populaţiei băştinaşe,
iar cele pretinse gepide sunt mai mult întâmplătoare şi sporadice.Încă din
secolul VI aşezarea de la Moreşti pare să fi fost abandonată sau să-şi fi pierdut
importanţa. Nu este exclus ca locuitorii ei să se fi retras din valea deschisă a
Mureşului în regiuni mai ferite din interiorul câmpiei ardelene. Astfel se
cunoaşte de la Band (lângă Tg. Mureş), un cimitir care continuă din punct de
vedere cultural pe cel de la Moreşti, dar are şi anumite elemente noi, proprii
primei jumătăţi a secolului VII. Aici se întâlnesc piese presate din lamă de
argint, iar în mormintele cele mai târzii de pe marginea cimitirului apare

18
obiceiul de a pune în morminte bucăţi de cai, obicei care trebuie pus pe seama
întăririi influenţei culturale avare. Sfârşitul cimitirului de la Band, ca şi al celui
contemporan de la Unirea (Vereşmort), marchează dispariţia ultimelor elemente
germanice în Transilvania şi totodată contopirea lor cu masa populaţiei
băştinaşe.

Bibliografie:

1. CERCETĂRI ARHEOLOGICE PREVENTIVE LA FLOREŞTI–POLUS

CENTER, JUD. CLUJ (2007)
2. ACTA MVSEI POROLISSENSIS XXXV ARHEOLOGIE –
RESTAURARE – CONSERVARE ZALĂU
3. Ioan Stanciu „Gepizi, avari și slavi timpurii (sec.V-VII P.CHR) În spațiul
vestic și nord -vestic al României ”
4. ARHEOVEST I-IN MEMORIAM LIVIU MĂRUIA Interdisciplinaritate
în Arheologie şi Istorie Timişoara, 7 decembrie 2013

19