Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În ultima parte a existenţei statului hun, efortul militar a fost canalizat spre vest,
ceea ce va reduce substanţial controlul asupra teritoriilor daco-romane.
După lichidarea confederaţiei hunice, este posibilă ocuparea, între 454 şi 472, de
către gepizi a zonei de câmpie dintre Tisa-Crişuri-Mureş. Este zona controlată prin
excelenţă de gepizi, şi poate fi considerată teritoriu gepidic, atâta vreme cât acest popor
germanic şi-a făcut simţită prezenţa aici.
Din această zonă, gepizii vor pătrunde spre sud, ocupând oraşul Singidunum şi
Sirmium de pe teritoriul Serbiei. Sirmium devine capitala regatului gepid, în anul 473.
Gepizii sunt menţionaţi în opera lui Procopius din Cezareea, De bello gothico. La
începutul secolului al VI-lea, în Câmpia Panoniei se instaurează autoritatea altui grup
de origine germanică, longobarzii. Treptat, aceştia intră în conflict cu gepizii, pe care îi
înfrâng în alianţă cu avarii, în anul 567.
Spre deosebire de gepizi, avarii controlează mult mai strâns şi pentru o perioadă
mai lungă spaţiul vestic al teritoriului românesc. Istoricul Nicolae Iorga susţine, în
lucrarea Observaţii şi probleme bănăţene (1940), că numele regiunii dintre Mureş, Tisa
şi Dunăre nu este nici de origine maghiară şi nici slavă aşa cum s-a susţinut. Banat ar
proveni din limba avară: „aşezându-se în Panonia, avarii au avut un control şi asupra
Banatului, banul, prin urmare, nu reprezenta altceva decât avangarda cruciatei ” .
În anul 1433 Banatul este locuit de români, sârbi şi cumani. Regele maghiar
Ladislau al V-lea acordă în 1457 privilegii românilor bănăţeni şi promite că nu va face
donaţii contra voinţei românilor. Nobilii români sunt egali cu ceilalţi nobili, iar cnezii sunt
scutiţi de orice contribuţie. Sunt amintite districtele Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş,
Caraş, Comiat şi Iladia, locuite preponderent de populaţie românească.
În anul 1552 Timişoara este cedată turcilor, care organizează o parte a teritoriului
Banatului în paşalâc. „Nobilimea română s-a răsfirat, a trecut la catolici şi calvini şi s-a
pierdut. Cea rămasă cu credinţa legii şi a neamului s-a ţărănit, aşa că găsim numeroase
nume ilustre astăzi în opinci ” **.
PAŞALÂCUL DE TIMIŞOARA
Avantajele de ordin economic erau la fel de mari. Austria putea găsi în Ţara
Românească materiile prime necesare industrializării: sare, cupru, fier, sulf, aur şi
argint. Garnizoanele din Ţara Românească, acoperind Transilvania şi Banatul, puteau
economisi Austriei cheltuielile necesare pazei acestor provincii. De asemenea,
stăpânirea Dunării de la izvoare până la Marea Neagră deschidea comerţului austriac
un incomparabil drum de penetraţie până la Constantinopol.
În anul 1778 Banatul a fost încorporat Ungariei, fiind împărţit, un an mai târziu, în
trei comitate: Caraş, Timiş şi Torontal. În comparaţie cu Transilvania, situaţia din Banat
a fost mult deosebită. Ca domeniu al statului, în cea mai mare parte, a fost supus unor
sarcini reduse. Foarte numeroase au fost lucrările publice. Sarcinile fiscale şi
întreţinerea armatei sunt obligaţii de bază. În anul 1757, totalul sarcinilor fiscale se
ridica la suma de 1 200 000 de florini.
Într-o situaţie deosebită se găseau sârbii din Banat. Imperiul le-a asigurat un rol
la graniţa de sud. Au primit largi privilegii, au fost scoşi de sub jurisdicţia comitatelor.
Supuşi doar regelui şi patriarhului, au beneficiat de o largă autonomie, congres naţional,
„drepturile ilirice” în schimbul serviciului militar. Sârbilor li s-a încredinţat graniţa de sud,
pentru care s-a constituit aici Regimentul iliric. Fondul politic al atragerii sârbilor din
sudul Banatului şi Ungariei era asemănător cu cel al atragerii românilor din Transilvania
la unire. Pe lângă apărarea graniţei de sud, ei trebuiau să constituie o ameninţare
pentru valahimea şi protestantismul din Ungaria, să ajute, deci, indirect, la promovarea
catolicismului. În Regimentul iliric erau cuprinse şi satele din comitatul Arad situate de-a
lungul Mureşului.
O dată cu armatele imperiale, în Banat şi-au făcut apariţia, încă din 1717, iezuiţii, care
s-au stabilit la Timişoara. Au încercat atragerea preoţilor ortodocşi la catolicism, prin
oferirea unor avantaje ( de exemplu, un salariu de 100 de florini, pe lângă taxele
percepute credincioşilor în parohii). Cu toate că avantajele erau tentante, până în anul
1734 numai cinci preoţi români şi sârbi ortodocşi se uniseră cu biserica romană.
Batalionul românesc a fost Înfiinţat relativ târziu, în anul 1768. I-a fost repartizat
teritoriul de la nord de Orşova până la Caransebeş. Localnicii, în majoritate români, au
fost obligaţi să se înroleze sau să părăsească teritoriul. În timp, autoritatea militară a
fost impusă şi asupra altor sate (pentru început au fost înfiinţate 50 de posturi – serviciul
fiind efectuat de 244 de grăniceri).
În perioada domniei lui Iosif al II-lea (1780-1790), care călătorise în trei rânduri în
Banat (1768, 1770, 1773), teritoriul batalionului românesc a fost extins la 56 de sate.
Pe teritoriul Banatului, cel mai întins teritoriu al Coroanei, statul va face investiţii
importante în secolul al XVIII-lea. Un loc important l-a ocupat dezvoltarea exploatărilor
miniere şi a manufacturilor de prelucrare a metalelor. Primele manufacturi de prelucrat
fierul au fost înfiinţate la Bocşa. În 1769 a început construcţia atelierelor de la Reşiţa.
Încă din 1724, la Docnecea, s-au înfiinţat ateliere de prelucrare a aramei rezultate din
exploatările locale.
COLONIZAREA
Prima perioadă a colonizării este cuprinsă între anii 1719 şi 1739. Au fost
colonizate 55 de localităţi, cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari catolici.
Majoritatea s-au aşezat în satele româneşti şi sârbeşti. S-a procedat şi la evacuarea
unor localităţi (de exemplu, Aradul Nou, care înainte de aducerea coloniştilor germani
se numea Schela şi era locuit de români şi sârbi).
Motivul pentru care italienii se refugiază în Imperiul Habsburgic este legat de războiul
pentru succesiune la tronul Poloniei, desfăşurat şi în teritoriile italiene de sub stăpânirea
Austriei (Pacea de la Viena, 1735).
Susţinătorii habsburgilor din provinciile italiene la care austriecii au fost obligaţi să
renunţe s-au refugiat în provinciile din teritoriul statului austriac, sau în Viena.
Majoritatea au fost strămutaţi în Banat, unde primeau ajutoare şi pensii din partea
Imperiului Austriac.
În 1736 au fost colonizate un număr de 816 persoane, 385 bărbaţi, 137 femei şi 296
copii.
Cheltuielile colonizării au fost suportate de statul austriac, dar Curtea de la Viena a
urmărit îndepărtarea refugiaţilor italieni din capitală, mare parte dintre ei fiind refugiaţi
politic.
Subvenţia era acordată numai celor care se aşezau în Banat. Prin urmare, cei care nu
se prezentau la îmbarcare renunţau la subvenţie(de la 50 florini, pentru văduve).
Colonizarea a fost oprită în 1738, din cauza războiului. O parte dintre familiile colonizate
se deplasează spre vest, în Ungaria, sau se întorc în vechea patrie. Condiţia impusă de
Curtea din Viena era să nu treacă la vest de Buda, exceptând aprobările speciale.
O statistică din 1741 cuprindea 155 de familii italiene şi spaniole (militari). Treptat,
aceste familii s-au germanizat.
Etapa a doua a colonizării începe după 1763, iar numărul coloniştilor este mult mai
mare.
Pentru anul 1763, documentele menţionează aşezarea în Banat a 462 de familii – 1 888
de persoane; 1 773 – 1 385 de familii, 5 568 de persoane.
Iosif al II-lea acordă o serie de avantaje, între care amintim: cheltuieli de transport
suportate de visteria imperială, doi florini pentru fiecare colonist, o suprafaţă de teren
arabil, care varia între 8 şi 34 de iugăre, după numărul membrilor fiecărei familii.
Primeau, de asemenea, gratuit uneltele şi animalele necesare pentru lucrul suprafeţei
de pământ.
În anul 1790, la moartea lui Iosif al II-lea, numărul coloniştilor din Banat se ridica la
aproape 80 000 de persoane.
Statistica fiscală din anul 1743 cuprinde: 380 de sate româneşti, 121 sârbeşti, 19
mixte sârbo-române, 15 sate germane, 2 germano-române, un sat italian, un sat bulgar
etc.
În anul 1770, guvernatorul Clary von Altringen organizează recensământul
populaţiei Banatului. Au fost înregistraţi 317 928 de locuitori.
O altă statistică (1767) consemnează: 220 000 români, 45 379 germani (pentru
anul 1774, numărul acestora ajunsese la 53 000), 100 000 greci şi sârbi, 2 400 bulgari
şi unguri, 340 evrei . În ceea ce priveşte numărul sârbilor şi grecilor, trebuie menţionat
faptul că mare parte dintre greci sunt români din sudul Dunării (aromâni). Statistica însă
îi numeşte greci.
Sate noi: Biserica Albă în districtul Palanca Nouă, Sânpetru, Zădărlac, Beşenova
Nouă, Peciul Nou, Deta, Cudrik, Pişkia, Guttenbrunn, colonizate cu şvabi şi alţi locuitori
din Imperiu.
Despre noii veniţi în cea de-a doua perioadă a colonizării Banatului, în timpul
Mariei Tereza, Nicolae Iorga spune că sunt „cele mai rele elemente, vagabonzi, oameni
certaţi cu justiţia”.
Tratatul pe baza căruia România intrase în război (4 august 1916) prevedea că întregul
Banat urma să revină statului român la încheierea ostilităţilor. La sfârşitul conflagraţiei
sârbii au ocupat Banatul, argumentând cu faptul că „nu puteau renunţa la populaţia
sârbească de pe acest teritoriu” (250 000). Pe de altă parte, considerau că atribuirea
întregului Banat României ar fi lăsat descoperită capitala Belgrad.
Sârbii au cerut o suprafaţă mult mai mare, care includea regiunea industrială Reşiţa-
Anina. În faţa comisiei teritoriale, I.I.C. Brătianu a susţinut integritatea Banatului, cerând
ca statele semnatare ale Tratatului din 1916 să-şi respecte angajamentul. România ar fi
demilitarizat zona din faţa Belgradului, în condiţiile ce urmau să se fixeze.
Delegaţia României a refuzat să mai participe la lucrările comisiei teritoriale, iar graniţa
a fost fixată fără acceptul reprezentanţilor statului român.
REPERE CRONOLOGICE
88 – Tetius Iulianus, consul în 83, apoi guvernator al Moesiei Superior, preia comanda
forţelor romane îndreptate împotriva lui Decebal; pătrunde în Dacia prin Banat, obţine o
importantă victorie asupra dacilor de la Tapae (Poarta de Fier a Transilvaniei), pe care
însă nu îndrăzneşte s-o exploateze prin continuarea înaintării în teritoriul Daciei.
Izbucnirea unor lupte pe frontul din Panonia, împotriva quazilor şi marcomanilor,
grăbeşte încheierea unei păci de compromis între statul dac şi Roma.
119 – inscripţiile atestă după plecare generalului Q. Marcius Turbo, căruia Hadrian îi
încredinţase restabilirea situaţiei din Dacia şi din Panonia Inferior, prima reorganizare
administrativă a Daciei. Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior,
cu reşedinţa la Apulum (unde îşi afla sediul unica legiune rămasă în Dacia, a XIII-a
Gemina), guvernată de un legatus Augusti pro praetore, iar Oltenia formează Dacia
Inferior cu sediul la Romula, în frunte cu un procurator Augusti de rang ecvestru.
Întărirea limesului Alutanus, a cărui construcţie – între Izlaz (jud. Teleorman) şi Boiţa
(jud. Sibiu) – începuse încă din vremea lui Traian; cel mai târziu în timpul domniei lui
Septimiu Sever, acesta este dublat, la 20-100 km spre răsărit, de un al doilea val de
apărare, cu o lungime de circa 235 km, care se întindea între Dunăre – Flămânda –
Roşiorii de Vede – Piteşti – Câmpulung şi Cumidava (Râşnov – jud. Braşov), numit
limes Transalutanus.
803 / 814 – în timpul domniei hanului Krum, statul protobulgar îşi extinde, în urma
desfiinţării puterii avare, autoritatea spre nord-vest până la Tisa, la hotarele răsăritene
ale statului franc.
Secolul XI – conflictul militar dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad, care stăpânea
în Banat un voievodat cu centrul la Morisena (Cenad), şi regele Ungariei. Potrivit
Legendei sfântului Gerhard, Ahtum – care se botezase în rit ortodox la Vidin, oraş prin
intermediul căruia întreţinea legături cu Imperiul Bizantin – a intrat în conflict cu regele
ungar Ştefan I, pentru că percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş spre
Câmpia Panoniei. După o puternică rezistenţă, a fost înfrânt, prin trădare.
1429 – Severinul, Orşova, Mehadia, Almăjul, Sânpetru, Gureni sunt cedate de regele
Ungariei cavalerilor teutoni, rămânând în posesiunea lor până în 1435, când părăsesc
teritoriul.
1457 – „Nobililor şi cnejilor, precum şi celorlalţi români” din cele opt districte româneşti
(Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaş, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Iladia) de pe teritoriul
comitatelor Timiş şi Caraş li se confirmă de către regele Ungariei vechile lor privilegii, ca
răsplată a participării la războaiele antiotomane.
1482 – Incursiune turcească în Banat. Invadatorii sunt înfrânţi de armata lui Pavel
Chinezul, la asediul cetăţii Timişoara.
1514, 15 iulie – Oastea răsculaţilor suferă o grea înfrângere în faţa Timişoarei; Gh. Doja
şi alţi conducători ai răscoalei sunt prinşi şi executaţi, după cele mai crude torturi (20
iulie). Unele cete de răsculaţi continuă lupta, uneori încununată de succese temporare,
în Bihor, Sălaj şi părţile Oradiei. Lângă Cluj, răsculaţii sunt din nou învinşi, după o
eroică împotrivire.
Oct.-Nov. – Dieta de la Pesta („Dieta sălbatică”) adoptă un şir de măsuri ( „Codul în trei
părţi” – Tripartitum – numit şi Codul lui Werboczi), care agravează situaţia ţărănimii,
printre care desfiinţarea dreptului de strămutare a ţăranilor.
1552 – Banatul, Timişoara (26 iulie) şi o parte din Crişana sunt ocupate de turci şi
transformate în paşalâc, cu centrul la Timişoara.
Chiar când ne trezim şi ne luăm seama, nu vedem nici o scăpare. Nu am avut însă a ne
teme de ceva, atâta vreme cât a domnit între noi unirea. Ci, ca prin farmec am fost
despărţiţi şi ni s-a dat o credinţă de care mai înainte n-am ştiut nimic. Aceştia sunt uniţii,
care sunt ocrotiţi, cinstiţi şi învăţaţi. Vai de noi, săracii! (…). Va răsări însă şi pentru noi
soarele, va străluci şi pentru noi unirea, iar viitorul ne va apăra de rele! Tot omul se miră
că sârbii atâta se îngâmfă şi ne ţin pe noi de nimic. Vai de noi, proştii! De ce nu ne
arătăm iscusiţi, aşa ca şi din noi să iasă ceva? Feţele duhovniceşti din Arad, Timişoara
şi Vârşeţ le cunoşti însă numai după plete (…). Suntem înşelaţi, nimic nu putem
dobândi (…). Atotputernicul, care face să înflorească unirea, va aduce totul la lumină,
iar noi, nenorociţii, trebuie să socotim aceste nedreptăţi ca pe o boală.
Nici nu-şi poate închipui cineva cum se poartă cu clerul ( …). E un lucru de mirare, pe
care nimeni nu-l poate lămuri. Această apăsare ne sileşte pe noi să ne despărţim de
sârbi, mergând cu toţii laolaltă, deoparte, către blândul nostru Părinte, care este Tatăl
românilor. El ne va vorbi pe româneşte şi nu vom avea nevoie de tălmaci. Nu vom mai
trebui să plătim câte 3 000 fl. pentru parohie. Iar după aceea numai vom cugeta ca să le
învăţăm şi sârbilor copiii, fără plată, aşa cum a poruncit Dumnezeu.
Vai de preoţii care au fost hirotonisiţi de episcopii sârbi! Ci se potriveşte lor ceea ce a
vrut să facă Simion Magul, care era bântuit de Satana, ca un om fără Dumnezeu ce era,
şi a sfârşit rău. Iar atunci când Sf. Petru a văzut că cele duhovniceşti cată a fi vândute,
a grăit către unul: „Argintul e destul, plăteşte dar pentru tine şi pentru viitorul tău, dacă
aşa rău ai gândit”. Tot aşa, dragi şi împovăraţi de păcate fraţi ai mei, păziţi-vă, ca să nu
osteniţi întru calea cea către dreptate şi să pieriţi, ca să fiţi cinstiţi de către Împăratul
Ceresc în Biserică şi peste tot în lume, având voi cu sine numele unirii. Nu vă temeţi de
nimeni şi fiţi copiii lui Dumnezeu. Să mergem cu chipul descoperit la sfânta unire, unde
ne cheamă Dumnezeu şi Sfântul Duh. Doamne! Îndură-te de noi, obidiţii, şi du-ne la
unire şi încredere. Doamne, pe tine vrem să te lăudăm şi să-ţi mulţumim pentru unire.
Ajută-ne, Sfinte Păstorule Preînalte, şi dă-ne cutezanţă, ca să ne despărţim de sârbi şi
să ne unim între noi, românii.
1835 aprilie, Galşa. Românii din Galşa şi Târnova se plâng Împăratului că uniţii îi
îndeamnă să părăsească ortodoxia, argument prin care conving pe unii la unire
(fragment):
Aceasta era învăţătura cea după evanghelie a uniţilor, în care cei neînvăţaţi dintr-ai
noştri erau prinşi în mreajă, că propăvăduiau a fi valahi români, iar pe limba lor rumâni,
învăţându-i că trebuie să-şi zică romani, iar că această credinţă a lor de acum este
sârbească, iar nu valahicească, ci aceea unită ar fi rumânească, adică valahă…
1848 (februarie), Fîrdea. Cnezii şi juraţii din Fîrdea cer mitropolitului de Carloviţ
înlocuirea ierarhiei sârbeşti cu una românească:
De aci anume bănăţenii pe lângă atestarea neclintitei lor credinţe către casa domnitoare
şi către coroană, convinşi că naţionalităţile genetice numeroase nu se mai pot nimici,
decât numai scâlcia şi întârzia în cultură, spre a se feri de aceasta stau gata a pretinde:
1) Restaurarea postului de ban şi Banat al Timişoarii cum fusese acesta necurmat până
supt Maria Terezia din unirea celor trei cumitate şi graniţa română.
3) Drept de a-şi alege liber pe toţi episcopii şi pe mitropolitul prin deputaţi, preoţi şi
mireni.
1848, martie 27/ aprilie 8 – Românii aflaţi la Pesta îl eliberează din închisoare pe
democratul revoluţionar bănăţean Eftimie Murgu.
1848, 30 martie – Împăratul Austriei sancţionează legile votate de dieta maghiară din
Pozsony (Bratislava) care se aplică şi în Banat.
1848 aprilie 12 / 24, Arad. Apelul lui Ioan Arcoş şi Vincenţiu Babeş către românii din
Banat şi Crişana de a trimite delegaţi la adunarea de la Pesta, în vederea organizării
viitorului congres bisericesc.
1848 mai 4 / 16, Lugoj. Descrierea primei Adunări de la Lugoj, care, împreună cu
reprezentanţii altor oraşe, urma să obţină autonomia bisericească a românilor.
Banat. Lugoj. În 3 mai a.c. adunându-se aici tot poporul prin respectivii săi
deputaţi aleşi unul după 500 suflete din comitatul Caraşovei, clerul de veri care
religiune şi învăţătorii fieştecare în persoană spre auzirea noilor legi sub ceriul
liber se şi publicară în trei limbi: maghiară, română, şi germană şi se ascultară în
cea mai deplină linişte şi întră cele mai vii simţăminte de bucurie ce se vedeau la
auzul noilor legi, pe palidele feţe ale apăsatului oarecând popor. În urma
publicării acestor legi, prin reprezentanţii poporului din comitatul Caraşovei se
aleasă un comitet din 150 persoane, păstrându-se şi la această alegere liniştea
şi ordul onest între cele mai entuziaste. Vivat! Să trăiască!
1848 mai 21, Pesta. Membrii Adunării de la Pesta cer separarea ierarhică şi
independenţa Bisericii ortodoxe române (fragment):
„Se pare că după ce curând doi familiali ai nobilului Ştefan de Baal au adus din
Turcia şi l-au introdus în cetatea noastră Peeth pe un oarecare evreu, atunci
aleşii Iacob Hery şi Gabor de Sebeş, castelanii banului Nicolae de Gârlişte,
numiţi de el în cetatea noastră amintită Peeth, la ordinul şi îndemnul aceluiaşi
Nicolae de Gârlişte, stăpânul lor, nu se ştie din ce cauză, l-au răpit pe evreu din
mâinile celor citaţi, din cetatea Pribeck, l-au dus cu ei şi-au făcut ce-au vrut cu
ajutorul forţei. Pentru răpirea acestui evreu, numitul Ştefan Baly a confiscat, a
luat cu el şi a făcut după voia lui cu lucrurile şi bunurile aceloraşi cetăţeni ai noştri
din Caransebeş, în valoare de 800 florini, ce se aflau în comitatul Timiş, între
posesiunile numite Ictar şi Recaş. Între altele, chiar şi judele şi juraţii amintiţi, ca
şi ceilalţi cetăţeni ai oraşului nostru menţionat, s-au unit împotriva lui Nicolae de
Gârlişte …”.
(După: Hurmuzaki, Documente, II, p. 377 – 378 – lat.; MHJ, V, 1, p. 136, nr. 281).
1854 – Se dă în folosinţă prima cale ferată din Banat şi din spaţiul românesc: Oraviţa –
Baziaş (construcţie începută în 1846).
1883 – Parlamentul maghiar votează a doua lege şcolară (Legea Trefort), prin care se
accentuează maghiarizarea învăţământului secundar.
1905, noiembrie 5 – La Lugoj are loc o mare întrunire, la care participă 20 000 de
oameni din 32 de localităţi bănăţene şi transilvănene. Prin hotărârile adoptate
(recunoaşterea naţionalităţii române, promovarea culturii şi limbii române), Adunarea de
la Lugoj marchează un moment important în lupta naţională:
De unde atâta osârdie pentru uşurarea poverilor românilor? Că dacă ar fi din inimă,
neamul românesc veşnică recunoştinţă ar avea. Şi mai înainte se cuvine a căuta, de nu
cumva e ascunsă aici o stăruinţă folositoare acum sârbilor, iar românilor mai curând
dăunătoare de cât de folos. Noi, învăţaţi de cele pătimite în mulţi ani, arătăm că
supunerea bisericii noastre către sârbi este pricina, aşa cum am văzut şi cu durere am
simţit, pentru care numai de la şcolile de preparandie, în chip mijlocit, ori nemijlocit, ni
se poate trage toată luminarea românilor, toate cărţile tiparnice, toată stăruinţa
românilor de a dobândi vlădică român şi a pune în slujbele bisericii români, dobândind
în acest chip românii, cu mila împărătească şi a lui Dumnezeu cel mare şi bun, multe
slujbe bisericeşti, civile şi militare, scăpând pe deplin de credinţele deşarte pe care
clerul le foloseşte pentru chiverniseala sa, iar preaînalta Curte putând afla de toate
apăsările nedrepte (…). Ci bine a văzut şi pe de altă parte şi-a dat seama că nici duhul
veacului, nici înţelepciunea tronului ( …) nu ne încuviinţa şi primea vreodată ca să se
răpească pe faţă naţionalitatea atâtor oameni credincioşi şi ascultători tronului şi ţării,
iar şcolile româneşti, care aduc pretutideni lumina, să se strice, iar în locul lor să se facă
şcoli sârbeşti (…).
Că ierarhia vrea să se sârbizeze neamul românesc, aşa cum au arătat celelalte plângeri
înaintate mai demult cu umilinţă Maiestăţii Voastre Sacratisime, de către neamul
românesc, pricina, de curând ivită în comunitatea din Székesfehérvár, o întăreşte.
Anume, episcopul de Vârşeţ, ca un adevărat părinte al credincioşilor bisericii sale, fără
deosebire de neam, în anul trecut le-a trimis românilor sârbizaţi din Székesfehérvár,
care aproape că au dat uitării cu totul limba lor românească şi vorbesc mai toţi sârbeşte,
un preot român de bună purtare, născut din părinţi vrednici şi învăţaţi, care au urmat în
folos şcoli de filosofie şi teologie, vorbind româneşte, sârbeşte, ungureşte, latineşte şi
slavoneşte, această faţă bisericească în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare
învaţă pe enoriaşii săi, cu tâlcuirea înţeleaptă şi temeinică a celor sfinte, ca şi cu
predicile, să creadă în Dumnezeu şi să se supună împăratului, totul în româneşte,
credincioşii acestuia bucurându-se cu adâncă recunoştinţă de cele aflate privind
părinteştile şi preaîndurătoarele porunci date în ultima vreme asupra românilor de către
Maiestatea Voastră ( …).
1920 – „Post Scriptum. După căderea guvernului Vaida, în martie 1920, şi plecarea lui
de la Conferinţa Păcii din Paris, până după semnarea tratatului de le Trianon, în iunie
1920.
În acest timp a sosit la Paris Titulescu, ca prim delegat, cu misiunea de a înjgheba Mica
Înţelegere. Preocupat de această însărcinare, a renunţat la continuarea discuţiei, pentru
o „rectificare” a hotarului din Banat faţă de sârbi, de care am legat multe speranţe la
Londra şi am fost aşa de bine susţinuţi de cehoslovaci.
Începând să funcţioneze Mica Înţelegere încă la Conferinţa Păcii, având mai multe
desbateri comune, din care unele au fost şi filmate, iar în câteva chestiuni am înaintat
adrese comune către conferinţe, m-am folosit de repetate întâlniri cu premierul
(iugoslav) Pasici ca să discut cu dânsul probleme care ating Banatul. La ultima întâlnire
cu dânsul, având o şedinţă comună în legaţia României, i-am amintit de dorinţa noastră
pentru a crea o situaţie definitivă între ţările noastre, de a ajunge la o rectificare a
hotarului nostru conform hărţii aici anexate. Pasici m-a ascultat cu răbdare, dar nu mi-a
spus altceva decât: „Dacă doriţi o rectificare a hotarului între noi, trebuie să declaraţi în
prealabil că ne veţi ceda Timişoara”.
Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banat
Banatul este regiunea istorică din vestul României, dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi
Carpaţi. Circa două treimi din Banat s-a unit cu România şi o treime a fost acordată
Serbiei, conform tratatelor din 1920. Banatul mai cuprinde şi o mică bucată de teritoriu
între Mureş, Seghedin şi Beba Veche, aflată astăzi pe teritoriul Ungariei. Partea
românească din vechiul Banat se întinde astăzi pe teritoriul a cinci judeţe: cuprinde
judeţele Timiş şi Caraş-Severin în totalitate, include teritoriul la sud de Mureş din judeţul
Arad, zona Orşovei din judeţul Mehedinţi şi câteva comune din judeţul Hunedoara.
Banatul nu mai există ca entitate politică distinctă din 1919, dar continuă să fie
considerată o regiune istorică şi culturală funcţională a României moderne. Centrul său
economic, cultural şi spiritual se află la Timişoara, la care se alătură Reşiţa, Lugojul,
Caransebeşul sau Oraviţa, toate oraşe care au jucat un rol de prim-rang în istoria
regiunii. În ultimii ani, rolul administrativ regional începe să fie înlocuit de regiunea de
dezvoltare Vest, care se suprapune aproximativ peste zona Banatului.
În timpuri străvechi teritoriul a fost locuit de daci şi a făcut parte din provincia romană
Dacia. În evul mediu timpuriu a existat o formaţiune statală româno-slavă, ducatul lui
Glad şi a urmaşului său Ahtum. În secolele X-XI, Banatul a fost cucerit de unguri. De la
mijlocul secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea a fost paşalâc
turcesc.
După 1716 a fost cuprins în Imperiul habsburgic şi a avut până în 1778 administraţie
germană. Din acest an este încorporat Ungariei şi până în 1918 va avea administraţie
maghiară. Destrămarea imperiului austro-ungar de la finele primului război mondial s-a
soldat cu împărţirea Banatului între România (zona de nord-est, cu populaţie majoritar
românească) şi Serbia (zona de sud-vest, cu populaţie predominant sârbă). Proclamată
la 1918, unirea Banatului cu România s-a pus efectiv în practică în 1919, atunci când, la
data de 3 august, trupele române au intrat în Timişoara şi au instaurat administraţia
românească.
Sursa: http://www.banaterra.eu