Contribuţie la istoria Banatului

Orice reproducere - integrală sau rezumativă - a acestei cărţi nu este permisă fără
acordul scris al Editurii ICRV.
 MIRCEA MĂRAN

ROMÂNII DIN VOIVODINA

 Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina

EDITURA ICRV
Biblioteca

4
 Mircea Măran

ROMÂNII DIN VOIVODINA

Istorie, demografie, identitate românească în
localităţile Voivodinei
_________________

Prefaţă
Dr. Mircea Măran

Zrenianin
2009

5
Referenţi

6
Prefaţă

7
8
9
 ROMÂNII DIN BANATUL SÂRBESC
DE LA PRIMELE ATESTĂRI PÂNĂ AZI

Vechimea elementului românesc în părţile vestice ale Banatului este con-

firmată de numeroase izvoare istorice - documentare şi materiale, iar scopul
nostru, în lucrarea de faţă nu este de a trata această problematică, ci în primul
rând de a dovedi că elementul românesc a convieţuit dintotdeauna cu alte
popoare, în special cu poporul sârb, cu care a întreţinut relaţii bune de
vecinătate şi colaborare, ambele popoare fiind supuse aceloraşi necazuri –
epidemii, războaie, asupriri străine, pe care locuitorii Banatului le-au con-
fruntat împreună.
Se pare că acest teritoriu a făcut parte din provincia romană Dacia o
perioadă de timp destul de scurtă (de la cucerirea Daciei de către Traian în
anul 106, până la reorganizarea provinciei de către Hadrian, în 117). Excepţie
o reprezintă spaţiul din zona Biserica Albă-Vârşeţ, care a rămas şi în conti-
nuare în cadrul provinciei Dacia până la retragerea lui Aurelian (274).
Cea mai veche atestare a prezenţei populaţiei româneşti în Banatul de
Vest, în perioada formării poporului român, datează de pe timpul cuceririlor
maghiare ale Câmpiei Panonice (sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul
secolului al X-lea). Cronicarul maghiar Anonymus (secolul al XII-lea) îl
aminteşte pe cneazul Glad, având una din reşedinţele sale în cetatea
Cuvinului, care îşi apăra independenţa de cuceritorii maghiari. Printre supu-
şii săi se aminteşte şi populaţia valahă.
În ceea ce priveşte Evul Mediu târziu, nu există date mai precise despre
populaţia românească pe acest teritoriu. Unele izvoare, citate de cercetătorii
istoriei bănăţene amintesc, măcar şi fugitiv, prezenţa românilor şi în această
perioadă. Românii sunt amintiţi în secolul al XIV-lea la Coştei şi în locali-
tăţile din împrejurime. În secolul al XV-lea, în zonă se aminteşte şi un oraş
locuit de români (Kecer, 1444, Oppidum (regis) desertum wollachicale
Kewzegh appelatum in districtu de Haram)1.
Şi izvoarele din perioada stăpânirii otomane asupra Banatului (1552-1718)
sunt destul de sărace, însă ele totuşi nu lipsesc. Unele izvoare din secolul al
XVII-lea ne oferă dovezi sigure despre prezenţa românilor în Banatul Vestic,
printre care notele de drum ale lui Evli Celebi, Catastiful din Ipek din anii
1660 şi 1666, dar despre aceasta mărturisesc şi autorii străini care au trecut
1. Srećko Mileker, Istorija gradova i gradskog razvića u Banatu, Pančevo, 2004, pag. 19
11
prin zonă, diferite texte bisericeşti, şi, nu în ultimul rând, tradiţia orală, prezen-
tă în special în zona Vârşeţului, consemnată începând cu secolul al XIX-lea.
După ce au cucerit Banatul în anul 1717, ceea ce a fost confirmat prin
hotărârile Păcii de la Požarevac din anul 1718, austriecii au întâlnit în acest
ţinut o populaţie nu prea numeroasă şi condiţii nefavorabile de viaţă. Prin tre-
cerea Banatului sub stăpânirea Monarhiei Habsburgice, se creează condiţii
pentru refacerea economică, demografică şi culturală a acestei regiuni, care a
suferit o stagnare evidentă sub stăpânire turcească. Noile autorităţi habsburgice în
decursul secolului al XVIII-lea întreprind o serie de măsuri cu scopul refacerii
Banatului pustiit. Desecarea mlaştinilor şi transformarea lor în pământ arabil, dez-
voltarea comerţului şi a meşteşugăritului şi refacerea agriculturii reprezentau un
imperativ. Pentru ca aceasta să fie realizat cu succes, dar şi cu scopul organizării
apărării de eventualele incursiuni turceşti de la sud, una dintre cele mai importante
măsuri a fost desigur şi colonizarea diferitelor popoare, printre care şi a românilor,
în partea de vest a Banatului, care era slab populată.
Românii au fost colonizaţi pe acest teritoriu, pe care azi îl numim Banatul
sârbesc (azi în P.A.Voivodina - Republica Serbia), în cea mai mare parte în
secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea din părţile
de răsărit ale Banatului, însă în mai multe localităţi au venit şi locuitori din alte
părţi ale spaţiului etnic românesc. Această populaţie nou-venită s-a stabilit în
localităţile care au existat încă din perioada stăpânirii turceşti, chiar şi din Evul
Mediu, pe când doar în câteva cazuri au fost înfiinţate localităţi noi. În depen-
denţă de originea locuitorilor, localităţile româneşti le putem împărţi în câteva
grupuri. Primul grup îl formează localităţile din jurul Vârşeţului, „de la codru”,
în care trăieşte populaţie bănăţeană autohtonă, despre care există indicii că ar fi
şi cele mai vechi localităţi româneşti din partea noastră a Banatului. Este vorba
despre satele Srediştea Mică, Marcovăţ, Coştei, Voivodinţ, Sălciţa, Iablanca şi
Mesici, cărora trebuie adăugate şi localităţile de câmpie din jurul Vârşeţului, şi
anume Jamul Mic, Vlaicovăţ şi Râtişor, cât şi Grebenaţul de la marginea
Dunelor Deliblăţii. Grupul al doilea îl formează localităţile din câmpia
Banatului, aşa-numitele „sate de pustă”, în care la fel trăiesc români bănăţeni:
Alibunar, Seleuş, Bariţe (Sân-Ianăş), Nicolinţ, Vladimirovaţ (Petrovasâla),
Uzdin, Ecica, Sutiesca (Sărcia) şi Toracu-Mare, cât şi localităţile din partea
extremă sudică a Banatului – Doloave, Maramorac şi Deliblata. Ardelenii s-
au stabilit în localităţile din grupul al treilea, şi anume la Iancov Most
(Iancaid), Clec, Ovcea, Glogoni, Iabuca, iar parţial şi la Satu-Nou, Ecica,
Seleuş, Alibunar şi Locve (Sân-Mihai). Românii din Oltenia s-au aşezat la
Straja, Satu-Nou şi Sân-Mihai, pe când locuitorii Toracul-Mic au venit din
Crişana. Într-un număr mai mic, în timpurile trecute, românii trăiau şi în alte
12
localităţi din Banat, însă aceştia cu timpul s-au asimilat cu populaţia sârbă
majoritară (Rusko Selo, Dobriţa şi altele). În sfârşit, această populaţie a fost
şi este prezentă şi în oraşele bănăţene, şi anume în Biserica Albă, Cuvin,
Vârşeţ şi Panciova, iar într-un număr mai mic şi în Becicherecul Mare
(Zrenianin) şi Kikinda.
Cele mai mari localităţi populate cu români au fost înfiinţate pe teritoriul
Graniţei Militare. Unele dintre acestea au existat şi în perioada stăpânirii tur-
ceşti (Alibunar, Seleuş, Nicolinţ, Sân-Mihai etc.), astfel că populaţia nou-
venită i-a întâlnit aici pe băştinaşi, pe când altele au fost înfiinţate abia prin
colonizare (Satu-Nou, Petrovasâla etc). Unele dintre aceste sate erau populate
în exclusivitate cu români, pe când în altele aceştia trăiau împreună cu sârbii
sau cu germanii, câteodată şi cu maghiarii. Cele mai numeroase localităţi
româneşti se găseau în împrejurimile Vârşeţului, însă după numărul locuito-
rilor acestea nu se puteau compara cu localităţile din Graniţă. În ele trăia mai
multă populaţie românească autohtonă, însă şi aici au avut loc colonizări. În
afară de câteva localităţi (Vlaicovăţ, Mărghita, parţial Marcovăţ şi Iablanca),
este vorba despre sate româneşti compacte din punct de vedere etnic, dar cu
o poziţie materială mai nefavorabilă decât cea prezentă în localităţile din
Graniţă. Românii s-au stabilit şi în câteva localităţi din Banatul Central, în
împrejurimile Becicherecului Mare (Toracu-Mare, Toracu-Mic, Iancaid,
Ecica, Sărcia, Clec). În oraşe, elementul românesc era prezent din timpuri
străvechi, însă din punct de vedere numeric şi material era mai slab decât cel
german, sârbesc sau cel maghiar.
Ca o populaţie preponderent rurală, românii se ocupau în general cu agri-
cultura şi creşterea animalelor, pe când comerţul şi meşteşugăritul erau mai
puţin prezente. Prin desfiinţarea relaţiilor feudale pe teritoriul Monarhiei
Habsburgice, se creează condiţii ca populaţia să pornească cu paşi mai rapizi
în direcţia emancipării economice şi culturale.
Majoritatea românilor din Banatul Vestic erau de religie ortodoxă, situaţie
prezentă şi azi. Prin trecerea Banatului în cadrul Monarhiei Habsburgice, ace-
ştia au fost încadraţi din punct de vedere administrativ în Mitropolia Ortodoxă
Sârbă cu sediul la Sremski Karlovci. Abia la sfârşitul anului 1864 a fost recu-
noscută independenţa Mitropoliei Ortodoxe Române de pe teritoriul Monarhiei
Habsburgice. Credincioşii din partea de sud a Banatului sârbesc au fost în anul
1865 încadraţi în Eparhia Caransebeşului, pe când cei din Banatul Central în
Eparhia Aradului. Obţinerea independenţei bisericeşti a înlesnit o emancipare
naţională şi culturală mai rapidă. Pe de altă parte, un număr mai mic de români
a trecut la unirea cu biserica catolică, astfel că pe teritoriul Banatului Vestic au
existat şi două parohii greco-catolice, şi anume la Marcovăţ şi Iancaid.
13
 Organizarea politică a populaţiei româneşti după desfiinţarea abso-
lutismului lui Bach şi semnarea Acordului Austro-Ungar mergea în direcţia
luptei comune cu sârbii şi slovacii în scopul obţinerii drepturilor naţionale
depline. Participările comune româno-sârbe la alegerile parlamentare în
decursul primelor decenii ale vieţii parlamentare în Ungaria au avut ca rezul-
tat alegerea candidaţilor sârbi şi români în Parlamentul maghiar. Aici amin-
tim victoria lui Vincenţiu Babeş în cercul electoral Biserica Albă în anul
1873, cât şi victoriile liderului politic sârb Mihailo Polit Desančić la alegerile
din cercul Panciovei şi Uzdinului (1874, 1875, 1878 şi 1881), în bună parte
şi datorită voturilor alegătorilor români.
Dintre instituţiile şcolare în care cursurile se desfăşurau în limba română
în perioada habsburgică, desigur că cel mai important este Institutul Clerical
Sârbo-Român din Vârşeţ, care a funcţionat (ne referim la secţia în limba
română) în perioada anilor 1822-1865. Aici se instruiau cadre preoţeşti pen-
tru necesităţile parohiilor de pe teritoriul Eparhiei Vârşeţului.
La Şcoala Gramaticală din Vârşeţ, înfiinţată în 1790 ca liceu inferior, la
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea cursurile se
desfăşurau după necesităţi şi în limba română. Desigur, nu trebuie uitat nici
faptul că în fiecare localitate, încă de pe timpul reformelor tereziene şi ioze-
fine, s-a înfiinţat şi câte o şcoală primară. Când este vorba despre localităţile
româneşti, procesul de învăţământ se desfăşura în limba română, însă în
perioada dualismului austro-ungar tot mai prezentă este maghiarizarea învă-
ţământului.
După terminarea Primului Război Mondial şi destrămarea Austro-
Ungariei, partea de vest a Banatului a fost încadrată în Regatul S.C.S.
(Iugoslavia). Problema minorităţilor naţionale, printre care şi a românilor
rămaşi în partea iugoslavă a acestei provincii, a fost o chestiune care s-a
rezolvat la conferinţele de pace care au urmat după prima conflagraţie mon-
dială. Prin declaraţia din 5 decembrie 1919, delegaţia Regatului S.C.S. s-a
alăturat Tratatului referitor la poziţia minorităţilor din articolul 51 al Păcii de
la Saint-Germain. Unele dintre punctele acestui tratat se refereau şi la proble-
mele culturii şi a învăţământului minoritar, prin care minorităţilor li se asigu-
ră libertatea folosirii limbii materne în aceste sfere importante ale vieţii socia-
le. Aceste puncte au fost incluse şi în Constituţia de la Vidovdan din anul
1921. La 7 iunie 1921 a fost semnat şi Tratatul de Alianţă dintre Regatul
S.C.S. şi România, care prevedea şi rezolvarea problemei şcolare şi biseri-
ceşti a minorităţii române din Banat. În baza acestui Tratat a început o serie
de convorbiri care s-au desfăşurat în decursul anilor douăzeci şi la începutul

14
anilor treizeci şi care s-au terminat prin semnarea Convenţiei Iugoslavo-
Române referitoare la orânduirea şcolilor primare minoritare din Banat, la 10
martie 1933. În urma semnării Convenţiei, se creează condiţii pentru deschi-
derea secţiei în limba română în cadrul Liceului din Vârşeţ, ceea ce, împreu-
nă cu deschiderea secţiei în limba română în cadrul Şcolii Normale din
Vârşeţ, a înlesnit o dezvoltare mai rapidă a învăţământului secundar în limba
maternă a elevilor români din Banatul sârbesc, a cărui inexistenţă s-a simţit
în perioada precedentă.
În viaţa politică a Regatului, minoritatea română a fost reprezentată de
Partidul Român din Regatul S.C.S., înfiinţat la adunarea de la Alibunar din
anul 1923, dar interzis împreună cu toate partidele din ţară prin introducerea
Dictaturii de la 6 ianuarie 1929. Reorganizarea politică a românilor are loc în
preajma alegerilor din 1935, când a luat naştere Comitetul Central Român.
Ca şi în perioadele precedente, ramura economică principală a românilor
din Banatul sârbesc era agricultura, cu care se ocupa cca 90% din populaţie.
În satele din jurul Vârşeţului este prezentă şi viticultura, iar un rol important
îl ocupa şi zootehnia. Românii din Banatul sârbesc nu aveau burghezie dez-
voltată. În viaţa economică a acestora, un rol însemnat îl jucau şi institutele
financiare, dintre care cele mai importante au fost „Luceafărul” din Vârşeţ,
„Sentinela” din Satu-Nou „Steaua” din Vladimirovaţ (Petrovasâla),
„Dunăreana” din Cuvin şi „Concordia” din Uzdin.
Societăţile culturale româneşti din Banatul iugoslav (sârbesc) au conti-
nuat în perioada interbelică tradiţia începută pe timpul stăpânirii austro-
ungare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al
XX-lea. În cadrul acestor societăţi culturale îşi desfăşurau activitatea în
primul rând corurile, apoi secţiile de teatru şi formaţiile de dansatori, iar în
decursul anilor douăzeci şi treizeci, majoritatea acestor societăţi culturale
îşi înfiinţează şi orchestre de suflători (fanfare). Un moment însemnat în
organizarea comunităţii româneşti pe plan cultural o reprezintă înfiinţarea
Asociaţiei „Astra”, la adunarea intelectualilor români care a avut loc la
Petrovasâla în anul 1936.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în primii ani postbelici, minorita-
tea română din Banat împărtăşea soarta celorlalţi cetăţeni ai ţării. De măsuri-
le represive întreprinse asupra ţăranilor bogaţi, de colectivizarea forţată,
naţionalizare şi de alte măsuri asemănătoare nu au scăpat nici minoritarii
români. Pe de altă parte, aceştia îşi aveau şi reprezentanţii lor în organele put-
erii, de la nivelul local până la cel federal.

15
 În primii ani după război, întreaga activitate culturală a minorităţii române
din Voivodina a fost coordonată de Uniunea Culturală a Românilor, înfiinţată
în anul 1945 de către noile autorităţi din ţară, cu scopul realizării politicii cul-
turale a regimului comunist. Începând cu anul 1948, activităţile culturale ale
românilor din Voivodina vor trece în competenţa Uniunii Societăţilor Cultural-
Instructive din Voivodina. Mai târziu, odată cu începutul procesului de libera-
lizare a tuturor sferelor vieţii sociale, se creează condiţii ca şi minoritatea româ-
nă din Voivodina să profite de noua situaţie. Standardul de viaţă creşte începând
cu anii cincizeci şi şaizeci, ceea ce are ca urmare crearea unei ambianţe favora-
bile pentru dezvoltarea agriculturii, care încă reprezintă ramura economică
principală a acestei populaţii. Ca urmare a politicii culturale şi naţionale purta-
te de autorităţile comuniste, care avea ca scop propagarea ideologiei comunis-
te şi încadrarea tuturor minorităţilor în sistemul social-politic introdus în ţară,
sistemul şcolar în limbile minorităţilor, inclusiv în limba română, cunoaşte o
îmbunătăţire evidentă, ceea ce, în sfârşit, rezultă cu formarea unei intelectuali-
tăţi române numeroase.
În ceea ce priveşte situaţia demografică, punctul cel mai sensibil al realită-
ţii româneşti din colţul de pământ numit Banat, amintim că în urma sporirii
continue a numărului locuitorilor în decursul secolului al XIX-lea, în secolul al
XX-lea are loc un fenomen contrar: micşorarea, la început nu prea bătătoare la
ochi, dar cu timpul tot mai accentuată, a numărului etnicilor români în Banatul
de Vest. La recensământul populaţiei din anul 1910 au fost înregistraţi în total
76 378 de cetăţeni care s-au declarat români, din numărul 2
total de 571 488 de
locuitori câţi au fost înregistraţi la acest recensământ . Şi din acel moment,
numărul românilor începe să se micşoreze. Scăderea numărului de etnici
români a devenit atât de accentuată, încât, conform ultimului recensământ al
populaţiei din anul 2002, în P.A.Voivodina au fost înregistraţi doar 30.419
români. Cauzele sunt multiple, însă subliniem trei, care după părerea noas-
tră au avut un rol hotărâtor în acest proces: natalitatea scăzută, numărul tot
mai mare de emigranţi în ţările occidentale şi sârbizarea în localităţile în
care românii trăiau amestecaţi cu sârbii.
Criza prezentă în ultimele două decenii a provocat noi emigrări în masă a
românilor din Banatul sârbesc în Occident. Azi, străzi întregi din satele noas-
tre sunt pustii. Majoritatea celor plecaţi nu se mai întorc acasă, aceasta valo-
rând în ultimul timp şi pentru cei plecaţi la aşa-zisa „muncă provizorie” în
Europa Occidentală.
Toate acestea vor duce, în cazul în care aceste fenomene nu vor fi înlătu-
rate, la continuarea acestui proces şi, constatăm cu regret, la dispariţia pop-
ulaţiei româneşti din numeroase localităţi de la noi.

2. Banatul de Vest, găsit actual în P.A.Voivodina, nu a reprezentat o unitate administrativă aparte în această perioadă, ast-
fel că numărul amintit de locuitori s-a obţinut prin adunarea numărului locuitorilor din toate localităţile aparţinătoa-
re azi acestei regiuni.
16
 ALIBUNAR

Date istorice

Alibunarul, străveche aşezare omenească, a reprezentat de-a lungul

veacurilor una dintre cele mai importante localităţi din această parte a
Banatului, având în vedere mai ales poziţia sa geografică favorabilă.
Descoperirile arheologice ne dovedesc că aici omul trăia încă în perioada
preistorică, dar şi în antichitate, în special fiind interesantă ipoteza, lansată
de Haşdeu în urmă cu mai bine de un secol, pe baza căreia la Alibunar se
găsea un timp, în secolul al V-lea, reşedinţa regelui hun Atila.
Citând un defter turcesc din anul 1579, istoricul Ioan Haţegan aminteşte
şi localitatea Alibunar: „karyie-i Ali-Pinari, nam-i diger Moşandi” (în
turceşte), adică „satul Alibunar, cu alt nume Moşanda/Maxond”. De aici
putem deduce că localitatea medievală Maxond, pe care Felix Milleker a poz-
iţionat-o la 4 km nord-vest de actuala localitate Petrovasâla (Vladimirovaţ),
în punctul numit Moşanda Mare, este de fapt Alibunarul. Maxondul este
amintit pentru prima dată în documentele medievale în anul 1370, iar o
perioadă de timp era şi sediu de district. Importanţa acestei localităţi reiese şi
din faptul că întreaga zonă a Dunelor de Nisip ale Deliblăţii purta în această
perioadă denumirea de Campus maxons. Localitatea este amintită încă în câte-
va rânduri, fiind în anumite perioade în posesia unor nume distinse ale epocii,
cum ar fi prinţul bulgar Frujin, sau chiar Iancu de Hunedoara, în anul 1456.
17
 În perioada care a urmat, primele atestări documentare ale Alibunarului datea-
ză din secolul al XVII-lea. Lăsând la o parte legenda despre fântâna lui Ali, despre
care se crede că ar fi dat numele acestei localităţi, ştim că Alibunarul a fost vizi-
tat în anul 1662 de călătorul turc Evli Celebi, care îl aminteşte sub acest nume în
notele sale de drum, iar la sfârşitul secolului al XVII-lea localitatea este amintită
în câteva rânduri în timpul Marelui Război al Ligii Sfânte (1683-1699) în legătură
cu trecerea trupelor turceşti prin această parte a Banatului. Concret, este interesant
faptul că Alibunarul este amintit în Istoria Imperiului Otoman a lui Dimitrie
Cantemir sub numele de Alibingar (1697), cu ocazia trecerii prin această localitate
a sultanului Mustafa II. Localitatea era pe atunci cunoscută şi ca loc de popas al
trupelor turceşti în drumul lor de la Belgrad spre Timişoara.
În anul 1717, trupele austriece cuceresc localitatea, care va rămâne în
cadrul Monarhiei Habsburgice până în anul 1918. Începând cu anul 1768,
Alibunarul intră în componenţa Graniţei Militare, fiind încadrat, la început,
în Regimentul Iliro-Bănăţean, iar mai târziu în cel Germano-Bănăţean. În
cadrul companiei de la Alibunar se mai găseau şi localităţile Sân-Mihai şi
Ianoşic. În timpul ultimului război austro-turc (1788-1791), turcii cuceresc
pentru ultima dată această localitate (1788). La 1780 la Alibunar au fost colo-
nizaţi germanii, care vor trece însă în 1802 în localitatea vecină Karlsdorf,
care chiar atunci s-a înfiinţat.
În ceea ce priveşte viaţa economică în perioada stăpânirii habsburgice, este
demnă de amintit fabrica de salpetru, care funcţionează în perioada 1774-1848,
fiind transformată interior în fabrică de săpun, existentă până la 1868.
În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, la Alibunar s-a format o tabără mil-
itară a revoluţionarilor sârbi, avându-l de comandant pe Dimitrije
Stanimirović şi în care se găseau, pe lângă voluntari sârbi, şi un număr de
români din Alibunar şi din alte localităţi. Tabăra sârbească număra cca 5000
de soldaţi, având şi şase tunuri. Ca şi în alte localităţi, şi la Alibunar a fost
înfiinţat un subcomitet revoluţionar sârbesc, subordonat Comitetului
Districtual din Panciova. La 12 decembrie 1848 a avut loc bătălia de la
Alibunar, în care unităţile sârbeşti au fost înfrânte de armata revoluţionarilor
maghiari, condusă de generalul Jovan Damjanić, iar satul a fost incendiat.
În urma desfiinţării Graniţei Militare (1872), Alibunarul devine sediu de
plasă în cadrul Comitatului Torontal, având şi un tribunal la acest nivel.
Aceeaşi poziţie o deţine şi în perioada Iugoslaviei interbelice, cât şi în primii ani
postbelici, pentru ca mai apoi, până în zilele noastre, să fie centrul comunei
cu acelaşi nume, alcătuită din zece localităţi. La Alibunar funcţionează azi
numeroase instituţii la nivel comunal, cu caracter administrativ, sanitar, şco-
18
lar, printre care Tribunalul, Centrul Sanitar, Secţia Ministerului Afacerilor
Interne şi altele.
În timpul Primului Război Mondial, pe fronturile europene şi-au pierdut
viaţa 59 de bărbaţi din această localitate. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, localitatea Alibunar a avut foarte mult de suferit în două rânduri. În
anul 1941, în momentul pătrunderii trupelor naziste, ca urmare a asasinării
unui ofiţer german au fost ucise 53 de persoane din această localitate, de dife-
rite naţionalităţi, cât şi un număr mare de civili din alte localităţi şi de soldaţi
ai armatei regale iugoslave. O tragedie şi mai mare s-a petrecut la 7 august
1944, când avioane de bombardament americane au atacat aeroportul german
din apropierea localităţii, provocând totodată şi victime enorme în rândul
populaţiei civile din Alibunar. Este stabilită cifra de 146 de victime ale aces-
tui bombardament.

Numărul locuitorilor

Numărul locuitorilor a crescut considerabil în secolul al XVIII-lea, când

a avut loc colonizarea românilor şi a sârbilor. După ce în anul 1717 au fost
înregistrate 32 de case, deja în
1757 numărul gospodăriilor
din Alibunar creşte la 99. În
1819 sunt înregistraţi 3302 de
locuitori, dintre care 3085
ortodocşi şi 217 catolici. În
1877 erau 2357 de români şi
1263 de sârbi. Conform recen-
sământului din 1921, la
Alibunar trăiau în total 4251
de locuitori, dintre care 2503
români, 1141 sârbi, 371 germani, 130 maghiari, 24 slovaci şi 82 de alte
naţionalităţi. Pe baza ultimului recensământ al populaţiei din anul 2002, la
Alibunar au trăit 3431 locuitori, dintre care 2052 sârbi (59,81%), 960
români (27,98 %), 87 rromi, 61 de maghiari, 46 slovaci, 43 macedoneni şi
42 de iugoslavi.

19
 Biserica

Primul edificiu al Bisericii din Alibunar a fost ridicat de credincioşii

români şi sârbi în anul 1735. Urmează construirea unui nou edificiu eclezias-
tic în 1796 (sfinţit în 1798), care la început a fost comun pentru români şi
sârbi. În urma bătăliei care a avut loc la 12 decembrie 1848, unităţile
maghiare au profanat Biserica, au aprins cărţile bisericeşti, arhiva şi icoane-
le realizate de pictorul Gheorghe Diaconovici. Biserica va fi renovată abia în
anii 1852-1853. Despărţirea bisericească s-a realizat în anul 1872. De la des-
părţire şi până în 1877, serviciul divin se ţinea alternativ în biserica comună,
o săptămână în limba sârbă şi una în limba română. În acelaşi an, după ce
românii au primit o despăgubire de 11 000 de florinţi şi o casă la etaj pe care
au transformat-o în capelă, Biserica veche a rămas credincioşilor sârbi.
Românii îşi clădesc în anul 1896 o biserică nouă. După doi ani de muncă
intensivă şi greutăţi de ordin material, această biserică a fost terminată în anul
1898. Picturile au fost realizate de Filip Matei.
Preoţii: Dintre preoţii care au servit la Biserica comună sârbo-română se
amintesc: Nestor Marcovici (1773), Nichifor Popovici (1773-1797), Stefan
Laţcovici (1788), Dimitrie Nedici (1797), preotul Dumitru (în timpul absen-
ţei lui Stefan Laţcovici, care a fost trimis pe frontul francez). În timpul
Revoluţiei de la 1848-49, la Alibunar îi găsim ca preoţi ortodocşi pe Ioţa
Gruici şi Nicolae Gian (Jianu). În anul 1854 Alibunarul avea următorii preoţi:
Gheorghe Popovici – paroh (până în 1857), Pavel Tubici - capelan, Iovan
Gruici – paroh, Filip Gean – paroh (până în 1867), Nicolae Gean – capelan.
Cei doi din urmă slujeau sfânta liturghie în limba română. Urmează apoi
Petru Murgu (1872-1887), pe timpul căruia se realizează despărţirea ierarhi-
că şi se întemeiază parohia română din Alibunar; Nicolae Popoviciu (1887-
1918), Nicolae Popoviciu, ginerele parohului precedent (1909-1943),
Nicolae Roman, capelan (1934-1947), Adam Măran (1947-1987), Ion Sfera
(1976-1977), Ionel Mălaimare (din 1987 până azi).
Preoţii în parohia sârbească în urma despărţirii ierarhice: Petar Telanović
(1851-1869), Jovan Bošković (1868-1874), Sava Cvejić (1890-1893), Nikola
Marković (1893-1894), Maksim Ćirić (1894-1896), Dušan Gajić (1896-1899),
Mihailo Galkanović (1900-1912), Slavko Rakić (1912-1913), Radivoj Stanižar
(1913-1923), Todor Slankamenac (1923-1953), Radivoje Grozdanov (1953-
1954), Velimir Slavković (1955-1972), Momir Ranković (din anul 1972).
Începând cu anul 1804, credincioşii romano-catolici au fost afiliaţi la
parohia din localitatea vecină Karlsdorf. Biserica Romano-Catolică din
localitate a fost construită în anul 1913.
20
 Şcoala

Cele mai vechi date despre şcoala din Alibunar provin din anul 1802, când
aceasta avea 67 de elevi. În 1854 se amintesc doi învăţători: Antoniu
Cocioabă, la şcoala trivială, şi George Vragovici, la şcoala pentru fete. În
urma desfiinţării Graniţei Militare, şcoala trivială este transformată în şcoală
de stat, cu limba de predare maghiară, iar în şcoala comunală, până la clasa a
patra, cursurile se desfăşurau în limba română şi în limba sârbă. În perioada
interbelică, învăţământul în limba română a întâmpinat probleme serioase, ca
urmare a plecării cadrelor didactice în România. Situaţia s-a îmbunătăţit prin
venirea învăţătorilor contractuali (1935), angajaţi pe baza Convenţiei Şcola-
re iugoslavo-române din anul 1933. Începând cu anul 1946, la Alibunar func-
ţionează aşa-numitul „progimnaziu“, în limba română şi limba sârbă, în care
cursurile se desfăşurau din clasa I până în clasa a VII-a. Progimnaziul este
transformat în şcoală elementară cu opt ani în anul 1953. În prezent, la Şcoa-
la Elementară „Frăţie şi unitate“ din Alibunar cursurile se desfăşoară în două
limbi, cu specificarea că numărul elevilor în clasele româneşti este alarmant
de mic. În cadrul acestei instituţii şcolare se găseşte şi Şcoala Elementară din
Seleuş.
Liceul Economic „Dositej Obradović“ din Alibunar este cea de-a doua
instituţie şcolară din această localitate, cu secţii în limba sârbă şi în limba
română. Această şcoală medie a fost înfiinţată în anul şcolar 1963/64. La
început, şcoala avea doar profil economic, pentru ca pe parcurs să fie deschi-
se şi secţii pentru profilul comercial, cât şi pentru diferite meserii – măcelari,
croitori, ospătari etc.
Având în vedere cele amintite referitor la instituţiile şcolare din Alibunar,
se poate constata pe bună dreptate că acesta reprezintă, după Vârşeţ, al doi-
lea centru şcolar al minorităţii române din P.A.Voivodina.

Viaţa culturală

Începuturile vieţii culturale organizate sunt legate de înfiinţarea Reuniunii

Sârbe de Cântări, în anul 1886. Primul cor bisericesc românesc a luat naştere
în anul 1890, avându-l ca dirijor pe învăţătorul Teodor Petrişor. În perioada
interbelică, la Alibunar activează două societăţi culturale: „Zora“, care cultivă
tradiţiile culturale sârbeşti, şi Reuniunea Română de Cântări şi Citire „Doina“,
înfiinţată în anul 1923. În cadrul acestei reuniuni îşi desfăşura activitatea corul
21
bisericesc-lumesc şi fanfara – una dintre primele fanfare româneşti din Banatul
sârbesc, formaţia de căluşari, secţia de teatru. La nivelul minorităţii române din
Banatul sârbesc, la Alibunar au avut loc câteva evenimente de deosebită impor-
tanţă, printre care înfiinţarea Partidului Român din Regatul S.C.S. (1923), a
Reuniunii Corurilor şi Fanfarelor (1931) şi a Comitetului Central Român
(1935), în calitate de continuator al Partidului Român.
Şi în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, Alibunarul îşi men-
ţine rolul important în cadrul minorităţii naţionale româneşti din Voivodina.
Autorităţile comuniste au organizat în anul 1945 la Alibunar Congresul
Românilor, la care, printre altele, s-a hotărât înfiinţarea Uniunii Culturale a
Românilor şi editarea săptămânalului în limba română „Libertatea“.
Activitatea culturală la nivel local continuă în cadrul societăţilor culturale
„Doina“ şi „Nušić“, care în anul 1960 se fuzionează, formând Căminul
Cultural. Din 1966 până în 1991 funcţionează şi Centrul de Cultură al
Comunei Alibunar, cu numeroase secţii. Este demnă de amintit şi participa-
rea secţiei de dansatori „Ivo Lola Ribar“ la numeroase manifestări culturale
în ţară şi străinătate (Belgia, Germania, România). Numeroase manifestări
culturale şi sportive la nivelul minorităţii române din Voivodina sunt în
ultimele decenii frecvent organizate în această localitate. Amintim Festivalul
de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina (ediţiile din 1986, 1996,
2006), Zilele de Teatru ale Românilor din Voivodina, numeroase finale ale
Cupei Libertăţii etc. Nu în ultimul rând, în domeniul activităţii publicistice
amintim editarea periodicului „Informaţii“ (1967), mai târziu „Opštinske
novosti“ (din 1990), editat de Adunarea Comunei Alibunar. Biserica
Ortodoxă Română din Alibunar, editează începând cu anul 1996, periodicul
„Făclia“.

Personalităţi distinse

Teodor Petrişor (1859-1906), născut în localitatea Sân-Paul, în

Transilvania. A frecventat cursurile Preparandiei din Deva. La început a fost
angajat ca învăţător în câteva sate transilvane, iar în anul 1889 trece la Alibunar,
unde funcţionează ca învăţător până la pensionare, în anul 1904. Datorită mun-
cii sale serioase în domeniul învăţământului, dar şi pe plan social şi cultural,
foarte repede a obţinut autoritate şi renume, atât la Alibunar, cât şi mult mai larg.
Ca un bun cunoscător al teoriei pedagogice, a colaborat cu texte de specialitate
în mai multe publicaţii, cum ar fi „Şcoala română”, „Tribuna”, „Foaia dieceza-
nă”, „Foaia scolastică”, „Transilvania”, „Drapelul”. A fost şi colaboratorul
„Enciclopediei române” a lui Corneliu Diaconovici, iar cu ocazia vizitei la
Alibunar a renumitului filolog german Gustav Weigand (1895), cu scopul
22
colectării materialului pentru atlasele sale lingvistice, Petrişor i-a acordat ajuto-
rul necesar. A condus şi corul bisericesc din localitate. Cea mai importantă
operă a sa este însă „Monografia comunei Alibunariu”, publicată mai întâi ca
foileton în „Foaia diecezană” din Caransebeş, iar în anul 1896 şi ca volum aparte.
dr. Ioan Jianu (1886-1969), născut la Alibunar. Teza de licenţă şi de doc-
torat în drept o susţine la Budapesta. Lucrează ca avocat la Alibunar. Este unul
dintre întemeietorii şi conducătorii Partidului Român din Regatul S.C.S. şi
primul deputat al acestui partid în Parlamentul Regatului (mandatul 1923-
1925). Începând cu anul 1923 editează la Panciova săptămânalul „Graiul
Românesc”, ca organ al Partidului Român. În urma insuccesului acestui partid
la alegerile parlamentare din anul 1925, Jianu părăseşte ţara şi se stabileşte la
Timişoara, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
Ştefan Jianu (1882-1918), născut la Alibunar. După absolvirea Facultăţii
de Teologie din Cernăuţi, trece la Caransebeş, unde lucrează ca referent-ase-
sor şcolar. În anul 1909 este ales în fruntea Senatului şcolar al Institutului
Teologic din Caransebeş, funcţie pe care o deţine până la moarte.
Aurel Trifu (1914-1993), născut la Alibunar, după absolvirea Şcolii
Normale în România devine mai întâi pedagog la Internatul Român din
Vârşeţ, fiind unul dintre iniţiatorii Societăţii Literare „Junimea bănăţeană”.
După război, a funcţionat câţiva ani ca învăţător, iar în anul 1946 devine
redactor al săptămânalului „Libertatea”, îndeplinind şi funcţia de preşedinte
al Uniunii Culturale a Românilor. Ca activist pe plan social-politic este ales
în mai multe mandate de delegat în Adunarea Populară a Iugoslaviei şi a
Voivodinei, îndeplinind şi alte numeroase funcţii la rang federal, republican
şi provincial, cât şi în cadrul instituţiilor minorităţii române din Voivodina
(S.L.R., Festivalul de Muzică şi Folclor ş.a.).
Mircea Samoilă (1942-2009), originar din Seleuş. După absolvirea Şcolii
Superioare de Agronomie de la Zemun se angajează ca inginer – agronom la
Întreprinderea Agricolă din Seleuş din cadrul Combinatului „Tamiš”, însă cea
mai mare parte a vieţii o petrece la Alibunar, participând activ în viaţa cultu-
rală a acestei localităţi. Ca scriitor şi publicist colaborează la majoritatea
publicaţiilor care au apărut în limba română în P.A.Voivodina, dar şi la nume-
roase publicaţii în limba sârbă. Ca unul dintre principalii cronicari ai satului
în care a trăit, a publicat câteva volume privind trecutul şi prezentul
Alibunarului, dar şi pe alte teme legate de spiritualitatea minorităţii române
din Banatul sârbesc: Monografia Alibunarului (1998, colectiv de autori),
Viaţa numelui (2002), Tragedia Alibunarului (2004), Lăutarul Ion Durain
(2005, colectiv de autori), Alibunarul cultural (2006).

23
 B A R I Ţ E (SÂN-IANĂŞ)

Date istorice

Localitatea se aminteşte pentru prima dată în izvoarele documentare în

Catastiful din Ipek din anii 1660 şi 1666 sub numele de Sen Ianoş. O nouă
atestare documentară datează din anul 1713, în Descrierea Eparhiei de
Vârşeţ-Sebeş, când aparţinea nahiei Vârşeţului şi este amintită sub numele de
Ianoş, având 6 gospodării. Pe baza unui manuscris al preotului Ioan Neagoe
din 1861, alcătuit după un manuscris mai vechi, dar distrus în timpul
Revoluţiei de la 1848, reiese că Sân-Ianăşul este o localitate mult mai veche,
întemeiată de preotul Radu Neagoe în anul 1521, împreună cu câteva familii
de români venite din Transilvania. Stabiliţi pe locul numit Petrii, urmaşii
acestora se vor muta mai târziu pe vatra actualului Sân-Ianăş. Aceste infor-
maţii, furnizate de preotul Ioan Neagoe, nu sunt însă confirmate de alte
izvoare istorice, astfel că le putem lua în considerare doar ca pe încă una din
numeroasele legende referitoare la întemeierea satelor noastre.
24
 În anul 1717 Sân-Ianăşul avea 8 gospodării, pentru ca în curând să fie
părăsit. După părerea lui Milleker, localitatea a fost reînfiinţată în 1740, de
către români. Din 1779 face parte din Comitatul Torontal. Locuitorii au încer-
cat în anul 1783 să treacă în Graniţa Militară, însă nu le-a fost permis. În tim-
pul ultimului război austro-turc, în apropierea localităţii a avut loc o bătălie
în care unităţile cavaleriei turceşti au fost respinse de austrieci.
Revoluţia de la 1848-49 a adus mari neplăceri Sân-Ianăşului, a cărei
populaţie a fost timp de patru luni fugărită de revoluţionarii maghiari, găsin-
du-se în refugiu în perioada 13 septembrie 1848-20 ianuarie 1849, iar la
întoarcere au găsit satul aproape complet distrus. Biserica a fost devastată „în
chip barbar”.
În perioada interbelică, localitatea poartă numele de Sveti Jovan, pentru
ca autorităţile comuniste în urma celui de-al Doilea Război Mondial să-i
schimbe numele în Bariţe, nume pe care îl poartă şi azi.

Numărul locuitorilor

Sărăcia şi inundaţiile i-au îndemnat pe locuitorii nevoiaşi să părăsească

satul. În anul 1881 s-au colonizat în Dobrogea 23 de familii din Sân-Ianăş.
Constatăm noi cazuri de plecare din sat în perioada interbelică. Astfel, în
1923 au optat 14 familii pentru
România, pentru ca mai târziu
să aibă loc noi colonizări în
Dobrogea. În ultimele decenii
ale secolului al XX-lea, în cău-
tarea unei vieţi mai bune,
numeroase familii din Sân-
Ianăş pleacă la muncă provizo-
rie sau emigrează în ţările
Europei Occidentale, în special
în Elveţia.
În ceea ce priveşte numărul locuitorilor, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-
lea acesta creşte, pentru ca în secolul al XX-lea, ca urmare a emigrărilor
amintite mai sus şi a scăderii natalităţii, micşorarea numărului locuitorilor să
devină foarte accentuată. Astfel, în 1749 Sân-Ianăşul avea 40 de case, iar în
1791 – 90 de gospodării. În anul 1847 au fost evidenţiaţi 1372 de locuitori,
dintre care 1359 ortodocşi, 11 catolici şi 2 evrei. După cum deja am amintit,
numărul locuitorilor creşte în deceniile următoare, pentru ca în anul 1910 să
25
fie înregistrat numărul record de 1568 de locuitori. Deja la recensământul
organizat de autorităţile Regatului S.C.S. din anul 1921, observăm scăderea
acestui număr, fiind înregistraţi în total 1456 de locuitori, dintre care 1334 de
români, 54 sârbi, 51 maghiari şi 17 germani. Conform ultimului recensământ
din anul 2002, numărul sătenilor s-a înjumătăţit, fiind înregistraţi doar 598 de
locuitori, cu tendinţa ca acesta să scadă şi în continuare.

Biserica

Prima biserică de scânduri a fost ridicată în anul 1741. Tradiţia orală amin-
teşte că sătenii au adus această biserică din satul vechi, numit Petrii, şi că la un
moment dat, împotmolindu-se în nămol, au hotărât să o lase în acel loc, conside-
rând că aceasta este voia lui Dumnezeu. De aceea, şi Biserica actuală, ridicată în
anii 1830-1832 pe locul celei vechi, stă într-un fel în mijlocul străzii, şi nu într-
un spaţiu deschis, în mijlocul unei pieţe, aşa cum este cazul majorităţii biserici-
lor ortodoxe. În urma stricăciunilor provocate de revoluţionarii maghiari la
1848, Biserica a rămas fără picturi. Pictura Bisericii a fost realizată abia în anul
1993 de Ion D. Ion şi Ionică Pop din Negreşti (România).
Preoţii: În Catastiful din Ipek din anul 1660 se aminteşte preotul Prodan.
Conform tradiţiei, consemnate de preotul Ioan Popovici Neagoe, membrii
acestei familii, descendenţi ai lui Radu Neagoe, slujeau secole în şir sfântul
altar al Bisericii din Sân-Ianăş, iar documentele confirmă prezenţa lor şi ca
slujitori ai altor biserici ortodoxe române din zonă (Râtişor, Srediştea Mică,
Petrovasâla...). După Ioan Neagoe, la Biserica Ortodoxă Română din Sân-
Ianăş au slujit următorii preoţi: Aurel Popovici (1896-1923), Ioan Naia (1923-
1925), Lazăr Cârdu (1925-1929), Ioan Marina (1929-1958), Ioan Păuţa
(1958-1960), Teodor Miclea (1960-1973), Gheorghe Morariu (1973-1975 şi
1979-1981), Moise Ianăş (1976-1979), Traian Ghilezan (din 1981 până azi).

Şcoala

În anul 1867 la şcoala din această localitate era angajat învăţătorul

Artemie Istvan, care avea 156 de elevi, dintre care 73 băieţi şi 83 fete. Dintre
aceştia, cursurile nu au fost frecventate de 111 elevi. Şcoala era confesiona-
lă, găsindu-se în perioada dualismului austro-ungar sub o puternică presiune
a autorităţilor, în special a notarului comunal. În anul 1895 comuna a cumpărat o
clădire care a fost adaptată în clădire şcolară. Câţiva ani mai târziu, în 1906,
26
în locul acesteia a fost ridicată o nouă clădire şcolară. În timpul Primului Război
Mondial, cursurile au fost ţinute de învăţătorul ajutător Coriolan Suciu
(1915), în 1916 de Iosif Nicolaeviciu, absolvent la teologie, iar în 1918 Simion
Laţcu. În 1939 o găsim ca învăţătoare pe Maria Melea-Igrački, învăţătoare de stat.
Situaţia nefavorabilă provocată în primul rând de lipsa de cadre didactice,
prezentă atât în perioada dualismului austro-ungar, cât şi în perioada interbe-
lică, a fost depăşită parţial în perioada postbelică. În această perioadă dezvol-
tarea generală a învăţământului în statul iugoslav a înlesnit deschiderea de
clase noi şi totodată şi creşterea numărului de cadre didactice angajate.
Astfel, şi la Sân-Ianăş (numit acum Bariţe) a fost deschisă şcoala elementară
cu opt ani (1967), transferată mai apoi la Plandişte (1974), unde în cadrul
Centrului Şcolar „1 Octombrie” au fost formate clase româneşti (ciclul V-
VIII), alcătuite din elevii din Bariţe şi Mărghita. Cursul inferior a rămas în
şcolile vechi de la sat. Ca urmare a desfiinţării secţiilor în limba română
(ciclul I-IV) la Mărghita, elevii din Bariţe au rămas singuri în clasele supe-
rioare româneşti ale şcolii elementare din Plandişte şi de aceea s-a cerut, după
câţiva ani, ca clasele cu limba de predare română din şcoala elementară din
Plandişte să fie întoarse la Bariţe, ceea ce s-a realizat în anul 1997. În anul
şcolar 2003/2004 în această şcoală au fost înscrişi 64 de elevi. În perioada
anilor 1945-1980, la şcoala din localitate (inclusiv la secţiile în limba româ-
nă care au funcţionat în cadrul şcolii elementare din Plandişte), au fost anga-
jate în total 30 de cadre didactice.

Viaţa culturală

Activitatea culturală nu a înregistrat rezultate demne de remarcat. Corul

bisericesc a avut o activitate sporadică în perioada interbelică. Se aminteşte
în anul 1924 printre corurile invitate să participe la Sân-Mihai la trecerea în
revistă (de altfel interzisă de autorităţi) a corurilor şi fanfarelor româneşti
din Banatul sârbesc. Printre iniţiatorii înfiinţării acestui cor a fost dascălul
Câmpeanu, care, de altfel, era de origine din Sân-Mihai. În perioada comu-
nistă, corul laic activează câţiva ani în cadrul Societăţii Cultural-Instructive
„Unirea”, pe când corul bisericesc îşi are o activitate neîntreruptă până în
timpurile noastre, fiind reorganizat în special prin stăruinţa preotului Teodor
Miclea, pe când acesta slujea altarul Bisericii din Sân-Ianăş. Fanfara a fost
înfiinţată în anul 1936 şi la început avea 23 de membrii, pentru ca după răz-
boi şi ea să fie încadrată în S.C. „Unirea”. Conducătorul acestei fanfare, a
cărei activitate a stagnat din ce în ce, a fost săteanul Ion Tomici. În ultimii
ani, fanfara a fost reorganizată sub conducerea preotului Traian Ghilezan.
27
 Personalităţi distinse

Ştefan Popovici Neagoe (1800-1869), născut la Sân-Ianăş într-o fami-

lie de preoţi. Şcoala Normală o termină la Arad, iar începând cu anul 1822
este învăţător la şcoala românească din Pesta. Sub influenţa Şcolii Ardelene
pledează pentru introducerea grafiei latine în ortografia românească. În
acest sens, editează la Buda patru calendare populare (pentru anii 1828-
1831), în care foloseşte literele latine, fiind sprijinit în munca sa de Moise
Nicoară şi Damaschin Bojincă. Este autorul şi a altor lucrări cu caracter
literar-istoric şi pedagogic. Cunoscut şi ca un înzestrat caligraf, gravor şi
sculptor în lemn, dar în primul rând ca urmare a implicărilor sale în mişca-
rea revoluţionară bănăţeană, în anul 1836 se stabileşte în Ţara Românească,
unde se angajează ca profesor de caligrafie şi ca „institutor public” la
Bucureşti. În timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească este ares-
tat şi întemniţat (noiembrie 1848-aprilie 1849), din cauza participării sale
la evenimentele revoluţionare.

28
 CLEC

Date istorice

Localitatea a luat naştere în anul 1767, prin colonizarea, organizată de

autorităţile habsburgice, a românilor din Kisfalud (azi comuna Fântânele,
judeţul Arad, România) şi din Recaş, iar în 1769 au fost colonizate şi 40 de
familii de români din Buziaş. La întemeierea Clecului au participat şi româ-
nii din Serdin, însă aceştia au fost strămutaţi în curând la Toracu-Mic.
Populaţia sârbă, care a fost în aceşti ani colonizată şi ea la Clec, deja în anii
1783-1784 a trecut în Graniţa Militară, pe teritoriul Regimentului Germano-
Bănăţean. Condiţiile de viaţă grele şi în special birurile care trebuiau plăti-
te nobilimii i-au constrâns pe românii din Clec să ceară în anul 1810 de la
autorităţi să treacă şi ei pe teritoriul Regimentului Germano-Bănăţean, mai
concret la Ovcea. Autorităţile militare au planificat însă să-i aşeze pe locui-
torii Clecului, împreună cu familiile de români din Becicherecul Mare, care
au cerut şi ele trecerea în Graniţă, în noua localitate Petrovasâla, unde încă
se găseau locuri goale pentru numeroase gospodării. Până la urmă a fost
însă acceptată colonizarea familiilor din Clec la Ovcea, în anul 1815.
29
În urma acestei strămutări, la Clec a rămas un număr mic de familii româ-
neşti. În locul celor plecaţi, nobilul Lazar Agoston aduce cca 150 de familii
de germani. Această structură etnică a localităţii va fi prezentă până după cel
de-al Doilea Război Mondial, când germanii părăsesc localitatea, fiind
înlocuiţi de familii de sârbi venite din Herţegovina.

Numărul locuitorilor
În anul 1773, în localitate au fost înregistrate 73 de gospodării. Conform
recensământului din anul 1900, numărul total al locuitorilor a fost de 1354,
dintre care 133 de români. În 1948, au fost înregistraţi 1581 de locuitori, din-
tre care 158 români. În conti-
nuare, numărul românilor
începe să scadă, ca urmare a
micşorării natalităţii şi a asi-
milării. Conform datelor ulti-
mului recensământ din 2002,
la Clec, care face parte din
Comuna Zrenianin, trăiesc
2959 de locuitori, dintre care
2687 sârbi, 73 români, 47
maghiari, 43 rromi etc.

Biserica

Din cauza numărului mic de români, la Clec nu s-a înfiinţat parohie

ortodoxă română. În perioada anilor 1865-1919, pe vremea Protopopiatului
Ortodox Român de Banat-Comloş, românii din Clec aparţineau parohiei
din Toracu-Mic. În perioada interbelică, Clecul reprezenta o filie a parohiei
Iancaid. În prezent, puţinii credincioşi ortodocşi români din această locali-
tate sunt păstoriţi de preoţii din Toracu-Mare şi Ecica.

Şcoala

Numărul insuficient de elevi este cauza principală a inexistenţei unei şcoli

cu limba de predare română la Clec. Totuşi, în perioada interbelică, în urma
semnării Convenţiei şcolare iugoslavo-române, au existat revendicări din
partea Comitetului Central Român de deschidere a şcolii cu limba de predare
30
română în mai multe localităţi în care trăiau români, dar nu exista şcoală
românească, printre care se găsea şi Clecul. Din cauza numărului deosebit de
mic de elevi români, aceasta nu s-a realizat. Totuşi, în perioada postbelică
totuşi, la Clec funcţionează, o perioadă scurtă, şi o clasă cu limba de predare
română, la care a funcţionat învăţătoarea Vioara Cuzman.

Viaţa culturală

În perioada interbelică s-a înfiinţat un cor românesc, care a fost de scurtă

durată. Dintre asociaţiile naţionale, este demnă de amintit şi înfiinţarea filia-
lei Cooperativei Agricole „Solidaritatea ţărănească“ în anul 1937. Numărul
mic de români este cauza principală a inexistenţei unei vieţi culturale organi-
zate a acestei populaţii, astfel că aceasta se desfăşura sporadic, doar prin vizi-
ta unor societăţi culturale româneşti din alte localităţi, sau prin organizarea de
serate literare şi alte manifestări culturale de către instituţiile culturale care se
ocupă de promovarea spiritualităţii româneşti.

Personalităţi distinse

Lazăr Gruescu (1840-1870), născut într-o familie de ţărani din Clec.

Şcoala primară o termină în satul natal, iar cursurile liceale le frecventează
la Sibiu, Lugoj şi Timişoara. Este licenţiat al Facultăţii de Drept din Pesta.
În continuare lucrează ca funcţionar la pretura din Modoş (Jaša Tomić), iar
apoi ca avocat. La alegerile parlamentare din anul 1869 candidează în cer-
cul electoral Begaszentgyorgy (azi Žitište), cu program liberal, reuşind să
obţină 998 de voturi şi să fie astfel ales de deputat în Parlamentul Ungariei.
Ca un susţinător al cauzei românilor bănăţeni, a întâmpinat o puternică pre-
siune din partea autorităţilor. La numai un an de la alegerea sa de deputat,
a murit în mod misterios, fiind înmormântat în satul natal.

31
 COŞTEI

Date istorice

Se aminteşte pentru prima dată într-un document din 18 noiembrie 1361,

sub numele de Kuuesd. Dintr-un document din 16 septembrie 1367 aflăm că
această localitate era şi centru de district, ceea ce este confirmat şi de alte docu-
mente, dintre care este deosebit de interesant cel din 21 septembrie 1370, care
îl aminteşte pe „Radul vayvoda comes de Kuuesd”, dovadă că acest district a
fost condus de un voievod, fiind o organizaţie teritorială de tip slavo-român.
Apartenenţa etnică românească a locuitorilor Coşteiului medieval este confir-
mată de un document din 1 ianuarie 1390, în care se amintesc „Paulus Roiac et
Radoslau, olahy de pertinenciis castri Kuuesd...”. Prezenţa românilor la Coştei
este confirmată şi de izvoare din perioada stăpânirii otomane, printre care
crucea de piatră găsită în cimitirul local, datând din 1671, cu inscripţia cu lite-
re chirilice „Maria şi Petru Şcopul”. Faptul că şi pe timpul stăpânirii otomane
era o localitate însemnată ne este dovedit şi în „Descrierea eparhiei de Vârşeţ-
Sebeş” din 1713, în care este amintită sub numele de „Coşcil”, cu 115 gospodă-
32
rii, fiind a treia localitate după mărime din întreaga nahie a Vârşeţului, depăşită
doar de Vărădia şi de Ticvani (oraşul Vârşeţ avea în acelaşi timp 102 gospodării).
În decursul secolului al XVIII-lea, localitatea este amintită în mai multe
rânduri. Numărul locuitorilor creşte prin noi colonizări, organizate de
autorităţile habsburgice. În 1774 la Coştei se stabileşte o parte a locuitorilor
satului Cheveriş. Din cauza birurilor insuportabile, la cererea sătenilor este
acceptată temporar trecerea localităţii în Graniţa Militară, făcând parte din
Regimentul Iliro-Bănăţean. La începutul secolului al XIX-lea, Coşteiul devi-
ne din nou localitate provincială, o parte mare a hotarului localităţii fiind vân-
dută contelui Bethlen. Pe lângă familia Bethlen, şi alţi moşieri devin proprie-
tari ai pământului Coşteiului, printre care Rudnyansky, Szaihely, Derecsenyi,
Kormos, Feher, Bissingen-Nippenberg, Mocioni.
În anul 1885 coşteienii sunt obligaţi să participe la construirea drumului
Coştei-Vârşeţ, însă în curând se revoltă, ceea ce provoacă intervenţia autorită-
ţilor militare, care îi constrâng prin folosirea forţei să reia munca la construirea
drumului. Armata s-a reţinut în sat 6 luni, sătenii fiind obligaţi să o întreţină.
Prosperitatea economică de la răspântia de veacuri a rezultat prin construi-
rea unei mori (arsă mai târziu într-un incendiu în 1930), de Asociaţia „Frăţia”
din localitate, înfiinţată în 1891, în care au fost încadrate 137 de familii mai
înstărite. În 1901 a fost înfiinţat şi Institutul de Economie şi Credit
„Bănăţanul”, fără rezultate demne de remarcat.
În perioada destrămării Austro-Ungariei, în noiembrie 1918, o parte din
populaţia săracă se revoltă împotriva vechii administraţii comunale, fapt care
l-a constrâns pe notarul comunal să fugă împreună cu familia din sat. În aces-
te frământări au fost atacaţi şi unii cetăţeni mai înstăriţi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o parte din populaţia locală
colaborează cu Mişcarea de Eliberare Naţională, formând şi o organizaţie
locală a U.T.C.I., în frunte cu Coriolan Doban, care va fi mai târziu (1943)
executat de nazişti. Din anii de după război, este demnă de amintit participarea
femeilor din Coştei la construirea Belgradului Nou (1949).

Numărul locuitorilor

După cum deja am amintit mai sus, Coşteiul a fost din timpuri străvechi o
localitate cu un număr mare de locuitori comparativ cu localităţile din împre-
jurime. În anul 1751 au fost consemnate 321 de gospodării, iar în 1774 deja
447 de gospodării. Conform datelor din anul 1848, la Coştei trăiau 2187 de
români ortodocşi şi 14 romano-catolici. În decursul secolului al XIX-lea,
33
numărul locuitorilor se menţine ridicat, ajungând în anul 1869 la 2455 de cetă-
ţeni. Şi după ce, conform recensământului din anul 1900, numărul locuitorilor
încă depăşea cifra de 2000
(numărul total al locuitorilor
era de 2213, dintre care 2141
erau români), în decursul
secolului al XX-lea este pre-
zentă o scădere continuă a
populaţiei. Astfel, în 1948 au
fost înregistraţi 1666 de
locuitori, dintre care 1601
români. Conform ultimului
recensământ din 2002, în
această localitate au fost
înregistraţi doar 806 locuitori, dintre care 767 români, 19 sârbi, 12 rromi, 4
maghiari şi 3 croaţi.

Biserica

Desigur că, având în vedere vechimea şi continuitatea localităţii, dar şi

numărul relativ mare de locuitori, satul avea biserică din cele mai vechi tim-
puri. În 1735 a fost construită o biserică din lemn. În anul 1767 (după unii
autori în 1783) a fost zidită o biserică din piatră, care a fost demolată în anul
1928, când s-a început construirea Bisericii actuale. Ca urmare a dificultăţi-
lor de ordin financiar, lucrările la construirea acestei Biserici au fost oprite,
apoi reluate în 1938, Biserica fiind terminată abia în anul 1940. În noua
Biserică a fost păstrat iconostasul Bisericii vechi, restaurat în anul 1970. În
interiorul Bisericii au fost realizate 9 picturi de către protopopul Veljko Onjin
din Panciova, împreună cu fiica sa, pictor academic (1974-1975). Mai târziu,
în 1982-1983, a fost realizată şi pictura cupolei Bisericii de către pictorul
Milan Stevcici din Vârşeţ. Hramul Bisericii este “Sf. Mare Mucenic Teodor
Tiron”. Coşteiul a fost până la jumătatea secolului trecut împărţit în trei paro-
hii, de clasa a II-a.
Preoţii: Milleker aminteşte că în 1735, când a fost ridicată biserica din
lemn, parohia avea doi preoţi. Lista preoţilor care au slujit în această locali-
tate începe cu Ioan Chepeciev şi Toma Davidov, ca apoi să urmeze parohul
Avram Popovici şi capelanul Grigorie Gruici (1778-1788), Ioan Petrovici
(1789-1790), Nicolae Popovici (1803-1819), Teodor Paulovici (1804-1810),
Ştefan Popovici (1809-1814), Teodor Paulovici (1824), Ioan Paulovici
34
(1809-1830), Nicolae Popovici (1830-1845), Ştefan Otonoga (1838-1852),
Vasile Gruici (1845-1876), Ilie Popovici (1848-1902), Ieremia Paulovici,
capelan, Alexandru Gruici (1868-1870), Ioan Popovici (1875-1897), Avram
Corcea (1891-1918), Victor Trailovici (1903-1938), Alexandru Guga (1904-
1927), Corneliu Putici (1926-1927), Octavian Trailovici (1934-1940), Ioan
Jumanca (1934-1963), Andrei Trifon (1941-1945), Iosif Iorga (1941),
Octavian Păuţa, Virgil Magda, şi în prezent Aurel Străin.

Şcoala

Nu posedăm date despre începuturile şcolii din Coştei. În anul 1868 a fost
construită o clădire şcolară nouă. Deja în această perioadă, şcoala din Coştei,
care era confesională, având clasă separată pentru băieţi şi pentru fete, dis-
punea de hărţi, maşini de socotit şi de tablouri. În anul următor, numărul
elevilor a fost de 271, şi anume 137 fete şi 134 băieţi, dintre care frecventau
şcoala 125 de elevi (70 fete şi 55 băieţi). Învăţători au fost George Iencea, în
vârstă de 26 de ani, şi Petru Maiogan, în vârstă de 30 de ani. În anul şcolar
1894/95 a fost deschisă şi clasa a treia. Până în 1901 au fost deschise şi cla-
sele a V-a şi a VI-a. În anii următori, Coşteiul reprezintă un important centru
şcolar al românilor din această parte a Banatului, în special datorită activită-
ţii învăţătorilor Petru Bizerea şi Patrichie Rămneanţu. Cea mai însemnată
realizare este deschiderea şcolii cu opt ani, în anul 1911. Din cauza difi-
cultăţilor financiare prin care trebuia să treacă şcoala, ca urmare a creşterii
numărului de clase, învăţătorul Petru Bizerea şi-a luat obligaţia de a conduce
gratuit clasele nou-înfiinţate. În timpul Primului Război Mondial şcoala a
fost din nou redusă la şase clase.
După terminarea Primului Război Mondial şi împărţirea Banatului,
situaţia la şcoala din Coştei s-a agravat, ca urmare a plecării învăţătorilor în
România, în locul cărora au fost numiţi învăţători care nu cunoşteau limba
maternă a elevilor. O îmbunătăţire a situaţiei în această şcoală se simte abia
prin venirea învăţătorilor contractuali din România, începând cu anul 1935.
În perioada postbelică, şcoala elementară din Coştei devine din nou
şcoală cu opt ani, în care cursurile sunt frecventate în clasele superioare (V-
VIII) şi de elevii din satul vecin Voivodinţ. Ca urmare a deschiderii de clase
noi şi a îmbunătăţirii condiţiilor de desfăşurare a învăţământului, se anga-
jează şi un număr mai mare de cadre didactice. În perioada anilor 1945-
1980, la şcoala din Coştei, care poartă numele revoluţionarului Coriolan
35
Doban, au fost angajate 57 de cadre didactice. În ultimul timp, pe lângă micşo-
rarea numărului elevilor (în anul şcolar 2003/2004 au fost înscrişi în total 87 de
elevi), o problemă arzătoare este şi lipsa de cadre calificate pentru anumite
materii didactice la cursul superior, astfel că majoritatea acestor obiecte sunt
predate de învăţători.

Viaţa culturală

Viaţa culturală din această localitate a cunoscut forme organizate încă din
deceniul al şaptelea al secolului al XIX-lea, reprezentând, din acele timpuri
şi până azi, unul dintre principalele focare ale culturii românilor din Banatul
sârbesc. În anul 1869 la Coştei ia naştere primul cor românesc din această
parte a Banatului, condus de învăţătorul Petru Maiogan. Acest cor era pe o
singură voce, iar melodiile se învăţau după auz. Mai târziu, în 1881, a fost
adus de la Chizătău dirijorul Ioan Manea, care începe să-i înveţe pe corişti
nota, formând un cor pe patru voci. Prima piesă de teatru în lumea rurală
românească a Banatului sârbesc („Nunta ţărănească” de Vasile Alecsandri) s-
a prezentat în anul 1882, tot la Coştei. În anul 1897, preotul Avram Corcea
reuşeşte să înregistreze statutele „Reuniunii de citire şi cântări din Coştei”.
În anul 1911, în această localitate se ridică prima „Casă naţională” la românii
din Banatul sârbesc, devenită şi sediu al „Reuniunii”. Dintre performanţele
acestei societăţi culturale, este demnă de amintit participarea la serbările
„Astrei” de la Timişoara (1904) şi obţinerea medaliei de aur, a diplomei mari
de onoare şi a diplomei mici de onoare de către corul din Coştei la Expoziţia
Generală de la Bucureşti (1906). Nu în ultimul rând, această perioadă fertilă din
istoria culturală a Coşteiului a fost încununată şi prin înfiinţarea fanfarei
(prima fanfară românească din localităţile actualului Banat sârbesc) în anul
1910. „Reuniunea” a avut cinstea de a participa şi la festivităţile organizate
cu ocazia aeromitingului lui Aurel Vlaicu ţinut la Vârşeţ în luna august 1912.
Aceste succese deosebite se datorează entuziasmului intelectualităţii şi a
activiştilor culturali din Coştei din deceniile care au precedat Marelui Război
(în primul rând, lui Avram Corcea, Patrichie Rămneanţu, Petru Bizerea, Iosif
Micu), dar şi climatului naţional şi cultural specific prezent în această localita-
te de codru. În ceea ce priveşte activitatea publicistică, tot la Coştei a fost redac-
tată, de către învăţătorii P. Rămneanţu şi P. Bizerea, în perioada 1909-1913, şi
una dintre primele reviste în limba română din Banatul sârbesc – „Educatorul”.
Aceiaşi învăţători redactează şi revista „Opinca”, în vremurile de frământări
provocate de destrămarea Austro-Ungariei şi de împărţire a Banatului între
Regatul S.C.S. şi România (noiembrie 1918 - martie 1919), revistă care în sfâr-
şit a fost interzisă din partea autorităţilor regatului iugoslav.

36
 În perioada interbelică, activitatea culturală la Coştei continuă, cu o intensi-
tate puţin mai scăzută decât înaintea Marelui Război. Totuşi, Coşteiul este şi pe
mai departe unul dintre principalele centre culturale ale românilor din Banatul
sârbesc. Instructorii din Coştei Iosif Micu, Romulus Micu şi Pantelie Drăghici
contribuie la înfiinţarea numeroaselor fanfare româneşti, instruind totodată şi
unele coruri de la noi. La Coştei se dă iniţiativa de înfiinţare a săptămânalului
„Nădejdea” (1927), care va apărea la Vârşeţ.
În toamna anului 1944, membrii fanfarei din Coştei se încadrează în fanfare-
le militare ale Armatei Iugoslave, participând astfel la luptele finale pentru elibe-
rarea Iugoslaviei. În primii ani după instaurarea regimului comunist, Coşteiul îşi
menţine importanţa sa ca vechi centru cultural românesc de la noi. Aici se înfiin-
ţează Cercul Literar „Lumina”, aici se dă iniţiativa (dirijată de aparatul Agitprop)
de înfiinţare a revistei cu acelaşi nume. Activitatea cultural-amatoricească în
această localitate continuă fără întrerupere până în zilele noastre, avându-l ca pro-
motor principal pe entuziastul cultural Ion Rotariu Cordân. Din păcate, neînţele-
gerile prezente în rândul activiştilor culturali au dus în sfârşit la scindarea socie-
tăţii culturale, unitare până atunci, în două societăţi: „Mihai Eminescu” şi
„Eminescu”.

Personalităţi distinse

Avram Corcea (1868-1951), născut la Coştei, din părinţi ţărani. După

absolvirea teologiei la Sibiu, devine preot în satul natal (1891). Pe lângă afa-
cerile legate de viaţa confesională a localităţii, a contribuit hotărâtor la obţi-
nerea statutelor Reuniunii de Citire şi Cântări din Coştei, la înfiinţarea fan-
farei şi a Institutului de Credit şi Economii „Bănăţanul”, cât şi la ridicarea
Casei Naţionale. În acelaşi timp, este cunoscut şi ca folclorist, culegător de
creaţii literare populare, pe care le publică în volumul „Balade populare”
(1899), dar şi în presa timpului. A mai publicat două broşuri: „Mijloace de
înaintare” (1904) şi „Nicolae Iorga, îndrumător al ţăranului român” (1912).
Din cauza activităţii sale naţionale şi politice, este internat de autorităţile
maghiare în anul 1916, iar mai târziu şi de cele sârbeşti (1918), fiind în sfârşit
nevoit să părăsească Coşteiul şi să treacă în România.
Patrichie Rămneanţu (1879-1960), născut la Opatiţa, devine învăţător la
Coştei în anul 1898, contribuind considerabil în următorii 20 de ani la toate
manifestările cultural-didactice şi naţionale, atât la Coştei, cât şi în împre-
jurime. Iniţiază, printre altele, înfiinţarea Institutului „Bănăţanul”, devine
37
administrator al revistei „Educatorul”, la care contribuie şi cu numeroase arti-
cole cu caracter pedagogic, iar mai târziu este şi director al publicaţiei
„Opinca”. Din cauza activităţii sale pe plan naţional, este prigonit mai întâi
de autorităţile austro-ungare, iar mai apoi şi de cele sârbeşti, fiind constrâns
în anul 1919 să părăsească Coşteiul şi să se stabilească în România, unde
rămâne până la sfârşitul vieţii.
Petru Bizerea (1881-1953), născut la Soceni, studiază la Caransebeş,
Budapesta, Eisenach. O perioadă de timp funcţionează ca profesor la
Preparandia din Caransebeş, iar în anul 1908 devine învăţător la Coştei. Este
director şi redactor al revistei „Educatorul”, iar în 1918-1919 şi redactorul
publicaţiei „Opinca”. Publică numeroase articole şi studii de specialitate,
manuale şcolare şi monografii. În 1919 părăseşte Coşteiul şi se stabileşte în
România, unde lucrează mai întâi ca învăţător la Vărădia, iar apoi şi ca pro-
fesor la liceul şi gimnaziul din Deta.

38
 D E L I B LATA

Date istorice

Se aminteşte în Catastiful din Ipek din anul 1660. În anii 1688-89 avea 60
de gospodării, însă se pare că localitatea a avut de suferit mult în luptele din-
tre austrieci şi turci care au urmat, căci în anul 1717 au fost înregistrate doar
16 gospodării. În urma trecerii Banatului sub stăpânire austriacă, prima colo-
nizare a germanilor la Deliblata a avut loc în anul 1722, iar după Milleker în
anul 1726. Se pare că această colonie germană a dispărut în timpul războiu-
lui austro-turc din anii 1737-39, fiind distrusă de turci. În urma acestui răz-
boi, localitatea a fost din nou populată, de data aceasta cu sârbi, iar prin 1770
s-au stabilit aici familii noi, după cum se pare, familii de foşti grăniceri. În
ceea ce-i priveşte pe români, aceştia s-au stabilit la Deliblata începând cu
1765, venind din ţinutul Sighişoarei şi al Alba Iuliei, iar în anul 1771 şi din
împrejurimile Orşovei, din Goruia, Jurjova şi Rachitova. Numărul românilor
a crescut prin noi colonizări, care au avut loc în anul 1779, şi mai târziu, prin
1800. Pe lângă acestea, la Deliblata s-au mai stabilit şi familii de români din
Şoşdea, Ilidia, Răcăşdia, Iam, Năidaş. Localitatea a fost încadrată în Graniţa
Militară în anul 1773, când a aparţinut Regimentului Iliro-Bănăţean, pentru
ca doi ani mai târziu să treacă în componenţa Regimentului Germano-
Bănăţean, iar în 1845 – în a celui Sârbo-Bănăţean.

39
 Numărul locuitorilor

În anul 1773 au fost înregistrate 325 de gospodării, iar câţiva ani mai târ-
ziu, în 1782, numărul total al locuitorilor era de 2308. Conform recensămân-
tului populaţiei din 1900, la Deliblata trăiau 4729 de locuitori, dintre care
2116 români. În continuare,
numărul locuitorilor scade,
în 1948 fiind înregistraţi
4281 de locuitori, dintre care
1461 de români. Scăderea
numărului locuitorilor, în
special a românilor, conti-
nuă până în zilele noastre.
Conform ultimului recen-
sământ din anul 2002, la
Deliblata au trăit 3498 de
locuitori (3596 împreună cu
cei emigraţi în Occident), dintre care 2802 sârbi, 441 români, 44 maghiari, 43
iugoslavi, 38 rromi, 10 muntenegreni, 9 croaţi etc.

Biserica

Prima biserică despre care avem date a fost ridicată de coloniştii germani
în perioada 1726-1736, dar se pare că aceasta a fost distrusă de turci în anul
1738. O biserică ortodoxă construită din lemn a existat deja în anii 1740-45,
având Hramul “Sf. Nicolae”. După ce satul a fost mutat în locul în care se
găseşte şi azi (1778), a fost ridicată o biserică ortodoxă nouă, construită din
material solid, care încă mai există. Parohia Ortodoxă Sârbă, în care vor fi
încadraţi şi românii, a fost înfiinţată pe la jumătatea secolului al XVIII-lea.
Despărţirea bisericească dintre români şi sârbi a avut loc la 1890. Pentru
că biserica, până atunci comună, a aparţinut credincioşilor ortodocşi sârbi,
credincioşii români îşi oficiau serviciile divine într-o casă particulară, până în
1898, când au reuşit să-şi ridice o capelă. Mai târziu, în 1924-1925, a fost
construită şi Biserica Ortodoxă Română, cu Hramul “Pogorârea Duhului
Sfânt”, sfinţită de episcopul Vasile Lăzărescu în 1936. Picturile bisericeşti au
fost realizate mult mai târziu, în anul 1980. Iconostasul a fost pictat de Grigorie
Popescu, iar pictura murală a fost realizată de Viorel Tigu, ambii din România.

40
 Preoţii: Primul preot ortodox a fost Maxim Predragovici, care se aminteş-
te la 1748. Pe la sfârşitul aceluiaşi secol şi la începutul secolului următor, este
demn de amintit preotul Andrei Ivaşcu (după hirotonire Ivacicovici), originar
din Goruia, tatăl viitorului mitropolit şi patriarh Procopie Ivacicovici şi al
profesorului Sofronie Ivacicovici. Sfântul Altar al Bisericii din Deliblata a
fost slujit şi de fratele lui Andrei – Marcu Ivacicovici. În urma despărţirii ie-
rarhice, parohul Bisericii Ortodoxe Române a fost Timotei Popovici. În
momentul de faţă, preotul ortodox român la Deliblata este Fănică Lupşici.

Şcoala
Prima atestare a Şcolii Confesionale sârbeşti la Deliblata datează din anul
1772, avându-l de învăţător pe Maxim Prodanovici. În secolul al XIX-lea,
primele date le avem din anul şcolar 1802-1803, când numărul total al elevi-
lor de la şcoala din Deliblata a fost de 35, dintre care 26 sârbi şi 9 români.
Deschiderea şcolii româneşti a urmat după înfiinţarea parohiei româneşti în
localitate. În anul şcolar 1891-92, această şcoală avea 49 de elevi (datele se
referă la copiii de vârsta de 13-15 ani). La sfârşitul secolului (1898), au
funcţionat următorii învăţători: Ioan Nita, Ioachim I. Băcilă şi Amalia
Ionescu. În deceniul următor se evidenţiază prin activitatea sa didactică şi
culturală învăţătorul George Bujigan.
În anul 1950, colectivul şcolar este alcătuit din director (Aurel Basarabă),
şase învăţători, trei propunători la cursul superior şi o educatoare. Din acest
an a început funcţionarea şcolii elementare cu opt ani, însă doar pentru secţi-
ile în limba sârbă, pe când secţiile în limba română aveau patru clase. În
perioada anilor 1945-1980, în clasele româneşti au fost angajate în total 15
cadre didactice. Din cauza scăderii considerabile a numărului elevilor, secţii-
le în limba română ale Şcolii Elementare din Deliblata au fost desfiinţate, ast-
fel că azi în această localitate nu se mai ţin cursuri în limba română.

Viaţa culturală
Viaţa culturală organizată a românilor din Deliblata începe prin înfiinţarea
corului, în anul 1898, când i-au fost aprobate şi statutele. Sub conducerea
învăţătorului George Bujigan, corul face progrese însemnate, participând în
anul 1907 la festivităţile de la Oraviţa. În perioada interbelică este demnă de
menţionat fanfara din Deliblata, înfiinţată în 1922 ca a doua fanfară românească

41
din Banatul sârbesc, după cea din Coştei. În primii ani postbelici, fanfara este
condusă de învăţătorul Trandafir Jurjovan, mai târziu redactor muzical al
Postului de Radio Novi Sad. Cea mai mare performanţă a acestei fanfare,
încadrate în S.C.A. „Petru Albu”, este cucerirea locului I la Festivalul
Fanfarelor de la Požarevac din anul 1953.

Personalităţi distinse

Procopie Ivacicovici (1808-1881), născut la Deliblata ca al doilea fiu al

parohului Andrei, studiază filozofia la Kézmark, teologia la Institutul Clerical
din Vârşeţ şi dreptul la Sárospaták. O perioadă funcţionează ca profesor la
Institutul Clerical de la Sremski Karlovci. Personalitate de o importanţă
deosebită în viaţa confesional-culturală a românilor şi sârbilor din Monarhia
Habsburgică, deţine, pe rând, funcţia de episcop al Aradului (1853), apoi de
mitropolit al românilor din Monarhie, cu sediul la Sibiu (funcţie la care îl
înlocuieşte pe Andrei Şaguna, după moartea acestuia în 1873) şi, în sfârşit, de
patriarh al sârbilor din Monarhia Habsburgică, cu sediul la Sremski Karlovci
(1874-1878). A participat activ la lupta pentru obţinerea independenţei
Bisericii Ortodoxe Române din Monarhia Habsburgică. Ultimii ani ai vieţii îi
petrece la Biserica Albă.
Sofronie Ivacicovici (1793-1861), născut la Deliblata, ca fiul cel mai
mare al preotului Andrei Ivacicovici (Ivaşcu). Studiază teologia la Sremski
Karlovci, iar apoi funcţionează ca profesor de teologie şi de limba latină,
sârbă, română, germană şi maghiară. În 1815 a fost numit de paroh al
Vârşeţului. A călătorit mult prin Rusia, Germania şi Franţa. Începând cu
anul 1822, funcţionează ca profesor la Institutul Clerical Sârbo-Română din
Vârşeţ, unde ţine cursurile la secţia în limba română. Totodată funcţiona şi
ca traducător pentru limba română la Consistoriul Eparhial al Vârşeţului.
În 1847 a fost numit de protoprezbiter al Palancei, cu sediul la Biserica
Albă. Despre el se spunea că este un bun lingvist şi cel mai renumit orator
ecleziastic al timpului său. Din lucrările originale, i se publică la Buda în
anul 1830 Odă episcopului Maxim Manuilovici, în limba sârbă. În anul
1851, sub patronatul patriarhului Iosif Raiacici, a fost publicată traducerea
sa a „Călătoriei lui Anaccharsis”, în şapte tomuri. În manuscris i-au rămas
numeroase traduceri în limba sârbă a epistolelor lui Seneca, precum şi alte
scrieri.

42
 Ilia Ivacicovici (1884-1944), născut la Deliblata, este încă unul dintre
numeroşii reprezentanţi ai puternicei familii de intelectuali româno-sârbi
din această localitate. Studiază teologia la Cernăuţi, unde îşi susţine şi teza
de doctorat, în anul 1907. Nu s-a hirotonit niciodată întru preot, ci a trăit
din veniturile de pe moşia sa de la Deliblata. În lumea publicistică şi ştiin-
ţifică este cunoscut în primul rând ca teolog şi critic literar sârb, publicând
trei volume în limba sârbă: „Literatura teologică sârbească în anii 1904 şi
1905” (publicată în 1907), „Din teologia contemporană” (1908) şi „Un filo-
zof sârb”, cât şi o serie de articole de critică literară în revistele de speciali-
tate sârbeşti. Ilia Ivacicovici are însă şi unele contribuţii publicate în revis-
tele bucovinene în limba română. Astfel, publică traducerile prozei lui Laza
Lazarevici în limba română, în revista din Cernăuţi „Junimea literară”
(1907), încercând ca prin articole informative să-l apropie pe cunoscutul
scriitor sârb de cititorii români. A fost executat de comunişti la Deliblata, în
toamna anului 1944.
George Bujigan (1870-1911), născut la Şeitin lângă Arad, a fost învăţă-
tor în satul natal, apoi la Ovcea, şi în sfârşit, la Deliblata, unde s-a stabilit
definitiv, contribuind hotărâtor la dezvoltarea vieţii culturale a românilor
din această localitate. A înfiinţat şi a condus corul local şi formaţia de tea-
tru, a reanimat echipa de dansatori etc. În special este cunoscut ca autor al
„Cantorului bisericesc”, editat la Arad în 1905. Familia lui George Bujigan
a dat o serie de nume ilustre ale culturii româneşti în secolul al XX-lea, din-
tre care o amintim pe cunoscuta scriitoare Anişoara Odeanu.

43
 D O LOAVE

Date istorice

Localitatea Doloave este atestată documentar pentru prima dată în

Catastiful din Ipek din anul 1660, sub numele de Dolovi, când se pare că a
fost şi sediu de protopopiat. Faptul că era pe atunci o localitate importantă o
dovedeşte şi numărul de 100 de gospodării, consemnate la Doloave în anii
1688-89. După toate probabilităţile, localitatea a fost însă distrusă în anii
următori, în timpul luptelor purtate între austrieci şi turci (1689-1699). Pe
harta din anii 1723-25 este înregistrată ca pustă nelocuită. Tradiţia orală, con-
semnată în ”Cronologia Bisericii mici din Doloave”, spune că localitatea ar
fi luat naştere în anul 1750. Conform documentelor disponibile, localitatea
este refăcută în anul 1766 de către sârbii veniţi din localităţile vecine
Brestovac, Omoliţa, Plociţa şi Starčevo, iar în anul 1770 au mai fost coloni-
zaţi şi locuitori din Gaj, Dubovac şi Sakule. În timpul ultimului război aus-
tro-turc, în anul 1788, turcii au pătruns în Doloave, provocând incendii şi dis-
trugeri. Începând cu anul 1773, localitatea face parte din Regimentul
Germano-Bănăţean al Graniţei Militare. În deceniile următoare are loc colo-
nizarea românilor la Doloave, proces care se termină în anii 1812-1813.

44
 Numărul locuitorilor

În anul 1773, localitatea avea 325 de gospodării. În perioada următoare

este prezentă o sporire a numărului locuitorilor, după cum urmează: în 1791,
la Doloave trăiau 3092 de
locuitori de religie ortodoxă;
în 1859, numărul locuitorilor
era de 5904, dintre care 3764
sârbi, 1914 români, 60 ger-
mani, 3 aromâni şi 163 romi;
în 1882 au fost înregistraţi
1448 de români ortodocşi, iar
în 1921, numărul total era de
6498 de locuitori, dintre care
4652 sârbi, 1573 de naţional-
itate română, 4 cehi, 9 ruşi, 21 maghiari, 99 de germani, 1 italian şi 175 de alte
naţionalităţi. Că mişcarea demografică în localitate merge în defavoarea româ-
nilor, în ciuda creşterii generale a numărului locuitorilor, ne este dovadă şi ulti-
mul recensământ din anul 2002. În baza acestuia, la Doloave trăiesc 6835 de
locuitori, dintre care 6346 sârbi, 927 români, 83 rromi, 49 iugoslavi, 36
maghiari, 26 croaţi, 21 bulgari, 17 musulmani, 15 macedoneni, 10 muntene-
greni, 8 germani etc. După cum putem observa, o adevărată bogăţie demogra-
fică a acestei localităţi este multietnicitatea ei.

Biserica

Cea mai veche biserică a fost ridicată la 1766, odată cu colonizarea satului,
când la Doloave se stabilesc chiar patru preoţi ortodocşi, şi anume Damian
Popovici, Pavle Stećkov, Nikola Popovici (veniţi de la Omoliţa) şi Nikola
Milişevici (originar din Smederevo).
Despărţirea bisericească la Doloave a avut loc la 22 septembrie 1872.
Sârbilor le-a rămas Biserica, până atunci comună (construită în 1840, căreia
enoriaşii sârbi îi vor alătura încă o biserică, ridicată la 1883), iar românii au pri-
mit clădirea şcolii. Pentru serviciile divine au amenajat o sală, pe care au folo-
sit-o drept capelă. În perioada anilor 1890-1892 a fost construită Biserica
Ortodoxă Română, sfinţită la 23 mai 1893 de episcopul Nicolae Popea. Biserica
are hramul Sf. Mare Ierarh Nicolae. Este un edificiu ecleziastic impunător, ridicat
pe o colină în centrul satului.
45
 Preoţii: La Parohia Ortodoxă Română din Doloave au slujit mai mulţi
preoţi, dintre care îi amintim pe cei mai importanţi. În prima perioadă de
existenţă a parohiei, a servit ca preot Aron Bartolomei, care un timp a fost şi
administrator al protopopiatului Panciovei. Timp de 45 de ani (1910-1955),
altarul Sf. Biserici din Doloave a fost slujit de preotul Marcu Boldovină, fiu
al satului. Începând cu anul 1988 şi până azi, preotul acestei Biserici este
Romulus Ioţa.

Şcoala
Prima atestare a Şcolii Confesionale Sârbeşti din Doloave datează din
anul 1772. În anul 1802-1803 şcoala avea 32 de elevi, iar învăţător era
Gavrilă Murgu. Câţiva ani mai târziu, în 1813, numărul elevilor era de 60,
dintre care 54 de sârbi şi 6 români. Învăţător a fost Dimitrije Zorić, cu plata
de 100 de florini anual. În anul 1808 a fost construit edificiul şcolar la etaj,
iar în anul 1846 a fost ridicată o nouă şcoală. În urma desfiinţării Graniţei
Militare, clădirile (3 la număr) care până atunci aparţineau autorităţilor mili-
tare au fost date spre folosinţă şcolii, pentru desfăşurarea procesului de învă-
ţământ şi pentru locuinţele învăţătorilor. Şcoala Comunală Românească a fost
înfiinţată în 1871. În urma despărţirii bisericeşti dintre sârbi şi români, în
1872, şcoala românească a primit spre folosinţă clădirea la etaj şi o pătrime
din mobilierul şcolar. O nouă clădire şcolară la etaj a fost ridicată în anul
1902. Astfel, la Doloave funcţionau în această perioadă patru şcoli cu 14 des-
părţăminte: 8 clase comunale în limba sârbă, 3 clase comunale în limba româ-
nă şi două clase de stat, cât şi grădiniţa.
În perioada interbelică, situaţia învăţământului în limba română se agra-
vează ca urmare a plecării învăţătorilor români din sat (Romulus Roman şi
Emila Vladar) şi a pensionării învăţătoarei Sofia Rusovan. Din cauza lipsei
de învăţători români, cursurile în limba română se ţin doar la clasele I-II de
către învăţători sârbi care cunoşteau limba română. Situaţia s-a îmbunătăţit în
urma semnării Convenţiei Şcolare iugoslavo-române din 1933, când se anga-
jează Dumitru Popescu, primul învăţător contractual din România. Începând
cu anul 1940 se deschide şi clasa a V-a şi a VI-a cu limba de predare româ-
nă. Şcoala elementară cu opt ani a fost deschisă în anul 1951. Ca urmare a
scăderii numărului elevilor în secţiile româneşti, din cauza asimilării şi pier-
derii interesului părinţilor pentru limba română, procesul de învăţământ în
limba română se desfăşoară azi doar la cursul inferior (clasele I-IV), în clase
combinate. În anul şcolar 2003-2004 doar 21 de elevi au frecventat cursurile
46
în limba română. Majoritatea elevilor de naţionalitate română sunt înscrişi în
clasele sârbeşti.
Azi, Şcoala Elementară „Aksentije Maksimović’’ din Doloave dispune de
un edificiu şcolar nou, construit în anul 1970.

Viaţa culturală

Viaţa culturală a dolovenilor primeşte forme organizate începând cu ulti-

mele decenii ale secolului al XIX-lea. Pe lângă corul sârbesc, ia naştere şi
Corul bisericesc-lumesc român din Doloave, în anul 1892. La scurt timp după
venirea sa în sat (1896), conducerea acestui cor o preia de învăţătorul
Romulus Roman, urmând o perioadă de o bogată activitate şi succese demne
de remarcat. Numărul coriştilor creşte din an în an, se prezintă numeroase
concerte atât în sat, cât şi în localităţile din împrejurime. După plecarea lui
Romulus Roman de la Doloave (1924), urmează o perioadă de stagnare în
activitatea corului, care însă îşi reia activitatea în 1931 prin stăruinţa entu-
ziastului cultural Sava Ancuţescu. După război, corul îşi continuă o perioadă
activitatea în cadrul S.C.A „Ion Creangă”, iar paralel cu acesta funcţionează
şi corul bisericesc.
O altă formaţie muzicală a dolovenilor este fanfara, înfiinţată în 1923 ca
una dintre primele fanfare româneşti din Banatul sârbesc. Cele mai mari per-
formanţe fanfara le obţine în perioada postbelică, cucerind numeroase premii
şi locuri de frunte la competiţii şi festivaluri şi participând la numeroase
manifestări culturale în ţară, ca, de exemplu, la paradele de 1 Mai organizate
la Belgrad în perioada anilor 1949-1953.
În perioada postbelică, pe lângă Căminul Cultural, îşi desfăşoară activita-
tea şi S.C.A „Ion Creangă”, care obţine numeroase menţiuni şi premii, parti-
cipând activ în viaţa culturală a Voivodinei. Pe lângă fanfară şi cor, în cadrul
acestei societăţi obţin rezultate remarcabile şi orchestra de muzică populară
şi formaţia de dansatori. În anul 1979, la Doloave are loc ediţia a XIX-a a
Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, iar mai târziu
şi alte manifestări, ca Festivalul Copiilor (1999), Festivalul Fanfarelor (2002)
etc. Dintre alte manifestări cu caracter cultural-turistic, la Doloave se mai
desfăşoară „Vinarijada” (Sărbătoarea vinului) şi „Štrudlijada’’. Din anul
2002, apare şi periodicul local „Dolovačke novine’’.

47
 Personalităţi distinse
Romulus Roman (1875-1952) este una dintre cele mai marcante person-
alităţi din istoria culturală a românilor din Banatul de Vest. Născut în locali-
tatea Şeitin de lângă Arad în anul 1875, Romulus Roman lucrează ca învăţă-
tor la Toracu-Mic (1894-1896) şi la Doloave (1896-1922), unde desfăşoară o
bogată activitate culturală, înfiinţând corul din această localitate (1903).
După Primul Război Mondial se evidenţiază ca autor de manuale pentru ele-
vii români din Regatul S.C.S., apoi ca redactor al “Calendarului poporului”
(1922-1925), cât şi ca scriitor de piese de teatru, pe care le publică în calen-
darele sale, iar în anul 1922 publică şi volumul de versuri „În seri de iarnă”.
În 1922 trece de la Doloave la Biserica Albă, unde timp de un an de zile con-
duce corul mixt român. În anul 1923 trece în România (la Lugoj), unde va
continua să se ocupe cu publicistica, editând şi redactând mai multe publica-
ţii, printre care „Calendarul nostru”, care apare până în 1947.
Aurel Uroş (1910-1984), născut la Doloave, după absolvirea Teologiei la
Caransebeş funcţionează ca preot la Dobriţa (1932-1940), Maramorac (1940-
1962) şi Cuvin (1962-1971), devenind în 1971 primul vicar al nou-înfiinţat-
ului Vicariat Ortodox Român din Banatul iugoslav. În domeniul publicisticii
este cunoscut ca şi colaborator al publicaţiilor interbelice din Banatul
sârbesc. În 1936 a publicat traducerea în limba română a „Scrisorilor misio-
nare” ale cunoscutului teolog şi episcop sârb Nikolaj Velimirović. În sfârşit,
amintim şi broşura „Un luptător bănăţean: Ştefan Jianu”, pe care o publică
la Editura „Bibliotecii religioase-morale” din Caransebeş împreună cu un
colectiv de autori. A redactat primele numere ale „Calendarului bisericesc”,
editat de Vicariatul Ortodox Român din Banatul iugoslav (sârbesc).

48
 ECICA

Date istorice

Localitatea este menţionată încă în Evul Mediu, în secolul al XV-lea

(1439-1441), sub numele de Ecsehida. În Catastiful din Ipek din 1666 se
aminteşte sub numele de Hečka. În 1695 aici s-au stabilit locuitori sârbi. În
decursul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea au loc mai multe strămutări de
populaţie, care au schimbat de mai multe ori structura etnică a localităţii.
Astfel, sârbii părăsesc Ecica în anul 1784, ca urmare a nemulţumirii provo-
cate de restricţiile şi de birurile introduse de marele proprietar Lazar Lucacs,
negustor de origine armeană ce a cumpărat bunul erarial din Ecica, care
cuprindea o suprafaţă de 30 000 de jugăre, pentru suma de 217 000 florini.
Sârbii din Ecica au trecut la Čenta, în Graniţa Militară, iar în sat au rămas
doar vreo 30 de familii sârbeşti. În locul sârbilor au venit bulgarii, aduşi de
latifundiarul Lucacs, însă şi aceştia, din cauza neînţelegerilor cu proprietarul,
au părăsit satul în 1825 şi s-au stabilit la Beşenova (Dudeştii Vechi). Slovacii,
la rândul lor, au fost colonizaţi la Ecica în anul 1788, dar nici ei nu s-au reţi-
nut mult, deoarece în anul 1801 au trecut, împreună cu preotul şi învăţătorul lor,
49
la Covăciţa. În 1802, în locul slovacilor au fost aduşi colonişti germani. În
ceea ce-i priveşte pe români, colonizarea lor la Ecica s-a desfăşurat timp de
10 ani (1765-1775), venind din diferite părţi ale Banatului, din Transilvania
şi din zona Mureşului. După stabilirea germanilor, localitatea a fost împărţită
în două unităţi administrative: Ecica Română şi Ecica Germană. În anul
1865, germanii au ajuns şi ei în conflict cu proprietarul pământului Agoston
Lazar, cu care aveau încheiat un contract pe 30 de ani, semnat în 1825, refer-
itor la arendarea pământului. După ce contractul a expirat, rămânând fără
pământ, germanii au părăsit în majoritate Ecica şi au înfiinţat localitatea
Rudolfsgnad (azi Knićanin). În locul lor, la Ecica Germană s-au stabilit alte
familii de germani, din diferite părţi ale Banatului.
În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, la Ecica au avut loc ciocniri milita-
re între honvezii maghiari, conduşi de Kiss Ernö şi trupele sârbeşti, în frunte
cu Đorđe Stratimirović (15 iulie 1848), în care sârbii au reuşit să cucerească
localitatea, dar au fost nevoiţi în curând şi să o părăsească. Încă o bătălie, de
proporţii mai mici, a avut loc la 28 august, şi în sfârşit, a treia, la 8 octombrie
1848, din care au ieşit ca învingători sârbii.
Desigur că unul dintre simbolurile prin care se poate recunoaşte această
localitate este bine-cunoscutul Castel, ridicat de nobilul Sigismund Lazar în
anul 1873. Castelul a reprezentat în deceniile următoare un important focar al
culturii, vizitat, printre alţii, şi de marele Franz List, cât şi de moştenitorului
tronului austro-ungar, Franz Ferdinand.
Pătrunderea Armatei Roşii la Ecica în toamna anului 1944 şi preluarea
puterii de către comunişti vor aduce noi schimbări capitale în structura etni-
că a localităţii. Germanii au părăsit satul, iar în locul lor, autorităţile comu-
niste au colonizat populaţie de etnie sârbă. Faptul că oraşul Zrenianin se află
în apropiere şi condiţiile favorabile de dezvoltare a economiei (pământul fer-
til, cunoscutul heleşteu de la Ecica, castelul devenit obiect turistic foarte
atrăgător şi altele) au făcut ca această localitate în perioada postbelică să
devină prosperă.

50
 Numărul locuitorilor

Desele migraţii ale locuitorilor au făcut ca în decursul secolului al XVIII-

lea şi al XIX-lea numărul locuitorilor să varieze. În 1717, Ecica avea 20 de
case, iar în 1773 – 139 de gospodării. Conform recensământului din anul
1910, numărul total al locuitorilor a fost de 4727, dintre care 3106 români,
1398 germani, 135 maghiari, 82 sârbi şi 6 de altă naţionalitate. În jumătatea
a doua a secolului al XX-lea,
situaţia se va schimba în defa-
voarea românilor, al căror
număr scade simţitor. Ultimul
recensământ al populaţiei din
anul 2002 ne dă următoarea
situaţie: 2483 de sârbi, 1325
români, 196 maghiari, 123
iugoslavi şi 72 rromi.

Biserica

Prima biserică a fost ridicată de sârbi în anul 1711, având Hramul “Sf.
Nicolae”. După colonizarea românilor, cele două popoare ortodoxe au fost
încadrate în aceeaşi parohie, astfel că şi serviciile divine se săvârşeau în bise-
rica comună, o săptămână în limba română şi o săptămână în limba slavă
bisericească. În anul 1844 a început zidirea unei noi biserici, terminată în
1854 şi sfinţită în anul 1855, având Hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”.
Despărţirea bisericească la Ecica a avut loc în anul 1874, parohia româneas-
că fiind ataşată Eparhiei Aradului. Românilor le-a aparţinut biserica nouă, iar
sârbilor cea veche. Pictura bisericească este opera lui Teodor Popovici din
Becicherecul Mare. Restaurarea picturii a fost realizată de pictorul Radu
Druhora din Cluj-Napoca, în anul 1998.
Preoţii: Dintre preoţii care au slujit Sf. Altar al Bisericii Ortodoxe Române
din Ecica, desprindem numele celor care au contribuit mai mult la dezvolta-
rea parohiei, printre care Valeriu Magdu, Sever Brânda (1933-1956), Iosif
Iorga (1957-1983). Preotul actual al Parohiei Ortodoxe Române din Ecica
este Gabriel Bandu, începând cu anul 2004.

51
 Şcoala

Se aminteşte încă în 1772, ca şcoală ortodoxă, probabil româno-sârbă. În

anul 1821 a fost înfiinţată Şcoala Confesională Românească, avându-l ca învă-
ţător pe Simeon Murgu. Prelegerile s-au ţinut la început într-o casă închiriată,
până ce în anul 1834 nu a fost ridicat edificiul şcolar. O nouă clădire şcolară a
fost construită în anul 1894. În anul 1861 s-a deschis al doilea post de învăţă-
tor, în 1878 al treilea, pentru clasele de fete, iar în 1909 şi al patrulea post, la
care a fost angajat învăţătorul Ştefan Ştefu, căzut pe câmpul de luptă din Galiţia
în anul 1914. Dintre învăţătorii acestei şcoli confesionale, mai amintim şi
numele lui Moise Magda, angajat la acest post timp de 51 de ani (1842-1893).
În anul 1872, la Şcoala Confesională Română din Ecica au fost înscrişi 355 de
elevi de vârsta între 6-12 ani şi 170 de elevi de vârsta între 12-15 ani.
În perioada interbelică criza învăţământului în limba română se simte şi la
şcoala din Ecica, depăşită parţial prin venirea învăţătorilor contractuali. Primul
învăţător contractual la această şcoală a fost Mihai Avramescu (1935-1938). În
perioada postbelică se deschide şcoala elementară cu opt ani. În perioada ani-
lor 1945-1990, la clasele româneşti au fost angajate în total 47 de cadre didac-
tice. Numărul elevilor români este în scădere, astfel că în anul şcolar 2003/2004
la secţiile cu limba de predare română (clasele I-VIII) au fost înscrişi 61 de
elevi. Actualul director al Şcolii Elementare „Dr Aleksandar Sabovljev” din
Ecica este Marinel Bugariu.

Viaţa culturală
Viaţa culturală organizată a românilor din Ecica începe prin înfiinţarea
corului, în anul 1885. Acesta a fost înfiinţat la iniţiativa preotului Valeriu
Magdu, cunoscut animator al vieţii culturale de la noi. În anul 1907, condu-
cerea corului o preia învăţătorul Ştefan Ştefu, care reuşeşte să organizeze, în
anul 1911, marcarea jubileului de 25 de ani de activitate a acestei formaţii
muzicale. În anii interbelici, corul cunoaşte o scurtă perioadă de înflorire sub
conducerea învăţătorului contractual Mihai Avramescu (1935-1938). Cea mai
mare performanţă a acestui cor în perioada aminitită este participarea la o
emisiune a Postului de Radio Belgrad, în anul 1937.
În prima jumătate a anilor cincizeci ai secolului lăsat în urmă, din rândul
coriştilor se recrutează o formaţie bună de actori amatori, care obţine succe-
se de remarcat la diferite concursuri. În aceeaşi perioadă se evidenţiază şi
52
formaţiile de dansatori. Activitatea cultural-amatoricească la Ecica se desfă-
şoară în perioada postbelică în cadrul S.C.A. „Ştefan Ştefu”.
Dintre manifestările culturale care au fost organizate în această localitate,
amintim Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina (1989).
Începând cu anul 1956, în această localitate se organizează cu regularitate
Colonia artistică, la care participă un număr însemnat de artişti plastici din
întreaga ţară. Organizarea expoziţiilor, a prelegerilor, dezbaterilor etc. au
devenit parte componentă a acestei manifestări.

Personalităţi distinse

Valeriu Magdu (1864-1935). După absolvirea teologiei la Arad,

funcţionează la aceeaşi instituţie ca profesor, mai apoi ca diacon ceremonial, şi
în sfârşit ca preot la Ecica. Contribuţia sa la dezvoltarea vieţii cultural-naţiona-
le a românilor din Ecica este însemnată: a pus bazele corului local (1886), a
întemeiat Institutul de Economii şi Credit „Agricola” etc. Colaborează la revis-
tele „Familia” din Oradea, „Luminătorul” din Timişoara, „Telegraful român”,
„Tribuna” din Sibiu, „Nădejdea” din Vârşeţ, este redactor la „Gazeta
Transilvaniei”. Este autorul „Scurtei monografii a comunei Ecica” şi a „Scurtei
monografii a şcolii confesionale din Ecica”.
Teofil Işfanu (1925-1998), născut la Ecica, a absolvit electromecanica la
Politehnica din Timişoara. În primii ani după absolvirea studiilor a fost angajat
ca asistent la Politehnică, pentru ca după aceea să preia postul de inginer la
Timişoara, iar apoi şi la Ministerul de Energie Electrică din Bucureşti. A publi-
cat mai multe lucrări ştiinţifice din domeniul electrotehnicii, iar teza de docto-
rat şi-a susţinut-o la Politehnica din Timişoara în anul 1975.

53
 GLOGONI

Date istorice

Cea mai veche atestare documentară datează din anul 1660, când localita-
tea a fost vizitată de călugării din Ipek. Pe timpul acela a fost o localitate de
mărime mijlocie. Se aminteşte din nou în anii 1688-89. După aceea, numărul
locuitorilor a scăzut, iar în anii douăzeci ai secolului al XVIII-lea a dispărut
ca localitate, prediul Glogoni în anii următori fiind dat în arendă. În anul
1735, localitatea a fost din nou populată, după toate probabilităţile cu sârbi,
însă ciuma şi devastările turceşti din anii 1737-1739 din nou au micşorat con-
siderabil numărul locuitorilor. Totuşi, localitatea nu a dispărut, deoarece în
anii următori o parte din cei plecaţi s-au întors, având loc şi noi colonizări.
Ceva mai târziu, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, Glogoniul a fost din
nou părăsit, astfel că în anul 1768 se aminteşte ca prediu. Colonizarea germa-
nilor şi reînfiinţarea localităţii a avut loc în anii 1774-1775, localitatea fiind
alipită Regimentului Germano-Bănăţean nr.12. Turcii au devastat pentru a
doua oară Glogoniul în anul 1788, provocând pagube materiale şi victime
omeneşti. Românii se stabilesc în anul 1794, venind din Ardeal, majoritatea
de la Răşinari şi împrejurime. În anul 1803 aici au fost colonizate şi noi fami-
lii de germani. Unii istorici consideră că românii au fost stabiliţi la Glogoni
încă în anul 1767.

54
 În vara anului revoluţionar 1848, localitatea Glogoni a încercat să opună
rezistenţă Comitetului Districtual Sârbesc de la Panciova, în colaborare cu
cetăţenii satelor Iabuca şi Debeleacea. La 6 septembrie, sătenii au încercat să
organizeze o revoltă, însă Comitetul Districtual a ordonat arestarea a 12 cetă-
ţeni ai Glogoniului, care au fost duşi la Panciova şi interogaţi referitor la cele
întâmplate. Revoluţionarii sârbi au capturat la Glogoni cu această ocazie
două trăsuri pline de puşti, impunându-le sătenilor totodată plătirea unei
sume de 10 000 de forinţi. De atunci, Glogoniul s-a ataşat mişcării revo-
luţionare sârbeşti.
După cel de-al Doilea Război Mondial, germanii au părăsit localitatea, iar
în locul acestora autorităţile comuniste au colonizat cetăţeni de naţionalitate
sârbă şi macedoneană.

Numărul locuitorilor

Primele date statistice despre Glogoni apar încă în timpul celui mai vechi
sat atestat, în anii 1688-89, când localitatea avea 40 de gospodării. Mai târziu,
în 1717, desigur datorită urmărilor operaţiunilor militare purtate în zonă între
armata austriacă şi cea turcă,
numărul locuitorilor s-a mic-
şorat, fiind înregistrate doar
10 gospodării. În urma reîn-
fiinţării localităţii, la Glogoni
se amintesc 37 de gospodării
(în anul 1737). Colonizările
care au urmat în ultimele
decenii ale secolului al
XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea au con-
tribuit la creşterea numărului locuitorilor. În 1869, numărul locuitorilor era de
2773, dintre care 751 români. Conform primului recensământ al statului iugo-
slav din anul 1921, numărul total al locuitorilor era de 2659, dintre care 762
români. Prin urmare, constatăm în această perioadă o stabilitate demografică,
care însă în perioada care a urmat va dispare, astfel că numărul românilor va
cunoaşte o continuă scădere. La ultimul recensământ al populaţiei din anul
2002 constatăm următoarea situaţie: numărul total al locuitorilor este de
3281, dintre care 2400 sârbi, 367 macedoneni, 156 români, 106 iugoslavi, 26
maghiari, 17 rromi şi restul de alte naţionalităţi.

55
 Biserica

La începutul secolului al XIX-lea, enoriaşii ortodocşi români din Glogoni

au fost afiliaţi la parohia ortodoxă din Sefcherin. Parohia ortodoxă din
Glogoni a fost înfiinţată în 1806, când se ridică şi prima biserică. Al doilea
edificiu ecleziastic a fost ridicat în anul 1848, iar cel actual, pe locul celui
vechi, în anul 1911, având Hramul “Adormirea Maicii Domnului”.
Iconostasul acestei Biserici a fost pictat de Jovan Popovici.
Primul paroh ortodox al Glogoniului a fost Isac Teodorovici (1806-1813),
originar din Şipeţ, azi în România. Dintre preoţi, demn de menţionat este
Martin Petroviciu (Martinian Moraru), originar din Uzdin, paroh între anii
1837-1841. Despărţirea bisericească a avut loc pe timpul preotului Vasile
Bosică (1854-1905), parohiei din Glogoni fiindu-i afiliaţi şi românii orto-
docşi din Iabuca, situaţie prezentă până în zilele noastre. Realizările cele mai
frumoase le-a avut Valeriu Perin (1905-1942), pe timpul căruia s-a ridicat bis-
erica actuală, iar cea mai lungă perioadă a fost preot Iulius Zgârgea (1942-
1997). În prezent, parohia din Glogoni şi filia Iabuca sunt păstorite de preo-
tul Roman Hegean, originar din Ovcea.
Parohia Ortodoxă Sârbă din Glogoni a fost înfiinţată în 2008, prin decizia
episcopului Nicanor, arhiereul Eparhiei Ortodoxe Sârbe a Banatului. În curs
de desfăşurare este procedura de construire a edificiului ecleziastic ortodox
sârb, care va fi dedicat Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Populaţia germană care a trăit la Glogoni a fost de religie romano-catoli-
că. Lăcaşul sfânt al acestora - Biserica St. Anna, cât şi cimitirul german, încă
mai există.

Şcoala

La începutul secolului al XIX-lea, la Glogoni funcţiona, pe lângă şcoala

trivială germană (înfiinţată în 1775 sau 1777) şi o şcoală comunală sârbo-
română, cu un singur despărţământ. La şcoala trivială germană cursurile au
fost frecventate şi de elevi ortodocşi, sârbi şi români. Astfel, în anul şcolar
1802/1803, şcoala trivială avea 30 de elevi, dintre care 19 ortodocşi. Mai
târziu, la jumătatea secolului (anul şcolar 1852/53), numărul elevilor a fost
mai mare: în total 195, dintre care 103 ortodocşi. La şcoala comunală pe care
am amintit-o, în prima jumătate a secolului al XIX-lea au funcţionat, pe rând,
învăţătorii Gavrilă Murgu, Ioan Popovici şi Matia Dursa. În anul şcolar
1846/47, la şcoala comunală au fost înscrişi 69 de elevi, români şi sârbi.

56
 Şcoala cu limba de predare română a continuat să funcţioneze şi în perioa-
da următoare. Dintre învăţători, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-
a evidenţiat George Iacşa, participant la conferinţele învăţătorilor organizate
de Reuniunea Învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului. La sfârşitul secolu-
lui al XIX-lea, postul de învăţător român îl deţine Simeon Perin. La începu-
tul perioadei interbelice, cursurile în limba română nu se desfăşoară, din
cauza lipsei de învăţător român. Restabilirea cursurilor în limba română are
loc în a doua jumătate a anilor treizeci, prin angajarea învăţătoarei contrac-
tuale Ecaterina Teofănescu. Acesta este, însă, amurgul învăţământului în
limba română la Glogoni. Ca urmare a scăderii numărului de elevi, clasele cu
limba de predare română mai funcţionează în perioada postbelică doar ceva
mai puţin de două decenii, fiind definitiv închise în anul 1963, ultimul învă-
ţător care a ţinut cursuri în limba română fiind Roman Bungea.

Viaţa culturală

Activitatea culturală organizată a românilor din Glogoni începe prin înfi-

inţarea corului, în anul 1909, sub conducerea lui Gheorghe Idvorean-Şciopu.
În anii interbelici, după o perioadă de inactivitate provocată de război şi de
urmările sale, corul se reînfiinţează. Spre sfârşitul perioadei interbelice, în
anul 1938, se înfiinţează şi fanfara, participantă şi în luptele finale pentru
eliberarea Iugoslaviei din toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945.
Anume, din rândul ei au fost recrutaţi 12 fanfarişti care au devenit membrii
fanfarei militare a celei se-a Cincea Brigăzi Crăinene din cadrul A.P.I. După
război, fanfara activează în cadrul S.C.A. „Veselia”. Din anul 1952, în cadrul
acestei societăţi activează, pentru o perioadă mai scurtă, şi corul reorganizat.
Activitatea culturală a românilor din Glogoni în ultimele decenii continuă în
special prin participarea Fanfarei „Veselia” la festivalurile de muzică şi fol-
clor ale românilor din Voivodina şi la alte manifestări muzicale, printre care
Festivalul Fanfarelor şi altele. În anul 1999, localitatea Glogoni a găzduit edi-
ţia a XXXIX-a a Festivalului de Folclor şi Muzică Românească din
Voivodina.
Dintre activiştii culturali din această localitate, în special s-a evidenţiat
entuziastul Roman Cristea, cunoscut şi ca un zelos culegător de folclor lite-
rar, pe care l-a publicat în presa interbelică şi postbelică, împreună cu Traian
Mărghiticean din Satu-Nou. Cei doi sunt şi autorii volumului „Poezii popu-
lare din Banatul Iugoslav”, publicat la Sibiu în anul 1939.

57
 GREBENAŢ

Date istorice

Localitate străveche, în apropierea căreia au fost descoperite şi rămăşiţele

unei aşezări preistorice. După ce au cucerit Dacia şi au transformat-o în
provincie, romanii au ridicat la Grebenaţ un castru, numit, după părerea
unora, Ponte-Fluvii, sau Potula, după părerea altora. În Evul Mediu, această
localitate este amintită în anul 1341 sub numele de Gerebencz, făcând parte
din Comitatul Caraş. Un eveniment deosebit în istoria medievală a localităţii
este vizita regelui Sigismund de Luxemburg, care a avut loc pe data de 27
iunie 1390, în cadrul pregătirilor sale de apărare împotriva năvălirii otoma-
ne. Se pare că şi în această perioadă la Grebenaţ a existat o fortificaţie.
Spre sfârşitul stăpânirii otomane, Grebenaţul este amintit în Descrierea
Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş, în anul 1713, ceea ce ne face să credem că locali-
tatea a existat fără întrerupere din timpurile cele mai vechi până azi. În anul
1749 aici se stabilesc numeroase familii noi de români. Localitatea este înca-
drată în anul 1776 în Regimentul Româno-Iliric şi rămâne localitate militară
până la desfiinţarea Graniţei, în 1872-73, când este încadrată în Comitatul
Timiş.

58
 Numărul locuitorilor
Primele date statistice le avem din 1713, când au fost înregistrate 25 de
gospodării, iar în 1717 – 28 de familii. În urma colonizării din 1749,
Grebenaţul avea deja 203 de gospodării, iar în 1782 – 1330 de locuitori de
religie ortodoxă. Cel mai mare
număr de locuitori a fost înregis-
trat la recensământul din 1910,
când avea 2439 de cetăţeni, în
mare majoritate români. În
continuare, numărul locuitorilor
este în continuă scădere, proces
prezent pretutindeni în localită-
ţile româneşti din Banat, astfel
că în 2002, conform ultimului
recensământ, situaţia a fost următoarea: numărul total este de 1017 locuitori,
dintre care 837 români, 100 sârbi, 51 rromi, 9 maghiari, 4 macedoneni, 2
croaţi, un german, un iugoslav şi restul de origine necunoscută.

Biserica
Unii autori consideră că Biserica Ortodoxă Română din Grebenaţ ar fi cea
mai veche din Banatul sârbesc, datând din anul 1722. În tot cazul, în baza
unei inscripţii păstrate până în zilele noastre, ştim că a doua sfinţire a aces-
teia a avut loc în anul 1795 prin episcopul Iosif Iovanovici Şakabent. În ace-
laşi an a fost realizată şi pictura bisericească. Până la jumătatea secolului al
XX-lea în sat au existat două parohii ortodoxe române. Hramul Bisericii este
“Înălţarea Domnului”.
Preoţii: La începutul secolului al XIX-lea se aminteşte preotul Toma
Căldăraş. La sfârşitul secolului al XIX-lea, preoţi la Grebenaţ au fost Vasilie
Trăilă şi Simeon Balea. În perioada interbelică, la cele două parohii din
Grebenaţ au slujit preoţii Ştefan Balea şi Adam Fiştea. În anii postbelici,
când s-au unit parohiile, Biserica are un singur preot. Ani în şir, de la ter-
minarea războiului şi până în 1988, slujitorul altarului acestei Biserici a fost
Tiberiu Şdicu, iar din acest an şi până azi, preotul Drăgan Chilom.

59
 Şcoala

Şcoala se aminteşte încă în anul 1772 ca şcoală românească, cu un singur

despărţământ. În anul şcolar 1802/1803 învăţător era Nicolae Morun, numă-
rul elevilor era de 22, dintre care 15 frecventau cursurile cu regularitate. În
continuare, numărul elevilor creşte, astfel că în anul şcolar 1846/47 şcoala
avea în total 83 de elevi, avându-l ca învăţător pe Lazăr Mangiu. În decenii-
le următoare, în perioada dualismului austro-ungar, îi mai întâlnim pe învăţă-
torii Pavel Murgu, Mioşcu Bălan, Adam Fiştea, în perioada interbelică pe
Nicolae Oltean, iar spre sfârşitul acestei perioade şi pe învăţătorul contractual
Petru Zaharia. În perioada postbelică, se înfiinţează şcoala elementară cu opt
ani cu limba de predare română, la care, între anii 1945 şi 1980 au fost anga-
jate în total 32 de cadre didactice. Numărul elevilor este şi aici în scădere. În
anul şcolar 2003/2004, şcoala din Grebenaţ avea înscrişi 109 de elevi.

Viaţa culturală

Primele forme de activitate culturală organizată apar odată cu înfiinţarea

unui cor pe două voci, în anul 1870, transformat în cor pe patru voci în 1897,
respectiv în cor mixt, în anul 1911. Meritele principale pentru animarea vie-
ţii cultural-muzicale la Grebenaţ îi aparţineau preotului Vasilie Trăilă.
Perioada interbelică aduce o îmbogăţire a vieţii culturale la Grebenaţ prin
înfiinţarea fanfarei, în anul 1925. Întreaga activitate culturală în această
perioadă se desfăşura în cadrul Reuniunii de Citire, Cântări şi Muzică
„Plugarul”. După război, amatorismul cultural şi muzical la Grebenaţ se des-
făşoară în cadrul S.C.A. „George Coşbuc”, în primul rând prin activitatea
fanfarei şi a formaţiei de dansatori.
În special este demnă de menţionat tradiţionala sărbătoare a „Făşancului”,
preluată de grebenceni de la germanii din împrejurimile Bisericii Albe. La
manifestările care au loc cu această ocazie participă şi amatorii culturali din
sat, în special fiind importante dansurile căluşarilor care se prezintă cu aceas-
tă ocazie. Grebenaţul este unica localitate românească din Banatul sârbesc3
în
care încă nu s-a pierdut tradiţionalul şi străvechiul dans al căluşarilor , prac-
ticat până în urmă cu câteva decenii în aproape toate localităţile în care
trăieşte această etnie. Făşancul are loc în ultima săptămână înaintea Postului
Paştelor, cuprinzând, printre altele, şi ritualul mascării sătenilor, în care fie-
care încearcă să se evidenţieze prin folosirea unor măşti cât mai originale şi
mai neobişnuite.

3. După părerea Mirjanei Maluckov, căluşarul a fost adus la Grebenaţ prin anul 1895.
60
 Personalităţi distinse

Adam Fiştea (1888-1967), născut la Rachitova lângă Oraviţa. După

absolvirea Şcolii Normale la Timişoara, devine învăţător la Grebenaţ (1909),
post pe care îl deţine până în 1919, când trece în România, angajându-se ca
învăţător-director la şcoala primară din Jebel (1920-1924). După ce a susţi-
nut examenul de „cvalificaţiune” preoţească la Institutul Teologic din
Caransebeş, s-a întors în Banatul sârbesc, devenind preot-capelan catihet la
Vârşeţ (1924-1928), pentru ca apoi să fie transferat ca preot la Grebenaţ
(1928-1938), localitate în care deja a funcţionat timp de zece ani ca învăţă-
tor. În această perioadă deja devine unul dintre fruntaşii vieţii naţionale şi cul-
turale a românilor din Banatul sârbesc, în special fiind importantă funcţia sa
de preşedinte al Asociaţiunii „Astra” pentru Banatul iugoslav, funcţie pe care
a deţinut-o şi în perioada ocupaţiei germane (1941-1944). Ca urmare a pre-
luării puterii de către comunişti în Iugoslavia şi din cauza implicării sale în
afacerile politice pe timpul ocupaţiei germane, Fiştea părăseşte definitiv
Banatul sârbesc şi se stabileşte din nou în România, unde lucrează ca preot
până la pensionare, suferind şi aici înjosiri şi prigoniri din partea regimului
comunist.
Vasile (Vasko) Popa (1922-1991), născut la Grebenaţ. Termină liceul la
Vârşeţ, iar studiile şi le face la Bucureşti, Viena şi Belgrad, unde absolvă
Facultatea de Filozofie (1949). Debutul literar şi-l face în limba română, ca
elev, în publicaţia „Biruinţa” din Vârşeţ (1939), însă în curând renunţă să
mai scrie poezie în această limbă. În schimb, începe să publice versuri şi
proză în limba sârbă, devenind în deceniile următoare unul dintre cei mai
cunoscuţi scriitori sârbi şi iugoslavi ai epocii şi membru al Academiei
Sârbe de Ştiinţe şi Arte. În primii ani postbelici (1945-1948), regimul
comunist din Iugoslavia i-a încredinţat sarcina de a organiza mişcarea cul-
turală a minorităţii române din Voivodina în spiritul ideologiei comuniste.
Ca membru al „Agitpropului” şi urmând directivele primite, Vasko Popa a
pus bazele mişcării literare postbelice a românilor din Voivodina, devenind
preşedinte al Cercului Literar „Lumina” (1946-1947), primul redactor al
„Libertăţii literare” (1946) şi al revistei „Lumina” (1947), preşedinte al
61
Secţiei de presă a Uniunii Culturale a Românilor din Banatul Iugoslav, care
a fost fondatoarea săptămânalului „Libertatea” (1945).
Ca poet sârb şi iugoslav, Vasko Popa a realizat performanţe deosebite.
Primul său volum de versuri, intitulat „Kora” (Scoarţa), l-a publicat în anul
1953, prin care a pus bazele poeziei moderne sârbe postbelice. A publicat în
total opt volume de versuri, iar în perioada anilor 1954-1979 a fost redactorul
Casei de Editură „Nolit” din Belgrad. În anul 1972 a înfiinţat „Comuna
Literară Vârşeţ”, având şi numeroase alte merite pentru dezvoltarea literaturii
şi a culturii iugoslave şi sârbeşti postbelice.

62
 4
I A B LA N C A

Date istorice

Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1370, când este
amintită sub numele de Jabolnok. În acelaşi an este amintită, după afirmaţiile
lui Milleker, şi localitatea Novak, găsită mai la nord de actualul sat, pe locul
numit „Gealu nou”. Ceva mai târziu, în 1390, Iablanca este din nou amintită
într-unul din hrisoavele regelui Sigismund de Luxemburg, ca localitate aparţi-
nând fortăreţei Érd-Somlyó, pe care regele maghiar a dat-o în primire lui
Nikola Pereny. Faptul că a supravieţuit stăpânirea turcească ne este confirmat
în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din anul 1713, când se aminteşte sub
numele de Jabuka, având 15 gospodării.
După trecerea Banatului în cadrul Monarhiei Habsburgice, ca urmare a
colonizării germanilor la Vârşeţ şi a transformării acestuia într-un important
centru comercial, Iablanca a devenit un loc important de trecere a cetăţenilor
Vărădiei, care mergeau cu produsele lor pentru a le vinde la Vârşeţ. În anul
1740, 20 de familii de români din Vărădia s-au stabilit la Iablanca, construin-
du-şi casele în vale, pe malurile Ogaşului. În aceşti ani, au mai venit şi locui-
tori din alte părţi, ba chiar şi din Vârşeţ. În decursul următoarelor secole, aceas-
tă poziţie a satului a înlesnit ca inundaţiile să provoace mari pagube materiale
4. Cunoscută printre românii bănăţeni sub numele de Iabuca, însă pentru a o deosebi de localitatea Iabuca de lângă
Panciova, noi o vom numi în acest loc Iablanca.
63
locuitorilor. Revărsări ale pârâului au avut loc în 1816, când au fost distruse 27
de case, apoi în 1851, provocând distrugerea a 8 case, în 1913 – 49 de case. De
atunci, partea înecată a satului s-a mutat în deal înspre Vârşeţ. Ultima calamitate
de acest fel a avut loc în anul 1952, când inundaţiile nu au provocat pagube
materiale, însă au avut ca urmare pierderea a două vieţi omeneşti şi a
numeroaselor animale domestice.
O îndeletnicire foarte importantă a sătenilor a fost viticultura. În anul 1884
au existat 873 de jugăre sub viţă-de-vie, însă deja în anul următor aceste pod-
gorii au fost în întregime distruse de filoxeră.
De consemnat este şi revolta din noiembrie 1918, când în perioada des-
trămării Austro-Ungariei s-a răsculat populaţia săracă, atacând casa comu-
nală şi locuinţa marelui proprietar Singer şi a notarului comunal. Revolta a
fost înăbuşită de armata din Vârşeţ. În timpul acestor frământări şi-au pier-
dut viaţa 9 cetăţeni ai satului.

Numărul locuitorilor
Ca urmare a colonizărilor care au avut loc în secolul al XVIII-lea, dar şi a
natalităţii sporite, numărul locuitorilor la Iablanca a cunoscut o continuă creş-
tere. Astfel, în 1717 au fost consemnate 10 case, iar în 1749, localitatea avea
deja 60 de gospodării.
Datele din anul 1837 ne dau
următoarea situaţie în ceea
ce priveşte numărul locuito-
rilor: 1208 de locuitori în
total, dintre care 1204 orto-
docşi, 2 catolici şi 2 evrei.
Cel mai mare număr de
locuitori a fost înregistrat în
1890 – în total 1499. Ca
urmare a distrugerii podgo-
riilor în anul 1885, atacate
de filoxeră, o parte a locuitorilor a părăsit satul şi s-a stabilit la Vârşeţ în cău-
tare de lucru, astfel că numărul locuitorilor a început să scadă. Conform
recensământului din anul 1921, situaţia era următoarea: total 1078 de locui-
tori, dintre care 732 români, 330 sârbi, 9 germani, 6 maghiari etc. Natalitatea
scăzută şi emigrarea în străinătate din ultimele decenii, dar şi stabilirea
numeroşilor iebuceni la Vârşeţ, au urmări catastrofale asupra numărului
locuitorilor din acest sat. Conform recensământului din anul 2002, la
Iablanca au trăit numai 281 de locuitori (358 împreună cu cei plecaţi în
Occident), dintre care 191 români, 75 sârbi, 7 iugoslavi şi 2 germani.

64
 Biserica

Parohia ortodoxă a fost înfiinţată în 1774. Până atunci, serviciul divin a

fost săvârşit de călugării de la mânăstirea Mesici. Şi pentru că în localitatea
vecină Vărădia, care era sediu de protopopiat, se construia o biserică nouă,
biserica veche de lemn de la Vărădia a fost dăruită enoriaşilor de la Iablanca.
Aceasta a fost folosită de iebuceni până în 1845, când s-a clădit biserica actu-
ală, cu Hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”. La început, aceasta a fost Biserică
comună a românilor şi sârbilor. În 1874 a avut loc despărţirea ierarhică,
Biserica rămânând românilor majoritari, iar sârbii au primit despăgubire,
construindu-şi, în 1899, biserica proprie.
Preoţii: În timpul zidirii Bisericii actuale, preoţi au fost George Bălan şi
Ioan Moldanovia. Din şirul de preoţi care au slujit la această Biserică, îi mai
amintim pe Ioan Mităr (1902-1909), Gheorghe Băiaş (1913-1929), Aurel
Danciu (1930-1952), ca apoi să urmeze administratori din parohiile învecina-
te. Începând cu anul 1983, parohia Iablanca, împreună cu filiile Mesici şi
Sălciţa, este păstorită de preotul Cornel Juică.

Şcoala

În anul şcolar 1879/1880 erau în total 126 cu elevi de vârsta între 6 şi 12

ani, dintre care doar 30 au frecventat cursurile cu regularitate. Postul de învă-
ţător în aceşti ani îl deţinea Petru Ciurcea. Mai târziu, în ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, la Şcoala confesio-
nală din Iablanca funcţionează învăţătorul Savu Petrovici, un important ani-
mator al vieţii cultural-amatoriceşti, atât la Iablanca, cât şi în alte localităţi
bănăţene, cunoscut şi ca instructor de coruri şi fanfare. În perioada interbeli-
că a fost învăţător Ştefan Petrovici, iar spre sfârşitul acestei perioade Cornel
Ţera, învăţător de stat.
În perioada postbelică, mai concret în anul 1964, se înfiinţează şcoala ele-
mentară cu opt ani, cuprinzând elevi atât din localitate, cât şi din satele vecine
Mesici şi Sălciţa. Micşorarea considerabilă a numărului de elevi a dus la
închiderea cursului superior (clasele V-VIII), astfel că azi la Iablanca
funcţionează doar cursul inferior, cu clase combinate. În anul şcolar
2003/2004, la această şcoală au fost înscrişi doar 10 elevi. Elevii cursului
superior fac naveta până la Vârşeţ.

65
 Viaţa culturală
Primele forme de activitate culturală organizată se pot întâlni la Iablanca în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea (1896). Atunci se înfiinţează un cor,
care se pare că şi-a întrerupt repede activitatea. Va fi reînfiinţat în anul 1921 de
către învăţătorul Savu Petroviciu, numărând în jur de 60 de corişti. În primii ani
postbelici, ultima sa perioadă de activitate acest cor o cunoaşte sub conducerea
învăţătorului Ionel Conrad (1947-1951), pentru ca în curând să înceteze a mai
exista.
O activitate mai bogată a avut-o fanfara din Iablanca, înfiinţată în anul 1928.
Primele instrucţii au fost date de Iosif Micu din Coştei. Colaborarea cu corul
din localitate era strânsă, având în vedere mai ales că majoritatea membrilor
fanfarei erau totodată şi corişti. Doi membrii ai acestei fanfare au fost încadraţi
în fanfara militară a A.P.I. care a participat în luptele finale pentru eliberarea
Iugoslaviei (1944-1945). În acelaşi timp, de la fanfariştii iebuceni au fost luate
instrumentele şi date spre folosinţă orchestrei militare a Diviziei I Crăinene,
astfel că după terminarea războiului fanfara din Iablanca a fost nevoită să-şi
cumpere instrumente noi. Activitatea acestei formaţii muzicale continuă până
în zilele noastre.
În viaţa cultural-muzicală a localităţii Iablanca în ultimele decenii se distin-
ge solistul vocal Lazăr Novac, un nume reprezentativ al muzicii populare bănă-
ţene de la noi.

Personalităţi distinse
Ion Bălan (1925-1976), născut la Iablanca. Termină Şcoala Normală la
Vârşeţ în anul 1945, iar după aceea lucrează ca pedagog la Internatul din
Vârşeţ, ca învăţător la Râtişor şi ca profesor la Şcoala Normală şi la Liceul din
Vârşeţ, după ce a absolvit şi Şcoala Superioară de Pedagogie din Zrenianin. În
anul 1948 devine membru al redacţiei „Libertăţii”, funcţionând ca redactor al
revistei „Bucuria copiilor” (1949) şi al revistei „Lumina” (1956-1976). Ani în
şir a redactat şi rubrica culturală a săptămânalului „Libertatea”.
Debutul literar îl face în săptămânalul „Nădejdea” în 1938, iar după război
se remarcă în calitate de poet, prozator, publicist, autor de manuale, traducător.
Personalitate distinsă a vieţii culturale a românilor din Voivodina postbelică,
Ion Bălan publică volumele de versuri „Cântecul satului meu” (1947),
„Brazde-n primăvară” (1952), „Albu”, împreună cu Radu Flora (1952), apoi
volumele de proză „Flăcări în noapte” (1953), „Drumuri şi nori” (1960) şi
„Ninalb” (1967). A fost unul dintre fondatorii Societăţii de Limba Română din
Voivodina, membru în conducerea Societăţii Scriitorilor din Voivodina etc.

66
 IABUCA

Date istorice
Localitate găsită în apropierea Panciovei, Iabuca este amintită în notele de
drum ale lui Evli Celebi în anul 1662 ca un sat prosper, locuit de români, bul-
gari şi sârbi, având 300 de case, cifră care se pare exagerată. Satul era ziamet
şi aparţinea nahiei panciovene din cadrul paşalâcului timişorean. O nouă
atestare a localităţii Iabuca este din anii 1688-89. În anii următori se pare că
a avut de suferit în timpul luptelor purtate între austrieci şi turci, căci în 1717
au fost consemnate doar 15 gospodării. În 1738 în sat a bântuit ciuma, iar
pustiirile provocate de turci în timpul noului război austro-turc (1737-39) au
adus noi nenorociri populaţiei. Abia în urma acestui război se pare că în
această localitate s-au stabilit familii noi, astfel că a crescut numărul locuito-
rilor. Ca urmare a încadrării comunei în Graniţa Militară, o parte a locuitori-
lor, supuşi camerali, în majoritate sârbi, s-a mutat în 1765 la Ilangea, iar în
locul acestora au venit primii colonişti germani. Colonizarea germanilor a
continuat în 1769 şi 1776, când în această localitate se stabilesc şi colonişti
maghiari. Noi familii de germani s-au stabilit în această localitate în 1803.
Iabuca se găsea în această perioadă în cadrul Districtului Panciova, iar în
anii 1767-68 a fost încadrată în Regimentul Germano-Bănăţean nr. 12, după
ce, în anul precedent, aici a fost formată o companie de grăniceri. Puţin mai
târziu, în 1768-69, autorităţile militare au trasat străzile satului, care până
67
atunci nu avea o structură simetrică, deoarece casele au fost construite fără
plan. În 1769 se amintesc în hotarul comunei şi românii veniţi din Ardeal. În
ceea ce-i priveşte pe români, pe baza planului împăratului Iosif II, în anul
1781 au fost aduşi la Iabuca, dar şi la Panciova, Ovcea, Glogoni şi Omoliţa,
românii din Begei Sent-Gyragy (azi Žitište). În acest fel, în decursul secolu-
lui al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, structura etnică a
acestei localităţi a rămas constantă, Iabuca fiind locuită în majoritate de ger-
mani şi de un număr mai mic de români. După cel de-al Doilea Război
Mondial, germanii au părăsit satul, iar în locul lor noile autorităţi comuniste
au colonizat macedoneni şi sârbi.

Numărul locuitorilor

În perioada colonizărilor, numărul gospodăriilor şi al locuitorilor variază,

în dependenţă de mişcarea populaţiei. În 1717 au fost înregistrate 15 gospo-
dării, iar în 1753 în jur de
80. Numărul românilor nu a
fost mare, ei reprezentând
dintotdeauna o minoritate în
această localitate. În 1882
au fost înregistraţi 379 de
români, iar în 1900, din cei
3484 de locuitori, 438 au
fost români, ceea ce repre-
zintă şi cel mai mare număr
de locuitori aparţinând aces-
tei etnii. Deja în 1921, pe baza recensământului, din numărul total de 3262 de
locuitori, 348 au fost români, scăderea numărului acestui popor fiind prezen-
tă în continuare până în zilele noastre, populaţia românească fiind pe cale de
dispariţie în acest sat din apropierea Panciovei. Aceasta ne-o dovedeşte şi
ultimul recensământ al populaţiei din anul 2002, conform căruia la Iabuca
trăiesc 6614 locuitori, dintre care 3224 sârbi, 2054 macedoneni, 307
iugoslavi, 79 români etc.

68
 Biserica
Despre existenţa unei biserici ortodoxe sârbe la Iabuca, în care desigur au
fost încadraţi şi românii, există date încă din secolul al XVIII-lea. Prima ates-
tare a Bisericii Ortodoxe datează din 1733, parohia fiind păstorită de preotul
Đurica. În 1737, parohia ortodoxă avea 20 de gospodării. În 1755 se aminteş-
te preotul ortodox Lazar Stefanovici, care săvârşea serviciul divin într-o bise-
rică de lemn, având Hramul “Sf. Gheorghe”. În 1763-64 satul avea doi pre-
oţi ortodocşi, însă în curând, cu plecarea sârbilor, satul rămâne fără preot
ortodox, slujbele divine pentru ortodocşii rămaşi în sat fiind săvârşite de
preoţii din Panciova.
În urma despărţirii ierarhice, credincioşii români ortodocşi din Iabuca sunt
afiliaţi parohiei din Glogoni. În 1901, la Iabuca este construită Capela
Ortodoxă Română, dedicată Sf. Mare Mucenic Dimitrie.

Şcoala

Şcoala germană a fost înfiinţată în anul şcolar 1769/70, avându-l ca învăţă-

tor pe Anton Fichtner. Acesta avea în anul şcolar 1773/74 deja 97 de elevi.
Această şcoală însă nu avea clădirea sa, procesul de învăţământ desfăşurându-
se într-o casă părăsită.
Şcoala trivială germană, înfiinţată în 1775, a fost frecventată şi de elevii
români din Iabuca. În anul şcolar 1802/03, la această şcoală mergeau 55 de
elevi germani şi români. În anul şcolar 1852/53, numărul elevilor era de 289,
dintre care 98 au fost români.
Şcoala comunală cu limba de predare română a luat naştere în 1842, având
în acest an 27 de elevi, iar în anul şcolar 1871/72 – 44 de elevi. În anul 1882,
numărul elevilor români a crescut la 54. Primul învăţător român a fost Teodor
Muncean (1842-1847), după care a urmat Dimitrie Linca (1848-1858), iar apoi
Ştefan Jivan, Alexandru Murgu şi Cornel Doboş. În continuare, în perioada
interbelică, din cauza numărului mic de elevi şi a lipsei de învăţători, nu func-
ţionează şcoala în limba română. Totuşi, Ministerul Învăţământului al
Regatului Iugoslav permite ca în această şcoală să se ţină trei ore săptămânal
de limba română (1929/1930), pentru a dovedi că statul iugoslav nu neglijează
interesele minorităţii române şi că respectă Acordul de la Bled din 1927.

69
 În sfârşit, secţia în limba română a fost redeschisă pe timpul ocupaţiei ger-
mane, avându-l ca învăţător pe Traian Doban (1941-1945). După plecarea aces-
tuia, clasele cu limba de predare română mai funcţionează câţiva ani, până în
1952, când din cauza numărului mic de elevi (doar 7), învăţământul în limba
română în această localitate dispare definitiv. Ultima învăţătoare care a ţinut
cursuri în limba română a fost Maria Cojocariu.

Viaţa culturală

Anumite forme de organizare a vieţii culturale la românii din Iabuca au

existat încă la începutul secolului al XX-lea, când tinerii din localitate orga-
nizau din când în când programe cultural-artistice. În anul 1924, la îndemnul
preotului Valeriu Perin din Glogoni, a fost înfiinţat un cor, instruit de Ion Niţă
Mioşcu din Petrovasâla. Ultima perioadă de activitate acest cor o cunoaşte
sub conducerea învăţătorului Traian Doban, în anii ocupaţiei germane. O
oarecare activitate au desfăşurat-o şi căluşarii, iar în primii ani de după
război, românii din Iabuca activează în cadrul S.C.A. „Albina”, care cuprin-
dea secţia de teatru şi formaţia de dansatori.

70
 I A N C O V M O S T (IANCAID)

Date istorice
Cea mai veche menţionare a localităţii este din anul 1221, cu ocazia tre-
cerii episcopului Cenadului Desideriu prin această localitate. Pe atunci, satul
Peshin-Iancahid se găsea în proprietatea mânăstirii catolice de la Itebei.
Următoarea menţionare medievală este din anii 1332-1337, când localitatea
este amintită în legătură cu strângerea zeciuielii papale.
În Catastiful din Ipek se amintesc chiar trei localităţi cu acest nume:
Iankaid (1660), Iankaid Mutevelin (1660) şi Iankaid Pašin (1660 şi 1666).
Ceva mai târziu, în 1700, au fost consemnate două Iancaiduri: cel Mare şi cel
Mic (Nagy Jankahid şi Kiss Jankahid), găsite sub jurisdicţia episcopiei
Cenadului, cu populaţie mixtă româno-sârbă. Pe harta lui Mercy din 1723-25
se aminteşte Passin Iankait, dar ca pustă. Ceva mai târziu, la 1736, Iancaidul
a fost populat, având 18 familii care plăteau impozit.
Colonizarea românilor din Valea Mureşului la Iancaid a început în anul 1747
şi a continuat în anii 1765-1767. Printre cei nou-veniţi au fost numeroşi foşti
locuitori ai localităţilor Beşenova, Jebel, Petroman şi ai altor localităţi. Ehrler
aminteşte în lucrarea sa „Banatul de la origini până acum (1774)” că la Iancaid
trăiau în această perioadă români şi sârbi şi că aparţinea Districtului Becicherec.
71
 În 1781 satul a fost cumpărat de contele Lazar Lucacs. Următorul proprie-
tar al satului a fost Lazar Sigismund (din 1838), care îl vinde apoi contelui
Hornoncourt.
În anul 1907 a izbucnit un incendiu, care a provocat pagube materiale
enorme.

Numărul locuitorilor
Primele date referitoare la numărul locuitorilor provin din anul 1787, când
la Iancaid trăiau 801 de locuitori, cu 124 de case şi 133 de familii. Cel mai
mare număr de locuitori a
fost înregistrat în anul 1858
– în total 1381. Treptat, în
perioada următoare numă-
rul locuitorilor scade.
Recensământul populaţiei
din 1921 ne arată următoa-
rea situaţie: din numărul
total de 1171 de locuitori,
1086 erau români, 46
maghiari, 32 germani, 7
sârbi etc. Cauza principală a scăderii numărului locuitorilor este natalitatea
mică, doar şi trecerea unui număr însemnat de familii iancaizene la
Zrenianin, în special în ultimele decenii. Recensământul din anul 2002 con-
firmă aceasta: numărul total al locuitorilor este de 639, dintre care 384
români, 183 sârbi, 20 rromi, 14 maghiari, 10 iugoslavi etc.

Biserica
Primele date referitoare la viaţa confesională le găsim în Catastiful din
Ipek din 1660, când în localitatea Mutevelin Iankaid, pe care deja am amin-
tit-o se aminteşte preotul Ivan, iar în Pašin Iankaid – preotul Vučić.
Prima biserică a fost ridicată în 1740, fiind construită din pământ bătut.
Următoarea biserică a fost ridicată în 1758 şi, se pare, sfinţită în 1773.
Ruinându-se aceasta, serviciile divine s-au săvârşit provizoriu (1878-1888) în
sala Şcolii Confesionale. Noua Biserică Ortodoxă, cea actuală, s-a clădit în
perioada anilor 1884-1888, cu contribuţia credincioşilor, având Hramul

72
“Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”. Începând cu anul 1880 Parohia
Ortodoxă Iancaid, cu filia Clec, trece la Episcopia Aradului, până atunci
aparţinând Episcopiei Timişoara.
În urma construirii Bisericii Ortodoxe, o parte din enoriaşi a ajuns însă în
conflict cu preotul Nicolae Raichiciu, în legătură cu plătirea unor taxe, ceea
ce a avut ca urmare trecerea a 13 familii ortodoxe din Iancaid la confesiunea
greco-catolică. În anul 1892 a fost înfiinţată filia Iancaid de pe lângă parohia
greco-catolică din Comloş. Drept capelă a servit casa unui enoriaş greco-
catolic, până ce în anul 1900 nu s-a construit Capela Greco-Catolică. În anii
următori, numărul uniţilor creşte, în special prin trecerea unor familii mai
sărace la această confesiune. În perioada interbelică însă, numărul greco-
catolicilor scade, astfel că în anul 1940 sunt consemnaţi 994 de ortodocşi
români, 12 ortodocşi sârbi, 16 romano-catolici şi doar 32 de greco-catolici. În
prezent, la Iancaid nu mai există enoriaşi greco-catolici.
Preoţii: Primii preoţi care apar în documentele istorice au fost Pavel
Angelovici, originar din Muntenia şi Iovan Lazici, originar din Pardanj. Până
în 1761, slujbele religioase au fost săvârşite de preoţii sârbi din satele înveci-
nate. În 1761 se instalează preotul Vasile Popoviciu, originar din Răşinarii
Sibiului, cu care începe seria de preoţi ortodocşi atestaţi în documentele din
arhiva parohială. Dintre aceştia, merită să-l amintim în special pe preotul
Teodor Frenţiu (capelan în perioada 1936-1938 şi paroh 1938-1974), cunos-
cut şi ca scriitor şi publicist. În prezent, după trecerea parohului Petru Măran
la Seleuş, parohia Iancaid este administrată de protopopul Petru Drăghicescu
din Toracu-Mare.

Şcoala
În 1844, în această localitate funcţiona ca învăţător Vasile Popovici, care
avea 40 de elevi şi s-a reţinut aici 16 ani. În urma despărţirii ierarhice,
Iancaidul era sediul unui cerc şcolar în care au fost încadrate următoarele
şcoli româneşti: Iancaid cu filia Clec, Ecica, Sărcia, Toracu-Mare şi Toracu-
Mic. În 1867, învăţător este Nicolae Magdiciu (Magda). Numărul elevilor în
anul şcolar 1873/74 era de 178, iar în acest an, postul de învăţător a fost
vacant. În timpul incendiului din 1907 a ars şi clădirea şcolară, astfel că con-
diţiile de desfăşurare a învăţământului în perioada următoare au fost foarte
nefavorabile, cursurile desfăşurându-se în câteva case particulare. Situaţia
nefavorabilă se poate vedea şi dintr-un raport din anul şcolar 1909/1910, din
care reiese că „localul şcolilor şi locuinţa învăţătorului sunt sub orice critică”.
73
În clasele I-II au fost înscrişi 64 elevi, instruiţi de învăţătoarea Vioara Anuica,
iar în clasele III-IV – 68 de elevi, dintre care doar 19 s-au prezentat la exa-
mene. În aceste clase a fost învăţător Iosif Anuica.
În perioada interbelică este demnă de consemnat construirea unui nou edi-
ficiu şcolar, în anul 1928. Şcoala elementară cu opt ani a fost deschisă în anul
şcolar 1961/1962, prin fuzionarea şcolii din Iancaid cu cea din Mihajlovo şi
cea a Domeniului Agricol „Mihajlovo”. În acest an şcolar, numărul elevilor a
fost în total de 239, iar ca directoare a funcţionat Vioara Nistor. Cursurile în
limba română se desfăşurau doar în clasele I-IV. În 1977 se trece la o nouă
organizare a şcolilor de pe teritoriul Comunei Zrenianin, astfel că şcoala din
Iancaid se integrează cu şcolile din Ecica şi Stajićevo, purtând numele de „Dr
Aleksandar Sabovljev”, cu sediul la Ecica. În sfârşit, în anul 1991, ca urmare
a scăderii considerabile a numărului elevilor, se desfiinţează cursul superior
(clasele V-VIII) la Iancaid, iar elevii îşi continuă şcolarizarea la şcoala „Đura
Jakšić” din Zrenjanin, făcând naveta până în acest oraş. Învăţământul în sat
continuă să se desfăşoare în clase combinate cu limba de predare română,
având un număr tot mai mic de elevi. Astfel, în anul şcolar 2003/2004, cur-
surile au fost frecventate de doar 8 elevi.

Viaţa culturală
În anul 1870 au fost puse temeliile unui cor bărbătesc, condus de învăţă-
torul Nicolae Magda, fiind astfel unul dintre primele coruri româneşti de la
noi. În anii optzeci ai secolului al XIX-lea, acesta îşi întrerupe însă activi-
tatea, fiind reînfiinţat abia în anul 1925. În aceşti ani, pe lângă cor mai acti-
vează şi un taraf de lăutari şi o formaţie de dansatori. După o perioadă de suc-
ces înregistrat în primii ani postbelici, corul din Iancaind încetează să mai
existe odată cu plecarea ultimului conducător de cor, învăţătorului Petru
Besu, la Satu-Nou, în anul 1958. În schimb, începând cu anul 1993 îşi reîn-
cepe activitatea corul bisericesc, la iniţiativa preotului Petru Măran.
În ultimele decenii, activitatea cultural-amatoricească la Iancaid se desfă-
şoară în cadrul S.C.A. „Lumina”. Un eveniment cultural deosebit a fost găz-
duirea Festivalului de Muzică şi Folclor al Românilor din Voivodina – ediţia
din anul 1984.

74
 JAMU MIC

Date istorice

Se aminteşte în 1372 sub numele de Cham, ca proprietate a nobilului cu

acelaşi nume. Localitatea a supravieţuit stăpânirea otomană, fiind amintită în
1597 şi 1673, iar în 1713 este consemnată în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-
Sebeş sub numele de Dzam, având 12 gospodării. Borovzsky susţinea că
Jamu Mic şi Jamu Mare formau la început o singură localitate. În 1749 se
colonizează la Jamu Mic noi familii de români, iar numărul acestora creşte în
anul 1793, prin stabilirea locuitorilor veniţi din localitatea vecină Jamu Mare,
unde a început colonizarea germanilor, românii fiind constrânşi să părăseas-
că acest sat. În anii patruzeci ai secolului al XIX-lea, germanii din Jamu Mare
şi din Moraviţa au început să se stabilească şi la Jamu Mic, însă majoritatea
nou-veniţilor au hotărât la începutul anului 1848 să părăsească Jamu Mic, ca
urmare a deselor incendii care au izbucnit în gospodăriile germane. Ultimele
familii de germani au părăsit Jamu Mic până în 1852, astfel că în sat au rămas
românii şi sârbii, locuitorii băştinaşi ai acestei localităţi.
Împreună cu Jamu Mare, în 1826 Jamu Mic devine proprietatea lui Lazar
Karacsony de Beodar, care mai târziu, în 1888, a fost împărţită între Ilma

75
Karacsony şi Alexandra şi contele Guido Karacsony. Printre marii proprietari
deţinători de suprafeţe arabile la Jamu Mic au mai fost Svetozar Peša din
Vârşeţ, la jumătatea secolului al XIX-lea şi Wilhelm Past, tot din Vârşeţ, la
sfârşitul aceluiaşi secol.

Numărul locuitorilor
Numărul locuitorilor s-a majorat începând cu colonizările care au avut
loc în secolul al XVIII-lea. Astfel, dacă în 1717 localitatea avea doar 25 de
case, în 1749, ca urmare a
stabilirii românilor, la
Jamu Mic existau deja 80
de case. În 1832 aici trăiau
1252 de locuitori ortodocşi
şi 2 catolici. Interesant
este faptul că numărul
locuitorilor, în majoritate
români, a început să se
micşoreze deja la jumăta-
tea secolului al XIX-lea,
perioadă în care în majori-
tatea localităţilor numărul românilor creşte ca urmare a natalităţii sporite.
Aşadar, în 1854 numărul locuitorilor a scăzut deja la 1022. În 1872, când a
avut loc despărţirea bisericească, în această localitate trăiau 656 de români
şi 227 de sârbi, iar conform recensământului populaţiei din 1921, la Jamu
Mic trăiau 667 de locuitori, dintre care 608 români, 38 sârbi, 15 maghiari,
14 cehi şi 2 germani. Numărul locuitorilor continuă să scadă, astfel că la
ultimul recensământ din 2002 au fost înregistraţi doar 397 de locuitori, din-
tre care 229 români, 108 sârbi, 14 iugoslavi, 13 maghiari, 11 macedoneni şi
2 ruşi.

Biserica

Cea mai veche biserică despre care avem informaţii a fost construită în
1752 din piatră, după cum afirmă Milleker. A doua biserică a fost ridicată
în 1789, iar cea actuală, la început comună pentru români şi sârbi, în perioa-
da anilor 1841-1847, având Hramul “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Despărţirea bisericească a avut loc în 1872 (după Milleker în 1874), şi
românii fiind majoritari, au reţinut Biserica, iar enoriaşii sârbi au fost
76
despăgubiţi cu 4000 de florini, plătiţi în 5 ani, după care, în 1884, şi-au zidit
lăcaşul sfânt propriu.
Preoţii: Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, la Jamu Mic funcţionau
doi preoţi ortodocşi. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale
secolului al XX-lea, slujitorul altarului Bisericii Ortodoxe Române a fost
Terenţiu Bota, căruia i-au urmat Aurel Bota, Corneliu Şdicu etc. În prezent,
parohia Jamu Mic este administrată de preotul Manuel Ianăş.

Şcoala

Cea mai veche atestare a şcolii din Jamu Mic este din 1789, când avea 12
elevi. În anul 1846 au fost înregistraţi 28 de elevi. În perioada dualismului aus-
tro-ungar, în această localitate funcţionează şcoala comunală. La sfârşitul seco-
lului al XIX-lea, îl găsim ca învăţător pe Dimitrie Cătană. În perioada interbeli-
că, în calitate de învăţător la şcoala cu limba de predare română funcţionează
Todor Cozac, iar spre sfârşitul acestei perioade – Virgil Mihailovici.
În perioada postbelică, la şcoala din Jamu Mic funcţionează clase combi-
nate la cursul inferior (I-IV), în limba română şi limba sârbă. La secţiile în
limba română în perioada anilor 1945-1980 au fost angajaţi în total 12 învăţă-
tori. Numărul elevilor români este din ce în mai mic, ceea ce pune în pericol
însăşi funcţionarea învăţământului în limba română în această localitate. În
anul şcolar 2003/2004, secţia combinată în limba română (clasele I-IV) avea
doar 2 elevi.

Viaţa culturală
Activitatea culturală la Jamu Mic nu a înregistrat rezultate deosebite.
Primul cor român a fost înfiinţat în anul 1912, avându-l ca instructor şi diri-
jor pe Ion Manea, originar din Chizătău. În perioada interbelică, după câţiva
ani de inactivitate, corul este reînfiinţat, fără însă a se distinge prin perfor-
manţe demne de remarcat.
În 1925 a fost înfiinţată fanfara, avându-i ca instructori pe membrii fanfarei
din Coştei, iar mai târziu conducerea fanfarei o preiau entuziaştii locali
Alexandru Petrică, Mita Laţcu, Vasile Boroancă, Petruţ Măceş. Spre deosebire
de cor, fanfara din Jamu Mic este activă şi azi, participând în special la festiva-
lurile fanfarelor şi la alte manifestări din cadrul minorităţii române din
Voivodina.

77
 L O C V E (SÂN-MIHAI)

Date istorice

Una dintre cele mai vechi localităţi de la noi, Sân-Mihaiul (azi Locve) a
fost populat încă din timpuri străvechi. În hotarul satului au fost descoperite
rămăşiţe din epoca preistorică şi monede romane. Deosebit de importante
sunt şi şanţurile militare romane, care au trecut prin apropierea localităţii de
azi, provenind, probabil, din secolul al IV-lea e.n., când Banatul de Sud a fost
recuperat de la barbari de împăratul Constantin cel Mare.
În Evul Mediu, mai concret în Registrul dijmelor papale din anii 1332-
1337, se aminteşte localitatea Sancto Michaele, despre care credem că este
Sân-Mihaiul de azi. Milleker susţine că localitatea este amintită pentru prima
dată într-o scrisoare din anul 1404 sub numele de Szentmihal, aparţinând
Comitatului Caraş şi fiind în proprietatea familiei Osiak, apoi încă odată în
1437. De ambele date este vorba despre o localitate găsită în valea râului
Bârzava, astfel că suntem de părerea că acestea nu au nimic comun cu Sân-
Mihaiul (Locve) de azi, mai ales având în vedere că de-a lungul secolelor
lăsate în urmă mai multe localităţi au purtat acest nume.

78
 În secolul al XVII-lea, când Banatul se găsea sub stăpânire otomană, Sân-
Mihaiul se aminteşte în câteva rânduri, dovadă a poziţiei sale strategice
favorabile, găsindu-se pe drumul Timişoara-Panciova. În Catastiful din Ipek
din anii 1660 şi 1666 se amintesc trei localităţi cu acest nume, dintre care una
este Sân-Mihaiul nostru. Anume, în 1660 călugării din Ipek au consemnat-o
ca şi conacul nr. 21, iar în 1666 – conacul nr. 18. Şi călătorul turc Evli Celebi
a trecut prin Sân-Mihai în 1662, amintind această localitate în notele sale de
drum. Un alt călător, de data aceasta austriacul Henrik Ottendorf, a trecut prin
Sân-Mihai în anul 1663, descriindu-l în lucrarea sa „De la Viena la
Timişoara” ca „sat sub pământ”, adică format din bordeie.
Se pare că satul a fost distrus în timpul războiului austro-turc (Războiul
Vienei din 1683-1699), sau în următorul război din 1716-18, deoarece pe
harta lui Mercy este menţionat ca loc nepopulat. Satul este reînfiinţat, se pare,
în 1740, când s-au stabilit 40 de familii de români din Oltenia care au solici-
tat să fie mutate mai departe, pe prediul Lovrin sau pe prediul Ostina
(Uzdinul) Mare, în anul 1749, însă cererea lor a fost respinsă. Noi familii de
români, de data aceasta bănăţeni din Jamu Mare, Clopodia, Gherman,
Moraviţa şi Doclin s-au stabilit la Sân-Mihai în 1746, iar mai târziu şi din
Cebza, Gătaia, Jebel, Şoşdea, chiar şi din împrejurimile Sibiului. Printre cei
nou-veniţi au fost şi maghiari, care însă cu timpul s-au românizat. În sfârşit,
noi colonişti români au fost aduşi şi din Transilvania, în urma înăbuşirii răs-
coalei lui Horia, Cloşca şi Crişan.
În anul 1776, localitatea a fost ataşată Regimentului Germano-Bănăţean
nr. 12, iar mai târziu, în 1845, Regimentului Sârbo-Bănăţean. Împrejurările
au făcut ca războiul civil din Banat, purtat între revoluţionarii maghiari şi
sârbi în timpul Revoluţiei de la 1848-49, să înceapă chiar la Sân-Mihai.
Acesta avea o poziţie importantă având în vedere că se găsea aproape de
tabăra sârbească de la Alibunar, făcea parte din Graniţa Militară, dar se măr-
ginea cu localităţile aparţinătoare comitatului Torontal - Armiaz (azi
Jermenovci) şi Sân-Ianăş (azi Bariţe), cu care aveau relaţii tradiţionale de
colaborare şi desigur că aceştia aveau influenţă şi asupra atitudinii
sâmienţilor în ceea ce priveşte relaţia cu tabăra de la Alibunar. Totodată, Sân-
Mihaiul avea şi o poziţie strategică care putea să aibă importanţă în cazul
unui eventual atac al unităţilor de la Alibunar asupra Vârşeţului. De aceea,
Comitetul Districtual Sârbesc, care îşi avea sediul la Panciova, a încercat să-
i atragă pe sâmienţi de partea sârbilor şi în acest scop au fost trimise câteva
delegaţii de la Alibunar care au purtat tratative cu cetăţenii Sân-Mihaiului.
79
Când aceste tratative au eşuat, s-a ajuns în sfârşit la ciocnire militară între
revoluţionarii sârbi din tabăra de la Alibunar şi trupele din Vârşeţ, care au
fost chemate să-i sprijine pe sâmienţi. În urma retragerii armatei regulare,
militarii din tabăra de la Alibunar au atacat Sân-Mihaiul, care a fost incendi-
at în întregime, doar biserica fiind cruţată. Populaţia Sân-Mihaiului şi-a cău-
tat adăpost în satele învecinate, unde a rămas întreaga vară a anului 1848 şi
în astfel de condiţii şi-a adunat roadele de pe câmp. Despre evenimentele de
la Sân-Mihai ştia şi Kossuth, care le aminteşte într-un discurs al său ţinut la
5
Pojun pe data de 29 iunie/11 iulie 1848 .
În anul 1947, autorităţile comuniste iugoslave schimbă numele localităţii
în Lokve, însă până în zilele noastre, atât sătenii, cât şi întreaga populaţie
românească din Banatul sârbesc, nu a renunţat să o numească Sân-Mihai (res-
pectiv Sâmiai). În anul 1961, este desfiinţată Comuna Lokve, iar satul este
încadrat în Comuna Alibunar, din care face parte şi în prezent.
Din punct de vedere economic, localitatea stă foarte bine, în special dato-
rită faptului că numeroşi săteni, găsiţi la „muncă provizorie”, în majoritate în
Elveţia, îşi investesc banii agonisiţi în casa părintească şi în satul natal, ceea
ce face ca atât ambianţa externă, cât şi standardul de viaţă, să fie unul care
lasă o impresie deosebită asupra tuturor celor care vizitează Sân-Mihaiul.

Numărul locuitorilor
În anul 1749 localitatea avea 44 de gospodării. Primele date referitoare la
numărul locuitorilor s-au păstrat din anul 1782, când au fost înregistraţi 1063
de locuitori ortodocşi. Mai
bine de jumătate de secol
mai târziu, în 1854, în
localitate au trăit 2896
locuitori. Cel mai mare
număr de locuitori au fost
înregistraţi la recensămân-
tul populaţiei din 1953 –
în total 4246, parametru
care nu va mai fi depăşit
niciodată. Este interesant
faptul că în majoritatea localităţilor cu populaţie românească numărul
locuitorilor a început să se micşoreze încă înaintea Primului Război Mondial.
5.Грађа за историју српског покрета у Војводини 1848-1849, nr. 373, pag. 481-483.
80
Sân-Mihaiul reprezintă o excepţie, în primul rând datorită numărului mare de
familii de nazareni, care aveau mulţi copii, fenomen care la românii ortodocşi
nu era prezent. Totuşi, ca urmare a emigrării sporite în ţările occidentale, pre-
zente în ultimele decenii, dar şi a faptului că numărul copiilor s-a micşorat chiar
şi la familiile de nazareni, şi la Sân-Mihai constatăm o scădere serioasă a numă-
rului locuitorilor în ultimul timp. Recensământul din 2002 ne dovedeşte aceas-
ta: numărul total al locuitorilor în acest an a fost de 2002 (2824 împreună cu
cei găsiţi la „muncă provizorie în străinătate”), dintre care 1819 români, 33
sârbi, 11 rromi etc.

Biserica

Cea mai veche biserică de la Sân-Mihai a fost construită din nuiele, tencui-
tă dinăuntru cu lut şi acoperită cu şindrilă, fiind pentru prima dată amintită în
anul 1768. Din cauza construcţiei slabe, această clădire s-a ruinat destul de
repede, astfel că deja la începutul secolului al XIX-lea sfintele slujbe se ţineau
în încăperile şcolii. Biserica Ortodoxă Română actuală a fost clădită în anii
1812-1814, fiind sfinţită de episcopul Petar Vidak, cu Hramul “Sf. Arhangheli
Mihail şi Gavriil”. Picturile bisericeşti au fost realizate în 1854-1857 de Živko.
J. Petrović din Zemun.
Preoţii: În Catastiful din Ipek din 1660, în satul vechi, se aminteşte preotul
Cuzman. Primul diacon şi învăţător al Sân-Mihaiului actual a fost Ioan
Martinovici (1765), iar ca preoţi se mai amintesc în aceeaşi perioadă Stan
Manovici, Pavel Pavlovici şi Mihail Draghicevici. În secolul al XIX-lea, ca
urmare a creşterii numărului credincioşilor, la un moment dat la Sân-Mihai slu-
jesc chiar patru preoţi ortodocşi (1845). În această perioadă se evidenţiază în
special preotul Alexandru Sfera, partizanul lui Eftimie Murgu, implicat în eve-
nimentele revoluţionare de la 1848 ca adversar al ataşării sâmienţilor la mişca-
rea revoluţionară sârbească. În urma atacului sârbesc asupra Sân-Mihaiului, s-
a refugiat la Becicherecul Mare, unde a rămas până la moarte în 1850. În
perioada interbelică, în viaţa duhovnicească, dar şi naţional-politică şi culturală
a Sân-Mihaiului şi a întregii minorităţi române din Iugoslavia s-au evidenţiat
preoţii Lazăr Cârdu şi Corneliu Cure, în special primul. În momentul de faţă,
Altarul Sf. Biserici din Sân-Mihai este slujit de preotul Emanuel Tăpălagă.
Pe lângă Parohia Ortodoxă Română, la Sân-Mihai există şi o comunitate
puternică de nazareni.

81
 Şcoala

Prima atestare documentară a şcolii primare din Sân-Mihai este din anul
1765, reprezentând astfel, pe baza datelor disponibile, una dintre cele mai vechi
şcoli româneşti de pe teritoriul Banatului sârbesc (dacă nu luăm în considerare
şcoala de zugravi a diaconului Vasile Loga de la Srediştea Mare, din anul
1736). După cum deja am amintit, primul dascăl la Sân-Mihai a fost Ioan
Martinovici. La început, numărul elevilor a fost mic. Procesul de învăţământ se
desfăşura într-o clădire mică, ridicată cu sprijinul financiar al sătenilor. În anul
şcolar 1802/1803, şcoala avea doar 21 de elevi. În anul 1843 în această insti-
tuţie au fost angajaţi doi învăţători, iar cursurile erau urmărite de 296 de elevi,
pe când în anul 1882 şcoala avea în total 267 de elevi, dintre care 127 de băieţi
şi 140 fete. Ca urmare a creşterii numărului elevilor, edificiul şcolar vechi nu
mai era corespunzător, astfel că în anul 1869 se construieşte o clădire nouă, cu
patru săli de învăţământ mai mari şi cu două locuinţe pentru învăţători. Înce-
pând cu anul 1873, după desfiinţarea Graniţei Militare, şcoala din Sân-Mihai
devine comunală, iar de la începutul secolului al XX-lea funcţionează şi şcoa-
la de stat – clasele a V-a şi a VI-a.
În urma destrămării Austro-Ungariei şi a formării Regatului S.C.S., dască-
lii din Sân-Mihai au trecut în România. În anii 1922-23, din cauza lipsei de
învăţători, cursurile au fost ţinute de preotul Corneliu Cure. Situaţia s-a îmbu-
nătăţit în anul şcolar 1924/1925, când au fost angajate şase cadre didactice, din-
tre care nu toate cunoşteau limba română. O nouă epocă a început prin venirea
învăţătorilor contractuali din România, în anul 1935.
Începând cu anul şcolar 1951/52, funcţionează şcoala elementară cu opt ani.
Clădirea actuală a Şcolii Elementare „3 Octombrie” din Sân-Mihai a fost ridica-
tă în anul 1970, fiind dotată cu cel mai modern material didactic. Cu toate că
numărul elevilor este destul de mare comparativ cu alte şcoli în care se desfăşoa-
ră învăţământul în limba română, în ultimul timp şi la Sân-Mihai este prezentă o
scădere îngrijorătoare a numărului elevilor. În anul şcolar 2003/2004 au fost în
total 163 de elevi în această şcoală, cu mult mai puţini decât în anul 1963/1964,
în care s-a înregistrat numărul maxim de 606 de elevi.

Viaţa culturală

Primele forme organizate de activitate culturală la Sân-Mihai încep prin înfi-

inţarea corului bărbătesc, în anul 1884, primul conducător fiind învăţătorul
Pantelimon Dajdea. Meritul cadrelor didactice la organizarea vieţii culturale este
prezent şi cu ocazia înfiinţării „Reuniunii tinerimii din Sân-Mihai”, în anul 1902.
Anume, această societate, care va marca viaţa culturală a Sân-Mihaiului în urmă-
82
toarele decenii, a luat naştere prin stăruinţa învăţătorilor locali Damaschin şi
Gavrilă Ştefan, Amalia Pop, Gheorghe Olariu şi Panteliom Dajdea. După o pauză
provocată de marea catastrofă numită Primul Război Mondial, Reuniunea şi-a
reluat activitatea în primii ani interbelici. În perioada anilor 1923-1940 desfăşoară
o activitate neîntreruptă, pentru ca, în sfârşit, să înceteze de a mai exista în 1940,
ca urmare a dezinteresului activiştilor culturali şi a problemelor legate de condu-
cerea ei. În cadrul Reuniunii a fost înfiinţată în anul 1935 şi fanfara din Sân-Mihai,
instruită la început de Ion Almăjan din Oreşaţ. Aceasta îşi va întrerupe pentru o
perioadă de timp activitatea în primii ani postbelici, rămânând fără instrumente,
care au fost luate de autorităţile militare comuniste pentru a fi folosite pentru nece-
sităţile orchestrelor militare. Sâmienţii îşi vor cumpăra instrumente noi abia în anul
1953, când fanfara îşi reia activitatea, care însă va fi destul de scurtă. Azi, această
fanfară nu mai activează.
În perioada postbelică, cea mai intensă activitate, urmată şi de performanţe
demne de menţionat, le-au avut formaţiile de dansatori, deţinătoare ale nume-
roaselor premii şi menţiuni obţinute la festivaluri şi alte manifestări culturale la
noi şi în străinătate. Cea mai mare contribuţie la succesul amatorilor sâmienţi
în domeniul dansurilor populare a dat-o învăţătoarea Rodica Todoran, ani în şir
coregrafă a acestor formaţii de dansatori. Cunoscut centru cultural al românilor
din Banatul sârbesc, Sân-Mihaiul a găzduit numeroase manifestări în cadrul
acestei minorităţi naţionale din Voivodina, printre care şi Festivalul de Folclor
şi Muzică Românească din Voivodina.
În domeniul publicisticii, amintim editarea, începând cu anul 1996, a peri-
odicului Foaia Sân-Mihaiului, redactat de un grup de entuziaşti culturali locali.
Până în momentul de faţă au apărut 29 de numere ale acestui periodic.

Personalităţi distinse

Gavrilă Mihailov (1866-1935), născut la Sân-Mihai. Şcolarizarea şi-o face

în satul natal şi la Timişoara, devenind foarte repede ofiţer de carieră în armata
austro-ungară, înaintând până la gradul de colonel. În toamna anului 1918, în
momentele destrămării monarhiei dualiste, se găseşte la Vârşeţ, unde participă
la înfiinţarea Consiliului Militar, subordonat Consiliului Naţional Român (4
noiembrie). În fruntea acestui Consiliu Militar şi a gărzii naţionale din Vârşeţ
este ales colonelul Mihailov, care sprijină şi înfiinţarea gărzilor naţionale în sate-
le din împrejurimile Vârşeţului. Prin pătrunderea armatei sârbe, aceste consilii
şi gărzile naţionale vor fi desfiinţate. După război, colonelul Mihailov s-a pen-
83
sionat, stabilindu-se la Vârşeţ, unde se încadrează în viaţa social-culturală, fiind
conducător de cor, membru în comitetul de control al Băncii „Luceafărul” şi
preşedinte al Comitetului Parohial Românesc din acest oraş. Demnă de amintit
este şi activitatea sa publicistică, în special traducerile sale din limba franceză în
limba germană, pe care le-a publicat ca foiletoane în ziarul Werschetzer
Gebirgsbote (1926).
Lazăr Cârdu (1901-1973), născut la Sân-Mihai. În anul 1925 absolvă
Şcoala de Teologie de la Caransebeş. După ce slujeşte ca preot la Sân-Ianăş
(o perioadă mai scurtă şi la Jamul Mic, Deliblata şi Ovcea), în anul 1928 trece
în parohia sa natală Sân-Mihai. Participă activ în viaţa confesională, politică
şi culturală a românilor din Banatul iugoslav în perioada interbelică, îndepli-
nind numeroase funcţii importante, cum ar fi cea de secretar al Asociaţiei
Clerului Ortodox Român din Banatul iugoslav (din 1931), sau cea de secre-
tar al Astrei, (din 1936). Iniţiază pelerinajul credincioşilor români ortodocşi
de la Srediştea Mică (1935). În publicistică se distinge în special ca redactor
al săptămânalului Foaia poporului român din Vârşeţ (1936-1938), pe care o
conduce împreună cu preotul Ioan Mităr. În perioada postbelică, din cauza
poziţiei nefavorabile a bisericii în noua societate, activitatea sa este limitată
în cadrul afacerilor bisericeşti, unde, printre altele, îndeplineşte şi funcţia
administrativă de preşedinte al Asociaţiei Clerului Ortodox Român din
P.A.Voivodina, începând cu anul 1967.

84
 MARAMORAC

Date istorice
Se aminteşte în anul 1358 sub numele de Berkes, aparţinând Comitatului
Caraş. Pe timpul stăpânirii turceşti a fost vizitat în 1660 de călugării de la
Patriarhia din Ipek, fiind menţionat în Catastif sub numele de Mramorak.
Satul a fost distrus în timpul războiului austro-turc din 1716-1718, ceea ce
deducem din faptul că în 1717 avea 12 gospodării, iar pe harta lui Mercy din
1723-1725 se aminteşte ca loc nepopulat. În continuare, în decursul secolu-
lui al XVIII-lea este pustă, aparţinând timp îndelungat Districtului Panciova,
care a dat-o în arendă, iar începând cu anul 1764 intră în componenţa
Regimentului Germano-Bănăţean.
Localitatea actuală a luat naştere în anii 1818-1819, deci relativ târziu în
comparaţie cu alte localităţi bănăţene. În noua localitate au fost aduşi români
şi sârbi, colonizaţi din Dejan, în total 1400 de oameni, dintre care 110 de
familii de români, iar în 1820 şi germani de confesiune luterană, veniţi din
provincia Hessen. În anul următor au mai fost colonizate noi familii de ger-
mani din Bačka şi Franzfeld. Astfel, elementul german a devenit predominant
la Maramorac, în comparaţie cu cel românesc şi cel sârbesc, până ce, după cel
de-al Doilea Război Mondial, germanii nu au fost nevoiţi să părăsească loca-
litatea, iar în locul lor autorităţile comuniste postbelice au colonizat popula-
ţie sârbească. Acest fapt a contribuit ca elementul românesc, influenţat deja
85
din epocile precedente puternic de cel sârbesc, să fie expus unei asimilări şi
mai accentuate în deceniile postbelice, rezultând cu scăderea drastică a
numărului etnicilor români.

Numărul locuitorilor
Conform statisticilor din anul 1827, la Maramorac trăiau 2517 locuitori,
dintre care 2204 ortodocşi (români şi sârbi), 305 protestanţi şi 8 catolici. În
1882, pe baza conscripţiei
populaţiei din protopopiatul
ortodox român al Panciovei,
în localitate trăiau 1074 de
români ortodocşi. În 1900,
numărul românilor era de
1261, din numărul total de
4458 de locuitori. În conti-
nuare, numărul românilor
începe să scadă, atât prin
asimilare, cât şi din cauza
natalităţii scăzute, astfel că pe baza ultimului recensământ din anul 2002, la
Maramorac trăiau 3377 de locuitori6, dintre care 2258 sârbi, 416 români, 101
romi, 70 musulmani, 53 iugoslavi, 51 maghiari, 19 muntenegreni, 15 mace-
doneni etc.

Biserica

Încă în Maramoracul vechi, cel de pe timpul stăpânirii turceşti, a existat o

viaţă confesională destul de dezvoltată. În Catastiful din Ipek se amintesc,
anume, atât preotul Adam, cât şi monahul Nicanor, dar şi Stoian „purtătorul
de cruce„7.
În localitatea nouă, cea actuală, în ceea ce-i priveşte pe coloniştii germani,
în perioada anilor 1821-1827 a funcţionat doar o filie a parohiei din Franzfeld,
pentru ca în anul 1827 să fie înfiinţată parohia, iar în 1844 a fost ridicată şi
Biserica Luterană. O nouă biserică luterană a fost ridicată în anul 1888.

6. Împreună cu cei plecaţi la muncă „provizorie” în străinătate. Fără aceştia, numărul total al locuitorilor este de 3145.
7. Сточнъ Кръстоноша, în original. Vezi Д.Ј.Поповић – Св. Матић, О Банату и становништву Баната у 17 веку,
Сремски Карловци, 1933, pag. 36-37
86
 În ceea ce-i priveşte pe ortodocşii români şi sârbi, aceştia şi-au organizat
parohia în anul 1824, iar în 1859 au ridicat prima biserică, comună la început
pentru cele două popoare, cu Hramul “Sf. Sava”. Despărţirea bisericească a
avut loc în anul 1870, după ce, timp de câţiva ani, s-au purtat tratative între
cele două părţi în legătură cu împărţirea averii bisericeşti, la care şi-au dat
contribuţia şi comanda Regimentului Sârbo-Bănăţean şi Episcopia din
Vârşeţ. Clădirea bisericească a rămas sârbilor, iar românii au primit despăgu-
bire. Slujba religioasă s-a ţinut la început într-o casă de rugăciuni, care avea
Hramul “Sf. Nicolae”. În anii 1901-1902, românii din Maramorac şi-au con-
struit Biserica, cu Hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”. Picturile au fost reali-
zate de Filip Matei, împreună cu ucenicii săi Matei Popovici şi Iosif Matei.
Preoţii: Primul paroh român care a slujit Sf. Altar al Bisericii Ortodoxe
Române din Maramorac de la despărţirea bisericească a fost Simeon
Popovici, care şi-a dat din plin contribuţia la construirea Bisericii. A fost
urmat de Traian Popovici şi mai târziu de Livius Topală, pe care împrejurări
vitrege l-au făcut să părăsească parohia după terminarea războiului mondial.
După război, parohia a fost păstorită de Aurel Uroş, care va deveni şi primul
vicar al Bisericii Ortodoxe Române din Banatul iugoslav (1973), iar după
plecarea acestuia la noua funcţie, parohia a fost administrată de preoţii din
parohiile vecine. Ultimul paroh ortodox român la Maramorac a fost preotul
Ionel Mălaimare. După ce acesta a trecut la Alibunar (1987), parohia din nou
rămâne vacantă. În momentul de faţă, administratorul Parohiei Ortodoxe
Române din această localitate este preotul Romulus Ioţa, paroh la Doloave.

Şcoala
Prima şcoală au înfiinţat-o germanii, imediat după colonizare. În anul
1846 a fost donată o clădire de către comuna politică, care a fost transforma-
tă în şcoală. În ceea ce priveşte populaţia ortodoxă, românii şi sârbii au avut
la început şcoală comună. În urma despărţirii ierarhice, românii îşi orga-
nizează şcoala proprie, primul învăţător fiind Adam Bojin, originar din
Petrovasâla. În 1882, această şcoală a fost frecventată de 143 de şcolari, din-
tre care 79 băieţi şi 64 de fete. La sfârşitul secolului al XIX-lea se deschide
încă o clasă în limba română, unde a fost angajat învăţătorul Nicoae Şofariu.
În perioada interbelică, învăţământul în limba română la Maramorac se
desfăşoară în condiţii favorabile în comparaţie cu alte şcoli româneşti,

87
având în vedere că în această şcoală funcţionează doi învăţători care au con-
tribuit considerabil la dezvoltarea învăţământului în limba română în Banatul
iugoslav. Este vorba despre Savu Nicolaievici şi Nicolae Bocşan.
În primii ani postbelici, la secţiile în limba română este angajată învăţătoa-
rea Hortenzia Băla. La Maramorac în această perioadă existau două instituţii
şcolare, şi anume progimnaziul, staţionat într-o clădire şcolară veche, şi şcoala
primară, în care învăţământul se desfăşura în cinci clădiri. În anul 1950, în cele
două şcoli au fost angajaţi 9 învăţători, 7 propunători şi o educatoare. Ca urma-
re a micşorării numărului de români şi a dezinteresului părinţilor pentru învă-
ţământul în limba română, azi la Maramorac nu mai funcţionează secţia cu
limba de predare română, desfiinţată definitiv în anul 1991.

Viaţa culturală

Organizarea vieţii culturale de la primele ei începuturi, ca şi în majoritatea

localităţilor, a fost în competenţa învăţătorilor locali. Astfel, la Maramorac a
fost înfiinţat corul în anul 1906, format din 44 de membrii, fiind condus de
învăţătorul Adam Bojin, iar mai târziu, în perioada interbelică, de învăţătorii
Savu Nicolaievici şi Nicolae Bocşan. Aceştia au fost promotorii întregii vieţi
culturale în perioada interbelică, organizând numeroase serbări culturale, la
care, pe lângă cor, participau şi formaţiile de dansatori şi de teatru.
În perioada postbelică, activitatea culturală, desfăşurată în cadrul S.C.A.
„Romanţa“, a înregistrat cele mai frumoase rezultate în primii ani de după
război. Pe lângă cor, care a participat la serbările, festivalurile şi trecerile
în revistă ale epocii, rezultate deosebite au fost obţinute de formaţia de tea-
tru, în special în anul 1948, când actorii amatori din această localitate au
cucerit locul I la întrecerile formaţiilor de teatru ale românilor din Voivodina,
cu piesa „O scrisoare pierdută“ de Ion Luca Caragiale, în regia lui Nicolae
Bocşan. Actorii amatori din Maramorac au reprezentat minoritatea română
la concursul provincial de teatru care a avut loc la Novi Sad. Prin plecarea lui
Nicolae Bocşan la Vârşeţ, în anul 1949, amatorismul cultural al românilor
din Maramorac va intra într-o perioadă de stagnare, care în sfârşit a dus şi
la dispariţia numeroaselor activităţi culturale. În ultimele decenii, amatorii

88
din Maramorac se prezintă din când în când cu formaţia de dansatori la
Festivalul de Folclor şi Muzică Românească din Voivodina, găzduind şi o
ediţie a acestui Festival.

Personalităţi distinse

Savu Nicolaievici (1889-1947), născut la Straja. A absolvit Şcoala

Normală din Timişoara în anul 1909, după care funcţionează un timp ca
învăţător la Nicolinţ, pentru ca apoi să fie transferat la şcoala din Maramorac.
Se evidenţiază în organizarea vieţii cultural-amatoriceşti a românilor din
Maramorac, dar în special ca autor de manuale şcolare (abecedare şi cărţi de
citire) pentru elevii şcolilor primare româneşti din Banatul iugoslav în perioa-
da interbelică. Unele dintre acestea le-a alcătuit împreună cu învăţătorul
Petru Băla din Cuvin.
Nicolae Bocşan (1899-1957), născut la Maramorac. Ca învăţător în
localitatea natală, dă o contribuţie deosebită la dezvoltarea vieţii culturale –
a amatorismului muzical şi în special a celui teatral. În activitatea sa profe-
sionistă mai deţine funcţia de director adjunct al şcolii din localitatea nata-
lă, cea de inspector şcolar, de profesor şi de secretar al Liceului din Vârşeţ.
În domeniul publicisticii, colaborează la publicaţiile în limba română, în
special la “Libertatea” şi “Lumina”. Totuşi, numele lui Nicolae Bocşan va
rămâne înscris cu litere de aur în special în istoria teatrului de amatori şi a
celui profesionist al românilor din Banatul sârbesc. După performanţele
obţinute cu formaţia de actori amatori din Maramoracul natal, Nicolae
Bocşan este transferat în anul 1949 la Teatrul Profesionist Român din
Vârşeţ, ca primul regizor şi unul dintre cei mai buni actori ai acestuia, în
care activează până la desfiinţarea acestei instituţii, în anul 1956.

89
 MARCOVĂŢ

Date istorice

Cea mai veche menţionare a localităţii este din anul 1362, sub denumirea
de Markteleke, găsindu-se în cadrul Comitatului Caraş. Pe timpul stăpânirii
turceşti satul a fost distrus. Marcovăţul este refăcut probabil în deceniul al
patrulea al secolului al XVIII-lea, prin stabilirea românilor, veniţi, după leg-
endă, din valea Bârzavei de lângă Bocşa, şi a sârbilor, despre care tradiţia
spune că ar proveni din Muntenegru. Cu toate că legenda, consemnată la
jumătatea secolului al XIX-lea de primii istorici români din zona Vârşeţului
– Andrei Vasici şi Nicolae Tincu Velia – aminteşte numele lui Marcu, care i-
ar fi condus pe întemeietorii localităţii, şi în cinstea lui aceasta ar fi şi primit
numele de Marcovăţ, noi suntem de părerea că, având în vedere consemna-
rea localităţii încă în secolul al XIV-lea sub numele de Markteleke, acest
toponim s-a păstrat şi în perioada stăpânirii otomane, din care în secolul al
XVIII-lea a derivat numele actual al satului. Oricum, Marcovăţul se aminteş-
te în anul 1734 şi el în această perioadă este deja format. În 1751, aici a exi-
stat o staţiune poştală pe linia Denta-Oraviţa.
90
 În acest sat a avut loc în timpul războiului austro-turc din 1737-1739, după
afirmaţiile lui Nicolae Stoica de Haţeg, un duel între turcul Busa şi românul Ianăş
Unguru, în care acesta din urmă a fost ucis. În timpul ultimului război austro-turc
din 1788-1791, marcovicenii au încheiat o înţelegere cu invadatorii turci, prin
care comandantul turc Abdulah Mehmed Meniş-paşa l-a proclamat pe un oare-
care Batoş Butan din Marcovăţ de căpitan peste 22 de sate din împrejurime, cu
sarcina de a cuceri zona pe cale paşnică şi de a recruta cât mai mulţi oameni pen-
tru lupta împotriva austriecilor. În septembrie 1788, marcovicenii au atacat loca-
litatea germană vecină Kudritz (Gudurica), împreună cu locuitorii altor sate
româneşti din apropiere – Lăţunaş, Comorâşte şi Vărădia. Cauza participării mar-
covicenilor şi a altor români din zonă în război de partea turcilor trebuie căutată
în nemulţumirea acestei populaţii cu politica fiscală purtată de autorităţile hab-
sburgice.
În anul 1832 camera imperială a vândut Marcovăţul fraţilor Barajevčev. Mai
târziu, satul a mai fost în posesia fraţilor Bajić, iar apoi şi a altor mari proprietari.
Azi, Marcovăţul aparţine Comunei Vârşeţ.

Numărul locuitorilor
În anul 1749, în sat au fost înregistrate 116 gospodării. Numărul locuitorilor
în secolul al XIX-lea a fost în creştere. Astfel, în anul 1832 au fost 1466 de locui-
tori ortodocşi şi 14 romano-
catolici, iar cel mai mare
număr de locuitori a fost
înregistrat în 1869 – în total
1529. În continuare, numărul
locuitorilor se menţine
aproape de această valoare,
pentru ca în perioada de după
Primul Război Mondial să
înceapă să scadă mai simţitor.
Pe baza recensământului din
anul 1921, la Marcovăţ au
fost înregistraţi 1323 de locuitori, dintre care 1209 români, 42 germani, 35 sârbi,
23 maghiari, 14 slovaci. Ca urmare a scăderii natalităţii şi a emigrării în Occident
în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, dar şi a stabilirii unor marcoviceni la
Vârşeţ, numărul locuitorilor azi a devenit îngrijorător de mic. Conform recen-
sământului din anul 2002, Marcovăţul are doar 329 de locuitori (487 cu cei
găsiţi la „muncă provizorie” în străinătate), dintre care 251 români, 33 sârbi,
10 maghiari etc.
91
 Biserica

Prima biserică, din lemn, a fost ridicată în 1734. Având în vedere că la

Marcovăţ trăia şi un anumit număr de sârbi, Biserica la început era comu-
nă, până la despărţirea ierarhică; în această localitate, despărţirea ierarhică
a avut loc în anul 1873. Sârbii au primit o despăgubire care a constat într-
o sesie şi 3000 fl. În 1890 şi-au ridicat o casă de rugăciuni, însă cu timpul
s-au românizat, aşa că această casă de rugăciuni a fost părăsită şi s-a ruinat.
Biserica Ortodoxă Română actuală a fost construită în anii 1872-1874, cu
Hramul “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Marcovăţul este specific printre
localităţile româneşti din Banatul Sârbesc prin faptul că are şi o parohie
greco-catolică. Anume, în 1864 o parte din populaţia ortodoxă română a
preluat confesiunea greco-catolică, iar în 1907 şi-ai ridicat şi o biserică, ce
este azi unica biserică românească aparţinătoare acestei confesiuni din
Serbia. Această parohie greco-catolică a existat şi în perioada în care greco-
catolicismul a fost interzis în România de autorităţile comuniste.
Preoţii: Primul preot despre care există date în documentele istorice a
fost Ioan Popovici (1834-1854). În momentul despărţirii ierarhice, la
Marcovăţ funcţionau doi preoţi ortodocşi români: Nicolae Popescu şi
Vichentie Ogrin. Este demn de amintit şi preotul Pavel Stoian, cu cea mai
lungă perioadă de păstorire a acestei parohii (1875-1928). În perioada inter-
belică (decembrie 1927), vine la Marcovăţ preotul Victor Bojin, un anima-
tor neobosit al vieţii culturale, care până atunci a funcţionat ca învăţător la
Seleuş. Pentru ultimele decenii ale secolului al XX-lea este caracteristic că
preotul greco-catolic Vasile Miclău, fiu al satului, a slujit în ambele bise-
rici: şi în cea greco-catolică, şi în cea ortodoxă, până în anul 2003. În pre-
zent, parohia ortodoxă este administrată de prot. Moise Ianăş. În ceea ce
priveşte parohia sârbească, aceasta a existat o perioadă relativ scurtă, după
cum deja s-a spus, din cauza dispariţiei enoriaşilor ortodocşi sârbi. Ultimul
paroh sârb la Marcovăţ a fost Mihailo Čipić, care a funcţionat până în anul
1897.

92
 Şcoala
8
Unii autori consideră că la Marcovăţ a existat o şcoală încă în anul 1734 ,
organizată de obercneazul Aurel Ogrin. În cazul în care această informaţie
este adevărată, Marcovăţul ar fi prima localitate din Banatul Sârbesc în care
a fost înfiinţată o şcoală.
Totuşi, date mai concrete despre şcoala din Marcovăţ apar abia în secolul
al XIX-lea. Astfel, în anul 1865 sunt consemnaţi 29 de elevi (25 de băieţi şi
4 fete), instruiţi de învăţătorul Ioan Almăjanu. Doar câţiva ani mai târziu, în
anul şcolar 1869/1870, izvoarele consemnează 93 de elevi. Dintre învăţători,
în deceniile următoare se amintesc Petru Iştvanu şi Ioan Adam. Elevii sârbi
au frecventat cursurile în limba română, ceea ce a contribuit la asimilarea
acestora.
În perioada interbelică, învăţământul în limba română întâmpină dificul-
tăţi, ca urmare a lipsei de învăţători români. Situaţia se ameliorează în anii
treizeci, când la Marcovăţ din nou lucrează învăţători români, şi anume
Gheorghe Nicolaevici şi Iosif Mioc (învăţător contractual). După război, cali-
tatea învăţământului creşte prin angajarea de noi cadre didactice. În perioada
anilor 1945-1980 au fost angajate în total 30 de cadre didactice în această
şcoală. Problema principală a reprezentat-o scăderea continuă a numărului
elevilor. Azi, procesul de învăţământ se desfăşoară într-o clasă combinată
(clasele I-IV), avându-l ca învăţător pe Virgil Victoran. În anul şcolar
2003/2004, cursurile în această şcoală au fost frecventate de 12 elevi.

Viaţa culturală

Unul din primele coruri bărbăteşti şi primul cor pe patru voci la românii
din Banatul sârbesc a luat naştere în anul 1871 la Marcovăţ, la iniţiativa
învăţătorului Petru Iştfanu. Cele mai bune rezultate acest cor le obţine în
perioada în care a fost condus de Iosif Iorga, când este transformat în cor
mixt. În perioada interbelică, din cauza lipsei de cadre calificate pregătite
să organizeze o viaţă culturală calitativă, intensitatea amatorismului cultu-
ral scade considerabil. Prin venirea învăţătorului din Seleuş Victor Bojin,

8. Nicolae Cornean, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940, pag. 393

93
care este numit de preot la Marcovăţ, amatorismul cultural reînvie. La iniţia-
tiva acestuia şi a inginerului Iulius Moisă este înfiinţată şi fanfara, pentru care
au fost cumpărate instrumente din Cehoslovacia. Jumătate din suma necesară
pentru cumpărarea instrumentelor a fost donată de Biserică, iar restul a fost
colectat de la săteni. Primul instructor al acestei fanfare a fost Petru Jurca din
Vlaicovăţ.
În perioada postbelică, corul mixt funcţionează câţiva ani, pentru ca apoi
să existe doar corul bisericesc, care este prezent şi azi în viaţa confesională şi
culturală a Marcovăţului. Fanfara, la rândul ei, îşi continuă şi ea activitatea
până în zilele noastre, participând cu regularitate la festivalurile fanfarelor şi
la alte manifestări cultural-muzicale. În deceniul lăsat în urmă, atât corul, cât
şi fanfara marcoviceană au reînviat sub conducerea tânărului entuziast Daniel
Gaita, trecut, din păcate, prea repede în lumea umbrelor.

Personalităţi distinse

Damaschin Mioc (1920-1989), născut la Marcovăţ. Termină liceul la

Oraviţa şi Şcoala Superioară de Arhivistică din Bucureşti, apoi Facultatea de
Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în 1973 îşi susţine doctorat-
ul în istorie la aceeaşi facultate. O perioadă scurtă în tinereţe lucrează ca ped-
agog la Internatul Român din Vârşeţ, după care trece în România, unde
lucrează ca asistent universitar şi apoi ca şi cercetător ştiinţific principal şi şef
al sectorului de istorie medie la Institutul „Nicolae Iorga” din Bucureşti.
Preocuparea principală i-a fost studierea şi publicarea izvoarelor docu-
mentare medievale privind istoria poporului român. A fost membru al
redacţiei numeroaselor reviste de specialitate, printre care „Revista de isto-
rie”, „Studii şi materiale de istorie medie”. A avut o colaborare strânsă cu
istoricii din ţara de baştină şi în special cu cercetătorii şi oamenii de cultură
din rândul românilor din Voivodina.

94
 M Ă R GH ITA

Date istorice

După părerea lui Milleker, cea mai veche atestare documentară a Mărghitei
este din anul 1597, când a fost locuită de sârbi. Credem însă că localitatea este
mai veche, datând din Evul Mediu, datorită faptului că purta un nume creştin
chiar şi pe timpul stăpânirii otomane. Anume, în Catastiful din Ipek este aminti-
tă sub numele de Sen Margita (1660), respectiv Margita (1666). În ambii ani,
numărul donatorilor pentru Patriarhia din Ipek a fost destul de mare, ceea ce
dovedeşte că Mărghita era totuşi pe atunci o localitate însemnată. Încă o
menţionare a acestei localităţi în aceeaşi perioadă o face călătorul vienez H.
Ottendorf, în notele sale de drum din anul 1663, descriind-o ca „un sat sub
pământ”, deci format din bordeie. Şi încă odată, localitatea se aminteşte pe tim-
pul stăpânirii otomane în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din anul 1713,
când avea 22 de gospodării.
În perioada stăpânirii habsburgice, localitatea este încadrată în districtul
Vârşeţului. În 1724 numeroşi locuitori ai satului au plecat, iar în locul lor s-au
aşezat, după părerea lui Milleker, imediat după 1740, familii de români. În anul
1776, J.J. Ehrler o menţionează ca localitate românească, aparţinătoare cercului
Jam (Jamu Mare) din cadrul Districtului Vârşeţului.
95
 Încă în perioada stăpânirii turceşti se pare că localitatea se găsea pe dru-
mul care lega Panciova de Timişoara, iar pe timpul stăpânirii austriece, mai
concret în anii 1716-1830, pe aici trecea drumul de poştă care lega Timişoara
de Panciova. Mai târziu, în 1889, a fost construită calea ferată Becicherecul
Mare-Mărghita, care doi ani mai târziu a fost prelungită până la Vârşeţ.
Azi, din punct de vedere administrativ, Mărghita face parte din Comuna
Plandişte.

Numărul locuitorilor
În 1749, localitatea avea 46 de gospodării. În ceea ce priveşte numărul
locuitorilor, avem date din anul 1787, când au fost înregistraţi 1037 de locui-
tori. Mai târziu, în 1827, la
Mărghita trăiau 2894 de
locuitori ortodocşi şi 22 de
catolici. Numărul maxim de
locuitori este înregistrat în
1869 – în total 1895. O
scădere neînsemnată a
numărului locuitorilor este
prezentă în deceniile urmă-
toare. La recensământul din
1921 au fost înregistraţi
1807 locuitori, dintre care 973 români, 707 sârbi, 69 maghiari, 24 germani
etc. În prezent, ca urmare a natalităţii mici şi a emigrărilor în ţările occiden-
tale, dar şi a stabilirii unui număr însemnat de familii din Mărghita la Vârşeţ,
numărul locuitorilor a scăzut, astfel că la recensământul din 2002 au fost înre-
gistraţi 1047 de locuitori (1261 împreună cu cei găsiţi la muncă în străinăta-
te), dintre care 462 sârbi, 303 români, 107 rromi, 100 maghiari, 37 iugoslavi,
13 macedoneni etc.

Biserica
Prima biserică, din lemn, a fost ridicată în anul 1742. După ce la începutul
secolului al XIX-lea satul a fost mutat pe un loc mai ridicat, enoriaşii şi-au clă-
dit o biserică nouă, la început comună pentru români şi sârbi, care în urma des-
părţirii ierarhice, realizată la Mărghita în anul 1890, a aparţinut sârbilor, iar

96
românilor le-a aparţinut fosta casă parohială, ridicată în 1836, care acum a
început să fie folosită ca şi capelă. Românii şi-au construit o biserică nouă în
anii 1899-1900, cu Hramul “Naşterea Născătoarei de Dumnezeu”. Biserica a
fost sfinţită în anul 1913 de episcopul Caransebeşului Miron Cristea. Pictura
a fost realizată de Aca Radak din Vârşeţ şi de Ladislav Vuković, în anul 1901.
În acelaşi an, Biserica Sârbească a fost pictată de Filip Matei. După Primul
Război Mondial, autorităţile Regatului S.C.S. au expropriat, în cadrul refor-
mei agrare, 800 jugăre de pământ găsit în proprietatea Parohiei Ortodoxe
Române din Mărghita.
Preoţii: În Catastiful din Ipek din 1660 se aminteşte la Mărghita preotul
Marco. În secolul al XIX-lea, majoritatea preoţilor de la această parohie au
aparţinut familiei locale Păsulă, cărora la începutul secolului al XIX-lea le-a
fost schimbat numele în Ioanovici de către autorităţile Bisericii Sârbeşti.
Astfel, primul preot din această familie, Paul Păsulă, a devenit Paul
Ioanovici. La jumătatea aceluiaşi secol, Mărghita avea doi preoţi. În urma
despărţirii ierarhice, preotul local Iosif Popovici a devenit paroh la biserica
sârbească, pe când parohia românească nou-înfiinţată l-a avut de administra-
tor pe Mihai Juică, urmat de Iuliu Iorgovici, cunoscut şi ca animator al vieţii
culturale din localitate. În perioada interbelică, viaţa confesională şi naţional-
culturală a românilor din Mărghita se găsea în grija noului paroh Ioan Naia,
de altfel în perioada anterioară şi învăţător în această localitate. În prezent,
parohia Mărghita este păstorită de preotul Florenţiu Ianeş.

Şcoala
Datele despre perioada cea mai veche a şcolii din Mărghita sunt sărace.
Şcoala Confesională cu limba de predare română s-a înfiinţat în anul 1879,
avându-l ca învăţător pe Alexandru Jebeleanu. În perioada anilor 1878-1881
s-a construit clădirea şcolară. Din sursele financiare colectate de la credin-
cioşi se plăteau cheltuielile pentru întreţinerea şcolii, pensia învăţătorilor etc.
În această perioadă, la Mărghita funcţionau trei şcoli, în limba română, sârbă
şi maghiară, aşa cum era şi structura locuitorilor. Mai târziu, ca învăţător a
funcţionat Ioan Naia, care în perioada interbelică a slujit şi ca preot. Spre
sfârşitul perioadei interbelice, la postul de învăţător se găseşte Nicolae
Băsceanu, învăţător contractual.
În perioada postbelică, şcoala funcţionează mai întâi ca şcoală cu şase
clase, pentru ca în anul 1955 fie transformată în şcoală cu opt ani, însă având
în vedere că în clasa a V-a, care s-a deschis în acest an, s-au înscris elevi puţini
97
în toate cele trei limbi (română, sârbă şi maghiară), ciclul superior a început
să funcţioneze doar în limba sârbă, pe când la cursul inferior învăţământul s-
a desfăşurat în continuare în cele trei limbi. Elevii cursului superior au avut
în fiecare zi ca obiect separat limba română.
În anul 1974 s-a format la Plandişte Centrul Şcolar „1 Octombrie”, la care
au fost transferaţi elevii cursului superior de la şcolile din Mărghita şi Sân-
Ianăş. Cursul inferior a continuat să funcţioneze la şcoala din sat, desfăşurân-
du-se şi în continuare în două clase combinate în limba română. Numărul
elevilor care frecventau cursurile în limba română s-a micşorat în anii urmă-
tori în aşa măsură încât clasele româneşti s-au închis în anul 1989, iar în
momentul desfiinţării Centrului Şcolar din Plandişte (1997) şi a revenirii cur-
sului superior la şcoala din Mărghita, procesul de învăţământ, în toate cele
opt clase, s-a desfăşurat în continuare doar în limba sârbă, situaţie prezentă şi
azi. În momentul de faţă, Şcoala Elementară „Dositej Obradović” din
Mărghita are în total 114 elevi, dintre care 9 elevi frecventează orele faculta-
tive de limba română.

Viaţa culturală

Activitatea culturală începe să se desfăşoare în mod organizat în anul

1885, când a luat naştere corul bisericesc pe două voci. Primul conducător al
acestui cor a fost Ioan Naia. În perioada interbelică îşi desfăşoară activitatea
şi un cor mixt. Fanfara ia naştere în anul 1925, în cadrul „Reuniunii române
de citire şi cântări”, primii instructori fiind Iosif şi Romulus Micu, pentru ca
mai târziu conducerea fanfarei să fie preluată de cei mai talentaţi membri –
Dimitrie Vasile şi Vasile Păsulă.
În perioada postbelică, activitatea amatoricească se desfăşoară în cadrul
S.C.A „George Coşbuc”, iar în momentul de faţă în cadul formaţiei „Dukat”.
Prezenţa amatorilor din Mărghita la manifestările cultural- muzicale ale
românilor din Voivodina în ultimele decenii nu este constantă, periodic făcân-
du-şi apariţia la astfel de manifestări doar formaţiile de dansatori.

98
 MESICI

Date istorice
Milleker consideră că localitatea Mesici, găsită în imediata apropiere a
mânăstirii cu acelaşi nume, se aminteşte pentru prima dată în izvoarele isto-
rice în ultimul deceniu al secolului al XVII-lea. Totuşi, credem că localitatea
„Meci”, amintită în 1666 în Catastiful din Ipek, este chiar Mesiciul nostru,
părere susţinută şi de alţi autori9. Nu ştim cât putea să fie de mare acest sat,
însă în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din 1713 este amintit ca având
doar 7 gospodării. Este posibil ca localitatea să fi avut de suferit în timpul
războiului austro-turc de la sfârşitul secolului al XVII-lea. În ceea ce priveş-
te etnia locuitorilor acestui sat, ni se par exagerate afirmaţiile autoarei citate
mai sus, conform căreia „în secolul al XVII-lea, Banatul a fost în exclusivi-
tate sârbesc şi ortodox”10. Dacă luăm în considerare faptul cert că în local-
ităţile din apropierea Vârşeţului şi a Mesiciului (Coşteiul şi multe altele) ele-
mentul românesc este confirmat în documente încă în Evul Mediu, dar şi pe
timpul stăpânirii otomane, nu este imposibil ca şi la Mesici să fi trăit români
în această perioadă, mai ales dacă luăm în considerare şi informaţia din
Catastiful din 1666, unde pe lista donatorilor din acest sat se găsesc, printre
alţii, şi „Ioan şi tatăl său Radul”.
9. Даринка Рацков, Манастир Месић, Издавачка кућа Драганић, Пoкрајински завод за заштиту споменика култу-
ре, 2002, pag. 21
10. ibidem

99
 După 1716, satul a fost părăsit, iar în curând se pare că s-au stabilit noi
familii de sârbi, care însă prin anul 1743 au trecut la Vârşeţ, unde şi azi exis-
tă numeroase familii cu numele Mesicki. În acelaşi timp, pe domeniul mânăs-
tirii, căreia îi aparţinea şi satul, au fost aduse noi familii de români, cu sarci-
na de a cultiva pământul mânăstirii. În 1753, localitatea este amintită ca
românească.

Numărul locuitorilor

Încă din secolul al XVIII-lea şi până azi, Mesiciul este una dintre cele mai
mici localităţi cu populaţie românească din Banatul sârbesc. În anul 1832, la
Mesici trăiau 640 de locui-
tori români, care se ocupau
cu agricultura, pomicultura
şi viticultura. Cel mai mare
număr de locuitori este
înregistrat în anul 1880 –
807, iar în perioada urmă-
toare numărul locuitorilor
scade treptat. În anul 1921
erau 677 de locuitori, dintre
care 646 români, 16 sârbi, 7
germani, 2 maghiari şi 2 cehi. În ultimele decenii, emigrările în Occident şi
stabilirea la Vârşeţ, cât şi numărul deosebit de mic de nou-născuţi au agravat
şi mai mult situaţia în ceea ce priveşte numărul locuitorilor. Astfel, la recen-
sământul din 2002 au fost înregistraţi la Mesici 227 de locuitori (295 împreu-
nă cu cei găsiţi în Occident), dintre care 198 români, 19 sârbi, 2 slovaci, 2
iugoslavi, un maghiar şi un macedonean.

Biserica

Până la despărţirea ierarhică, slujbele bisericeşti şi toate afacerile confesio-

nale se găseau în competenţa călugărilor de la mânăstirea Mesici, ceea ce a fost
cazul şi cu localităţile învecinate Iablanca şi Sălciţa. În urma despărţirii, repre-
zentanţii bisericii ortodoxe române au cerut ca mânăstirea Mesici să fie acorda-
tă românilor, purtând şi procese în faţa instanţelor judecătoreşti împotriva bise-
ricii ortodoxe sârbe (1905). Totuşi, hotărârea definitivă a tribunalului a fost ca
mânăstirea să rămână în cadrul bisericii ortodoxe sârbe (1909).
100
 După ce mânăstirea a rămas sârbilor, mesicenii reuşesc cu mari dificultăţi
să ridice o capelă. Anume, în anul 1911 a fost cumpărată o casă care a fost
transformată în casă de rugăciuni, iar mai târziu (1972) au fost mutate aici
iconostasul şi stolurile capelei din Dobriţa, unde parohia română s-a stins.
Pictura din interiorul capelei a fost realizată în anul 1984 de tânărul pictor din
România Adrian Sandu, care s-a domiciliat la Mesici.
Preoţii: Parohia română după despărţire a fost administrată de preotul
Zaharia Laţcu, care a avut de purtat o luptă grea pentru organizarea confesio-
nală a mesicenilor. Din cauza numărului mic de credincioşi, Parohia
Ortodoxă Română din Mesici a fost afiliată parohiei Iabuca (Iablanca), situa-
ţie prezentă şi azi. În zilele noastre, începând cu anul 1983, filia Mesici este
administrată de parohul de la Iablanca Cornel Juică.

Şcoala
Despre şcoala din Mesici nu avem date suficiente pentru a reconstrui înce-
puturile învăţământului în această localitate. În 1865, în urma despărţirii ierar-
hice, din conscripţia populaţiei de pe teritoriul Protopopiatului Ortodox Român
al Vârşeţului aflăm că la Mesici a funcţionat o şcoală frecventată de 38 de elevi,
dintre care 33 băieţi şi 5 fete, avându-l ca învăţător pe Ioan Merşa. În continua-
re, învăţământul la Mesici a întâmpinat anumite dificultăţi, ca urmare a presiu-
nii pe care a executat-o primarul satului, care a îndemnat copiii să nu meargă
la şcoală, încercând astfel să zădărnicească construirea casei de rugăciuni în
această localitate (1868). Preotul Zaharia Laţcu cere intervenţia autorităţilor
pentru a trimite copiii la şcoală, cât şi tragerea la răspundere a primarului pen-
tru faptele comise.
În 1877, la această şcoală a funcţionat învăţătorul Ioachim Mităr. Pe la sfâr-
şitul secolului al XIX-lea, postul de învăţător a fost vacant. Începând cu anul
1909, la şcoala din Mesici este angajat învăţătorul Petru Cioc. Criza învăţămân-
tului în limba română în perioada interbelică a fost simţită şi la Mesici, când în
această şcoală nu se desfăşura învăţământul în limba română. Abia la sfârşitul
anilor treizeci, în baza Convenţiei Şcolare iugoslavo-române, se angajează
învăţătorul contractual Aurel Oprea.
În perioada postbelică, învăţământul la această şcoală se desfăşoară la cur-
sul inferior (clasele I-IV). Între anii 1945 şi 1980, au fost angajaţi în total opt
învăţători. Elevii din Mesici frecventau clasele cursului superior la început la
Iablanca, iar după ce s-a închis cursul superior şi în această localitate, au fost
transferaţi la Şcoala Elementară „Olga Petrov” din Vârşeţ. În anul şcolar
2003/2004, în cele patru clase combinate ale cursului inferior de la Mesici au
fost înscrişi în total 10 elevi.
101
 Viaţa culturală
La Mesici a existat un cor bisericesc încă la sfârşitul secolului al XIX-lea,
care şi-a întrerupt activitatea în timpul Primului Război Mondial. După ter-
minarea acestui război, corul a fost refăcut, instrucţiile fiind date de Pantelie
Drăghici, după care conducerea a fost preluată de cantorul Todor Petroane. În
urma morţii tragice a acestuia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
corul îşi întrerupe activitatea. O scurtă refacere a vieţii corale a fost prezentă
în anii 1954-1955, când învăţătorul Gheorghe Nicolaevici a înfiinţat un cor
laic. Prin plecarea acestuia din sat, activitatea corală la Mesici s-a stins defi-
nitiv.
Cea mai bogată activitate culturală la Mesici a avut-o însă Fanfara
„Turturica”, înfiinţată în anul 1934. Ascensiunea acestei fanfare a fost brus-
că. Deja în anul 1936 participă la Festivalul Corurilor şi Fanfarelor de la
Timişoara, devenind în curând cea mai puternică şi cea mai cunoscută fanfa-
ră românească de la noi. Repertoriul acestei formaţii de suflători a fost foar-
te bogat şi variat. De foarte puţine ori s-a întâmplat ca în faţa publicului să
repete aceleaşi melodii. La sfârşitul războiului număra 16 membrii. Întreaga
această formaţie a participat, în cadrul orchestrei militare a Diviziei a V-a
Crăinene, la luptele finale pentru eliberarea Iugoslaviei (1944-1945). După
război, o performanţă deosebită a fost obţinută în anul 1950, când „Turturica”
cucereşte locul I la concursul provincial ţinut la Vârşeţ la 4 iunie 1950. Timp
de aproape jumătate de secol (1935-1982), această formaţie muzicală, care a
reprezentat cu demnitate minoritatea română din Voivodina, a fost condusă
de dirijorul Păun Bou, ţăran din Mesici.

102
 NICOLINŢ

Date istorice
Cea mai veche atestare documentară a Nicolinţului este din anul 1404,
informaţie furnizată de Felix Milleker, care, din păcate, nu aminteşte izvorul
de documentare. Săpăturile arheologice întreprinse în anii 1991-1992 pe
locul numit „Cânipişte”, la intrarea în sat de partea de către Banatski
Karlovac, dovedesc însă că hotarul Nicolinţului a fost populat încă în
Neolitic. În acelaşi loc, au fost descoperite necropole şi urme ale unor aşezări
omeneşti din Evul Mediu, iar ultima aşezare descoperită în acelaşi loc provi-
ne din secolul al XVII-lea.
În anul 1459, conform cronicilor Vârşeţene, se amintesc credincioşii din
Nicolinţ care veneau de sărbători la Vârşeţ. În Catastiful din Ipek sunt amin-
tite două localităţi: Nicolinţul Mare (probabil localitatea descoperită de arhe-
ologi la „Cânipişte”) şi Nicolinţul Mic, ambele în două rânduri – în 1660 şi
1666. Este interesant faptul că, în ciuda afirmaţiilor că cele două localităţi ar
fi dispărut – Nicolinţul Mare în 1698, iar Nicolinţul Mic în 1716, în Catastif
se amintesc nume de familii româneşti care există şi azi la Nicolinţ, o dova-
dă a continuităţii acestei populaţii într-un interval de cel puţin trei secole şi
jumătate. Concret, este vorba despre familia Cinci, amintită la Nicolinţul
Mare în 1666, sau familia Mateaş, amintită la Nicolinţul Mic tot în 1666.
103
Despre prezenţa populaţiei româneşti în cele două localităţi ne mai amintesc
şi numele de Fiat, Andreiaş ş.a.
Nicolinţul Mare se găsea pe locul Nicolinţului actual, pe când Nicolinţul
Mic se găsea mai înspre răsărit. După trecerea Banatului sub stăpânire habs-
burgică, hotarul celor două sate, despre care credem, pe baza celor expuse mai
sus, că nu au dispărut în întregime, au fost luate în arendă de locuitorii satului
Cacova, care, drept urmare a creşterii numărului locuitorilor în propria locali-
tate, duceau lipsă de pământ. În 1744, cacovenii cer ca 40 de familii din
această localitate să fie colonizate la Nicolinţ, şi după ce au primit aprobare de
la autorităţi, s-au stabilit în apropierea Nicolinţului Mic, unde au înfiinţat
Cacova Mică. Mai târziu, în 1774, din cauza inundaţiilor, Cacova Mică a fost
mutată la Nicolinţul Mare, unde se găseşte satul şi azi. În acelaşi an, localita-
tea a fost încadrată în Regimentul Iliric, iar în 1776 în cel Valaho-Iliric.
În timpul Revoluţiei de la 1848, nicolincenii au fost constrânşi să se ataşe-
ze taberei de la Alibunar a revoluţionarilor sârbi, găsiţi sub administraţia
Comitetului Districtual Sârbesc de la Panciova, participând în luptele de la
Sân-Mihai din luna iunie, prin care a început războiul civil în Banat.
O mare nenorocire s-a abătut asupra satului la 7 august 1944, când avioa-
ne de bombardament americane au atacat localitatea, provocând moartea a 22
persoane şi rănind un număr mare de cetăţeni. În aceeaşi zi a avut loc şi ata-
cul aerian asupra Alibunarului.

Numărul locuitorilor
Cele mai vechi informaţii privind numărul gospodăriilor provin din anul
1749 şi se referă la Cacova Mică. În acest an, localitatea avea 70 de gospo-
dării. În anul 1782, după
trecerea cetăţenilor Cacovei
Mici la Nicolinţ, au fost
înregistraţi 1203 de locui-
tori ortodocşi. Ca urmare a
natalităţii sporite şi, des-
igur, a noilor colonizări,
numărul locuitorilor creşte
în continuare, astfel că în
anul 1854 au fost înregis-
traţi 2771 de locuitori. Cel mai mare număr de locuitori – 3483, au fost înreg-
istraţi la recensământul din anul 1910. În continuare, numărul locuitorilor
104
scade, cauzele fiind aceleaşi ca şi în celelalte localităţi de la noi, scăderea
natalităţii şi emigrările în ţările occidentale. Conform ultimului recensământ
din anul 2002, la Nicolinţ trăiesc 1240 de locuitori (1499 împreună cu cei ple-
caţi la muncă în Occident), dintre care 921 români, 143 rromi, 129 sârbi, 9
maghiari, 6 iugoslavi etc.

Biserica
Încă în perioada în care se găseau la Cacova Mică, strămoşii nicolinceni-
lor şi-au ridicat o biserică de lemn. După trecerea lor la Nicolinţ, a fost ridi-
cată o biserică nouă din cărămidă, sfinţită la 1778 de episcopul din Vârşeţ.
Această Biserică a reprezentat locul de rugăciune şi lăcaşul sfânt al nicolin-
cenilor până la ridicarea Bisericii actuale, în anii 1909-1910, construită în stil
bizantin şi având Hramul “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Picturile au fost
realizate de Ant. Şteff din Hondol.
Preoţii: În Catastiful din Ipek se aminteşte preotul Raia la Nicolinţul Mare,
respectiv preotul Ţvetko la Nicolinţul Mic. La venirea cacovenilor la Cacova
Mică, este amintit preotul Radu Coman, în anul 1749. Lista preoţilor după veni-
rea cacovenilor la Nicolinţul Mare începe cu Pavel Mihailovici (1773-1798) şi
Daniel Pincu (1778-1819). Biserica actuală a fost ridicată pe timpul păstoririi
preotului Antoniu Popovici (1868-1923). În perioada interbelică, preotul
Teodor Petrică (1914-1952) se evidenţiază atât prin activităţile sale în cadrul
parohiei din Nicolinţ, cât şi în viaţa naţional-politică a românilor din Banatul
iugoslav. Cele mai însemnate realizări în jumătatea a doua a secolului lăsat în
urmă aparţin preotului Andrei Turcoane (1969-2006), care în anul 2004 a orga-
nizat şi festivităţile de aniversare a 600 de ani de atestare documentară a loca-
lităţii, publicând cu această ocazie şi Monografia parohiei Nicolinţi. În prezent,
Sf. Altar al Bisericii din Nicolinţ este slujit de preotul Manuel Ianăş.

Şcoala
Primele date despre şcoala din Nicolinţ le avem din anul 1779, când se
aminteşte catihetul Daniel Pincu. În anul 1789, şcoala avea 45 de elevi. În anul
şcolar 1802/1803 numărul elevilor era de 51, dintre care 28 frecventau cursu-
rile cu regularitate, iar învăţător era George Stanciu. Până în anul 1841 şcoala
avea un singur despărţământ. În perioada anilor 1842-1847 funcţionau ca învă-
ţători Petru Liuba şi Simeon Todorovici. În deceniile următoare, numărul elevilor

105
care frecventau şcoala a crescut considerabil, astfel că în anul şcolar 1871/1872
erau în total 285 de elevi, dintre care 171 băieţi şi 114 fete. După desfiinţarea
Graniţei Militare, şcoala din Nicolinţ funcţionează ca şcoală comunală. Dintre
şirul de învăţători care au funcţionat în această şcoală până la Primul Război
Mondial, îi amintim pe Ilie Susa, Ilie Mangiu, Dimitrie Petcu, Florica Căiman,
Rozalia Bibarţ, Ion Iacobici, Ion Ionescu, Silvius Iordan, Traian Petcu.
În perioada interbelică se simte lipsa de învăţători care ţineau prelegeri în
limba maternă a elevilor, cea română. Printre aceştia a fost Traian Petcu, iar
spre sfârşitul perioadei interbelice deja constatăm o îmbunătăţire a situaţiei,
astfel că la şcoala din Nicolinţ funcţionează mai mulţi învăţători români –
Ioan Matei şi Rujiţa Popin, învăţători de stat, şi Maria Gherman-Picioane,
învăţătoare contractuală.
După război se deschide şcoala elementară cu opt ani, la care funcţionează,
în perioada 1945-1980, în total 53 de cadre didactice. În anul şcolar 2003/2004,
la Şcoala Elementară „3 Octombrie” din Nicolinţ au fost înscrişi în total 87 de
elevi, numărul lor fiind într-o continuă descreştere, fenomen prezent în toate
şcolile de la noi. Cabinetele sunt dotate cu cel mai modern material didactic.
Prin stăriunţa directorului şcolii, Ion Stefan, această instituţie este cunoscută
printr-o colaborare frucutoasă cu autorităţile şcolare republicane şi provinciale,
ceea ce a rezultat cu organizarea numeroaselor seminare, concursuri şcolare şi
a altor activităţi din domeniul învăţământului.

Viaţa culturală
Reuniunea de Citire şi Cântări din Nicolinţ a luat naştere în anul 1890.
Primele date despre o activitate a acesteia le avem din anul 1891, când ama-
torii nicolinceni au prezentat un concert în localitatea Alibunar. Pentru înfiin-
ţarea corului din cadrul acestei reuniuni, care activa şi ca şi cor bisericesc,
merite deosebite le-a avut preotul Antoniu Popovici. Viaţa culturală în loca-
litate este îmbogăţită prin înfiinţarea Fanfarei „Doina” în anul 1936, la iniţia-
tiva preoţilor locali Teodor Petrică şi Teodor Ciobanu. Fanfara a fost instrui-
tă de Petru Jurca din Vlaicovăţ.
După război, activitatea culturală la Nicolinţ continuă, realizări demne de
menţionat fiind obţinute în special de actorii amatori, în cadrul Zilelor de
Teatru ale Românilor din Voivodina, cât şi de orchestra de muzică populară,
condusă ani în şir de Ionel Cornean. Din pleiada soliştilor vocali şi instru-

106
mentişti nicolinceni, care au contribuit la promovarea tezaurului muzical al
românilor din Banatul sârbesc, amintim numele lui Nicolae Cinci, cunoscut
interpret al doinelor bătrâneşti. În lumea muzicii în special este cunoscut
numele lui Lelo Nica, unul dintre cei mai buni acordeonişti din lume şi cam-
pion mondial la acest instrument muzical, originar din Nicolinţ, domiciliat în
Danemarca.
Activitatea publicistică este marcată de editarea periodicului „Satul 899”,
în redacţia lui Gheorghe Bosioc, care este şi autorul unei scurte monografii
a vieţii culturale la Nicolinţ, intitulată „Nicolinţ - pagini de istorie culturală”.

Personalităţi distinse

Teodor Petrică (1888-1953), preot la Nicolinţ în perioada anilor 1914-

1952. Desfăşoară o bogată activitate pe plan confesional, cultural şi politic,
atât la Nicolinţ, cât şi în cadrul minorităţii române din Banatul sârbesc. A
fost preşedintele Reuniunii de Citire şi Cântări din Nicolinţ, preşedinte al
Partidului Român din Regatul S.C.S., începând cu anul 1925, membru al
Astrei şi director al Institutului de Economii şi Credit „Luceafărul” din
Vârşeţ. A fost colaboratorul săptămânalului „Nădejdea” din Vârşeţ şi mem-
bru al redacţiei publicaţiilor „Foaia poporului român” şi „Biruinţa”, ambele
din Vârşeţ.

107
 OVCEA

Date istorice
Localitate care a existat încă în Evul Mediu, se pare că deja în anul 1548
a fost transformată în vakuf. Este amintită şi în Pomelnicul din Kruševo. În
secolul al XVII-lea, în ciuda terenului mlăştinos pe care se găsea, Ovcea era,
după toate probabilităţile, o localitate însemnată, deoarece în 1688/89 avea
60 de gospodării. În anul 1706 localitatea se aminteşte ca vakuful lui
Mehmed-paşa. În acele timpuri, Ovcea era situată pe drumul Belgrad-
Panciova, respectiv Zemun-Panciova, cu toate că deseori acest drum nu era
accesibil din cauza inundaţiilor. În timpul războaielor austro-turce din anii
1683-1699 şi 1716-1718, s-a găsit în calea armatelor beligerante, care au
devastat-o şi au jefuit-o, ceea ce a avut ca urmare scăderea numărului locui-
torilor. După trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică, Ovcea încă exis-
tă ca localitate, fiind consemnată şi pe harta lui Mercy din 1723-25. În conti-
nuare, numărul locuitorilor îi variază, cunoscând totuşi o micşorare, ca
urmare a inundaţiilor şi a epidemiei de ciumă din anul 1738. O altă nenoro-
cire care s-a abătut asupra satului au reprezentat-o incursiunile armatelor
găsite în război (austriecii şi turcii, 1737-1739), care au jefuit localitatea.
La un moment dat (1739), locuitorii satului s-au refugiat peste Dunăre,

108
însă o parte din ei s-au întors în curând acasă. Printre cauzele acestor stră-
mutări au fost şi desele atacuri ale tâlharilor asupra acestui sat, în care
locuitorii, în frunte cu cneazul satului, au fost terorizaţi şi jefuiţi.
După cum putem observa, viaţa locuitorilor acestui sat a fost deosebit de
grea şi de nesigură, astfel că în 1746 satul a fost părăsit. În continuare, Ovcea
se aminteşte ca praediu aparţinător Districtului Panciova, care se dădea în
arendă, împreună cu pustele Borcea şi Crvenka. Dintr-o descriere a acestei
puste din anul 1768 se poate deduce că rămăşiţele vechiului sat – a caselor şi
a Bisericii, încă erau vizibile în acei ani. Pusta se arenda în special pentru
păşunat.
În curând însă, autorităţile militare habsburgice au hotărât să reînfiinţeze
localitatea, prin colonizarea de familii de români din Crişana şi Transilvania.
Primele colonizări ale românilor la Ovcea se amintesc în anul 1781. În urma
înăbuşirii răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, autorităţile habsburgice au
început deportările familiilor răsculaţilor în Banat. O parte din aceste familii
au fost strămutate la Alibunar şi Sân-Mihai, iar unele şi la Ofcea. Printre cei
deportaţi în această localitate a fost şi Ion Nicola, fiul lui Horia, care a rămas
acolo până la sfârşitul vieţii. Cea mai importantă colonizare a avut loc însă în
perioada 1813-1815, după ce numeroase familii de români din Clec şi
Becicherecul Mare au cerut să fie strămutate în Graniţa Militară, la Ovcea.
După ce autorităţile au şovăit la început, planificând să-i aşeze pe solicitanţi
la Petrovasâla, unde încă mai existau locuri goale pentru colonizare, în urma
înfiinţării acestei localităţi la 1808, în sfârşit, la refuzul familiilor interesate
din Clec şi Becicherec de a se aşeza la Petrovasâla, acestora li s-a permis să
se stabilească la Ovcea.
Şi în continuare, populaţia trăia în condiţii grele, în special din cauza inun-
daţiilor dese. De aceea, condiţiile pentru dezvoltarea agriculturii nu erau prea
favorabile, astfel că locuitorii se ocupau mai mult cu pescuitul, vânatul, oie-
ritul, împletitul coşurilor. Pentru viaţa economică a satului o deosebită impor-
tanţă a avut-o ridicarea digului de apărare împotriva inundaţiilor, în anul
1934, prin care a fost zădărnicită revărsarea apelor Dunării şi ale Timişului în
apropierea acestei localităţi. Această realizare deosebită a reprezentat o coti-
tură în viaţa Ovcei, după care locuitorii încep să se ocupe cu agricultura şi
legumicultura.
După cel de-al Doilea Război Mondial, localitatea Ovcea, împreună cu
Borcea, este ataşată din punct de vedere administrativ Oraşului Belgrad, res-
pectiv Comunei Palilula, cu toate că geografic aparţine Banatului. Aceasta a
înlesnit însă o dezvoltare economică rapidă a localităţii în ultimele decenii.
În apropierea satului se găseşte un izvor de apă minerală, considerat lecuitor,
cât şi un depozit de gaze naturale.
109
 Numărul locuitorilor
În decursul secolului al XIX-lea, numărul locuitorilor la Ovcea era într-o
continuă creştere. În 1880 au fost înregistraţi 1413 locuitori, marea majorita-
te români. În 1921 au fost înregistraţi 1452 de locuitori, dintre care 1400
români, 23 sârbi, 20 germani, 7 slovaci şi 2 maghiari. După ce în anul 1971
au fost înregistraţi 3381 de locuitori, creştere atribuită stabilirii numeroaselor
familii noi în această localitate aparţinătoare Belgradului, recensământul din
2002 ne dovedeşte şi în acest
caz descreşterea populaţiei,
în special a celei româneşti.
Conform acestui recensă-
mânt, la Ofcea trăiesc 2567
de locuitori, dintre care 1642
sârbi, 705 români, 35 rromi,
22 iugoslavi, 16 macedoneni
etc.

Biserica

Localitatea veche, din secolele XVII-XVIII, nu a fost fără biserică, care

este atestată documentar, cu toate că parohia nu avea întotdeauna şi preoţii
săi. În anul 1727 se găsea în cadrul parohiei ortodoxe din Borcea, a cărei
preot slujea şi la Ovcea. Câţiva ani mai târziu însă, în 1733, în documente se
aminteşte preotul ovcean Jivan.
După reînfiinţarea satului, în anul 1817 a fost ridicată şi Biserica
Ortodoxă. Starea materială grea a sătenilor a creat probleme în ceea ce pri-
veşte dotarea Bisericii cu inventarul necesar. Pe lângă credincioşii din paro-
hie, la aprovizionarea Bisericii a contribuit şi măcelarul panciovan Frania
Venţl, care timp de 20 de ani, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, a făcut
donaţii Bisericii Ortodoxe Române din Ovcea, cu toate că personal nu era
ortodox. Printre donaţiile acestuia se amintesc două icoane Naşterea lui Isus
şi Învierea lui Isus, şi un Polieleu.
Actuala Biserică, în stil neobizantin, a fost construită în anii 1930-1931,
exclusiv din banii Bisericii şi din contribuţiile enoriaşilor, cu Hramul “Sf.
Împăraţi Constantin şi Elena”. Pe iconostas au fost aşezate icoanele din
Biserica veche, demolată pentru a se face loc Bisericii noi. În anul 1989 pic-
torul Boško Kovačević din Ulmu execută pictura murală şi restaurează pictu-
rile de pe iconostas, în afara celor patru, mutate de pe iconostasul vechii
Biserici.
110
 Preoţii: Primul preot care se aminteşte în urma reînfiinţării localităţii este
Damian Dimitrievici (1809-1832). În decursul secolului al XIX-lea, îndeo-
sebi s-a evidenţiat preotul Simeon Dimitrievici, fiu al satului, care a jucat un
rol deosebit de important în Revoluţia de la 1848-49, atât la Ovcea, cât şi
mult mai larg. Preotul Simeon a fost principalul susţinător din rândul cleru-
lui român al Comitetului Districtual Sârbesc din Panciova, în situaţia în care
majoritatea preoţilor români din Banat au fost partizanii lui Eftimie Murgu.
În momentul înfiinţării Protopopiatului Ortodox Român al Panciovei, în
urma despărţirii ierarhice, Simeon Dimitrievici a fost numit de primul admi-
nistrator al acestui protopopiat, încă o dovadă a reputaţiei bune pe care o avea
în rândul clerului şi a enoriaşilor. În decursul secolului al XX-lea, altarul Sf.
Biserici din Ovcea este slujit de preoţi din familia Popescu. Începând cu anul
1968 şi până azi, parohul Ovcei este Teodor Popescu.

Şcoala
Primul învăţător care se aminteşte în izvoarele scrise la şcoala din Ovcea
este Iancu Murgu, în anul 1826. În anul şcolar 1842/1843, şcoala din această
localitate avea 97 de elevi, învăţător fiind Pavel Scumpia. Deja în anul şco-
lar 1871/1872, numărul elevilor este mult mai mare – în total 163, dintre care
83 băieţi şi 80 de fete. În această perioadă, la şcoala din Ovcea funcţiona
învăţătorul George Mircea, iar la sfârşitul secolului – N. Dehelean.
În perioada interbelică, elevii ofceni urmăreau cursurile în limba sârbă,
din cauza lipsei de învăţător român. Abia spre sfârşitul acestei perioade se
angajează două cadre didactice care ţin cursuri în limba maternă a elevilor.
Este vorba despre Maria Bura-Guţu, învăţătoare de stat, şi Constantin
Ursache, învăţător contractual. În sat erau două clădiri şcolare vechi, găsite
pe strada principală.
În perioada postbelică, şcoala din Ovcea este unica şcoală elementară cu
cursuri în limba română din Republica Serbia găsită în afara P.A.Voivodina.
Între anii 1945-1980, au fost angajaţi în total 12 învăţători la secţiile în limba
română, care cuprindeau cursul inferior (clasele I-IV). Azi cursurile în limba
română se desfăşoară într-o clasă combinată, cu 20 de elevi, învăţătoare fiind
Florica Brădean. Numărul total al elevilor, care frecventează cursurile în
limba sârbă (clasele I-VIII) şi română (I-IV) este de 310. În prezent, direc-
torul acestei şcoli este Nemanja Kovačić.

111
 Viaţa culturală

Din cauza condiţiilor grele de viaţă, în special a inundaţiilor frecvente,

activitatea culturală organizată la Ovcea începe mai târziu în comparaţie cu
alte localităţi. Astfel, corul bărbătesc din Ovcea ia naştere în anul 1934, trans-
formându-se în curând în cor mixt.
Dar, faima acestei localităţi a fost dusă până departe în special datorită
renumitei Orchestre „Steaua”, înfiinţată la iniţiativa unui grup de entuziaşti,
în frunte cu virtuozul lăutar Traian Deheleanu Glumă. Orchestra s-a încadrat
în anul 1955 în societatea culturală cu acelaşi nume. În deceniile următoare,
ascensiunea bruscă a acestei societăţi a rezultat cu nenumărate participări la
festivalurile românilor din Voivodina (unde a cucerit numeroase premii), şi la
alte manifestări muzicale pe întregul teritoriul fostei Iugoslavii, dar şi la
manifestări în străinătate – în Italia (1980), unde a obţinut Medalia de aur
pentru montajul muzical-coregrafic „Nunta ca la Ovcea” şi locul I pentru
autenticitate. În mai multe rânduri, „Steaua” a participat şi la manifestări ase-
mănătoare în România. Actualul conducător al acestei Orchestre şi Societăţi
Culturale este acordeonistul Dorel Cina.

112
 OMOLIŢA

Date istorice

În anul 1458 este amintită sub numele de Molvitza, când a aparţinut comi-
tatului Cuvin. În secolul al XVII-lea se pare că a fost o localitate mai mică,
amintită în 1688/89 şi locuită de sârbi. Se pare că numele de Omoliţa a fost
dat acestei localităţi datorită faptului că sârbii care s-au aşezat aici îşi aveau
originea din Munţii Homolje, din Serbia de Răsărit. În aceeaşi perioadă, în
hotarul actual al acestei localităţi au mai fost trei sate mai mici: Regestovo,
Sreben şi Salasine. După toate probabilităţile, locuitorii din Sreben (numit şi
Servum) au trecut pe la sfârşitul secolului al XVII-lea la Omoliţa. Vatra veche
a satului se găsea la malul Dunării, la câţiva kilometri de localitatea actuală.
Conform unor informaţii, aceasta avea o singură stradă, iar casele erau con-
struite din nuiele şi trestie. Viaţa nu era uşoară în acele timpuri, populaţia a
fost săracă, iar desele atacuri ale tâlharilor provocau frică şi nesiguranţă. În
anul 1738, ciuma a provocat mari victime omeneşti, iar incursiunile turceşti
au agravat şi mai mult situaţia în localitatea Omoliţa. În satul vechi, populaţia
s-a ocupat în majoritate cu vânatul, pescuitul şi creşterea animalelor, având
în vedere că nu existau condiţii favorabile de dezvoltare a agriculturii, din
cauza inundaţiilor.
113
 După unii autori11, primii colonişti germani au venit la Omoliţa încă în
toamna anului 1717, deci imediat după trecerea Banatului sub stăpânire aus-
triacă. Într-un număr mult mai mare, germanii s-au colonizat în această local-
itate în anii 1765-1770, încă pe când satul se găsea la malul Dunării. În
aceeaşi perioadă (1766), o parte din populaţia sârbească a localităţii s-a mutat
la Doloave. Germanii care s-au aşezat la Omoliţa au aparţinut în general
familiilor de invalizi militari. Tot în această perioadă a avut loc şi încadrarea
localităţii, care până atunci făcea parte din Districtul Panciovei, în
Regimentul Germano-Bănăţean al Graniţei Militare.
Chiar din cauza revărsării apelor Dunării, în special a inundaţiilor catastrofa-
le din anul 1770, satul a fost mutat pe vatra actuală în anii 1772-1773. După
mutarea satului, în anul 1776 au loc noi colonizări de sârbi şi germani.
Colonizarea românilor a avut loc în perioada anilor 1781-1805, majoritatea fiind
de origine din Broşteni şi Mercina, iar unii şi din Iam, Făget şi Cârnecea. Pe baza
registrelor parohiei ortodoxe din 1733, se poate însă deduce că încă din acele
timpuri la Omoliţa trăia un număr mai mic de români. În tot cazul, românii
reprezentau dintotdeauna o minoritate în această localitate.
Germanii au părăsit satul după terminarea celui de-al Doilea Război
Mondial, iar în locul lor s-au stabilit noi familii de sârbi. Azi, Omoliţa este o
localitate prosperă care din punct de vedere administrativ aparţine Comunei
Panciova.

Numărul locuitorilor
Despre numărul locuitorilor, respectiv al gospodăriilor în satul vechi avem
primele informaţii din anul 1688/89, când au fost înregistrate 15 gospodării. În
anul 1717, ca urmare a tre-
cerii la Omoliţa a celor din
Sreben, numărul gospodă-
riilor înregistrate era de 50.
În întreaga această perioadă,
numărul locuitorilor şi al
gospodăriilor a variat, ca
urmare a colonizărilor, a
plecării unor familii din sat,
a epidemiilor etc. În 1773,
au fost înregistrate 283 de
gospodării de grăniceri.
11. Борислав Јанкулов, Преглед колонизације Војводине у XVIII и XIX веку, Нови Сад-Панчево, 2003, pag. 9
114
În ceea ce priveşte numărul românilor, acesta era dintotdeauna mic, după cum
deja am afirmat. În 1921 au fost înregistraţi în total 5242 de locuitori, dintre care
383 români. Numărul deja mic al românilor a continuat să se micşoreze în dece-
niile următoare. Conform ultimului recensământ din 2002, la Omoliţa trăiesc
6518 locuitori, dintre care 5868 sârbi, 79 români, 74 macedoneni, 61 maghiari,
28 iugoslavi, 27 rromi, 20 bulgari, 19 slovaci, 18 croaţi etc.

Biserica
La Omoliţa a existat o parohie ortodoxă sârbească încă în prima jumătate
a secolului al XVIII-lea. Pentru prima dată, Biserica este amintită încă în
satul vechi, în anul 1733, construită din nuiele şi trestie. După trecerea în
satul nou, a fost construită şi o biserică ortodoxă nouă, din material solid, în
anul 1773. Registrele bisericeşti au început să se poarte în anul 1779. După
stabilirea românilor la Omoliţa, aceştia au fost încadraţi în Parohia Ortodoxă
Sârbă. Despărţirea bisericească a avut loc în 1897, când românii şi-au închi-
riat o casă pentru a o transforma în capelă. Câţiva ani mai târziu, în 1901,
consiliul eparhial a cumpărat o altă casă, transformată în capelă, în care s-au
ţinut sfintele slujbe până la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române, în 1913-
1914, cu Hramul “Naşterea Născătoarei de Dumnezeu”.
Odată cu colonizarea germanilor a luat naştere şi parohia germană. Există
păreri că Biserica veche germană a fost construită încă în satul vechi, însă
desigur din material slab. După trecerea în satul nou, şi germanii şi-au ridicat
o biserică nouă, în anii 1772/73.
Preoţii: Primele nume cunoscute de preoţi la Omoliţa sunt Ivan şi
Constantin, care se amintesc în anii 1726-27 şi 1733, aceasta din urmă în con-
scripţia parohiei ortodoxe, din care aflăm că familia primului preot număra
10, iar cea a celui de-al doilea 13 membrii.
La despărţirea ierarhică, primul preot ortodox român a fost Ioan Stroca. În
primul deceniu al secolului al XX-lea, în viaţa naţional-confesională a româ-
nilor din Omoliţa se evidenţază preotul Nicolae Popovici. Merite pentru ridi-
carea Bisericii îi revin preotului Lucian Lungu, căruia i-a urmat, în perioada
interbelică, Pavel Topală (1924-1944). După război, Parohia Ortodoxă
Română din Omoliţa a fost administrată de parohii din localităţile învecina-
te. În prezent, administratorul parohiei din Omoliţa este parohul ortodox
român al Panciovei, Octavian Susa.

115
 Şcoala
Prima şcoală în localitate a fost cea germană, înfiinţată în 1769, primul
învăţător fiind soldatul veteran Tadeus Shuder, originar din Moravia. Această
şcoală avea la început 74 de elevi. Şcoala sârbească a fost deschisă câţiva ani
mai târziu, în 1773.
În ceea ce priveşte şcoala în limba română, aceasta era în ultimele decenii
ale secolului al XIX şcoală comunală, cu limba de predare română şi maghia-
ră. Învăţătorului român, Traian Vuian, i s-au dat însă în ultimii ani ai secolu-
lui elevi germani, iar elevii români au primit învăţător german, politică pur-
tată de autorităţi cu scopul asimilării minorităţilor etnice. O situaţie similară
era prezentă şi la Iabuca şi Glogoni. Românii din Omoliţa au cerut în anul
1899 de la consistoriul diecezan să intervină la Guvern, pentru a asigura în
această localitate un dascăl român, care să fie în acelaşi timp şi cantor la
Biserică.
Şcoala cu limba de predare română a fost redeschisă la începutul secolu-
lui al XX-lea, avându-l ca învăţător pe Pavel Topală, originar din Petrovasâla,
care în perioada interbelică va funcţiona şi ca preot. La sfârşitul perioadei
interbelice, puţinii elevi români din Omoliţa o aveau de învăţătoare pe Sofia
Veveriţa, pentru ca, în anii postbelici, secţiile cu limba de predare română să
fie desfiinţate, din cauza numărului deosebit de mic de şcolari.

Viaţa culturală
Numărul mic de etnici români la Omoliţa este cauza principală a organi-
zării relativ târzii a mişcării culturale în această localitate. Corul bărbătesc ia
naştere în anul 1910, sub conducerea preotului Nicolae Popovici şi, în urma
acestuia, a preotului Lucian Lungu. După ce şi-a încetat activitatea în timpul
războiului, acest cor a fost reînfiinţat în 1925, sub formă de cor mixt. La buna
desfăşurare a activităţii acestuia în special s-a angajat entuziastul Coriolan
Fara, care este şi ultimul activist cultural care reuşeşte să ţină viu amatoris-
mul cultural românesc la Omoliţa. După moartea lui, în anul 1958, corul înce-
tează să mai existe, iar în această localitate dispare orice formă de activitate
culturală românească. În schimb, Omoliţa este azi cunoscută în lumea cultu-
rală prin organizarea Festivalului Filmelor de Scurt Metraj „Žisel”.

116
 OREŞAŢ

Date istorice

Încă în epoca preistorică, în apropierea Oreşaţului actual se găsea o loca-

litate aparţinătoare culturii latene, numită azi Židovar. Întemeiată de celţii
scordisci, în această străveche localitate s-au stabilit în prima jumătate a seco-
lul I î.e.n., pe timpul domniei regelui Burebista, şi dacii, strămoşii poporului
român. La Muzeul Oraşului Vârşeţ se păstrează numeroase obiecte descope-
rite în această străveche aşezare celto-dacică, o dovadă certă a continuităţii
poporului român pe acest spaţiu încă din cele mai vechi timpuri.
Localitatea actuală este amintită în Evul Mediu sub numele de Orosya, în
anul 1462. Pe timpul stăpânirii turceşti este amintită în 1690 sub numele de
Orešič, apoi în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din 1713, când avea 22
de gospodării şi, din nou, în 1717, când cade sub stăpânire austriacă, cu 30
de gospodării. În 1749 la Oreşaţ se stabilesc noi familii de români, iar în anii
următori şi noi familii de sârbi. În curând, Oreşaţul este încadrat în Graniţa
Militară, mai întâi în Regimentul Iliric (1773), apoi în cel Româno-Iliric
(1776).
117
 În timpul Revoluţiei de la 1848-49, satul a avut mult de suferit. Anume, în
urma victoriei armatei revoluţionare maghiare asupra sârbilor în bătălia de la
Straja, localităţile Straja, Parta şi Oreşaţ au fost la 9 noiembrie 184812 incen-
diate şi jefuite în mod barbar de hoardele haiducului maghiar Rózsa Sándor,
aliat în această bătălie a unităţilor lui Kossuth.
Oreşaţul a fost din cele mai vechi timpuri o localitate mixtă, cu populaţie
româno-sârbă, în care elementul românesc, cu toate că numeric superior, a
fost puternic influenţat de cel sârbesc, ceea ce a avut ca urmare asimilarea
acestei populaţii care, în momentul de faţă, este în ultima sa fază. Majoritatea
românilor din Oreşaţ, chiar şi dacă se declară români, nu mai cunosc limba
maternă, cu excepţia celor mai vârstnici săteni.

Numărul locuitorilor

Conform datelor din 1782, la Oreşaţ trăiau 536 de locuitori ortodocşi.

Numărul locuitorilor nu a variat mult, astfel că în 1854 au fost înregistraţi 551
de săteni. Conform recensă-
mântului din anul 1921, la
Oreşaţ trăiau 713 locuitori,
dintre care 350 români, 319
sârbi, 44 romi. Cel mai
mare număr de locuitori –
840 - a fost consemnat la
recensământul din 1953.
Conform ultimului recensă-
mânt din 2002, numărul
locuitorilor a scăzut evident, atingând cifra de 420 de persoane, dintre care
196 români, 171 sârbi, 41 rromi, 8 maghiari, un croat şi un macedonean.

Biserica
La Oreşaţ convieţuiau încă din timpuri străvechi ortodocşii români şi
sârbi, astfel că şi biserica le era comună. În anul 1853 a fost construită clădi-
rea Bisericii, care în urma despărţirii bisericeşti, înfăptuită în această locali-
tate, după trei ani de proces, abia în 1910, a aparţinut românilor, mai nume-
roşi decât sârbii. Doi ani mai târziu (1912), enoriaşii sârbi, din banii primiţi

12. Şi nu la 9 noiembrie 1849, cum este specificat la mai mulţi autori.

118
ca despăgubire de la români, şi-au ridicat o altă biserică. Iconostasul Bisericii
Ortodoxe Române a fost pictat de Ştefan Popovici, însă majoritatea picturi-
lor au fost din nou pictate de Nestor Bogdanović din Biserica Albă. Biserica
ortodoxă română are hramul Pogorârea Duhului Sfânt. În decursul primelor
decenii de existenţă, parohia ortodoxă română din Oreşaţ avea filie la Parta.
Preoţii: Primul preot ortodox amintit în documente a fost Ioan
Stanisavlievici (1778-1788). Despărţirea ierarhică a fost înfăptuită pe timpul
preotului Ioan Mităr, care a slujit în această parohie din anul 1907. În perioa-
da interbelică, după trecerea parohului amintit la Straja, la Oreşaţ a servit
tânărul preot Adam Măran, originar din Uzdin (1932-1940). În jumătatea a
doua a secolului lăsat în urmă, din cauza lipsei de preoţi ortodocşi români,
dar şi a micşorării numărului credincioşilor, Oreşaţul rămâne fără preot, paro-
hia fiind administrată de preoţii din localităţile vecine. În prezent, această
parohie este administrată de preotul Moise Ianăş.

Şcoala
Cele mai vechi date despre şcoala din Oreşaţ provin din anul şcolar
1802/1803, când aceasta a fost considerată ca şcoală sârbo-română, având un
singur despărţământ. Învăţător era Pantelimon Petrovici, iar numărul elevilor era
de 16, dintre care 10 români şi 6 sârbi.
În perioada interbelică, la Oreşaţ nu exista şcoală cu limba de predare româ-
nă, în ciuda străduinţelor reprezentanţilor minorităţii române din Banatul sâr-
besc de a se deschide astfel de şcoli şi în localităţile cu un număr mai mic de
români. În perioada postbelică, cursurile în limba română se desfăşoară un timp,
iar ca învăţători au funcţionat Ion Chiriţă, Ion Matei, Ilie Dan, Alexa Mohan,
Aurora Rusovaţ şi Nicolae Suciu. Din cauza interesului mic al părinţilor de a-şi
înscrie copiii la secţia cu limba de predare română, aceasta a fost desfiinţată.

Viaţa culturală
Începuturile vieţii culturale a românilor din Oreşaţ sunt legate de despăr-
ţirea ierarhică şi de înfiinţarea corului în anul 1913, condus de preotul Ioan
Mităr. După plecarea acestuia din sat, în 1932, conducerea corului a fost pre-
luată de cantorul Ion Almăjan, principalul animator al vieţii culturale a româ-
nilor din Oreşaţ în perioada următoare. Acesta are merite şi pentru înfiinţarea
fanfarei, în anul 1926, alcătuită la început din 15 membrii. După ce Iacob

119
Berlogea, cetăţean român, a dat primele instrucţii şi s-a înapoiat în România,
conducerea fanfarei a fost preluată de acelaşi Ion Almăjan. Fanfara din Oreşaţ
activează şi azi, participând la unele din manifestările culturale ale românilor
din Voivodina, în special la Festivalul Fanfarelor.

Personalităţi distinse

Ioan Mităr, preot la Oreşaţ (1907-1932) şi la Straja (1920-1943), unul

dintre fruntaşii naţionali ai românilor din Banatul sârbesc în perioada inter-
belică. Dintre meritele sale, desprindem doar unele: a realizat despărţirea
bisericească a românilor de sârbi la Oreşaţ, în anul 1910, a înfiinţat corul
(1913) şi fanfara (1926) în această localitate, cât şi corul mixt de la Straja
(1931-1932). La începutul anilor treizeci îl găsim la funcţia de redactor al
săptămânalului şi al calendarului „Nădejdea“ din Vârşeţ, iar în perioada
1936-1938, după ce ajunge în conflict cu dr. Alexandru Butoarcă şi cu adep-
ţii săi, redactează, împreună cu preotul Lazăr Cârdu, publicaţia „Foaia popo-
rului român“ din Vârşeţ. La adunarea fruntaşilor români de la Alibunar este
ales de preşedinte al „Asociaţiei corurilor şi fanfarelor din Banatul iugoslav“
(1931), iar în 1936, la adunarea reprezentanţilor localităţilor româneşti de la
Petrovasâla, cu care ocazie a fost înfiinţată „Astra“ pentru românii din
Banatul iugoslav, este ales de preşedinte al acestei celei mai importante aso-
ciaţii cultural-naţionale a românilor din Banatul iugoslav în perioada inter-
belică. După război a fost prigonit de autorităţile comuniste iugoslave şi
constrâns să părăsească ţara şi să se stabilească în România.

120
 RÂTIŞOR

Date istorice

Prima menţionare a localităţii este din anii 1660 şi 1666, când a fost
vizitată de călugării din Ipek. În Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş este
consemnată cu 25 de gospodării, iar în anul 1717 – cu 27 de gospodării.
Începând cu anul 1716, autorităţile habsburgice care pun stăpânire asupra
Banatului, o încadrează în Districtul Vârşeţului. Localitate erarială până
atunci, Râtişorul a fost în anul 1829 vândut conţilor Bethlen, însă în curând
a revenit în proprietatea statului.
Azi, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ Comunei
Vârşeţ. Numeroşi locuitori au emigrat în Occident, iar cei rămaşi acasă se
ocupă preponderent cu agricultura. În viaţa economică, succese deosebite
le-a înregistrat berăria particulară a lui Livius Lăoi, susţinător al numeroa-
selor manifestări culturale şi sportive din rândul minorităţii române din
Voivodina.

121
 Numărul locuitorilor
Numărul locuitorilor a cunoscut o continuă creştere până pe la jumătatea
secolului al XIX-lea, după care începe să scadă treptat. Aceasta este destul de
neobişnuit, deoarece în majoritatea localităţilor populaţia românească se
măreşte considerabil chiar în a doua jumătate a secolului amintit, când la
Râtişor deja descreşte.
Astfel, în 1822 au fost înre-
gistraţi 1508 locuitori, din-
tre care 1502 ortodocşi, 2
catolici şi 4 evrei. În anul
1869, au fost înregistraţi
1439 de locuitori. De atunci,
Râtişorul stagnează, astfel
că în 1921 sunt înregistraţi
1134 de cetăţeni, dintre care
1087 români, 22 germani, 20 sârbi, 3 maghiari şi restul de alte naţionalităţi.
Procesul de scădere a numărului sătenilor a continuat, azi atingând parame-
trii îngrijorători. O dovadă în acest sens este recensământul din 2002, con-
form căruia în această localitate au trăit 509 (771 împreună cu cei găsiţi la
muncă în Occident) locuitori, dintre care 367 români, 67 rromi, 43 sârbi, 12
maghiari, 7 iugoslavi şi 4 croaţi.

Biserica
Vechimea elementului românesc la Râtişor este confirmată de o însemna-
re, descoperită pe paginile Cazaniei lui Varlaam din 1643, carte care a apar-
ţinut parohiei din Râtişor, fiind trecută mai târziu, ca o carte de o deosebită
valoare istorică, naţională şi culturală, în proprietatea Muzeului eparhial din
Caransebeş. Această însemnare a aparţinut lui „Popa Bratu din Râstişor”13,
dovadă că în secolul al XVII-lea în zonă exista o populaţie românească sufi-
cient de numeroasă pentru a-şi avea preoţii ei, care ţineau sfintele slujbe în
limba română şi se foloseau de cărţi în limba română. Încă un argument în
plus care combate afirmaţiile tendenţioase, dar demult depăşite ale unor
istorici, printre care D.J. Popović, Sv. Matić, S. Pecinjački, B. Jankulov ş.a.,
care nu vedeau, sau mai degrabă nu doreau să vadă prezenţa elementului
etnic românesc în Banat în secolul al XVII-lea.

13. Doru Radosav, Cultură şi umanism în Banat, secolul XVII, Editura de Vest, Timişoara, 2003, pag. 50
122
 O altă problemă când este vorba despre viaţa confesională la Râtişor o
prezintă stabilirea vechimii Bisericii din această localitate. Mulţi autori con-
sideră Biserica din Râtişor ca fiind una dintre cele mai vechi clădiri eclezias-
tice ale românilor din Banatul sârbesc, construită în 1735 sau 1736. Milleker
consideră că în aceşti ani a fost ridicată o biserică de bârne şi că cea actuală
ar fi ridicată la 1799. O altă variantă susţine că Biserica veche ar fi ars şi că
de la aceasta ar fi rămas doar uşile împărăteşti, pe care se găseşte inscripţia
„Georgii Diaconovici zugraf 1763”. De fapt, unii autori susţin că iconostasul
a fost pictat de Gheorghe Diaconovici, fiul lui Vasile Diaconul din Srediştea
Mare, iar unele icoane şi de Simeon Iacşici din Biserica Albă, la 1796/97. În
tot cazul, Biserica din Râtişor, cea actuală sau cea veche, a fost sfinţită de
episcopul Vârşeţului Vichentie Popovici în anul 1782, având Hramul “Sf.
Ierarh Nicolae. “După ce a fost renovată în mai multe rânduri, în anul 1997
această biserică a fost renovată din nou, cu sprijinul Institutului Provincial
pentru protejarea monumentelor culturale din Voivodina.
Preoţii: Din şirul de preoţi care au slujit altarul acestei Biserici, îi amin-
tim pe Ilie Luchiciu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi pe Corneliu
Petroviciu, dar în special pe Cuzman Lăpădat, un timp, spre sfârşitul perioa-
dei interbelice, redactor al săptămânalului „Nădejdea” din Vârşeţ. Începând
cu anul 1968, la parohia Râtişor a slujit fiul acestuia, Corneliu Lăpădat, iar în
prezent, preotul Gheorghe Dolinga, care ţine totodată şi orele de religie la
secţiile cu limba de predare română a şcolilor din Vârşeţ.

Şcoala

Din conscripţia populaţiei române ortodoxe a Protopopiatului Vârşeţului

din anul 1865 aflăm că la şcoala din Râtişor a funcţionat ca învăţător Petru
Meza, care avea 62 de şcolari – 45 de băieţi şi 17 fete. Acestuia i s-a alăturat
Ioan Baica, iar mai târziu şi învăţătorul Petru Borcan. La începutul secolului
al XX-lea, la aceeaşi şcoală îi găsim ca învăţători pe Alimpie Rădulea şi pe
Teodor Răbăgia, de altfel activ în Reuniunea Învăţătorilor din Dieceza
Caransebeş. Acesta şi-a continuat activitatea sa de cadru didactic şi în perioa-
da interbelică. Spre sfârşitul acestei perioade funcţionează ca învăţători Sofia
Şdicu şi Petru Lăpădat.
În perioada postbelică, după ce un timp funcţionează şcoala elementară cu
opt ani, ca urmare a scăderii numărului elevilor, se închide cursul superior
(clasele V-VIII), iar elevii începând cu clasa a V-a îşi continuă şcolarizarea la
123
Şcoala Elementară „Olga Petrov” din Vârşeţ. Cursul inferior (clasele I-IV) al
şcolii din Râtişor continuă să funcţioneze, cu clase combinate, ca despărţă-
mânt al Şcolii Elementare „Branko Radičević” din Uljma. În anul şcolar
2003-2004, în cele patru clase ale cursului inferior au fost înscrişi 22 de elevi.

Viaţa culturală
Viaţa culturală la Râtişor începe să se desfăşoare în mod organizat prin
înfiinţarea corului, la 1878, care în 1904 se transformă în cor mixt. După o
perioadă de mai mulţi ani de inactivitate, acest cor este reînfiinţat în 1921,
fiind instruit de Iosif Vrănianţu, care devine şi primul instructor al fanfarei
din Râtişor, înfiinţată în 1925. În perioada anilor 1925-1941, activitatea cul-
turală la Râtişor se desfăşoară sub conducerea învăţătorului pensionar Savu
Petrovici, care se găseşte în fruntea corului, a fanfarei şi a formaţiei de dan-
satori, încadrate în Reuniunea de Citire, Cântări şi Muzică „Doina”. Meritul
învăţătorului Petrovici constă şi în faptul că a dat primele instrucţii corurilor
şi fanfarelor şi din alte localităţi româneşti din Banatul sârbesc, contribuind
astfel din plin la ascensiunea vieţii cultural-amatoriceşti la noi. În anul 1927,
comuna bisericească a cumpărat o casă menită trebuinţelor culturale, în care
a fost instalată şi biblioteca locală.
Şi după ce, în anii postbelici, corul îşi întrerupe activitatea, fanfara din
Râtişor îşi continuă drumul trasat încă în perioada interbelică, rămânând,
până în zilele noastre, una dintre cele mai puternice fanfare româneşti din
Banatul sârbesc.

124
 SATU - N O U

Date istorice
Localitatea actuală a luat naştere în anul 1765, pe drumul Panciova-
Alibunar-Vârşeţ. Dar, şi înainte de a lua naştere actualul Satu-Nou, se poate
vorbi de prezenţa unor aşezări găsite pe locul sau în apropierea actualei
localităţi. Aceasta este confirmat şi prin descoperirea unor obiecte preisto-
rice şi medievale. Există părerea că localitatea Peşfoluk, amintită în 1691
în legătură cu trecerea lui Jafer-paşa pe drumul Timişoara-Panciova, se
găsea pe locul actualului Satu-Nou14. În tot cazul, în deceniile care au
urmat, după trecerea Banatului sub stăpânire habsburgică, pe drumul dintre
Panciova şi Alibunar, acolo unde mai târziu va lua naştere Satu-Nou, se
găsea o staţie de poştă şi o fântână. Această fântână este marcată încă pe
harta lui Mercy (1723-25), sub numele de Brun, iar poşta se aminteşte în
1727. Posibilitatea ca în perioada stăpânirii otomane să fi existat şi o local-
itate este întărită de informaţia furnizată de Szentkláray, care pe lângă fân-
tână marchează şi o localitate părăsită.

14. Olga Zirojević, Turci u Podunavlju, I, Pančevo, 2008, pag. 70

125
 În anii 1753-1754, la câţiva kilometri de poştă şi de fântână, pe locul
numit Valea Piperată (Pfefferthal, Paprena dolina) sau Valea Mare, găsită
înspre Doloave, a luat naştere o aşezare alcătuită din câteva zeci de
gospodării, preponderent sârbeşti, dar şi de români, care însă a fost deja în
1765 mutată la drum, unde se găsea fântâna şi poşta, deci pe vatra actualei
localităţi. Cauza strămutării localităţii constă în primul rând în lipsa de apă
potabilă, dar şi în inundaţiile frecvente. Deja în acelaşi an, noua localitate,
numită Satu-Nou (Neudorf, Novo Selo) avea 150 de gospodării, probabil prin
stabilirea şi a altor familii, provenite din alte localităţi. Doi ani mai târziu, la
Satu-Nou se stabilesc noi familii, în majoritate români, veniţi din localitatea
Zeldoş, găsită înspre Ţrepaia, astfel că numărul caselor s-a mărit cu încă 150,
printre care erau şi bordeie. Zeldoşul15 este amintit, la rândul său, încă în
Catastiful din Ipek din 1660.
În acelaşi an (1767), au fost colonizate încă 43 de familii româneşti din
Panciova. Colonizări mai mici au avut loc şi în anii următori, astfel că în
1773 erau deja 392 de gospodării. Prin urmare, de la bun început, localitatea
Satu-Nou era una mixtă, populată de români şi de sârbi. În ceea ce-i priveşte
pe români, originea lor este diferită, după părerea unor cercetători cei veniţi
din Valea Mare sunt olteni, iar cei veniţi din Zeldoş – bănăţeni şi ardeleni. De
fapt, în această perioadă la Satu-Nou se stabilesc şi familii de români din
valea Mureşului, din Banloc, Jebel, Cebza, Comloş, Rusova Veche şi din alte
localităţi. Colonizările românilor au continuat şi în perioada 1781 – sfârşitul
secolului al XVIII-lea. Printre românii din zonă, cetăţenii Satului-Nou sunt
cunoscuţi sub denumirea de boboci, având şi un dialect specific, aparţinător
graiurilor olteneşti din Banat. Sârbii, la rândul lor, au fost veniţi în majorita-
te din Valea Mare, dar şi din alte localităţi din împrejurime, iar în timpurile
mai noi, în perioada interbelică (1922 şi 1929-34), dar în special în perioada
postbelică, la Satu-Nou se stabileşte un număr mare de sârbi din Bosnia,
Lika, Muntenegru şi din alte părţi ale fostei Iugoslavii.
După ce, la început, noua localitate a aparţinut Districtului Panciova, în
1771 a fost încadrată în Districtul Vârşeţ, iar la începutul anului 1774 a deve-
nit localitate de graniţă, aparţinătoare Regimentului Germano-Bănăţean nr. 12.
La Satu-Nou se găsea sediul Companiei a IX-a din cadrul acestui regiment.
În timpul Revoluţiei de la 1848-1849, Satu-Nou se găsea sub jurisdicţia
Comitetului Districtual din Panciova. Înrolaţi în unităţile sârbeşti, numeroşi
cetăţeni ai Satului-Nou şi-au pierdut viaţa în bătălia de la Straja din 9 noiem-
brie 1848. La 1 ianuarie 1849, în toiul ofensivei armatei maghiare conduse de
15. Sub forma de Зелъдушъ
126
generalul Kiss, care înainta înspre Panciova, în apropierea satului a avut loc
o bătălie între forţele sârbeşti şi cele maghiare, terminată prin victoria revo-
luţionarilor maghiari. Catastrofa în tabăra sârbească a fost evitată doar prin
intervenţia energică a unităţii sârbeşti condusă de căpitanul Adam Kosanić.
În timpul acestor evenimente a avut de suferit şi populaţia civilă din localita-
te, în care au fost incendiate de către maghiari 12 gospodării.

Numărul locuitorilor

Mişcarea demografică a mers în defavoarea populaţiei româneşti. În anul

1869, la Satu-Nou au fost 5563 de români şi 1461 sârbi. În 1921 observăm
deja că numărul locuitorilor a scăzut: din numărul total de 6260 de locuitori,
5130 erau români, 937 sârbi
şi 193 de alte naţionalităţi.
Datorită stabilirii de noi
familii din diferite părţi ale
ţării, în ciuda natalităţii scă-
zute la băştinaşi, numărul
locuitorilor la Satu-Nou
creşte în ultimele decenii
(cu toate că la ultimul
recensământ observăm o
uşoară scădere a numărului
total al locuitorilor, în cazul în care nu îi luăm în considerare pe cei plecaţi în
Occident). Astfel, la recensământul populaţiei din 2002 constatăm următoa-
rea situaţie: numărul total de locuitori este de 7345 (8150 împreună cu cei
găsiţi la muncă în Occident), dintre care 4837 sârbi, 2036 români, 110 rromi,
94 iugoslavi, 22 muntenegreni, 18 maghiari, 18 macedoneni, 15 croaţi, 14
slovaci etc.

Biserica

Prima Biserică la Satu-Nou a fost ridicată imediat după întemeierea loca-

lităţii, fiind construită din pământ şi acoperită cu trestie. Hramul acestei
Biserici a fost “Sf. Stefan Dečanski”. În 1769 deja se purtau registrele
cununaţilor, botezaţilor şi răposaţilor, însă întreaga arhivă bisericească,
împreună cu icoanele şi obiectele de cult, a fost arsă de turci la 1788, în tim-
pul ultimului război austro-turc.
127
 La 1805 a început zidirea unei biserici noi, comune pentru români şi sârbi,
pe locul celei vechi, având Hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”. Localitatea
avea trei parohii ortodoxe. Despărţirea ierarhică a avut loc la Satu-Nou în
anul 1872, în urma căreia serviciile divine se ţineau alternativ în limba româ-
nă şi limba sârbă, până la zidirea Bisericii Ortodoxe Sârbe în anul 1877, iar
Biserica veche a rămas românilor, pe atunci mai numeroşi în localitate.
Iconostasul Bisericii româneşti a fost pictat înainte de despărţire, la 1852, de
Živko Petrović din Zemun. Mulţi ani mai târziu, în 1938, altarul a fost îmbo-
găţit cu ornamente sculptate şi aurituri, lucrările fiind realizate de Iuliu
Bosioc din Berlişte. În acelaşi timp au fost realizate şi picturile de pe boltă,
operă a pictorului Antoniu Şteff din Hondol (România).
Preoţii: Primul preot, Jivan Iovanovici, se pare că a slujit încă în Valea
Mare, iar la Satu-Nou se amintesc primii preoţi în 1767, şi anume Şerban
Popovici, Radu Popovici şi Iania Trandafilovici. În 1773, pe lângă Radu
Popovici, se mai amintesc şi Barbul Popovici şi Lazar Cnejevici. Din şirul de
preoţi care au urmat în perioadele următoare, îl amintim pe Pavel Militariu,
care s-a angajat în special la despărţirea bisericească a ortodocşilor români
din Satu-Nou, devenind şi primul preşedinte al comitetului parohial al
Bisericii Ortodoxe Române din Satu-Nou, în anul 1872. Odată cu venirea
preotului protopop Trifon Miclea la Satu-Nou, în anul 1894, aici este mutat
de la Uzdin şi sediul Protopopiatului Ortodox Român al Panciovei, rămas la
Satu Nou până în zilele noastre. Din seria de preoţi ortodocşi români, îi mai
amintim pe Ioan Murgu, protopop în perioada 1924-1939, Victor Popovici,
protopop 1939-1957, iar începând cu anul 1974 şi până în momentul de faţă
la parohia Satu-Nou slujeşte preotul Gheorghe Ianăş, care este totodată şi
protopop al Panciovei.

Şcoala

Despre existenţa unei şcoli la Satu-Nou se poate vorbi încă din anul şcolar
1767/68, deci în perioada în care încă era în toi colonizarea localităţii. Această
şcoală se mai aminteşte şi în anii 1772 şi 1773/74, dovadă că de la înfiinţare
putem vorbi despre o continuitate în ceea ce priveşte procesul de învăţământ în
această localitate. Odată cu înfiinţarea şcolii ca instituţie, în 1767, a fost ridica-
tă şi clădirea şcolară, în imediata vecinătate a Bisericii. În anul şcolar
1802/1803 şcoala avea un despărţământ, învăţător era Jivan Pavlovici, iar
numărul elevilor era de 55, dintre care 32 români şi 23 sârbi. Creşterea numă-
rului elevilor în deceniile următoare a fost considerabilă, aşa că în anul şcolar
1846/47 erau deja 640 elevi, sârbi şi români. Paralel cu dezvoltarea societăţii şi
a sistemului de învăţământ, creşte şi numărul „şcolilor”, astfel că în anul 1870
128
întâlnim trei şcoli: Şcoala Comunală Germană, frecventată de 50 de elevi,
învăţător Reyhardt Czenmeister; Şcoala Comunală Sârbească, cu 112 elevi şi
Şcoala Română, cu 360 de elevi. Numărul elevilor la şcoala în limba română
creşte în continuare, atingând chiar, la un moment dat (1885), numărul de 977
de elevi16, ceea ce, ni se pare, nu corespunde cu starea reală, dacă ştim că doar
cu trei ani mai înainte, în 1882, au fost înregistraţi „numai” 695 de elevi.
Oricum, este cert faptul că, dintre toate şcolile româneşti din Banatul
Sârbesc, cel mai mare număr de elevi îl avea chiar şcoala din Satu-Nou,
având în vedere şi numărul total al locuitorilor români, mai mare decât în
toate celelalte localităţi de la noi. La sfârşitul secolului, la şcoala română au
fost angajaţi opt învăţători. Dintre cadrele didactice angajate la Satu-Nou,
amintim numele lui Petru Mioşcu, întemeietorul primului cor român, pe Petru
Stoica, redactorul „Convorbirilor pedagogice” şi directorul Băncii
„Sentinela” etc.
În perioada interbelică, criza învăţământului românesc se manifestă prin
plecarea învăţătorilor în România, astfel că în anul 1925, de pildă, pe lângă 8
învăţători sârbi, funcţionează un singur învăţător român, în situaţia în care
numărul elevilor români era încă foarte mare (în anul şcolar 1930/31 au fost
în total 467 elevi români). Normalizarea procesului de învăţământ în limba
română urmează după semnarea Convenţiei Şcolare, astfel că, în preajma răz-
boiului mondial, în clasele româneşti sunt deja cinci învăţători (dintre care
trei învăţători de stat şi 2 contractuali), două posturi fiind încă vacante.
După război, şcoala funcţionează la început cu şase clase, iar în anul 1946
se deschide progimnaziul, cu limba de predare sârbă şi română. În anul 1955,
acesta este transformat în şcoală elementară cu opt ani, care din anul 1958
poartă numele de „Žarko Zrenjanin“, nume pe care îl are şi azi. Este demn de
amintit faptul că, în anul 1957, la secţiile cu limba de predare sârbă se intro-
duce ca obiect de învăţământ limba română, pentru prima dată în Voivodina.
Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a necesitat şi ridicarea unui nou edificiu
şcolar, având în vedere creşterea numărului elevilor (la secţiile în limba
sârbă, ca urmare a stabilirii de noi familii de sârbi la Satu-Nou), care în anul
1965/66 atinge numărul de chiar 1044 de elevi (dintre care 622 în secţiile sâr-
beşti şi 422 în cele româneşti).
În ultimele decenii, numărul elevilor români a început însă să scadă con-
siderabil, atingând în zilele noastre valori din ce în ce mai mici. În anul şco-
lar 2008/2009, la secţiile cu limba de predare română au fost înscrişi doar 89
de elevi.

16. Satu Nou (Banatsko Novo Selo) 1765-1977, Satu Nou, 1979, pag. 95. Date furnizate de protoprezbiteratul Panciovei
129
 Viaţa culturală

Localitate cu activităţi culturale deosebit de bogate şi variate, Satu-Nou a

înregistrat pe plan cultural performanţe rar întâlnite în satele româneşti din
Banatul sârbesc. Primul cor, cel sârbesc, a luat naştere încă în anii şaizeci ai
secolului al XIX-lea, pentru ca în anul 1871 să fie înfiinţat şi corul bărbătesc
român, condus de învăţătorul Petru Mioşcu. În câteva rânduri, corul şi-a
întrerupt activitatea, pe care a refăcut-o cu cadre noi. Aşa a fost şi în anul
1892, când acest cor a fost reînfiinţat sub conducerea învăţătorului Ioan
Gaşpăr. Activităţile cultural-amatoriceşti se desfăşurau în cadrul Reuniunii de
Citire şi Cântări, iar în perioada interbelică, mai concret în 1925, corul obţi-
ne şi statute aprobate de autorităţile iugoslave. O altă realizare deosebită în
perioada interbelică o reprezintă înfiinţarea Fanfarei „Cultura”, în anul 1936.
O parte din membrii acestei fanfare au participat la luptele finale pentru eli-
berarea Iugoslaviei (1944-1945), încadraţi în orchestra militară a Diviziei a
V-a Crăinene. Activitatea Fanfarei din Satu-Nou se desfăşoară fără întrerupe-
re până în zilele noastre.
După război, amatorismul cultural se desfăşoară la Satu-Nou în cadru a
două societăţi: „Valeriu Docna”, care cultiva tradiţiile culturale româneşti şi
„Žarko Zrenjanin“, promotor al valorilor culturale sârbeşti. În anul 1958 se
înfiinţează Căminul Cultural ca instituţie aparte, care îşi desfăşoară activi-
tatea în clădirea construită în perioada 1948-1951, existentă până în zilele
noastre. În ultimul timp, amatorismul cultural la românii din Satu-Nou s-a
desfăşurat în cadrul a două societăţi culturale: „DAC” şi „Radu Flora”.
Performanţe deosebite le-au obţinut, pe lângă formaţiile de dansatori,
orchestra de muzică populară, şi actorii amatori, prezenţi cu regularitate la
Zilele de Teatru ale Românilor din Voivodina şi deţinători ai numeroaselor
premii, la noi şi în străinătate. Spaţiul prevăzut pentru această lucrare nu ne
permite enumerarea tuturor marilor succese ale amatorilor din Satu-Nou
de-a lungul deceniilor lăsate în urmă. Amintim organizarea, la Satu-Nou, a
festivalurilor de muzică şi folclor ale românilor din Voivodina, dar şi a altor
manifestări muzicale ale minorităţii noastre.
Viaţa publicistică îşi are începuturile sale încă în anul 1886, când la Satu-
Nou apare revista „Convorbiri pedagogice”, prima publicaţie în limba româ-
130
nă din Banatul sârbesc, redactată de Petru Stoica, iar mai târziu de Ion Pop
Reteganul. În timpurile de azi, consemnăm editarea a câteva publicaţii locale,
în limba română şi limba sârbă, precum „Foaia bobocilor”, „Renaşterea Satu
Nou”, „Naše novine”.

Personalităţi distinse

Radu Flora (1922-1989), născut la Satu Nou, reprezintă cel mai distins
nume al vieţii noastre ştiinţifice în a doua jumătate a secolului al XX-lea. A
studiat la Bucureşti şi Belgrad, unde a obţinut licenţa în limba franceză şi gra-
matica comparativă a limbilor romanice. În perioada 1948-1952 lucrează ca
profesor de limba română la Liceul şi Şcoala Normală din Vârşeţ, apoi la
Şcoala Pedagogică Superioară din Novi Sad (1952-1955) şi Zrenianin (1955-
1963), când devine profesor la Facultatea de Filologie din Belgrad, unde
rămâne până la pensionare. Teza de doctorat a susţinut-o la Zagreb, cu tema
„Graiurile româneşti bănăţene în lumina geografiei lingvistice”. Scriitor şi
publicist, redactor la „Lumina” şi întemeietor şi preşedinte al Societăţii de
Limba Română din Voivodina (1962), traducător şi om de ştiinţă, culegător
de folclor, cadru didactic şi autor de manuale şi dicţionare, Radu Flora a mar-
cat o epocă în viaţa cultural-ştiinţifică a românilor din Voivodina. A partici-
pat la numeroase reuniuni ştiinţifice, simpozioane, mese rotunde la noi şi în
străinătate. Numeroase contribuţii ale sale se referă chiar la localitatea sa de
naştere, publicând, printre altele, împreună cu un colectiv de autori, şi mono-
grafia „Satu Nou (Banatsko Novo Selo) 1765-1977”.
Ioan Flora (1950-2005), născut la Satu-Nou. Licenţiat al Facultăţii de
Filologie din Bucureşti (1973), lucrează câţiva ani ca profesor de limba şi
literatura română la Liceul Economic din Alibunar, pentru ca, începând cu
anul 1977, să treacă la C.E.P. „Libertatea” din Panciova, unde funcţionează
ca redactor al rubricii culturale în cadrul săptămânalului “Libertatea”, iar din
1991 şi ca redactor al Editurii din cadrul acestei instituţii. Doi ani mai târziu
trece la Bucureşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Unul dintre cei mai
valoroşi poeţi din cadrul literaturii în limba română din Voivodina, Ioan Flora
s-a evidenţiat ca nume ilustru al literaturii române în special după trecerea sa
în România. A publicat o serie de volume de versuri, debutul reprezentându-
l volumul „Iedera” (1975), apărut la Editura „Libertatea” din Panciova. A tra-
dus în limba română integral opera poetică a lui Vasko Popa, cât şi poezia
131
altor creatori literari sârbi şi iugoslavi. Este deţinătorul numeroaselor premii
pentru poezie, la noi şi în România.
Petru Stoica (1859-1930), originar din Oradea. Termină Şcoala Normală
la Deva (1879). După ce funcţionează un timp ca învăţător la Mancen
(Transilvania), trece la Satu-Nou, unde desfăşoară o bogată activitate didac-
tică, publicistică, culturală şi economică. Este demn de amintit că învăţătorul
Stoica a înfiinţat prima publicaţie în limba română de pe spaţiul Banatului
sârbesc (Convorbiri pedagogice, 1886), a pus bazele Institutului de Economii
şi Credit „Sentinela” din Satu-Nou, care decenii în şir a fost şi cea mai puter-
nică bancă sătească a românilor din Banatul sârbesc, fiind şi directorul exe-
cutiv al acesteia, a participat în activitatea corului local etc. În anul 1923 se
stabileşte la Braşov, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
Trifon Miclea (1855-1921), născut la Măidan. Studiază dreptul la
Budapesta, iar apoi şi teologia la Caransebeş, şi după ce este hirotonit (1886),
devine protopop al Panciovei, la început cu sediul la Uzdin, iar în anul 1894
trece la Satu-Nou, unde este mutat şi sediul protopopiatului. La Satu-Nou
rămâne până la moarte, în anul 1921. A contribuit hotărâtor la înfiinţarea
Parohiei Ortodoxe Române din Panciova, a participat la înfiinţarea
„Sentinelei” şi a filialei „Astra”, punându-se cu tot sufletul în slujba neamu-
lui său, atât ca preot, cât şi ca activist cultural şi om politic.

132
 SĂLCIŢA

Date istorice

Localitatea atestată documentar pentru prima dată în anul 1421, sub denu-
mirea de Szálokfalva, Sălciţa este una din localităţile de codru în care trăieş-
te o populaţie românească băştinaşă, dar care însă este din ce în ce mai slab
populată. În epoca otomană se aminteşte în anii 1690-1700, pe când în
Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din 1713 nu este amintită. Din nou apare
pe harta lui Mercy (1723-1725), sub numele de Schozicha. Despre trecutul
îndepărtat al localităţii există puţine izvoare documentare, tradiţia orală fiind
cea care a încercat să dea răspunsuri la numeroase întrebări pe această temă.
Una din legende spune că satul era cândva pe deal, însă pe timpul stăpânirii
otomane locuitorii au coborât la vale, lângă un izvor cu sălcii, de unde şi
denumirea localităţii. Andrei Vasici, primul monograf al Vârşeţului, notează
că Sălciţa, asemănător altor localităţi din împrejurimile acestui oraş, a fost
întemeiată de fugarii care s-au retras în faţa turcilor.
În orice caz, în secolul al XVIII-lea, Sălciţa este amintită ca localitate
românească (1753), fiind în anul 1779 încadrată în Districtul Vârşeţului. Nu
avem date concrete despre eventualele colonizări la Sălciţa în secolul al
XVIII-lea. Că ele au existat, ne-o confirmă tradiţia orală, care aminteşte de
133
stabilirea la Sălciţa a unor familii, cum ar fi familiile Vinu, Vulcu şi Uzoni, din
Globul Craiovei (valea Almăjului). O dovadă în plus în acest sens este şi existen-
ţa unei străzi la Sălciţa care este numită de săteni din timpuri străvechi – Crăiova.
În 1832, localitatea a fost cumpărată de la cameră de fraţii Czicco. În anul
1880, suprafeţele arabile se găseau în mâinile văduvei lui Nikola Jovanović
şi într-ale lui Konstantin Jovanović. Fiind o regiune favorabilă pentru dezvol-
tarea viticulturii, numeroşi săteni se ocupau din cele mai vechi timpuri cu cul-
tivarea viţei-de-vie. În anul 1865, în hotarul localităţii erau 108 jugăre de
podgorii, iar în anul 1884 – chiar 492 jugăre. Întreaga această suprafaţă a fost
distrusă de filoxeră doi ani mai târziu.
Dintre evenimentele demne de menţionat în perioada următoare sunt fră-
mântările sociale care au avut loc în momentele destrămării Austro-Ungariei,
în luna noiembrie 1918. Fenomen prezent pe un spaţiu mult mai larg, mişca-
rea anarhistă îndreptată împotriva reprezentanţilor vechiului regim şi a
păturilor bogate a primit proporţii în primele zile ale lunii noiembrie. La
Sălciţa, ţăranii răsculaţi au atacat şi au jefuit castelul baronului Mayteny, fără
însă ca mişcarea să primească proporţii mai mari.

Numărul locuitorilor

Primele date care ne dau o imagine a mărimii acestei localităţi provin din
1747, când au fost înregistrate 60 de gospodării. În 1832, localitatea avea 842 de
locuitori. Cel mai mare număr de locuitori a fost înregistrat în 1869 – în total 1026.
Pe baza recensământului din
1921, la Sălciţa au fost con-
semnaţi 798 de locuitori, din-
tre care 772 români, 9 ger-
mani, 6 sârbi, 6 maghiari şi 5
cehi şi slovaci. În continuare,
numărul locuitorilor este într-
o continuă descreştere, ca
urmare a numărului mic de
nou-născuţi, a emigrărilor în
Occident şi a stabilirii numeroaselor familii din Sălciţa la Vârşeţ. În 2002, la
Sălciţa trăiau 170 de locuitori (281 împreună cu sătenii găsiţi în Occident), dintre
care 159 români, 4 sârbi, 3 iugoslavi, 1 german, 1 maghiar şi 1 macedonean.

134
 Biserica
Biserica veche este atestată documentar pentru prima dată în 1792. Era
asemănătoare unei case obişnuite, având bolta din scânduri, iar turnul din
lemn. Se mai ştie că această biserică era acoperită cu şindrilă. Cele mai vechi
registre ale botezaţilor datează din anul 1792, pe când protocolul cununaţilor
şi cel al răposaţilor a început să se poarte în anul 1794.
În anul 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă Română nouă, care exis-
tă şi azi, având Hramul “Sf.M.M.Gheorghe”. Picturile au fost realizate în
1843 de Dimitrie Popovici din Oraviţa. O renovare totală a clădirii bisericeşti
a fost realizată în 1988, cu sprijinul tuturor credincioşilor, în special a celor
găsiţi în Elveţia. Cu această ocazie au fost realizate picturi noi, de către
Adrian Sandu, pictor academic din România, domiciliat la Mesici.
Preoţii: Primii preoţi care se amintesc în documentele păstrate în arhiva
bisericească sunt Gheorghe şi Nicolae Nicolaevici şi Păun Cocora, după care
au urmat Ion Cocora şi Gavril Munteanu. În perioada 1900-1903 parohia
Sălciţa a fost administrată de preotul Veniamin Bălan din Iablanca. Începând
cu anul 1904, Sf. Altar al Bisericii din Sălciţa a fost timp de 53 de ani slujit
de preotul Ioan Tătucu, care în 1957 trece la Timişoara, parohia rămânând
vacantă, fiind administrată de preoţii din localităţile învecinate. În 1983,
preotul Cornel Juică, paroh la Iablanca, începe să administreze şi cele două
localităţi apropiate – Mesiciul şi Sălciţa, considerate filii ale parohiei
Iablanca.

Şcoala

Conform documentelor păstrate în arhiva Protopopiatului Ortodox Român

al Vârşeţului, în anul 1865 la şcoala din Sălciţa au fost 40 de elevi, dintre care
32 băieţi şi 8 fete, învăţător fiind Marian Laţcu. Următoarele date se referă la
anul şcolar 1869/70, când sunt consemnaţi în total 130 de elevi, dintre care
cursurile au fost frecventate de 36 de elevi – 33 de băieţi şi 3 fete. În anii
următori, cu creşterea numărului locuitorilor şi a îmbunătăţirii condiţiilor de
învăţământ, s-a deschis şi al doilea post de învăţător, astfel că în anul 1870 la
aceste posturi au fost angajaţi învăţătorii Petru Borcan şi Petru Mezin, pentru
scurt timp însă, căci în curând un post de învăţător s-a închis. Deja la 1877,
la Sălciţa funcţionează un singur învăţător – Ion Lăzăreanu, iar pe parcursul
anilor, au mai fost angajaţi Avram Grema, apoi Filimon Popoviciu, care
rămâne până la începutul perioadei interbelice, când trece în România. Una
dintre realizările importante la începutul secolului al XX-lea este construirea
edificiului şcolar, în anul 1908.

135
 După plecarea lui Filimon Popoviciu, în următorii 15 ani, elevii din
Sălciţa ascultă cursurile în limba sârbă, din cauza lipsei de învăţător român,
acest post fiind încredinţat lui Milivoj Krstić. Prin semnarea convenţiei şco-
lare iugoslavo-române, problema învăţământului în limba română la minori-
tarii români din Banatul iugoslav a fost rezolvată, în şcolile din satele bănă-
ţene fiind angajaţi învăţători contractuali din România. La Sălciţa, acest post
a fost încredinţat lui Ion Bălteanu, care rămâne în acest sat de codru până în
anul 1947. În această perioadă, numărul elevilor deja a scăzut în comparaţie
cu deceniile precedente, ca urmare a micşorării numărului de locuitori.
Astfel, la începutul stagiului lui Ion Bălteanu, şcoala din Sălciţa avea 55 de
elevi, dintre care 27 băieţi şi 28 de fete. În perioada postbelică, la această
şcoală au mai funcţionat învăţătorii Aurel Drăghici, Panta Cebzan, Ilie
Tăroată, Petru Ciorba, Aurel Mioc, iar în perioada 1959-1962 au funcţionat
doi învăţători - Ilia Cacovan şi Ileana Dragodan. Începând cu anul 1964, se
deschide cursul superior (clasele V-VIII) la Iablanca, unde sunt transferaţi şi
elevii din Sălciţa şi Mesici. În continuare, la şcoala din Sălciţa mai funcţio-
nează ca învăţători Ion Matei, Floarea Voina, Floarea Meici, Steluţa Şorgean,
Elena Ţera, Ioniţă Frenţ, Ion Românu şi, începând cu anul 1973, Valeria
Vulcu. Azi, elevii cursului superior fac naveta de la Sălciţa la Vârşeţ (Şcoala
Elementară „Olga Petrov”), pe când numărul elevilor la cursul inferior la
Sălciţa a atins valoarea critică. În anul şcolar 2003/2004, aici au fost consem-
naţi doar 4 elevi.

Viaţa culturală

Activitatea corală la Sălciţa începe în anul 1876, bazele corului bisericesc

fiind puse de ţăranul Vartolomie Vulcu-Brăica. El devine şi primul conducă-
tor al acestui cor, urmat de fiul său Iova Vulcu, iar acesta, la rândul său, de
fiul său Pătru Vulcu, care pe lângă conducerea corului, înfiinţează şi fanfara
din Sălciţa, în anul 1923. În perioada interbelică, cele două formaţii activează
în cadrul Reuniunii de Citire, Cântări şi Muzică din Sălciţa. Din aceeaşi fam-
ilie de activişti culturali, Pătru Vulcu-junior înfiinţează şi orchestra de muzi-
că populară din Sălciţa, în anul 1940. După moartea tatălui său, acesta preia
şi conducerea corului şi a fanfarei, până în anul 1982, când din motive per-
sonale se retrage din viaţa culturală. Natalitatea redusă la minim şi plecarea
tinerilor din sat, dar şi retragerea principalului promotor al vieţii culturale -
Pătru Vulcu junior, au făcut ca activităţile culturale la Sălciţa în ultimele
decenii să se stingă.

136
 SELEUŞ

Date istorice
Cea mai veche menţionare a localităţii datează din anul 1346, când se
aminteşte localitatea Szöllös, într-o scrisoare care se referă la mlaştinile din-
tre Alibunar şi Ilangea. Pentru a doua oară, Seleuşul este amintit în anul 1399,
sub numele de Zeules, ca proprietatea unui oarecare Domocos Pogán. Ultima
atestare medievală este din 1456, când localitatea, denumită din nou Szöllös,
aparţinea Comitatului Keve (Cuvin).
În perioada stăpânirii otomane, Seleuşul este amintit în Catastiful din
Ipek, în 1660 şi 1666. Se pare că era o localitate însemnată, având în vedere
numărul mare de săteni care au dat donaţii călugărilor sârbi. În aceeaşi
perioadă, pe la Seleuş (1662) a trecut şi călătorul turc Evli Celebi, care îl
numeşte Zöldes.
La începutul secoului al XVIII-lea, satul a fost părăsit, fiind pe harta lui
Mercy consemnat ca praediu. Repopularea Seleuşului a avut loc în 1746,
prin colonizarea românilor din Gherman, Doclin, Jamu Mare, Clopodia,
Gătaia, Surduc, Şoşdea, Ghertiniş şi din unele localităţi din Oltenia. În 1768-
1774, au mai fost colinizaţi şi români din valea Mureşului. În 1774 Seleuşul
a fost încadrat în Graniţa Militară, mai întâi în Regimentul Iliro-Bănăţean,

137
iar din 1776 în Regimentul Germano-Bănăţean. Mai târziu, în 1845, a trecut
în cadrul Regimentului Sârbo-Bănăţean, devenind în 1849 şi sediul unei
companii, în care au mai fost încadrate şi localităţile Ilangea şi Padina.
Demilitarizarea localităţii a avut loc în 1872-73, când a intrat în comitatul
Torontal.
În momentele destrămării Austro-Ungariei, au loc frământări sociale care
au evaluat şi în acte de violenţă. După formarea Regatului Sârbilor, Croaţilor
şi Slovenilor au fost colonizate familii de sârbi, prin care a fost înfiinţată
Colonia. Azi, localitatea aparţine Comunei Alibunar.

Numărul locuitorilor
În anul 1782 au fost înregistraţi 1023 de locuitori ortodocşi, iar numărul
maxim îl constatăm la recensământul din anul 1890 – 2902 locuitori. De
atunci, numărul locuitorilor
este în descreştere.
Recensământul din 1921 ne
arată următoarea situaţie:
numărul total de locuitori
era de 2522, dinre care 2388
români, 23 germani, 19
sârbi, 19 maghiari, 8 slovaci
etc. Numărul românilor, ca
şi în celelalte localităţi, este
în continuare în descreştere. Ultimul recemsământ din 2002 ne prezintă
următoarea situaţie: numărul total de locuitori este de 1340 (1515 împreună
cu sătenii găsiţi în Occident), dintre care 658 români, 578 sârbi, 62 rromi, 12
slovaci, 10 iugoslavi, 4 croaţi etc.

Biserica
Primul document care atestă existenţa unei biserici la Seleuş este din anul
1776, în care se constată că această Biserică era construită din pământ bătut,
neterminată şi acoperită doar parţial. Hramul acestei Biserici era “Sf. Mare
Mucenic Gheorghe”. Aceasta a fost construită pe cheltuiala cetăţeanului
Petru Iancu Baba şi a Comunei. Primul registru al botezaţilor începe cu anul
1779, păstrat în Arhiva Comunităţii Locale din Seleuş. În perioada anilor
138
1804-1809, seleuşenii reuşesc, prin mijloace proprii, să construiască o biser-
ică nouă, cu Hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, care este şi azi lăcaşul sfânt
al enoriaşilor din această localitate. Iconostasul acestei biserici a fost pictat în
perioada anilor 1869-1872 de cunoscutul artist bănăţean, pictorul academic
Nicolae Popescu.
La iniţiativa preotului Gheorghe Şdicu, începând cu anul 1936, se orga-
nizează la 29 august, în ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, pelerinajul
credincioşilor la izvorul tămăduitor găsit în apropierea satului, cu partici-
parea numeroşilor pelerini, atât din Seleuş, cât şi din alte localităţi.
Preoţii: În Seleuşul vechi, din secolul al XVII-lea, se amintesc în
Catastiful din Ipek preoţii Trifu (1660), Sava şi Damian, cât şi ieromonahul
Ierotei (1666). Şirul de preoţi în Seleuşul actual îl începe Iosif Popovici,
paroh în perioada anilor 1779-1815, pe timpul căruia a fost construită biseri-
ca. Numele preoţilor care au precedat acestuia nu ne sunt cunoscute. Trebuie
specificat faptul că la Seleuş erau două parohii ortodoxe române, prin urmare
şi doi parohi. În total, lista preoţilor din Seleuş, începută cu Iosif Popovici,
cuprinde 18 nume, dintre care merite deosebite pentru propăşirea parohiei o
au în special Nicolae Otonoga (preot între anii 1839-1892), Ştefan Popa
(1886-1927), Coriolan Suciu (1918-1951), Gheorghe Şdicu (1907-1958).
După moartea lui Coriolan Suciu, Seleuşul rămâne cu un singur preot, cele
două parohii unindu-se într-una singură. În perioada următoare, au mai slujit
preoţii Ioan Marina şi Trifon Căta, iar actualmente slujeşte preotul Petru
Măran.

Şcoala

Despre existenţa unei şcoli la Seleuş avem primele date din anul 1786.
Până în anul 1841 era un singur despărţământ, iar în acest an a fost deschis
încă unul. Primul învăţător amintit în documentele vremii a fost Dimitrie
Otonoga, în anul şcolar 1802/1803, care lucra pe un salariu lunar de 70 de
florini. În acest an şcolar, numărul elevilor a fost de 18, dintre care 15 aveau
frecvenţă bună. În continuare, se mai amintesc învăţătorii Samuil Ilici (1808-
1818), Dimitrie Linca (1842-1847), Dimitrie Maciu (1842-1847), Ioan Spoton
(1850). În anul şcolar 1846/47 erau deja 280 de elevi.
În anul 1849, în toiul Revoluţiei, clădirea şcolară a fost transformată în
cazarmă. O nouă clădire şcolară a fost ridicată în anul 1874. Conform unui
document din Arhiva Protopopiatului de la Satu-Nou, în anul 1882 au fost în

139
total la şcoala din Seleuş 298 de elevi, dinre care 155 de băieţi şi 143 de fete,
instruiţi de doi învăţători. Unul dintre aceştia a fost Ilie Bojin, un nume ilus-
tru al vieţii şcolare, culturale şi confesionale de la noi. Acesta a descoperit,
printre altele, talentul muzical al elevului său, viitorul virtuoz la vioară Ion
Durain, a contribuit hotărâtor la înfiinţarea „Reuniunii de Cântări şi Citire”
(1907), pentru ca în anul 1922 să fie transferat la Dobriţa, unde a slujit ca
preot. Un alt caz asemănător îl reprezintă Victor Bojin, învăţător şi promotor
al vieţii culturale, transferat în 1927 la Marcovăţ. Dintre dascălii primelor
decenii ale secolului al XX-lea, îi mai amintim pe Mihai Pepenariu, Nicolae
Bojin şi, spre sfârşitul acestei perioade, pe Teodor Şandru, învăţător contrac-
tual, venit la Seleuş în 1935, cunoscut atât ca promotor al vieţii culturale, cât
şi ca publicist, poet şi scriitor.
În perioada postbelică, se deschide şcoala cu opt ani, elevii cursului supe-
rior fiind însă în curând transferaţi la Şcoala Elementară din Alibunar. În
1997, elevii seleuşeni revin în şcoala din sat, clasele ciclului V-VIII fiind din
nou deschise, în ciuda numărului mic de elevi, atât la secţiile cu limba de
predare română, cât şi în cele sârbeşti. Şcoala însă nu-şi redobândeşte inde-
pendenţa, fiind în continuare departament al Şcolii Elementare „Frăţie şi uni-
tate” din Alibunar. Numărul mic de elevi şi lipsa de cadre de specialitate
reprezintă principalele probleme când este vorba despre învăţământul în
limba română la Seleuş. În anul şcolar 2003/2004, în cele opt clase cu limba
de predare română au fost înscrişi în total 53 de elevi.

Viaţa culturală
Primele încercări de organizare a vieţii culturale la Seleuş au loc în anul
1884, când este înfiinţat de învăţătorul Ilie Bojin un cor şcolar pe două voci.
Totuşi, despre o activitate susţinută pe plan cultural putem vorbi începând cu
anul 1907, prin înfiinţarea „Reuniunii de Cântări şi Citire”. În cadrul
Reuniunii se înfiinţează corul, condus la început de acelaşi Ilie Bojin, iar apoi
de fiul său Victor Bojin, cu sprijinul lui Iosif Popa şi a preotului Gheorghe
Şdicu. Activitatea Reuniunii continuă şi în perioada interbelică, corul fiind
condus de învăţătorul Nicolae Bagiu, iar mai apoi şi de Teodor Şandru. Îmbo-
găţirea vieţii culturale vine prin înfiinţarea fanfarei, în anul 1937. În cadrul
Reuniunii, succese demne de remarcat le obţin şi actorii amatori.
Viaţa culturală bogată continuă şi în anii postbelici. În primii ani după răz-
boi, corul şi fanfara, cât şi actorii amatori, îşi continuă activitatea, participând
atât la manifestările culturale din sat, cât şi la diferite concursuri, festivaluri
140
şi alte evenimente cultural-muzicale în cadrul minorităţii române din
Voivodina. Şi dacă corul laic s-a stins la sfârşitul anilor cincizeci, activitatea
corală continuă în cadrul bisericii. Fanfara a fost refăcută în anul 2008, alcă-
tuită din cadre tinere. Viaţa teatrală a obţinut performanţe deosebite, în spe-
cial în cadrul Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina, dar şi la alte
manifestări teatrale la noi şi în străinătate.
Seleuşul este una dintre cele mai active localităţi de la noi în ultimul timp
în ceea ce priveşte organizarea manifestărilor cultural-muzicale în cadrul
minorităţii române din Voivodina. Festivalul de Folclor şi Muzică
Românească din Voivodina, Festivalul Copiilor, Festivalul Fanfarelor,
Festivalul de Pantomimă şi Umor „Panmonus”, reuniunile ştiinţifice şi alte
manifestări de acest gen, toate acesta au făcut ca Seleuşul să fie mereu
prezent în viaţa culturală a românilor din Voivodina. Spaţiul nu ne permite să
le enumerăm pe toate.
Nu în ultimul rând, amintim şi activitatea publicistică, prezentă prin perio-
dicul „Gazeta de Seleuş”, în redacţia lui Dimitrie Miclea.

Personalităţi distinse
Petru Broşteanu (1838-1920), născut la Seleuş. Distins cărturar, în carie-
ra sa profesionistă a fost ofiţer, apoi secretar al Societăţii Căilor Ferate
Austro-Ungare17. Din anul 1887 este membru corespondent al Academiei
Române. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Braşov. A publicat
numeroase articole despre români în limba germană, fiind un zelos colabora-
tor al revistei „Romänische Revue” (1886-1889), în general cu traduceri în
limba germană a unor fragmente din opera lui Bolintineanu, Creangă,
Ispirescu ş.a. Problema răspândirii cunoştinţelor despre români este abordată
şi în articolele publicate în „Transilvania” (1890, 1892). În limba germană a
mai publicat şi lucrările „Der rumanische National Congress im mai 1848”,
Viena 1869; „Das eisen Stahlwer”, Reşiţa 1877; „Der romane als Jäger”,
1879. A mai colaborat la revistele „Dreptatea”, „Rumänische Jahrbucher”,
„Cumpăna”, apoi la „Gazeta Transilvaniei” (1895-1896), în care publică şase
povestiri adunate mai apoi în volumul „Traista cu poveşti”, Braşov 1896.
Mai amintim şi următoarele lucrări ale lui Petru Broşteanu: „Spicuiri de
autori străini asupra românilor” (1890), „Rhaeto-romanii, originea şi elemen-
tele limbei lor” (1892), „La încoronare” (1896).

17. Dr.Corneliu Diaconovich, Enciclopedia română, volumul I, Sibiu 1898, p.590

141
 Ion Durain (1878-1947), născut la Seleuş. Primele instrucţii muzicale i
le-a dat învăţătorul Ilie Bojin din Seleuş. Frecventează diferite cursuri de
muzică la Vârşeţ, Biserica Albă, Oraviţa, perfecţionându-se la şcoala de
muzică a lui Ion Vidu din Lugoj. Se căsătoreşte în satul vecin Petrovasâla,
la familia Mioşcu. După venirea sa la Petrovasâla, Durain devine lăutar de
renume.
Ca membru al diferitelor orchestre militare din fosta Austro-Ungarie,
cântă în oraşele bănăţene Panciova, Vârşeţ, Timişoara, apoi la Budapesta
etc, iar în timpul Primului Război Mondial trece prin Belgrad, Sarajevo,
Elbassan. La Petrovasâla îşi formează taraful său, alcătuit din ţigani-lăutari,
cu care devine vestit în întregul Banat. Printre altele, se spune şi că nume-
roase cântece străine au fost aduse în satul bănăţean de Durain. A participat
la numeroase manifestări culturale, organizate de societăţile culturale, bis-
erică, organele de stat, partidele politice. Este primul interpret din această
parte a Banatului care a înregistrat, încă în perioada premergătoare
Primului Război Mоndial, discuri de muzică populară, în studioul de la
Viena al cunoscutei companii americane Columbia phonograph Company
din New York.

142
 S R E D I Ş T E A M I C Ă (PÂRNEAORA)

Date istorice

Localitatea a luat naştere, după toate probabilităţile, pe domeniul unei

mănăstiri care, după părerea lui N.T.Velia, a avut o vechime mai mare de 600
de ani. Printre altele, mânăstirea se aminteşte şi în Catastiful din Ipek (1666), şi
împreună cu ea, ieromonahul Gavril. Localitatea propriu-zisă, pe de altă parte,
se aminteşte pentru prima dată în 1597, sub numele de Kis Zdretiste. În
Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş se aminteşte cu 24 de case. Deci, era o aşe-
zare locuită, care a continuat să existe pe domeniul mânăstirii şi în perioada stă-
pânirii habsburgice.
În secolul al XVIII-lea, mănăstirea era săracă, iar numărul călugărilor mic.
În anul 1751 se găseau la mânăstire doi călugări şi egumenul Isaia, iar în sat tră-
iau zece familii de români, care aveau obligaţia să lucreze o zi în an pentru
mânăstire. În 1774, mănăstirea a fost desfiinţată, iar domeniul ei dat mânăstirii
din Mesici. Ca dovadă a legăturilor acestui sat cu fosta mânăstire este păstrarea
denumirii de Pârneaora, folosită şi azi de populaţia din zonă. În 1839, satul a
fost cumpărat de Golub Lazarević.
143
 Îndeletnicirea principală a sătenilor a fost agricultura şi, pe lângă ea, viti-
cultura. În anul 1884 au fost 388 de jugăre de podgorii, ceea ce reprezenta
aproape jumătate din întregul hotar al satului. Filoxera a nimicit însă întrea-
ga această suprafaţă. Câteva decenii mai târziu, în 1929, podgoriile au fost
refăcute, pe o suprafaţă de 99 de jugăre.

Numărul locuitorilor

Localitatea este azi într-un proces de depopulare, ca urmare a fenomenelor

bine cunoscute printre românii bănăţeni – copii puţini şi emigrări. În 1839 au
fost înregistraţi 590 de
locuitori, iar cel mai mare
număr, de 711 locuitori, a
fost înregistrat în 1869. În
1921, recensământul ne
arată următoarea situaţie:
numărul total de locuitori –
627, dintre care 608 români,
15 maghiari, 9 sârbi, 2 ger-
mani şi 2 cehi. Situaţia din
ultimele decenii nu este încurajatoare. Conform recensământului din 2002, la
Pârneaora au fost înregistraţi numai 120 de locuitori care locuiesc în sat (146
în total), dintre care 95 de români, 15 sârbi, 6 maghiari, 2 musulmani, un
croat şi un iugoslav.

Biserica
După desfiinţarea mânăstirii, la Pârneaora a fosr înfiinţată parohia orto-
doxă. Biserica actuală a fost ridicată în anul 187818, pe temeliile fostei biseri-
ci a mănăstirii, având Hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Începând cu anul 1933, de Ziua Crucii (14 septembrie) se organizează peleri-
naj la biserica din Srediştea Mică, la care participă un număr însemnat de
enoriaşi, preoţi, coruri bisericeşti, veniţi din mai toate localităţile româneşti
din Banatul sârbesc.

18. După unii autori, la 1887

144
 Preoţii: În momentul înfiinţării parohiei, la 1774, a fost instaurat de preot
Pavel Iancovici. Dintre preoţii din Srediştea Mică, un rol însemnat l-a avut
Mihai Juică, pe timpul căruia s-a clădit biserica actuală, iar în urma lui, Sf.
Altar al acestei biserici a mai fost slujit de Aurel Bota, Alexandru Vărădean,
Vasile Serafin, iar după al Doilea Război Mondial, parohia a fost administrată
de preoţii din localităţile învecinate. În prezent, administratorul acestei paro-
hii este preotul Corel Juică.

Şcoala

În anul 1866, la şcoala din Srediştea Mică au fost în total 26 de elevi, toţi
băieţi, instruiţi de învăţătorul Simeon Savu. Este vorba despre elevii care au
frecventat cursurile, deoarece dintr-un raport referitor la examenele susţinute
în şcolile confesionale ortodoxe din Protopopiatul Vârşeţului, elaborat câţi-
va ani mai târziu (1870), aflăm că în această localitate erau 62 de „prunci har-
nici de şcoală” (32 de băieţi şi 30 de fete), dintre care doar 28 de băieţi
frecventau cursurile. Pârneaora este unica localitate din protopopiat în care
cursurile nu au fost frecventate de fete. Şcoala avea, deci, un singur
despărţământ.
În perioada următoare, la această şcoală îi mai întâlnim pe următorii
dascăli: Vasile Jianu, Dănilă Tunca, Petru Adam. În anul 1900, la Şcoala
Confesională Română din Srediştea Mică, Sinodul Parohial l-a ales de
învăţător pe Ştefan Alesandru, cunoscut cadru didactic şi autor de manuale
şcolare.
În anii interbelici, după ce o perioadă de timp nu a fost învăţător care să
ţină elevilor cursuri în limba maternă, în urma semnării Convenţiei Şcolare a
fost angajată învăţătoarea Florica Vasiliu-Serafin.
În anii postbelici, şcoala funcţionează cu clase combinate în ciclul inferi-
or, pe când elevii claselor V-VIII fac naveta la Şcoala Elementară „Olga
Petrov” din Vârşeţ. La Srediştea Mică funcţionează ca învăţători până la clasa
a IV-a şi pe mai departe Florica Serafin, iar mai târziu şi Ilie Dan, Ion Matei,
Cornelia Nenadov, Ana Omorean. Numărul elevilor este extrem de mic. În
anul şcolar 2003/2004 cursurile au fost frecventate de numai 5 elevi.

145
 Viaţa culturală
Corul local ia naştere abia după Primul Război Mondial, organizat de
preotul Ioan Oraviţanu. În anii următori, în fruntea acestui cor îi mai găsim
şi pe preotul Emil Grădinaru, Alexandru Vărădeanu (care organizează şi un
cor mixt) şi pe Vasile Serafim.
În anul 1927 a luat naştere şi fanfara, sub denumirea de „Privighetoarea
codreanului“. Primul instructor al acestei fanfare a fost preotul Alexandru
Vărădeanu, iar din 1929 ţăranul Todor Mihai. Aceasta a participat la serbările
organizate în sat, dar şi în localităţile vecine, apoi la Vârşeţ şi Belgrad.
Activitatea fanfarei a fost însă întreruptă în 1944, când autorităţile militare
comuniste au preluat instrumentele, care au fost date fanfarelor militare par-
ticipante la luptele pentru eliberarea ţării.
În domeniul muzicii populare, s-a evidenţiat, în aceeaşi perioadă, taraful
Buligonilor, vestit în întreaga zonă ca o formaţie muzicală deosebit de bună.
În 1954, la iniţiativa învăţătorului Ion Matei, ia naştere S.C.A „Avram
Iancu“, având la început, în componenţa sa secţiile de dansuri populare,
teatru şi orchestra de muzică populară, iar mai târziu acestora li s-au ataşat şi
corul şi orchestra. În ciuda străduinţelor entuziaştilor culturali din sat de a
menţine aprinsă flacăra amatorismului cultural, ca urmare a micşorării con-
siderabile a numărului locuitorilor, activitatea acestei societăţi culturale a înc-
etat, amatorii din această localitate fiind prezenţi doar periodic la mani-
festările culturale ale minorităţii române din Voivodina.

Personalităţi dinstinse
Mihai Juică (1845-1910), născut la Broşteni, lângă Oraviţa. În anul 1870
devine preot la Srediştea Mică, post la care a rămas timp de 40 de ani, până
la moartea sa, deţinând o perioadă de timp şi funcţia de protopop al
Vârşeţului. A avut merite deosebite la zidirea bisericii noi din Srediştea Mică,
în anul 1878. A fost unul dintre membrii fondatori ai Reuniunii învăţătorilor
români din dieceza Caransebeşului, despărţământul Vârşeţ. În special este
însă demnă de menţionat colaborarea sa cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, care
în anul 1884 îi trimite un Chestionar lingvistic, în cadrul proiectului de
realizare a vastei sale lucrări Etymologicum Magnum Romaniae, Juică fiind
unicul colaborator de pe teritoriul actualului Banat sârbesc care a înapoiat
chestionarul completat marelui savant român.
146
 STRAJA

Date istorice

Localitatea a luat naştere sub denumirea de Lagerdorf, dintr-o tabără mili-

tară a cavaleriei austriece formată în timpul Războiului Austro-Turc din anii
1716-1718, cu scopul de a se asigura poziţiile armatei imperiale la Palanca
Nouă. Aici au fost aduşi meseriaşi germani şi diferite alte cadre de care avea
nevoie armata imperială. Colonia germană Lagerdorf avea poştă şi o moară
pe râul Căraş, însă în timpul următorului Război Austro-Turc (1737-1739), ca
urmare a devastărilor turceşti, Lagerdorful a fost distrus.
Câţiva ani mai târziu, în 1744, autorităţile habsburgice au colonizat din
nou satul rămas pustiu, de data aceasta cu români din Oltenia. În 1774, aceas-
tă localitate intră în componenţa Regimentului Valaho-Iliric din cadrul
Graniţei Militare. În timpul ultimului Război Austro-Turc, în aprilie 1789, la
Straja se găsea tabăra comandantului austriac Wenzel Colloredo. Începând cu
anul 1845 şi până la desfiinţarea Graniţei, localitatea face parte din
Regimentul Sârbo-Bănăţean.
Un rol important revine localităţii Straja în timpul Revoluţiei de la 1848-
49, prin înfiinţarea unei tabere militare sârbeşti al cărei scop era de a împie-
dica întreţinerea legăturilor dintre Vârşeţ şi Biserica Albă, care ambele se

147
găseau în mâinile revoluţionarilor maghiari. La 7 noiembrie 1848 la Straja a
avut loc o bătălie violentă între unităţile sârbeşti şi cele maghiare, în care
tabăra sârbească a fost distrusă, iar satul a fost jefuit şi devastat în mod bar-
bar de banda haiducului maghiar Rózsa Sándor, în acele momente aliat al
armatei revoluţionare maghiare. Încă un eveniment demn de menţionat în
anii revoluţionari este trecerea clandestină a revoluţionarului român Nicolae
Bălcescu pe la Biserica Albă şi Straja în primăvara anului 1849, când acesta
încerca să stabilească legătura cu revoluţionarii maghiari în vederea acţionă-
rii comune împotriva imperialilor.
Din aspect economic, cea mai mare importanţă o avea moara, numită
„nemţească”, deoarece se găsea în proprietatea germanilor din Vârşeţ. În
1810, aceasta a fost arendată de familia Lengauer, rămânând în posesia aces-
tei familii până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Numărul locuitorilor
La câţiva ani după colonizarea românilor, în 1749, Straja avea 85 de gos-
podării. În ceea ce priveşte numărul locuitorilor, primele date le avem din
anul 1782, când au fost înre-
gistraţi 917 de locuitori
ortodocşi. Numărul locuito-
rilor creşte în continuare,
astfel că în 1854 au fost
înregistraţi 1195 de locui-
tori, iar cel mai mare număr
îl constatăm la recensămân-
tul din 1910 - în total 1678
de locuitori. Deja la următo-
rul recensământ, din 1921, observăm o descreştere a populaţiei, fiind înre-
gistraţi 1482 de locuitori, dintre care 1389 români, 17 sârbi, 14 maghiari, 10
germani şi 52 de alte naţionalităţi. Procesul de descreştere a numărului
locuitorilor continuă şi în deceniile următoare. La ultimul recensământ din
anul 2002, la Straja au fost înregistraţi 693 de locuitori (888 împreună cu
cetăţeni găsiţi la muncă în străinătate), dintre care 557 români, 52 sârbi, 35
rromi, 16 maghiari etc.

148
 Biserica
Biserica veche a fost construită în anul 1792 şi despre ea nu avem infor-
maţii mai multe. În timpul evenimentelor de la 1848, pe care le-am amintit,
biserica a ars, împreună cu arhiva parohială.
Biserica actuală este din anul 1854, având hramul Naşterea Născătoarei de
Dumnezeu. În decursul deceniilor următoare, au avut loc o serie de interven-
ţii, printre care zugrăvirea bisericii în 1873, repararea turnului în 1899,
restaurarea interiorului bisericii în 1935 etc.
Preoţii: Pe o inscripţie veche de pe o lespede funerară, din anul 1758,
care a supravieţuit devastările din 1848, se găseşte numele preotului Iacov,
care este astfel primul preot ortodox române atestat la Straja. Pe o altă
inscripţie funerară, din anul 1784, aflăm şi numele altui preot străjean –
Mihail Nicolaevici. În continuare, se aminteşte în anul 1808 preotul Teodosie
Popovici, care era şi catihetul elevilor de la şcoală.
În perioada în care a fost construită biserica nouă, la Straja slujea ca preot
Stefan Popovici, după care urmează o serie de slujitori ai altarului, printre
care Iosif Popa, Constantin Spineanu, Ieremia Pavlovici, Martin Şdicu, Aurel
Şdicu. În perioada interbelică, începând cu anul 1920, parohia Straja este păs-
torită de preotul Ion Mităr, care era şi parohul Oreşaţului. Acesta este în anu-
mite perioade ajutat şi de capelanul Corneliu Şdicu, cât şi de Adam Măran,
noul paroh al Oreşaţului. În perioada postbelică, se reîntoarce preotul
Corneliu Şdicu, care rămâne la Straja timp de trei decenii (1948-1978), iar
după ce o perioadă parohia rămasă vacantă este administrată de preoţii din
localităţile vecine, începând cu anul 1979 şi până azi, în această localitate îl
găsim ca preot pe Moise Ianăş, care totodată se găseşte şi în fruntea
Vicariatului Ortodox Român din Banatul iugoslav.

Şcoala
Prima atestare a şcolii din Straja este din anul 1808, când avea un despăr-
ţământ. Învăţător era Ioan Isac, în vârstă de 25 de ani, fiu al satului. Şcoala
avea 37 de elevi, dintre care 30 de băieţi şi 7 fete. În urma despărţirii ierarhi-
ce, Straja a aparţinut Protopopiatului Ortodox Român al Vârşeţului. Conform
primei „Conscrieri” a populaţiei ortodoxe române din acest protopopiat, din
anul 1865, numărul şcolarilor la Straja era de 87, dintre care 49 de băieţi şi
38 de fete, avându-l ca învăţător pe Alexandru Bufanu. Doar câţiva ani mai

149
târziu, în anul şcolar 1871/1872, la această şcoală au fost înregistraţi 135 de
elevi. Postul de învăţător a fost în aceşti ani deţinut de Ioan Petcu.
După desfiinţarea Graniţei Militare, şcoala din Straja a devenit comunală.
Ca urmare a creşterii numărului de elevi, se deschide încă un post de învăţă-
tor, astfel că la sfârşitul secolului al XIX-lea la această şcoală funcţionează
George Manescu, învăţător, şi Alesandra Russu, învăţătoare, care va rămâne
la Straja şi în primii ani interbelici. Spre sfârşitul aceleiaşi perioade, la pos-
tul de învăţător îl găsim pe Ioan Lungu.
În perioada postbelică, câţiva ani funcţionează şi şcoala elementară cu opt
ani, astfel că între anii 1945-1980, a fost angajat un număr total de 26 de
cadre didactice. Din cauza numărului mic de elevi însă, cursul superior este
transferat la Şcoala Elementară „Olga Petrov” din Vârşeţ. În anul şcolar
2003/2004, în cele patru clase combinate ale cursului inferior au fost înscrişi
27 de elevi.

Viaţa culturală

Pe baza unor date neconfirmate documentar, la Straja ar fi existat un cor

bisericesc încă prin ani 1886-1887. Probabil că acesta şi-a încetat repede acti-
vitatea, pentru a fi reînfiinţat în anul 1905, numărând la început 70 de mem-
brii. Primele instrucţii le-a dat Iosif Micu din Coştei, care paralel cu corul, îl
pregăteşte şi pe tânărul Ion Băiaş Burcu de conducător al corului. După un an
de zile, acesta devine dirijorului corului din Straja, funcţie pe care o deţine
până în 1925. În perioada interbelică, acest cor desfăşoară o activitate perma-
nentă. Prezintă concerte în sat, apoi la Biserica Albă, iar în anul 1934 con-
certează şi în Banatul Românesc, la Ciclova. Din anul 1931 devine cor mixt,
condus de preotul Ioan Mităr.
O activitate intensă o desfăşoară şi fanfara din Straja, care ia naştere în
1925, având la început 14 membrii. Şi în acest caz primele instrucţii le-a dat
acelaşi Iosif Micu din Coştei, iar conducerea fanfarei a fost preluată de Ion
Băiaş Burcu, conducătorul corului. Din 1937 fanfara nu mai are un dirijor
permanent, până ce în 1949 conducerea nu a fost preluată de Iosif Roman.
Fanfara participă la numeroase manifestări în cadrul minorităţii române din
Voivodina, dar şi în afara ţării.

150
 Demne de remarcat sunt şi succesele secţiei de teatru de amatori, în spe-
cial în ultimele decenii, în cadrul Zilelor de Teatru ale Românilor in
Voivodina, în special datorită angajamentului entuziastului Ion Omoran.
În viaţa publicistică, amintim editarea în ultimii ani a periodicului
„Străjerul”, publicaţie a parohiei ortodoxe române din localitate.

Personalităţi distinse

Milan Vanku (1923-2008), născut la Straja. Studiază dreptul şi istoria la

Belgrad, unde îşi susţine şi teza de doctorat pe tema „Mica Înţelegere 1920-
1938”. Timp de două decenii este angajat ca ziarist la postul de radio
Belgrad, pentru ca ulterior să se angajeze în învăţământul universitar, func-
ţionând la Şcoala Superioară de Pedagogie din Kragujevac şi la Academia
Pedagogică din Svetozarevo, cât şi la Facultatea de Filozofie din Priština şi
la Facultatea de Filologie din Belgrad. Preocuparea sa principală în dome-
niul ştiinţei este cercetarea relaţiilor diplomatice internaţionale, în special a
relaţiilor sârbo-române şi iugoslavo-române, publicând din acest domeniu
câteva monografii, în limba română şi limba sârbă: „Mala Antanta 1920-
1938”, „Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei 1920-1938”,
„Nicolae Titulescu – promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani”
şi „Srpko-jugoslovensko-rumunski odnosi kroz vekove”, cât şi un număr
însemnat de studii, articole şi contribuţii. A particiat la numeroase simpo-
zioane şi reuniuni ştiinţifice în ţară, în România, dar şi în ţările occidentale.
Totodată, Vanku este şi autor de manuale şcolare, traducător, publicist etc.
Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Belgrad, însă, la dorinţa sa, a
fost înmormântat în Straja natală.

151
 S U T I E S C A (SĂRCIA)

Date istorice

În 1333 este menţionată sub numele de Zoruka, aparţinând comitatului

Timiş, iar în 1338 se aminteşte ca Zarhatelek, în listele de zeciuială papală.
La începutul stăpânirii habsburgice era o localitate mică, având în 1717 doar
12 gospodării, iar în 1727 – 9 gospodării, aparţinând Districtului
Becicherecul Mare. În 1753, Sărcia este menţionată ca localitate mixtă,
sârbo-română. În anul 1767, administraţia de la Timişoara i-a colonizat aici,
în Sărcia Veche, pe spaţiul dintre Šurjan şi Boka, pe românii de pe Mureş,
care se ocupau preponderent cu păstoritul. Din cauza inundaţiilor frecvente,
în anul 1786 localitatea a fost mutată pe pusta Topolovăţ, unde se găseşte şi
azi. La nord de această localitate, numită Sărcia Română, au fost în anul 1801
colonizaţi germanii, înfiinţând Sărcia Germană. În continuare, cele două
localităţi au vieţuit una lângă cealaltă, reprezentând un întreg. Partea germa-
nă a localităţii a cunoscut o dezvoltare economică mai rapidă, obţinând în
1872 privilegii comerciale, în 1889 moară cu aburi, în 1906 bancă, în 1908
atelier de producţie a plugurilor, iar în 1926 – fabrică de cărămidă. Cetăţenii
Sărciei Germane au mai fost cunoscuţi şi ca crescători de cai buni şi ca pro-
ducători de sfeclă de zahăr, pe care o distribuiau fabricii de zahăr din
Becicherecul Mare. Totuşi, această dezvoltare economică rapidă a Sărciei

152
Germane a influenţat pozitiv şi asupra Sărciei Române.
În timpul Revoluţiei de la 1848, lângă Sărcia a avut loc o bătălie între
armata sârbă şi cea maghiară, la 6 octombrie, terminată prin victoria trupelor
sârbeşti.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, populaţia germană a
părăsit localitatea, iar în locul celor plecaţi autorităţile comuniste au coloni-
zat populaţie sârbească din Herţegovina şi din alte părţi ale fostei Iugoslavii.
Cele două localităţi se unesc într-una singură din punct de vedere administra-
tiv, iar numele satului este schimbat în Sutjeska (Sutiesca). Azi, această loca-
litate aparţine comunei Sečanj.

Numărul locuitorilor

În urma colonizării românilor, în Sărcia Veche, înainte de trecerea pe vatra

actuală a satului, au fost înregistrate 73 de gospodării. În anul 1832, Sărcia
Română avea 1222 de
locuitori, dintre care 1162
ortodocşi, 148 de catolici şi
8 protestanţi. În acelaşi an,
în Sărcia Germană au trăit
802 locuitori, dintre care
796 catolici şi 6 ortodocşi.
Numărul locuitorilor în
Sărcia Română atinge cea
mai mare valoare în anul
1869, când au fost înregis-
traţi 1606 de cetăţeni, după care se constată o scădere a populaţiei, care totuşi
rămâne în jurul cifrei de peste 1300 de locuitori în deceniile următoare.
Conform recensământului din 1921, la Sărcia Română au fost în total 1350
de cetăţeni, dintre care 1312 români, 23 germani, 12 maghiari şi 3 sârbi. În
Sărcia Germană, populaţia cunoaşte o uşoară creştere, astfel că în 1921 au
fost 1565 de locuitori, dintre care 1179 germani, 208 maghiari, 44 români, 13
sârbi etc.
După război, ca urmare a migrărilor amintite, germanii dispar, iar locali-
tatea, acum una singură, are o populaţie predominant sârbească, numărul
românilor fiind în descreştere. Conform recensământului din 2002, la Sărcia
trăiesc 1737 de locuitori, dintre care 1047 de sârbi, 491 români, 58 maghiari,
31 iugoslavi, 24 rromi, 15 muntenegreni, 5 croaţi, 4 macedoneni etc.

153
 Biserica

Încă înaintea colonizării românilor de pe Mureş în satul vechi, a existat o

parohie ortodoxă comună cu localitatea Şurian, serviciul divin fiind oficiat
într-o casă închiriată. Prima biserica ortodoxă la Sărcia a fost ridicată în
1794, fiind de dimensiuni modeste, construită din lemn şi pământ bătut şi
acoperită cu stuf. Exact o sută de ani mai târziu, această biserică a ars într-un
incendiu care a cuprins două străzi din sat. Enoriaşii au reuşit în anul 1896 să
ridice o biserică nouă, pe cea actuală, după proiectul elaborat de inginerul
Paul Răzvan şi cu contribuţia sătenilor, având hramul “Sf. Mare Mucenic
Dimitrie”. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an de episcopul Aradului Ioan
Meţianu. Picturile au fost realizate de artistul Gheorghe Popovici din
Becicherecul Mare.
Urmaşii celor care au ridicat acest sfânt lăcaş au aniversat în 1996 bicen-
tenarul sfinţirii bisericii vechi şi centenarul sfinţirii actualei biserici. Cu
această ocazie s-a sfinţit şi o troiţă din lemn, donaţie a Societăţii „Avram
Iancu” din Cluj-Napoca.
Preoţii: Primii preoţi care se amintesc la Sărcia au fost Simion Adamovici
şi Nicodim Lauşevici, prezenţi în această localitate în momentul colonizării
din 1767, după care urmează Grigore Petrovici, Iancu Trailovici, capelanul
Nicolae Popovici şi Andrei Bugariu. În prima jumătate a secolului al XIX-lea
ne lipsesc numele preoţilor, care continuă la jumătatea secolului cu Pavel
Martinovici, apoi Pavel Condan, Liubomir Nestorovici, Valeriu Magdu, după
care urmează protopopul Gherasim Andru (1914-1957), paroh la Sărcia şi
administrator al protopopiatului ortodox român care în perioada interbelică
îşi avea sediul în această localitate. O minte luminată şi un intelectual de
renume, posedând şi o bibliotecă de rară valoare, preotul Gherasim avea o
mare reputaţie atât în rândul sărcienţilor, cât şi a tuturor românilor din
Banatul sârbesc.
După trecerea în cele veşnice a acestuia, la Sărcia au mai slujit preoţii
Bujorel Lupşici, Octavian Păuţa, Romulus Ioţa şi Constantin Suru (1979-
1983), iar după trecerea acestuia la Petrovasâla, parohia Sărcia a rămas
vacantă, fiind administrată de preoţii din localităţile apropiate. În prezent,
această parohie este administrată de preoţii Petru Drăghicescu din Toracu -
Mare şi Gabriel Bandu din Ecica.

154
 Şcoala

Dintr-un raport al Consistoriului Eparhiei Aradului din anul 1874, aflăm

că la Sărcia clădirea şcolară a fost ridicată în anul 1848. Pe timpul acela, învă-
ţător era Trifon Bojin, care a întâmpinat mari dificultăţi în realizarea proce-
sului de învăţământ, având în vedere că unităţile sârbeşti în timpul Revoluţiei
au folosit clădirea şcolară pentru necesităţi militare. În momentul despărţirii
ierarhice şi a înfiinţării protopopiatului ortodox român de Banat-Comloş,
căreia îi aparţineau şi localităţile din jurul Becicherecului Mare, la Sărcia a
fost angajat ca învăţător Terenţie Popescu. Câţiva ani mai târziu, în 1873/74,
la Sărcia începe să funcţioneze ca învăţător Nicolae Magda, care era preot,
astfel că nu avea calificarea necesară. Acesta avea în total 123 de elevi, din-
tre care 77 băieţi şi 46 fete. Şcoala de la Sărcia aparţinea în această perioadă
cercului şcolar al Iancaidului.
În anul 1900 a fost construit un nou edificiu şcolar, iar postul de învăţător
îl deţine, la începutul secolului al XX-lea, Liuba Nestorovici. În anul şcolar
1909/1910, la şcoala din Sărcia Română au fost 6 clase de băieţi, cu 72 de
elevi, avându-l ca învăţător pe Iosif Nestorovici, şi 6 clase de fete, cu 81
eleve, cu învăţătoarea Floarea Nestorovici. Învăţătorul amintit, neglijând
foarte mult obligaţiile sale, a fost suspendat din serviciu. În anul şcolar urmă-
tor, el este înlocuit cu învăţătorul Vasile Dolga, iar în 1914/1915, la aceeaşi
şcoală funcţionează Florica Bujor şi Ioan Botar.
În perioada interbelică, ca învăţător funcţionează Ioan Rotar, iar spre sfâr-
şitul anilor treizeci, învăţătorul contractual Ştefan Dumitrache.
După război, învăţământul în limba română funcţionează în clasele cursu-
lui inferior, numărul elevilor în anumite perioade fiind deosebit de mic, ceea
ce a şi făcut ca o perioadă de timp secţiile în limba română nici să nu func-
ţioneze. În anul şcolar 2008/2009, în cadrul Şcolii Elementare „Ivo Lola
Ribar” funcţionează şi clase combinate cu limba de predare română, având
din păcate numai doi elevi în toate cele patru clase.

155
 Viaţa culturală

Activităţile culturale la Sărcia încep cu întârziere comparativ cu majorita-

tea localităţilor româneşti din Banatul sârbesc. Anumite forme de activitate
culturală, în special organizarea de şezători culturale, au existat şi în decenii-
le precedente. Dar corul, de pildă, ca o societate culturală în care să fie înca-
drat un număr mai mare de activişti, ia naştere abia în anul 1928, primele
instrucţii fiind date de Petrică Şandru din Jamu Mic. Corul avea pe atunci 42
de membrii. Cea mai intensă activitate a acestui cor are loc în perioada în care
a fost condus de învăţătorii Gurie Ursulescu, Petru Lungu, şi în special de
Alexandru Maiogan, iar după război, de entuziastul Valeriu Oală şi, în sfâr-
şit, de învăţătorii Nicolae Suciu şi Petru Bejenar. După aceea, prin 1965, îşi
întrerupe definitiv activitatea ca şi cor laic, viaţa corală la Sărcia fiind conti-
nuată de corul bisericesc.
Pe lângă cor, o activitate susţinută a desfăşurat-o şi fanfara, care a luat
naştere în 1929, avându-l ca instructor pe Lazăr Maistoru din Coştei, iar în
urma lui, pe activistul cultural deja amintit – Valeriu Oală, care a condus
această formaţie muzicală timp de 20 de ani.
În ultimul timp, activităţile culturale la Sărcia se limitează la participarea
modestei, dar entuziastei trupe de teatru la Zilele de Teatru ale Românilor
din Voivodina, cât şi, periodic, a amatorilor sărcienţi la Festivalul de Muzică
şi Folclor. Meritul pentru desfăşurarea tuturor acestor activităţi din ultimile
decenii, în situaţia în care defensiva demografică a românilor din Sărcia este
în toi, revin tuturor entuziaştilor culturali din acest sat, dar în special promo-
torului principal al acestor activităţi, Iancu Murărescu.

156
 TORAC

Date istorice
Toracu se aminteşte încă în evul mediu sub denumirea de Tarnuk, în anul
1332, în listele de dijme papale. În 1337, aici deja există o parohie. În secolul
următor (1401-1455), localitatea aparţine comitatului Keve (Cuvin), găsindu-
se în posesia nobililor din familia Csaky. În perioada stăpânirii otomane,
Toracu se aminteşte în Catastiful din Ipek (1660). În prima perioadă a stăpâ-
nirii habsburgice asupra Banatului, satul nu a mai existat, iar praediul era dat
în arendă de către autorităţi, ca loc de păşunat.
Reînfiinţarea localităţii are loc în anul 1767, când, de fapt, pe malurile
Begăi iau naştere două sate: Toracu Mare şi Toracu Mic. În acest an, mai
multe localităţi din această parte a Banatului au fost populate cu locuitori
români, strămutaţi din satele lor, găsite în părţile răsăritene ale Banatului sau
pe valea Mureşului, pentru a face loc coloniştilor germani. Din Săcălaz şi
Serdin au fost strămutate 340 de familii, cu cca. 2000 de oameni, cei din
Serdin fiind colonizaţi mai întâi la Clec, însă la cererea lor au fost mutaţi pe
praediul Torac, unde au înfiinţat localitatea Toracu Mic, de o parte a Begăi,
pe când locuitorii Săcălazului s-au stabilit la Toracu Mare, de cealaltă parte a
râului. În perioada următoare, în cele două localităţi s-au stabilit şi alte

157
familii de români, veniţi din Ghilad, Giulvăz, Secaş, Sârbova, Cenad, Şoşdea
şi Kisfald. Din anul 1779, cele două sate poartă oficial numele de Nagy Torak
şi Kiss Torak.
Începând cu anul 1781, ambele Torace au devenit proprietatea lui Kiss
Iszak, la fel ca şi localităţile Itebei şi Sent-Gyorgy, ceea ce a provocat nemul-
ţumirea locuitorilor din toate aceste sate şi refuzul acestora de a-şi recunoaş-
te noul stăpân. Prin intervenţia statului, indirect şi a împăratului Iosif II, hotă-
rârea de feudalizare a acestor localităţi s-a realizat totuşi, torăcenii fiind
împovăraţi cu obligaţii feudale care vor fi anulate abia la 1848. În ceea ce-l
priveşte pe împărat, în timpul călătoriilor sale prin Banat acesta a trecut în
două rânduri prin Torace, şi anume în 1770 şi 1773, şi în acele momente au
fost acordate anumite suprafeţe de pământ sătenilor, însă prin feudalizarea
satelor, toate aceste favoruri au fost anulate. Nici după Revoluţia de la 1848,
în ciuda desfiinţării relaţiilor feudale, poziţia torăcenilor nu s-a îmbunătăţit
prea mult. Ţăranii duc şi pe mai departe lipsă de pământ, care, de data aceas-
ta, este trecut în proprietatea contelui Dukai Csekonics. În 1903 are loc o
revoltă a torăcenilor pe domeniul acestuia, care a fost înăbuşită de armată, iar
peste 80 de ţărani au fost condamnaţi la închisoare. Noi frământări sociale au
avut loc în toamna anului 1918, în momentele destrămării Monarhiei
Dualiste, în care au fost atacaţi de sărăcime negustorii din localitate.
În perioada interbelică, numeroşi săteni care duceau lipsă de pământ pără-
sesc satul, stabilindu-se în Dobrogea, dar şi peste ocean, în S.U.A. şi
Argentina.
O nouă epocă în dezvoltarea celor două Torace începe după terminarea
celui de-al Doilea Război Mondial. Cele două sate se unesc în anul 1947 într-
o unitate administrativă, numită în acel moment Begheiţi, la rang de comună,
iar începând cu anul 1960, localitatea este încadrată în comuna Žitište. Pe
plan economic şi social, în urma anilor grei de după război, în care ţăranul
suferea din cauza oprimărilor comuniste, treptat, situaţia se îmbunătăţeşte din
ce în ce, torăcenii ajungând în deceniile următoare la o stare materială care
aduce progres şi prosperitate, însă în ciuda acestui fapt, în special în ultime-
le decenii, un număr însemnat de săteni iau calea Occidentului. În prezent,
începând cu anul 2001, localitatea a revenit la numele oficial de Torac.

158
 Numărul locuitorilor

Primele date referitoare la numărul locuitorilor le avem din anul 1787,

când Toracu Mare avea 1439 de locuitori, în 248 de case, iar Toracu Mic 1264
de locuitori, în 197 de case.
După o perioadă de micşo-
rare a numărului locuitorilor,
provocată în primul rând de
înapoierea unor familii în
ţinuturile de unde au venit,
sau de plecarea altora înspre
localităţile din Graniţă, la
jumătatea secolului al XIX-
lea observăm o creştere a
numărului locuitorilor, astfel
că în 1857 Toracu Mare avea 3181 locuitori, iar Toracu Mic 3020 locuitori,
în mare majoritate români. Începând cu recensământul din 1900, observăm
că numărul locuitorilor treptat scade. Conform recensământului din 1921, la
Toracu Mare erau 3177 locuitori, dintre care 3046 români, 86 germani, 26
maghiari, 13 sârbi etc. La Toracu Mic au fost înregistraţi 2766 locuitori, din-
tre care 2687 români, 44 germani, 5 maghiari, 4 sârbi etc. În deceniile urmă-
toare, populaţia se micşorează, datele statistice fiind acum prezentate pentru
ambele sate împreună, având în vedere fuziunea acestora. În 1961 au fost
înregistrate 5198 persoane. Conform recensământului din 2002, la Torac tră-
iesc 2850 locuitori (3238 împreună cu cei găsiţi la muncă în străinătate), din-
tre care 1780 români, 569 sârbi, 203 romi, 89 maghiari, 83 iugoslavi etc.

Biserica

Viaţa duhovnicească în cele două Torace, de la înfiinţare şi până azi, este

caracterizată prin existenţa parohiilor separate pentru cele două localităţi, ast-
fel că fiecare dintre ele îşi avea biserica sa, preoţii săi, administraţia sa sepa-
rată, corul său etc. La Toracu Mare, slujbele bisericeşti s-au oficiat într-o
casă, până ce, la 1782, nu s-a construit prima biserică, având hramul
“Sf.Mare Mucenic Gheorghe”. Edificul a fost construit din cărămidă, având
bolta din scânduri şi turnul din lemn, iar acoperişul din şindrilă. Biserica
actuală s-a construit cu mari dificultăţi, în primul rând de ordin financiar, dar
cu sprijinul tuturor credincioşilor din sat. Temeliile au fost puse în 1856,
159
iar lucrările s-au terminat abia în 1875, când a fost ridicat turnul şi crucea.
Picturile iconostasului au fost realizate de Filip Matei în perioada 1892-1895,
iar sculpturile de Nestor Bosioc. Un secol mai târziu, în 1991 şi 1994, au fost
realizate şi picturile bolţilor, de către pictorii Ioan şi Ana Bădilă din Timişoara
(prima boltă), pr. Dicu Octavian Nechifor din Galaţi şi Radu Druhora din Cluj-
Napoca.
La Toracu Mic, biserica a fost construită în perioada anilor 1821-1829. Până
la terminarea acesteia, sfintele sljube se oficiau într-o casă găsită în apropierea
cimitirului. Noua biserică a fost sfinţită în 1829 de episcopul Iosif Putnic. Ca şi
în cazul bisericii din Toracu Mare, şi la Toracu Mic pictura a fost realizată de Filip
Matei, iar sculptura iconostasului de Nestor Bosioc, în anul 1895. Pictura mura-
lă a fost realizată încă înaintea celei de pe iconostas, de pictorul Iozef Goigan din
Becicherecul Mare.
Pe lângă bisericile amintite, la Torac a fost ridicată, la iniţiativa Societăţii
(Fundaţiei) Române de Etnografie şi Folclor din Voivodina, în cadrul
Complexului muzeal „Casa bănăţeană”, o bisericuţă-muzeu din lemn, cu hra-
mul “Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Preoţii: Şirul preoţilor din Toracu Mare începe cu Gheorghe Popovici
(1748-1799), venit din Săcălaz împreună cu străbunii torăcenilor. Parohia
avea de la înfiinţare şi până la începutul perioadei postbelice câte doi preoţi,
pentru ca, începând cu anul 1949 şi până azi, Sf. Altar al bisericii din aceas-
tă localitate să fie slujit de un preot. O contribuţie deosebită la dezvoltarea
parohiei, dar şi la propăşirea naţional-culturală a torăcenilor, au dat-o preoţii
din familia Tempea. În momentul de faţă, începând cu anul 1993, la Toracu
Mare slujeşte ca preot protopopul Petru Drăghicescu.
La Toracu Mic, primul preot a fost Martin Petrovici, venit împreună cu
descălecătorii satului din Serdin. În total, în decursul istoriei sale, Toracu Mic a
avut 23 de preoţi, până la jumătatea secolului trecut câte doi, existând perioade,
în ultimele decenii, în care parohia a fost administrată de preoţii din alte parohii.
În momentul de faţă, Toracu Mic îl are ca preot pe Emanuel Mojic.

Şcoala
Învăţământul începe să se desfăşoare în ambele localităţi în anul 1779, în
case închiriate. Primul edificiu al şcolii confesionale din Toracu Mic este
construit în 1826, iar în 1877 se ridică încă o clădire, menită şcolii pentru
băieţi, pe când în vechea clădire a rămas şcoala pentru fete, iar în 1873 este
construită clădirea şcolară şi la Toracu Mare. Încă o clădire, a şcolii de stat, a
160
fost construită în 1908.
Primii învăţători care se amintesc la şcoala din Toracu Mare au fost Lazăr
Drăgoi (1827-1876) şi Gheorghe Raşa (1828-1885). În urma lor, au mai
funcţionat învăţătorii Petru Avrămuţiu, Iulius Raşa, Moise Avramescu,
Teodor Stoianovici, Nicolae Onciu, Elena Onciu, Ştefan Voin. Numărul ele-
vilor a fost mare. În anul şcolar 1873/74, la Toracu Mare au fost în total 320
de elevi, dintre care 180 băieţi şi 140 fete, iar la Toracu Mic 324 de elevi, din-
tre care 163 băieţi şi 161 fete. La începutul secolului, numărul a crescut şi
mai mult, în ceea ce priveşte şcoala din Toracu Mare: în anul şcolar 1910/11
la Toracu Mare au fost 357 de elevi în cele patru clase confesionale, iar la
Toracu Mic – 304.
Până în 1921, la Toracu Mare au existat două şcoli confesionale şi una de
stat. În 1921 au fost desfiinţate şcolile confesionale, iar învăţătorii au părăsit
satul, stabilindu-se în România, după care postul de învăţător este deţinut de
cadre care se reţin perioade relativ scurte în acest sat. După semnarea
Convenţiei şcolare, se schimbă şi situaţia în ceea ce priveşte desfăşurarea cur-
surilor în limba română, în sens pozitiv bineînţeles, deschizându-se noi pos-
turi la care se angajează învăţătorii contractuali Constantin Rânjală, Ion Buza
(care este şi director al şcolii 1936-1939), Dumitru Ciobanu şi George
Stancu, la Toracu Mare, iar la Toracu Mic Ion Leonte, Ion Minulescu, Ion
Popescu, Nicolae Verişan şi Nicole Polverejan.
După Al Doilea Război Mondial, la Torac începe să funcţioneze progim-
naziul, iar apoi şi şcoala elementară cu opt ani. În anul 1974 s-a construit edi-
ficiul Şcolii Elementare „George Coşbuc”. Cursurile se desfăşoară în limba
română şi limba sârbă. Ca şi pretutindeni pe teritoriul Banatului sârbesc,
numărul elevilor români este într-o scădere care îngrijorează. În anul şcolar
2008/2009, în cele opt clase în limba română au fost încrişi în total 111 elevi.

Viaţa culturală

În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea începe să se desfăşoare în mod

organizat activitatea culturală în cele două Torace, care în perioada de mai
bine de un secol a adus cinste mişcării culturale a românilor din Banatul sâr-
besc. La Toracu Mare a luat fiinţă primul cor bisericesc în anul 1891, prime-
le instrucţii fiind date de Ion Drăghici din Chizătău, iar după aceea de învă-
ţătorul Iulius Raşa. Activitatea neîntreruptă a corului din Toracu Mare a pri-
mit forme noi prin înfiinţarea corului mixt, alcătuit din 80 de persoane, în

161
anul 1932, sub conducerea învăţătorului Victor Andrei. Acest cor, numit
„Armonia”, întreprinde în 1936 un turneu prin România, prezentând împreu-
nă cu orchestra „Lira” din Toracu Mic concerte la Sânnicolau Mare şi la
Timişoara.
Paralel cu aceste activităţi la Toracu Mare, se desfăşoară viaţa culturală şi
la Toracu Mic. Corul bisericesc din această localitate este încă şi mai vechi
decât cel din Toracu Mare, fiind înfiinţat în 1889, în special prin angajamen-
tul învăţătorului Gheorghe Serb, dar sub conducerea preotului Nicolae
Domşia. În anul 1933 au fost aprobate şi statutele acestei societăţi, care poar-
tă oficial denumirea de Corul Vocal Bisericesc Ortodox „Doina” din Toracu
Mic. O perioadă de zece ani, acesta este condus chiar şi de marele lăutar
Vichentie Petrovici, perioadă în care avea şi cel mai mare număr de membrii
din întreaga sa istorie.
În perioada interbelică, pe lângă formaţiile corale amintite, ia naştere şi
orchestra de muzică populară „Lira” din Toracu Mic, în anul 1927, când un
grup de entuziaşti, sprijiniţi de învăţătorul Octavian Secheşan, încep repetiţiile
sub instrucţia lui Ferv Herman şi Emil Stanislav, iar în curând „Lirei” i se ală-
tură şi talentatul viorist Vichentie Petrovici. În anul 1936, „Lira” cântă pentru
prima dată într-o emisiune a postului de radio Belgrad. Însă, adevărata faimă a
lui Vichentie Petrovici şi a orchestrei „Lira” va ajunge până departe abia în
deceniile postbelice, când aceasta prezintă nenumărate concerte şi participă la
numeroase manifestări culturale, muzicale, înregistrări radio şi TV în ţară şi în
străinătate. „Lira” devine în perioada postbelică un fel de simbol al Toracului,
dar şi o mândrie a întregii populaţii româneşti din Banatul sârbesc. Activitatea
acestei orchestre se desfăşoară fără întrerupere până în zilele noastre.
În perioada postbelică Toracul este unul din principalele centre culturale a
românilor din Banatul sârbesc, în care se organizează o serie de manifestări
culturale, festivaluri, concerte, serate. Cele mai multe manifestări au fost
organizate în cadrul S.C.A. „Flacăra”, principalul promotor al activităţilor
culturale din această localitate în perioada postbelică. În special se evidenţia-
ză şi în continuare corul, laic şi bisericesc, orchestrele de muzică populară,
soliştii vocali şi instrumentişti. Unicele forme de activitate culturală amatori-
cească în care Toracul nu a realizat performanţe, dar care au fost prezente în
alte localităţi româneşti de la noi, sunt teatrul şi fanfara.
În ceea ce priveşte publicistica, amintim editarea periodicului „Cuvânt
Românesc Torăcean”, în redacţia publicistului Pavel P. Filip. Periodicul abor-
dează diferite teme legate de spiritualitatea, cultura, istoria şi tradiţiile torăcene.

162
 Personalităţi distinse

Emil Petrovici (1899-1968), născut la Toracu Mare, un nume ilustru al

lingvisticii şi dialectologiei române. Studiază la Cluj şi Paris, iar teza de doc-
torat, pe tema nazalităţii în limba română, şi-o susţine în anul 1930. Devine
profesor universitar la Cluj, iar la propunerea marelui poet şi filozof Lucian
Blaga, este ales în 1945 membru corespondent al Academiei Române, pentru
ca în 1948 să devină şi membru ordinar al acestei prestigioase instituţii. În
perioada 1946-1949 este rector al Universităţii din Cluj, apoi preşedintele
filialei din Cluj a Academiei Române (1949-1954), director al Institutului de
Lingvistică „Sextil Puşcariu” din Cluj, preşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din
România. În perioada 1965-1968 redactează periodicele Romanoslavica şi
Cercetări lingvistice. A participat activ la stabilirea noilor norme în ortografia
limbii române (1949-1952). S-a ocupat cu diferite probleme ale lingvisticii,
printre altele şi cu influenţa limbii sârbe asupra graiului bănăţean şi invers, a
cercetat graiurile româneşti din Valea Timocului, dialectul istroromân etc.
Legăturile cu glia străbună nu le-a întrerupt niciodată. I-a sprijinit pe tinerii
români din Banatul sârbesc care îşi făceau studiile la Cluj, mai ales în perio-
da în care a fost rectorul acestei universităţi.
Paul Tempea (1844-1905), născut la Toracu Mare într-o familie de pre-
oţi. A studiat teologia la Sibiu şi Arad, devenind preot în satul natal, mai apoi
şi vicar protopresbiteral. O perioadă mai scurtă a funcţionat şi ca profesor la
Teologia din Arad. A contribuit hotărâtor la construirea bisericii şi a şcolii din
Toracu Mare, dar şi a edificiilor şcolare şi ecleziastice din localităţile româ-
neşti apropiate. Personaj tragic în viaţa particulară, rămânând fără urmaşi, şi-
a dăruit întreaga sa avere instituţiilor şi asociaţiilor confesionale, şcolare şi
culturale româneşti.
Iosif Tempea (1836-1927), născut la Toracu Mare, îşi face studiile de
teologie la Vârşeţ şi cele de drept la Pesta. O perioadă funcţionează ca profe-
sor de limba şi literatura română la Timişoara (1861-63), apoi ca profesor la
Teologia din Caransebeş (1868-1870) şi în sfârşit, la Lugoj, unde a funcţio-
nat şi ca preot, până în anul 1927. În activitatea sa publicistică s-a distins ca
întemeietor şi redactor al revistei Deşteptarea din Lugoj (1879-1881), iar în
activitatea didactică, ca autor de manuale şcolare.
163
 Gligor Popi (1919-2008), născut la Toracu Mic. Termină Şcoala
Normală la Vârşeţ, după care funcţionează ca învăţător la Torac, iar după
război se angajeză ca profesor de istorie la Şcoala Normală şi Liceul din
Vârşeţ. Îşi continuă şcolarizarea, devenind licenţiat în istorie, iar mai apoi
şi magistru şi, în fine, în 1981 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de
Filozofie din Zagreb, cu tema „Relaţiile iugoslavo-române 1918-1941”.
Paralel cu activitatea sa didactică, desfăşoară şi o bogată activitate publi-
cistică şi ştiinţifică, cercetând, în primul rând, istoria românilor din
Banatul sârbesc şi publicând, pe această temă, mai multe monografii şi
nenumărate studii, articole şi contribuţii în revistele de specialitate, dar şi
în alte publicaţii de la noi şi din România. Este participant la numeroase
simpozioane şi reuniuni ştiinţifice la noi, în România, Germania şi Turcia.
Ca unul dintre cei mai activi intelectuali români din Banatul sârbesc, face
parte din conducerea aproape a tuturor asociaţiilor şi organizaţiilor
româneşti din Voivodina, printre care S.L.R., Societatea (Fundaţia)
Română de Etnografie şi Folclor şi altele. În anumite perioade este mem-
bru în redacţia majorităţii publicaţiilor în limba română din Voivodina.

164
 UZDIN

Date istorice

Uzdinul vechi se aminteşte pentru prima dată în Pomelnicul din Kruševo

şi în Catastiful din Ipek din anul 1660. Pe timpul stăpânirii otomane, aşa cum
reiese şi din Catastiful din Ipek, existau două localităţi cu acest nume:
Uzdinul Mare şi Uzdinul Mic. Cele două localităţi se amintesc şi în 1688/89,
când Uzdinul Mare avea 40 de gospodării, iar Uzdinul Mic 20, cât şi în 1717,
când prima localitate avea 30, iar a doua 10 gospodării, ceea ce dovedeşte că
în ultimele decenii numărul locuitorilor a scăzut, desigur şi ca urmare a răz-
boaielor austro-turce din această perioadă. După trecerea Banatului sub stă-
pânire habsburgică, cele două localităţi dispar în anul 1719, ca urmare a
plecării locuitorilor, care nu au fost în stare să plătească impozitele insuporta-
bile impuse de noile autorităţi. Pe harta lui Mercy din 1723-25, Uzdinul Mare
figurează ca pustă, iar Uzdinul Mic nici nu se aminteşte.
Reînfiinţarea localităţii este legată de militarizarea acestei părţi a
Banatului. Astfel, la 1767 are loc colonizarea românilor în localitatea Padina,
de unde aceştia s-au mutat, în anul 1779, pe locul numit „Satul bătrân”, şi de
acolo, la 1800, pe vatra actuală a Uzdinului. Viaţa grea pe care o duceau în
165
epoca colonizărilor se poate vedea şi din faptul că la trecerea în Pădina,
locuitorii trăiau în bordeie şi abia începând cu anul 1775 şi-au clădit case,
dar din material nerezistent, acoperite cu trestie, rogojină sau paie. Originea
românilor stabiliţi la Uzdin este din diferite localităţi ale Banatului răsări-
tean, precum Jamu Mare, Şoşdea, Doclin, dar şi din Obad, Fizeş, Icloda,
Măru etc. În 1774, pe când încă se găseau la Pădina, străbunii uzdinenilor
au fost încadraţi în Regimentul Valaho-Iliric, devenind astfel grăniceri, iar
prin trecerea la Uzdin, vor fi încadraţi în Regimentul Germano-Bănăţean
care îşi avea sediul la Panciova.
În timpul Revoluţiei de la 1848-49, Uzdinul a avut mult de suferit. În
luna iulie 1848, refuzând să se supună autorităţii Comitetului Districtual
sârbesc din Panciova, uzdinenii au ajuns în conflict cu revoluţionarii sârbi,
ceea ce a avut ca urmare atacul unităţilor sârbeşti din tabăra de la
Tomaševac asupra Uzdinului (21 iulie), care a rezultat cu victime ome-
neşti, pagube materiale, satul fiind incendiat şi jefuit. Uzdinul a fost nevoit
în sfârşit să se alăture mişcării sârbeşti, contribuind în continuare cu soldaţi
şi ajutor material la lupta sârbilor împotriva revoluţionarilor maghiari. Mai
târziu, la la 7 mai 1849, la Uzdin avut loc o bătălie violentă între unităţile
sârbeşti şi cele maghiare, în care satul a avut din nou de suferit, atât din par-
tea ungurilor, cât şi a sârbilor. Ungurii au incendiat biserica, distrugând
arhiva şi provocând în sat numeroase victime omeneşti. Dacă amintim şi
epidemia de holeră de care a fost cuprinsă această localitate (împreună cu
numeroase alte localităţi bănăţene) în aceeaşi ani, ne dăm seama de ce a
fost nevoie de ani şi ani ca Uzdinul şi locuitorii săi să îşi revină.
Pe plan economic, este importantă înfiinţarea Institutului de Economie
şi Credit „Sentinela”, în anul 1893. În urma Primului Război Mondial, în
apropierea Uzdinului autorităţile Regatului S.C.S. au înfiinţat colonia sâr-
bească Putnikovo, alcătuită din optanţi sârbi din Ungaria.
Localitatea este, de altfel, preponderent agrară, problema lipsei de
pământ provocând primele migrări în America de Nord încă la începutul
secolului al XX-lea şi în Dobrogea, în perioada interbelică. Plecările peste
ocean continuă însă şi în deceniile următoare şi nu se opresc până în zilele
noastre, provocând depopularea localităţii.

166
 Numărul locuitorilor
În momentul în care strămoşii uzdinenilor se găseau în Satul bătrân, în
1782, au fost înregistraţi 1715 locuitori, pentru ca, în continuare, după tre-
cerea pe vatra actuală a satului, numărul locuitorilor să crească. Excepţie este
perioada revoluţiei, despre care deja am vorbit, când numărul locuitorilor
scade. Astfel, în 1847
Uzdinul avea 4970 locuitori,
pe când 10 ani mai târziu, în
1857, numărul locuitorilor să
fie de 4917. Dar, deceniile
următoare aduc din nou o
sporire a populaţiei. În 1882
au fost înregistraţi 5564
locuitori ortodocşi (5536
români şi 28 sârbi), pentru ca
în 1900 la Uzdin să trăiască 5627 locuitori, dintre care 5284 români. În con-
tinuare, fenomenele deja cunoscute la noi – natalitatea scăzută şi emigrările,
fac ca numărul uzdinenilor să fie din ce în ce mai mic. În 1948 au fost înreg-
istraţi 4996 locuitori, dintre care 4457 români, iar ultimul recensământ din
2002 ne arată următoarea situaţie: numărul total de locuitori este de 2498
(2760 împreună cu locuitorii găsiţi în Occident), dintre care 1909 români,
349 sârbi, 76 romi, 30 slovaci, 22 iugoslavi, 17 maghiari etc.

Biserica
Biserica a fost ridicată în anii 1800-1801, după trecerea în localitatea
actuală, din sursele sătenilor şi cu ajutorul autorităţilor. Lucrările au fost rea-
lizate de maeştrii Elsner şi Gosalek din Panciova, iar iconostasul a fost pictat
de renumitul artist Constantin Daniel în perioada anilor 1833-1836. Sfinţirea
a avut loc în anul terminării lucrărilor de construire, deci la 1801, de către
protopopul Panciovei Andrei Arsenovici, şi încă odată, la mai bine de un
secol de la zidire, în 1911, de către episcopul Caransebeşului Miron Cristea,
viitorul patriarh al României. La acest eveniment a participat şi vestitul cor al
lui Ion Vidu din Lugoj, condus de însăşi marele compozitor şi muzician.
Hramul bisericii este “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În câteva rânduri, a fost
nevoie de intervenţie în vederea asanării şi a renovării bisericii. Cele mi mari
stricăciuni au fost provocate de incendiul din 1854, când biserica a ars până
167
la turn. Până în perioada postbelică erau două parohii, care din cauza micşoră-
rii numărului credincioşilor şi a lipsei de preoţi în anii comunismului s-au
fuzionat în una singură.
Preoţii: În momentul zidirii bisericii, la 1800, la Uzdin slujeau preoţii
Ioan Şuboni, Ioan Popovici şi Trăilă Teodorovici şi capelanul Andrei Fizeşan.
În continuare, au mai slujit preoţii Eudochiu Teodorovici, Trifon Bosică, Ioan
Iovanovici, Petru Dimitrievici, Nestor Onciu, Ioan Onciu, Iulian Onciu,
Trifon Miclea (protopop, pe timpul căruia la Uzdin se găsea sediul pro-
topopiatului ortodox român al Panciovei, până la transferarea sa la Satu Nou),
Timotei Popovici, Gavril Munteanu, Onoriu Conopan, Iancu Milu, Traian
Bojin şi, în momentul de faţă, Teodor Miclea.

Şcoala

În anul şcolar 1802/1803, deci nu mult după trecerea în satul actual, la

Uzdin exista şcoală cu un despărţământ cu limba de predare română, învăţă-
tor fiind Ioan Teodorovici, care avea 32 e elevi, dintre care 16 frecventau cur-
surile cu regularitate. În anul 1842 s-a deschis încă un despărţământ al aces-
tei şcoli, care acum avea deja 303 elevi. Printre învăţătorii care au funcţion-
at în prima jumătate a secolului al XIX-lea după Ioan Teodorovici documen-
tele îi consemnează pe Pantelenom Petrovici, Avram Teodorovici, Ioan
Murgu, Trifon Jivan, Gheorghe Mircea. În anul şcolar 1871/72, şcoala din
Uzdin avea 493 de elevi, dintre care 241 băieţi şi 252 fete şi trei învăţători, şi
anume Trifon Jivan-senior, Trifon Jivan-junior şi Alexandru Cocora. Trebuie
menţionat că în această perioadă la Uzdin a funcţionat şi o şcoală cu limba de
predare germană, la care a funcţionat învăţătorul Nicolae Serbu, având 61 de
şcolari. În această localitate s-a organizat în 1875 ultima conferinţă a învăţă-
torilor români de pe teritoriul protopopiatului ortodox român al Panciovei, la
ordinea de zi fiind introducerea noilor măsuri metrice.
În continuare, în perioada dualismului austro-ungar se deschid noi clase,
mărindu-se şi numărul posturilor de învăţători. În anul 1898, la şcoala din
Uzdin au fost angajaţi următorii învăţători: Nicolae Onciu, Nicolae Tuciu,
Avram Penţa, Ioan Lăcătuş, Augustin Precup şi Virginia Tuciu-Stanciu. În
anul şcolar 1908/09 erau câte patru clase comunale pentru băieţi şi patru

168
pentru fete şi câte două clase de stat, numărul total de elevi fiind de 686,
dintre care 331 băieţi şi 355 fete19.
Trecerea acestei părţi a Banatului în cadrul Regatului S.C.S. a provocat,
după cum deja am amintit, probleme în ceea ce priveşte desfăşurarea
învăţământului în limba română. Mulţi învăţători pleacă în România, iar pos-
turile rămân vacante. În 1925, la Uzdin funcţionează învăţătorii Ioan Lăcătuş,
Trifu Şocardă şi Vidosava Vlaşca, pentru ca, începând cu 1935, să înceapă
normalizarea situaţiei în învăţământul în limba română, prin sosirea învăţăto-
rilor contractuali din România şi angajarea cadrelor tinere, cetăţeni ai statu-
lui iugoslav, care au terminat şcoala normală la noi sau în România. În anul
1938, Uzdinul avea trei învăţători de stat: pe Petru Petrovici, Petru Mezin şi
Livia Oltean şi doi învăţători contractuali: Petru Ionescu şi Marin Voinea.
În perioada postbelică, în anul şcolar 1946/47 a fost deschis aşa-numitul
progimnaziu, şcoala primară prelungită, care în acest an avea două clase, cu un
număr total de 83 de elevi, printre care şi 6 elevi din localitatea Ecica.
Directorul acestei şcoli a fost învăţătorul Petru Mezin. Pe lângă acesta, la pro-
gimnaziu au mai fost angajaţi Marin Voinea, Ioachim Fara şi Vichentie
Miclea. Începând cu anul 1952, această şcoală se transformă în şcoală ele-
mentară cu opt ani, care timp îndelungat a purtat numele de „Moša Pijade’’,
iar azi se numeşte „Sf. Gheorghe”, în care cursurile se desfăşoară în limba
română şi limba sârbă. Numărul elevilor care frecventează cursurile în limba
română este în ultimii ani şi aici în scădere. În anul şcolar 2008/2009, în cele
opt clase cu limba de predare română au fost înscrişi în total 134 de elevi.

Viaţa culturală

Uzdinul este azi unul dintre principalele focare de cultură a românilor din
Banatul sârbesc, cunoscut în anumite domenii de activitate cultural-sportivă în
întreaga lume.
Primele forme de activitate culturală organizată le întâlnim prin anii 1884-85,
când ia naştere un cor bisericesc condus de învăţătorul Nicolae Onciu. Acest cor,
după toate probabilităţile, nu a desfăşurat o activitate permanentă. În 1898 ia naş-
tere un nou cor, la iniţiativa învăţătorului Augustin Precup, care a fost şi primul
instructor şi dirijor al corului. Acesta făcea parte din Reuniunea de citire şi cân-
tări, în care îşi desfăşurau activitatea şi trupa de teatru, dansatorii şi alţi amatori.
Primul preşedinte al Reuniunii a fost preotul Onoriu Conopan.

19. Arhiva Protopresbiterală Satu Nou, nr. 290/909

169
 După ce, în timpul Marelui Război, Reuniunea îşi întrerupe activitatea,
este refăcută în primii ani interbelici de preotul Traian Bojin, de pe timpul
căruia şi până azi, societatea culturală din Uzdin poartă numele de „Doina”.
Activitatea Reuniunii „Doina” a fost foarte intensă încă în perioada interbe-
lică. În anul 1932, corul din Uzdin, condus de Iova Şoşdeanu, număra 96 de
membrii. În 1938, Uzdinul îşi construieşte Casa Culturală, în care în conti-
nuare se desfăşoară mai toate formele de activitate culturală amatoricească.
În perioada postbelică, în special începând cu anii cincizeci, entuziasmul
cultural ia avânt în aşa măsură, încât Uzdinul devine cea mai activă şi cea mai
cunoscută localitate românească din Voivodina. Entuziaştii culturali din sat şi
Căminul cultural „Doina” sunt iniţiatorii nenumăratelor forme de realizare a
spiritualităţii bănăţene, în special în domeniul muzicii populare, a folclorului,
artei populare etc. La Uzdin se dă iniţiativa de înfiinţare a Festivalului de
Muzică şi Folclor a Românilor din Voivodina, prima ediţie desfăşurându-se
în această localitate în anul 1959, găzduind şi în continuare următoarele edi-
ţii. În prezent Uzdinul găzduieşte Marele Festival la un interval de cinci ani
de zile.
În cadrul activităţilor muzicale la Uzdin, se evidenţiază orchestra de muzi-
că populară, soliştii vocali şi instrumentişti, formaţia de dansatori, corul, însă
nu şi fanfara.
Un alt domeniu de activitate muzicală este organizarea festivalului de
muzică uşoară „Tinereţea cântă”, care are loc în fiecare an la Uzdin.
Rezultate deosebite le obţin şi actorii amatori, nu numai la spectacolele
prezentate în sat, sau în cadrul Zilelor de Teatru ale Românilor din Voivodina,
ci şi în cadrul Redacţiei în Limba Română a postului de radio şi TV Novi Sad,
unde grupul de actori din Uzdin, printre care Ioţa Vinca, Ioviţă Dalea şi alţii,
a devenit celebru în rândul minorităţii române din Voivodina prin scenetele
despre isprăvile lui Ventilă Agraru.
Şi dacă formele de activitate culturală amintite mai sus au obţinut succe-
se la nivel de minoritate, sau în cadrul provinciei Voivodina, şcoala de pictu-
ră naivă din această localitate, înfiinţată în 1961 prin stăruinţa lui Adam
Doclean, profesor de arte plastice şi a medicului Petru Dimcea, reprezentată
de Anuica Măran, Maria Bălan şi alte pictoriţe, a ajuns celebră în întreaga
lume, participând la expoziţii artistice în numeroase ţări şi pe mai multe con-
tinente.
170
 În acelaşi context amintim şi performanţele deosebite ale clubului de tenis de
masă „Unirea”, fostă campioană a Iugoslaviei şi participantă în Liga Campionilor
Europeni, condusă de antrenorul Ioniţă Bosică şi avându-l în rândurile sale pe
asul acestui sport – Ilie Lupulescu, membru în reprezentativa Iugoslaviei, vice-
campion olimpic şi deţinător al numeroaselor medalii la campionatele şi
turneele organizate în întreaga lume.

Personalităţi distinse
Aurel Miloş (1906-1988), născut la Uzdin, este o figură eminentă a bale-
tului mondial în secolul al XX-lea. A studiat la Budapesta şi Roma. Debutul
îl face la Berlin, în anul 1928, iar în decursul deceniilor următoare lucrează
în mare parte ca şi coregraf în cele mai prestigioase opere mondiale, printre
care cea din Budapesta, Napoli, Roma, Veneţia, Viena, Bratislava, Bologna,
Berlin, Dresda, Bacelona, Madrid, Buenos Aires, Paris, Stokholm, Milano.
La invitaţia marelui Toscanini, în 1946 vine în renumita Scala din Milano,
unde în perioada următoare lucrează ca director şi coregraf. În total a realizat
173 de coregrafii de balet, a regizat 18 opere, poposind, printre altele, şi la
Timişoara (1947-1948), unde a ţinut un curs de balet. Legăturile sale cu satul
natal, din păcate, au fost întrerupte.
Atanasie Thomas Todor (1921-1991), născut la Uzdin. La vârsta de 16
ani emigrează cu familia în S.U.A. unde se ocupă cu compunerea de opere şi
programe muzicale pentru emisiunile radio. A imprimat discuri la întreprin-
derea „Shepard Records” din Holywood, unde îşi avea şi domiciliul. A între-
ţinut relaţii de prietenie cu nume ilustre ale Holywoodului, printre care
Edvard Robinson şi Jonny Weissmüller. Legăturile cu patria şi cu satul natal
au fost slabe, însă totuşi nu au fost întrerupte în întregime. Printre altele,
amintim concertele umanitare organizate de marele artist pentru ajutorarea
victimelor cutremurelor de pământ de la Skopje şi Banjaluka.
Gheorghe Lifa (1929-2007), licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura
Română din Timişoara, s-a născut la Uzdin şi şi-a petrecut, cu excepţia ani-
lor de şcolarizare, întreaga sa viaţă în satul natal, unde a funcţionat ca profe-
sor de limba română şi de matematică la şcoala elementară. Cunoscut print-
re săteni ca şi „cea Ghiţă”, şi-a dat o contribuţie deosebit de importantă la
dezvoltarea vieţii culturale în localitatea natală. În activitatea sa de cadru
didactic, a ajuns renumit prin şcoala sa de vară, la care îi instruia pe tinerii
uzdineni, elevi la diferite şcoli, ţinându-le cursuri complementare din mate-

171
matică şi limba română. O importanţă aparte au avut preocupările sale din
domeniul folcloristicii, realizând culegeri de folclor literar şi publicând o
serie de volume pe această temă. A participat la numeroase reuniuni ştiinţifi-
ce la noi şi în România, la care a susţinut comunicări din domeniul folcloru-
lui şi al obiceiurilor şi tradiţiilor uzdinene. A colaborat la mai toate publica-
ţiile în limba română din Voivodina, cât şi la numeroase reviste de speciali-
tate din România.
Todor Milovan (1920-2003), născut la Uzdin. Termină Şcoala Normală
din Vârşeţ şi Facultatea de Ştiinţe Matematice din Belgrad, profilul geogra-
fie, devenind şi magistru în această ştiinţă. La începutul carierei lucrează ca
învăţător la sat, pentru ca apoi să treacă la Vârşeţ, unde lucrează ca profesor
la Liceul Român, deţinând după aceea funcţia de director al diferitelor şcoli
din Vârşeţ, printre care şi al Liceului Român. În 1969 trece la Novi Sad, unde
deţine funcţia de inspector şcolar. Este unul dintre primii membrii în redacţia
săptămânalului „Libertatea”. Încă din tinereţe face cercetări ştiinţifice pe
tema localităţilor şi a populaţiei din zona Vârşeţului, în special a celor româ-
neşti, colaborând la publicaţiile în limba română din Voivodina, iar mai târ-
ziu, în special după trecerea la Novi Sad, colaborează cu Matica srpska, unde
i se va publica, post mortem, cea mai valoroasă lucrare ştiinţifică a sa -
Monografia Uzdinului, în limba sârbă.
Silvius Miclea (1909-1991), născut la Uzdin. A fost unul dintre reprezen-
tanţii tinerei intelectualităţi a românilor din Banatul iugoslav spre sfârşitul
perioadei interbelice, care a încercat să depăşească divizările prezente între
fruntaşii români, împărţiţi în două tabere. A fost redactor responsabil al perio-
dicului „Biruinţa” din Vârşeţ (1938-1939) şi „Graiul strămoşesc” din Vârşeţ
(1938) şi Petrovgrad (1941). Se stabileşte definitiv la Timişoara, unde
funcţionează ca profesor de muzică.

172
 V L A D I M I R O V A Ţ (PETROVASÂLA)

Date istorice

Una dintre cele mai tinere localităţi româneşti din Banatul sârbesc,
Petrovasâla a luat naştere în 1808, pe teritoriul Regimentului Germano-
Bănăţean, după ce a fost aprobată cererea a 121 de familii din localitatea
camerală Jamu Mare şi 106 familii din Clopodia, cât şi a 11 familii din
Surduc, de a se stabili în Graniţă. Ca urmare a lipsei de apă pe teritoriul pe
care urma să se înfiinţeze noua localitate, încă înainte de colonizare, în 1807,
autorităţile militare au săpat o fântână de probă pentru a se verifica posibili-
tăţile de viaţă pe acest teren, după care, în mai 1808, satul a fost colonizat,
purtând numele oficial de Petrovoselo. În 1811 au fost înregistrate 207 de
gospodării în noua localitate, ceea ce ne face să credem că nu toate familiile
care au solicitat colonizarea s-au şi stabilit la Petrovasâla. Noi colonizări au
avut loc şi în anii următori, iar cea mai mare a fost cea din 1823.
Pentru trebuinţele locuitorilor, au fost săpate câteva fântâni de o adâncime
de 50-80 m, lucrările fiind realizate de unităţile de inginerie de la
Petrovaradin, cu ajutorul sătenilor. Mai târziu, în 1871, având în vedere că
cele 9 fântâni existente până atunci nu puteau satisface necesităţile tuturor
locuitorilor de aprovizionare cu apă, s-a hotărât săparea a încă trei fântâni,
173
iar în scopul asigurării de mijloace pentru întreţinerea fântânilor, comuna
Petrovoselo a primit pusta Vladimirovaţ, care până atunci nu făcea parte din
hotarul acestei localităţi.
Din punct de vedere administrativ, la 1845 localitatea este încadrată în
Regimentul Sârbo-Bănăţean, cu sediul la Biserica Albă, iar odată cu desfiin-
ţarea Graniţei Militare, în 1872, trece sub administraţia comitatului Torontal.
Pe plan economic, agricultura era ramura principală a petrovicenilor,
comerţul găsindu-se în această perioadă în mâinile negustorilor sârbi şi ger-
mani, care exportau însemnate cantităţi de cereale cumpărate de la săteni.
Pentru viaţa economică a satului de o importanţă deosebită a fost înfiinţarea
Institutului de Economie şi Credit „Steaua”, în 1897, cât şi a morii cu aburi,
în 1905, în proprietatea lui Trifu Măda. Petrovasâla este una dintre primele
localităţi rurale bănăţene în care a fost intodus curentul electric, în anul 1912,
natural, la început doar în gospodăriile păturilor superioare ale locuitorilor.
Pentru aprovizionarea localităţii cu curent electric a fost înfiinţată Societatea
pentru iluminare electrică.
În perioada interbelică, o deosebită importanţă o are înfiinţarea Coloniei
sârbeşti în apropierea satului, lângă gara de trenuri, pe pământul comunal, în
anul 1922. Celor 200 de familii de sârbi stabilite la Colonie, pe baza hotărâ-
rii Biroului Agrar Judeţean din Vârşeţ, li s-a împărţit din pământul comunal,
din suprafaţa totală de 2908 jugăre care aparţinea comunei, o suprafaţă de
1331 jugăre, dintre care 1232 pământ arabil şi 98 jugăre de păşune. În ace-
laşi an, autorităţile au schimbat numele localităţii în Vladimirovaţ, nume pe
care îl poartă şi azi.
În perioada postbelică, este demnă de amintit construirea reţelei de ape-
duct, în anul 1966, rezolvându-se astfel problema aprovizionării cu apă, pre-
zentă încă de la înfiinţarea localităţii. Din punct de vedere administrativ, loca-
litatea face azi parte din comuna Alibunar.

Numărul locuitorilor

Primele date referitoare la numărul şi structura locuitorilor satului provin

din anul 1811, când au fost înregistraţi 1564 de locuitori, marea majoritate
români. Aceeaşi conscripţie înregistrează trei preoţi, doi funcţionari, doi meş-
teşugari, 431 de grăniceri, 10 invalizi, 345 de băieţi până la 14 ani, 54 de
băieţi între 15 şi 17 ani şi 737 persoane feminine. În continuare, prin noi colo-
174
nizări şi datorită sporirii natalităţii, numărul locuitorilor creşte, cel mai mare
număr fiind înregistrat la recensământul din 1900 – 6031 de locuitori. Deja
în deceniul următor, constatăm o uşoară scădere a acestui număr, pentru ca în
deceniile următoare procesul
să ia avânt. Recensământul
din 1921 consemnează la
Petrovasâla 5371 de locui-
tori, dintre care 5023 români,
105 sârbi, 86 germani, 35
maghiari, 8 slovaci, 8 slo-
veni, 3 italieni, 3 polonezi, 3
turci şi 98 de alte naţional-
ităţi. Oboseala demografică a
populaţiei băştinaşe româneşti şi emigrările în America de Nord, începute
încă în primul deceniu al secolului al XX-lea şi continuate fără întrerupere
până azi, au făcut ca numeroase case să rămână goale, ocazie pentru noi colo-
nizări ale populaţiei sârbeşti la Petrovasâla, prezente în întreaga perioadă
postbelică. Conform ultimului recensământ din anul 2002, la Petrovasâla tră-
iesc 4111 locuitori, dintre care 2259 sârbi, 1424 români, 110 romi etc.

Biserica

Odată cu înfiinţarea satului, a fost construită o biserică din pământ bătut,

acoperită cu şindrilă, care avea hramul “Sf. Nicolae”. Creşterea numărului
locuitorilor şi starea nefavorabilă în care se găsea acest edificiu i-a constrâns
pe săteni să ridice o nouă biserică, în perioada 1859-1863, maeştrii zidari
fiind Ferdinand Querfeld şi Johann Samplonk din Biserica Albă, iar proiec-
tant – Antoniu de Belmont. Biserica, de dimensiuni impunătoare, a fost
sfinţită de episcopul Vârşeţului Emilian Kengelaţ. Picturile au fost realizate
în anul 1908 de către pictorul academic Carol Wolff, originar din Pâncota de
lângă Arad. În acelaşi an a fost sărbătorit centenarul de la înfiinţarea localită-
ţii, la care şi-a dat din plin contribuţia şi biserica. În acelaşi an a fost efectua-
tă şi reparaţia generală a bisericii. Alte reparaţii au mai avut loc şi cu alte oca-
zii. În 1921 o furtună a doborât Sf. Cruce, împreună cu globul de pe turn, ceea
ce a necesitat o intervenţie în vederea reparării acesteia. În 1924 au fost sfin-
ţite două clopote noi, cumpărate în locul celor confiscate de autorităţile mili-
tare austro-ungare în timpul Marelui Război.
175
 Perioada postbelică şi instaurarea regimului comunist aduc probleme
serioase în funcţionarea normală a vieţii confesionale. Prin reforma agrară
din 1946 au fost luate 96 jugăre de pământ. O realizare importantă în aceas-
tă perioadă este introducerea curentului electric în biserică, în anii 1949-
1951. Au mai fost în continuare şi alte intervenţii, dintre care cea mai impor-
tantă este repararea din anul 1983, când au fost spălate şi picturile de pe ico-
nostas, apoi în 1998, şi, în fine, reparaţia din 2008-2009, realizată doar pe o
parte a măreţului edificiu.
Parohia ortodoxă sârbă a luat naştere odată cu întemeierea Coloniei, în 1922.
Serviciile divine s-au ţinut într-o casă de rugăciuni, în momentul de faţă fiind în
toi lucrările de construire a unei biserici la Colonie, în stil neo-bizantin.
Pe lângă cele două biserici ortodoxe, la Petrovasâla mai există şi comuni-
tăţi de baptişti, adventişti şi penticostali.
Preoţii: La întemeierea satului, împreună cu populaţia din Şama Mare au
venit în noua localitatea şi preoţii Simeon Davidovici (1808-1826) şi Ilie
Popovici (1808-1812), iar din Clopodia diaconul Petru Cocora (1808-1844).
În continuare, la această biserică, în cele două parohii, au slujit numeroşi
preoţi, dintre care îi amintim pe cei mai merituoşi. În special, este demn de
amintit numele lui Avram Murgu (1844-1887), care a depus cele mai mari
eforturi la ridicarea noului edificiu bisericesc, fiind pentru meritele sale deco-
rat de episcopul Caransebeşului Ioan Popasu. Fiul acestuia, Petru Murgu
(1887-1920), împreună cu preotul Ioanichie Neagoe (1884-1920), au fost
preoţi în perioada de zenit a localităţii, iar în perioada interbelică şi în anii
postbelici – preoţii Constantin Dimian (1908-1956), Ştefan Şperchez (1908-
1949) şi Valeriu Filaret Perin (1932-1983). Începând cu anul 1983 şi până azi,
altarul Sf. Biserici din Petrovasâla este slujit de preotul Constantin Suru.

Şcoala

Şcoala cu limba de predare română a fost înfiinţată la 1 iulie 1809, avân-

du-l ca învăţător pe Marian Iencea. În 1813, când a funcţionat învăţătorul
Trifu Davidovici, pe un salariu de 120 forinţi anual, şcoala era frecventată de
50 de elevi, băieţi. Clădirea fiind construită din material de calitate slabă –
pământ bătut, deja pe atunci avea nevoie de reparaţii. Aceasta avea o sală
pentru învăţământ, două camere şi o locuinţă pentru învăţător. În anul 1836 a
fost deschis al doilea post de învăţător, pentru şcoala de fete, fiind ridicat încă
un edificiu şcolar, în vecinătatea primului.
176
 Numărul elevilor era în creştere. În 1865 au fost 407 elevi obligaţi de
şcoală, dintre care nu frecventau toţi cursurile. În 1870, documentele timpu-
lui ne informează că învăţătorul Vasile Toma avea 135 de şcolari, iar Teodor
Anca – 141 de şcolari care frecventau cursurile cu regularitate. Petrovasâla
era pe atunci un centru important al Reuniunii învăţătorilor din Dieceza
Caransebeşului, localitatea în care a avut loc prima conferinţă a învăţătorilor
români din Protopopiatul Panciovei, în anul 1870. Astfel de conferinţe au fost
organizate la Petrovasâla şi mai târziu. După desfiinţarea Graniţei Militare,
şcoala din Petrovasâla devine şcoală comunală.
Pentru a face faţă numărului tot mai mare de elevi şi claselor nou-înfiin-
ţate, în 1889 a fost ridicată o nouă clădire şcolară, cu şase despărţăminte, la
care în 1896 a fost adăugată şi aripa stângă a clădirii, cu încă patru despărţă-
minte. Numărul învăţătorilor a crescut, astfel că în anul şcolar 1906/07, de
exemplu, funcţionează următorii învăţători: Nicolae Penţa, Emilia Racz
Brădean, Antoniu Nica, Ana Velceleanu, Alexandru Brădean, Maria Farca,
Romulus Theorean (care era şi directorul şcolii), iar la şcoala de stat (clasele
a V-a şi a VI-a), Ilie Zăgăicean şi Fanny Magenbeuer.
După război constatăm începutul crizei învăţământului în limba română la
Petrovasâla, prin plecare majorităţii cadrelor didactice la România. În sat
rămân Ilie Zăgăicean, Nicolae Şofariu şi Ana Velceleanu, restul de posturi
fiind ocupate de învăţători care nu cunoşteau limba maternă a elevilor. În anul
1922 a fost deschisă şi prima clasă cu limba de predare sârbă, avându-l ca
învăţător pe Svetozar Vukanović. Începând cu anul 1935, au fost angajaţi
învăţătorii contractuali din România Marin Udrea, Ion Pupezescu, Gheorghe
Miclean şi Aneta Cursaru, iar din 1938 şi Mihai Avramescu.
În perioada postbelică, consemnăm deschiderea şcolii cu opt ani în clase-
le româneşti, în anul şcolar 1951/52. În anul şcolar următor, în clasele româ-
neşti au fost înscrişi în total 334 elevi, iar în cele sârbeşti 51 de elevi. Înce-
pând cu anul 1946 şi în următoarele patru decenii, directorul şcolii a fost
învăţătorul Nicolae Vârzoc. Creşterea numărului de elevi în clasele sârbeşti
în decursul anilor şaizeci a necesitat rezolvarea problemelor referitoare la
spaţiul în care se desfăşoară procesul de învăţământ. În 1963 a fost la Colonie
ridicată o clădire şcolară pentru elevii din această parte a satului, pentru cur-
sul inferior, iar în sat, vechea clădire a şcolii a fost înlocuită în 1968-69 cu
una nouă, în care se desfăşoară procesul de învăţământ şi azi. Numărul elevi-
lor români este în ultimele decenii într-o scădere alarmantă. În anul şcolar
2008/09, la Şcoala Elementară „1 Mai” din Petrovasâla sunt înscrişi 110 elevi
în cele opt clase româneşti. Directorul şcolii este Petru Glanda.

177
 Viaţa culturală
În urma încercărilor nereuşite de înfiinţare a unui cor încă în 1885, viaţa
culturală primeşte forme organizate la Petrovasâla în 1902, prin înfiinţarea
Reuniunii corului vocal bisericesc-lumesc, la iniţiativa preotului Ioanichie
Neagoe şi a învăţătorului Nicolae Penţa, primul instructor al corului fiind
Dimitrie Gârda din Chizătău. Printre altele, este demnă de amintit participa-
rea acestui cor la festivităţile de la Oraviţa din anul 1907. În perioada inter-
belică, corul cunoaşte perioade de ascensiuni, dar şi de criză. Punctul culmi-
nant al activităţii corale la Petrovasâla în aceşti ani îl reprezintă vizita coru-
lui „Doina” din Timişoara sub conducerea lui Sabin Drăgoi, în anul 1926, cu
care ocazie a fost prezentat un concert comun şi o participare comună la Sf.
Liturghie. Pe lângă activitatea corală, Petrovasâla este şi un important centru
al vieţii teatrale a românilor din Banatul sârbesc, având în vedere activitatea
lui Nicolae Ţinţariu, scriitor şi regizor de teatru, al căror piese se jucau în
prima jumătate a secolului pe toate scenele româneşti din Banatul sârbesc.
Fanfara, încadrată în Reuniunea de citire, cântări şi muzică „Doina”, înfiinţa-
tă în 1928, completează activităţile bogate în această fruntaşă localitate.
Faima Petrovasâlii este însă dusă până departe în special de taraful marelui
lăutar Ion Durain, primul interpret de la noi care a imprimat discuri de muzi-
că populară încă înainte de Primul Război Mondial. Unul dintre principalele
centre naţional-culturale ale românilor din Banatul sârbesc, Petrovasâla găz-
duieşte şi adunarea de înfiinţare a Asociaţiei Astra din Banatul iugoslav, în
anul 1936. Una dintre primele filiale ale Astrei a fost înfiinţată în această
localitate în 1937. În cadrul acestei filiale a activat cel mai puternic cor al
românilor din Banatul iugoslav al acelor timpuri, condus de învăţătorul Mihai
Avramescu, care număra peste 100 de membrii.
Perioada postbelică aduce o oarecare stagnare a vieţii culturale în compa-
raţie cu alte localităţi. Corul laic îşi întrerupe activitatea la începutul anilor
şaizeci, activitatea corală fiind continuată de corul bisericesc, format în
momentul de faţă din cadre tinere. Fanfara, din păcate, încetează de a mai
exista. Activităţile culturale în perioada postbelică se desfăşoară în cadrul
S.C.A „Progresul”, la începutul acestei perioade, respectiv a Căminului
Cultural, începând cu 1958. În cadrul Căminului Cultural în special se evi-
denţiază formaţia de dansatori, condusă de entuziastul Petru Glanda Maxa,
deţinătoare a numeroaselor premii la noi şi în străinătate. La Petrovasâla au
avut loc două ediţii ale Festivalului de Muzică şi Folclor a românilor din
Voivodina (2001 şi 2008), cât şi alte numeroase manifestări. În 2008 a avut

178
loc sărbătorirea bicentenarului de la înfiinţarea localităţii, cu numeroase
manifestări cultural-artistice şi sportive.
În viaţa publicistică a localităţii, amintim editarea periodicului „Familia”
în 1910, în redacţia lui Nicolae Ţinţariu. În 1994 începe editarea unui nou
periodic, cu acelaşi nume, care îşi continuă apariţia până în zilele noastre.

Personalităţi distinse
Nicolae Măda (1895-1978). Marele proprietar, om politic şi director de
bancă, Nicolae Măda este una din personalităţile marcante ale Petrovasâlei,
petrecându-şi cea mai mare parte a vieţii în satul natal. A moştenit moara cu
aburi şi întreaga avere de la unchiul său Trifu şi de la tatăl său Pavel (Pală)
Măda, devenind în anii douăzeci şi director executiv al Institutului de
Economii şi Credit „Steaua” din Petrovasâla. Pe lângă afacerile legate de
moară şi de bancă, Măda a fost foarte activ şi în viaţa politică a satului şi a
românilor din Iugoslavia interbelică, devenind unul din fruntaşii Partidului
Român din Regatul S.C.S. Aici amintim marele merit al lui Nicolae Măda la
înregistrarea Statutelor Asociaţiei „Astra” din Banatul iugoslav, în septem-
brie 1936, care a intervenit pe lângă autorităţile de la Belgrad, printre care şi
la preşedintele guvernului Milan Stojadinović, cu care întreţinea relaţii bune.
S-a angajat la ajutorarea elevilor săraci de la şcolile din Vârşeţ, pentru care a
înfiinţat un fond, sumele de bani acumulaţi fiind depozitate la banca
„Steaua”. O perioadă de timp a fost primar al comunei Petrovasâla.
Ion Crişan (1913-2008), născut la Petrovasâla. Primele şase clase ale
şcolii primare le-a absolvit în satul natal, după care trece la Timişoara, unde
studiază vioara şi teoria muzicii la Şcoala Normală. Totodată, în perioada ani-
lor 1929-1936 frecventează şi cursurile Conservatorului Municipal din
Timişoara. Deja în această perioadă începe să se evidenţieze ca dirijor de cor
şi compozitor, iar în perioada postbelică şi ca profesor de muzică la
Timişoara. De menţionat sunt şi funcţiile sale, în special cea de secretar
(1968-1971), în cadrul Filialei Timiş a Uniunii Compozitorilor şi
Muzicologilor din România. În 1939 publică la Braşov, la editura „Astra”,
zece piese corale. Urmează publicarea unui număr însemnat de piese corale
laice, compuse în perioada postbelică, apoi de creaţii corale religioase etc.
Mai compune şi piese vocale, muzică de cameră, reprezentativă fiind
„Rapsodia bănăţeană” (1954), creaţie inspirată din cântecele, baladele, colin-
dele şi dansurile satului natal Petrovasâla, interpretată în premieră în iunie
179
1954 de Filarmonica „Banatul” din Timişoara. Mai amintim „Minunea a 12
- a Preasfintei Fecioare Maria” (1994), apreciată ca şi capodoperă a compo-
zitorului. A mai compus muzică de balet, piese vocal-simfonice ş. a.
George Barbu (1917-2006), născut la Petrovasâla, s-a realizat însă ca
artist plastic în Canada, unde s-a stabilit cu familia încă în anul 1929. Barbu
este în primul rând cunoscut ca peisagist, aparţinând curentului impresionist.
Legat sentimental de satul natal, acesta realizează cunoscuta pictură a bise-
ricii din Petrovasâla, portretele binecunoscuţilor intelectuali petroviceni
Petru Murgu şi Nicolae Penţa, autoportretul său, cât şi alte picturi inspirate
de satul natal. Ca proprietar de tipografie, George Barbu reeditează la
Burlington (Canada) în anul 1974 Monografia comunei Román-Petre
(Petrovosello) 1808-1908 a lui Nicolae Penţa (1911), contribuind astfel din
plin la păstrarea celor mai scumpe valori ale tradiţiilor petrovicene.
Personalitate cu o reputaţie binemeritată în diferite aspecte ale vieţii social-
politice şi culturale din Canada şi afacerist cunoscut, a întreţinut relaţii de
colaborare şi prietenie cu cele mai distinse nume aparţinătoare celor mai
importante cercuri politice ale Canadei.
Nicolae Penţa (1861-1924), născut la Petrovasâla. În anul 1880 a absol-
vat Preparandia din Arad, iar în anul 1882 a cercetat cursul IV preparandial
în Kun-Félegyháza. După ce a petrecut patru ani ca învăţător la Alibunar, în
anul 1887 se angajează la şcoala comunală din satul natal. În anii următori,
Nicolae Penţa este unul dintre promotorii vieţii culturale şi economice din
Petrovasâla. În anul 1902, împreună cu preotul Ioanichie Neagoe înfiinţea-
ză corul bisericesc-lumesc din Petrovasâla, devenind şi membru în comite-
tul acestei reuniuni culturale. Ani în şir este secretar al comitetului parohial
din loc. În anul 1921 părăseşte satul natal şi se stabileşte în România, la
Timişoara, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. Totuşi, Nicolae Penţa este în
primul rând cunoscut ca autor al „Monografiei comunei Román-Petre
(Petrovosello) 1808-1908”, o adevărată capodoperă a monografismului
românesc rural din Banat, publicată la Oraviţa în anul 1911.

180
 V LA I C O V Ă Ţ

Date istorice

După cum consideră Milleker, Vlaicovăţul este amintit pentru prima dată
în anul 1597, sub numele de Vlaikotz. În Catastiful din Ipek este amintit în
ambele călătorii ale călugărilor de la patriarhie – în 1660 şi 1666, sub
numele de Vlaikovci. Este interesant faptul că nu se aminteşte în Descrierea
Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş din 1713, în schimb, deja în 1717 se aminteşte sub
stăpânire habsburgică, având 22 de gospodării. În anul 1738 are loc coloni-
zarea românilor din regiunea Sibiului. Noi colonizări au loc în perioada
1749-1752, ceea ce constatăm pe baza creşterii numărului gospodăriilor, de
la 40 în 1749, la 87, în 1752. Începând cu anul 1779, localitatea este
încadrată în comitatul Timiş. Un moment însemnat în această perioadă este
vizita împăratului Iosif II, din 13-14 aprilie 1773.
Camera imperială a vândut localitatea familiei de conţi Bethlen, în anul
1829, iar mai târziu, în 1845, o treime din hotarul satului trece în proprieta-
tea familiei de nobili români (de origine aromână) Mocsony (Mocioni), care
în 1859 construiesc castelul din Vlaicovăţ. George Mocioni, proprietarul
castelului, îl lasă în moştenire fiicei sale Gheorghina şi soţului ei Rudolph
181
Bissingen. Castelul avea un parc de o rară frumuseţe, cu un mic lac artificial
în mijloc, peste care trecea un pod de fier. Castelul mai dispunea de o bib-
liotecă bogată, cu câteva mii de cărţi, de o colecţie numismatică şi de alte
obiecte de o mare valoare artistică. După cel de-al Doilea Război Mondial,
castelul a fost naţionalizat, fiind folosit ca orfelinat pentru copii, iar mai apoi
transformat în locuinţe pentru muncitori. Azi se găseşte într-o stare jalnică.
Vlaicovăţul a avut mult de suferit în timpul Revoluţiei de la 1848.
Revoluţionarii sârbi din tabăra de la Alibunar au cucerit la 5 iulie 1848
localitatea. Din Vârşeţ au fost trimise la repezeală unităţi ca să o recuce-
rească şi după o luptă scurtă revoluţionarii sârbi s-au retras, împrăştiindu-
se prin împrejurime. Pentru a-şi consolida stăpânirea asupra satului, la 8
iulie au fost trimise din Vârşeţ noi unităţi ale armatei regulare şi ale gărzii
naţionale. Însă, unii dintre locuitorii Vlaicovăţului s-au retras în biserică şi
de acolo au tras în soldaţi. Ca răspuns, aceştia au atacat biserica, pe sătenii
care s-au găsit în ea i-au ucis, iar pe unii i-au capturat20. Printre cei ucişi a
fost şi notarul satului. Enervaţi de rezistenţa pe care au întâmpinat-o,
maghiarii au incendiat satul, inclusiv biserica, rămânând neatinse abia vreo
zece case. Urmările acestor distrugeri se vor simţi în această localitate încă
mulţi ani după Revoluţie.
Localitatea este cu populaţie amestecată, de etnie română, sârbă şi
maghiară. În 1920, autorităţile Regatului S.C.S au colonizat aici 120 de
familii de sârbi din Lika şi Bosnia, dintre care 60 de familii s-au mutat în
1927 la Seleuş şi Potporanj.
Din punct de vedere administrativ, Vlaicovăţul aparţine azi comunei Vârşeţ.

Numărul locuitorilor

În ceea ce priveşte numărul locuitorilor, în 1832 Vlaicovăţul avea 1258

de locuitori, dintre care 1252 ortodocşi, 2 catolici şi 4 iudaici. Deceniile
următoare aduc o creştere a numărului locuitorilor, în special datorită nata-
lităţii sporite, astfel că în 1910 constatăm un număr de 1650 de locuitori.
Deja la următorul recensământ, cel din 1921, observăm acelaşi fenomen pre-
zent pretutindeni în localităţile româneşti –scăderea numărului locuitorilor.
20. Srećko Mileker, Povesnica slobodne kraljeve varoši Vršca, vol. II, Pančevo, 1886 (Vršac-Pančevo, 2005, reprint), pag. 13
182
Satul avea în acel moment 1459 de locuitori, dintre care 918 români, 261
sârbi, 224 maghiari, 34 cehi, 22 germani. Mai târziu, prin noi colonizări,
numărul locuitorilor din nou creşte, astfel că în 1961 au fost 1855 de săteni,
pentru ca mai târziu iarăşi să
scadă. La ultimul recensământ
din 2002, numărul total al locui-
torilor este de 1178, dintre care
656 sârbi, 288 români, 182
maghiari, 16 iugoslavi etc.

Biserica

Prima biserică ortodoxă, din bârne, a fost construită pe timpul episcopu-

lui Maxim Nestorovici (1728-1738). Matricolele bisericeşti au început să se
poarte în 1790, iar biserica nouă a fost construită în 1809, cu hramul “Sf.
Mare Mucenic Gheorghe”, fiind la început comună pentru români şi sârbi. În
timpul evenimentelor de la 1848, maghiarii au incendiat biserica. O altă
nenorocire s-a întâmplat în 1876, când o furtună puternică a doborât turnul.
După ce, la 1872, românii s-au despărţit de sârbi, fiind majoritari, le-a rămas
biserica, iar sârbii şi-au zidit altă biserică deja în anul următor.
Pictura iconostasului a fost realizată de Matei Popovici din Oraviţa, iar
sculpturile – de fraţii Cotârlă, tot din Oraviţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Pe lângă alte intervenţii de renovare şi de adaptare, o altă realizare demnă de
menţionat a fost introducerea curentului electric în clădirea bisericii, în anul
1950.
Preoţii: Primii preoţi care se amintesc la Vlaicovăţ au fost Iosif Mureşan
şi Arsenie Popovici, prin stăruinţa cărora s-a construit biserica, la 1809. În
perioada dinaintea despărţirii ierarhice la Vlaicovăţ slujeau doi preoţi
ortodocşi, fiind două parohii ortodoxe. Meritul preotului Adam Ivaşcu a fost
realizarea despărţirii ierarhice din 1872, după care parohia română are un
preot, la fel ca şi cea sârbă. După acesta urmează preotul George Popoviciu,
apoi Ştefan Perian, Virgil Oprişa, în perioada interbelică, distins cu brâu roşu
pentru merite pastorale. În perioada postbelică, parohia ortodoxă română din
Vlaicovăţ este administrată de Iosif Iorga, Cuzman Lăpădat, Cornel Lăpădat
şi, în prezent, începând cu 2006, de preotul Gheorghe Dolinga.

183
 Şcoala

În perioada dualismului austro-ungar, şcoala cu limba de predare română

din Vlaicovăţ a avut caracter confesional, numărând în anul şcolar
1879/1880 în total 88 de elevi, dintre care doar 39 frecventau cursurile (32
fete şi 7 băieţi), cu vârsta între 6 şi 12 ani. În ceea ce-i priveşte pe şcolarii
cu vârsta între 12-15 ani, cursurile au fost frecventate de 8 elevi, din numă-
rul total de 51. În această perioadă, învăţător era Nicolae Linţa, care cu regu-
laritate obţinea rezultate bune la examenele finale de la sfârşitul anului şco-
lar.
Ceva mai târziu, în anul şcolar 1892/93, la această şcoală funcţionau doi
învăţători, şi anume George Popoviciu şi Ion Miclea, iar la începutul seco-
lului al XX-lea îi mai întâlnim şi pe învăţătorii Mihai Andreiu, apoi pe
Nicolae Boldea, care funcţionează şi în perioada interbelică. Până la deschi-
derea claselor cu limba de predare română la Vârşeţ (1943), lecţiile practice
ale elevilor Şcolii Normale din Vârşeţ - secţia în limba română, se desfăşu-
rau la şcoala din Vlaicovăţ.
În perioada postbelică, la Vlaicovăţ funcţionează şcoala primară cu patru
clase în limba română, limba sârbă şi limba maghiară. Elevii claselor V-VIII
care frecventează şcoala în limba română fac naveta la Vârşeţ, pe când ele-
vii sârbi frecventează clasele cursului superior al şcolii elementare la Ulmu.
În perioada anilor 1945-1980, la această şcoală – în clasele româneşti, au
funcţionat în total 9 cadre didactice. În anul şcolar 2003/2004, în clasele
combinate cu limba de predare română au fost înscrişi în total 13 elevi.

Viaţa culturală

Primul cor bărbătesc în această localitate ia naştere încă în 1875, numă-

rând 60 de membrii, găsindu-se sub conducerea preotului George Popoviciu.
Vlaicovicenii îl aduc în fruntea corului pe Ion Manea din Chizătău (1880),
care reuşeşte să formeze şi un cor mixt, alcătuit din 80 de persoane. În aceşti
ani, corul român din Vlaicovăţ este una dintre cele mai puternice formaţii
corale din Banat. După plecarea lui Manea, care s-a reţinut la Vlaicovăţ doar
doi ani, activitatea corală în această localitate încetează, fiind reanimată abia
după Primul Război Mondial, în 1919, de învăţătorul Nicolae Boldea.

184
 În perioada interbelică, mai concret în 1925, ia naştere şi fanfara din
Vlaicovăţ, primele instrucţii fiind date de Pantelie Drăghici din Coştei. În
curând, conducerea acestei fanfare este preluată de Nicolae Iorga, care va
deveni şi el în curând instructor al numeroaselor fanfare româneşti din
Banatul sârbesc. Pe lângă Iorga, ca instructor de fanfare, dar şi de coruri, atât
la Vlaicovăţ cât şi pe întreg întinsul Banatului sârbesc, se evidenţiază şi
Petru Jurca, absolvent al unui curs pentru conducători de cor de la Bucureşti.
Cel mai mare succes al acestei fanfare în perioada interbelică este participa-
rea la serbările Uniunii Corurilor şi Fanfarelor din Banat, care a avut loc la
Timişoara în 1936.
Activităţile culturale ale românilor din Vlaicovăţ se desfăşurau şi în pri-
mii ani postbelici în cadrul S.C.A. „Progresul”. Şi în continuare activează în
special corul şi fanfara, sub conducerea aceloraşi instructori amintiţi mai
sus. Corul şi-a întrerupt însă activităţile, iar fanfara, împrospătată în câteva
rânduri cu cadre tinere, există şi azi, ca unica formă de activitate culturală a
românilor din această localitate.

185
 VOIVODINŢ

Date istorice
Conform datelor disponibile, cea mai veche atestare documentară a
localităţii este din anul 1447, sub numele de Vajdafalva, când aceasta se
găsea în proprietatea lui Nicola, fiul voievodului Toma. Următoarea ates-
tare este de la sfârşitul secolului al XVI-lea, mai precis din 1597, când
localitatea, cu locuitori sârbi şi români, apare sub numele de Wojvodincz,
aparţinând lui Sava Velimirovici din Caransebeş. Aproape un secol mai
târziu, în timpul Marelui Război al Vienei, în anul 1694, Voivodinţul a fost
devastat de armata imperială. Totuşi, în Descrierea Eparhiei de Vârşeţ-Sebeş
din 1713, satul este trecut printre localităţile din nahia Vârşeţului având 70
de gospodării21, fiind astfel una dintre localităţile mai mari din această
nahie. Din cele afirmate până acum afirmăm că este vorba despre o locali-
tate veche, care a existat fără întreruperi încă din evul mediu şi în care con-
statăm prezenţa populaţiei româneşti din timpuri străvechi, în ciuda denu-
mirii sârbeşti a localităţii.

21. Milleker aminteşte că în acest an localitatea avea 13 case, însă în aceeaşi lucrare, în continuare, constată că în 1717,
deci doar patru ani mai târziu, Voivodinţul are 77 de case (Feliks Mileker, Letopisi opština u južnom Banatu, Vršac,
2005, pag. 122). Nu este verosimil ca în decurs de doar patru ani, în care a început şi războiul austro-turc (1716-1718),
localitatea să înregistreze o creştere atât de mare de locuitori, având în vedere că în aceşti ani nu au avut loc coloni-
zări. Deci, din timpuri îndepărtate este vorba despre o localitate cu un număr mare de gospodării.
186
 După trecerea localităţii sub stăpânire habsburgică (1717), intrând în
componenţa districtului Vârşeţului, au loc noi colonizări, astfel că în 1749
sunt înregistrate deja 140 de gospodării.
Găsită până atunci în proprietatea camerei imperiale, localitatea este vân-
dută în 1829 conţilor Bethlen, iar mai târziu trece în proprietatea contelui
Mikes Miklos (1874), respectiv a lui dr. Bela Kormos (1883). Până la desfi-
inţarea Graniţei Militare, la Voivodinţ se găsea punctul de delimitare dintre
comitatele Timiş, Caraş şi Graniţa Militară.
În timpul revoluţiei de la 1848, armata revoluţionară sârbă a cucerit la
21 septembrie 1848 localităţile Coştei şi Voivodinţ. De la locuitori s-a cerut
să se alăture luptei împotriva maghiarilor. La Voivodinţ, satul de naştere al
lui Ignatie Vuia, soldaţii sârbi l-au ridicat pe primarul satului Maxim Vuia,
pe învăţătorul Petru Niva şi pe preot22 şi „i-au târât” până între comunele
Grebenaţ şi Oreşaţ. Primarul a fost până la urmă ucis, învăţătorul bătut, iar
preotul a fost cruţat doar datorită faptului că a ţinut un discurs care a fost
pe placul militarilor sârbi.
În momentele destrămării Austro-Ungariei, la începutul lunii noiembrie
1918, la Voivodinţ au avut loc frământări sociale, dealtfel prezente pretu-
tindeni pe teritoriul imperiului muribund, în care a fost jefuit castelul lui
Bissingen, iar notarul alungat din sat. A intervenit jandarmeria maghiară,
ucigând pe doi participanţi la violenţe. Frământările au încetat abia prin
pătrunderea armatei sârbe în localitate.

Numărul locuitorilor
În secolul al XVIII-lea, pe baza numărului de gospodării, observăm o
creştere a numărului locuitorilor, datorată colonizărilor şi a natalităţii spo-
rite. În 1751, la Voivodinţ erau 137 de gospodării. Cel mai mare număr de
locuitori a fost înregistrat în anul 1832 – în total 1836 de suflete.
Următoarele decenii aduc o uşoară scădere a numărului locuitorilor. Astfel,
în 1869 Voivodinţul are 1731 de locuitori, iar conform recensământului din
1921 – în această localitatea trăiau 1388 de cetăţeni, dintre care 1310
români, 26 germani, 18 sârbi, 8 maghiari, 7 slovaci şi 14 de alte naţionalităţi.

22. Voivodinţul avea pe atunci doi preoţi: pe Ilie Popovici, preot între anii 1814 şi 1860 şi pe Ioan Gruici, preot între anii
1835 şi 1862 (Monografia Voivodinţului, pag. 159). Nu avem informaţia care dintre cei doi preoţi a fost arestat cu
această ocazie.
187
Natalitatea scăzută şi emigrările înspre Occident prezente în ultimele dece-
nii au făcut ca numărul locuitorilor să scadă considerabil.Recensământul din
2002 ne dovedeşte acest fapt:
în acest an, la Voivodinţ trăiau
doar 417 locuitori (542 dacă
se iau în considerare locuitorii
găsiţi în Occident), dintre care
366 români, 19 sârbi, 13 romi,
3 maghiari etc. Evident, încă
unul din satele noastre care se
stinge treptat.

Biserica
Fiind vorba despre o aşezare străveche, desigur că la Voivodinţ a existat
un lăcaş sfânt, cât de modest, încă din cele mai vechi timpuri. Izvoarele con-
semnează că la 1735 a fost ridicată o biserică de bârne, iar matriculele bise-
riceşti au început să se poarte în anul 1778. Biserica actuală a fost ridicată în
1793-1794, având hramul “Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, sfinţită un an mai
târziu. Picturile iconostasului au fost realizate de Axentie Iancovici în anul
1808, după care a avut loc o nouă sfinţire, în anul 1812. Lucrări de renovare
au avut loc în anul 1911. Pictura s-a făcut din nou, de către pictorul academic
Virgil Simionescu din Lugoj, iar sculptura templei şi a tronurilor, cât şi a
scaunelor, au fost refăcute, lucrările fiind încredinţate lui Nistor şi Iosif
Bosioc din Berlişte. Până în 1919, localitatea a fost împărţită în două parohii.
Preoţii: Primul preot care se aminteşte la Voivodinţ a fost Ioan Gligor, în
anul 1733. În 1751, în localitate au fost doi parohi. În continuare, se amin-
teşte preotul Stefan Pavlovici (1778-1790), iar pe timpul preoţilor Grigorie
Gruici (1778-1803) şi Simeon Popovici (1790-1807) a fost construită bise-
rica. Şirul de preoţi care au slujit Sf. Altar al bisericii din Voivodinţ este
cunoscut în întregime pentru perioada secolului al XIX-lea şi al XX-lea.
Printre aceştia, amintim numele lui Ioan Andreescu (1909-1919), cu merite
pentru dezvoltarea vieţii culturale, apoi al lui Octavian Păuţa (1926-1956),
Livius Dee (1932-1944), Ioan Jumanca (1956-1967) şi Virgil Magda,
începând cu 1960.

188
 Şcoala

Paralel cu zidirea bisericii, în anii 1793-94, a fost construit şi primul edi-

ficiu şcolar la Voivodinţ. În anul 1800 se amintesc învăţătorii Rista
Iancovici şi Stoica Creţu, iar mai târziu, începând cu 1829, învăţătorul
Petru Niva. După acesta urmează Ioan Ursulescu, de origine din Toracu
Mare, care îşi începe activitatea sa didactică la Voivodinţ la jumătatea seco-
lului al XIX-lea. În anul 1865, acesta avea 67 de şcolari, dintre care 60 de
băieţi şi 7 fete care frecventau cursurile, cu toate că numărul copiilor de
vârstă şcolară era mult mai mare. Astfel, dintr-un raport din anul 1870
aflăm că în această localitate au fost 91 băieţi şi 81 de fete de vârstă şcola-
ră, între 6 şi 12 ani, dintre care şcoala a fost frecventată doar de 60 de băieţi
şi 5 fete. Începând cu anul şcolar 1892/93, la această şcoală îl găsim pe
învăţătorul Traian Fengea. Şi dacă în perioada precedentă şcoala funcţiona
cu un singur despărţământ, la sfârşitul secolului al XIX-lea se deschide şi
despărţământul pentru fete. În 1897, la şcoala pentru băieţi funcţionează
învăţătorul Ion Miclea (care a deţinut şi funcţia de preşedinte al Asociaţiei
învăţătorilor din Dieceza Caransebeşului), iar la fete – Silvia Georgevici. În
anul şcolar 1908/09 la Voivodinţ funcţionează alţi doi învăţători: Mihai
Simu şi Eufrozina Pincu.
După Primul Război Mondial, la şcoala din Voivodinţ se simte lipsa
cadrelor didactice care să ţină cursuri în limba maternă a elevilor. În aceas-
tă perioadă funcţionează ca dascăli, pe rând, emigrantul rus Petar Licicov,
apoi Branka Keredžin, Anghelina Balnojan, Smilja Zdravković, Kruna
Marković şi Livius Dee, mai târziu preot, şi în fine, fiii satului Corneliu
Mata şi Cornel Ţera.
După război, şcoala mixtă cu patru clase funcţiona în două clădiri, pen-
tru ca, începând cu anul 1955, să fie dată spre folosinţă clădirea în care
şcoala funcţionează şi azi. În anul şcolar 1959/60 se deschide şcoala ele-
mentară cu opt ani, însă aceasta funcţionează un singur an, după care ele-
vii voivodinceni (clasele V-VIII) sunt transferaţi la şcoala din satul înve-
cinat Coştei, pe când la Voivodinţ continuă se funcţioneze doar cursul infe-
rior, în clase combinate, găsit şi el din punct de vedere administrativ în
cadrul Ş.E. „Coriolan Doban” din Coştei. Numărul elevilor este în contin-
uare în scădere. În anul şcolar 2003/2004, în cele patru clase ale şcolii la
Voivodinţ au fost înscrişi 19 elevi.

189
 Viaţa culturală

Primul cor bărbătesc la Voivodinţ a luat naştere în 1885, avându-l ca

instructor pe Pavel Simion din Vrani. Reorganizarea acestui cor are loc în
1902, la funcţia de preşedinte fiind ales preotul Ilie Dabiciu, iar conducerea
corului o preia Iosif Micu din Coştei. Prin angajarea preotului Ioan
Andreescu, viaţa culturală în această localitate ia avânt. Acesta înfiinţează în
sat o bibliotecă şi iniţiază acţiunea de construire a Casei culturale. Această
acţiune a întâmpinat numeroase piedici, activităţile culturale fiind întrerupte
de izbucnirea războiului, iar după război, preotul Andreescu părăseşte satul.
În ciuda acestui fapt, activităţile culturale continuă cu aceeaşi intensitate,
ceea ce rezultă, în sfârşit, cu ridicarea casei Culturale în anul 1933.
O altă realizare demnă de menţionat în perioada interbelică este înfiinţa-
rea fanfarei, alcătuită din 27 de membrii, în anul 1927, care primeşte şi
Statutele sale, aprobate de autorităţi în 1928. Fanfara a fost înregistrată sub
numele de „Doina Banatului”. Primul instructor a fost Iacob Berlogea, iar
activitatea acestei fanfare continuă până în zilele noastre.
În perioada postbelică, începând cu anul 1948, activităţile culturale la
Voivodinţ se desfăşoară în cadrul S.C.A.”George Coşbuc”. Cea mai impor-
tantă manifestare culturală ţinută la Voivodinţ în deceniile postbelice a fost
aniversarea centenarului corului, în 1985.
Voivodinţul este cunoscut pe plan cultural în special prin formaţiile sale
de dansatori, participante la nenumărate manifestări cultural-muzicale atât în
Voivodina şi pe teritoriul fostei Iugoslavii, cât şi în România. Activitatea for-
maţiilor de dansatori, prezentă şi în perioada interbelică, obţine noi forme
începând cu anul 1957, când învăţătorii Mircea şi Catiţa Barbulov încep cu
instruirea unei noi echipe de tineri dansatori, devenind un cuplu de coregrafi
binecunoscut în rândul minorităţii române din Voivodina, dar şi mai larg.

Personalităţi distinse

Ignatie Vuia (1809-1852), născut la Voivodinţ. A studiat teologia la

Institutul Clerical Româno-Sârb din Vârşeţ, iar mai târziu, între 1834-1847,
a funcţionat şi ca profesor la această şcoală. În momentul proclamării sale de
„administrator pentru judeţul Caraş şi Graniţa Bănatului valahic”, respectiv
locţiitor de episcop – vicar episcopal, la adunarea românilor bănăţeni de la
Lugoj din iunie 1848, îl găsim la funcţia de protopop de Vărădia, cu sediul la
Oraviţa. Această hotărâre a fost confirmată abia un an mai târziu şi de guver-
nul revoluţionar maghiar. Prin înfrângerea definitivă a revoluţiei maghiare va
fi rezolvată însă şi soarta lui Vuia în scaunul episcopal. Încă în luna iulie
190
1849, Ignatie Vuia trece la Voivodinţ, satul său natal, unde se simte în mai
mare siguranţă, înconjurat de ai săi. Aici se reţine două luni, Voivodinţul fiind
în această perioadă, măcar simbolic, sediul episcopului Vârşeţului. După
aceea, Vuia părăseşte Banatul pe la Orşova, împreună cu fiica sa de 16 ani şi
trece în Bulgaria, găsită pe atunci în cadrul Imperiului Otoman. La Ruşciuk
îşi face cunoştinţă cu doi miniştrii sârbi: Živanović şi Petronijević, care i-au
promis să-l facă „rector” la Belgrad, astfel că Vuia pleacă înspre capitala
Serbiei. În drum însă, fiind timp de iarnă, se opreşte la Negotin, unde este
găzduit de maiorul Milović. A hotărât să rămână acolo, unde a primit o paro-
hie şi a fost recunoscut de protopop. S-a stins din viaţă la 9 februarie 1852.
Corneliu Mata (1914-1976), născut la Voivodinţ. Şcoala Normală o ter-
mină la Timişoara (1934) după care lucrează ca învăţător în satul natal, şi mai
apoi, ca funcţionar al Ambasadei României de la Belgrad (1936-1944). După
război trece în România, unde funcţionează ca şi contabil, iar mai apoi şi ca
profesor de matematică. În activitatea publicistică, este de remarcat colabo-
rarea sa la săptămânalul interbelic „Nădejdea” din Vârşeţ, iar în activitatea
didactică, se evidenţiază spre sfârşitul perioadei interbelice şi ca autor de
manuale pentru şcolile primare în limba română din Banatul sârbesc.
Traian Doban (1920-2008), născut la Voivodinţ. După absolvirea Şcolii
Normale din Vârşeţ, continuă studiile la Facultatea de Ştiinţe Matematice din
Belgrad, devenind profesor de chimie. A funcţionat ca învăţător la Marcovăţ,
Sân-Ianăş şi Iabuca, iar apoi şi ca profesor de chimie, la Liceul şi Şcoala
Normală din Vârşeţ. S-a distins şi în viaţa publicistică a românilor din
Voivodina, ca membru în redacţia „Bucuriei copiilor” şi a „Luminei” şi ca
redactor responsabil al revistei „Satul” (1954), ca şi colaborator al numeroase-
lor publicaţii în limba română şi limba sârbă, dar în special ca scriitor – proza-
tor. Amintim romanele sale „Pierduţi în vijelii”, „Mireasma iluziilor” etc.
Alexandru Maiogan (1919-1996), născut la Voivodinţ. A terminat Şcoala
Normală din Vârşeţ (1939), funcţionând, la începutul carierei, ca învăţător la
Sărcia. În perioada 1945-1954 lucrează ca profesor la Liceu (unde îndepli-
neşte şi funcţia de director) şi la Şcoala Normală din Vârşeţ. A fost primul
secretar al Uniunii Culturale a Românilor şi unul dintre întemeietorii săptă-
mânalului „Libertatea”. În anul 1955 devine inspector şcolar pentru învăţă-
mântul în limba română din Voivodina, funcţie la care rămâne până la pen-
sionare, în anul 1978. Pe plan politic, amintim mandatele sale de deputat în
Adunarea Voivodinei, la începutul perioadei postbelice.

191
 ORAŞELE
BANATU LU I

B I S E R I C A A L B Ă (BELA CRKVA)

Date istorice
În hotarul actualei localităţi au fost descoperite rămăşiţe de aşezări ome-
neşti provenind din epoca preistorică şi din evul mediu. Actuala localitate
Biserica Albă (Weisskirchen, Bela Crkva) a luat naştere în 1717, în perioada
pătrunderii trupelor austriece în Banat. Coloniştii germani care au întemeiat
noua localitate au primit de la autorităţi 1500 jugăre de pământ. Colonizarea
a continuat în anul 1723, cu colonişti in Franconia şi Hessen. În timpul răz-
boiului austro-turc din 1737-39, locuitorii Bisericii Albe au fost nevoiţi să
părăsească localitatea în faţa năvălirii turcilor. În acelaşi timp, printre
locuitori bântuia şi ciuma. După terminarea războiului, localitatea a fost refă-
cută, iar în ea s-au stabilit şi germanii din Palanca Nouă, după ce prin hotărârile

193
Păcii de la Belgrad (1739) a fost demolată cetatea de la Palanca. Totodată, a
fost mutat şi sediul districtului de la Palanca la Biserica Albă. Astfel a cres-
cut importanţa localităţii, ceea ce a avut ca urmare noi colonizări. În 1748 a
început colonizarea sârbilor şi de atunci localitatea este împărţită în două
comune – cea germană şi cea sârbească. În acelaşi timp, în oraş au început să
se stabilească şi românii, iar un rol însemnat în formarea păturii burgheze, în
special la sârbii, dar şi la românii din acest oraş, l-au avut aromânii, care s-au
stabilit la Biserica Albă în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, ocupân-
du-se în general cu comerţul.
În 1774, Biserica Albă a fost militarizată, devenind sediul Regimentului
Valaho-Iliric. În timpul ultimului război austro-turc (1788-1791), localitatea
a fost din nou distrusă, iar populaţia s-a refugiat, întorcându-se în oraş în
1789. Oraşul a fost refăcut şi în perioada următoare cunoaşte o înflorire a
economiei, în special fiind importante viticultura şi producţia viermilor de
mătase, fiind în 1794 înfiinţate şi breslele.
Un rol important l-a avut Biserica Albă şi în Revoluţia de la 1848. Oraşul
se găsea sub controlul guvernului revoluţionar maghiar, care a fost susţinut
de germanii şi românii din oraş. Aceasta a provocat conflicte cu orăşenii
sârbi, dispuşi să se alăture mişcării sârbeşti, în apropierea oraşului găsindu-
se staţionate trupele sârbeşti în tabăra de la Straja, Vračev Gaj şi Kusić.
Primul atac sârbesc, nereuşit, asupra acestui oraş a avut loc la 16 august 1848.
În oraş, cetăţenii sârbi au incendiat până la 18 august două mori germane şi
fabrica de cărămidă, cât şi numeroase clădiri care se găseau în proprietatea
germanilor şi a românilor. În ziua de 19 august, revoluţionarii sârbi din tabe-
rele de la Vračev Gaj şi Kusić, conduşi de voievodul Stevan Knićanin şi de
Petar Bobalić, au atacat din nou Biserica Albă. Cu această ocazie au fost
incendiate 150 de case de la periferie, iar în oraş au izbucnit lupte sângeroase.
Armata sârbă a fost nevoită să se retragă. În lupte şi-au pierdut viaţa 72 de
cetăţeni. Pătrunderea trupelor sârbeşti în Biserica Albă, sub conducerea căpi-
tanului Adam Kosanić, la 21 ianuarie 1849, a avut ca urmare retragerea unei
părţi a populaţiei de naţionalitate germană şi română din acest oraş, care s-a
adăpostit în zonele muntoase din apropiere. La 8 mai, maghiarii au cucerit
din nou oraşul, care a rămas în mâinile acestora până la înfrângerea
Revoluţiei.
194
 După Revoluţie, continuă dezvoltarea economică a oraşului. De o deose-
bită importanţă economică este construirea primei căi ferate pe relaţia
Oraviţa-Iasenova-Biserica Albă-Baziaş, în anul 1856. În 1869 este înfiinţată
prima bancă, însă o lovitură grea prosperităţii economice a oraşului a fost
dată de răspândirea filoxerei, care în decursul anilor optzeci ai secolului al
XIX-le a decimat podgoriile din apropierea oraşului, după care viticultura în
această zonă şi-a revenit cu greu.
Un eveniment important a fost vizita împăratului Francisc Iosif, în anul
1872, când a fost desfiinţată şi Graniţa, ceea ce a provocat nemulţumirea gră-
nicerilor. Oraşul a fost încadrat în comitatul Caraş, obţinând statutul de muni-
cipiu.
Dezvoltarea Bisericii Albe a fost încetinită prin împărţirea Banatului între
Regatul S.C.S. şi România, oraşul devenind o localitate de frontieră, pierzân-
du-şi poziţia favorabilă pe care o avea până atunci. După război, la Biserica
Albă s-a stabilit un număr însemnat de emigranţi ruşi, refugiaţi în urma
instaurării regimului bolşevic în această ţară. Comerţul a început să stagneze,
la fel şi celelalte ramuri economice. După cel de-al Doilea Război Mondial,
germanii au părăsit localitatea, fiind prigoniţi de noul regim comunist.
În ultimele decenii, Biserica Albă este sediul unei comune, însă dezvolta-
rea acestui orăşel, oprită în perioada interbelică, nu a continuat nici în timpu-
rile mai noi. Unele rezultate mai pozitive le obţine turismul, lacurile de lângă
această localitate fiind atrăgătoare pentru turişti, iar pe lângă aceasta, unele
succese le obţine încă şi viticultura şi pomicultura.
În ceea ce-i priveşte pe români, în preajma Revoluţiei de la 1848 numărul
total al familiilor româneşti la Biserica Albă era de 158. Staţionaţi în majori-
tate în „Vlaški sokak” (Strada românească), cea mai mare parte dintre aceş-
tia se ocupau cu agricultura (56%), apoi cu meşteşugăritul (11%), comerţul
(8%), iar 16 % erau fără ocupaţie. Familiile de ţărani români nu posedau mai
mult de 3 jugăre de pământ, aşa că probabil erau în majoritate zileri pe la gaz-
dele germane, depinzând astfel din punct de vedere economic de aceştia23.
Totuşi, o parte a românilor din oraş juca un rol economic deloc neglijabil,
ocupându-se cu comerţul şi participând foarte activ la toate afacerile social-
politice şi economice din oraş. Totodată, burghezia română din Biserica Albă
a dezvoltat în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea o puter-
nică mişcare naţională, care reprezenta un adevărat model pentru alte locali-
tăţi din zonă. În special a fost intensă lupta pentru obţinerea drepturilor în

23.Svetolik Subotić, Bela Crkva u događajima iz 1848/49, Zbornik za društvene nauke, 27, Novi Sad, 1960, pag. 98

195
cadrul bisericii, luptă purtată consistent timp de mai bine de jumătate de secol
şi terminată cu obţinerea independenţei bisericeşti, însă, ce folos, când din
punct de vedere demografic această populaţie a început să decadă, atât ca
urmare a asimilării prin căsătorii mixte, cât şi a natalităţii scăzute, ceea ce a
rezultat cu dispariţia aproape completă a comunităţii româneşti de aici.

Numărul locuitorilor

În prima fază a existenţei sale, Biserica Albă este o localitate relativ mică,
numărând, în anul 1734, 991 de locuitori. În 1802, localitatea avea deja 3602
locuitori, iar în 1846 – 6452 de locuitori. O uşoară scădere a numărului
locuitorilor este înregistrată în
deceniul în care bântuia filox-
era, după care din nou popula-
ţia sporeşte, cel mai mare
număr de locuitori fiind înre-
gistrat în 1910 – în total 11524.
Conform recensământului din
1921, la Biserica Albă trăiau
9650 de locuitori, dintre care
5194 germani, 2670 sârbi, 627 români, 370 maghiari, 345 cehi, 33 sloveni
etc. Românii în această perioadă deja se găseau într-un proces accentuat de
asimilare. Până în 1948, numărul românilor deja a scăzut la 189. Conform
ultimului recensământ (2002), Biserica Albă are 10675 de locuitori, dintre
care 8222 sârbi, 511 cehi, 267 iugoslavi, 266 romi, 188 români (1,76%), 180
maghiari, 131 muntenegreni, 64 macedoneni, 59 croaţi, 30 musulmani, 29
germani, 18 slovaci, 14 ruşi etc. Observăm, deci, că numeric românii se men-
ţin la aceeaşi valoare în comparaţie cu situaţia din urmă cu jumătate de secol,
însă procentual numărul acestei etnii a scăzut în continuare, iar dacă luăm în
considerare şi faptul că la această populaţie nu există nicio formă de organi-
zare pe plan naţional, ne este clar că viitorul românilor din Biserica Albă nu
este strălucit.
196
 Biserica

Însăşi denumirea localităţii ne arată importanţa religiei în viaţa cetăţeni-

lor. Prima biserică au ridicat-o germanii catolici la colonizare, în 1716, pe rui-
nele unei biserici mai vechi, ceea ce a şi dat numele localităţii. După de-
vastările din perioada războiului austro-turc din 1737-39, această biserică a
fost renovată, iar în 1805-1806, enoriaşii catolici îşi vor ridica un edificiu
ecleziastic nou – biserica Sf. Ana, care există şi azi.
Prima biserică ortodoxă a fost ridicată în acest oraş în anul 1751, iar în
perioada anilor 1774-1780 enoriaşii ortodocşi îşi ridică o biserică nouă,
având hramul “Sf. Apostoli Petru şi Pavel”. Prin hotărârea consistoriului
eparhial de la Vârşeţ din 27-28 aprilie 1798, românii au primit în cadrul aces-
tei biserici dreptul de a ţine serviciul divin în limba maternă tot a doua dumi-
nică, cât şi strana de partea stângă pentru cantori24. Prin aceeaşi hotărâre, unul
dintre cei doi preoţi ortodocşi din parohie trebuia să cunoască obligatoriu
limba română. Astfel, în această biserică se ţinea alternativ serviciul divin –
o săptămână în limba slavă bisericească şi o săptămână în limba română. Un
incident serios a avut loc în anul 1815, când protopopul sârb Rafailo
Milošević, provocat de samavolnicia unor enoriaşi români în biserică, l-a ata-
cat în incinta bisericii pe cantorul român, insultându-i verbal pe orăşenii
români din Biserica Albă, ceea ce a dus la agravarea relaţiilor dintre enori-
aşii aparţinători celor două etnii. Prin intervenţia autorităţilor, situaţia s-a
liniştit, însă cincisprezece ani mai târziu din nou s-a ajuns la probleme, când
episcopul Maxim Manuilovici a interzis săvârşirea slujbei divine în limba
română la Biserica Albă. Litigiile au continuat şi în anii următori, culminând
prin conflicte serioase în timpul Revoluţiei de la 1848. Situaţia încordată este
prezentă şi în anii postrevoluţionari, în care contele Coronini, comandantul
principal al Banatului, încearcă să găsească rezolvare în ceea ce priveşte
dreptul românilor de a asculta serviciul divin în limba maternă. Abia prin
separarea bisericească a românilor se creează condiţii ca în sfârşit litigiul
sârbo-român din Biserica Albă să fie rezolvat. În urma formării Mitropoliei
Ortodoxe Române şi a Eparhiei Caransebeşului, la Biserica Albă s-au purtat
în perioada 1866-1869 tratative referitoare la separarea românilor de sârbi în
această parohie, care s-au terminat în sfârşit prin încheierea unui acord, con-
form căruia edificiul bisericesc şi şcoala rămân în proprietatea sârbilor,
24. Nikola Gavrilović, Srpsko-rumunsko klerikalno učilište u Vršcu 1822-1867, Novi Sad, 1983, pag. 176-181
197
iar românii primesc ca despăgubire suma de 11.432 forinţi şi 17 cr. Prin
aceasta, litigiul început în 1815 s-a terminat, iar românii şi-au ridicat propria
biserică în anul 1871, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt, după proiectul
inginerului Rudolph Degen şi prin contribuţia lui Cuzman Cioloca, sursele
financiare fiind asigurate din donaţii, cele mai multe fiind făcute de marele
proprietar din Biserica Albă Vasile Radulovici. Biserica Albă a devenit şi
sediul unui protopopiat ortodox român.
Dintre preoţii ortodocşi români, după Leontie Ivacicovici (1848-1884),
care ani în şir a luptat pentru menţinerea serviciului divin în limba română,
au urmat Ioan Popoviciu, Sofronie Nediciu, Stefan Petroviciu, Sava Secoşan,
Stefan Balea şi Iacob Drăgulescu (1929-1940), după care, ca urmare a mic-
şorării drastice a numărului românilor în parohie, slujirea Sf. Altar o preiau
preoţii din localităţile învecinate, ca administratori parohiali. În prezent,
începând cu anul 1989, parohia ortodoxă română din Biserica Albă este
administrată de preotul Drăgan Chilom din Grebenaţ.
Mai amintim şi faptul că în perioada interbelică (1930-1931), emigranţii
ruşi au clădit la Biserica Albă o biserică ortodoxă din surse proprii.

Şcoala

Biserica Albă este un vechi centru şcolar, important pentru toate popoare-
le conlocuitoare în Banat. Încă în 1774, aici a fost deschisă o şcoală norma-
lă, pentru pregătirea învăţătorilor, cu limba de predare germană. Fiind sediu
de regiment, la Biserica Albă au funcţionat şi şcoli militare, ca de pildă şcoa-
la pentru ofiţeri Grenzschulkompagnie, la 1853, care a fost desfiinţată în
1858, iar în locul ei a fost deschis liceul militar Militär-Untererziehungshaus.
În anul 1876 a luat naştere şi liceul de stat cu opt clase. În prezent, pe lângă
şcoala generală, la Biserica Albă întâlnim şi un liceu cu profil general şi un
liceu tehnic, în toate şcolile amintite cursurile desfăşurându-se în limba sârbă.
În ceea ce priveşte învăţământul în limba română, demn de menţionat este
faptul că la 1836 a început să funcţioneze, până în 1850, un curs preparandial
pentru învăţători în limba română şi limba sârbă, organizat de Constantin
Diaconovici Loga. În parohia comună sârbo-română îşi desfăşura activitatea
şi o şcoală mixtă, cu un învăţător şi patruzeci de şcolari, care se aminteşte în

198
1858-1860, iar în anii următori se aminteşte şi şcoala de fete şi şcoala de
repetiţie, pentru elevii între 12 şi 15 ani.
După despărţirea ierarhică, la Biserica Albă se ţin conferinţe ale învăţăto-
rilor ortodocşi români din dieceza Caransebeşului, cât şi adunările generale
în cadrul Reuniunii învăţătorilor din această dieceză. Şcoala primară în limba
română funcţionează de la separarea bisericească care a avut loc în acest oraş,
după cum deja am amintit, în 1869. Începând cu acest an şcolar (1869/70), îl
găsim ca învăţător pe Ioan Savu, iar în perioada anilor 1893-1923 pe Traian
Lazăr. Numărul mic de elevi români, rezultat al asimilării acestei populaţii,
este cauza principală a închiderii şcolii primare cu limba de predare română.
În perioada interbelică, după ce şcoala un timp nu a funcţionat, s-au depus
eforturi pentru redeschiderea ei, ceea ce s-a reuşit provizoriu, în anii treizeci,
când în clasele româneşti funcţionează învăţătorul Nicolae Licăreţ. După răz-
boi, la clasa în limba română de la Biserica Albă funcţionează o perioadă de
timp învăţătoarea Ana Ardelean. Pentru o perioadă scurtă însă, căci învăţămân-
tul în limba română la Biserica Albă a dispărut în curând pentru totdeauna.

Viaţa culturală

Pe lângă faptul că era un centru economic şi şcolar însemnat, Biserica

Albă a reprezentat din cele mai vechi timpuri şi un loc în care se desfăşurau
bogate evenimente culturale. Românii din acest oraş s-au organizat pe plan
cultural începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, activităţile lor
având o calitate şi un conţinut superior celui al amatorilor din satele bănăţene.
Spectacole culturale se prezentau încă în anii şaptezeci, la care participă atât
activiştii culturali locali, cât şi formaţii artistice din afară. În 1877, de pildă,
trupa de teatru „Petrescu” prezintă patru spectacole la Biserica Albă, despre
care relatează ziarul ”Familia”. După formarea corului german (1859) şi a
celui sârb (1867), în anul 1879 a fost înfiinţat Corul Vocal Român din
Biserica Albă, cu statute înregistrate în acelaşi an, avându-l ca preşedinte pe
Vasile Radulovici, iar ca dirijor pe Frierdich Brunetti. Dintre conducătorii
acestui cor îl mai amintim şi pe Aleksandar Ristici, în perioada 1909-1925.
De menţionat este faptul că în cadrul acestei societăţi culturale îşi desfăşurau
activitatea numeroase cadre calificate şi artişti de valoare, ceea ce deosebeş-
te activitatea culturală a românilor din Biserica Albă de cea a amatorilor din
satul bănăţean. Repertoriul corului este unul ales cu pricepere şi competenţă,

199
corul atingând cel mai înalt nivel artistic întâlnit printre românii din Banatul
sârbesc în această perioadă. Să amintim doar că unii dintre membrii corului,
ca Anica Eremici şi dr. Constantin Lăpădat, au devenit membrii ai operei din
Cluj. Se dau spectacole atât în loc, cât şi prin numeroase localităţi din Banat,
atât în perioada dualismului, cât şi în perioada interbelică, când corul îşi înre-
gistrează din nou statutele, în anul 1920. Timp de câţiva ani, corul a continuat
să activeze şi în perioada postbelică, simţindu-se deja serios lipsa de mem-
brii, ca urmare a numărului tot mai mic de români la Biserica Albă. Ultima
manifestare de amploare a acestei valoroase societăţi culturale a fost aniver-
sarea a 75 de ani de existenţă, în 1952, după care se stinge flacăra activităţi-
lor culturale româneşti în acest oraş, de la care a rămas doar istoria.
Azi, Biserica Albă se poate mândri cu numeroase manifestări culturale,
continuându-se bogatele tradiţii din trecut.

Personalităţi distinse

Constantin Diaconovici Loga (1770-1850), nepotul lui Vasile Diaconul

din Srediştea Mare, cunoscut iluminist, cadru didactic şi publicist, a fost
unul dintre cele mai importante figuri ale culturii românilor bănăţeni în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Studiază dreptul şi ştiinţele politice
la Pesta, unde lucrează timp de câţiva ani ca traducător şi învăţător, după
care devine profesor la Preparandia din Arad. În 1830 Loga este numit direc-
tor al şcolilor româneşti şi sârbeşti din Regimentul Româno-Bănăţean, înfi-
inţând, în 1832, Şcoala Preparandă, care a funcţionat la Caransebeş şi la
Biserica Albă. În cadrul acestei şcoli, Loga activa iarna la Caransebeş şi vara
la Biserica Albă, unde a scris cunoscutele sale lucrări Epistolariu românesc,
Chemarea naţională de-a ajuta tipărirea cărţii Istoria Românilor, Despre
organizarea şcoalelor preparande din Districtul Militar etc. A fost chemat
în faţa tribunalului fiind acuzat de colaborare cu revoluţionarii maghiari la
Biserica Albă în 1848-49, însă până la urmă a fost eliberat de acuzaţii.
Vasile Radulovici (1854-1923), născut la Biserica Albă. Cunoscut negus-
tor şi producător de vierme de mătase, a fost premiat la Paris în anul 1878
pentru produsele sale din mătase, obţinând la acelaşi târg şi medalia de bronz
pentru calitatea vinului său. Pe plan naţional-cultural, a fost unul dintre înte-
meietorii şi primul preşedinte al Corului Vocal Român din Biserica Albă. Din
1886 trăieşte la Belgrad, unde lucrează ca director de bancă. În perioada
200
1904-1914 funcţionează ca şi consul al Belgiei la Belgrad. A fost decorat în
1904 de statul belgian. În preajma Primului Război Mondial a trecut la Linz
în Austria, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
Ioan M. Roşiu (1848-1917), născut la Vrăniuţ, a studiat dreptul la Pesta,
devenind avocat şi doctor în ştiinţele juridice. Practica de avocat a făcut-o la
Vârşeţ (1874-1876), după care trece la Biserica Albă la postul de vicenotar la
Tribunalul districtual. În 1880 şi-a deschis cancelarie de avocat în acest oraş,
unde a funcţionat până la pensionare, în 1914. A fost unul dintre liderii
mişcării naţionale a românilor din Biserica Albă, unul dintre întemeietorii
Corului Vocal Român, deţinând o perioadă şi funcţia de preşedinte al acestu-
ia. La începutul secolului al XX-lea este considerat ca unul dintre liderii poli-
tici ai românilor din zonă. Totodată, a fost foarte activ şi în viaţa publică a
oraşului, devenind membru al numeroaselor reuniuni cu caracter economic şi
cultural. În perioada 1904-1907 a deţinut şi funcţia de primar al Bisericii
Albe, ca unicul român care a reuşit această performanţă.
Aurel Novac (1856-1932), născut la Ciacova, studiază dreptul la Pesta,
iar doctoratul în ştiinţele juridice îl susţine la Cluj. Începând cu anul 1885
funcţionează ca avocat la Biserica Albă. A fost în mai multe rânduri deputat
în parlamentul maghiar, ca reprezentant al Partidului Naţional Român. După
război devine unul din liderii politici ai românilor din Banatul sârbesc
(Regatul S.C.S.), fiind unul dintre iniţiatorii înfiinţării Partidului Român şi
primul preşedinte al acestuia. În 1925 părăseşte Biserica Albă şi trece în
România, în Ciacova natală, unde funcţionează ca notar public şi unde rămâ-
ne până la sfârşitul vieţii.

201
 CUVIN

Date istorice

Una dintre cele mai vechi, cele mai importante, dar şi cele mai interesante
localităţi din Banatul sârbesc, Cuvinul ascunde în hotarul său nenumărate urme
ale timpurilor trecute, începând cu epoca preistorică. În epoca antică, în perioa-
da recuperării Daciei sudice de către romani, aici se găsea fortăreaţa Castra
Augusta Flavicusia (sec. IV), respectiv Constantia (sec. V). În evul mediu,
Cuvinul a jucat un rol deosebit în această zonă, atât pe plan administrativ, cât şi
din punct de vedere militar, economic etc. Încă în evul mediu timpuriu cetatea
Keuue a fost una din reşedinţele ducelui bănăţean Glad, care s-a opus invaziei
maghiarilor de la sfârşitul secolului al IX-lea, cerând ajutorul aliaţilor săi, print-
re care şi a românilor din zonă, dovadă certă a prezenţei elementului etnic româ-
nesc în această parte a Banatului încă din perioada formării poporului român. În
legătură cu retragerea lui Glad în această cetate – Cuvinul medieval, notarul
anonim al regelui maghiar Bela III în lucrarea sa Gesta hungarum afirmă: “Et
cum uellent transire amnem temes uenit obuiam eis glad, a cuius progenie
ohtum descendit, dux illius patrie cum magno exercitiu equitum et peditum,
adiutorio cumanorum et bulgarorum atque blacorum”. Neavând forţe suficien-
te de a se apăra, Glad a fost însă nevoit să se supună cuceritorilor.
În evul mediu târziu, Cuvinul se aminteşte în anul 1153, apoi în 1286, cu
202
ocazia vizitei regelui Ladislau IV Cumanul, iar în 1368 aici vine şi regele
Ludovic I de Anjou. Urmaşul acestuia, regele Sigismund de Luxemburg, în
legătură cu pregătirea apărării graniţelor de sud ale Ungariei de năvălirea tur-
cească în urma bătăliei de la Kosovo, trece de mai multe ori pe la Cuvin
(numit în evul mediu Keve, Kewy etc), dăruind oraşului privilegii, printre
care eliberarea de impozite ş. a. Aici se găsea sediul unui comitat medieval,
care cuprindea 3 cetăţi, 3 oraşe şi 72 de sate. În 1439, turcii sub conducerea
sultanului Murat II, după ce a cucerit Despotatul Sârb (prima cădere a
Despotatului), distrug oraşul Keve iar o parte din populaţia ortodoxă, în
majoritate sârbi, se refugiază înspre nord, pe insula dunăreană Cepel, unde
înfiinţează Cuvinul Sârbesc (Ráczkeve). Este posibil ca, pe lângă sârbi, în
această localitate să fi trăit şi un oarecare număr de români, având în vedere
faptul că în anul 1246 sunt înregistrate la Cuvin, după unii autori, 13 familii
de români-catolici25.
Oraşul a fost refăcut în urma retragerii turcilor, însă cetatea nu era într-o
stare bună, astfel că în 1478 s-a cerut refacerea ei. Ultimul rege maghiar
medieval care a vizitat Cuvinul a fost Ludovic II, în 1523.
Pe timpul stăpânirii turceşti, atât localitatea, cât şi cetatea, îşi pierd din
importanţă. Cetatea se ruinează. Localitatea este amintită în Catastiful din
Ipek şi în alte izvoare de pe timpul stăpânirii otomane. Prin trecerea
Banatului sub stăpânire habsburgică, Cuvinul intră în 1717 în componenţa
Districtului Panciova, având în acel moment 50 de gospodării, preponderent
sârbeşti. Prin organizarea Graniţei Militare, localitatea a fost încadrată în
Regimentul Germano-Bănăţean, care îşi avea sediul la Panciova.
Colonizarea germanilor a început în anul 1766, continuând în anii următori,
iar noi valuri de colonişti germani au fost aduşi în anii 1770-1771, din ordi-
nul împărătesei Maria Terezia, astfel că până în anul 1772 au fost construite
deja 216 cămine. Localitatea a avut, însă, de suferit în timpul ultimului răz-
boi austro-turc, când a fost devastată atât de trupele austriece, cât şi de turci.
Românii au fost colonizaţi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul
secolului al XIX-lea, venind din Ilidia, Broşteni, Goruia şi alte localităţi.
În timul Revoluţiei de la 1848 a fost cruţată de astfel de neplăceri, având
o importanţă strategică în special pentru revoluţionarii sârbi, deoarece pe la
Cuvin intrau în Banat, trecând Dunărea de la Smederevo, voluntarii din
Serbia conduşi de Stevan Knićanin.
În jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, în special după desfiinţarea
25. Ioachim Fara, Creştinismul, ortodoxia şi biserica românilor din Cuvin, Cuvin, 2004, pag. 10-11

203
Graniţei Militare, constatăm o dezvoltare economică mai rapidă a localităţii,
cauzată printre altele şi de deschiderea căii ferate Cuvin-Vârşeţ şi de dezvol-
tarea circulaţiei riviere pe Dunăre. În 1899, burghezia română a înfiinţat
Institutul de Economii şi Credit „Dunăreana”, iar la începutul secolului urmă-
tor în localitate au fost înfiinţate încă câteva bănci.
În timpul Primului Război Mondial s-a arătat încă odată importanţa stra-
tegică a Cuvinului, pe aici trecând Dunărea trupele austro-ungare şi germane
în timpul atacurilor pe care le-au întreprins asupra Serbiei (1914-1915), iar
spre sfârşitul războiului, trupele sârbeşti au trecut în Voivodina tot pe la
Cuvin.
În perioada interbelică au avut loc noi colonizări cu optanţi, voluntari şi
colonişti sârbi, în special în perioada anilor 1923-1925. Cuvinul este în
perioada postbelică sediul de comună, cuprinzând un număr de zece locali-
tăţi, având condiţii relativ favorabile, datorită poziţiei sale, şi pentru dezvol-
tarea economiei. În acest sens, amintim deschiderea unei fabrici de prelucrare
a zahărului şi a altor întreprinderi, criza din ultimele două decenii împiedi-
când însă o fructificare a realizărilor din deceniile precedente.

Numărul locuitorilor

În ceea ce priveşte numărul locuitorilor, acesta cunoaşte o continuă creştere din

secolul al XVIII-lea până azi. În anul 1803 au fost în total 337 de gospodării.
Cuvinul avea în 1827 în total 4039 de locuitori, dintre care 2514 ortodocşi, 1497
catolici, 8 evanghelici şi 20
reformaţi. În 1910, localitatea
avea deja 7022 de locuitori, iar
în 1921 – 6728 de locuitori, din-
tre care 2335 germani, 2173
sârbi, 1325 români, 505
maghiari, 24 slovaci etc. Poziţia
geografică şi potenţialul econo-
mic fac ca numărul total al
locuitorilor să fie în continuă
creştere. În ceea ce priveşte numărul românilor, acesta este, din contră, într-o con-
tinuă scădere. Conform ultimului recensământ din 2002, la Cuvin trăiesc 14250
locuitori, dintre care 11513 sârbi, 786 maghiari, 418 români, 286 romi, 180
iugoslavi, 132 muntenegreni, 72 macedoneni, 66 croaţi, 33 slovaci etc.

204
 Biserica

Având în vedere vechimea localităţii, se subînţelege că şi viaţa confesio-

nală a avut forme organizate încă din cele mai vechi timpuri. În evul mediu,
Cuvinul a fost sediul unui decanat care cuprindea 41 de parohii. În izvoarele
medievale este amintită şi biserica catolică, dedicată Născătoarei de
Dumnezeu, iar în secolul al XIV-lea a existat şi o mânăstire franciscană. Pe
timpul stăpânirii turceşti, aici se găsea o parohie ortodoxă, care şi-a continuat
existenţa şi după căderea sub austrieci. Biserica ortodoxă a fost construită din
lemn, iar după o altă versiune, din nuiele şi se aminteşte în anii 1726-1733,
cât şi mai târziu. În 1777-1780 a fost ridicată o biserică ortodoxă sârbă nouă,
care există şi azi. Se crede că la Cuvin au fost prin 1760 înfiinţate două paro-
hii ortodoxe sârbe, care aveau o biserică comună. Matriculele bisericeşti au
început să fie purtate în anul 1768.
În timpul colonizării germanilor, a fost ridicată şi biserica catolică, în anii
1772-73.
Românii din Cuvin se găseau la început în comunitate bisericească cu sâr-
bii, până ce în anul 1873 nu s-au separat, înfiinţându-şi parohie proprie. După
separare, sfintele slujbe au fost oficiate într-o capelă improvizată, până ce, în
perioada anilor 1902-1904, nu a fost zidită biserica ortodoxă română, având
hramul “Sf. Proroc Ilie”, sfinţită în 1906. Picturile au fost realizate în 1937-
1939 de către pictorul Antoniu Steff din Hondol (România). Biserica a fost
renovată în câteva rânduri, ultima dată în anul 1999.
Preoţii: Încă în Catastiful din Ipek se aminteşte preotul Slavuj, iar la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, la Cuvin
slujeşte preotul ortodox Pana, pe când în anii treizeci i secolului al XIX-lea,
preoţii Nicola şi Pantelia. În jumătatea a doua a aceluiaşi secolul, Cuvinul
este şi sediul unui protopopiat ortodox sârb, avându-l, în 1755, de protopop
pe Stevan Todorovici. În ceea ce-i priveşte pe preoţii români, parohia româ-
nă i-a avut după separare pe următorii preoţi: Pavel Botoş, Timotei Popovici,
Iosif Morariu, Lucian Secoşan, Isidor Saberca, Alexandru Guga, iar din anul
1973 şi până azi, Sf. Altar al bisericii din Cuvin este slujit de preotul Traian
Abraham.

205
 Şcoala

O atestare foarte veche a unei activităţi didactice la Cuvin este din înde-
părtatul an 1695, în care preotul ortodox deja amintit Pana îl învăţa carte pe
ieromonahul Visarion, proces care a durat până în 1705. Acesta este un caz
de învăţământ individual, iar şcoala în adevăratul sens al cuvântului se amin-
teşte în 1767, avându-l ca învăţător pe diaconul Arsenie Miloşevici (amintit
în anul şcolar următor, 1768/69), iar şcoala germană este amintită în anul
1769, cu învăţătorul Georg Lai, soldat veteran. În 1788 se amintesc la Cuvin
două clădiri şcolare: una a şcolii ortodoxe sârbe şi una a şcolii catolice ger-
mane. Pe lângă şcolile amintite, în perioada graniţei militare a mai funcţionat
şi o şcoală trivială a companiei de la Cuvin. După desfiinţarea graniţei, înce-
pând cu anul 1873, funcţionează şcoala comunală, în cadrul căreia existau
despărţăminte cu limba de predare germană, sârbă şi română. În anul şcolar
respectiv, au funcţionat în cadrul acestei şcoli următoarele cadre didactice:
Jovan Jovanović (director), Rozalia Ulain, Aleksa Rogožanski, Vasilije
Kuluzić, Dimitrie Codrean, Ilona Živković şi Katalin Cimra. În anul şcolar
1884/85 a fost deschisă şi şcoala de stat, cu clasele a V-a şi a VI-a. Conform
datelor din anul şcolar 1885/86, în clasele româneşti (I-VI) au fost în total 78
de elevi, dintre care 40 de băieţi şi 38 de fete. Numărul elevilor români a cres-
cut în continuare, ajungând în anul şcolar 1908/09 la 130 în primele trei clase.
În clasele româneşti în perioada dualismului austro-ungar au funcţionat învă-
ţătorii Dimitrie Codrean, Remus Bortoş, Petru Nica şi Eufrozina Pincu. În
perioada interbelică, învăţământul în limba română se desfăşoară în continua-
re, iar postul de învăţător este deţinut de Petru Băla, cunoscut şi ca animator
al vieţii culturale şi autor de manuale şcolare pentru şcolile în limba română
din Regatul Iugoslav. Mai târziu, acestuia i se alătură şi învăţătorul Desideriu
Cioc. Aceştia aveau în anul 1942 în total 90 de elevi în cele patru clase
româneşti.
La începutul perioadei postbelice, învăţământul se desfăşura în două clă-
diri: una a şcolii primare, iar cealaltă a progimnaziului Dintre învăţătorii care
au funcţionat în clasele româneşti în aceşti ani, îi mai amintim pe Constantin
Ursache şi Ioachim Fara. Numărul elevilor în clasele româneşti a început însă
să scadă brusc, ca urmare a căsătoriilor mixte şi a natalităţii scăzute, ceea ce
a rezultat, în sfârşit, cu închiderea claselor româneşti la sfârşitul anilor şaizeci.
Azi, la Cuvin funcţionează şcolile elementare „Jovan Jovanović Zmaj” şi
206
„Đura Jakšić”, cât şi două licee, în care procesul de învăţământ se desfăşoa-
ră în limba sârbă. Învăţământul în limba română a devenit doar o parte a isto-
riei românilor din acest orăşel.

Viaţa culturală
În ceea ce priveşte trecutul cultural al localităţii, se poate afirma că în
crearea sa au participat foarte activ şi românii. Corul bisericesc român din
Cuvin a luat naştere în 1873, în special prin angajarea preotului Pavel Botoş,
primul conducător al acestui cor fiind învăţătorul Dimitrie Codrean. Începând
cu anul 1889, acesta se transformă în cor mixt. Tot în această perioadă îşi
începe activitatea şi formaţia de căluşari şi secţia de teatru. Corul primeşte
statute înregistrate în anul 1899, numărând 80 de membrii. În perioada inter-
belică, activităţile culturale ale românilor din Cuvin nu îşi piered din intensi-
tate. Sub conducerea învăţătorului Petru Băla se obţin rezultate remarcabile,
printre care participarea la emisiunile postului de radio Belgrad. Spre sfârşi-
tul perioadei interbelice îşi începe activitatea sa culturală şi entuziastul Traian
Coracu, care funcţionează ca şu conducător de cor, solist vocal şi instrumen-
tist (cunoscut mai târziu ca interpret de muzică populară al postului de radio
Novi Sad). Trecerea acestuia la Vârşeţ, iar mai apoi şi la Petrovasâla, au
reprezentat o pierdere grea pentru activitatea cultural-muzicală a românilor
din Cuvin în perioada postbelică. În primii ani postbelici, activităţile cultura-
le ale românilor din Cuvin se desfăşurau în cadrul S.C.A. „Crişana”, care a
obţinut cele mai frumoase rezultate în anul 1949, când şi-a sărbătorit semi-
centenarul. Doi ani mai târziu, în 1951, a fost sărbătorit semicentenarul coru-
lui mixt, în aceşti ani fiind frecvente şi spectacolele prezentate în alte locali-
tăţi, întreaga această activitate fiind răsplătită cu numeroase menţiuni şi pre-
mii. După adunarea generală din anul 1951, activitatea acestei societăţi cul-
turale stagnează brusc şi în sfârşit se stinge aproape în întregime.
În decursul ultimelor două decenii, intelectualitatea română din Cuvin, tot
mai puţină la număr, se organizează din nou, pregătind numeroase serate lit-
erare şi alte manifestări culturale cu scopul reanimării identităţii naţional-cul-
turale a românilor de aici. În cadrul acestor străduinţe amintim şi editarea
periodicului în limba română „Vătaful Cuvinului”, redactat de Lucian Bogdan.
Din păcate, numărul vorbitorilor de limba română şi a celor interesaţi de păstra-
rea identităţii româneşti la Cuvin scade din ce în ce, astfel că putem cu regret con-
stata că viitorul cultural-naţional al românilor din acest orăşel nu este strălucit.

NOVI SAD

207
 Capitala Provinciei Autonome Voivodina, oraşul Novi Sad are o istorie
foarte bogată. Primele aşezări omeneşti, găsite pe malul drept al Dunării, au
apărut încă în epoca preistorică. În anul 1237 se aminteşte Petrovaradinul
(Pétervárad), azi parte componentă a oraşului Novi Sad, iar de cealaltă parte
a Dunării, pe locul actualului Novi Sad, în acelaşi an se amintesc câteva loca-
lităţi rurale. Pe timpul stăpânirii otomane, pe vatra actualului oraş au existat
două sate – Bistrica şi Kamendin, locuite de populaţie sârbească. După trece-
rea Petrovaradinului sub stăpânire habsburgică, la sfârşitul secolului al XVII-
lea, ca urmare a ordinului adus de către autorităţi prin care se interzice cetă-
ţenilor de confesiune ortodoxă să trăiască în Petrovaradin, sârbii de acolo au
înfiinţat în 1694 pe malul opus al Dunării o nouă localitate, numită Racka
varoš (Oraşul sârbesc) sau Petrovaradinski šanac. În anul 1720, în această
localitate au fost 112 gospodării sârbeşti, 14 germane şi 5 maghiare. Prin
diploma împărătesei Maria Terezia din anul 1748, acestei localităţi i se dă sta-
tutul de oraş regal liber, fiindu-i schimbat numele în Neoplanta, iar în limba
sârbă – Novi Sad.
În decursul secolelor XVIII-XIX, oraşul Novi Sad a fost cea mai mare
localitate sârbească de pe întreg arealul pe care trăia acest popor, cunoscut ca
principalul centru cultural şi politic al acestora, în special în secolul al XIX-
lea, când a şi primit denumirea simbolică de Atena Sârbească. În timpul
Revoluţiei de la 1848-49, oraşul a fost distrus aproape în întregime în timpul
bombardamentului căruia i-a fost supus la 12 iunie 1848. Anume, ca şi cen-
tru principal al mişcării revoluţionare sârbeşti, oraşul a fost ţinta artileriei
maghiare găsite în cetatea Petrovaradin, eveniment prin care de fapt a şi
început războiul civil dintre sârbi şi maghiari, care a durat mai bine de un an.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Novi Sadul devine în adevăra-
tul sens al cuvântului principala scenă de desfăşurare a năzuinţelor naţionale

208
ale poporului sârb din Monarhia Habsburgică. Aici ia naştere Teatrul Popular
Sârb (1861), este mutat sediul instituţiei Matica srpska (1864), începe
editarea ziarului Zastava (1866), care va deveni organul Partidului Popular
Sârb (înfiinţat în 1869), în frunte cu Svetozar Miletić. În acest oraş se găseşte
şi sediu acestui partid, iar după destrămarea sa, şi sediul partidelor care l-au
moştenit – Partidul Liberal şi Partidul Radical (1887).
În perioada interbelică, oraşul Novi Sad îşi menţine importanţa sa de cen-
tru economic, cultural şi politic, devenind în 1929 şi sediul Banovinei
Dunărene din cadrul Regatului iugoslav. În perioada celui de-al Doilea
Război Mondial, întreaga Bačka, inclusiv oraşul Novi Sad, se găseau sub
stăpânirea Ungariei hortyste. Cele mai grele clipe pentru cetăţeni au fost zile-
le de 21-23 ianuarie 1942, în care autorităţile hortyste au arestat şi au ucis
1426 de cetăţeni, în majoritate evrei.
După război, aici este stabilită capitala Provinciei Autonome Voivodina,
iar procesul accelerat de industrializare a contribuit la o creştere rapidă a
numărului locuitorilor, veniţi atât din localităţile Voivodinei, cât şi din alte
părţi ale fostei Iugoslavii, în special din Serbia Centrală şi din Bosnia şi
Herţegovina, astfel că la recensământul din 1948 au fost înregistraţi 69 431
de locuitori.
Împreună cu localităţile care din punct de vedere administrativ fac parte
din oraşul Novi Sad, acesta a avut în anul 2005 în total 333 895 locuitori, iar
conform recensământului din 2002, în oraşul propriu-zis, fără localităţile ata-
şate, au trăit 191 405 de locuitori, dintre care 141 475 de sârbi, 11 538
maghiari, 7055 iugoslavi, 4251 muntenegreni, 3519 croaţi, 1673 slovaci,
1556 ruteni, 1177 rromi, 910 macedoneni, 755 români etc.

Românii din Novi Sad

Cele mai vechi documente care confirmă prezenţa românilor la Novi Sad
datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Anume, în protocolul şedinţe-
lor Magistratului din Novi Sad se amintesc primii români care se ocupau cu
cărăuşia, iar prin împrejurimile oraşului este atestată şi prezenţa păstorilor
români. În anul 1754 avem şi numele primului român care este atestat docu-
mentar la Novi Sad, şi anume Radul Vlah, care în acest an a plătit taxa de
cetăţenie, obţinând dreptul de a deschide în acest oraş o cârciumă25a. În con-
tinuare, în anii şi deceniile următoare, în documentele timpului sunt amintiţi
şi numeroşi alţi români care trăiau la Novi Sad. La începutul secolului al
XIX-lea, numărul românilor din acest oraş a crescut în aşa măsură încât ace-
ştia au cerut de la Consiliul Mitropolitan slujbă în limba română la biserica
Adormirea Maicii Domnului, cerere care însă a fost respinsă. Dintr-un docu-
ment din anul 1806 reiese că la Novi Sad au fost 102 de gospodării de
25a. Vezi: Costa Roşu, Românii de dincolo de Tisa, foileton în Libertatea, Panciova, 21 august 2004

209
români, în care trăiau 455 de persoane, în acest număr nefiind încadraţi păs-
torii şi zilerii români care lucrau în cetatea Petrovaradinului. Pe baza acestor
date, putem conclude că la începutul secolului al XIX-lea cca. 10% din
întreaga populaţie a oraşului o formau românii25b. Cu timpul însă, ca urmare
a asimilării, numărul românilor din Novi Sad a început să scadă din ce în ce
mai mult, până ce în sfârşit această populaţie nu a dispărut.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a stabili-
rii capitalei P.A.Voivodina la Novi Sad, prin deschiderea de instituţii de stat
importante pentru toate popoarele şi minorităţile naţionale de pe teritoriul
acestei provincii, în acest oraş au început să se stabilească şi români veniţi din
localităţile Banatului Sârbesc, care în capitala provinciei primesc post de
muncă, sau funcţii importante în instituţiile de stat. Mai târziu, odată cu
ascensiunea bruscă a economiei şi apariţia de noi posibilităţi de angajare,
mai ales începând cu anii şaptezeci ai secolului lăsat în urmă, la Novi Sad se
stabilesc noi familii de români din Banatul sârbesc, printre care şi foşti stu-
denţi ai Universităţii din Novi Sad. Acest proces continuă şi în zilele noastre.
După cum deja am specificat, la Novi Sad se găsete în anii de după răz-
boiul al doilea mondial sediul numeroaselor instituţii care au ca scop promo-
varea spiritualităţii româneşti din Voivodina. Încă în 1952 a fost deschis, în
cadrul Şcolii Superioare de Pedagogie, şi un Grup pentru Limba Română, la
care au fost angajaţi profesorii Radu Flora şi Elena Petrovici, dar care în anul
1955 a fost transferat la Zrenianin. Mai târziu, în cadrul Facultăţii de
Filozofie din Novi Sad a funcţionat, începând cu anul 1974, un Lectorat de
limba română, care în anul 1981 se transformă într-un grup de studii cu două
specialităţi: limba română cu limba sârbă şi limba română cu limba franceză,
iar în anul 1987, acesta se transformă în Catedra de Limba şi Literatura
Română, tratată ca limbă maternă. Azi, această catedră funcţionează în cadrul
Departamentului pentru Românistică, care cuprinde şi un Lectorat pentru stu-
denţii care nu cunosc limba română.
Redacţia în limba română a postului de Radio Novi Sad şi-a început emi-
siunile în anul 1949, funcţionând, fără întrerupere, până în zilele noastre.
Primul ziarist în această redacţie a fost Ion Marcovicean, iar pe parcurs a fost
angajate noi cadre, emisiunile acestui post de radio devenind una dintre prin-
cipalele surse de informare, dar şi de manifestare a identităţii populaţiei
româneşti de pe teritoriul Voivodinei.

Din 1975 se emit şi programe în limba română în cadrul TV Novi Sad,

începând cu cunoscuta emisiune Magazin TV. Până în 1981, această emisiu-
25b. idem, 28 august 2004, pag. 10

210
ne a fost realizată de angajaţii redacţiei în limba română a postului de radio
Novi Sad, iar din acel moment, redacţia Magazinului se desparte de cea de la
Radio, formând o redacţia în limba română a TV Novi Sad, care în momen-
tul de faţă transmite zilnic programe în limba română, jucând un rol major în
păstrarea identităţii minorităţii naţionale române din Voivodina.
O altă instituţie de importanţă majoră pentru minorităţile naţionale din
Voivodina, printre care şi cea română, este Institutul pentru Editarea
Manualelor din Belgrad – Secţia din Novi Sad, în care se editează manuale
şcolare pentru necesităţile învăţământului în limba română din
P.A.Voivodina. Institutul le are în momentul de faţă ca redactoare pe dr.
Romanţa Iovanovici şi Anişoara Ţăran.
O parte a redacţiei săptămânalului în limba română „Libertatea” din
Panciova, printre care şi Florin Ursulescu, directorul C.P.E. „Libertatea”, şi
Costa Roşu, redactorul şef şi responsabil al săptămânalului, a fost transferată
în anul 1987 la Novi Sad. În acest oraş se găseşte în perioada următoare şi
sediul Editurii din cadrul acestei case, cât şi al redacţiei revistei „Lumina”.
Dintre asociaţiile cu caracter românesc, în capitala Voivodinei îşi are
sediul Societatea (Fundaţia) Română de Etnografie şi Folclor, înfiinţată în
1995, avându-l la funcţia de preşedinte pe Costa Roşu. Sarcina principală a
S(F)REF este cercetarea şi promovarea valorilor culturii populare a români-
lor din Voivodina, păstrarea şi cultivarea folclorului, a tradiţiilor şi a obiceiu-
rilor strămoşeşti. În acest scop, Fundaţia organizează numeroase manifestări,
printre care festivaluri, expoziţii, lansări de carte, în special fiind importantă
organizarea Simpozionului „Banatul – trecut istoric şi cultural” (prima ediţie
în anul 1996 la Petrovasâla), care începând cu anul 1998 se desfăşoară la
Novi Sad, cu participarea unui număr impozant de oameni de ştiinţă şi cerce-
tători din Serbia, România şi alte state. Lucrările prezentate la aceste simpo-
zioane se publică în „Actele simpozionului”, care apar în fiecare an. Nu în
ultimul rând, amintim şi publicarea periodicului „Tradiţia”, editat de
Fundaţie, cât şi a unei serii de monografii în care este tratată viaţa culturală
şi confesională a românilor din Banatul Sârbesc.
Una dintre principalele instituţii care reprezintă minoritatea română din
Republica Serbia este Consiliul Naţional al Românilor, care îşi are sediul la
Novi Sad, având ca sarcină principală apărarea şi sprijinirea intereselor mino-
rităţii române de pe teritoriul Serbiei.
Tot la Novi Sad îşi are sediul şi Societatea de Limba Română
dinVoivodina, iar o perioadă de timp, în primii ani de existenţă, până la tre-
cerea sediului la Vârşeţ, şi Comunitatea Românilor din Iugoslavia, înfiinţată
în 1990.

PA N C I O VA
211
 Date istorice
Oraşul este amintit pentru prima dată de geograful arab Idrisi în anul 1153,
fiind locuit de comercianţi greci (probabil că aceasta se referă la confesiunea
lor, cea ortodoxă), iar mai târziu, se aminteşte în mai multe rânduri în izvoare-
le medievale (în 1430, 1433 etc.) şi în cele turceşti. În perioada stăpânirii oto-
mane, s-a păstrat conscripţia din anul 1554, din care se vede că localitatea avea
249 de gospodării şi era sediul unei nahii, iar mai târziu, o perioadă mai scur-
tă, şi sediu de sangeac. În secolul al XVII-lea, oraşul este la fel amintit în mai
multe rânduri, având garnizoană turcească şi cetate. Pe aici a trecut Evli Celebi
la 1662 şi solul vienez Ottendorf la 1663. În timpul războiului Vienei, aici au
poposit trupele turceşti, iar în urma înfrângerii de la Senta, turcii au incendiat
şi au părăsit Panciova, iar austriecii, intrând în oraş, au continuat cu distruge-
rea lui. Totuşi, turcii au mai stăpânit Banatul încă aproape două decenii şi se
pare că la 1708 au refăcut cetatea distrusă de la Panciova.
Austriecii au cucerit definitiv oraşul în 1717, acesta jucând un rol impor-
tant în pregătirile imperialilor pentru cucerirea Belgradului. În acest scop,
Panciova a fost din nou fortificată. În acelaşi an, aici este stabilit sediul dis-
trictului cu acelaşi nume, care cuprindea partea de sud-vest a Banatului, în
momentul înfiinţării numărând 36 de localităţi cu 776 de gospodării. Până la
venirea austriecilor, oraşul a fost în majoritate populat de sârbi. În perioada
212
anilor 1720-1722 încep primele colonizări ale germanilor, veniţi din
Franconia, astfel că de atunci au existat două localităţi alăturate: Panciova
sârbească şi Panciova germană. În continuare au avut loc noi colonizări, prin-
tre care şi cu români.
Oraşul a fost distrus încă în două rânduri – în timpul războaielor austro-
turce, în anii 1738 şi 1788. În 1769, Panciova a fost militarizată, devenind în
anul 1773 sediul Regimentului de graniţă Germano-Bănăţean nr. 12, iar dis-
trictul a fost desfiinţat. De atunci, Panciova este oraş militar, cu un rol impor-
tant în orânduirea instaurată de autorităţile habsburgice în această parte a
Monarhiei. În acelaşi timp, oraşul devine şi un important centru comercial,
meşteşugăresc şi industrial, ceea ce contribuie la creşterea numărului locuito-
rilor, de diferite etnii şi confesiuni, veniţi din mai toate părţile Imperiului. În
1872 este dizolvată Graniţa, iar Panciova este încadrată în comitatul Torontal.
Istoria bogată a acestui oraş necesită un spaţiu mai mare decât cel disponi-
bil în această lucrare, astfel că amintim doar că în ambele războaie mondiale
Panciova a fost considerată ca un punct strategic foarte important, aici fiind
stabilite puternice formaţiuni militare. În timpul dictaturii regelui Alexandru,
în anul 1929, când Iugoslavia a fost împărţită în banovine, Panciova, împre-
ună cu Zemunul, a fost inclusă în Administraţia Oraşului Belgrad. Importanţa
economică a acestui oraş a început să iese în evidenţă în special în timpul
Iugoslaviei postbelice, când devine unul dintre cele mai importante centre ale
industriei chimice din ţară. Aici se înfiinţează Rafinăria, Azotara şi
Petrochimia, cât şi numeroase alte fabrici, care aduc prosperitate economică
şi creştere a numărului locuitorilor, dar şi poluare a mediului înconjurător.
Azi, acest oraş este şi în continuare un important centru industrial şi comer-
cial, şcolar, cultural, sanitar, iar din punct de vedere administrativ, este sediul
comunei cu acelaşi nume şi al Districtului Banatului de Sud.

Numărul locuitorilor
După cum deja am amintit, din aspect demografic Panciova a cunoscut o
ascensiune continuă, ca urmare a importanţei sale economice, administrative,
militare etc. pentru întreaga zonă. În anul 1764 au fost înregistrate 532 de
case, dintre care 415 în partea sârbească şi 117 în partea germană a oraşului.
În decursul secolului al XIX-lea avem numeroase date referitoare la sporirea
populaţiei, dar şi alte date statistice interesante. Astfel, în 1855 au fost patru
clădiri erariale, 15 clădiri comunale, 1911 clădiri particulare, în care locuiau

213
1699 de familii cu casă proprie şi 1222 de familii fără casă proprie. Numărul
total al locuitorilor a fost de 12 845, dintre care 7576 sârbi, 3318 germani,
639 români, 114 croaţi, 57 sloveni, restul de alte naţionalităţi. În ceea ce pri-
veşte situaţia confesională, 8270 de cetăţeni au fost de religie ortodoxă, 2849
catolici, 572 evanghelici, 39 reformaţi şi 14 iudaici. Iată, pe scurt, încă câte-
va date statistice în ceea ce priveşte creşterea numărului locuitorilor: conform
recensământului din 1900, numărul total al locuitorilor a fost de 19044, din-
tre care 382 români, în 1921 oraşul avea în total 22542 de cetăţeni (şi numai
265 români), în 1948 avea 30516 locuitori (cu 266 români), iar conform
ultimului recensământ din anul 2002, la Panciova trăiau 77087 locuitori, din-
tre care 60963 sârbi, 3279 maghiari, 1816 iugoslavi, 1407 slovaci, 1196
macedoneni, 946 rromi, 80 muntenegreni, 746 români, ceea ce reprezintă
doar 0,96% din numărul total al locuitorilor etc.

Românii din Panciova – biserica, şcoala, viaţa culturală

Un oarecare număr de români, pe care nu îl putem stabili, a trăit în acest

oraş din cele mai vechi timpuri. În conscripţia parohiei ortodoxe din 1733 se
întâlnesc şi nume româneşti. În 1765 are loc colonizarea românilor la
Panciova, sosiţi din părţile Banatului Montan şi din Ardeal. Cu această ocazie
s-a format Strada românească (Vlaška ulica). O parte din aceştia au fost doi
ani mai târziu (1767) mutaţi la Satu Nou, unii şi la Ilangea, însă în decursul
anilor şi a deceniilor următoare aici se stabilesc noi familii de români, înca-
draţi ca ortodocşi în cele două parohii sârbeşti, ceea ce a înlesnit asimilarea
lor relativ rapidă. Totuşi, de-a lungul timpului burghezia română la Panciova
a reuşit să supravieţuiască, parţial şi prin stabilirea neîntreruptă de noi fami-
lii, venite din satele învecinate în căutare de lucru. Unul dintre primii repre-
zentanţi ai burgheziei române de la Panciova despre care avem informaţii a
fost comerciantul Petru Radulovici, amintit ca prenumerant la Epistolariul
românesc al lui Constantin Diaconovici Loga din 1841, cât şi medicul
Dimitrie Radulovici.
Încercări de emancipare naţională şi confesională a românilor din
Panciova au existat încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, încurajate în
special de despărţirea ierarhică din 1864. Un eveniment cultural deosebit de
important atât pentru orăşenimea română, cât şi pentru întreţinerea bunelor
relaţii dintre sârbi şi români la Panciova a fost vizita societăţii de muzică a
lui G. Golojan din Bucureşti, în mai 1875, care a dat concert în oraşul de pe
214
Timiş, îndemnându-i pe sârbi şi pe români la unitate şi propagând susţinerea
lui Polit şi Vincenţiu Babeş la alegerile parlamentare care trebuiau să urme-
ze26. De aceea, autorităţile maghiare s-au alarmat şi au hotărât interzicerea în
continuare a concertelor date de Golojan pe teritoriul Ungariei. Concertul
prezentat de trupa lui Golojan ar reprezenta prima manifestare culturală
românească la Panciova despre care avem date.
Totuşi, burghezia română din Panciova nu va reuşi să obţină înfiinţarea
parohiei ortodoxe române până în anul 1899, eveniment în urma căruia pro-
topopul Trifon Miclea a cumpărat o clădire pe care a transformat-o în capelă,
având hramul “Sf. Mare Mucenic Dimitrie”. Primul paroh român în urma
separării bisericeşti la Panciova a fost Ioan Stroca. Pentru colectarea sumelor
de bani necesare pentru funcţionarea parohiei, la 14/26 noiembrie 1899 a fost
ţinut şi primul concert atestat documentar organizat de tineretul român din
oraş. Evenimentul a avut loc în sala hotelului „Trompeter”.
Doi ani mai târziu, în 1901, se înfiinţează „Reuniunea Română de Cântări
din Panciova”. Adunarea de înfiinţare a avut loc la 18 martie, la funcţia de
preşedinte fiind ales Lazăr Sumedre. În cadrul acestei reuniuni se încheagă şi
o formaţie corală, care apare pentru prima dată în public la slujba de Sf. Paşti
în anul 1906. În acelaşi an începe să funcţioneze şi Institutul de Economii şi
Credit „Panciovana”, avându-l ca director executiv pe avocatul dr. Petru
Penţa. Un reflux în viaţa cultural-naţională a burgheziei române din Panciova
îl constatăm în perioada anilor 1907-1910, perioadă în care parohia română
avea alt preot – pe Iancu Cerbu, mai puţin interesat pentru activităţile naţio-
nal-culturale, ba şi confesionale, fiind mai mult interesant pentru postul de
translator pentru limbile română-maghiară la tribunalul din Panciova, pe care
îl deţinea. Asupra situaţiei extrem de nefavorabile în parohia ortodoxă româ-
nă a atras atenţia scriitorul Al. Ţinţariu, susţinând că pentru românii din
Panciova biserica avea o importanţă foarte mare, deoarece în oraş nu exista
şcoală românească, unica salvare fiind, după părerea sa, destituirea lui Iancu
Cerbu şi alegerea unui alt preot27. Situaţia s-a ameliorat abia în 1910, când s-
a reîntors preotul Ioan Stroca în parohie, ceea ce a reînviat activităţile naţio-
nal-culturale ale românilor din acest oraş. Corul a fost reînfiinţat, iar la 23
februarie 1911 Reuniunea a dat şi un concert reuşit. În acelaşi an a fost înfi-
inţată şi „Reuniunea femeilor române” din Panciova, cu statute aprobate.
Entuziasmul era în acest an atât de mare, încât s-a pornit o colectă cu scopul
adunării mijloacelor pentru construirea edificiului bisericii ortodoxe române,
26. Nikola Petrović, Svetozar Miletić i Narodna stranka Grada Novi Sad, nr. 584, pag. 620
27. Alexandru Ţinţariu, Chestiune importantă în Lupta Budapesta, nr. 186, din 26 septembrie/8 octombrie 1907, pag. 4

215
care, în ciuda faptului că un număr însemnat de parohieni, dar şi de români
din localităţile învecinate, ba chiar şi elevi ai şcolilor din Panciova, şi-au dat
contribuţia lor materială, banii adunaţi nu au fost suficienţi şi biserica nu s-a
construit, slujbele divine fiind săvârşite în continuare, până în zilele noastre,
în capela deja existentă.
Activitatea publicistică începe în 1901-1902, când Nicolae Ţinţariu edi-
tează la Panciova prima revistă literară în limba română de pe teritoriul
Banatului sârbesc – „Steaua”.
Mai trebuie amintit şi faptul că parohia ortodoxă română din Panciova
avea, începând cu anul 1902, şi o filie la Franzfeld, azi Kačarevo.
În ceea ce priveşte şcoala, în acest oraş nu au existat niciodată despărţămin-
te cu limba de predare română. Doar în primele decenii ale secolului al XX-lea,
în urma înfiinţării parohiei, elevii români înscrişi la şcolile din Panciova urmă-
reau cursurile de religie în limba română, predate de preotul local. Astfel, în
anul şcolar 1913/1914 în cele 7 şcoli existente au fost înscrişi 116 elevi români,
care urmăreau orele de catehism în limba română, ţinute de preotul Ioan Stroca.
După terminarea Primului Război Mondial, principalii reprezentanţi ai
orăşenimii române din Panciova, printre care avocaţii dr. Alexandru Birescu
şi dr. Petru Penţa, scriitorul Alexandru Ţinţariu, preotul Ioan Stroca şi alţii,
au trecut în România. Parohia a rămas vacantă, fiind în continuare adminis-
trată de preoţii din parohiile învecinate, în cele mai dese cazuri de protopo-
pul de la Satu-Nou. Numărul românilor din oraş a scăzut la 265 în 1921, după
cum deja am amintit, iar orice formă de activitate naţional-culturală a dis-
părut, cu excepţia activităţii publicistice, realizate în general de intelectuali-
tatea din localităţile învecinate, care îşi tipărea publicaţiile în tipografiile din
Panciova. Acestea au fost „Graiul Românesc” (1923-1926), organ al
Partidului Român din Regatul S.C.S., redactat la început de dr. Ioan Jianu şi
mai târziu de Ioan Erina, „Democratul” (1927), avându-l ca redactor pe ace-
laşi I. Erina, apoi „Lumina” (1927), proprietar şi redacor Petru Balnojan
Marişescu, „Ziarul nostru” (1934), redactor Savu Nicolaievici, cât şi
„Calendarul poporului” (1922-1925), redactat de Romulus Roman.
Situaţia nefavorabilă este prezentă şi în învăţământ. În anul şcolar 1920-
1921 la şcolile din Panciova au fost înscrişi doar 24 de elevi români, care
acum, în lipsă de preot român, nu mai ascultau nici religia în limba română,
stingându-se astfel unica formă de activitate didactică în limba română în
oraşul de pe Timiş.
Nici în primii ani ai perioadei postbelice situaţia nu s-a îmbunătăţit în ceea
ce priveşte existenţa oricărei forme de spiritualitate românească la Panciova.

216
În noiembrie 1962 a fost mutat sediul C.P.E.”Libertatea” de la Vârşeţ la
Panciova, ceea ce a însemnat trecerea angajaţilor de la această casă din ora-
şul de sub culă în oraşul de pe Timiş. Aceasta a contribuit ca şi la Panciova
în perioada următoare, până în zilele noastre, să se desfăşoare anumite forme
de activităţi naţionale româneşti, în special evenimente cu caracter literar, dar
şi ştiinţific, artistic, muzical etc. La Panciova a avut loc şi ediţia din anul
2007 a Festivalului de Muzică şi Folclor a Românilor din Voivodina, astfel că
afirmăm că în ultimele decenii se poate vorbi despre reînvierea vieţii româ-
neşti în acest oraş. După mai multe decenii de administrare a parohiei de către
parohii din localităţile vecine, parohia ortodoxă română din Panciova are azi
din nou preotul său, pe tânărul Octavian Susa. Mai amintim şi faptul că, la
postul de TV comunal, se emit şi emisiuni în limba română.

Personalităţi distinse

Dimitrie Radulovici (1914-1865), născut la Biserica Albă, într-o familie

de cojocari români săraci. Şcolarizarea şi-o face la Biserica Albă şi Sremski
Karlovci, iar studiile de medicină la Universitatea din Pesta, devenind în anul
1842 doctor în medicină, unul dintre primii medici români din Monarhie. În
acelaşi an devine medic la Panciova, unde s-a evidenţat în special în timpul
Revoluţiei de la 1848-49 prin străduinţele sale de a-i ajuta pe militarii bolnavi
de holeră, în timpul în care această boală bântuia prin oraş. Radulovici a fost
totodată şi primul medic ginecolog la Panciova, participând activ şi în viaţa
culturală a oraşului, în special la organizarea trupei de teatru din acest oraş.
Fiind deja cunoscut ca un medic valoros, a fost chemat la Sremski Karlovci
(1850), unde este numit de medic municipal, iar o perioadă şi de medic per-
sonal al patriarhului Iosif Raiacici. După plecarea sa la Sremski Karlovci,
magistratul oraşului Panciova l-a proclamat de cetăţean de onoare al acestui
oraş. A publicat mai multe lucrări, printre care disertaţiunea sa întitulată De
Gymnastica Medica (Psyhologico et Diaetetico Respectu), Pesta, 1842, cât şi
mai multe lucrări din domeniul medicinei prin presa în limba sârbă din
Monarhie. Nu ne sunt cunoscute relaţiile sale cu intelectualitatea română, nici
eventualele sale contribuţii în viaţa naţională românească din Monarhia
Habsburgică.
Alexandru Ţinţariu (1880-1934), născut la Petrovasâla. După termina-
rea Liceului la Panciova, se angajează ca funcţionar la primăria din acest
217
oraş. După Primul Război Mondial trece la Timişoara, unde funcţionează ca
secretar al Parchetului general. Publică piese de teatru, schiţe, articole cu
caracter educativ, epigrame, apărute în numeroase publicaţii în limba româ-
nă din fosta Austro-Ungarie, în special fiind interesante articolele în care rela-
tează despre situaţia românilor din Panciova în anii premergători Marelui
Război. A publicat următoarele piese de teatru: Aşa a fost să fie (1904 şi
1912), Sfârşitul duşmăniei, Esecutorul şi Soacra domnului profesor. De men-
ţionat este şi activitatea sa de traducător, unde amintim traducerea romanelor
„Aventura cea de pe urmă” de Váradi Antal (în Familia din Oradea Mare,
1905), „Două femei” de Bársony István (în aceeaşi revistă, 1906) şi
„Trandafirul din Tersatto” de Bársony István (în Adevărul literar şi artistic,
Bucureşti, 1934), „Princesa Jyumi” (în Albina, Bucureşti, 1908).
Miodrag Miloş (1933-1998), născut la Aleksinac, de origine din Ecica.
Termină Şcoala Normală la Vârşeţ şi apoi Şcoala Superioară de Pedagogie
din Zrenianin – profilul limba şi literatura română. În anul 1970 devine anga-
jat al C.P.E. „Libertatea” din Panciova , unde lucrează ca ziarist, iar apoi
devine şi redactor al rubricii culturale a săptămânalului „Libertatea” (1971-
1978) şi redactor responsabil al revistei „Bucuria copiilor” (1979-1988) şi al
revistei „Lumina” (1988-1992). Pe lângă activitatea de publicist, se mai
remarcă şi prin participarea la reuniunile şi simpozioanele S.L.R., dar în spe-
cial ca poet şi prozator, devenind unul dintre principalii reprezentanţi ai lite-
raturii în limba română din Voivodina. După ce în 1952 debutează cu un
volum de versuri publicat împreună cu încă câţiva scriitori, în 1970 îi apare
primul volum de versuri individual, „Moştenire”, după care urmează încă o
serie de volume de versuri şi romane (Calea scorpionilor, Vânt de răsărit).
Rămâne la Panciova până la moarte, în anul 1998.

VÂRŞEŢ
218
 Date istorice
Numeroase rămăşiţe arheologice dovedesc că pe teritoriul Vârşeţului au
existat aşezări omeneşti încă din cele mai vechi timpuri. Diferite descoperiri
din paleolitic, neolitic, epoca metalelor, antichitate şi Evul Mediu ne dau infor-
maţii valoroase despre viaţa cotidiană a oamenilor care vieţuiau pe acest spaţiu.
Încă pe timpul stăpânirii romane, perioadă în care acest teritoriu se găsea în
cadrul provinciei Dacia, pe Dealul Vârşeţului a fost ridicat un post de obser-
vaţie roman. În Evul Mediu la fel a existat o fortăreaţă, amintită în izvoare sub
numele de Kis-Somlyo. În 1439, sau câţiva ani mai târziu, despotul sârb
Đurađ Branković, care a primit feude în zona Vârşeţului de la regele maghiar,
după prima cădere a Despotatului Sârb şi a reşedinţei sale Smederevo, ridică
pe Dealul Vârşeţului o nouă fortăreaţă, mult mai puternică, din care până în
zilele noastre s-a păstrat donjonul, respectiv turnul cunoscut printre populaţia
autohtonă ca şi „Cula Vârşeţului”, un adevărat simbol al acestui oraş.
Fortificaţia a fost ridicată cu scopul apărării de incursiunile turceşti de la sud
de Dunăre. Săpăturile arheologice întreprinse în urmă cu câţiva ani au descope-
rit forma adevărată a acestei cetăţi, din care, după cum am spus, a rămas doar
„cula”, având în vedere că fortificaţia a început să se ruineze încă pe timpul
stăpânirii turceşti.
În ceea ce priveşte oraşul propriu-zis, Milleker consideră că cea mai veche
atestare a Vârşeţului este din anul 1427, când este amintit sub numele de
219
Podvršan. Încă din secolul al XV-lea, Vârşeţul este cunoscut prin podgoriile
sale, în care s-a produs un vin de o calitate superioară, amintit în documente
în anul 1494. În perioada stăpânirii otomane, Vârşeţul a fost cunoscut sub
numele de Semlit şi aşa se aminteşte în izvoarele turceşti (printre care un def-
ter din 1579)28. Pe atunci, Semlitul era sediu unei nahii. În perioada stăpânirii
turceşti în special merită amintită marea răscoală antiotomană a românilor şi
a sârbilor din Banat din anul 1594, având unul din centrele răscoalei la
Vârşeţ. Răsculaţii au fost însă înfrânţi în bătălia de la Panciova, iar la Vârşeţ
turcii s-au răzbunat pe conducătorii răscoalei, printre care episcopul ortodox
Teodor, pe care l-au executat în chinuri. La sfârşitul secolului al XVII-lea, în
timpul Războiului Vienei, austriecii pătrund în Vârşeţ, unde rămân până în
1701. În descrierea epsicopiei de Vârşeţ-Sebeş din 1713, Vârşeţul este amin-
tit ca sediu de nahie, cu 102 case.
Stăpânirea otomană se termină în 1717, când trupele imperiale pătrund în
Banat şi îi izgonesc pe turci. În acel moment, localitatea avea doar 70 de case,
deci cu 32 mai puţin decât în urmă cu câţiva ani, ceea ce ne face să credem
că aceasta este consecinţa operaţiunilor militare purtate în zonă. În 1723
începe colonizarea germanilor, care îşi ridică aşezarea lor, lângă cea sârbeas-
că, astfel că până în 1795 au existat una lângă alta două comune politice – cea
sârbească şi cea germană. Între timp, Vârşeţul a mai avut de suferit în timpul
războiului austro-turc din 1737-39, când mulţi locuitori au murit în timpul
atacurilor turceşti şi ca urmare a epidemiei de ciumă care a bântuit prin zonă.
În timpul ultimului război austro-turc din 1787-91, armata imperială a pără-
sit oraşul în faţa pericolului turcesc, însă orăşenii s-au organizat, conduşi de
Iacob Hememan şi au reuşit să-şi apere căminele de năvălirea turcească, ast-
fel că oraşul a fost cruţat de distrugere.
Dezvoltarea economică prezentă în decursul secolului al XVIII-lea a fost
încurajată prin acordarea de privilegii comerciale oraşului în anul 1804. Cu
ocazia vizitei împăratului Francisc I, în 1817, Vârşeţul este proclamat de
comunitate regală liberă, ceea ce-i înlesneşte o dezvoltare şi mai rapidă. În
special, pe lângă meşteşugăritul şi comerţul dezvoltat, Vârşeţul se remarcă
prin viticultură, ramură economică care secole de-a rândul reprezintă una
dintre principalele surse de venituri, dar şi un simbol al acestui oraş.
O oarecare stagnare economică apare ca urmare a delimitării în Banat din-
tre Regatul S.C.S şi România, în 1919, când Vârşeţul devine oraş de frontie-

28. Ioan Haţegan, Cronologia banatului II/2, Vilayetul de Timişoara, Timişoara, 2005, pag. 47
220
ră, pierzându-şi mult din poziţia geografică favorabilă de până atunci.
Aceeaşi situaţie a fost prezentă şi la începutul perioadei postbelice, printre
altele şi ca urmare a plecării forţate a populaţiei germane din oraş, care până
atunci a jucat un rol deosebit de important în viaţa economică a acestuia. Cu
intensificarea relaţiilor dintre Iugoslavia şi România în anii şaizeci ai secolu-
lui lăsat în urmă, se ajunge şi la un trafic mai puternic de marfă şi de călători
între cele două state, Vârşeţul devenind un punct de trecere foarte important,
ceea ce contribuie la refacerea economică şi la deschiderea de noi orizonturi
în ceea ce priveşte dezvoltarea acestui oraş şi a întregii zone. Vârşeţul devine
totodată şi un puternic centru al industriei farmaceutice, cunoscut atât în ţară
cât şi în străinătate, în anumite perioade cunoscând progres şi alte ramuri ale
industriei uşoare, ca de pildă cea alimentară, cea textilă etc. Azi, oraşul este
cunoscut în ţară şi în străinătate ca un centru industrial, comercial, cultural, şco-
lar, confesional şi sportiv, cu perspective frumoase pentru populaţia din zonă.

Numărul locuitorilor

Dezvoltarea bruscă a economiei şi colonizările care au avut loc în secolul

al XVIII-lea au făcut ca Vârşeţul în această perioadă să fie cel mai populat
oraş al provinciei. În 1777 avea 700 de gospodării, iar conform recensămân-
tului efectuat în 1792, la Vărşeţ trăiau 8403 locuitori, dintre care 5212 orto-
docşi, 3140 catolici, 45 iudaici şi 2 evanghelici. Creşterea numărului locuito-
rilor continuă, astfel că în 1840 oraşul are deja 15403 locuitori. Abia în aceas-
tă perioadă îl întrece în ceea ce priveşte numărul locuitorilor Timişoara. În
1881, conform recensământului, oraşul are 3876 de case, cu un număr total
de 29329 locuitori, dintre care 12354 germani, 7382 sârbi, 968 maghiari, 253
români etc. Observăm că în această perioadă numărul germanilor a crescut
faţă de cel al sârbilor, care până la 1848 formau aproape 2/3 din populaţie
(desigur împreună cu românii, având în vedere religia comună). În ceea ce
priveşte numărul românilor, acesta creşte la recensământul din 1900, când au
fost înregistraţi 753 de români. Nici la recensământul din 1921 situaţia nu se
schimbă mult: numărul total de locuitori este de 27011, ceea ce este o scăde-
re în comparaţie cu deceniile precedente. Cu această ocazie au fost consem-
naţi 471 români. Ca urmare a trecerii acestei părţi a Banatului în statul iugo-
slav, Vârşeţul devine principalul centru şcolar, cultural şi economic al
minorităţii române de aici, ceea ce îl face deosebit de atractiv pentru această
populaţie, astfel că în deceniile următoare numărul românilor la Vârşeţ va
221
creşte necontenit, prin stabilirea populaţiei de la sat. Conform ultimului
recensământ din 2002, la Vârşeţ trăiesc 36632 locuitori, dintre care 28372
sârbi, 1800 maghiari, 1734 români, 848 iugoslavi, 644 romi, 303 macedo-
neni, 204 croaţi, 190 muntenegreni, 132 slovaci etc.

Biserica

Vârşeţul este sediul unei episcopii ortodoxe încă de pe timpul stăpânirii

otomane, cea mai veche atestare a acestei episcopii datând de la sfârşitul
secolului al XVI-lea, când se aminteşte episcopul Teodor, unul dintre condu-
cătorii răscoalei antiotomane din 1594. Abia în secolul al XVIII-lea însă,
după preluarea Banatului de către Habsburgi, putem vorbi despre o continui-
tate în ceea ce priveşte funcţionarea acestei episcopii, comună pentru sârbi şi
români. În anul 1759 a fost construită reşedinţa episcopală (Vladičanski
dvor), în care se găseşte şi azi sediul episcopului sârbesc al Banatului. Cu
toate că în foarte multe cazuri românii au fost marginalizaţi, limba oficială în
cadrul episcopiei fiind cea slavă bisericească, de care au fost nevoiţi să se
folosească şi românii atât în administraţie, cât şi în liturghie, în cadrul aces-
tei episcopii cu timpul a apărut necesitatea traducerii actelor în limba româ-
nă şi a săvârşirii liturghiei în limba română.
Populaţia românească din Vârşeţ făcea parte din parohia sârbească din
localitate, iar după cum ne informează Nicolae Tincu Velia, serviciul divin la
biserica ortodoxă din loc se săvârşea în primele decenii ale secolului al XIX-
lea alternativ în limba slavă bisericească şi limba română. Este greu de a sta-
bili numărul credincioşilor români la Vârşeţ în secolul al XVIII-lea şi în pri-
mele decenii ale secolului al XIX-lea, însă este cert faptul că românii au
locuit în acest oraş din cele mai vechi timpuri, fapt confirmat şi de tradiţia
orală, dar şi de izvoarele scrise. Încă în Catastiful din Ipek se amintesc nume
româneşti printre parohienii care au sprijinit material Patriarhia. Astfel, în
1660 este amintit Negoe (Neagoe), iar în 1666, din nou Neagoe şi Fiat, o
dovadă certă a prezenţei românilor în această localitate. În lucrarea sa
Banatul, J.J.Erhler notează că Vârşeţul era la 1774 (când a fost publicată
lucrarea), locuit de germani, români şi sârbi. Despre prezenţa românilor la
Vârşeţ încă din cele mai vechi timpuri ne dă detalii, ce e drept bazate mai
mult pe tradiţia orală, istoricul Nicolae Tincu Velia în 1865, în lucrarea sa
Istorioară bisericească... Andrei Vasici, primul monograf al Vârşeţului, în
222
lucrarea sa publicată la 1859, susţine că sârbii şi românii au fost locuitorii
Vârşeţului şi ai împrejurimii încă înainte de cuceririle turceşti29. Întorcându-
ne din nou la izvoarele documentare, amintim conscripţia parohiei ortodoxe
din Vârşeţ din 1796, publicată de D. Popović, din care se vede clar că un
număr însemnat de parohieni purtau nume pur româneşti, printre care este şi
Neagoe, familie amintită şi în Catastiful din Ipek, dovadă a continuităţii aces-
tei populaţii în oraşul de sub deal în această perioadă.
Vârşeţul a reprezentat un însemnat centru al luptei românilor pentru obţi-
nerea independenţei bisericeşti, în care au fost incluse nume ilustre ale miş-
cării naţionale a românilor din Banat în secolul al XIX-lea, printre care
Ignatie Vuia, Nicolae Tincu Velia, Dimitrie Petrovici Stoichescu şi alţii. După
obţinerea independenţei bisericeşti, Vârşeţul devine sediul unui protopopiat
ortodox român din anul 1865, înfiinţarea parohiei întârziind însă cu câteva
decenii. După ce în 1907 a fost lansat un apel tuturor credincioşilor din
Vârşeţ, dar şi românilor din întreaga monarhie dualistă, de a sprijini material
construirea unui edificiu ecleziastic al românilor din Vârşeţ, s-a trecut la
fapte. Biserica ortodoxă română din Vârşeţ a fost construită în perioada anilor
1910-1912, având hramul Înălţarea Domnului, sfinţită de episcopul
Caransebeşului Miron Cristea. Pictura a fost executată de pictorul Virgil
Simionescu din Lugoj.
Preoţii: După cum deja am susţinut, serviciile divine în limba română se
ţineau în biserica ortodoxă comună încă din cele mai vechi timpuri. Primul
protopop român al Vârşeţului a fos Nicolae Tincu Velia, după care au urmat
Ioan Popovici, David Tărfăloagă, Ioan Murgu Liuba, Ioan Beceneagă, Adam
Barbu şi în sfârşit Traian Oprea (1906-1937), care a fost şi primul paroh orto-
dox român al Vârşeţului, ajutat, în anumite perioade, şi de capelanii Adam
Fiştea, Cornel Petroviciu, Traian Petrică şi, în sfârşit, de Gruia Roşu, care va
deveni şi paroh, după moartea lui Oprea. După război, au mai slujit parohii,
dintre care unii doar ca administratori, Cuzman Lăpădat, Trifu Căta, Corneliu
Şdicu, Aurel Uroş, Octavian Păuţa, Aurel Păuţa, Teodor Frenţiu, Adam Măran,
Aurel Danciu, Ioan Jumanca, Petru Gătăianţu, Romulus Ioţa, Moise Ianăş,
Andrei Turcoane, şi în prezent ieromonahul Longhin Munteanu.

Vârşeţul este din anul 1971 sediul Vicariatului Ortodox Român din
Banatul iugoslav, primul vicar fiind Aurel Uroş, urmat de Moise Ianăş, aici
găsindu-se un timp şi administraţia episcopiei ortodoxe române nou-înfiinţa-
29. Андрија Васић, Прилог монографији града Вршца, превео Миливој Јовановић, în Вршачке хронике, Вршац
1993, pag. 16

223
te, în frunte cu P.S.S. Daniil Stoenescu.

Şcoala

Vârşeţul este un vechi şi foarte important centru şcolar al românilor din

zonă. Încă episcopul Iosif Iovanovici Şakabent a înfiinţat la Vârşeţ în 1790 o
şcoală gramaticală (liceu incomplet), la care funcţionau, după necesităţi, şi
secţii în limba română (pe lângă cele în limba sârbă şi germană). La această
şcoală a funcţionat ca profesor şi cunoscutul iluminist român Paul Iorgovici,
la începutul secolului al XIX-lea. O altă instituţie şcolară deosebit de impor-
tantă pentru întregul Banat istoric este Institutul Clerical Sârbo-Român, care
a funcţionat în perioada anilor 1822-1867, pregătind cadre preoţeşti pentru
parohiile ortodoxe din Banat. După separarea bisericească, secţiile româneşti
ale Institutului au fost mutate la Caransebeş.
În deceniile următoare, la Vârşeţ nu se desfăşoară cursuri în limba româ-
nă, în afara orelor de catehism. În urma semnării Convenţiei şcolare iugosla-
vo-române din 1933, la Vârşeţ ia naştere secţia în limba română din cadrul
Liceului (1934), respectiv a Şcolii Normale (1935), instituţii de o însemnăta-
te capitală, în cadrul cărora se va forma în deceniile următoare noua intelec-
tualitate românească autohtonă din Banatul sârbesc, decimată după
împărţirea Banatului din 1919 prin plecarea intelectualităţii româneşti în
România. Consolidarea învăţămâtului în limba română la Vârşeţ, important
pentru întreaga populaţie românească, continuă prin înfiinţarea Internatului
Român (1935), respectiv prin deschiderea claselor superioare din cadrul
Liceului (1941/1942) şi a şcolii primare în limba română (1942/1943). În
perioada 1948-1956, la Vârşeţ funcţionează Liceul Român ca instituţie apar-
te, avându-i ca directori pe Radu Flora, apoi pe Alexandru Maiogan şi în sfâr-
şit pe Todor Milovan.
Învăţământul elementar în limba română se desfăşoară în perioada post-
belică în cadrul Şcolii Elementare „Olga Petrov Radišić”, unde există clase
combinate la cursul inferior, respectiv clase paralele la cursul superior.
Motivul este că la cursul inferior se înscriu doar elevii cu domiciliu la Vârşeţ,
pe când la cursul superior vin şi elevii din localităţile din împrejurime. În anul
şcolar 2003/2004, la secţiile în limba română din cadrul acestei şcoli au fost
224
înscrişi 169 de elevi.
Şi învăţământul liceal a suferit în ultimele decenii ale secolului al XX-lea
câteva reforme, însă secţiile în limba română au fost păstrate. În anul 1990 a
fost reînfiinţat liceul „clasic”, cu patru clase. În cadrul Liceului „Borislav
Petrov Braca” din Vârşeţ există secţii cu limba de predare română, profilul
general, iar numărul elevilor, după o criză serioase prezentă în anii nouăzeci,
este în ultimul timp într-o creştere promiţătoare.
Şcoala Normală a fost în anul 1973 transformată în Academia Pedagogică,
cu durata de 6 ani, după care au urmat noi reforme, şcoala fiind transforma-
tă în 1993/94 în Şcoala Superioară Pentru Educatori, iar din 2007/2008 func-
ţionează Şcoala Universitară de Studii de Specialitate Pentru Instruirea
Educatorilor „Mihailo Palov”, în care procesul de învăţământ se desfăşoară
în limba sârbă şi limba română.
Tot la Vârşeţ funcţionează şi un departament al Facultăţii pentru Învăţă-
tori din Belgrad, cu cursuri în limba sârbă şi limba română.

Viaţa culturală

Prin însăşi existenţa instituţiilor şcolare şi confesionale cu caracter româ-

nesc, în acest oraş s-au creat condiţii favorabile ca intelectualitatea locală, dar
şi alţi reprezentanţi ai burgheziei vârşeţene, să dezvolte şi o viaţă culturală
bogată. În primul rând, la Vârşeţ s-au creat pagini remarcabile ale începutu-
rilor literaturii iluministe şi a publicisticii bănăţene româneşti. Aici şi-au scris
operele lor nume remarcabile ale culturii bănăţene din prima jumătate a seco-
lului al XIX-lea, începând cu pionierul iluminismului românesc de pe acest
spaţiu, Paul Iorgovici şi continuând cu nume ca Nicolae Tincu Velia, Andrei
Vasici şi alţii. Primele instituţii cu caracter naţional din oraş au fost cele eco-
nomice, şi anume Institutele de Economii şi Credit „Tezaurul” şi
”Luceafărul” (1894), primul cu o viaţă scurtă, iar cel de-al doilea reprezen-
tând cea mai puternică societate pe acţiuni a românilor din Banatul sârbesc
până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Viaţa cultural-amatoricească se desfăşoară prin activitatea corurilor româ-
neşti existente în oraş, şi anume corul bisericesc bărbătesc, corul de femei,
corul studenţilor şi corul de copii, care îşi încetează activitatea cu izbucnirea
războiului. După Marele Război, cca. 40 de familii româneşti părăsesc
225
Vârşeţul şi se stabilesc în România, iar din satele din apropiere vin alte 18
familii de români la Vârşeţ. Acest reflux de populaţie totuşi nu a însemnat şi
stingerea activităţilor culturale ale românilor din Vârşeţ. În 1923 renaşte
corul bisericesc sub forma corului mixt, care apare pentru prima dată în pub-
lic la Vlaicovăţ, în 1924, iar în acelaşi an prezintă un concert comun cu corul
român din Biserica Albă. O manifestare însemnată în acest an a fost şi festi-
vitatea organizată cu ocazia sfinţirii clopotelor bisericii, la 2 noiembrie 1924.
Tot la Vârşeţ a fost iniţiată şi înfiinţarea Asoaciaţiei Culturale a Românilor
din Regatul S.C.S., în anul 1923, ale cărei statute însă nu au fost aprobate de
autorităţi. Abia prin înfiinţarea „Astrei” în 1936, al cărei sediu era tot la
Vârşeţ, s-a creat o asociaţie în care au fost încadrate toate societăţile culturale
româneşti din Banatul sârbesc interbelic.
În perioada interbelică este demnă de amintit şi activitatea publicistică în
limba română. La Vârşeţ au fost în această perioadă editate următoarele pub-
licaţii: „Nădejdea” (1927-1944), „Dimineaţa” (1929), „Foaia poporului
român” (1936-1938), ”Graiul strămoşesc” (1938), „Biruinţa” (1938-1939),
cât şi Calendarul „Nădejdea” (1929-1944).
Nu în ultimul rând, Vârşeţul a fost şi principalul centru politic al români-
lor din regatul iugoslav. Aici se găsea sediul Partidului Român din Regatul
S.C.S. (1923-1929) şi al Comitetului Central Român (1935-1941).
După război, Vârşeţul continuă să reprezinte principalul centru al minori-
tăţii române din Banatul Sârbesc. Aici se găseşte sediul Uniunii Cuturale a
Românilor (1945-1948) şi al Uniunii Societăţilor Cultural-Instructive (Secţia
pentru români) (1948-1956). La Vârşeţ se găseşte sediul C.P.E. ”Libertatea”
(1945-1962), iar activităţile cultural-amatoriceşti se desfăşoară în cadrul
S.C.A. „Petru Albu”, mai târziu „Luceafărul”, societate înfiinţată în 1948,
care până în 1961 îşi desfăşoară activitatea sporadic, iar din acest an devine
una dintre cele mai active societăţi culturale româneşti din Voivodina.
O activitate culturală bogată o desfăşoară şi elevii Şcolii Normale şi ai
Liceului, în ultimii ani în special remarcându-se secţiile din cadrul „Tinerelor
condeie”, avându-i ca membrii pe elevii Liceului „Borislav Petrov Braca”.
La Vârşeţ se găseşte şi sediul Comunităţii Românilor din Serbia, există o
cancelarie a Consiliului Naţional Român, posturi particulare de radio şi TV
în limba română etc.

226
 Personalităţi distinse
Paul Iorgovici (1764-1808), născut la Vărădia. Studiază la Pojon, Pesta,
Viena şi Roma. În 1790 ajunge la Paris, fiind prezent la unele evenimente de
o importanţă majoră în istoria omenirii, printre care şi la executarea lui
Ludovic al XVI-lea, în 1793. O perioadă de timp o petrece şi la Londra, apoi
la Viena, unde încearcă să publice o gazetă în limba română, interzisă însă de
autorităţi. Se înapoiază la Vârşeţ, unde se angajează ca avocat consistorial şi
traducător pentru limba română pe lângă episcopul Şakabent. În această
perioadă publică lucrarea sa Observaţii de limbă rumânească, fiind însă în
curând acuzat de autorităţi că propagă unele idei periculoase, astfel că este
înlăturat din serviciu, fiind un timp chiar şi arestat. După aceea lucrează ca
avocat particular, iar din 1806 şi ca profesor de limba latină la Şcoala
Gramaticală din Vârşeţ. A decedat pe neaşteptate, în anul 1808, existând sus-
piciuni că a fost otrăvit. Iorgovici ete primul mare iluminist bănăţean, influ-
enţat parţial de ideile revoluţiei franceze, rămânând, până în zilele naostre,
una dintre cele mai distinse figuri ale românilor din Vârşeţ.
Nicolae Tincu Velea (1814-1867), născut la Ticvanul Mare. Termină
Liceul la Seghedin şi Institutul Clerical la Vârşeţ, în anul 1837, când devine
diacon la Secaş. Doi ani mai târziu (1839), este numit profesor la secţia româ-
nă a Institutului Clerical din Vârşeţ. În curând, devine protodiacon şi notar al
consistoriului eparhial din Vârşeţ. În această perioadă se ocupă şi cu difuza-
rea publicaţiilor în limba română din Transilvania şi Principate în Banatul de
Sud, întreţinând şi o vie corespondenţă cu George Bariţiu.
Participă la prima Adunare naţională de la Lugoj, din 4/16 mai 1848, unde
este ales, împreună cu Ignatie Vuia, Eftimie Murgu, Emanuil Gojdu şi cu alţi
fruntaşi români, în deputaţiunea care avea sarcina „spre a lucra la coînţălege-
re cu ceilalţi români pentru trebile religioase ale românilor din Ungaria”30. În
anul 1860 este pensionat de la postul de profesor al Institutului Clerical,
retrăgându-se în parohia sa din Secaş. În urma despărţirii bisericii române,
este numit de protopop al Vârşeţului, participând activ la despărţirea români-
lor în comunele mixte ale Eparhiei Vârşeţului. Se stinge din viaţă la Vârşeţ în
anul 1867. Este autorul Istorioarei bisericeşti politico-naţionale, editată la
Sibiu în anul 1865, în care încearcă să argumenteze, prin dovezi istorice,
necesitatea despărţirii bisericeşti a românilor. În activitatea literară, amintim
30. I.D.Suciu, I.Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol.II, nr.373, pag. 691-692

227
culegerea şi prelucrarea a zece balade populare din Banat. Publică în Foaia
pentru minte, inimă şi literatură a lui George Bariţiu ode şi elegii, precum şi
traduceri din Schiller, apoi fabule şi alegorii, în special fiind interesantă
lucrarea sa Scurtă istorie despre începutul Vârşeţului şi românii lui (1846).
Andrei Vasici (1796-1864) este fratele mai mare al cunoscutului luptător
naţional român Pavel Vasici Ungureanu, unul dintre primii medici români din
Monarhie. Născut la Timişoara, Andrei Vasici îşi face şcolarizarea în oraşul
natal, la liceul piarist, apoi studiază dreptul la Pesta şi Seghedin, iar din anul
1839 trăieşte la Vârşeţ, unde lucrează ca funcţionar, apoi ca avocat, iar în
perioada anilor 1848-1849, deci chiar în anii Revoluţiei, este şi primar al
Vârşeţului. Vasici şi-a dat contribuţia sa şi la dezvoltarea publicisticii româ-
neşti, fiind colaboratorul lui George Bariţiu în Gazeta de Transilvania, iar
mai târziu, în 1859, a publicat în limba germană prima monografie a oraşu-
lui Vârşeţ, sub titlul „Contribuţii la monografia oraşului Vârşeţ”, lucrare tra-
dusă şi în limba sârbă.
Alexandru Butoarcă (1898-1980), născut la Vârşeţ. Studiază dreptul la
Universitatea din Cluj, unde îşi susţine şi teza de doctorat în ştiinţele politi-
ce. Funcţionează ca avocat la Vârşeţ, fiind în primul rând cunoscut ca unul
dintre principalii lideri politici ai românilor din Banatul sârbesc în perioada
interbelică. Devine director al săptămânalului „Nădejdea”, cu pretenţia de a
fi unicul coducător al etniei române din regatul iugoslav, această tendinţă
aducându-l în conflict cu o parte a intelectualităţii române, în special cu pre-
oţimea. Totuşi, Butoarcă înfiinţează în 1935, în momentul reintroducerii li-
bertăţilor politice şi a sistemului pluripartid în ţară, Comitetul Central
Român, un fel de continuator al Partidului Român, reuşind să obţină în ace-
laşi an mandatul de senator în parlamentul ţării. În 1942 trece în România,
unde rămâne până în 1950, când este expulzat de autorităţile comuniste
române în Iugoslavia. Aici răspunde în faţa tribunalului din cauza implicării
în colaborarea cu ocupatorul în primii ani ai războiului, fiind condamant la 6
ani de închisoare. După ieşirea din închisoare, funcţionează ca jurist în
diferite întreprinderi din Vârşeţ şi ca avocat.

ZRENIANIN

228
 Date istorice

Cunoscută de-a lungul secolelor sub numele de Becicherecul Mare, loca-

litatea se aminteşte pentru prima dată într-o diplomă din anul 1326. După
unele păreri, numele localităţii provine de la nobilul francez Beche, care pe
timpul domniei regelui maghiar Bela III a primit, împreună cu fratele său
Gregor, domenii feudale în Bačka de răsărit, de unde provine şi numele ora-
şului Bečej, iar mai târziu, aceeaşi familie şi-a extins domeniile şi asupra
unor părţi ale Banatului, inclusiv teritoriul Zrenianinului actual, de unde
maghiarii au numit această localitate Beche-kerek (Stâlpul lui Beche).
Noi informaţii, de data aceasta despre organizarea târgurilor, datează din
anul 1331, iar din 1332 datează unele liste ale dijmelor papale, în care se
aminteşte această localitate. Primii locuitori ai Becicherecului Mare au fost
iobagii maghiari. În secolul al XIV-lea Becicherecul este sediul comitatului
Torontal, iar în anul 1441 este notat ca localitate fortificată. O bătălie între
armata maghiară şi cea turcească a avut loc în apropierea acestui oraş în
1482, care s-a terminat cu înfrângerea turcilor, din rândul cărora şi-au pierdut
viaţa cca. 3000 de războinici.
În perioada stăpânirii turceşti, Becicherecul era sediul unei nahii. Prin

229
localitate trece la 1665 Evli Celebi, cât şi călugării de la Ipek, în 1660 şi
1666, notând numele unor locuitori care au dat ajutor material Patriarhiei.
După alungarea turcilor din Banat, în perioada anilor 1718-1724 au loc
primele colonizări habsburgice la Becicherecul Mare, cu germani şi sârbi,
care vor continua şi în deceniile următoare. În acelaşi timp are loc şi coloni-
zarea spaniolilor din Biscaia şi Barcelona (1737), într-un cartier separat al
oraşului, numit Noua Barcelonă. Aceştia au fost apreciaţi ca folositori pentru
economia bănăţeană, ca buni grădinari şi meseriaşi, însă din cauza malariei
au fost decimaţi, iar supravieţuitorii s-au asimilat cu germanii majoritari. În
timpul războiului austro-turc din 1737-39 a bântuit epidemia de ciumă, iar
unii locuitori au fost duşi de turci, astfel că la Becicherec au rămas doar 8
familii care plăteau impozit. Localitatea a fost refăcută în perioada următoa-
re. Colonizarea sârbilor a avut loc în anii 1752-53.
În anul 1769, împărăteasa Maria Terezia a acordat privilegii
Becicherecului Mare, care primeşte statutul de târg. Oraşul a înaintat acum
rapid, astfel că în 1783 avea deja 817 case. În 1779 a fost reînfiinţat comita-
tul Torontal, cu sediul la Becicherecul Mare. Dezvoltarea oraşului a fost acce-
lerată şi mai mult, asfel că în secolul al XIX-lea înfloresc comerţul şi meşte-
şugăritul, iar în anii şaptezeci şi industria.
În perioada interbelică, oraşul rămâne centru administrativ, schimbându-
şi numele în Petrovgrad (în 1935), iar după război i-a fost schimbat numele
în Zrenianin (1946), în cinstea revoluţionarului Žarko Zrenjanin, învăţător
căzut în timpul războiului antifascist. Oraşul a continuat să se dezvolte rapid,
în special fiind improtantă industria alimentară, cea farmaceutică, textilă etc.
Zrenianinul este azi sediul unei comune şi a Districtului Banatului Central.

Numărul locuitorilor
În momentul instaurării stăpânirii habsburgice, această localitate avea în
jur de 100 de gospodării, iar colonizările care au urmat au contribuit la creş-
terea numărului locuitorilor. Nenorocirile din anii 1737-39 au făcut însă ca
numărul locuitorilor să scadă considerabil. Totuşi, în deceniile următoare,
localitatea este refăcută şi prin noi colonizări populaţia sporeşte, astfel că în
1758 are deja 300 de gospodării, iar în anul 1773 – 721 de gospodării, dintre
care 625 ortodoxe şi 96 catolice. În perioada următoare, numărul locuitorilor
este într-o continuă creştere. Becicherecul Mare avea în anul 1891 în total
230
21934 locuitori, dintre care 382 români. În anul 1948, la Zrenianin trăiau
38564 locuitori, iar conform ultimului recensământ din 2002, în acest oraş
trăiesc 79773 de locuitori, dintre care 56560 sârbi, 11605 maghiari, 1948
iugoslavi, 1577 rromi, 633 români, 484 croaţi, 361 slovaci, 334 macedoneni,
327 muntenegreni, 140 germani etc.

Românii din Zrenianin

La Becicherec trăiau români încă din cele mai vechi timpuri. Ehrler notea-
ză că la Becicherec în anul 1774 trăiau germani, români şi sârbi. O parte din
famiile de români din Becicherecul Mare, împreună cu altele din Clec, au
cerut în 1809-1810 de la autorităţi să fie colonizate în Graniţa Militară, la
Ovcea. După ce autorităţile la început căutau o altă rezolvare pentru solici-
tanţi, printre care şi stabilirea lor în localitatea Petrovoselo (Petrovasâla), în
care încă existau locuri libere pentru înfiinţarea de gospodării noi, până la
urmă totuşi s-a acceptat prima variantă, astfel că numeroase familii româneşti
din cele două localităţi au fost aduse la malul Dunării, la Ofcea.
La Becicherecul Mare totuşi rămâne o parte din populaţia românească,
reprezentând un procent destul de mic din numărul total al cetăţenilor, dar
oraşul rămâne un important centru de gravitaţie a românilor din localităţile
din apropiere. Printre altele, este demn de amintit faptul că în 1906 este mutat
sediul Departamenului „Astrei” de la Torac la Becicherecul Mare, în primul
rând din cauza deplasării mai lesnicioase a membrilor la adunările acestei
asociaţii, cât şi pentru o întreţinere mai bună a legăturilor dintre secţiile de pe
sate. În activitatea departamentului „Astrei”, dar şi în toate afecerile naţiona-
le româneşti din acest oraş, în primele decenii ale secolului al XX-lea în spe-
cial s-au evidenţiat avocaţii dr. Pavel Obădeanu şi dr. Dimitrie Chiroi, care
după război trec în România.
Publicistica în limba română a obţinut unele rezultate prin editarea a două
periodice, ce e drept, de o durată scurtă. Este vorba despre „Amicul poporu-
lui din Torontal”, apărută în 1899, avându-l ca redactor pe Andrei Marton şi
ca principal colaborator pe Iacob Raţiu, şi „Graiul strămoşesc”, cu câteva
numere editate la începutul anului 1941, avându-i ca fondatori pe Silvius

231
Miclea, Teodor Frenţiu şi Petru Zăria.
Românii din Becicherecul Mare nu au reuşit să-şi înfiinţeze o parohie, nici
să deschidă şcoală în limba maternă. În perioada interbelică, numeroşi elevi
români din localităţile din jurul oraşului frecventează şcolile din acest ora, în
special Liceul, înfiinţând în 1926 o Societate de Lectură a Elevilor Români
din Becicherecul Mare, unica formă de activitate naţional-culturală româ-
nească la Becicherec în anii interbelici.
După al Doilea Război Mondial, Zrenianinul va juca un rol mai important
în viaţa şcolară a românilor din Banatul sârbesc, în special prin trecerea Şco-
lii Superioare de Pedagogie – Grupul de limba română, de la Novi Sad la
Zrenianin, în anul şcolar 1955/56. La această şcoală se pregăteau cadre didac-
tice pentru propunerea limbii române în şcolile elementare cu opt ani care au
fost deschise în aceşti ani. În perioada anilor 1955-1969, cât a existat grupul
de limba română, la această şcoală au fost înscrişi în total 63 de studenţi cu
frecvenţă şi 22 de studenţi fără frecvenţă, iar ca profesori au funcţionat Radu
Flora, Elena Petrovici, Tănase Iovanov, Nadejda Iovanov şi Emil Filip, care
ţineau cursuri în limba română, pe când unele materii generale au fost propu-
se în limba sârbă. În perioada 1956-1965 a funcţionat în cadrul acestei şcoli
şi un grup de limba sârbocroată-română. Studenţii români, împreună cu pro-
fesorul Radu Flora, au înfiinţat în cadrul acestei şcoli şi un Cenaclu literar,
care a activat începând cu anul 1962.
În anul şcolar 1969/1970 a fost deschisă în cadrul Liceului din Zrenianin
şi o secţie cu limba de predare română, la care au fost înscrişi elevii din sate-
le româneşti din împrejurime. După reformarea sistemului de şcoli secunda-
re, care a avut loc în anul şcolar 1977/78, liceul clasic se desfiinţeză, învăţă-
mântul secundar fiind în continuare împărţit în două grade, dintre care primul
grad (aşa-numitele clasa a IX-a şi a X-a), continuă să funcţioneze la
Zrenianin şi cu câte o secţie în limba română în cele două clase, care se închid
în urma noilor reforme în învăţământul secundar de la sfârşitul anilor optzeci
şi începutul anilor nouăzeci. Azi, în şcolile din Zrenianin nu mai există nicio
secţie cu limba de predare română.
În ceea ce priveşte activitatea culturală, este demn de amintit faptul că
232
numeroase activităţi ale Societăţii de Limba Română din Voivodina, înfiinţa-
tă în anul 1962, s-au desfăşurat chiar la Zrenianin, mai ales în perioada în care
această societate a fost condusă de profesorul Radu Flora, domiciliat în acest
oraş. Primele publicaţii ale S.L.R. au văzut lumina tiparului la Zrenianin
(Analele S.L.R., Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina).
După moartea profesorului, a fost iniţiată de către conducerea Societăţii de
Limba Română, în frunte cu Lucian Marina, organizarea de reuniuni ştiinţi-
fice dedicate lui Radu Flora (Memorialul Radu Flora), care au loc în fiecare
an la 5 septembrie, data decesului profesorului Flora.
În sfârşit, de o importanţă deosebită pentru cultura şi activitatea ştiinţifică
a minorităţii române din Voivodina este înfiinţarea Institutului de Cultură al
Românilor, care îşi are sediul la Zrenianin. Institutul de Cultură al Românilor
din Voivodina a fost înfiinţat la 10 martie 2008, având ca fondatori Consiliul
Executiv al Voivodinei şi Consiliul Naţional al Minorităţii Române din
Serbia. Este vorba despre o instituţie care se ocupă în mod profesionist de
cercetări din domeniul culturii, artei, istoriei şi a altor ştiinţe sociale, cât şi a
limbii române de pe teritoriul P.A.Voivodina, sprijinând şi promovând toto-
dată multiculturalitatea şi interculturalitatea în Voivodina, amatorismul cul-
tural şi păstrarea patrimoniului cultural al românilor din această provincie.
Activitatea Institutului se desfăşoară în cadrul a patru departamente: pentru
documentare şi cercetare, pentru informare şi comunicare, pentru organizarea
manifestărilor cultural-artistice, perfecţionarea şi instruirea de specialitate a
cadrelor din domeniul culturii şi artelor, şi, în fine, departamentul pentru păs-
trarea patrimoniului cultural.
Activitatea Institutului este orientată în două direcţii principale, una de
cercetare ştiinţifică pe tărâm istoric, demografic, cultural, filologic, literar,
artistic etc. şi cealaltă de valorificare a rezultatelor cercetărilor din aceste
domenii, prin publicaţii periodice proprii şi prin cărţi.
Totodată, Institutul are menirea de a organiza manifestări ştiinţifice, sesiu-
ni de comunicări şi mese rotunde cu participanţi din ţară şi de peste hotare (în
colaborare cu instituţii asemănătoare şi cu asociaţii româneşti din Voivodina şi
România) şi de a sprijini, în felurite moduri, manifestările tradiţionale româneşti.

Printre proiectele în curs de desfăşurare a Institutului, pe lângă studiul

monografic despre localităţile româneşti din Banatul sârbesc, se elaborează
233
şi un studiu despre mişcarea demografică a acestei populaţii, apoi despre
învăţământul românesc din Voivodina, despre fondul de carte românească din
Voivodina etc. Directorul Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina
este Costa Roşu.

Personalităţi distinse

Moise Molcuţ (1909-2002), născut la Toracu Mare. A fost licenţiat al

Facultăţii de Drept din Belgrad, petrecându-şi cea mai mare parte a vieţii la
Zrenianin, unde funcţiona ca avocat. În anii petrecuţi la Liceul din
Becicherecul Mare, ca elev, participă la înfiinţarea Societăţii de Lectură a
Elevilor din Becicherecul Mare (1926), iar în anul 1932, ca student, iniţiază
înfiinţarea Uniunii Sudenţilor Români din Iugoslavia, deţinând şi funcţia de
preşedinte al acesteia, până în 1942. Ca scriitor, s-a evidenţiat în special prin
romanele sale Fata cu ochi miraţi, vol.I-II (1972 şi 1979) şi Ulmii de la răs-
pântie, vol. I (1996), publicate sub pseudonimul Miu Mărgineanu.
Gheorghe Baloş (1919-1978), născut la Toracu Mic. A studiat medicina
la Belgrad şi Sibiu, funcţionând, pe rând, la spitalele din Vârşeţ, Novi Sad,
Travnik şi, în fine, la Zrenianin, unde a fost fondatorul Institutului consulta-
tiv pentru diabetici şi al Serviciului hematologic şi endocrinologic. A publi-
cat o serie de articole şi studii de specialitate, participând la numeroase reu-
niuni ştiinţifice în ţară şi străinătate. În special sunt demne de menţionat
cercetările sale din domeniul demografiei şi a stării sanitare a românilor din
Banatul sârbesc, publicând pe această temă şi două volume: „Copiii sunt vii-
torul nostru” (1951) şi „Căsătoriile timpurii” (1954). A decedat în mod tragic,
într-un accident de circulaţie, împreună cu întreaga familie.

234
 ALTE LO CALITĂ Ţ I

Pe lângă localităţile amintite, şi în alte sate şi oraşe din Banatul sârbesc

au trăit, în timpurile mai mult sau mai puţin îndepăratate, locuitori români.
Această populaţie a dispărut în cea mai mare parte, atât ca urmare a noilor
coloinizări din aceste localităţi, prin care românii au fost mutaţi, cu sau fără
voia lor, în alte localităţi, fie că s-au asimilat cu populaţia sârbească de
aceeaşi confesiune, mai ales având în vedere existenţa unei biserici comu-
ne în cadrul Mitropoliei de la Sremski Karlovci. În aceste localităţi (cu
excepţia satelor Dobriţa şi Chisoroş), românii nu au reuşit, iar în cele mai
dese cazuri nici nu au fost interesaţi, să-şi înfiinţeze o parohie ortodoxă
română, ceea ce a şi accelerat asimilarea lor. Izvoarele consemnează că în
unele din aceste localităţi au existat, în primele decenii ale secolului al
XIX-lea, şcoli cu limba de predare română, dar procesul de asimilare fiind
rapid, acestea s-au stins foarte repede. Pe ici-colea, prin unele localităţi au
mai rămas români, puţini la număr, iar în unele sate, cetăţenii de etnie romă
se declară români.
Despre existenţa românilor în aşezările Banatului sârbesc în care aceştia
azi nu mai există, ne mărturisesc doar izvoarele istorice şi numele de fami-
lie româneşti, păstrate de obicei până azi în formă sârbizată.
Dintre localităţile despre care vom vorbi în continuare, doar Dobriţa şi
Rusko Selo (Chisoroş) au avut în trecut o viaţă românească mai bine orga-
nizată, prin existenţa parohiei şi a şcolii, astfel că celor două sate le vom
acorda şi o atenţie mai mare. În rest, vom da doar câteva informaţii
esenţiale despre localităţile în care românii au fost, dar nu mai sunt.

235
 Apatin

Cea mai veche atestare a localităţii este din anul 1011 şi se pare că a exis-
tat în întreg decursul Evului Mediu. În timpul Marii Migraţii a sârbilor din
1690, o parte din familiile sârbeşti se stabilesc la Apatin, iar în 1748 au fost
colonizaţi şi germanii, localitatea devenind principalul centru al expansiunii
acestora în Ungaria de Sud. În decursul jumătăţii a doua a secolului al XVIII-
lea şi a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, Apatinul cunoaşte un evident
progres economic, devenind un important centru meşteşugăresc, comercial,
cunoscut şi prin şantierele sale navale. După cel de-al Doilea Război
Mondial, germanii părăsesc oraşul, iar în locul acestora au fost colonizaţi
sârbi din Lika. În anul 1948 au fost înregistraţi în total 13 195 de locuitori,
iar conform recensământului din 2002, în acest oraş trăiau 19 320 de locui-
tori, dintre care 13 990 sârbi, 967 români, 848 maghiari, 658 croaţi, 612
iugoslavi, 369 romi, 142 germani etc. La începutul perioadei postbelice, în
acest oraş au funcţionat şi secţii cu limba de predare română în cadrul şcolii
primare, care însă au avut o existenţă scurtă.

DOBRIŢA

Date istorice

Se aminteşte pentru prima dată în anul 1425, sub numele de Dobraviţa,

când aparţinea comitatului Cuvin. Pe timpul stăpânirii turceşti, este aminti-
tă în Catastiful din Ipek (Peć) în anul 1660, apoi în anii 1688-1689, când
avea 40 de gospodării. În anul 1718 sunt înregistrate doar 15 gospodării,
dovadă că în timpul războaielor austro-turce a avut mult de suferit. Dobriţa
a fost locuită în această perioadă de sârbi, al cărui număr creşte în anul 1744,
prin colonizarea unor noi familii venite din Serbia sub conducerea patriarhu-
lui Arsenie IV Şakabenta, în aşa-numita A Doua Migraţie a Sârbilor.
Românii încep să se colonizeze la Dobriţa în a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, venind din local-
ităţile Jebel, Tolvadia, Ghilad, Denta, Sân-Mihai etc, ceea ce o dovedesc şi
236
numele lor de familie (Jebelean, Dencean, Ghilăzan etc.). Din punct de
vedere administrativ, localitatea făcea parte din momentul instaurării stăpâ-
nirii habsburgice din Districtul Panciovei, până în 1742, când a trecut în
componenţa Districtului Becicherecul Mare. În 1774 satul a fost militarizat,
intrând în componenţa Regimentului Iliro-Bănăţean, iar din 1776 – a celui
Germano-Bănăţean, fiind şi sediul unei companii. În 1845 trece în compo-
nenţa Regimentului Sârbo-Bănăţean din Biserica Albă, iar prin desfiinţarea
Graniţei, începând cu 1873, trece sub administraţia comitatului Torontal.
În toamna anului 1918 au loc frământări sociale în care este ucis notarul
comunal, clădirea comunală este jefuită, iar arhiva distrusă.
Azi, localitatea face parte din comuna Alibunar.

Numărul locuitorilor

Conform conscripţiei din 1782, la Dobriţa trăiau 787 de locuitori orto-

docşi. Numărul locuitorilor creşte în continuare prin noi colonizări, astfel
că în 1827 au fost înregistraţi 2292 de locuitori ortodocşi (sârbi şi români),
7 catolici şi 5 protestanţi. În 1877, românii formau aproximativ jumătate
din populaţia localităţii. În acest an, la Dobriţa trăiau 1270 de sârbi, 1236
de români, 82 de germani, 8 maghiari şi 63 de rromi31. Ca urmare a asim-
ilării, numărul românilor în continuare scade brusc, astfel că recensământul
din 1921 ne dă următoarea situaţie: numărul total de locuitori era de 2694,
dintre care 2487 sârbi, numai 88 români, 64 germani, 20 maghiari şi 20
alţii. Şi în această localitate, în deceniile următoare, numărul total al
locuitorilor scade ca urmare a natalităţii scăzute, iar românii sunt în curând
complet asimilaţi, cu toate că, în continuare, cetăţenii Dobriţei de etnie
romă încep să se declare români, astfel că, fictiv, românii încă figurează ofi-
cial, până în zilele noastre, ca locuitori ai acestui sat bănăţean. Astfel, con-
form ultimului recensământ din anul 2002, la Dobriţa trăiesc 1344 de
locuitori, dintre care 1043 sârbi, 177 români, 81 maghiari, 9 macedoneni, 7
rromi, 6 croaţi, 3 iugoslavi, 2 slovaci şi 5 nedeclaraţi.

Biserica

31. L.Nikolić, Hronika mesta Dobrica u Banatu, Pančevo, 2002, pag. 124

237
 Despre o parohie ortodoxă la Dobriţa se poate vorbi încă din cele mai
vechi timpuri. În Catastiful din Ipek este amintit preotul Radojica, iar în
1727, preotul Cuzman.
Fiind la început mai puţini la număr şi mai săraci, românii au contribuit
mai puţin decât sârbii la zidirea bisericii ortodoxe din această localitate
(1802-1806). În biserica ortodoxă din Dobriţa de la bun început serviciul
divin se oficia doar în limba slavă bisericească. Nereuşind să se organizeze
pe plan confesional, şcolar şi cultural, românii din Dobriţa vor începe deja în
secolul al XIX-lea să se deznaţionalizeze, cu toate că la început au fost şi
cazuri în care unele familii sârbeşti de la Dobriţa s-au românizat. În ceea ce
priveşte biserica, să mai amintim doar şi faptul că picturile au fost realizate
de marele artist al secolului al XIX-lea, Constantin Daniel, în perioada 1852-
1855.
În decursul secolului al XIX-lea au fost mai multe încercări de emancipa-
re naţională şi confesională a românilor din Dobriţa, dar fără vreun succes
mai însemnat. La emanciparea acestora s-a angajat în special preotul
Martinian Moraru, originar din Uzdin. Acesta devine capelan la Dobriţa pe
lângă socrul său, parohul Tadeja Petrović, încă înainte de Revoluţia de la
184832. În urma unui conflict cu parohul Mihailo Drndarski, “popa Martin” a
părăsit Dobriţa, devenind paroh la Crepaja (1852), unde va rămâne până la
moartea sa în 1866. Martinian Moraru era cunoscut în întreaga zonă ca unul
care lucrează prin numeroase localităţi la emanciparea naţională a românilor.
O nouă încercare de emancipare naţională a românilor din Dobriţa a avut
loc în august 1871, când această localitate a fost vizitată de o comisie “de
despărţire”, formată din protopopul Filip Trandafilovici şi locotenent-colone-
lul Karapandža din partea sârbilor, şi din Vincenţiu Babeş şi episcopul Ioan
Popasu, din partea românilor. Despărţirea bisericească la Dobriţa nu a reuşit,
din cauza şovăirii românilor, astfel încât comisia amintită a părăsit satul fără
a obţine vreun rezultat33.În anul 1872, preotul Mihailo Bradaş încearcă să facă
conscripţia românilor din localitate, mergând de la casă la casă, împreună cu
parohul din Iancaid Ioan Popovici34şi îndemnându-i pe români la despărţire.
Dar românii din Dobriţa au luat de la sârbi obiceiurile şi portul şi pe fetele
32. Dr.V.Nikolić, Prolog la cronica lui Lazar Nikolić, Zemun 1899, p.95-97
33. ibidem, p.94
238
sârbe de nurori, astfel că nu se gândeau la despărţire35.
Abia în anul 1898 se înfiinţează parohia română din Dobriţa, dar cu un
număr mic de credincioşi, iar în anul următor se adaptează o casă, construită în
1872, care se transformă în capelă ortodoxă română, biserica veche rămânând sâr-
bilor. Hramul capelei a fost Adormirea Născătoarei de Dumnezeu.
În perioada interbelică, românii din Dobriţa erau deja aproape în
întregime asimilaţi. Ultimul paroh român la Dobriţa a fost Adam Măran, năs-
cut la Uzdin în 1910, care a funcţionat în această localitate în perioada anilor
1940-1956. Rămânând fără credincioşi, parohia română de aici s-a stins, iar
preotul Adam Măran a trecut la Alibunar. Iconostasul şi o parte a inventaru-
lui din această capelă au fost mutate mai târziu la capela ortodoxă română din
Mesici.
Cu regret amintim că fosta capelă, lăcaş sfânt al românilor din Dobriţa, a
fost ulterior transformată în cafenea, purtând numele de „Bosniecii veseli”
(Veseli Bosanci), iar azi, în aceeaşi clădire-capelă în care românii dobriceni îl
slăveau pe Dumnezeu, se găseşte o casă de pariuri sportive. Credem că orice
comentar este de prisos.
Preoţii: Pe lângă Martinian Moraru, preot român care a slujit la Dobriţa
înainte de separare, în momentul separării (1898) îl găsim în parohia nou-înfi-
inţată pe preotul Petru Şepeţian, înlocuit la începutul secolului al XX-lea cu
administratorul parohial George Ionescu, iar din anul 1906 cu George Lungu.
În perioada interbelică îi întâlnim în muribunda parohie ortodoxă româ-
nă din Dobriţa pe următorii parohi: Ilie Bojin (unicul preot român înmor-
mântat la cimitirul din acest sat), Valeriu Filaret Perin, Aurel Uroş şi Adam
Măran, care slujeşte până la stingerea parohiei, în 1956.

Şcoala

În anul şcolar 1802/1803, şcoala din Dobriţa a fost considerată sârbo-

română, cu toate că se pare că procesul de învăţământ se desfăşura doar în
limba sârbă, deoarece avea un singur despărţământ. Învăţător era Ioan
Vucaşinov, iar numărul elevilor era de 21, dintre care 17 sârbi şi 4 români.
Dacă luăm în considerare faptul că dintre aceştia 17 aveau frecvenţă regulată,
iar 4 rară, ne este clar că cei care frecventau rar cursurile erau chiar elevii români.
34. Pančevac, Panciova, nr.44 din 4 iunie 1872, p.2-3
35. idem, nr.49 din 22 iunie 1872, p.3

239
În anul 1845 se deschide la Dobriţa şi o şcoală trivială germană.
Începând cu anul 1903, la Dobriţa funcţionează şi şcoala românească,
avându-l ca învăţător pe Nicolae Tomiciu. Numărul elevilor era însă mic.
Astfel, în anul şcolar 1908/1909 şcoala românească era frecventată de 22 de
elevi, dintre care 9 în clasa I, 8 în clasa a II-a, 3 în clasa a III-a şi 2 în clasa
a IV-a36. Această şcoală s-a desfiinţat în anul 1917 din cauza numărului insu-
ficient de elevi.

Viaţa culturală

Pe plan cultural, românii din Dobriţa nu au avut realizări demne de men-

ţionat. În anul 1899 a fost înfiinţat un cor român, care în curând a încetat să
mai existe.
În perioada postbelică, la Dobriţa trăieşte artistul plastic Vladimir
Alexandrov, cu numele adevărat Vasile Rug, român de origine, cunoscut atât
prin creaţiile sale plastice, cât şi prin valoroasa colecţie de obiecte vechi – un
adevărat muzeu, în care se pot găsi piese începând cu oase de mamut şi până
la documente şi fotografii de o inestimabilă valoare istorică. După moartea
artistului, colecţia a fost lăsată în moştenire şcolii elementare din localitate.

36. A.P.S.N. (Arhiva Protopopiatului Satu Nou), Consemnarea elevilor ortodocşi români din Dobriţa şi clasificarea lor din religie pentru
anul 1908/1909

240
 R U S K O S E L O (CHISOROŞ)

Date istorice

Cea mai nordică localitate din Banatul sârbesc locuită (cândva) de români,
Chisoroşul sau Rusko Selo, se găseşte în apropierea oraşului Kikinda. Cea
mai veche atestare a localităţii este din anii 1332-1337, când se aminteşte în
listele de dijme papale sub numele de Oroszi. În anul 1717 avea 10 gospodă-
rii, iar pe harta lui Mercy din 1723-25 este marcată ca localitate nepopulată.
Satul a fost reînfiinţat prin colonizarea germanilor la 1767, iar în 1776 aici s-
au stabilit maghiari din zona Seghedinului. Românii au fost colonizaţi la
Chisoroş pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Populaţia românească trăia
în sărăcie, ocupându-se în special cu producţia tutunului. După ce la sfârşitul
secolului al XIX-lea s-a interzis plantarea acestei culturi, situaţia materială a
sătenilor a devenit şi mai grea. De aceea, în perioada interbelică românii din
Chisoroş au trecut în majoritate în România ca optanţi, iar cei rămaşi s-au
deznaţionalizat, astfel că au dispărut ca etnie din această localitate.

Numărul locuitorilor
În anul 1891, la Chisoroş trăiau 320 de români în 41 de familii. Conform
datelor din 1905, în acest sat trăiau peste 3000 de locuitori, dintre care 2089
maghiari, 620 germani, 341 români. În 1921, din numărul total de 3061 de
locuitori au fost 400 de români. Însă, după cum deja am spus, majoritatea
românilor părăsesc satul în decursul anilor douăzeci, astfel că în 1948, din
4294 de locuitori au mai fost doar 49 de români, în 1971 au mai rămas 26 de
români, iar conform recensământului din 2002, situaţia în această localitate
este următoarea: numărul total de locuitori este de 3328, dintre care 1880
sârbi, 1181 maghiari, 55 iugoslavi, 48 rromi, 43 muntenegreni, 18 croaţi, 12
ucraineni, 8 români etc.

Biserica

Biserica ortodoxă română din Chisoroş a fost construită în anul 1797, iar
241
în 1802 şi cea romano-catolică. După despărţirea bisericească, începând cu
anul 1865, parohia ortodoxă română din această localitate face parte din pro-
topopiatul de Banat-Comloş. Din cauza lipsei de mijloace financiare, biseri-
ca nu a fost renovată, astfel că în 1914 s-a prăbuşit, slujbele religioase fiind
în continuare ţinute într-o încăpere a şcolii confesionale. La sfârşitul secolu-
lui al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, slujeşte preotul Pavel
Văcărescu, care funcţiona totodată şi ca învăţător.
În 1921, preotul Liviu Radu, care în timpul războiului funcţiona şi ca
învăţător, pleacă la proprie iniţiativă din sat, care rămâne fără preot ortodox
român, parohia fiind în continuare administrată de preoţii din localităţile
învecinate.
În anul 1928, şi în această localitate, ca şi în celelalte sate româneşti din
Banatul sârbesc, a fost înfiinţată o bibliotecă cu cărţi româneşti, donaţie a
bibliotecii „I.G.Bibicescu” din Turnu Severin. De această bibliotecă se îngri-
jea Efta Barbu, epitropul bisericii. În 1934 a fost ridicată lângă casa de rugă-
ciuni o clopotniţă, din banii colectaţi de puţinii parohieni rămaşi. Pentru o
perioadă de aproape doi ani (1939-1940), credincioşii ortodocşi din localita-
te reuşesc să-şi aducă un preot, pe Constantin Lelea, originar din Toracu
Mare. Neavând însă surse de a-i asigura salariul, acest preot părăseşte paro-
hia, care astfel din nou devine vacantă. Formal, în perioada 1940-1976 ea este
administrată de preotul din Toracu Mic, după care încetează oficial de a mai
exista. O parte a arhivei bisericii ortodoxe române, în special registrele bote-
zaţilor şi ale răposaţilor, se păstrează în arhiva cancelariei locale.

Şcoala

Şcoala românească din această localitate a funcţionat în decursul secolu-

lui al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, întâmpinând numeroase
dificultăţi, în special ca urmare a stării materiale nefavorabile a sătenilor. În
1867, la şcoala confesională din Chisoroş a funcţionat învăţătorul Antonie
Minişanu. Acesta avea în 1874 în total 44 de şcolari, dintre care 28 băieţi şi
16 fete. Învăţătorul, ca şi preotul, locuiau într-o casă ruinată. În anul 1891,
şcoala confesională românească a fost ameninţată de autorităţi cu închiderea,
în cazul în care nu putea construi o sală de învăţământ. Prin efortul sătenilor,
a fost construit edificiul nou al şcolii confesionale române, fiind solicitat şi
242
ajutorul financiar al Episcopiei Aradului. În această perioadă, ca învăţător
funcţiona preotul Pavel Văcărescu. În anul şcolar 1907/1908 încă îl găsim pe
acelaşi învăţător–preot la Chisoroş, pentru ca doi ani mai târziu postul de
învăţător să fie ocupat de Valeriu Bragea. Acesta avea în total 84 de şcolari
împărţiţi în patru clase, dintre care şi-au făcut apariţia la examene 70 de elevi.
În anul şcolar 1912/1913 au fost în total 74 de elevi, dintre care 39 de băieţi
şi 35 fete, învăţător fiind Maximilian Musta. În timpul Primului Război
Mondial, acesta a fost mobilizat în armată, astfel că postul de învăţător a fost
preluat de preotul Liviu Radu. Şcoala din Chisoroş în înteraga această perioa-
dă ducea lipsă de material didactic, din cauza sărăciei. În sfârşit, şcoala con-
fesională română din această localitate a fost închisă la începutul perioadei
interbelice, din lipsă de elevi şi de învăţător. Încercările de redeschidere a cla-
selor cu limba de predare română, care au fost făcute până la sfârşitul perioa-
dei interbelice, nu au dat rezultate.

Banatska Dubica (Marghitiţa)

Se aminteşte în anul 1685. Pe lista lui Ehrler figurează ca localitate sâr-

bească, însă deja a începutul secolului al XIX-lea românii formau jumătate
din populaţia satului. Şcoala din această localitate a fost în anul şcolar
1802/1803 considerată ca sârbo-română, având 16 elevi, dintre care 10 sârbi
şi 6 români. În perioada luptei pentru independenţa bisericească, au fost
încercări, întreprinse în special de preotul Martinian Moraru din Dobriţa, ca
şi românii din Marghitiţa să se separe într-o parohie ortodoxă română.
Acţiunea a dat eşec, iar românii din Marghitiţa s-au sârbizat foarte repede,
astfel că în anul 1921 recensământul populaţiei arată doar 9 cetăţeni de naţio-
nalitate română în acest sat. În momentul de faţă (conform recensământului
din 2002), în această localitate nu trăieşte niciun român.

Banatski Karlovac

Localitatea a luat naştere în anul 1801, prin colonizarea germanilor, pur-

tând numele de Karlsdorf. De-a lungul deceniilor următoare, aici s-au stabi-

243
lit şi locuitori de alte etnii, printre care şi români. Cu toate că numărul româ-
nilor din Karsldorf nu a fost niciodată mare, aceştia au fost afiliaţi la parohia
Nicolinţ, astfel că din punct de vedere confesional în perioada interbelică
făceau parte din organizaţia bisericii ortodoxe române. În 1921, la recensă-
mântul populaţiei, au fost înregistraţi 44 de români. În 1930, filiei Banatski
Karlovac îi aparţineau 59 de credincioşi ortodocşi români. Şi după război,
când germanii au plecat, fiind înlocuiţi cu locuitori sârbi, în această localita-
te continuă să trăiască un număr mai mic de români, stabiliţi din localităţile
învecinate, în cele mai dese cazuri prin primirea unui post de muncă.
Conform recensământului din 2002, din cei 5820 de locuitori, în majoritate
sârbi, 71 au fost de naţionalitate română.

Borcea (Borča)

Localitatea a existat încă pe timpul stăpânirii turceşti, însă a dispărut prin

anii 1742-1743, figurând în continuare ca praediu. În 1794, pe teritoriul
Regimentului Germano-Bănăţean s-a format localitatea actuală, în care au
fost colonizaţi sârbi şi români. Despre existenţa românilor în primii ani după
înfiinţarea localităţii ne informează registrele păstrate în arhiva parohială,
astfel că deja în 1797-1799 se amintesc nume ca Petru Ardelean, Nicola
Pascu, Vasa Moldovan, veniţi la Borcea din diferite localităţi bănăţene. Din
conscripţia din anul 1808 şi din alte documente din anii următori, desprindem
numeroase nume româneşti, precum Costa Groza, Crăciun Lungu, Gligorie
Roman, Martin Pascu, Paul Dalea, Toma Fiştea, Vasilie Brad, Maxim Bucur,
Arsenie Mărcuţ şi multe altele. În 1843, la Borcea trăiau 570 sârbi şi 105
români şi încă câţiva cetăţeni de alte naţionalităţi. Făcând parte din parohia
ortodoxă sârbă, românii din Borcea s-au asimilat însă foarte repede, astfel că
deja în anul 1900 sunt consemnaţi doar opt cetăţeni care s-au declarat că
limba lor maternă este româna. Populaţia românească în această localitate a
dispărut, iar despre existenţa ei în trecut azi ne mai vorbesc doar numele de
familie româneşti care încă se mai pot întâlni în această localitate care, ca şi
Ovcea, aparţine azi din punct de vedere administrativ teritoriului oraşului
Belgrad, mai concret comunei Palilula. Azi, din cei 35250 de locuitori (recen-
sământul din 2002), doar 18 s-au declarat români.

244
 Gai

Găsită în apropiere de Cuvin, această localitate se aminteşte încă pe tim-

pul stăpânirii otomane, iar după instaurarea stăpânirii habsburgice au loc noi
colonizări, printre care şi cu români. Milleker aminteşte că românii au venit
la Gai ca păstori, însă că au început repede să se asimileze cu populaţia sârbă
majoritară. Ehrler o notează la 1774 ca localitate sârbo-română. Totuşi, româ-
nii din Gai nu au fost chiar atât de puţini la număr, în 1895 solicitând de la
episcopia Caransebeşului biserică şi şcoală românească, ceea ce, până la
urmă, nu s-a realizat. În acest an la Gai au trăit 559 de români, număr care în
continuare a cunoscut totuşi o scădere. Conform recensământului populaţiei
din 1921, în această localitate au fost înregistraţi 2517 locuitori, dintre care
1943 sârbi, 289 români, 149 maghiari, 50 germani şi 86 alţii. Setimentul
naţional la românii din Gai a fost potenţat în special în timpul Celui De-al
Doilea Război Mondial, când „Astra” organizează, la 5 martie 1944, aduna-
rea românilor din această localitate şi cu această ocazie se înfiinţează Cercul
Cultural „Astra” al comunei Gai, în care s-au înscris peste 260 de membrii.
În calitate de preşedinte al acestui cerc a fost ales Radu Maglacea, comitetul
de conducere fiind compus din 6 membrii.
După război, numărul românilor continuă să scadă, astfel că la recensă-
mântul din 2002, din cei 3302 de locuitori înregistraţi, doar 32 s-au declarat
români.

Caitasova (Kajtasovo)

Se aminteşte încă pe timpul stăpânirii turceşti. Ehrler o notează ca locali-

tate româno-sârbă. În anul şcolar 1802/1803, şcoala de aici a fost considerată
sârbo-română, având 14 elevi români şi 6 sârbi. În arhiva parohială se păs-
trează şi documente în limba română, majoritatea din prima jumătate a seco-
lului al XIX-lea. Asimilarea acestei populaţii a decurs însă foarte repede, ast-
fel că în 1900 s-au declarat ca români 63 de cetăţeni ai localităţii, iar la recen-
sământul din 1921, din cei 482 de locuitori, nu a mai fost înregistrat niciun
român, pe când la ultimul recensământ din 2002, din cei 287 de locuitori, 7
s-au declarat români.

Cusici (Kusić)

Este vorba despre o localitate veche, care se aminteşte încă în anul 1383.
245
La Ehrler apare ca localitate sârbo-română (1774). Dintre familiile de origi-
ne românească, în această localitate se amintesc familia Bubuiescu
(Babuliescu), care a venit din Dalboşeţ, Mioc (veniţi din Bârlişte), Boldovină
(veniţi din Pârneaora – Srediştea Mică), de o certă origine românească fiind
şi familiile Lupulov, Oravicean, Jeberan, Valiarev, Paulievici etc.37. În 1900
au fost înregistraţi 128 de români, iar în anul 1921, din numărul total de 2501
de locuitori, 91 s-au declarat ca români, pe când în 2002 au fost înregistraţi
doar 7 locuitori români.

Iasenova (Jasenovo)

Se aminteşte în Catastiful din Ipek din 1660. Ehrler o notează ca localita-

tea sârbo-română (1774). În decursul secolului al XIX-lea, întâlnim o serie de
meseriaşi şi negustori români în această localitate, printre care Ilia
Dumitraşcu, Iovan Savu, Iovan Muncean, Ion Gheorghe, Petru Ion, Sofronie
Cherciu, Teodor Almăjan, Teodor Dumitraşcu, Iovan Secheşan, Teodor Pupu
şi mulţi alţii38, originari din Iasenova sau veniţi din alte localităţi bănăţene
(Iam, Biserica Albă etc). Încă în această perioadă a început sârbizarea româ-
nilor din Iasenova, astfel că đn 1900 au fost 84 de români, iar la recensămân-
tul din 1921 au fost înregistraţi doar 22 de români, din numărul total de 2111
locuitori. La ultimul recensământ (2002), 15 cetăţeni ai acestei localiăţi s-au
declarat români, din numărul total de 1446 de locuitori.

Ilangea (Ilandža)
Prima atestare a localităţii este din anul 1385, sub numele de Ilonch. După
căderea Banatului sub stăpânire austriacă, şi la Ilangea au loc colonizări, cea
mai importantă fiind cea din 1765, când au trecut din Panciova mai multe
familii de sârbi, dar şi 20 de familii de români. Desigur că procesul de asim-
ilare a românilor în această localitate a decurs repede, ceea ce o dovedesc şi
datele statistice. Ehrler în 1774 o notează ca localitate sârbească. În 1921,
recensământul înregistrează doar 14 români, la fel ca şi ultimul recensământ
din 2002.

37. Банатске Хере, Нови Сад, 1958, pag. 40-44

38. Živan Ištvanić, Istorija zanatstva i trgovine u Jasenovu (1725-1941), Jasenovo, 1994, pag. 20’36

246
 Kačarevo
Localitatea a fost înfiinţată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în 1791,
fiind colonizată cu germani. Găsită în apropierea Panciovei, localitatea
numită pe atunci Franzfeld, avea şi o populaţie românească nu prea
numeroasă, însă conştientă pe plan confesional-naţional, astfel că în anul
1902 a fost înfiinţată filia Franzfeld a parohiei ortodoxe române din
Panciova, care număra în acel moment 53 de credincioşi. În anul şcolar
1913/1914 la şcolile din localitate erau înscrişi 14 elevi români, care
urmăreau cursurile de religie în limba română. În anul 1940, la această filie
mai erau doar 34 de enoriaşi, numărul lor micşorându-se în continuare. Din
cei 7624 de locuitori, câţi i-a avut localitatea în 2002, doar 4 s-au declarat
români.

Nakovo

În acestă localitate din apropierea Chichindei au fost colonizaţi români din

Lipova în anii 1751 şi 1764, iar mai târziu, aici au fost colonizaţi şi francezi,
maghiari, slovaci şi germani. În 1781, satul a fost cumpărat de aromânul
Cristofor Nako, după care a şi primit numele de Nakovo. La ultimul recensă-
mânt din 2002, doar un cetăţean s-a declarat român.

Parta
Se aminteşte pentru prima dată în anul 1421. În 1774 Ehrler o notează ca
localitate românească. După înfiinţarea parohiei ortodoxe române din Oreşaţ
(1910), se înfiinţeză şi filia de la Parta a acestei parohii, care în anul 1940
număra 42 de enoriaşi, pentru ca numărul lor să scadă în continuare, ajun-
gând în 2002 la doar 4 persoane, din numărul total de 444 de locuitori.

Radoievo (Radojevo)

Este o localitate găsită pe teritoriul comunei Nova Crnja, în apropierea

frontierei cu România. Actuala localitate a luat naştere în anul 1768 pe prae-
247
diul Peterda, la câţiva kilometri de vatra vechiului sat, dispărut, care purta
acest nume. Noul sat a purtat la început numele de Claria, în cinstea înaltului
funcţionar cameral, a contelui Clari, care i-a adus în acest loc pe sârbii şi
românii din Gearmata, înfiinţând astfel noua localitate. Sreta Pecinjački,
autorul unui studiu despre această localitate39, consideră că românii s-au reţin-
ut doar câţiva ani la Claria, iar restul, cei care au rămas, s-au sârbizat,
susţinând că deja la venirea lor în Claria au fost sârbizaţi. După părerea sa, la
1790 în Claria „nimeni nu mai ştia româneşte”. Despre numele locuitorilor
din acest sat putem afla date interesante în conscripţia din 1773, unde se
amintesc numeroşi cetăţeni de o certă origine românească: Dimitrie
Barbulov, Gheorghe Muncean, Petar Muncean, Dimitrie Vladulov, Stepan
Muncean, Iovan Ţăran, Onul Boarov, Opra Muncean, Mihailo Ludumitru,
Ion Muncean, Stan Muncean, Barbul Perţov, Marian Cornin, Ieremia
Muncean, Todor Pasculov, Iancu Muncean, Iovan Muraresco. Şi mai târziu,
din conscripţia din anul 1796, citată de acest autor, ne dăm seama că în aceas-
tă localitate încă trăia un număr destul de mare de români, despre care nu cre-
dem că deja în această perioadă au fost complet sârbizaţi. Din cele 241 de
familii câte au fost înregistrate, cel puţin 42, după părerea noastră, aveau
nume româneşti (de exemplu Constantin Militar, Sava Ţăran, Martin
Jebelean, Alexandru Secoşan, Mihailo Lungulov şi mulţi alţii), şi este impo-
sibil ca în decurs de numai două decenii să dispară complet vorbitorii de
limba română din această localitate. Admitem ideea că asimilarea românilor
s-a terminat mai târziu, în secolul următor. Analizând numele etnicilor
români din această localitate, ne dăm seama că majoritatea dintre aceştia
erau de origine din Muntenia şi Oltenia, iar o parte dintre ei şi din Banat.
Prezenţa limbii române la Claria (Radoievo) ne este confirmată şi de cer-
cetările lingvistice făcute de dr. Pavle Ivić în decursul anilor cincizeci ai
secolului lăsat în urmă40, unde acest cercetător susţine că în graiul sârbesc
local din Radoievo s-au păstrat până în zilele noastre unele influenţe ale lim-
bii române, în special în folosirea accentului, amintind, printre altele, pre-
zenţa în această localitate a familiilor de origine românească, a aşa-numiţi-
lor „Munceani”.
Conform ultimului recensământ din anul 2002, la Radoievo trăiesc 1385
de locuitori, dintre care doar 2 români.

Samoş
39. Срета Пецињачки, Радојево у XVIII веку, Зборник Матице српске за друштвене науке, свеска 40, Нови Сад,
1965, pag. 105-123
40. Vezi Др. Павле Ивић, Место банатског херског говора међу српским дијалектима, în Банатске Хере, Нови
Сад, 1958, pag. 329

248
 În perioada anilor 1802-1806 a fost înfiinţată localitatea Samoş, unde au
fost colonizaţi sârbi şi români din Seceani şi Ceavoş. În 1877 în localitate
încă mai erau „ceva români”41, iar la recensământul din 1921, doar 2 cetăţeni
s-au declarat români, din numărul total de 2484 de locuitori. Ultimul recen-
sământ, cel din 2002, ne arată că în această localitate nu trăieşte niciun
român.

Sefcherin
Localitatea se aminteşte prima dată în Pomelnicul din Cruşevo, iar spre
sfârşitul secolului al XVII-lea din nou, în anii 1688/89. În anul 1769 se
amintesc în hotarul comunei păstorii români veniţi din Ardeal, iar colonizarea
în număr mai mare a românilor, veniţi tot din Ardeal, în majoritate din
Răşinari, a avut loc în anul 1794, când au fost colonizate cu români şi locali-
tăţile din apropiere Glogoni, Iabuca şi Ovcea. În localitate a fost formată
„strada românească” (vlaški šor). La începutul secolului al XX-lea, preotul
Valeriu Perin din Glogoni a încercat să-i afilieze pe românii din Sefcherin la
parohia sa, dar fără succes, căci, după cum singur a afirmat, „românii din
Sefcherin şi care ştiu nu voesc să vorbească altcum decât sârbeşte dispreţuin-
du-şi limba, şi cu astfel de oameni nu putem face nici o despărţire”42. Totuşi,
în decursul secolului al XX-lea încă există vorbitori de limba română. Roman
Cristea din Glogoni a cules în perioada interbelică de la lăutarii din Sefcherin
un cântec popular românesc, pe care l-a publicat în volumul „Poezii popula-
re româneşti din Banatul iugoslav”, realizat împreună cu Traian Mărghiticean
din Satu Nou şi editat la Sibiu în 1939. În concluzie, românii din Sefcherin
nu au avut dezvoltat sentimentul naţional, iar urmaşii lor azi chiar neagă ori-
ginea lor românească, în ciuda faptului că mulţi dintre ei încă poartă nume de
familii româneşti. În ciuda acestor afirmaţii, constatăm că la ultimul recensă-
mânt din 2002 au fost înregistraţi chiar 170 de români, din numărul total de
2627 de locuitori.

Srediştea Mare (Veliko Središte)

41. Лазар Нiколић, Хроника места Добрица у Банату, Панчево, 2003, pag. 67
42. Arhiva Protopresbiteratului Satu Nou, nr. 71 ex 1909, scridsoarea peotului Valeriu Perin către Trifon Miclea, protopopul Panciovei

249
 Se aminteşte pentru prima dată în 1427. În anul 1736 (după Milleker în
1738), în această localitate se stabileşte diaconul Vasile din Tismana, cu încă
50 de familii de români. Localitatea a fost împărţită în două părţi, şi anume
„Ţăranii” şi „Subuleanii” (Carani şi Subuljani). După cum susţin unii
autori43, românii din zonele muntoase ale Banatului au fost aduşi la Srediştea
Mare în locul populaţiei care a dispărut ca urmare a incursiunilor turceşti şi
a epidemiei de ciumă din anul 1738, din care putem să deducem că au avut
loc două colonizări ale românilor – una cu olteni la 1736 şi alta cu bănăţeni
la 1738 sau mai târziu. În 1774 Ehrler o aminteşte ca localitate sârbo-româ-
nă. Toponimele din hotarul satului încă amintesc despre prezenţa românilor
la Srediştea Mare: Caranski breg, Caranska valja, Subuljanski breg,
Subuljanska valja. Printre familiile de origine românească din această localita-
te se amintesc următoarele: Barbu (veniţi din Jamu Mare), Belea (din Lăţunaş),
Vărăgean (din Vărădia), Erdelean (din Mărghita Mare), Muncean (din
Vărădia), Telecki-Crişan (din Sânnicolaul Mare), Iovanovici-Stanciulov,
Lukin-Trculov, Grişulov, Serdinaţ (despre care se ştie că sunt „valahi sârbi-
zaţi”), Stoiculov-Visulov, apoi familiile dispărute Diaconovici, Jebelean,
Simulov (din Dejan) şi altele.
Despre diaconul Vasile se ştie că a înfiinţat la Srediştea Mare o şcoală de pic-
tori-zugravi, pe care a frecventat-o şi fiul său Gheorghe Diaconovici, cunoscut
pictor bănăţean al secolului al XVIII-lea, născut la Srediştea Mare în 1736 şi
decedat la Bocşa Montană la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Din familia
Diaconovici au slujit la biserica din Srediştea Mare următorii preoţi: Eustatie
Diaconovici (fiul diaconului Vasile), paroh 1768-1819, Grigorie Diaconovici,
mai întâi diacon (1814), apoi capelan (1818) şi în fine paroh (1823-1826). Din
familia lui Vasile Loga din Srediştea Mare îşi trage originea şi renumitul ilumi-
nist, scriitor şi cadru didactic Constantin Diaconovici Loga.
În anul 1905, în localitate au fost înregistraţi 39 de români, din numărul total
de 2048 de locuitori. Treptat, românii din Srediştea Mare s-au asimilat, lăsând
în urma lor realizări demne de menţionat şi personalităţi remarcabile ale cul-
turii bănăţene. Totuşi, şi la ultimul recensământ (2002), din cei 1340 de
locuitori, au fost înregistraţi şi 32 români.

Ulmu (Uljma)

Se aminteşte în Catastiful din Ipek, în 1600 şi 1666, perioadă în care cre-

43. Zoran Andrić, Spomenica hrama u Velikom Središtu, Veliko Središte, 1994, pag. 9-10

250
dem că în această localitate trăiau împreună locuitori sârbi şi români. Cneazul
satului în aceşti ani a fost Fiat, locuitor cu nume românesc, în 1666 fiind
numit kir Fiat, ceea ce dovedeşte renumele său printre săteni.
În continuare, Ulmu este o localitate sârbească, aşa cum o notează şi
Ehrler, având în 1782 în total 1579 de locuitori, în majoritate sârbi şi ceva
români şi germani. În aceeaşi perioadă în care s-a întemeiat localitatea
Karlsdorf (pe la 1802), la Ulmu s-au stabilit mai multe familii de caraşoveni,
veniţi din părţile muntoase ale Banatului, dintre care majoritatea purtau nume
de familii româneşti (Beşina, Bocşan, Jula etc.). În 1854, la Ulmu au fost
înregistraţi 2602 locuitori, dintre care 2274 sârbi, 89 români, 35 germani etc.
În perioada anilor 1885-1887, la şcoala din Ulmu a funcţionat învăţătorul
Vasa Roşculeţ, originar din Satu Nou. În anii următori, în această localitate se
amintesc şi următoarele familii cu nume românesc: Cădăran, Şorgean,
Omorean, Măran, Murişan, Gătăianţ, Obogean, Chişereu, Raşa, Mica,
Almăjan, Domoşlean, Dan, Barbu ş.a. La începutul secolului al XX-lea,
autorităţile bisericii ortodoxe române au încercat o posibilă separare bis-
ericească a românilor din Ulmu, realizând liste ale credincioşilor ortodocşi
români. În acel moment au fost desprinse 11 de familii româneşti care, se
pare, erau dispuse pentru separare, printre care Fiştea, Olariu, Jivan,
Demenescu, Jivcu, Ghilezan, Nica, Omoran, Dobricean. Separarea nu se va
realiza însă, majoritatea familiilor româneşti din această localitate fiind cu
timpul asimilată. Totuşi, la recensămintele populaţiei în decursul întregului
secol al XX-lea figurează un număr destul de mare de români. În 1921, de
exemplu, au fost înregistraţi 114 români, din numărul total de 3669 locuitori,
număr care nu se micşorează nici mai târziu, chiar din contră creşte, având în
vedere că locuitorii acestui sat de etnie romă se declară în continuare ca
români. Astfel, în 2002 au fost înregistraţi chiar 400 de cetăţeni declaraţi
români la Ulmu, din numărul total de 3598 de locuitori.

Vajska

Această localitate se găseşte în comuna Bač, în Districtul Bačka de Sud.

251
În anul 1948 au fost înregistraţi 4305 locuitori, iar începând cu anii şaizeci ai
secolului lăsat în urmă, numărul locuitorilor cunoaşte o uşoară scădere.
Conform recensământului din anul 2002, în această localitate au trăit 3169
locuitori, dintre care 1319 sârbi, 569 români, 353 croaţi, 341 maghiari, 207
iugoslavi, 42 rromi etc. În anul şcolar 2009/2010 în cadrul şcolii elementare
din această localitate s-a introdus ca materie opţională şi Limba română.

Zagaiţa (Zagajica)
Se aminteşte în Catastiful din Ipek. Românii s-au colonizat în această
localitate la 1742, când a fost efectuat şi recensământul populaţiei. Ehrler
notează localitatea ca sârbo-română. La recensământul din 1921, din cei 1183
de locuitori, 25 s-au declarat români, iar în 2002 au fost 575 locuitori, dintre
care numai 5 români.

Chichinda (Kikinda)
Unul dintre oraşele bănăţene cu o populaţie românească mai puţin numeroa-
să, Kikinda se aminteşte, după părerea lui Milleker, încă în anul 1412, sub nume-
le de Kekend, vieţuind, în decursul secolelor următoare, mai mult ca o localitate
rurală, care se pare că a fost distrusă în timpul războiului austro-turc din anii

252
1716-1718. Actuala localitate a fost formată în perioada anilor 1750-1754, prin
colonizarea grănicerilor sârbi aduşi aici după desfiinţarea Graniţei de pe Tisa şi
Mureş. Printre populaţia colonizată în această localitate în deceniile următoare se
pare că a fost şi un anumit număr de români, care este prezent la Kikinda în
decursul secolului al XIX-lea. În revolta din 24 aprilie 1848, care a anticipat
izbucnirea evenimentelor revoluţionare din Banat, au fost implicaţi şi unii
cetăţeni, precum Laza Bucur, Iaşa Unguran, Ana Puia, Sima Moroşan44, indivizi
cu nume evident româneşti, ceea ce, totuşi, nu înseamnă că aceştia au şi fost
români, având în vedere procesul accentuat de asimilare a românilor în localită-
ţile din această parte a Banatului. Pe de altă parte, în favoarea presupunerii noas-
tre merge faptul că în anul 1854, deci doar câţiva ani mai târziu, la Kikinda au
fost înregistraţi 442 de români, din numărul total de 14 903 locuitori45. Şi la urmă-
toarele recensăminte ale populaţiei observăm prezenţa elementului românesc, cât
de mic, în acest oraş. Astfel, pe baza recensământului din anul 1891, Kikinda
avea 22768 locuitori, dintre care 434 români, iar în 1900 au fost înregistraţi
chiar 600 de români. Observăm că această populaţie nu avea o mişcare naţion-
ală organizată, astfel că în acest oraş nu exista nici şcoală cu limba de predare
română şi nici parohie ortodoxă română, nici societate culturală etc. Populaţia
românească a fost de la bun început expusă asimilării, iar menţinerea numă-
rului relativ constant de români se poate explica prin migraţiile de la sat, atât
de prezente în lumea bănăţeană încă din secolul al XVIII-lea şi care nu înce-
tează până azi. Conform ultimului recensământ al populaţiei din 2002, la
Kikinda trăiesc 41935 cetăţeni, priintre care şi 102 români.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

44. Milivoj Rajkov, Istorija grada Kikinde do 1918. godine, Kikinda, 2003, pag. 84
45. Ibidem, pag. 105

253
 Documente, manuscrise, note de drum:

- Andrei Zăria, Din trecutul Alibunarului, Contribuţii pentru o monografie,

Manuscris
- Evlija Čelebija, Putopis, II, Svjetlost, Sarajevo, 1957
- Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina, V,
Documente, Zrenianin, 1979
- Ј.Ј.Ерлер, Банат, Панчево, 2003
- Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Timişoara, 1981.
- Д.Ј.Поповић-Св.Матић, О Банату и становништву Баната у 17
веку, Сремски Карловци, 1933.
- Д. Руварац, Опис Вршачко-Себешке епархије од 1713. године,
Сремски Kарловци, 1924.

Lucrări monografice:

- Baba Ilie, Mic Valentin, Pagini de cultură şi spiritualitate, Satu Nou, 2002
-Baba Ilie, Mic Valentin, Ovcea – pagini de istorie culturală şi spirituală,
Novi Sad, 2007
-Bizerea Marius, Selejan Viorel, Monografia corului din Coştei, Coştei,
1969
-Bizerea Petru, Românii din Banatul iugoslav, în Cunoştinţe folositoare,
Seria C, nr. 31, Bucureşti, 1927
-Bojin Aurel, Seleuş – Biserica ortodoxă română, Seleuş, 2000
-Bojin Aurel, Seleuş - Lăutarii de altădată, Seleuş, 2001
-Bojin Aurel, Seleuş – Un secol de activitate culturală, Seleuş, 1990
-Bosioc Gheorghe, Nicolinţ – Pagini de istorie culturală, Novi Sad, 1998
-Cinci Eugen, Consonanţe vârşeţene, Vârşeţ, 2003
-Cornean Nicolae, Monografia Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, 1940
-Eberst Anton, Muzički amateri Vojvodine, Novi Sad, 1974
-Fara Ioachim, Creştinismul, ortodoxia şi biserica românilor din Cuvin,
Cuvin, 2004
- Gătăianţu Pavel, Bagiu Panta, Locve ieri şi azi, Novi Sad, 1989
- Gătăianţu Pavel, Biserica din Locve, Novi Sad, 2000
- Giacov-Smoleanu Gheorghe, Cronica amatorismului la românii din
Doloave (1879-2000), Panciva, 2003
- Haţegan Ioan, Cronologia Banatului, II/2, Vilayetul de Timişoara,

254
Repere cronologice, selecţie de texte şi date, Editura Banatul şi Artpress,
Timişoara, 2005
- Јанкулов Борислав, Преглед колонизације Војводине у XVIII и XIX
веку, Нови Сад-Панчево, 2003.
- Iovanovici Romanţa, Graiurile olteneşti din Banat, Panciova, 2006
- Maluckov Mirjana, Rumuni u Banatu – Etnografska monografija, Novi Sad,
1985
- Maran Mirča, Kulturni razvoj Rumuna u Banatu 1918-1941, Pančevo 2004.
-Maran Mirča, Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945-1952, Vršac,
2008.
- Măran Mircea, Şcoala din Vladimirovaţ, Vladimirovaţ, 2003
- Măran Mircea, Biserica din Vladimirovaţ,, Novi Sad, 2000.
- Măran Mircea, Contribuţii istorice bănăţene, Novi Sad, 2005
- Măran Mircea, Localităţi bănăţene, Panciova, 2003
- Monografia Voivodinţului, coordonator Cornel Mata, Voivodinţ-Vârşeţ,
2007
- Munteanu Vasile V., Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara, 1990.
- Micşa Moise, Marina Lucian, Giacov Gheorghe, Doloave – Contribuţii
la istoricul vieţii culturale, Novi Sad, 2003
- Mileker Srećko, Letopisi opština Podunavske oblasti, Pančevo, 1929
- Srećko Mileker, Povesnica slobodne kraljeve varoši Vršca, vol. II,
Pančevo, 1886 (Vršac-Pančevo, 2005, reprint)
- Monografia Alibunarului, Alibunar, 1998
- Negru Adrian, Biserica Adormirea Născătoarei de Dumnezeu din
Alibunar, Alibunar, 1996
- Petrişoru Teodor, Monografia comunei Alibunariu, Caransebeş, 1896
- Пецињачки Срета, Панчевачки дистрикт 1717-1773, Нови Сад, 1985.
- Obrazovanje učitelja u Vršcu, Vršac 1996.
- Popi Gligor, Românii din Banatul sârbesc, Panciova-Bucureşti, 1993
- Popi Gligor, Rumuni u jugoslovenskom Banatu između dva rata, Novi
Sad, 1976
- Popi Gligor, Românii din Banatul sârbesc, II, Panciova, 1996
- Popi Gligor, Românii din Biserica Albă, Vârşeţ, 2006
- Popi Gligor, Asociaţia culturală „Astra” din Banatul iugoslav, Reşiţa, 2001
- Popi G., Măran M., Spăriosu T., Negru A., Paser V., Cebzan V., Lelea I.,
Cinci E., Instruirea învăţătorilor şi a educatorilor în limba română la
Vârşeţ – Školovanje učitelja i vaspitača na rumunskom nastavnom jeziku
u Vršcu, Vârşeţ, 2006
- Roşu Costa, Corurile noastre bănăţene, Panciova, 1992
255
 - Roşu Costa, Lexiconul jurnalisticii româneşti din Iugoslavia, Panciova, 1998
- Roşu Costa, Personalităţi româneşti din Voivodina (1734-2004),
Panciova, 2004
- Roşu Costa, Biserici româneşti din Banatul sârbesc şi la sud de Dunăre,
Almanah Libertatea 2009, Panciova, 2008
- Душан Ј.Поповић, Срби у Војводини, 1-3, Нови Сад, 1990.
- Samoilă Mircea, Tragedia Alibunarului, Alibunar, 2004
- Satu Nou – Banatsko Novo Selo 1765-1977, Monografija, Satu Nou, 1979
- Spăriosu Drăgălin, Uzdin – contribuţii istorice, Novi Sad, 2005
- Spăriosu Trăilă, Învăţământul în limba română în P.S.A.Voivodina,
Contribuţii, Panciova, 1982
- Spăriosu Trăilă, Învăţământul primar românesc din Banatul iugoslav în
secolul XX, Panciova, 1997
- Sfera Ion, Şcoala din Locve/Sân-Mihai în perioada 1765-2000, Panciova,
2001
-Trifunović Stanko, Starine Alibunara i okoline, Alibunar-Banatski
Karlovac, 1990.
-Turcoane Andrei, Monografia parohiei Nicolinţi, Nicolinţ, 2006
-Ţicu Theodor, Românii din Banatul iugoslav, Hamilton, 1986
- Ursulescu Florin, Măran Petru, Biserica din Iancov Most, Novi Sad, 2001
- Ursulescu Florin, Jankov Most – Iancaid, trecut şi prezent, Novi Sad, 1997
- Živković Dragoljub S., Mramorak u prostoru i vremenu, Pančevo 2006.
- Zirojević Olga, Turci u Podunavlju, Pančevo, 2008

Articole şi contribuţii:
- Cristea Roman, Activitatea corului şi a fanfarei din Glogoni, Contribuţii
la istoria culturală a românilor din Voivodina, IV, Vršac 1977.
- Drăguţa Simeon, Fanfara Turturica din Mesici, Almanah Libertatea
1989, Novi Sad 1988.
- Filip Emil, Învăţămîntul superior în limba română din 1952. încoace,
Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina I, Zrenianin
1973.
- Frenţiu Teodor A., Ceva despre Uzdin, Calendarul Nădejdea, Vršac
1944.
-Geacov Gheorghe, Fanfarele româneşti din Banatul iugoslav –
Deliblata, Libertatea, Pančevo, 1. januar 1996.
- Ianăş Moise, Parohiile noastre – Coştei, în Anuar bisericesc pe anul
bisect 1984, Editura Vicariatului ortodox român din Banatul iugoslav,
Vârşeţ, 1983
256
 - Ianăş Moise, Parohiile noastre – Cubin, Anuar bisericesc pe anul bisect
1992, Vârşeţ, 1991
Ianăş Moise, Parohiile noastre – Oreşaţ, Anuar bisericesc pe anul bisect
1988, Vârşeţ, 1987
- Ianăş Moise, Parohiile noastre – Straja, Anuar bisericesc pe anul comun
1990, Vârşeţ, 1989
- Jovanović–Večanski Dragana, Pokladne maske Rumuna u Vojvodini,
Radovi simpozijuma “Jugoslovenski Banat – istorijska i kulturna
prošlost”, Novi Sad, 1998.
- Kicošev Saša, Caracteristicile etnodemografice ale Banatului iugoslav,
u Actele simpozionului „Banatul iugoslav – trecut istoric şi cultural”,
Novi Sad 1999.
- Magda Ileana, Corul Ştefan Ştefu din Ecica, Contribuţii la istoria cultu
ală a românilor din Voivodina IV, Vârşeţ, 1977.
- Magdu Valeriu, Scurtă monografie a comunei Ecica, în Contribuţii la
istoria culturală a românilor din Voivodina, V, Zrenianin, 1979
- Magdu Valeriu, Scurtă monografie a şcoalei confesionale din Ecica, în
Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina, V, Zrenianin,
1979
- Măran Mircea, Situaţia demografică a românilor din Banatul Sârbesc în
prima jumătate a secolului al XX-lea, Universitatea „Babeş-Bolyai”
Centrul de Studiere a Populaţiei, Academia Română-Centrul de studii
transilvane, Biblioteca Austria, Cluj-Napoca, Supliment al Masteratului
de socio-antropologie istorică, VIII, Mişcări de populaţie şi aspecte dem
grafice în România în prima jumătate a secolului XX, Lucrările
Conferinţei internaţionale „Mişcări de populaţie în Transilvania în timpul
celor două războaie mondiale”, Cluj-Napoca, 24-27 mai 2006, Presa
Universitară Clujeană, 2007, pag. 131-140
- Milovan Todor, Studii antropogeografice asupra Vârşeţului (scurtă
monografie), Lumina, Vršac, br. 3/1953.
- Societatea culturală “Doina” din Uzdin, Tibiscus, Uzdin, br. 2 (39), febru-
ar 1995.
-Ţîrcovnicu Victor, Şcolile româneşti din Banatul iugoslav acum o sută de
ani (1868-1880), Contribuţii la istoria culturală a românilor din Voivodina, II,
Panciova, 1976

РУМУНИ У ВОЈВОДИНИ
257
 Историја, демографија, румунски идентитет у насељима Војводини
(резиме)

У овом раду су приказана насеља у српском Банату – АП Војводина

у којима живи румунска национална мањина. Реч је о око 40 насеља,
руралних и урбаних, у којима су, како у прошлости, тако и данас,
постојали одређени облици румунске духовности, као и организовања
Румуна на школском, верском, културном и политичком пољу. Нека од
тих насеља данас више не можемо сматрати румунским, имајући у виду
нестанак овог народа у њима, као последица ниског наталитета, асими-
лације или исељавања. Ипак, приказали смо укратко и та насеља,
имајући у виду чињеницу да су у ближој или даљој прошлости, како са
становишта демографије, тако и постојања организованог националног
живота румунског становништва, она могу са правом бити укључена у
категорију румунских насеља у Банату. У уводном делу је дат један кра-
так историјат румунског народа у Банату, од најстаријих времена, преко
колонизацја које су извршене током XVIII и почетком XIX века, затим
преко почетака организованог националног покрета у XIX и почетком
XX века, до ситуације у периоду између два светска рата, оне у периоду
социјалистичке Југославије, па до данас.
Затим смо, абецедним редом, дали појединачни приказ свих румун-
ских насеља у српском Банату, где је, свакако, већи простор био обезбе-
ђен за она насеља која су играла значајнију улогу, како када је реч о
броју румунске популације, тако и када је реч о интензитету национал-
ног живота тог становништва. Код сваког насеља смо се бавили следе-
ћим питањима: историјски развој насеља, демографске прилике, верска
и просветна питања, културне прилике и знамените личности које су
рођене или живеле у поменутим местима.
Када је реч о урбаним насељима, у којима је било присутно и румун-
ско становништво, дат је један кратак општи приказ града, али је већа
пажња посвећена румунском грађанству. Наравно, и у овом случају смо
посветити више простора оним градовима у којима има шта да се каже
о румунском становништву.

ROMANIANS IN VOIVODINA
258
 History, Demographics and Romanian National Identity in towns
and villages of Voivodina
(summary)

In this paper the settlements inhabited with the Romanian national mino-
rity, in the Serbian Banat, in Autonomous Province of Voivodina, have been
presented. There are about 40 rural and urban settlements where there were
or still are some forms of the Romanian spiritual activity as well as other
forms of organizing of Romanians concerning the educational, religious, cul-
tural and political life. Some of these settlements can no longer be regarded
as Romanian today because of the gradual disappearance of the Romanian
population as a result of low natality rate, assimilation or migration.
However, those settlements have also been presented in this paper, having in
mind the fact that in the recent and not so recent past they could be included
in the category of Romanian settlements in Banat from the point of demo-
graphics or by taking into account the existence of an organized national
activities of the Romanian population.
In the introductory part, a short history of the Romanian people in Banat
is given, including the most distant times, the time of colonization, which
happened in the 18th and in the beginning of the 19th century, the period
between XXI and XXII, the time of socialism and the present times.
After that, in the alphabetical order, a presentation of every settlement in
the Serbian Banat is given individually. Of course, those settlements that
played a significant role in the national activities of the Romanian people in
Banat, as well as those that had a large population of Romanians were dealt
with in more detail. With each settlement the following topics were touched
upon: the historical development of the settlements, the demographics, the
religious and educational issues, the cultural situation and the influential peo-
ple that were born or that lived in the settlements mentioned.
When the urban settlements that also had a Romanian population are con-
cerned, there is a short general description of the towns, special attention
being given to the Romanian bourgeoisie. Again, more attention is given to
the towns that are relevant for the Romanian population.

Dr. MIRCEA MĂRAN – DATE BIOGRAFICE

259
 Născut la Vladimirovaţ (Petrovasâla). În anul 2008 îşi susţine teza de doc-
torat în istorie la Facultatea de Filozofie din Novi Sad, Departamentul pentru
Istorie, cu tema “Situaţia culturală a românilor din Banat în perioada anilor
1945-1952”. Publică studii istorice în reviste de specialitate din Serbia şi
România, devenind totodată colaborator al numeroaselor instituţii ştiinţifice,
culturale şi didactice. Este încadrat în mai multe proiecte naţionale şi inter-
naţionale, participant la numeroase simpozioane, conferinţe ştiinţifice şi sem-
inare în Serbia, România, Austria şi Germania. Actualmente lucrează la
Şcoala Universitară de Studii de Specialitate pentru Instruirea Educatorilor
din Vârşeţ, cu gradul de profesor pentru obiectele „Istoria civilizaţiei” şi
„Contextul european al culturii naţionale”. Până în prezent a publicat 12
monografii şi peste 70 de studii, articole şi contribuţii din domeniul istoriei,
cât şi o serie de traduceri, recenzii, prefeţe, anexe pentru manuale etc.

Volumele publicate până în prezent:

1. Petroviceni de altădată, Novi Sad, 1996
2. Vladimirovaţ – Pagini de istorie culturală, Novi Sad, 1998
3. Biserica din Vladimirovaţ, Novi Sad – Caransebeş, 2000
4. Şcoala din Vladimirovaţ, Vladimirovaţ, 2003 (volum publicat şi în
limba sârbă)
5. Localităţi bănăţene, Panciova – Timişoara, 2003
6. Kulturni razvoj Rumuna u Banatu 1918-1941, Panciova, 2004
7. Contribuţii istorice bănăţene, Novi Sad, 2005
8. Lăutarul Ion Durain (coautori Mircea Samoilă şi Eugen Cinci),
Vladimirovaţ, 2005
9. Cronicari petroviceni, Panciova, 2006
10. Instruirea învăţătorilor şi a educatorilor în limba română la Vârşeţ –
Školovanje učitelja i vaspitača na rumunskom nastavnom jeziku u Vršcu
(coautori G. Popi, T. Spăriosu, A. Negru, V. Paser, V. Cebzan, I. Lelea şi E.
Cinci), Vârşeţ, 2006
11. Vladimirovaţ-Petrovasâla 1908-2008 – contribuţii la monografie
(coautori Ionel Bălan, Petar Bokun, Petru I. Glanda, Romanţa Iovanovici şi
Stevan Penţa), Panciova, 2008 (monografie publicată şi în limba sârbă)
12. Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945-1952, Vârşeţ, 2008

260
 INDICE ONOMASTIC*

ABDULAH MEHMED, Meniş- ANUICA, Iosif 74

paşa ANUICA, Vioara 74
ABRAHAM, Traian 205 ARDELEAN, Ana 199
ADAM, Ioan 93 ARDELEAN, Petru 244
ADAM, Petru 145 ARSENOVICI, Andrei 167
ADAM, preot 86 ATILA, rege hun 17
ADAMOVICI, Simion 154 AURELIAN 11
AGOSTON, Lazar 30 AVRAMESCU, Mihai 52, 177
AGRARU, Ventilă 170 AVRAMESCU, Moise 161
ALBU, Petru 42, 226 AVRĂMUŢIU, Petru 161
ALECSANDRI, Vasile 36
ALESANDRU, Ştefan 145 B
ALEXANDROV, Vladimir 240
ALEXANDRU, rege 213 BABA, ILIE 254
ALI 18 BABA (IANCU), Petru 138
ALMĂJAN, Ion 83, 119, 120 BABEŞ, Vincenţiu 14, 215, 238
ALMĂJAN, Teodor 246 BACH 14
ALMĂJANU, Ioan 93 BAGIU, Nicolae 140
ANCA, Teodor 177 BAGIU, Panta 254
ANCUŢESCU, Sava 47 BAICA, Ioan 123
ANDREESCU, Ioan 190 BAJIĆ 91
ANDREI, Victor 161 BALEA, Simeon 59
ANDREIAŞ 104 BALEA, Ştefan 59, 198
ANDREIU, Mihai 174 BALNOJAN, Anghelina 189
ANDRIĆ, Zoran 250 BALOŞ, Gheorghe 234
ANDRU, Gherasim 154 BANDU, Gabriel 51, 154
ANGELOVICI, Pavel 73 BARAJEVČEV 91
ANJOU de I Ludovic 203 BARBU 250, 251
ANONYMUS, cronicar maghiar 11, BARBU, Efta 242

*Indice întocmit de Diana Ocolişan

261
BARBU, Adam 223
BARBU, George 180
BARBULOV, Catiţa 190
BARBULOV, Dimitrie 248
BARBULOV, Mircea 190
BARIŢIU, George 227, 228
BÁRSONY, István 218
BARTOLOMEI, Aron 46
BASARABĂ, Aurel 41
BĂCILĂ, I. Ioachim 41
BĂDILĂ, Ana 160
BĂIAŞ, Gheorghe 65
BĂLA, Hortenzia 88
BĂLA, Petru 89, 207
BĂLAN, George 65
BĂLAN, Ion 66, 136
BĂLAN, Maria 170
BĂLAN, Mioşcu 60
BĂLAN, Veniamin 135
BĂLCESCU, Nicolae 148
BĂSCEANU, Nicolae 97
BECENEAGĂ, Ioan 223
BECHE, nobil francez 229
BEJENAR, Petru 156
BELA III, rege maghiar 202, 229
BELEA 250
BELMONT de Antoniu 175
BERKES 85
BERLOGEA, Iacob 120, 190
BESU, Petru 74
BETHLEN, conte 33, 121, 181, 187
BIBARŢ, Rozalia 106
BIBICESCU, I.G. 242
BIRESCU, Alexandru 216
262
BISSINGEN, Rudolph 182
BISSINGEN-NIPPENBERG 33
BIZERIA, Marius 254
BIZEREA, Petru 35, 36, 38, 254
BLAGA, Lucian1163
BOAROV, Onul 248
BOBALIĆ, Petar 194
BOCŞAN 251
BOCŞAN, Nicolae 88, 89
BOGDAN, Lucian 206
BOGDANOVIĆ, Nestor 119
BOJIN, Adam 87, 88
BOJIN, Aurel 254
BOJIN, Ilie 140, 142, 239
BOJIN, Nicolae 140
BOJIN, Traian 168, 170
BOJIN, Trifon 155
BOJIN, Victor 92, 93, 140
BOLDEA, Nicolae 184
BOLDOVINĂ 246
BOLDOVINĂ, Marcu 46
BOLINTINEANU 141
BORCAN, Petru 123, 135
BOROANCĂ, Vasile 77
BOROVZSKY 75
BORTOŞ, Remus 206
BOSICĂ, Ioniţă 171
BOSICĂ, Trifon 168
BOSICĂ, Vasile 56
BOSIOC, Gheorghe 254
BOSIOC, Iosif 188
BOSIOC, Iuliu 128
BOSIOC, Nestor 160
BOSIOC, Nistor 188
BOŠKOVIĆ, Jovan 20
BOTA, Aurel 77, 145
BOTA, Terenţiu 77
BOTAR, Ioan 155
BOTOŞ, Pavel 205, 206
BOU, Păun 102
BRAD, Vasilie 244
BRADAŞ, Mihailo 238
BRAGEA, Valeriu 243
BRĂDEAN, Florica 112
BRÂNDA, Sever 51
BRANKOVIĆ, Đurađ 219
BRATU, Popa 122
BRĂDEAN, Alexandru 177
BROŞTEANU, Petru 141
BRUNETTI, Frierdich 199
BUBUIESCU (BABULIESCU) 246
BUCUR, Laza 253
BUCUR, Maxim 244
BUFANU, Alexandru 150
BUGARIU, Andrei 154
BUGARIU, Marinel 52
BUJIGAN, George 41, 43
BUJOR, Florica 155
BUNGEA, Roman 57
BURA-GUŢU, Maria 111
BURCU BĂIAŞ, Ion 150
BUREBISTA, rege 117
BUTAN, Batoş 91
BUSA 91
BUTOARCĂ, Alexandru 120, 228
BUZA, Ion 161
C ĆIRIĆ, Maksim 20
CACOVAN, Ilia 136
CANTEMIR, Dimitire 18
CARAGIALE, Luca Ion 88
CÂRDU, Lazăr 26, 81, 84, 120
CĂDĂRAN 251
CĂIMAN, Florica 106
CĂLDĂRAŞ, Toma 59
CĂTA, Trifon 139
CĂTA, Trifu 223
CĂTANĂ, Dimitrie 77
CEBZAN, Panta 136
CELEBI, Evli catistif din Ipec 11,
18, 67, 79, 137 212, 230, 254
CERBU, Iancu 215
CHEPECIEV, Ioan 34
CHERCIU, Sofronie 246
CHILOM, Drăgan 59, 198
CHIRIŢĂ, Ion 119
CHIROI, Dimitire 231
CHIŞEREU 251
CIMRA, Katalin 206
CINA, Dorel 112
CINCI 103
CINCI, Eugen 254
CINCI, Nicolae 107
CIOBANU, Dumitru 161
CIOBANU, Teodor 106
CIOC, Desideriu 206
CIOC, Petru 101
CIOLOCA, Cuzman 198
CIORBA, Petru 136
ČIPIĆ, Mihailo 92
CIURCEA, Petru 65
CLARI, conte 248
263
CNEJEVICI, Lazar 128
COCIOABĂ, Antoniu 21
COCORA, Alexandru 168
COCORA, Ion 135
COCORA, Păun 135
COCORA, Petru 176
CODREAN, Dimitrie 206, 207
COJOCARIU, Maria 70
COLLOREDO, Wenzel 147
COMAN, Radu 105
CONDAN, Pavel 154
CONOPAN, Onoriu 168, 169
CONRAD, Ionel 66
Sf. CONSTANTIN ŞI ELENA 111
CONSTANTIN cel Mare, împărat
77
CONSTANTIN, preot 115
CONSTANTINESCU, I. 227
CORACU, Traian 207
CORCEA, Avram 35, 36, 37
CORDÂN, Rotariu Ion 37
CORNEAN, Ionel 106
CORNEAN, Nicolae 93, 254
CORNIN, Marian 248
COŞBUC, George 60, 98, 161, 190
COZAC, Todor 77
CREANGĂ, Ion 47, 141
CREŢU, Stoica 189
CRISTEA, Miron 97, 167, 223
CRISTEA, Roman 57, 249, 256
CRIŞAN, Ion 179
CSAKY 157
CSEKONICS, Dukai (conte) 158
CUMANUL IV, Ladislau rege 203
264
CURE, Corneliu 81, 82
CURSARU, Aneta 177
CUZMA, Vioara 31
CUZMAN preot 81, 238
CVEJIĆ, Sava 20
CZENMEISTER, Reyhardt 129
CZICCO 134
D
DABICIU, Ilie 190
DAJDEA, Pantelimon 82, 83
DALEA, Ioviţă 170
DALEA, Paul 244
DAMASCHIN 83
DAMJANIĆ, Jovan 18
DAN 251
DAN, Ilie 119, 145
DANCIU, Aurel 65, 223
DANIEL, Constantin 167, 238
DAVIDOV, Toma 34
DAVIDOVICI, Simeon 176
DAVIDOVICI, Trifu 176
DEE, Livius 188, 189
DEGEN, Rudolph 198
Sf. DEČANSKI, STEFAN 127
DEHELEAN, N. 111
DEHELEANU (GLUMĂ), Traian
112
DEMENESCU 251
DENCEAN 237
DERECSENYI 33
DESANIČIĆ Polit, Mihailo 14
DIACONOVICH, Corneliu 141
DIACONOVICI 250
DIACONOVICI, Corneliu 23
DIACONOVICI, Eustatie 250
DIACONOVICI, Gheorghe 20, 123,
250
DIACONOVICI, Grigorie 250
DIACONUL, Vasile 123, 200
DIMCEA, Petru 170
DIMIAN, Constantin 176
Sf. M.M. DIMITRIE 69, 154, 215
DIMITRIEVICI, Damian 111
DIMITRIEVICI, Petru 168
DIMITRIEVICI, Simeon 111
DOBAN, Coriolan 33, 36
DOBAN, Traian 70, 191,
DOBOŞ, Cornel 69, 189
DOBRICEAN 251
DOCLEAN, Adam 170
DOCNA, Valeriu 130
DOLGA, Vasile 155
DOLINGA, Gheorghe 123, 183
DOMOŞLEAN 251
DOMŞIA, Nicolae 162
DRAGHICEVICI, Mihail 81
DRAGODAN, Ileana 136
DRĂGHICESCU, Petru 73, 154,
160
DRĂGHICI, Aurel 136
DRĂGHICI, Ion 161
DRĂGHICI, Pantelie 37, 102, 185
DRĂGOI, Lazăr 161
DRĂGOI, Sabin 178
DRĂGULESCU, Iacob 198
DRĂGUŢA, Simeon 256
DRNDARSKI, Mihailo 238
DRUHORA, Radu 51, 160
DUMITRACHE, Ştefan 155
DUMITRAŞCU, Ilia 246
DUMITRAŞCU, Teodor 246
DUMITRU, preot 20
DURAIN, Ion 140, 142, 178
DURAIN, Ion lăutaru 23
Đurica, preot 69,
DURSA, Matia 56,
E
EBREST, Anton 254
EHRLER, J.J. 95, 222, 231, 243,
245, 246, 247, 252, 250, 254
ELSNER 167
EMINESCU, MihaiL 37
ERDELEAN 250,
ÉRD-SOMLYÓ 63
EREMICI, Anica 199
ERHLER, J.J. 71
ERINA, Ioan 216
ERNÖ, Kiss 50
F
FARA, Coriolan 116
FARA, Ioachim 169, 203, 206, 254
FARCA, Maria 177
FEHER 33
FENGEA, Traian 189
FERDINAND, Franz 50
265
FIAT 104, 222
FIAT, kir 251
FICHTNER, Anton 69
FILIP, Emil 232, 256
FILIP, P. Pavel 162
FIŞTEA 251
FIŞTEA, Adam 59, 60, 61, 223
FIŞTEA, Toma 244
FIZEŞAN, Andrei 168
FLORA, Ioan 131
FLORA, Radu 66, 130, 131, 210,
224, 232, 233
FLUVII-PONTE
FRANCISC I, 220
FRENŢ, Ioniţă 136
FRENŢIU, Teodor 73, 223, 232,
256
FRUJIN, prinţ bulgar 17
G GOSALEK 167
GAITA, Daniel 94
GAJIĆ, Dušan 20
GALKANOVIĆ, Mihailo 20
GÂRDA, Dimitrie 178
GAŞPĂR, Ioan130
GAVRIL, ieromonah 143
GAVRILOVIĆ, Nikola 197
GĂTĂIANŢ 251
GĂTĂIANŢ, Pavel 254, 255
GĂTĂIANŢU, Petru 223
GEAN, Filip – paroh 20
GEAN, Nicolae capelan 20
GEACOV, Gheorghe 256
266
GEORGEVICI, Silvia 189
SF.M.M. GHEORGHE 69, 92, 105,
135, 138, 159 167 169, 183, 187
GHEORGHE, Ion 246
GHERMAN-PICIOANE, Maria
106
GHILĂZAN 237
GHLEZAN 251
GHILEZAN, Traian 26, 27
GIAN (Jianu), Nicolae 20
GLACOV-SMOLEANU, Gheorghe
255
GLAD, cneaz 11
GLAD, duc bănăţean 202
GLANDA, Maxa Petru 177, 178
GLIGOR, Ioan 188
GOIGAN, Iozef 160
GOJDU, Emanuil 227
GOLOJAN, G. 215
GRĂDINARU, Emil 146
GREGOR 229
GREMA, Avram 135
GRIŞULOV 250
GROZA, Costa 244
GROZDANOV, Radivoje 20
GRUESCU, Lazăr 31
GRUICI, Alexandru 35
GRUICI, Grigorie 34, 188
GRUICI, Ioan 187
GRUICI, Ioţa 20
GRUICI, Iovan – paroh 20
GRUICI, Vasile 35
GUGA, Alexandru 35, 205

H Sf. IOAN BOTEZĂTORUL 73,
HAŞDEU 17
HAŢEGAN, Ioan 17, 220, 255
HEGEAN, Roman 56
HEMEMAN, Iacob 220
HERMAN, Ferv 162
HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN 79,
109
HORNONCOURT, conte 72
I IORGOVICI, Paul 224, 225, 227
IACOBICI, Ion 106
IACOV 149
IACŞA, George 57
IACŞICI, Simeon 123
IANĂŞ, Florenţiu 97
IANĂŞ, Gheorghe 128
IANĂŞ, Manuel 77, 105
IANĂŞ, Moise 26, 92, 119, 149,
223, 224, 257
IANCOVICI, Axentie 188
IANCOVICI, Pavel 145
IANCOVICI, Rista 189
IANCU de HUNDEDOARA 17
IANCU, Avram 146, 154
IANOŞ 24
IDRISI, geograf arab 212
IDVOREAN (ŞCIOPU), Gheorghe 57
IENCEA, George 35
IENCEA, Marian 176
ILICI, Samuil 139
Sf. PROROC ILIE 205
139
ION, D. Ion 26
ION, Petru 246
IONESCU, Amalia 41
IONESCU, George 239
IONESCU, Ion 106
IONESCU, Petru 169
IORDAN, Silvius 106
IORGA, Iosif 35, 51, 183
IORGA, Nicolae 37, 94, 185
IOSIF II, împărat 68, 158
IOSIF, Francisc, împărat 195
IOŢA, Romulus 46, 87, 223
IOVANOV, Nadejda 232
IOVANOV, Tănase 232
IOVANOVICI, Ioan 168
IOVANOVIC, Iuliu 97
IOVANOVICI, Jivan 128
IOVANOVICI, Paul 97
IOVANOVICI, Romanţa 211
IOVANOVICI-STANCIULOV 250
ISAC, Ioan 149
ISAIA, egumen 143
ISPIRESCU 141
ISTVAN, Artemie 26
IŠTVANIĆ, Živan 246
ISZAK, Kiss 158
IŞFANU, Teofil 53
IŞTFANU, Petru 93
IŞTVANU, Petru 93
IVACICOVICI (IVAŞCU), Andrei
267
42
IVACICOVICI, Ilia 43
IVACICOVICI, Leontie 198
IVACICOVICI, Marcu Andrei 41
IVACICOVICI, Procopie 41, 42
IVACICOVICI, Sofronie 41, 42
IVAN, preot 72, 115
IVANOVICI, Romanţa 255
IVAŞCU, Adam 183
IVAŞCU, Andrei 41
IVIĆ, Pavle 248
J KARACSONY, Guido conte 76
JAFER , paşa 125
JAKŠIĆ, Đura 74, 207
JANKULOV, B. 122
JANKULOV, Borislav 255
JEBELEAN 237, 250
JEBELEAN, Martin 248
JEBELEANU, Alexandru 97
JEBERAN 246
JIANU, Ioan 23, 216
JIANU, Ştefan 23, 48
JIANU, Vasile 145
JIVAN 110, 251
JIVAN, Ştefan 69
JIVAN, Trifon 168
JIVCU 251
JOVANOVIĆ-VENČANSKI,
Dragana 257
JOVANOVIĆ, Jovan 206
JOVANOVIĆ ZMAJ, Jovan 207
JOVANOVIĆ, Konstantin 134
268
JOVANOVIĆ, Milivoj 223
JOVANOVIĆ, Nikola 134
JUICĂ, Cornel 65, 101, 135, 145
JUICĂ, Mihai 97, 145, 146
JULA 251
JUMANCA, Ioan 35, 188, 223
JURCA, Petru 94, 106, 185
JURJOVAN, Trandafir 42
K
KARACSONY, Alexandra 76
KARACSONY, Ilma 76
KARACSONY, Lazar (de Beodar)
75
KARAPANDŽA, colonel 238
KENGELAŢ, Emilian 175
KEREDŽIN, Branka 189
KICOŠEV, Saša 257
KISS, general 126
KNIĆANIN, Stevan voievod 194,
203
KORMOS 33
KORMOS, Bela 187
KOSSUTH 80, 118
KOSANIĆ, Adam, căpitan 194
KOVAČEVIĆ, Boško 111
KOVAČIĆ, Nemanja 112
KRSTIĆ, Milivoj 136
KULUZIĆ, Vasilije 206
L
LAI, Georg 206
LAŢCOVICI, Stefan 20
LAŢCU, Marian 135
LAŢCU, Mita 77
LAŢCU, Simion 27
LAŢCU, Zaharia 101
LAUŞEVICI, Nicodim 154
LAZAR, Sigismund 50
LAZAREVIĆ, Golub 143
LAZAREVICI, Laza 43
LAZĂR, Traian 199
LAZICI, Iovan 73
LĂCĂTUŞ, Ioan 168, 169
LĂOI, Livius 121
LĂPĂDAT, Constantin 199
LĂPĂDAT, Cornel 183
LĂPĂDAT, Corneliu 123
LĂPĂDAT, Cuzman 123, 183, 223
LĂPĂDAT, Petru 123
LĂZĂREANU, Ion 135
LĂZĂRESCU, Vasile 40
LELEA, Constantin 242
LENGAUER 148
LEONTE, Ion 161
LICĂREŢ, Nicolae 199
LICICOV, Petar 189
LIFA, Gheorghe 171
LINCA, Dimitrie 69, 139
LINŢA, Nicolae 174
LIST, Franz 50
LIUBA MURGU, Ioan 223
LIUBA, Petru 105
LOGA DIACONOVICI, Constantin
198, 200, 214, 250
LOGA, Vasile 82, 250
LUCACS, Lazar latifundar 49
LUCACS, Lazar 49, 72
LUCHICIU, Ilie 123
LUDOVIC al XVI – lea 227
LUDOVIC II, rege 203
LUDUMITRU, Mihailo 248
LUKIN-TRCULOV 250
LUNGU, Crăciun 244
LUNGU, George 239
LUNGU, Ioan 150
LUNGU, Lucian 115, 116
LUNGU, Petru 156
LUNGULOV, Mihailo 248
LUPŞICI, Bujorel 154
LUPŞICI, Fănică 41
LUPULESCU, Ilie 171
LUPULOV 246
M
MACIU, Dimitrie 139
MAGDA, Ileana 257
MAGDA, Moise 52
MAGDA, Nicolae 74, 155
MAGDA, Valeriu 257
MAGDA, Virgil 35, 188
MAGDICIU (MAGDA), Nicolae
73
MAGDU, Valeriu 51, 52, 53, 154
MAGENBEUER, Fanny 177
MAGLACEA, Radu 245
MAIOGAN, Alexandru 156, 191,
224
269
MAIOGAN, Petru 35, 36
MAISTORU, Lazăr 156
MAKSIMOVIĆ, Aksentije 47
MALUCKOV, Mirjana 60, 255
MANEA, Ioan 36
MANEA, Ion 77, 174
MANESCU, George 150
MANGIU, Ilie 106
MANGIU, Lazăr 60
MANOVICI, Stan 81
MANUILOVICI, Maxim episcop
42, 197
MARCO, preot 97
MARCOVICEAN, Ion 210
MARCOVICI, Nestor 20
MARINA, Ioan 26, 139
MARINA, Lucian 233
MARIŞESCU Balnojan, Petru 216
MARKOVIĆ, Kruna 189
MARKOVIĆ, Nikola 20
MARTINOVICI, Ioan 81, 82
MARTINOVICI, Pavel 154
MARTON, Andrei 231
MATA, Corneliu 191
MATEAŞ 103
MATEI, Filip 20, 87, 97, 160
MATEI, Ioan 106,
MATEI, Ion 119, 136, 145, 146
MATEI, Iosif 87
MATIĆ, Sv. 122, 254
MAYTENY, baron 134
MĂCEŞ, Petruţ 77
MĂDA (PALĂ), Pavel 179
MĂDA, Nicolae 179
270
MĂLAIMARE, Ionel 20, 87
MĂRAN 251
MĂRAN, Adam 20, 119, 149, 223,
239
MĂRAN, Anuica 170
MĂRAN, Mircea 255, 256
MĂRAN, Petru 73, 74, 139
MĂRCUŢ, Arsenie 244
MĂRGINEANU, Miu 234
MĂRGHITICEAN, Traian 57, 249
MEICI, Floarea 136
MENIŞ MEHMED, Abdulah, 91,
108
MELEA-IGRALČKI, Maria 27
MERCY 71, 79, 85, 108, 125, 133,
137, 165, 241
MERŞA, Ioan 101
MEŢIANU, Ioan 154
MESICKI 100
MEZA, Petru 123
MEZIN, Petru 135, 169
MICA 251
MICLĂU, Vasile 92
MICLEA, Dimitrie 141
MICLEA, Ion 174, 189
MICLEA, Silvius 172, 232
MICLEA, Teodor 26, 27, 168
MICLEA, Trifon 128, 132, 168,
215, 249
MICLEA, Vichentie 169
MICLEAN, Gheorghe 177
MICU, Iosif 36, 37, 66, 98, 150,
190
MICU, Romulus 37, 98
MIHAI, Todor 146
Sf. ARHANGHELI MIHAIL ŞI
GAVRIL 76, 81 144, 160
MIHAILOV, Gavrilă 83
MIHAILOVICI, Pavel 105
MIHAILOVICI, Virgil 77
MIKLOS, Mikes 187
MILLEKER, Felix 95, 99, 103,
123, 181, 220, 245, 250, 253
MILEKER, Srećko 11, 182, 255
MILETIĆ, Svetozar 209, 215
MILILEŠEVIĆ, Nikola 45
MILITAR, Constantin 25, 48
MILITARIU, Pavel 128
MILLEKER, Felix 25, 34, 39, 63,
76, 77, 186
MILOŠEVIĆ, Rafailo 197
MILOŞ, Aurel 171
MILOŞ, Miodrag 218
MILOŞEVICI, Arsenie diacon 206
MILOVAN, Todor 172, 224, 257
MILOVIĆ, maior 191
MILU, Iancu 168
MINIŞANU, Antonie 242
MINULESCU, Ion 161
MIOC 246
MIOC, Aurel 136
MIOC, Damaschin 94
MIOC, Iosif 93
MIOŞCU 142
MIOŞCU NIŢĂ, Ion 70
MIOŞCU, Petru 129, 130
MIRCEA, George 111
MIRCEA, Gheorghe 168
MITĂR, Ioachim 101
MITĂR, Ioan 65, 84, 119, 120, 150
MITĂR, Ion 149
MOCIONI 33
MOCIONI, George 181
MOCIONI, Gheorghina
MOCSONY (MOCIONI) 181
MOHAN, Alexa 119
MOISĂ, Iulius 94
MOJIC, Emanuel 160
MOLCUŢ, Moise 234
MOLDANOVIA, Ioan 65
MOLDOVAN, Vasa 244
MORARIU, Gheorghe 26
MORARIU, Iosif 205
MORARU, Martinian 238, 239,
243
MOROŞAN, Sima 253
MORUN, Nicolae 60
MUNCEAN 250
MUNCEAN, Gheorghe 248
MUNCEAN, Iancu 248
MUNCEAN, Ieremia 248
MUNCEAN, Ion 248
MUNCEAN, Iovan
MUNCEAN, Opra 248
MUNCEAN, Petar 248
MUNCEAN, Stan 248
MUNCEAN, Stepan 248
MUNCEAN, Teodor 69
MUNTEANU, Gavril 135, 168
MUNTEANU, Longhin 223
MURARESCO, Iovan 246, 248
MURAT II, sultan 203
271
MURĂRESCU, Iancu 156
MUREŞAN, Iosif 183
MURGU, Alexandru 69
MURGU, Avram 176
MURGU, Eftimie 81, 111, 227
MURGU, Gavrilă 46, 56
MURGU, Iancu 111
MURGU, Ioan 128
MURGU, Liuba Ioan
MURGU, Pavel 60
MURGU, Petru 20, 176, 180
MURGU, Simeon 52
MURIŞAN 251
MUSTA, Maximilian 243
MUSTAFA II, sultan 18
N NICOLAEVICIU, Iosif 27
NAIA, Ioan 26, 97, 98
NAKO, Cristofor 247
NEAGOE 222, 223
NEAGOE Popovici, Ioan 26
NEAGOE, Ioan 24, 26
NEAGOE, Ioanichie 176, 178, 180
NEAGOE, Radu 24, 26
NECHIFOR, Octavian – Dicu 160
NEDICI, Dimitrie 20
NEDICIU, Sofronie 198
NENADOV, Cornelia 145
NESTOROVICI, Iosif 155
NESTOROVICI, Floarea 155
NESTOROVICI, Liuba 155
NESTOROVICI, Liubomir 154
NESTOROVICI, Maxim 183
272
NICA 251
NICA, Antoniu 177
NICA, Lelo 107
NICA, Petru 206
NICANOR, episcopul 56
NICANOR, monah 86
Sf. NICOLAE 40, 45, 51, 87, 123,
175
NICOLA 186, 205
NICOLA, Ion 109
NICOLAE STOICA de HAŢEG 91,
254
NICOLAEVICI, Gheorghe 93, 102,
135
NICOLAEVICI, Mihail 149
NICOLAEVICI, Nicolae 135
NICOLAIEVICI, Savu 88, 89, 216
NIKOLIĆ, L. 237
NIKOLIĆ, Lazar 238, 248, 249
NIKOLIĆ, V. 238
NISTOR, Vioara 74
NITA, Ioan 41
NIVA, Petru 187, 189
NOVAC, Aurel 201
NOVAC, Lazăr 66
O
OALĂ, Valeriu 156
OBĂDEANU, Pavel 231
OBOGEAN 251
OBRADOVIĆ, Dositej 21, 98
ODEANU, Anişoara 43
OGRIN, Aurel 93
OGRIN, Vichentie 92
OLARIU 251
OLARIU, Gheorghe 83
OLTEAN, Livia 169
OLTEAN, Nicolae 60
OMORAN 251
OMORAN, Ion 151
OMOREAN 251
OMOREAN, Ana 145
ONCIU, Elena 161
ONCIU, Ioan 168
ONCIU, Iulian 168
ONCIU, Nestor 168
ONCIU, Nicolae 161, 168, 169
ONJIN, Veljko protopop 34
OPREA, Aurel 101
OPREA, Traian 223
OPRIŞA, Virgil 183
ORAVICEAN 246
ORAVIŢANU, Ioan 146
OSIAK 77
OTONOGA, Dimitrie 139
OTONOGA, Nicolae 139
OTONOGA, Ştefan 35
OTTENDORF 212
OTTENDORF, Henrik 79, 95
P PEŠA, Svetozar 76
PALOV, Mihailo 225
PANA, preot ortodox 205
PANTELIA preot 205
PASCU, Martin 244
PASCU, Nicola 244
PASCULOV, Todor 248
PAST, Wilhelm 76
PAULIEVICI 246
PAULOVICI, Ioan 34
PAULOVICI, Teodor 34
PAVLOVICI, Ieremia 35, 149
PAVLOVICI, Jivan 128
PAVLOVICI, Pavel 81
PAVLOVICI, Stefan 188
PĂSULĂ, (IOANOVICI) Paul 97
PĂSULĂ, Vasile 98
PĂUŢA, Aurel 223
PĂUŢA, Ioan 26
PĂUŢA, Octavian 35, 154, 188,
223
PECINJAČKI, S. 122
PECINJAČKI, Sreta 248, 255
PENŢA, Avram 168
PENŢA, Nicolae 178, 180
PENŢA, Petru 215, 216
PEPENARIU, Mihai 140
PERENY, Nikola 63, 177
PERIAN, Ştefan 183
PERIN Filaret, Valeriu 176, 239
PERIN, Simeon 57
PERIN, Valeriu 56, 70, 249
PERŢOV, Barbul 248
PETCU, Dimitrie 106
PETCU, Ioan 150
PETCU, Traian 106
PETRICĂ, Alexandru 77
PETRICĂ, Teodor 105, 106, 107
273
PETRICĂ, Traian 223
PETRICEICU-HASDEU , Bogdan
146
PETRIŞOR, Teodor 21, 22, 23, 255
PETRONIJEVIĆ 191
PETROV BRACA, Borislav 225,
226
PETROV, Olga 101, 124, 136, 145,
150
PETROVIĆ, J. Živko 81, 128
PETROVIĆ, Nikola 215
PETROVIĆ, Tadeja 238
PETROVICI, Elena 210, 232
PETROVICI, Emil 163
PETROVICI, Grigore 154
PETROVICI, Ioan 34
PETROVICI, Martin 160
PETROVICI, Pantelenom 119, 168
PETROVICI, Petru 169
PETROVICI, Savu 66, 124
PETROVICI, Ştefan 65
PETROVICI, Vichentie 162
PETROVICIU, Cornel 223
PETROVICIU, Corneliu 123
PETROVICIU, Martin (Martinian
Moraru) 56
PETROVICIU, Stefan 198
Sf. PETRU ŞI PAVEL 56, 197
PINCU, Daniel 105
PINCU, Eufrozina 189, 206
POGÁN, Domocos 137
POLVEREJAN, Nicole 161
POP, Amalia 83
POP, Ion 131
274
POP, Ionică 26
POPA, Iosif 140, 149
POPA, Ştefan 139
POPA, Vasko 61, 62, 132
POPASU, Ioan 176, 238
POPEA, Nicolae 45
POPESCU 111
POPESCU, Dumitru 46
POPESCU, Grigorie 40
POPESCU, Ion 161
POPESCU, Nicolae 92, 139
POPESCU, Teodor 111
POPESCU, Terenţie 155
POPI, Gligor 255, 256
POPIN, Rujiţa 106
POPOVIĆ, D. 223
POPOVIĆ, J.D. 86, 122, 254, 255
POPOVICI, Antoniu 105, 106
POPOVICI, Arsenie 183
POPOVICI, Aurel 26
POPOVICI, Avram 34
POPOVICI, Barbul 128
POPOVICI, Damian 45
POPOVICI, Dimitrie 135
POPOVICI, George 183, 174
POPOVICI, Gheorghe 145, 160
POPOVICI, Gheorghe paroh 20
POPOVICI, Ilie 35, 176, 187
POPOVICI, Ioan 35, 56, 92, 168,
198, 223, 239
POPOVICI, Iosif 139
POPOVICI, Jovan 56
POPOVICI, Matei 87, 183
POPOVICI, Nichifor 20
POPOVICI, Nicolae 20, 34, 35,
115, 154
POPOVICI, Nikola 45
POPOVICI, Radu 128
POPOVICI, Simeon 87, 188
POPOVICI, Stefan 149
POPOVICI, Şerban 128
POPOVICI, Ştefan 34, 119
POPOVICI, Teodor 34, 51
POPOVICI, Teodosie 149
POPOVICI, Timotei 41, 168, 205
POPOVICI, Traian 87
POPOVICI, Vichentie 123
POPOVICI, Victor 128
POPOVICIU, Filimon 135, 136
POPOVICIU, Nicolae 116
POPOVICIU, Vasile 73
PRECUP, Augustin 168, 169
PREDRAGOVICI, Maxim 41
PRODANOVICI, Maxim 41
PRODAN, preot 26
PUIA, Ana 253
PUPEZESCU, Ion 177
PUPU, Teodor 246
PUTICI, Corneliu 35
PUTNIC, Iosif 160
QUERFELD, Ferdinand 175
RAIACICI, Iosif 217
R ROMAN, Gligorie 244
RACKOV, Darinka 99
RACZ, Emilia 177
RADAK, Aca 97
RADIČEVIĆ, Branko 124
RADIŠIĆ Petrov, Olga 224
RADOJICA preot 238
RADOSAV, Doru 122
RADU, Liviu 242, 243
RADU, vayvoda 32
RADULOVICI, Dimitrie 214, 217
RADULOVICI, Petru 214
RADULOVICI, Vasile 198, 199,
200
RAIA, preot 105
RAIACICI, Iosif 42
RAICHICIU, Nicolae 73
RAJKOV, Milivoj 253
RAKIĆ, Slavko 20
RÂNJALĂ, Constantin 161
RANKOVIĆ, Momir 20
RAŞA 251
RAŞA, Gheorghe 161
RAŞA, Iulius 161
RAŢIU, Iacob 231
RĂBĂGIA, Teodor 123
RĂDULEA, Alimpie 123
RĂMNEANŢU, Patrichie 35, 36,
37
RĂZVAN, Paul 154
RISTICI, Aleksandar 199
ROBINSON, Edvard 171
ROGOŽANSKI, Aleksa 206
ROMAN, Iosif 150
ROMAN, Nicolae – capelan 20
ROMAN, Romulus 46, 47, 48, 216
ROMÂNU, Ion 136
275
ROŞCULEŢ, Vasa 251
ROŞIU, M. Ioan 201
ROŞU, Costa 209, 211, 234, 256
ROŞU, Gruia 223
ROTAR, Ioan 155
RÓZSA, Sándor 118, 148
RUDNYANSKY 33
RUG, Vasile 240
RUSOVAN, Sofia 46
RUSOVAŢ, Aurora 119
RUSSU, Alesandra 150
RUVARAC, D. 254
S SLANKAMENAC, Todor 20
SABERCA, Isidor 205
SABOVLJEV, Aleksandar 52, 74
SAMOILĂ, Mircea 23, 256
SAMPLONK, Johann 175
SANDU, Adrian 101, 135
Sf. SAVA 87
SAVU, Ioan 199
SAVU, Iovan 246
SAVU, Simeon 145
SCUMPIA, Pavel 111
SECHEŞAN, Iovan 246
SECHEŞAN, Octavian 162
SECOŞAN, Alexandru 248
SECOŞAN, Lucian 205
SECOŞAN, Sava 198
SERAFIM, Vasile 146
SERAFIN, Florica 145
SERAFIN, Vasile 145
SERB, Gheorghe 162
276
SERBU, Nicolae 168
SERDINAŢ 250
SFERA, Alexandru 81
SFERA, Ion 20, 256
SHUDER, Tadeus 116
SIGISMUND DE LUXEMBURG,
REGE 58, 63, 203
SIGISMUND, Lazar 72
SIMION, Pavel 190
SIMIONESCU, Virgil 188, 223
SIMU, Mihai 189
SIMULOV 250
SINGER 64
SLAVKOVIĆ, Velimir 20
SLAVUJ, preot 205
SPĂRIOSU, Drăgălin 256
SPĂRIOSU, Trăilă 256
SPINEANU, Constantin 149
SPOTON, Ioan 139
STANCU, George 161
STANCIU, George 105
STANIMIROVIĆ, Dimitrije 18
STANISAVLIEVICI, Ioan 119
STANISLAV, Emil 162
STANIŽAR, Radivoj 20
STEĆKOV, Pavle 45
STEFAN, Ion 106
STEFANOVIC, Lazar 69
STEFF, Antoniu 205
STEVCICI, Milan 34
STOENESCU, Daniil 224
STOIAN 86
STOIAN, Pavel 92
STOIANOVICI, Teodor 161
STOICA, Petru 129, 131, 132
STOICHESCU PETROVICI,
Dimitrie 223
STOICULOV-VISULOV 250
STOJADINOVIĆ, Milan 179
STORCA, Ioan 215
STRATIMIROVIĆ, Đorđe 50
STRĂIN, Aurel 35
STROCA, Ioan 115, 216
SUBOTIĆ, Svetolik 195
SUCIU, Coriolan 27, 139
SUCIU, D.I. 227
SUCIU, Nicolae 119, 156
SUMEDRE, Lazăr 215
SURU, Constantin 154, 176
SUSA, Ilie 106
SUSA, Octavian 115, 217
Sveti JOVAN 25
SZAIHELY 33
SZENTKLÁRAY 125
ŞAGUNA, Andrei 42
ŞAKABENT, Iovanovici, Iosif 59,
224, 227
ŞAKABENTA IV Arsenie 236
ŞANDRU, Petrică 156
ŞANDRU, Teodor 140
ŞCOPUL, Maria 32
ŞCOPUL, Petru 32
ŞDICU, Aurel 149
ŞDICU, Corneliu 77, 149, 223
ŞDICU, Gheorghe 139, 140
ŞDICU, Martin 149
ŞDICU, Sofia 123
ŞDICU, Tiberiu 59
ŞEPEŢIAN, Petru 239
ŞOCARDĂ, Trifu 169
ŞOFARIU, Nicolae 177
ŞORGEAN 251
ŞORGEAN, Steluţa 136
ŞOŞDEANU, Iova 170
ŞPERCHEZ, Ştefan 176
ŞTEFAN, Gavrilă 83
ŞTEFF, Antoniu 105, 128
ŞTEFU, Ştefan 52, 53
ŞUBONI, Ioan 168
T
TĂPĂLAGĂ, Emanuel 81
TĂRFĂLOAGĂ, David 223
TĂROATĂ, Ilie 136
TĂTUCU, Ioan 135
TELANOVIĆ, Petar 20
TELECKI-CRIŞAN 250
TEMPEA 160
TEMPEA, Iosif 163
TEMPEA, Paul 163
Sf. M.M. TEODOR TRION 34
TEODOR , episcop ortodox 220,
222
TEODOROVICI, Avram 168
TEODOROVICI, Eudochiu 168
TEODOROVICI, Ioan 168
TEODOROVICI, Isac 56
TEODOROVICI, Trăilă 168
TEOFĂNESCU, Ecaterina 57
TEREZIA, Maria 203, 208, 230
277
THEOREAN, Romulus 177
TIGU, Viorel 40
TITULESCU, Nicolae 151
TODOR THOMAS, Atanasie 171
TODORAN, Rodica 83
TODOROVICI, Simeon 105
TODOROVICI, Stevan 205
TOMA, Vasile 177
TOMA, voievod 186
TOMICI, Ion 27
TOMICIU, Nicolae 240
TOPALĂ, Livius 87
TOPALĂ, Pavel 115, 116
TRAIAN 11
TRAILOVICI, Iancu 154
TRAILOVICI, Octavian 35
TRAILOVICI, Victor 35
TRANDAFILOVICI, Filip 238
TRANDAFILOVICI, Iania 128
TRĂILĂ, Vasilie 59, 60
TRIFON, Andrei 35
TRIFU, Aurel 23
TRIFU, Damian 139
TRIFU, Sava 139
TRIFUNOVIĆ, Stanko 256
TUBICI, Pavel – capelan 20
TUCIU, Nicolae 168
TUCIU-STANCIU, Virginia 168
TUNCA, Dănilă 145
TURCOANE, Andrei 105, 223, 256
ŢĂRAN, Anişoara 211
ŢĂRAN, Iovan 248
ŢĂRAN, Sava 248
ŢERA, Cornel 65, 187
278
ŢERA, Elena 136
ŢICU, Theodor 256
ŢINŢARIU, Alexandru 215, 216,
218
ŢINŢARIU, Nicolae 178, 179, 216
ŢÎRCOVINCU, Victor 257
ŢVETKO, preot 105
U
UDREA, Marin 177
ULAIN, Rozalia 206
UNGURAN, Iaşa 253
UNGUREANU Vasici, Pavel 228
UNGURU, Ianăş 91
UROŞ, Aurel 48, 87, 223, 224, 239
URSACHE, Constantin 111, 206
URSULESCU, Florin 211, 256
URSULESCU, Gurie 156
URSULESCU, Ioan 189
UZONI 134
V
VALIAREV 246
VANKU, Milan 151
VÁRADI, Antal 218
VÂRZOC, Nicolae 177
VASIĆ, Andrija 223
VASICI, Andrei 90, 133, 223, 224,
228
VASILE, diacon 250
VASILE, Dimitrie 98
VĂCĂRESCU, Pavel 242, 243
VĂRĂDEAN, Alexandru 145, 146
VĂRĂGEAN 250
VARLAAM 122
VELCELEANU, Ana 177
VELIA Tincu, Nicolae 90, 222,
223, 225, 227
VELIA, N.T. 143
VELIMIROVIĆ, Nikolaj 48
VELIMIROVICI, Sava 186
VENŢL, Frania 110
VERIŞAN, Nicolae 161
VEVERIŢA, Sofia 116
VICTORIAN, Virgil 93
VIDAK, Petar 81
VIDU, Ion 142, 167
VINCA, Ioţa 170
VINU 134
VISARION, iermonah 206
VLADAR, Emila 46
VLADULOV, Dimitrie 248
VLAICU, Aurel 36
VLAH, Radul 209
VLAŞCA, Vidosava 169
VOIN, Ştefan 161
VOINA, Floarea 136
VOINEA, Marin 169
VRAGOVICI, George 21
VRĂNIANŢU, Iosif 124
VUCAŞINOV, Ioan 240
VUČIĆ, preot 72
VUIA, Ignatie 187, 190, 191, 223,
227
VUIA, Maxim 187
VUIAN, Traian 116
VUKANOVIĆ, Svetozar 177
VUKOVIĆ, Ladislav 97
VULCU 134
VULCU, Iova 136
VULCU, Pătru 136
VULCU, Pătru-junior 136
VULCU, Valeria 136
VULCU-BRĂICA, Vartolomie 136
W
WEIGAND, Gustav 23
WEISSMÜLLER, Jonny 171
WOLFF, Carol 175
Z
ZAHARIA, Petru 60
ZĂGĂICEAN, Ilie 177
ZĂRIA, Andrei 254
ZĂRIA, Petru 232
ZDRAVKOVIĆ, Smilja 189
ZGÂRGEA, Iulius 56
ZIROJEVIĆ, Olga 125, 256
ŽIVANOVIĆ 191
ŽIVKOVIĆ, Dragoljub 256
ŽIVKOVIĆ, Ilona 206
ZORIĆ, Dimitrije 46
ZRENJANIN, Žarko 129, 130, 230
A
ALBA IULIA 39
279
 INDICE GEOGRAFIC*
ALEKSINAC 218
ALIBUNAR 12, 13, 15, 17, 18, 19,
20, 21, 22, 23, 79, 80, 87, 104, 106,
109, 120, 125, 131, 137, 138, 140,
174, 180, 182, 237, 239, 254, 255,
256, 257
APATIN 236
ARAD 28, 29, 42, 43, 48, 51, 53,
73, 163, 175, 180, 200, 243
ARDEAL 54, 68, 214, 249
ARGENTINA 158
AUSTRIA 200, 257, 260
AUSTRO-UNGARIA 14, 33, 36,
64, 82, 134, 138, 141, 142, 187,
218
B BÂRLIŞTE 246
BAČ 252
BAČKA 85, 209, 229, 252
BANAT 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,
18, 22, 23, 27, 30, 35, 36, 37, 39,
42, 47, 48, 49, 57, 59, 60, 61, 62,
63, 71, 79, 80, 82, 83, 84, 86, 87,
88, 89, 92, 93, 99, 100, 104, 105,
107, 108, 109, 114, 119, 120, 121,
122, 123, 124, 125, 126, 129, 130,
131, 132, 136, 142, 144, 146, 149,
150, 154, 155, 156, 157, 158, 161,
280
162, 163, 164, 165, 166, 170, 172,
173, 178, 179, 180, 184, 185, 186,
191, 193, 195, 198, 199, 202, 203,
209, 210, 211, 212, 213, 214, 216,
220, 221, 222, 223, 224, 225, 226,
227, 228, 229, 230, 232, 234, 235,
237, 241, 242, 246, 248, 249, 250,
251, 253, 254, 255, 257, 258, 259,
260
BANATSKA DUBICA
(MARGHITIŢA) 243
BANATSKI KARLOVAC 103,
244, 256
BANLOC 126
BACELONA 171, 230
BARIŢE (SÂN-IANĂŞ) 12, 24, 27
BÂRZAVA 77, 90
BAZIAŞ 195
BEČEJ 229
BEGA 157
BELGIA 22, 200
BELGRAD 18, 47, 52, 61, 62, 108,
109, 110, 131, 142, 146, 151, 162,
172, 179, 191, 194, 200, 207, 211,
212, 213, 225, 234, 245
BERLIN 171
BERLIŞTE 128, 188,
BEŞENOVA (Dudeştii Vechi) 49,
71 61, 84, 93, 122, 123, 132, 146, 163,
BISCAIA 230 176, 177, 186, 189, 197, 199, 200,
BISERICA ALBĂ (WEISSKIRC- 223, 245, 254, 260
HEN) 11, 13, 14, 42, 48, 60, 119, CARAŞ, comitat 85, 90, 195
123, 142, 147, 148, 150, 174, 175, CÂRNECEA 114
193, 194, 195, 196, 197, 198, 199, Castra Augusta Flavicusia (sec.IV) ,
200, 201, 217, 226, 237, 246, 255 Constantia (sec.V) 202,
BISTRICA 208 CĂRAŞ 147, 187, 190,
BLED 69 CEAVOŞ 249
BOCŞA 90 CEBZA 126
BOCŞA MONTANĂ 250 CEHOSLOVACIA 94
BOKA 152 CENAD 71, 158
BOLOGNA 171 ČENTA 49
BORCEA (BORČA) 109, 110, 244 CEPEL, insulă dunăreană 203
BOSNIA 126, 182, 209 CERNĂUŢI 23, 43
BRAŞOV 132, 141, 179 CHEVERIŞ 33
BRATISLAVA 171 CHICHINDA (KIKINDA) 241,
BRESTOVAC 44 247, 253
BROŞTENI 114, 146, 203 CHISOROŞ (RUSKO SELO) 235,
BUCUREŞTI 28, 36, 53, 61, 94, 241, 242, 243
131, 185, 215, 218, 254, 255 CHIZĂTĂU 36, 77, 161, 178
BUDAPESTA 23, 38, 132, 142, CIACOVA 201
171, 215 CICLOVA 150
BUENOS AIRES 171 CLEC 12, 13, 29, 30, 31, 73, 109,
BULGARIA 191 157, 230
BURLINGTON 180 CLOPODIA 79, 137, 173
BUZIAŞ 29 CLUJ 163, 200, 201, 228
CLUJ-NAPOCA 51, 154, 160, 257
C COMITATUL CARAŞ 58, 77
COMITATUL TIMIŞ 58
CACOVA 104, 105 COMITATUL TORONTAL 18, 23,
CAITASOVA (KAJTASOVO) 245 213, 229, 230, 237
CANADA 180 COMLOŞ 30, 73, 126
CARANSEBEŞ 13, 23, 38, 48, 57, COMORÂŞTE 91
281
COŞTEI 11, 12, 33, 35, 36, 37, 38, DRESDA 171
42, 66, 77, 150, 156, 185, 187, 189, DUBOVAC 44
190, 254, 257 DUNĂREA 109, 113, 114, 203,
COVĂCIŢA 50 204, 208, 219, 231
CRĂIOVA 134
CREPAJA 238 E
CRIŞANA 12, 109
CRUŞEVO 249 ECICA (ECSEHIDA, HEČKA) 12,
CRVENKA 109 13, 30, 48, 49, 51, 52, 53, 73, 74,
CUSICI (KUSIĆ) 246 154, 170, 218, 257
CUVIN (KEVE, KEWY) 11, 13, EISENACH 38
15, 48, 89, 113, 137, 157, 202, 203, ELBASSAN 142
204, 205, 206, 207, 236, 245, 254 ELVEŢIA 25, 135

F
D
FÂNTÂNELE, comuna 29
DACIA 11, 58, 219, FĂGET 114
DALBOŞEŢ 246 FIZEŞ 166
DANEMARCA 107 FRANCONIA 193
DEBELEACEA 55 FRANŢA 42
DEJAN 85, 250 FRANZFELD 85, 86, 247
DELIBLATA 12, 39, 40, 41, 42, 43, FRANZFELD (KAČAREVO) 216
84
DENTA 236 G
DENTA-ORAVIŢA 90
DETA 38 GAI 245
DEVA 22, 132 GAJ 44,
DOBRIŢA 13, 48, 101, 140, 235, GALAŢI 160
236, 237, 238, 239, 240, 243 GALIŢIA 52
DOBROGEA 25, 158, 166 GĂTAIA 79, 137
DOCLIN 79, 137, 166 GEARMATA 248
DOLOAVE 12, 44, 45, 46, 47, 48, GERMANIA 22, 42, 164, 260
87, 114, 126, 255 GHERMAN 79, 137
282
GHERTINIŞ 137 ICLODA 166
GHILAD 158, 236 ILANGEA (ILANDŽA) 67, 137,
GIULVĂZ 158 138, 214, 246
GLOGONI 12, 54, 55, 56, 57, 68, ILIDIA 39, 203,
69, 70, 116, 249 IPEK 54
GLOBUL CRAIOVEI 134 ITALIA 112
GORUIA 39, 41, 203 ITEBEI 71, 158
GRANIŢA MILITARĂ 18, 20, 25, IUGOSLAVIA 18, 23, 37, 57, 61,
29, 33, 39, 44, 46, 49, 67, 82, 117 66, 112, 126, 130, 151, 153, 171,
GREBENAŢ (PONTE-FLUVII, 179, 206, 209, 211, 213, 221, 228,
POTULA) 12, 58, 59, 60, 61, 187, 234, 256, 258
198
J
H
JAMU MARE 75, 79, 95, 137, 166,
HERŢEGOVINA 30, 153, 209 173, 250
HESSEN 85, 193 JAMU MIC 12, 75, 76, 77, 84, 156
HOLLYWOOD 171 JEBEL 61, 71, 79, 126, 236
HOMOLJE 113 JURJOVA 39,
HONDOL 105, 128, 205
K
I
KAČAREVO 216, 247
IABLANCA 12, 13, 63, 64, 65, 66, KAMENDIN 208
100, 101, 135, 136 KARLSDORF 21, 244, 251
IABUCA 12, 55, 56, 63, 67, 68, 69, KECER 11
70, 101, 116, 191, 249 KÉZMARK 42
IAM 39, 114, 246 KIKINDA 13
IANCOV MOST (IANCAID) 12, KISFALD 158
13, 30, 71, 72, 73, 74, 155, 239, KISFALUD 29
256 KOSOVO 203
IANOŞIC 18 KRAGUJEVAC 151
IASENOVA (JASENOVO) 195, KRUŠEVO 108, 165
246 KUDRITZ (GUDURICA) 91
283
KUSIĆ 194 MILANO 171
KUUESD 32 MODOŞ (JAŠA TOMIĆ) 31
MONARHIA HABSBURGICĂ 12,
L 13, 18, 42, 63, 209, 217
MORAVIA 116
LĂŢUNAŞ 91, 250 MORAVIŢA 75, 79
LIKA 126, 182, 236 MRAMORAK 256
LINZ 200 MUNTENEGRU 90, 126
LIPOVA 247 MUNTENIA 73, 248
LOCVE (SÂN-MIHAI) 78, 79, 80, MUREŞ 50, 71, 126, 137, 152, 154,
81, 82, 254, 255, 256 157, 253
LONDRA 227
LOVRIN 79 N
LUGOJ 31, 48, 142, 163, 167, 188,
190, 223, 227 NAKOVO 247
NAPOLI 171
M NĂIDAŞ 39
NEGOTIN 191
MADRID 171 NEGREŞTI 26
MANCEN 132 NEW YORK 142
MARAMORAC 12, 48, 85, 86, 87, NICOLINŢ 12, 13, 89, 103, 104,
88, 89, 105, 106, 107, 244, 254, 256
MARKTELEKE 90 NOVA CRNJA 248
MARCOVĂŢ 12, 13, 90, 91, 92, NOVI SAD 42, 88, 114, 131, 170,
93, 94, 140, 191 172, 195, 197, 207, 208, 209, 210,
MAXOND, localitate medievală 17 211, 215, 232, 234, 246, 254, 255,
MĂIDAN 132 256, 257, 260
MĂRGHITA 13, 27, 95, 96, 97, 98
MĂRGHITA MARE 250 O
MĂRU 166
MERCINA 114 OBAD 166
MESICI 12, 65, 99, 100, 101, 102, OCCIDENT 16
135, 136, 143, 256 OVCEA 12, 29, 43, 56, 68, 84, 108,
MIHAJLOVO 74 109, 110, 111, 112, 231, 245, 249,
284
254 PESTA 28, 31, 163, 200, 201, 217,
OGAŞUL 63 227, 228
OLTENIA 12, 79, 137, 147, 248 PETROMAN 71
OSTINA 79 PETROVASÂLA 12, 13, 17, 26, 29,
OMOLIŢA 44, 45, 68, 113, 114, 70, 87, 109, 116, 120, 142, 154,
115, 116 207, 211, 218, 230
OPATIŢA 37, 132 PETROVARADIN 208
ORADEA 53 PETROVGRAD 172
ORADEA MARE 218 PLANDIŞTE 27, 96, 98
ORAVIŢA 41, 61, 135, 142, 146, PLOCIŢA 44
178, 180, 183, 190, 195 POJON 227
OREŞAŢ 83, 117, 118, 119, 120, POTPORANJ 182
149, 187, 247, 257 POŽAREVAC 12
ORŞOVA 39, 191 PRIŠTINA 151

R
P
PADINA 165 RACHITOVA 39, 61
PALANCA 42, 194 RADOIEVO (RADOJEVO) 248,
PALANCA NOUĂ 147, 194 249
PALILULA, comună 109, 245 RÂTIŞOR 12, 26, 66, 121, 122,
PANCIOVA 11, 13, 14, 18, 23, 46, 123, 124
55, 63, 67, 68, 69, 79, 85, 96, 104, RĂCĂŞDIA 39
108, 109, 111, 114, 115, 125, 126, RĂŞINARI 54, 73, 249
128, 131, 132, 142, 166, 167, 168, RECAŞ 29
177, 182, 203, 209, 212, 213, 214, Regatul S.C.S 14, 15, 22, 23, 26,
215, 216, 217, 218, 220, 237, 239, 36, 48, 69, 82, 97, 107, 170, 179,
247, 248, 249, 254, 255, 256, 257, 182, 195, 201, 216, 221, 226
260 REGESTOVO 113
PÂNCOTA 175 REPUBLICA SERBIA 12, 92, 112,
PARDANJ 73 113, 191, 203, 209, 211, 226, 236,
PARIS 163, 171, 200, 227 260
PARTA 118, 119, 247 REŞIŢA 141, 255
PĂDINA 138, 166 ROMA 171, 227
285
ROMÂNIA 14, 21, 22, 23, 25, 26, 254, 256
29, 35, 36, 37, 38, 40, 46, 48, 56, SĂLCIŢA 12, 65, 100, 133, 134,
61, 82, 94, 101, 112, 120, 128, 129, 135, 136
131, 132, 135, 136, 151, 161, 162, SĂRCIA 13, 73
163, 164, 167, 170, 172, 177, 179, SECAŞ 158, 227
180, 190, 191, 195, 201, 205, 211, SECEANI 153, 249
216, 221, 224, 226, 231, 233, 241, SEFCHERIN 56, 249
248 SEGHEDIN 227, 228
RUDOLFSGNAD (azi Knićanin) SELEUŞ 12, 13, 21, 23, 73, 92, 93,
50 137, 138, 139, 104, 141, 142, 182,
RUSIA 42 254
RUSKO SELO 13 SENECA 42
RUSOVA VECHE 126 SENTA 212
RUŞCIUK 191 SENT-GYORGY 158
SERDIN 157, 160
S SIBIU 31, 42, 53, 57, 73, 79, 141,
163, 181, 227, 234, 249
S.U.A. 158, 166, 171 SIGHIŞOARA 39
SAKULE 44 SKOPLJE 171
SALASINE 113 SMEDEREVO 45, 203, 219
SAMOŞ 249 SOCENI 38
SĂCĂLAZ 157, 160 SREBEN 113, 114
SÂN-IANĂŞ 27, 28, 79, 84, 98, SREDIŞTEA MARE 82, 123, 200,
191 250
SÂN-MIHAI 12, 13, 18, 27, 82, 83, SREDIŞTEA MICĂ
84, 109, 236 (PÂRNEAORA) 12, 26, 84, 143,
SÂNNICOLAU MARE 162, 250 144, 145, 146, 246
SÂN-PAUL 22 SREMSKI KARLOVCI 13, 42, 86,
SARAJEVO 142, 254 217, 235, 254
SÂRBOVA 158 STARČEVO 44
SÁROSPATÁK 42 STOCKHOLM 171
SATU-NOU 12, 13, 15, 57, 74, 125, STRAJA (Lagerdorf) 12, 89, 118,
126, 127, 128, 129, 130, 131, 132, 119, 120, 126, 147, 148, 149, 150,
139, 168, 214, 216, 240, 249, 251, 151, 194, 257
286
SURDUC 137 TORONTAL, Comitat – ARMIAZ
ŠURJAN 152 (JERMENOVICI azi) 79, 138, 174
SUTIESCA (SĂRCIA) 12, 152, TRANSILVANIA 22, 24, 50, 53,
153, 154, 155, 156 79, 109, 132, 141, 227, 228, 257
SVETOZAREVO 151 TRAVNIK 234
ŞAMA MARE 176 TURCIA 164
ŞEITIN 43, 48 TURNU SEVERIN 242
ŞIPEŢ 56 ŢEREPAIA 126
ŞOŞDEA 39, 79, 137, 158, 166
ŞURIAN 154 U

T ULMU(ULJMA) 111, 124, 184,

TICVANI 33
TICVANUL MARE 227
TIMIŞ 109, 187, 216
TIMIŞOARA 18, 23, 31, 36, 53, 61,
73, 79, 83, 89, 96, 122, 125, 135,
142, 152, 160, 162, 163, 171, 172,
178, 179, 180, 185, 191, 218, 220,
221, 228, 254, 255, 260
TISA 210, 253
TISMANA 250
TOLVADIA 236
TOMAŠEVAC 166
TOPOLOVĂŢ 152, 158
TORAC (TARNUK) 157, 158, 160,
161, 162, 163, 164, 231
TORACU-MARE 12, 13, 30, 73,
154, 157, 158, 160,161, 163, 189,
234, 242
TORACU-MIC 12, 13, 29, 30, 48,
73, 157, 158, 160, 161, 162, 164,
234, 242
251
UNGARIA 14, 31 166, 209, 215,
227, 236
UZDIN 12, 14, 15, 56, 119, 128,
132, 165, 166, 167, 168, 169, 170,
171, 172, 238, 239, 256, 257
V
VAJSKA 252
VALEA MARE 126, 128
VALEA TIMOCULUI 163
VÂRŞEŢ 11, 12, 13, 14, 15, 21, 24,
32, 33, 36, 37, 42, 53, 58, 61, 62,
63, 64, 65, 66, 75, 76, 79, 80, 83,
84, 87, 88, 89, 90, 91, 94, 95, 96,
97, 99, 100, 101, 102, 103, 105,
106, 117, 120, 121, 123, 124, 125,
126, 131, 133, 134, 135, 136, 142,
143, 145, 146, 147, 148, 149, 150,
163, 164, 172, 174, 175, 179, 182,
184, 186, 187, 190, 191, 197, 201,
287
204, 207, 211, 217, 218, 219, 220, ZAGREB 131, 164
221, 222, 223, 224, 225, 226, 227, ZELDOŞ 126
228, 234, 254, 255, 256, 257, 260 ZEMUN 23, 81, 108, 128, 213, 238
VĂRĂDIA 33, 38, 63, 65, 91, 190, ŽIDOVAR 117
227, 250 ŽITIŠTE (BEGASZENTGYOR-
VENEŢIA 171 GY) 31, 68, 72, 158
VIENA 61, 79, 141, 142, 171, 186, ZRENIANIN (BECICHERECUL
212, 220, 227 MARE, PETROVGRAD) 13, 29,
VLADIMIROVAŢ 30, 50, 51, 66, 74, 96 109, 131,
(PERTOVASÂLA) 12, 15, 173, 152, 153, 154, 155, 160, 201, 218,
174, 175, 176, 177, 178, 179, 180, 229, 230, 231, 232, 233, 234, 237,
255, 260 254, 256, 257
VLAICOVĂŢ 12, 13, 94, 106, 181,
182, 183, 184, 185, 226
VOIVODINA 12, 15, 16, 21, 22,
23, 47, 53, 57, 61, 66, 74, 77, 80,
83, 84, 88, 89, 94, 98, 102, 106,
112, 114, 120, 121, 123, 129, 130,
131, 141, 146, 150, 151, 156, 160,
164, 170, 172, 190, 191, 204, 208,
209, 210, 211, 217, 218, 226, 233,
234, 254, 255, 256, 257, 258, 259
VOIVODINŢ 12, 35, 186, 187,
188, 189, 190, 191, 204, 255
VRAČEV GAJ 194
VRANI 190
VRĂNIUŢ 201

Z CUPRINS:

ZAGAIŢA (ZAGAJICA) 252 ROMÂNII DIN BANTUL

288
SÂRBESC DE LA PRIMELE ATESTĂRI PÂNĂ AZI 11
ALIBUNAR 17
BARIŢE (SÂN-IANĂŞ) 24
CLEC 29
COŞTEI 32
DELIBLATA 39
DOLOAVE 44
ECICA 49
GLOGONI 54
GREBENAŢ 58
IABLANCA 63
IABUCA 67
IANCOV MOST (IANCAID) 71
JAMUL MIC 75
LOCVE (SÂN-MIHAI) 78
MARAMORAC 85
MARCOVĂŢ 90
MĂRGHITA 95
MESICI 99
NICOLINŢ 103
OVCEA 108
OMOLIŢA 113
OREŞAŢ 117
RÂTIŞOR 121
SATU-NOU 125
SĂLCIŢA 133
SELEUŞ 137
SREDIŞTA MICĂ (PÂRNEAORA) 143
STRAJA 147
SUTIESCA (SĂRCIA) 152
TORAC 157
289
UZDIN 165
VLADIMIROVAŢ (PETROVASÂLA) 173
VLAICOVĂŢ 181
VOIVODINŢ 186

ORAŞELE BANATULUI

BISERICA ALBĂ (BELA CRKVA) 193

CUVIN 200
NOVI SAD 208
PANCIOVA 212
VÂRŞEŢ 219
ZRENIANIN 229

ALTE LOCALITĂŢI

Apatin 236
DOBRIŢA 236
RUSKO SELO (CHISOROŞ) 241
Banatska Dubica (Marghitiţa) 243
Banatski Karlovac 244
Borcea (Borča) 244
Gai 245
Caitasova (Kajtasovo) 245
Cusici (Kusić) 246
Iasenova (Jasenovo) 246
Ilangea (Ilandža) 246
Kačarevo 247
Nakovo 247
Parta 247
290
Radoievo (Radojevo) 248
Samoş 249
Sefcherin 249
Srediştea Mare (Veliko Središte) 250
Ulmu (Uljma) 251
Vajska 252
Zagaiţa (Zagajica) 252
Chichinda (Kikinda) 253

Bibliografie selectivă 254,

Rezumate:
Румуни у Војводини 258
Romanians in Voivodina 259
Date Biografice 260
Indice Onomastic 261
Indice Geografic 280

291