Cap.

1 Cadrul general al Revolutiei de la 1848

În anul 1848 au avut loc mișcări revoluționare în aproape întreaga Europă. Mișcările
revoluționare nu au fost rezultatul unor acțiuni spontane ale unei minorități intelectuale, ele au
reprezentat rezultatul unor modificări profunde petrecute în societate odată cu Revoluția
industrială, Revoluția franceză ( 1789 - 1799) și Războaiele napoleoniene ( 1799 - 1815).
Revoluţia industrială, care a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Marea Britanie,
a schimbat nu numai modalităţile de producţie, ci şi structura socială şi traiul oamenilor, a
modificat radical relațiile economico-sociale din societatea de atunci și a adus în prim-plan o
nouă forță socială: burghezia .
Revoluția franceză a reprezentat prima manifestare coerentă de schimbare a structurilor
sociale, economice și politice răsturnând o monarhie conservatoare și înlocuind-o cu o formă
nouă de guvernare. Franța a fost prima țară în care monarhia și aristocrația au simțit pe propria
piele, la propriu, în unele cazuri, forţa noii puteri ce avea să se instaleze.
Războaiele napoleoniene au reprezentat o bună ocazie pentru răspândirea ideilor
Revoluției franceze în toată Europa și să semene peste tot sămânța liberalismului.
Romantismul a creat cadrul pentru noua idee a națiunilor clădite pe comunități etnice, el
impune idealurile înalte, patriotismul înflăcărat, societățile secrete, idealizarea trecutului sau
misterul vremurilor trecute. Una din caracteristicile vremii a fost preocuparea pentru
independența națională și pentru unitate națională iar vehiculele utilizate pentru răspândirea
acestor preocupări au fost societățile culturale, mai mult sau mai puțin secrete. Autodeterminarea
comunității etnice era considerată un principiu de baza în politică.
Romanii din Imperiul Austro-Ungar au devenit tot mai preocupţi de drepturile lor , de
statutul lor în cadrul imperiului dar şi de unitatea tuturor românilor. Românii din Banat îşi doreau
o naţiune independentă cu administraţie proprie. Mișcările revoluționare au cuprins și Banatul,
provincie de granița a Imperiului Austro-Ungar cu populație majoritar română dar și cu alte etnii
ce nu aveau întotdeauna interese convergente. Particularitățile evenimentelor petrecute în Banat
au determinat în rândul istoricilor atitudini contradictorii față de activitatea unor revoluționari
bănățeni dar și asupra unor evenimente.
În Banatul multietnic, unde românii erau majoritari, s-a desfășurat o revoluție românească
cu particularități specifice acestei zone. Din punct de vedere politic, Banatul depindea de Viena
dar cealaltă parte a imperiului, Budapesta, dorea aducerea provinciei sub controlul maghiar. Din
punct de vedere religios, romanii din Banat erau subordonați sârbilor prin patriarhul de la
Karlowitz, conform legilor date în 1791 și 1792.1
Revoluția de la 1848 a reprezentat momentul în care românii din Banat și-au afirmat
dorința de libertate și unitate. Pornită și coordonată de o mâna de intelectuali, mișcarea
1
Constantin Brădescu, Contribuția românilor din Banatul de sud la Marea Unire. De la precursori la
făuritori, Reșița, Editura Cheorghe Magas, 2018, p. 18

1
revoluționară s-a răspândit în tot Banatul și a antrenat, într-un fel sau altul, toate structurile
sociale. Modul de manifestare a atitudinilor față de revoluție a fost diferit în cele două mari zone
ale Banatului, zona civilă și zona militarizată (confiniul militar).

Ar fi utilă o studiere mai aprofundată a particularităților revoluției din Banat pentru a

evidenția relațiile dintre etnii , interesele divergente ale acestora precum și diferența de atitudine
față de revoluție chiar în interiorul comunității de români bănățeni. Se cuvine prezentată
atitudinea diferită a românilor din zona de granița și a celor din zona civilă precum și
controversata apropiere a lui Eftimie Murgu de revoluționarii maghiari care nu se bucurau de
aceeași susținere în tot Banatul și cu atât mai puțin în Ardeal.

Cap.2 Revoluția de la 1848 din Banat - istoriografie

O prima sursă prețioasă în studierea revoluției române din Banat de la 1848-1849 o

reprezintă lucrarea lui Alexandru Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, în care
dedică un capitol întreg desfășurării evenimentelor din timpul revoluției de la 1848-1849 la
românii din Ungaria și Banat2. Alexandru Papiu Ilarian prezintă atât demersurile întreprinse de
Eftimie Murgu în vederea recunoașterii ca națiune a românilor din Banat în Parlamentul de la
Pesta, cât și prima adunare de la Lugoj din 4/16 mai 18483.

Personalități bănățene din acea vreme au publicat aricole, pagini de memorialistică sau
corespondență ce se referă la evenimentele de la 1848. În 1863, Aloisiu Vlad de Săliște publică
articolele apărute în perioada 1848-1849 iar peste doi ani va publică discursurile rostite în dieta
maghiară precum și amintiri referitoare la Eftimie Murgu și la cea de-a doua adunare de la Lugoj
din15/27 iunie 18484. Atanasie Marian Marienescu publică memoriile lui Dimitrie Petrovici -
Stoichescu din timpul revoluției iar George Barițiu publică scrisoarea lui Eftimie Murgu către
Nicolae Bălcescu și scrisorile trimise către el de Nicolae Țincu Velia, participant la revolutia
bănățeană. Mai publică documente despre revoluție și preotul I. Damșa care face comentarii
interesante despre adunarea de la Lugoj5.

Valeriu Braniște publică un studiu, "Murgu la Caransebeș", în care scrie despre cele
două denunțuri făcute împotriva lui Eftimie Murgu cu ocazia vizitei lui în oraș, precum și
măsurile luate de generalul Appel pentru expulzarea lui Murgu6.

Se mai ocupă de publicarea documentelor revoluției istoriograful bănățean Teodor V.

Păcățian și George Popoviciu care publică în 1904 o lucrare de sinteză numită "Istoria românilor
bănățeni" în care spune: „În cele politice românii bănățeni din provincie în majoritate
preponderență merg cu maghiarii, captivați de marile principii proclamate ale libertății. Românii

2
Alexandru Papiu Ilarian, Istoria romanilor din Dacia Superioara, Casa de Editura Mures, Targu-Mures, 1996, vol.
al II-lea, p. 2-34
3
I. D. Suciu, Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p. 7.
4
Ibidem
5
Ibidem,p.8
6
Ibidem,p.10
2
din confiniul militar după firea lucrurilor merg nestrămutat cu Curtea. Situația este gravă și
nesigură, oamenii, lipsiți de orientare, nu știau singuri cum să nimerească mai bine. Inspirația
momentului hotăra în cele mai multe cazuri”7.
Nicolae Iorga, scriind despre revoluţia condusă de Eftimie Murgu, consideră ca alianţa cu
maghiarii în detrimentul sârbilor a fost o greşeală a bănăţenilor8.
După 1918 apar alte studii dedicate revoluţiei de la 1848 din Banat. Astfel, Ioan Boroş
publica materiale inedite referitoare la arestarea lui Eftimie Murgu din 1848 precum şi două carţi
în limba maghiară în care tratează evenimentele de la 1848 în comitatul Caraş şi în oraşul Lugoj.
Ioan Boroş a studiat arhiva comitatului Caraş dar şi o arhiva descoperită de el, arhiva primarului
Lugojului din acea perioada, Constantin Udria9.
Despre revoluţia de la 1848 din Banat au mai scris Ioachim Miloia, care se ocupă de
denunţul împotriva lui Eftimie Murgu, Aurel Cosma , care se referă la adunarea de la Lugoj din
15/27 iunie 1848 şi Gheorghe Ciuhandu, ce scrie despre preotul Dimitrie Petrovici-Stoichescu şi
recunoaşterea acestuia ca vicar episcopesc. Ignatie Vuia, celălalt cleric implicat în evenimentele
revoluţionare, a fost studiat de Andrei Ghidiu şi Petru Bizerea10.
În anul 1941 apare la Caransebeş, la Tiparul tipografiei diecezane, cartea lui Antoniu
Marchescu Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere ( contribuţii istorice şi juridice). Doctor
în drept, Antoniu Marchescu a fost avocat al Comunităţii de Avere din Caransebeş. Prefaţa
cărţii a fost scrisă de inginerul Ştefan Bornuz, directorul Comunităţii de Avere de la acea vreme.
Referitor la perioada revoluţiei de la 1848, Antoniu Marchescu tinde să sublinieze loialitatea
grănicerilor bănăţeni faţă de împărat şi lupta lor alături de trupele imperiale contra guvernului
revoluţionar maghiar. Totuşi, având acces la documentele Comunităţii de avere, Marchescu dă,
în cartea sa, informaţii interesante despre acţiunile militare întreprinse de regimentul de graniţă.
În anul 1968 apare cartea lui I.D. Suciu, "Revoluţia de la 1848 în Banat", care, deşi scrisă
din perspectivă marxistă, reprezintă o lucrare bine documentată şi care conţine informaţii mai
puţin cunoscute referitoare la evenimentele studiate şi care constituie o bună sursă pentru
cunoaşterea mai aprofundată a evenimentelor petrecute în Banat în perioada Revoluţiei de la
1848.

Cap. 3 Împărţirea administrativă a Banatului la 1848

Evenimentele revoluţionare de la Viena şi Budapesta s-au resimțit în mod diferit asupra
Banatului. Imperiul Austro-Ungar a fost scena multor tulburări, populaţiile de diferite etnii au
reacţionat în mod diferit şi au avut diverse revendicări. La fel ca imperiul ce era un conglomerat
de etnii şi naţiuni, şi revoluţia a pus în discuţie multiple teme şi revendicări în funcţie de
aspiraţiile celor ce le-au emis. Revoluţionarii maghiari au avut alte revendicări faţă de cei români
iar românii, la rândul lor, au avut abordări diferite în funcţie de regiunea geografică. Interesele
bănăţenilor nu s-au suprapus exact peste cele ale ardelenilor. În ambele regiuni componenta
naţională a prevalat dar au existat abordări diferite cu privire la îndeplinirea obiectivelor
naţionale.

7
G.Popoviciu, " Istoria românilor bănățeni", Lugoj, 1904, p. 364
8
I. D. Suciu, Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p. 11.
9
Ibidem, p. 12
10
Ibidem, p. 13

3
 Prin pacea de la Passarovitz din 1718, Banatul istoric, delimitat la nord de cursul râului
Mureș, la est de vechile hotare cu Transilvania și Ţara Românească , la sud de Dunăre și la vest
de cursul râului Tisa, a ajuns sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Noua provincie a devenit
domeniu al Coroanei și al Camerei Aulice și a fost administrată prin intermediul administraţiei
imperiale, administraţie deopotriva civilă şi militară.
În perioada 1766 – 1774 a fost organizată Graniţa Militară Bănăţeană sub administrarea
căreia au intrat 120 localităţi, înglobând treptat toate satele din districtul Panciova, aproape toate
satele din districtul Orșova și un număr însemnat de sate din districtele Becicherecu Mare,
Palanca Nouă, Vârșeţ și Caransebeș. În anul 1773 districtul Palanca Nouă a fost desfiinţat ca
urmare a înglobării celor mai multe sate ale sale în zona Graniţei Militare Bănăţene, celelalte sate
ale districtului, rămase în zona civilă, fiind rearondate districtului învecinat Vârșeţ. În anul 1774
guvernatorul civil al Banatului, Iosif de Brigido, a iniţiat un plan de reformă a administraţiei
Banatului, aprobat la începutul anului 1775. În locul celor 11 districte urmau a fi înfiinţate 4
cercuri (Kreise): Lenauheim (Csátad), Vârșeţ, Timișoara și Lugoj. În anul 1776 s-a organizat în
întregime primul cerc – Lenauheim (Csatád), iar în anul următor s-au organizat cercurile Vârșeţ,
Timișoara și Lugoj. Această lege n-a apucat însă să fie aplicată până la capăt întrucât rezistenţa și
chiar presiunile nobilimii maghiare asupra Curţii Vieneze în vederea recunoașterii Banatului ca
parte integrantă a regatului Ungariei au avut rezultatul dorit. Astfel, în anul 1778 Banatul a fost
integrat regatului Ungariei și reorganizat în comitate, comitate ce reprezintă partea civilă a
administraţiei11.
Pentru apărarea graniţei cu Imperiul Otoman, au fost constituite două regimente de
graniţă ( confiniare ), care aveau atât atribuţii grănicereşti dunărene, cât şi sarcini de pază în zona
interioară a Banatului (în special în zona montană). Cele două regimente au fost : Regimentul
Confiniar Iliro-Bănăţean, organizat între anii 1766–1768 şi Regimentul Confiniar Germano-
Bănăţean, înfiinţat între anii 1765–1768. Pentru militarizarea graniţei estice a Banatului, pe linia
Jupalnic-Caransebeş până la Marga a fost însărcinat în 1768, de către împăratul Iosif al II-lea,
baronul Paul Dimic Von Papilla. În 1775 militarizarea este încheiată, iar batalionul românesc se
contopeşte cu regimentul ilir, rezultând Regimentul Româno-Ilir, cu sediul la Biserica Albă . Din
cauza ariei de acţiune prea mare , greu de controlat, la 1 martie 1838 Regimentul Româno-Ilir
este împărţit în două rezultând astfel, pe lângă regimentul cu sediul la Biserica Albă şi
Regimentul Confiniar Româno-Bănăţean nr. 13 cu sediul la Caransebeş ce avea ca rază de
acţiune regiunea dintre Orşova şi Marga ( pe linia culoarului Timiş- Cerna ). În anul 1871
Regimentul Româno-Bănăţean nr. 13 este desfiinţat la insistenţa autorităţiilor maghiare12.

Cap. 4 Revoluţia de la 1848 în zona militară a Banatului

Împărţirea Banatului în cele două zone, civilă - sub autoritate maghiară şi militară - sub
autoritate imperială, a avut o influenţă considerabilă asupra evenimentelor revoluţionare de la
1848. Atât partea civilă cat şi cea militară au avut atitudini diferite faţă de evenimente. „Fiecare
comună şi-a avut revoluţia ei, cu revendicările ei şi pe alocurea s-au înfiinţat şi gărzi naţionale
care aveau să ia lupta cu imperialii”13.Dacă partea civilă era mai degrabă sub influenţa maghiară,

11
Maria Vertan, Organizarea administrativ-teritorială a Banatului istoric în perioada 1716-1860, Analele Banatului,
XXI, 2013,p364-365
12
Sebastian Ştefănucă, Graniţa şi grănicerii bănăţeni- o abordare socio-istorică, Revista Romană de Sociologie, anul
XXI, nr. 1-2p. 129-151
13
Antoniu Marchescu, Grănicerii banaţeni şi Comunitatea de Avere,Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş,
1941, p. 191.
4
dar nu în totalitate, partea militară s-a poziţionat clar incă de la începutul evenimentelor.
Comunitatea militară de la Biserica Albă, respectiv Regimentul Confiniar Germano-Bănăţean a
fost de partea revoluţionarilor spre deosebire de regimentul de la Caransebeş care a fost de partea
imperialilor. Nici în zona civilă sprijinul românilor pentru revoluţia declanşată de maghiari nu a
fost entuziast şi asta din cauza neîncrederii pe care o ispirau acţiunile maghiarilor. Antoniu
Marchescu vorbeşte despre neîncrederea românilor în maghiari: „Lugojul a luat parte activă la
mişcările revoluţionare, cu deosebire partea nemţească a oraşului. În cursul lunei Martie, s-a
înfiinţat garda naţională şi s-a arborat tricolorul unguresc. Evreii n-au fost admişi în gardă, iar
Românii nu s-au îmbulzit să intre în cadrele ei”14.
Caransebeşul şi localităţile ce formau zona controlată de Regimentul de Graniţă nr. 13 au
rămas loiale Vienei pe tot parcursul evenimentelor din perioada 1848-1849. Nici măcar Eftimie
Murgu, omul care a influenţat cel mai mult romanii bănăţeni, nu a reuşit să atragă regimentul de
grănicerii în tabăra revoluţionară dar, se poate spune că vizita lui la Caransebeş nu a rămas fără
urmări în rândul populaţiei locale. I.D.Suciu, în cartea sa Revoluţia de la 1848 în Banat scrie:
„Ce face Murgu după ce ajunge la Lugoj? În primul rând, ia contact cu aderenţii lui. Apoi, după
patru zile doar, se grăbeşte să plece la Caransebeş: „La 12 l.c. - scria - Jakabffy15- Murgu
mergând spre Caransebeş a fost primit pretutindeni sărbătoreşte. Merită să fie relevată acestă
grabă a lui de a ajunge la Caransebeş. Care să fie explicaţia, mai ales că nici nu avea de gînd să
candideze în acest oraş? Căci în timpul alegerilor el va candida în cercurile Lugoj, Oraviţa, Făget
şi Zorlenţ. Murgu pleacă la Caransebeş înainte de a face măcar convocarea adunării de la Lugoj.
De ce oare? Nu găsim decât un răspuns: intenţiona să ia contact dintru început cu ofiţerii români
ai regimentului, spre a-i atrage de partea sa”16. Tot Jakabffy ne spune că Eftimie Mugu s-a lovit
de opoziţa generalului Appel, comandantul regimentului care a pus pază militară la locuinţa lui
Murgu pentru a împiedica întâlnirea acestuia cu susţinătorii săi17. Pentru îndepărtarea lui Murgu
din Caransebeş, adversarii lui apelează la autorităţile imperiale întocmind un denunţ în care se
spune: „Credincioşi mult iubitului nostru monarh, împăratul Ferdinand... am hoărât să nu lăsăm
nicidecum pe Murgu să treacă peste podul Vămii: durere însă, noi furăm împiedecaţi de la
aceasta şi aţa veni Murgu în lunea rusaliilor în oraşul Caransebeş, cu o întreagă suită de călăreţi
ţărani şi de însoţitori călare ca propagandişti cari aduseră în Caransebeş proclamaţia aci
alăturată”18.
Vizita la Caransebeş este relatată de Eftimie Mugu într-o scrisoare a sa datată la 17 iunie:
„Am fost la Caransebeş...poporul ţine cu mine. Oamenii guvernului slav-croat de acolo voind a
aţîţa împotriva mea aproape că au ieşit păgubaşă deoarece prin aceasta, contrar aşteptărilor, au
întărîtat atât de mult poporul împotriva lor, încât dacă nu mă grăbeam să plec se întâmpla vărsare
de sânge.” În aceeaşi scrisoare, Murgu relatează hotărârea sa de a convoca o adunare a românilor
bănăţeni care să conteste proclamarea Banatului timişan de către revoluţionarii sârbi ca provincie
sărbească şi să asigure regiunea împotriva atacurilor sârbeşti dar şi să consolideze legătura cu
maghiarii. Convocarea adunării s-a făcut sub semnătura mai multor fruntaşi bănăţeni: Dem.
Teodori, Ion Miescu, George Tina, George Marcu, Pavel Maniu, Frenţ Nicolae, Vasile
Nicolaevici, Petru Catruşca, Iosif Panaiot, Iacob Marcu, Iosif Maniul, Ştefan Dragoşi, Ion

14
Ibidem, p.192.
15
Kristof Jakabffy a fost vicecomite al comitatului Caraş în perioada Revoluţiei de la 1848.
16
I. D. Suciu, Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.100
17
Ibidem, p.100
18
I.Miloia, Un denunţ austriac contra lui E. Murgu şi George Poşta,"Analele Banatului", 1928, nr.1p.20
5
Paulescu, Aron Popovici Dimitrie Nicolae, Pavel Dragomir, Ştefan Berceanu, Ion Paulescu,
Ştefan Ioanescu, Dimitrie Popoviţa şi Pavel Filip19.
Activitatea lui Eftimie Murgu îl propulsează în parlament ca deputat al comitatului
Caraş. De altfel, Caraşul a ales doar deputaţi ce reprezentau interesele românilor şi nici un nobil
maghiar.
Din data de 7 mai 1848, autorităţile maghiare revoluţionare trec zona graniţei militare sub
autoritatea ministerului propriu, lucru ce a atras dezaprobarea grănicerilor.
Guvernul maghiar dorea ca şi regimentul român de graniţă să trimită un deputat în noul
parlament, cu acestă alegere s-ar fi consfiinţit recunoaşterea guvernului revoluţionar maghiar. La
1 iulie regimentul a fost somat să aleagă un deputat şi s-a fixat data alegerii pe 5 iulie. Caporalul
Bărbuţ din compania de construcţii a început o campanie împotriva alegerilor încă din după-
amiaza zilei de 4 iulie, fiind susţinut şi de alţi ofiţeri ai regimentului grăniceresc. În cursul nopţii,
împreună cu alţi militari, caporalul Bărbuţ s-a postat la podul din faţa oraşului şi a făcut
propagandă antimaghiară în rândul locuitorilor ce veneau din satele din jur la alegerile
organizate a doua zi. În 5 iulie s-au adunat la Caransebeş alegători din companiile militare şi
alegători civili din Caransebeş şi Rusca. Căpitanul Tresitz, membru al comisiei electorale,
întreabă poporul cu cine ţine, cu ministerul de la Viena sau cu guvernul de la Pesta. Răspunsul
alegătorilor este clar indicând Viena drept autoritatea pe care o recunosc. S-a hotărât să fie
trimişi trei delegaţi la împărat ca să afle dacă a emis într-adevăr ordinul prin care confiniile
militare ar fi trecute sub autoritatea guvernului maghiar. Alegătorii civili prezenţi au cerut totuşi
să se voteze dar li s-a răspuns ca nu mai pot pentru că au fost excluşi de pe listele de alegători.
Adunarea s-a împrăştiat şi nici delegaţia nu a mai fost trimisă la împărat. Ofiţerii regimentului
răspândesc tot felul de zvonuri în satele regimentului spunând că armata maghiară de 200000 de
oameni înfiinţată de dieta maghiară va fi îndreptată împotriva împăratului şi a grănicerilor sau că
robota a fost desfiinţată numai pentru maghiari dar nu şi pentru grăniceri. Din aceste motive dar
şi din cauza neîncrederii românilor în guvernul maghiar, tot teritoriul regimentului de graniţă este
împotriva guvernului, cu excepţia comunelor Rusca , Ruschiţa şi Ferdinansdberg ( Oţelul Roşu)
unde erau mai mulţi locuitori de origine maghiară. Astfel s-a ajuns la situaţia în care regimentul
român de graniţă nu a trimis nici un deputat în noul parlament maghiar20.
Încă din luna aprilie pleacă în Italia primele două batalioaane din cadrul regimentului iar
batalionul III, sub comanda maiorului Eisler, rămâne să asigure paza întregii circumscripţii a
regimentului 21.
Din iunie 1848, după Congresul de la Karlowitz, forţele revoluţionare sârbe se
organizează pentru a se opune armatei revoluţionare maghiare ce era cantonat la Becicherec şi
Vârşeţ.
Temându-se că Serbia va ataca Banatul, guvernatorul imperial, generalul Piret, a lansat o
proclamaţie către grănicerii Regimentului român de graniţă prin care le cerea să apere graniţa din
partea respectivă. Conformându-se cererilor, conducerea regimentului a luat o serie de măsuri: a
crescut efectivele de pază pe cordonul aferent graniţei şi a instituit un nou cordon pe linia
Stăncilova, Hurcu, Ravensca pentru a se apăra zona Almăj, a marit cu 300 de oameni efectivele
dislocate la Orşova unde a adus şi un tun şi a instalat peste tot semnale de alarmă în cazul unei
invazii. Noul cordon din zona Almăjului avea rolul de a înlocui linia părăsită de Regimentul de
graniţă iliro-bănăţean nr. 12, care a trecut, cu excepţia conducerii regimentului, în tabăra

19
I. D. Suciu, Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p.101
20
Ibidem,p. 125,126.
21
Ibidem,p.194-195
6
revoluţionarilor sârbi lăsând linia de apărare descoperită în faţa unei eventuale invazii de dincolo
de Dunăre22.
Invazia se produce în noaptea de 14/15 august, dar nu Serbia este atacatorul, ci un
detaşament format ad-hoc din circa 75 de oaneni înarmaţi conduşi de un fost comerciant numit
Radoiko. Trupa condusă de acesta intră în localitatea Şopotul Vechi unde locuitorii speriaţi nu
opun rezistenţă crezând că agresorii sunt doar avangarda trupelor regulate. Pentru respingerea
agresorilor, este trimis un detaşament de 400 de graniceri dintre care doar 10-12 erau din
batalionul III al Regimentului de graniţă nr.13, restul fiind civili înarmaţi cu puşti şi sape.
Căpitanul detaşamentului ajuns la faţa locului renunţă la atacarea sârbilor şi s-a retras. Radoiko,
în fruntea detaşamentului său, a colindat satele din zonă unde , pe lângă jafuri , a făcut şi
propagandă în rândul românilor prezentându-se ca trimis al împăratului Ferdinand al V-lea şi
promitea în numele acestuia reducerea dărilor, păşunat liber şi alte favoruri pentru populaţia
românescă în cazul în care se alătură sârbilor. Toată agitaţia nu a durat mai mult de 3 zile
deoarece Radoiko a părăsit Almăjul de teama trupelor grănicereşti ce au fost suplimentate cu
întreaga rezervă a companiilor şi cu grupul de voluntari civili ( glotaşi)23.
După dizolvarea dietei de la Pesta de către împăratul Ferdinand, guvernul revoluţionar
maghiar încearcă să-si găsească aliaţi şi apelează la populaţia română de pe teritoriul Imperiului
Austro-Ungar . Un "Apel către români" semnat de Lajos Kossuth a fost transmis atât în Ardeal
cât şi în Banat. Prezentăm mai jos o parte a apelului aşa cum apare în cartea lui Antoniu
Marchescu, "Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere" ( pag.201-203):
"Naţinea maghiară frăţeşte a împărţit cu Românii toate drepturile, şi nu şi-a ţinut pentru
sine chiar nici unu, nu şi-a înşuşit nici un privilegiu, ce ar restrânge libertatea Românilor.
Şi acesta a făcut naţiunea maghiară chir din nobila sa inimă, a făcut din bunăvoinţa sa,
fără nici o silă.
Drept că Românii de multe veacuri mult au pătimit:erau mai cu totul lipsiţi de libertate,
şi totuşi au purtat greutăţi mari, şi încă şi numele lor era batjocorit în legile ţării.
Însă, pentru cine au pătimit toate acestea?Pentru sfetnicii ( consilierii )cei răi ai craiului,
cari l-au împresurat pe el;dar aceştia nu numai pe Români, ci şi pe Maghiari( Unguri) i-au
subjugat.
Însă, Dumnezeu s-a îndestulat cu patimile popoarelor şi a făcut să răsară yiua în care a
învins dreptatea şi s-a făcut liber poporului, încât Românul, atât Maghiarul, Croatul ca Sârbu, şi
sunetul libertăţii pentru o clipită a alungat pe consilierii cei răi ai craiului.[ ]
Cârma ţării vă porunceşte vouă Românilor, fiştecăruia deosebit şi tuturor , cari fiind
amăgiţi, aţi rătăcit de pe calea cea dreaptă şi legiuită, ca fiştecare în opt zile să se aplece şi să
se supue legilor, să fie în pace, să se poarte cum se cuvine unui concetăţean bun, şi să nu cuteze
a face vrajbă, sau a atăta măcar cât de mic semn a nepăciuirii;căci altmintrelrea, precum e
adevărat că e un Dumnezeu în ceriu, şi acesta apără dreptatea, aşa e adevărat şi aceea, cum că
se va coborî asprimea pedepsei pe capetele vinovaţilor, şi viteaza noastră astăşime, care numai
acum a bătut o turmă vânzătoare de patrie - va porni în contra voastră, şi atunci vai amar de
fiecare răscolitor, iar de trei ori vai de întărâtători. "

Simion Bărnuţiu, în calitate de preşedinte şi George Bariţiu, în calitate de secretar,

semnează în numele Comitetului Naţiunii Române un apel către români ca răspuns la apelul
maghiarilor în care arată, pe larg, că guvernul revoluţionar maghiar nu face decât să amăgească
românii cu tot felul de libertăţi şi drepturi şi că, de fapt, maghiarii nu fac decât sa-şi urmărească

22
Ibidem, p.195
23
Ibidem,p. 197
7
propriul interes de a înlocui dominaţia austriacă cu cea maghiară. Cei doi români îşi încheie
astfel apelul emis la Sibiu, în octombrie 1848:
"Fraţi Români! încă odată, să nu credeţi minciunilor lui Kossuth şi Lemeni, că Jelacici*
şi ceilalţi generari împărăteşti ar fi bătuţi; aceştia sunt pretutindenea învingători;iar voi
încrezându-vă în dreptatea voastră, speraţi în Dumnezeu, părintele naţiunilor, şi fiţi convinşi ,
că anul 1848 este cel mai de pe urmă al tiraniei ungureşti şi cel dintâiu al învierii naţiunilor
asuprite. Să trăiască Împăratul nostru Ferdinand!"
Grănicerii de la Caransebeş au continuat lupta împotriva trupelor revoluţionare maghiare
şi au trimis trupe pentru susţinerea forţelor imperiale ce apărau Lugojul şi Timişoara. La Lugoj
au fost detaşate companiile nr. 13 şi 14 sub comanda căpitanului Puffer iar la Timişoara s-a
deplasat companiile 15 şi 16 sub comanda căpitanului Lennich24.
În octombrie este mobilizat şi regimentul IV sub comanda căpitanului Wallitzek. Din el
făceau parte şi primii soldaţi recrutaţi din rândul coloniştilor grmani care până atunci erau
exceptaţi de la mobilizare. Cei opt soldaţi erau din Gărâna şi Brebu Nou, localităţi fondate de
coloniştii germani. După mobilizarea batalionului, încă două companii, 17 şi 18, au fost trimise
la Lugoj25.
Grănicerii bănăţeni au participat la înfrângerea trupelor guvernului maghiar de pe întreg
teritoriul Banatului asigurând preluarea controlului de către imperiali în toată regiunea. Au
participat la apărarea Timişoarei şi a Lugojului, la recucerirea Lipovei, a Bocşei şi Reşiţei dar şi
la luptele de la Arad. În acelaşi timp cu atacul asupra Aradului, a fost întreprinsă şi o campanie
asupra Bocşei şi Reşiţei. La atacarea ultimelor două localităţi au participat grănicerii de la
Caransebeş şi cei din Lugoj. În ziua de 14 decembrie pleacă din Lugoj un detaşament spre Bocşa
iar de la Caransebeş, pleacă spre Reşiţa un detaşament format din companiile 23,14 şi 27.
Comanda companiei 24 o avea căpitanul Traian Doda care va încerca să negocieze capitularea
revoluţionarilor. După începerea negocierilor dintre Doda şi revoluţionari, un alt căpitan,
Philipovici, fără să aştepte rezultatul negocierilor, porneşte atacul asupra Reşiţei. Revoluţionarii
se retrag de la negocieri şi deschid focul aspra grănicerilor dezorientaţi de ordinele contradictorii.
Aceştia se retrag spre Soceni. În 18 decembrie revoluţionarii din Bocşa pornesc un contraatac şi
ocupă localitatea Fârliug iar cei din Reşiţa ocupă Soceniul. Incendiază satele Ezeriş, Fârliug şi
Soceni şi împuşcă mai mulţi locuitori26.
Încurajaţi de retragerea trupelor imperiale şi de ajutoarele primite de la Vârseţ,
revoluţionarii din Reşiţa şi Bocşa au hotărât să declanşeze un atac asupra Lugojului dar trupele
de grăniceri sub comandă unică şi reorganizaţi au pornit la atac atât asupra Reşiţei şi Bocşei.
"Ciocnirea s-a produs în dimineaţa zilei de 24 decembrie, atât asupra Bocşei, cât şi asupra
Reşiţei. Trei lovituri de tun, trase de revoluţionari din tunurile de tuci ale Reşiţei, au fost
semnalul de începere al luptei. Ei dispuneau şi de tunuri de mare calibru. Unul din ele purta
numele "Baba", cu mult superior tuturor celorlalte. Acesta, după ocuparea Reşiţei, a fost adus ca
trofeu la Caransebeş. Lupta de artilerie era vie de ambele părţi. Terenul accidentat şi zăpada
mare nu au favorizat înaintarea trupelor pedestre. Abia după-masă a început să cedeze inamicul
şi seara a început retragerea spre Vârşeţ, lăsând în mâinile imperialilor cele două orăşele."27
La începutul anului 1849 regimentul româno-bănăţean avea trupele distribuite în mai tot
Banatul dar şi în Italia. Astfel:

24
Ibidem, p.209
25
Antoniu Marchescu, Grănicerii banaţeni şi Comunitatea de Avere,Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeş,
1941, p210
26
Ibidem,p. 221
27
Ibidem, p.222
8
- Primele două batalioane (companiile 1 - 12 ) erau în Italia ,
- Companiile 15 şi 16 erau parte din apărarea Arad,
- Companiile 17, 18, 25, 26, 27 şi 28 erau dislocaţi la Timişoara,
- Companiile 22,23, 29 şi 30 apărau Caransebeşul ,
- Pentru apărarea Lugojului erau utilizate companiile 13, 14, 19 şi 21 precum şi un detaşament de
plăieşi,
- Compania 24 ocupa Sasca .
În aprilie 1849, trupele guvernului maghiar conduse de generalul Bem pornesc marşul
pentru cucerirea Banatului. Intrarea în Banat se face prin Porţile de Fier şi trupele înaintează spre
Caransebeş. La Voislova, comună grănicerească, generalul Bem întâmpină prima rezistenţă. La
Marga, ţăranii se opun rechiziţionării vitelor de către trupele maghiare şi astfel are loc o ciocnire
mai serioasă între grăniceri şi trupele maghiare. Românii pierd un om pe câmpul de luptă, pe
grănicerul David Drăghici din Voislova.28
După evenimentele de la Voislova şi Marga, trupele maghiare s-au îndreptat spre
Caransebeş. Generalul Bem emite un manifest prin care se adresează grănicerilor:
„Alegeţi-vă dară: de lucraţi contra noastră vă aşteaptă pedeapsă, moarte şi pustiire, - iară
de lucraţi cu noi, vă aşteaptă iertare, viaţă şi libertate”.
În faţa superiorităţii numerice a trupelor maghiare, grănicerii s-au retras la Orşova şi
generalul Bem intră în Caransebeş la 17 aprilie şi continuă marşul spre Orşova. Regimentul de
graniţă romăno-bănăţean se retrage în Ţara Românească iar maghiarii intră în Orşova la 15 mai.
La acestă dată întreg Banatul, cu excepţia Timişoarei, era sub ocupaţia armatei generalului Bem.
Comisarul guvernului numeşte pe protopopul Ignatie Vuia în funcţia de administrator al
episcopiei Vârşeţului şi pe Vicenţiu Babeş, profesor din Arad, în funcţia de director al şcolilor
greco-ortodoxe din districtul Caransebeş, în locul lui Maxim Pascu care era acuzat de trădare
pentru că a trecut de partea imperialilor29.
Desfiinţarea regimentului de graniţă reprezintă o măsură extrem de importantă luată de
guvenul maghiar. La inceputul lunii iunie, comisarul Fulepp Lipot adresează o proclamaţie către
locuitorii regimentului de graniţă româno-banatic. Proclamaţia începe cu reformele introduse de
guvernul maghiar: „desfiinţarea iobăgieişi a servituţilor feudale, introducerea contribuţiei
comune la impozite, abolirea decimei preoţeşti, extinderea dreptului de vot şi legea care asigură
retrocedarea bisericilor şi revenirea la ortodoxie”.30 Comisarul anunţă grănicerii că regimentul a
fost desfiinţat şi că vor avea următoarele „libertăţi”: devin cetăţeni liberi urmând să presteze
serviciul militar timp de patru ani, statul asigurându-le plata pentru întreţinere, devin proprietari
liberi ai pământului pe care îl cultivă, sunt liberi să vândă şi să cumpere bunurile lor, abolindu-se
restricţiile impuse de austrieci. Grănicerii pot face comerţ fără nici o autorizaţie iar fetele lor vor
avea drept de moştenire. Guvernul maghiar dă comunelor ca proprietate veşnică toate păşunile
publice, lărgeşte drepturile de folosire lemnului din pădure şi dreptul la păşunat, se va renunţa la
dreptul de tutelă al ofiţerilor asupra comunelor care vor avea conducere aleasă în mod liber. Se
va asigura prin lege libertatea religiei şi naţionalitatea31.
Neîncrederea populaţiei faţă de promisiunile guvernului maghiar a fost confirmată de o
altă măsură care a nemulţumit profund românii: recrutarea forţată. Toate aceste măsuri s-au
suprapus peste excesele trupelor maghiare şi astfel a rezultat o stare de nemulţumire faţă de
guvernul maghiar în ciuda eforturilor generalului Bem de a aplana conflictele apărute între

28
Ibidem, p.234
29
I. D. Suciu, Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti, 1968, p223
30
Ibidem,p.224
31
Ibidem,p. 225
9
localnici şi soldaţi. I.D. Suciu prezintă o astfel de situaţie, relatată în Cronica parohială din Iaz,
aflată la protopopiatul român din Caransebeş:„...când au fost revoluţie cu ungurii au fugit tot
poporul cu femeile şi cu pruncii, părăsind casa şi averea lor, în pădurea de la Var , numită Muga,
numai ca să-şi scape viaţa". În sat nu au rămas decât câţiva oameni şi preotul. Generalul Bem
văzând comuna pustie a spus preotului să cheme sătenii la casele lor pentru că soldaţii au ordin
să nu comită excese. A doua zi, o companie de soldaţi maghiari a trecut prin sat şi s-au oprit la
preot, la biserică. Preotul cunoscând limba maghiară a înţeles ce vorbeau soldaţii şi astfel a aflat
cum doreau aceştia să-l omoare: prin spânzurătoare sau prin împuşcare. Preotul scapă cu fuga şi
ajunge la Caransebeş unde reclamă cazul generalului Bem. Acesta dă ordin ca locotenentul care
conducea compania respectivă să fie executat dar, la intervenţia preotului, acesta a fost iertat32.
După ocuparea Banatului de către trupele guvernului revoluţionar maghiar, Eftimie
Murgu revine în Banat şi încearcă să negocieze o apropiere între români şi maghiari dar
încercarea eşuează şi se întoarce la Pesta unde se întâlneşte cu Nicolae Bălcescu. Murgu îi spune
acestuia că bănăţenii se poziţionează contra ungurilor şi nu există cale de întoarcere.
După plecarea lui Kossuth spre Turcia , Eftimie Murgu spera că generalul Bem ar putea
prelua conducerea revoluţiei din Banat, Ardeal, Ţara Românească şi Moldova şi să continue
lupta bazându-se pe elementul românesc.33 Era prea târziu pentru alianţe, sub presiunea
imperialilor aliaţi cu Rusia, armata lui Bem s-a împărţit şi revoluţia a fost înfrântă.

Cap. 5 Represaliile asupra fruntaşilor români din Banat după Revoluţia de la

1848
După înfrângerea revoluţiei urmează represaliile autorităţilor austriece împotriva
participanţilor la revoluţie. Eftimie Murgu, Aloisiu Vlad şi Axentie Bojincă sunt arestaţi şi
condamnaţi. Eftimie Murgu este condamnat la moarte dar, ulterior Murgu va primi o
condamnare de patru ani de închisoare. Autorităţile bisericeşti sârbe participă la reprimare şi
acuză o serie de preoţi de trădare faţă de Habsburgi. Sunt condamnaţi la pedepse grele preoţii:
Dimitrie Petrovici - Stoichescu, Ştefan Chirculescu, Ştefan Iliev-Bebanul, George Petrcu, Mihai
Velceanu, Dimitrie Teodori. Preoţii au fost scoşi din rândul clerului. Pantelimen Jivcovici,
episcop de Timişoara, dă o circulară în 13 august prin care toţi preoţii care şi-au reluat numele
româneşti sunt obligaţi să revină la cele sârbeşti pe care le-au primit când au devenit diaconi sau
preoţi. Patriarhul Iosif Rajacici interzice utilizarea literelor latine în actele oficiale ale bisericii
greco-ortodoxe din Banat34. Urmează o perioadă de reprimări şi suferinţe pentru romînii din
Banat. Loialitatea românilor bănăţeni faţă de Habsburgi nu pare să fi avut vreo valoare din
moment ce, la Viena, se hotărăşte anexarea Banatului la Ungaria.

Cap. 6 Concluzii

În timpul Revoluţiei de la 1848, Banatul a avut o situaţie diferită faţă de Ardeal sau
Moldova şi Ţara Românească. Componenţa etnică a populaţiei din Banat precum şi distribuţia
diferită a puterii politice precum şi a celei bisericeşti a făcut din Banat un caz special al perioadei
respective. Din punct de vedere politic, Banatul avea atât administraţia maghiară cât şi austriacă
iar biserica ortodoxă era condusă de clericii sârbi astfel că românii, care erau majoritari, nu erau

32
Ibidem, p. 226
33
Ibidem, p. 236.
34
Ibidem,p. 240
10
egali în drepturi cu celelalte naţiuni ale imperiului. Dorinţele românilor bănăţeni nu se limitau
doar la drepturile politice, nu-şi doreau doar unirea tuturor românilor ci şi separarea de biserica
sârbă, lucru considerat prioritar de Eftimie Murgu şi ceilalţi fruntaşi bănăţeni.
Protopopul dr. Gheorghe Cotoşman scrie în Foaia Diecezană în 1947: „Ei vor înainte de
toate neatârnarea bisericească, pe care o socotesc mai de preţ decât neatârnarea politică, ştiind
că un popor nu poate fi cu adevărat liber până când sufletul lui este robit şi ţinut în întuneric. Şi
Românii bănăţeni dela o vreme, sub păstorirea episcopilor şi preoţilor sârbi, se simţeau robi
sufleteşte. Sătul de străinisme în biserică şi în şcoală, Românii bănăţeni vor să se roage în
biserică şi să înveţe în şcoală în dulcea lor limbă daco-românească, isgonită de episcopii sârbi
şi înlocuită cu cea slaveno-sârbească, neînţeleasă nici de preoţii români”.35
O mare parte a bănăţenilor au susţinut strategia lui Eftimie Murgu de a obţine în primul
rând separarea de biserica sârbă conştienţi fiind că libertatea politică nu poate fi obţinută pentru
că forţele potrivnice, atât maghiarii cât şi austriecii, erau prea puternice. Bănăţenii, chiar
împreună cu ardelenii, nu puteau lupta cu cele două forţe ale Imperiului Austro-Ungar. Era
fundamental însă, ca pentru păstrarea identităţii naţionale, să preia controlul bisericii şi a şcolilor
astfel ca limba română, credinţa poporului şi valorile naţionale să fie duse mai departe de
generaţiile viitoare.
Chiar dacă Eftimie Murgu a avut contestatarii săi, bănăţenii i-au păstrat vie amintirea şi îl
consideră personalitatea cea mai de seamă a Revoluţiei de la 1848 din Banat, tocmai pentru că a
înţeles foarte bine situaţia specială din Banat unde populaţia era divizată de multiplele interese
ale conducătorilor politici şi spirituali.
La 21 decembrie 1932, în capela cimitirului din Lugoj, sunt depuse rămăşiţele pământeşti
ale lui Eftimie Murgu pentru a fi reînhumate în oraşul unde a început revoluţia sa. La acest
eveniment, preotul Romul G. Ancuşa ţine o cuvăntare, reprodusă integral de Foaia Diecezană în
numărul 2 din 8 ianuarie 1933. În discursul său, preotul Ancuşa spune că nu filozoful şi
publicistul Eftimie Murgu trebuie sărbătorit, ci luptătorul pentru neatârnarea bisericescă a
bănăţenilor: „... mândria noastră bănăţeană apreciază astăzi în persoana lui Eftimie Murgu pe
preotul care a pornit lupta, aici în Banat, pentru a se slobozi Românimea ortodoxă de sub
obezile ortodoxiei sârbeşti, adică lupta pentru desrobirea de sub ierarhia sârbească, care deşi
ne ocrotea în contra sentinţelor de catolicizare, ne robea greu în cele naţionale”.36

35
Gheorghe Cotoşman, Eftimie Murgu şi Banatul la 15/27 iunie 1848, Foaia diecerzană,anul LXII, nr.28-29,
p.3,1947.
36
Romul Ancuşa, In memoriam, Foaia diecezană, anul XLVIII, nr. 2,p.2, 1933
11
BIBLIOGRAFIE

Brătescu Constantin, Contribuția românilor din Banatul de sud la Marea Unire.

De la precursori la făuritori, Reșița, Editura Cheorghe Magas, 2018.

Marchescu Antoniu, Grănicerii banaţeni şi Comunitatea de Avere,Tiparul

Tipografiei Diecezane, Caransebeş, 1941.

Papiu Ilarian Alexandru , Istoria romanilor din Dacia Superioara, Casa de Editura
Mures, Targu-Mures, 1996, vol. II.

Popoviciu George, " Istoria românilor bănățeni", Lugoj, 1904.

Suciu I. D., Revolutia de la 1848-1849 in Banat, Editura Academiei, Bucuresti,

1968.

***Ancuşa Romul, In memoriam,"Foaia diecezană", anul XLVIII, nr. 2, 1933.

***Cotoşman Gheorghe, Eftimie Murgu şi Banatul la 15/27 iunie 1848, "Foaia
diecezană", anul LXII, nr.28-29, 1947
***Miloia Ioachim, Un denunţ austriac contra lui E. Murgu şi George
Poşta,"Analele Banatului", 1928, nr.1.
***Ştefănucă Sebastian, Graniţa şi grănicerii bănăţeni- o abordare socio-istorică,
Revista Romană de Sociologie, anul XXI, nr. 1-2,
*** Vertan Maria, Organizarea administrativ-teritorială a Banatului istoric în
perioada 1716-1860, Analele Banatului, XXI, 2013.

12