Arhitectura spaniolă în perioada imperiului habsburgic

În publicația lui Fernand Braudel The Mediterranean and the Mediterranean World in the
Age of Philip II el folosește pentru cadrul său geografic și social lunga domnie a lui Philip al II-
lea, la care adaugă și perioada de domnie a imperiului habsburgic în Spania pentru a extinde
granițele geografice până la marea Mediteraneană. Prin această extensie el îi atribuie domniei lui
Phillip al II-lea primul sistem economic și politic care a calibrat întreaga lume. Construcția a fost
o activitate principală în sistemul politic economic, însă nu este la fel de bine cunoscută. Spania
este definită cel mai correct de către granițele sale moderne și perioada sa de izolație, care printre
altele vizează și arhitectura colonială din America Latina ca fiind un derivat al dezvoltării din
Europa. În același fel în care perioada lui Phillip al II-lea a servit pentru Braudelun ca obiectiv
mai larg asupra lumii, la fel a fost și domnia Habsburgilor spanioli din 1516 pana in 1700, care
ofera o ramă pentru înțelegerea dinamică a arhitecturii și a urbanismului în teritoriul respectiv.

Un cadru mult mai revizuit ne face să ne gândim la lunga abordare al studiului Europei
moderne și a arhitecturii europene timpurie. În ceea ce privește arhitectura spaniolă standardul și
marca stilistică sunt limitate. Pentru început Renașterea a fost un curent ce a ajuns în Spania
destul de târziu. Prin această întârziere, se face ca elementele medievale să se regăsească și în
jurul anilor 1500, făcând Spania similară Franței, Germaniei și Angliei – un deținător al
Renașterii ”gotice”, fiind contrar dezvoltărilor din Italia centrală. Decorațiile ei au fost greșit
interpretate, fiind contrar dezbătute în ce privește originea lor romană contra unui trecut mult mai
Islamic.

Școlile de arhitectură barocă nu sunt cu nimic mai problematice când vine vorba de
mărcii tradiționale. Primul studiu realizat în engleză pe baza arhitecturii Iberice moderne sau
iberico-americane a fost publicat în 1959 de către George Kubler. Pentru aceasta singurul
monument al secolului XVI a fost mânăstirea-palat a lui Phillip al II-lea El Escorial, o
construcție complet realizată la poalele munților din Madrid, construcția s-a realizat în perioada
1563-1584. Aceasta construcție este bazată pe caracteristicile arhitecturale din prima jumatate a
secolului XVII în Spania și Portugalia. Bazat pe o schemă istorică expusă în criticile
neoclasicismului din secolul XVIII, Kubler denigreaza arhitectura de la sfârșitul secolului XVII
și totodată și regula Habsburgilor spanioli pentru calitatea ornamentală. La începutul anilor 1970
arhitectul și criticul Christian Norbergschulz este de părere că arhitectura spaniolă în aceea
perioadă nu contribuie la istoria arhitecturii.

Istoricul Richard Kagan se întreaba dacă cineva a considerat să numească acest gen de
clădiri dupa perioada lor. Aceasta denumire prevede o nuanțare politico-istorică a arhitecturii din
perioada modernă timpurie spaniolă. Termenul este o provocare care ne face să ne gândim în
linii mari despre clădirile și spațile publice ca reflexii ale guvernării imperiale spanoiole, acestea
sunt definite de istoricul Gabriel Paquette drept un proces de institutionalizare formală și
informată care nu este necesar să fie efectuată neapărat de stat, ci mai degrabă ghidată si
activitatea ei să fie restrânsă de la grup la o scara mai joasă, la individ. Termenul “Habsburg
Spaniol” în momentul actual setează niste granițe geografice și temporale, fiind de ajutor pentru
a putea aproxima lumea modernă timpurie, perioada în care monumentele și orașele au apărut în
urma unui schimb de oameni și idei despre arhitectură la un nivel global.

Dominația habsburgilor spanioli a luat naștere în momentul în care împăratul Sfântului

Imperiu Roman, Carol al V-lea a fost încoronat Carlos I al Spaniei în 1516. Pământul a fost
condus de Carol și de moștenitori care au cuprins regate, ducate și state vasale, precum și
granițele care ar extinde de la Atlantic până la Oceanul Pacfic. Tărâmul a fost pus la punct drept
o monarhie universală, acesta era un concept inspirat de idealul medieval al reunificării creștine
sub Imperiul roman. Cu toate că ei au guvernat de la o curte regală situată permanent în Madrid
după 1561, Habsburgii spanioli s-au bazat pe o structură de putere descentralizată din cauza
viceregilor, magistraților și oficialilor regali care au fost staționați într-o rețea de orașe de la
Sevillia la Bruxelles și de la Napoli la Mexico. Ca rezultat, administratorii habsburgilor spanioli
au absorbit și au acomodat o serie de practice politice locale. Așadar exista o varietate vastă de
arhitectură, tot acesta a rămas drept mărturie pentru expunerea monarhiei.

De-a lungul timpului au fost făcute numeroase studii asupra acestei problematicii ce cuprinde
categorizarea arhitecturii din timpul imperiului Habsburgic spaniol. Printre acestea se enumeră
următori cercetători ce au contribuit la aceste cercetării: Centrul de studii hispanice europene din
Madrid, studiu care inițial era dedicat palatelor care se aflau sub controlul Spaniei, însă dintr-un
impuls asupra cercetării diferitelor câmpuri, s-a ajuns la explorarea a ce s-a numit “Barocul
Hispanic”. Cu toate ca Imperiul habsburgic spaniol era unul vast și cunoștințele arhitecturale au
patrulat de-a lungul său se pot observa diferite forme prin care monarhia s-a reprezentat pe ea
însuși.

Perioada habsburgului spaniol classic

Manfredo Tafruri, personaj important în ce priveste istoria modernă timpurie și istoria

arhitecturii moderne din Italia a explorat schimbul cultural dintre Italia și Spania în secolul XVI.
A publicat în urma acestui studiu un articol despre Palatul lui Carol al V-lea din Granada,
conform căruia această clădire era considerată datorită stilului său avangardist care provine de la
sfârșitul anilor 1520 drept enigmatic. Tafuri a considerat că arhitectura palatului este o
combinație cu Catedrala contemporană din Granada, care a fost construită în mod clasic de un alt
spaniol, Diego Siloé, în inima orașul musulman recent cucerit. Granada, în opinia lui Tafuri o
portretizeaza într-o ideologie ce cuprinde implicații ale introducerii arhitecturii clasice de către
agenți ai habsburgilor spanioli, precum ambasadorii și arhitecții. În ultimul rând Tafuri considera
că Palatul lui Carol al V-lea a fost unul italian la origine și ba chiar l-a legat de arhitectul italian
Giulio Romano de la curtea papala din Roma. Aceasta distincție culturală între Italia și Spania
este greu de realizat chiar și astazi.

O legătură adâncă între Spania și Italia se poate configura ca fiind Tempietto a lui Donato
Bramante, care inițial a fost considerat fondarea monumentului traditional classic al arhitecturii
renascentiste. Un alt studiu asupra arhitecturii spaniole din aceasta vreme este realizata de
Thomas Dandelet în publicația sa Roma spaniola argumentează cum orașul papal din perioada
modernă timpurie a fost aproape să fie un stat client al Spaniei habsburgice. Roma a
experimentat ceea ce Dandelet a numit “imperialism informal” în contrast cu mai multe direcții
si dogme violente ale regulii Habsburgice în palate precum Granada, Cuzco sau Tenochtitlan.
Tot el a adus ca argument cum ca Tempietto este un exemplu al patronajului spaniol in Roma.

Alt studiu asupra acestui subiect este mai recent, din 2014, al lui Jack Freiberg. În acest
studiu el explica cum Tempietto sublineaza implicarea spaniolilor în construirea acestui
monument și rolul lor critic în crearea unei opere arhitecturale care a ajuns sa întruchipeze
clasicismul renascentist la începuturile sale. Ideile de analiza micro-istorică ale acestuia
abordează câteva dintre figurile istorice, în frunte se afla cardinalul spaniol Bernardino Lopez de
Caravjal, care a lucrat în apropiere în perioada de domnire a papei spaniol Alexander VI și care
mai apoi a promovat idealurile coroanei spaniole ca aparator al credinței catolice. Tempietto a
îmbinat formele de inspiratie antică “a lo romano” și ornamentarea creștină. Aceasta a servit
drept model pentru partea civilă habsburgului spaniol și totodată drept monument religios în
Madrid și în Toledo și Granada. Formele clasice împodobeau arcadele efemere ce au fost ridicate
pentru a îl sărbători pe Carol al V-lea la Bologna în 1530, pe lângă acestea se mai identifica și
cele construite pentru intrarea lui Fillip al II-lea în Anvers drept prinț în 1549.

La momentul scrierii studiului de către Tafuri, acesta nu știa de școlile dedicate artei
coloniilor latino-americane a forțelor ideologice care lucrează în absorbția tradiților arhitecturale
indigene în noi locuri ale imperiului habsburg spaniol. În 1540 când catedrala din Granada a luat
amploare în Andalucia, un portal classic a fost ridicat înaintea unei alte catedrale noi din ora șul
carribian Santo Domingo, ce se află astăzi în Republica Dominicană. Mai presus de separarea
porticului de către coloane afluente, arcele rotunde au fost acoperite cu sculpturi, totodată și cu
simboluri politice, religioase și alegorice. Cel mai predominant printe simboluri a fost podoaba
heraldică imperială a lui Carol al V-lea, aceealași scut heraldic cu care a fost împodobit noul
palat al împăratului de la Garnada. Utilizarea simultană a arhitecturii clasice la Grenada și la
Santo Domingo este un exemplu al obișnuinței ce se regăsește în arhitectura spaniolă
habsburgică,care nu au fost marcate în mare măsură din cauza istorilor naționale artificiale.

În studiul său Kubler a separat arhitectura Spaniei de cea a Portugaliei și a făcut același
lucru și în ce privește coloniile Americane. În întreaga lume se construia simultan pe lângă ce
înseamnă arhitectura specifică din Spania în perioada Imperiului Habsburgic. Arhitectura clasică
a luat de-a lungul perioadei moderne timpuri mai multe variante, Christy Anderson folosește
acest argument în studiul său despre arhitectura renascentistă din întreaga Europă. O varianta a
clasicismului în Spania ce nu a fost tratat de catre Anderson este “estilio ausriaco” sau stilul
Habsburgic ce a fost inventat de Philip al II-le-a și arhitectii lui în 1560 pentru proiecte din jurul
Madridului. Stilul abordat local de către construcțiile tradiționale care au favorizat turnuri și
portale largi. Pe lângă acestea mai erau folosite după scrierile lui Serilio caramida arsă și ardezie.
Acești stil se reflecta la perfecție cu stilul spaniol habsburgic, care precum și monarhia, a evoluat
deodată cu ea. Mănăstirea El Escorial este cel mai fastuos monument al habsburgilor, monument
creat pentru a supraviețui, acesta a fost construit complet din granit. Fațada principala a palatului
regal din Madrid este formată dintr-un turn din cărămida care datează din ani 1560, a fost
reproiectat în piatră în timpul domniei lui Philip al III-lea. Biserici, primării, poduri, locuri
publice au fost toate create în același stil precum El Escoria, lucru ce a continuat pana în al 2-lea
sfert al secolului XVII. În 1630 Philip al IV a urmărit să folosească inspira ția pe care și-o trage
din El Escorial în construcția majorității clădirilor publice, nu doar din motive formale ci și din
punct de vedere politic, deoarece se asocia cu glorioasele zile de domnie a lui Philip al II-lea.

Migrarea formelor și ideilor arhitecturale.

Ideile monarhice pentru ce înseamnă un guvernământ bun si justiția ce era promovată de

palatul regal din Madrid, precum se poate observa și din funcția de vicerege al guvernatorului din
Mexico, Napoli și Lima. Precum în Madrid, aceste locuri servesc ca rezidențe pentru guvernatori
regali, ele furnizează săli de judecată și alte spații pentru ceremoni și instituții de guvernământ.
În această perioadă a istoriei mixtura dintre încăperii cu funcție administrativă și cu funcție
rezidențială nu mai este atât de întâlnită, însă în schimb se întâlnește prin palatele. Mai
costisitoare ca de-obicei se regăsesc întreprinderile realizate de imperiul habsburgic spaniol în
materie de arhitectura si lucrări publice ca fiind amplasate de monarhie drept garan ții pentru
stabilitate și guvernare bună.

La începutul anilor 1580 Herrera a lucrat cu o multitudine de artiști și oameni de știin ță

de la curte pentru a realiza Academia Regală de Matematică din Madrid. Pentru funcționarea
acestei academii s-au comis traduceri ale textelor arhitecturale critice ale lui Vitruvius și a lui
Leon Battista Alberti. Toate aceste texte tipărite tipărite în 1582 au fost folosite pentru predarea
si învățarea la curte și au fost trimise în diferite părți ale monarhiei. Evidenta circula ției acestor
cărții de arhitectura și desene poate să fi găsită în întreaga lume modernă spaniola. Uni din primii
emițători de idei arhitecturale în Mexic au fost frățiile mendicate, acestea au fost succedate de
oficiali regali, constructori și birocrati precum notari sau cărturari, ale căror scrieri au dezvăluit o
măiestrie a noutăți teoretice despre arhitectură si orașe. Ordonanțele emise de curtea spaniolă dau
forma orașelor din împrejurimi, dar nu numai ci și a ideilor despre monumentele care
împodobeau aceste locuri. Reprezentativă pentru aceasta perioada a arhitecturii mai sus discutate
este El Escorial.

Fațada este împărțită în două registre: Primul registru se află de la baza clădirii până la
stilobatul următorului alinament de coloane colosale angajate. În primul registru regăsim un
portic rectangular cu ancadrament. Porticul este încadrat de coloane colosale angajate. Coloanele
au o baza simpla formată din tor și scotie, după care urmează un anulet, fusul coloanei și
capitelul este doric, fiind format din echină și abacă. Printre alinamentul coloanelor se regăsesc
ancadramente rectangulare și nișe oarbe. Deasupra coloanelor se află arhitrava. Antablamentul
este format din metope si triglife, iar deasupra se afla cornișa cu denticuli. Cel de al doilea
registru este realizat de la baza stilobatului celui de al doilea set de coloane colosale angajate.
Avem de o parte și de cealaltă a fațadei către un contrafort. În punctul central al registrului se
afla și o nișă cu o statuie și un medalion. De data aceasta coloanele sunt cu capitel ionic compus
din volute. Deasupra acestui registru avem un fronton clasic împreună cu timpanul. Deaspura
acestora se află trei acrotere.

G.M.

Escobar Jesus, Architecture in the age of the Spanish Habsburgs.

Bazilica Bom Jesus din Goa

Această bazilică se află în India și a fost construită în stil baroc pe vremea când o parte
din coasta vestică a Indiei era o colonie comercială a Portugaliei. Bom Jesus este și cea mai
veche biserică din Goa, constucția începând în anul 1594 și terminându-se în 1605, iar din punct
de vedere spiritual, lăcașul reprezintă un mare centru de interes deorece aici se află moaștele
Sfântului Francisco de Xavier care a fost unul dintre primii membri ai Ordinului iezuit și un
apropiat al Sf. Ignațiu de Loyola.1

Francisco de Xavier a întreprins mai multe călătorii de creștinare a populațiilor indigene

din extremul Orient în calitate de nunțiu papal, un fel de ambasador al Vaticanului și la îndemnul
regelui Ioan al III-lea al Portugaliei care dorea o uniformizare religioasă în posesiunile sale
coloniale. Pe 7 aprilie 1541, acesta a plecat spre India unde a ajuns un an mai târziu pe 6 mai
1542, iar în anii următori până la moartea sa în 1552 va mai face călătorii misionare în Indonesia,
Japonia și China. Cât timp s-a aflat în India, Francisco de Xavier s-a ocupat de instruirea
preoților din Goa, de îngrijirea bolnavilor din spitale și de răspândirea dogmei creștine la
populațiile din sudul subcontinentului indian.2

Bazilica Bom Jesus, a cărei nume se poate traduce prin „Pruncul Isus” are fațada structurată
pe 4 registre fiecare împărțit pe 3 axe despărțite prin pilaștri în rezalit. Registrul inferior prezintă
în partea centrală un portal terminat în partea superioară printr-un arc în plin cintru și mărginit pe
ambele părți de câte două coloane geminate adosate cu fusul canelat și capitelul decorat așezate
pe un soclu înalt și care par a susține un antablament cu rol decorativ. Atât în stânga cât și în
dreapta portalului sunt alte două intrări mai mici cu ancadrament patrulater profilat mărginite și
ele de câte o coloană ce prezintă aceleași caracteristici precum cele 4 coloane din preajma
portalului. Deasupra intrărilor mai mici se poate observa o decorație ce pare făcută prin
basorelief și care ilustrează două medalioane și un mic fronton. Trecerea spre al doilea registru se
face printr-o cornișă profilată. În centrul celui de-al doilea registru se poate observa o fereastră
cu ancadrament patrulater ce are în partea superioară un antablament decorat susținut pe volute,
fereastra având alături doi pilaștri angajați cu capitel, fus canelat și bază. În stânga și în dreapta
axului central se găsește câte o fereastră cu ancadramentul format din doi pilaștri profilați cu
fusul canelat și un antablament decorat cu basoreliefuri mărginite pe ambele părți de câte un
pilastru identic cu cei de pe axul central. Al treilea registru este delimitat în partea superioară cât
și în partea inferioară de o cornișă cu dentriculi, iar registrul în sine conține 3 rozase decorate cu
muluri. Ultimul registru prezintă pe părțile laterale câte o volută ce oferă continuitate fațadei și
care este decorată cu ceva ce seamănă cu o scoică alexandrină, simbol al creștinismului. Pe axul
central, între doi pilaștri angajați a fost realizat un basorelief cu un medalion în centru pe care
sunt inițialele „IHS”, o abreviere folosită de Ordinului iezuit, iar deasupra acestui registru, fa țada
se termină printr-un fronton cu timpanul decorat prin basorelief. Clădirea aparține barocului prin
multitudinea de elemente arfitecturale clasice combinate cu o decorație mai excesivă și detaliată.

Această bazilică în stil baroc precum și alte astfel de edificii din India sau din Lumea
Nouă aveau drept scop și ilustrarea măreției creștinismului și al lăcașelor sale de cult. Totuși
aceste clădiri nu au putut rămâne în linile generale trasate de Biserica Catolică și au suferit
interferențe din partea culturilor indigene. În mare parte, cei ce se ocupau de construirea
1
Basilica of Bom Jesus, holidify.com, https://www.holidify.com/places/goa/basilica-of-bom-jesus-sightseeing-
1840.html.
2
ST. FRANCIS AND HIS MISSIONS, bomjesus.org, http://bomjesus.org/history/st-francis-and-his-missions/.
bisericilor în colonii nu erau arhitecți de meserie ci preoți sau alți oameni educați care trebuiau să
apeleze la materialele de construcție disponibile în zonă, la pietrari și meșteri indigeni și sa facă
uneori și concesii tradițiilor locale, toate acestea ducând de multe ori la un adevărat sincretism
între creștismul occidental și cultura indigenă din colonii în ceea ce privește arhitectura și
decorațiile. În această idee, fațada bazilicii Bom Jesus din Goa prezintă relativ puține elemente
specifice indiene, dar altarul de argint în care se află moaștele Sf. Francisc de Xavier a fost
realizat de sculptori indieni care au aplicat motivele decorative autohtone știute de ei.3

D.G.

John F. Butler, „Nineteen Centuries of Christian Missionary Architecture”, în Journal of the Society of
3

Architectural Historians, Vol. 21, Nr. 1, martie 1962, Editura Univerity of California Press, pag 9-10.
 Fațada Bisericii Sfântul Paul din Macao

Pe la mijlocul secolului al XVI-lea, imperiul colonial portughez își va impune hegemonia

în așezarea chineză Macao din considerente economice, în principal, dar și din rațiuni izvorâte
din religiozitatea cu care imperiile iberice urmau porunca creștină de răspândire a credin ței
drepte în lume. Aceștia nu numai că și-au impus religia creștină în Macao, dar, ca și în oricare
altă colonie de altfel, își vor impune și cultura europeană peste cea autohtonă. Misionarii iezuiți
au fondat aici un colegiu, aflat sub hramul Sfântului Pavel, primul mare misionar creștin,
construind, în cadrul acestuia și Biserica iezuită Madre de Deus. Având în față această biserică,
sau ceea ce a mai rămas din ea după incendiul ce a avut loc în anul 1835, voi propune o abordare
generală, trecută printr-un scurt filtru istoric și analitic, menită să familiarizeze cititorul cu acest
subiect.
Scopul construirii acestui colegiu și al bisericii aferente era cel de misionariat, însă nu
numai. Având în vedere încercarea iezuiților de integrare a populațiilor autohtone în coloniile
considerate părți de drept ale imperiului, mai ales din punct de vedere religios, biserica nu fusese
deschisă exclusiv folosinței călugărilor, ci și pentru localnicii convertiți. Fațada construită între
anii 1625 și 1644 a implicat atât artiști veniți din vest, cât și răsăriteni de origine chineză și
japoneză, arhitectul presupus fiind Carlo Spinola. Artiștii locali nu au fost limitați sau
restricționați în ceea ce privește diversitatea paletei decorative și a incluziunii elementelor de artă
autohtonă (elefanți, lei amplasați pe post de gargui, dragoni și elemente florale), astfel încât ne
putem imagina că integrarea de elemente ale artei orientale a fost chiar încurajată de acești
călugări iezuiți.
În ce privește arhitectura acestei fațade, vorbim despre o faz ă timpurie a barocului, fiind
identificate elemente menite să confere o grandiozitate și o sofisticare aparte de renascentismul
italian: coloane ionice la primul registru, corintice la cel de-al doilea și compozite la ultimele
două registre, toate fiind ridicate pe socluri supraînălțate, care se continuă într-o simetrie
verticală menită să evidențieze elementele centrate în ultimele trei registre. Acestea încadrează
statui din bronz înfățișând imaginea Adormirii Maicii Domnului, a Pruncului în postura de
Salvator Mundi și a Porumbelului, simbol al Duhului Sfânt, acesta din urmă fiind centrat în
frontonul triunghiular. În al doilea registru sunt încadrate în nișe statui din bronz ale Sfinților
Francis Borgia și Luis Gonzaga, pe socluri fiind trasată titulatura de beatus, și alte două statui ale
lui Ignațiu de Loyola și Francis Xavier, aceștia purtând titlul de sfinți pe socluri.
E.P.

Bibliografie

Bailey, Gauvin A. Art on the Jessuit Missions in Asia and Latin-America, 1542-1773. Canada:
University of Toronto Press Incorporated, 1999.
Buschiazzo, Mario J. "Exotic Influences in American Colonial Art." Journal of the Society of
Architectural Historians 5 (1945): 21-23.
Cheng, Christina M.B. Macau: A Cultural Janus. Hong Kong: Hong Kong University Press,
1999.
Guillen-Nuñez, Cesar. "The Façade of St. Paul's, Macao: A Retable-Façade?" Journal of the
Hong Kong Branch of the Royal Asiatic Society 41 (2001): 131-88.
McCall, John E. "Early Jesuit Art in the Far East IV: In China and Macao before 1635." Artibus
Asiae 11, no. 1/2 (1948): 45-69.