OMUL RENASTERII INTRE JUBILATIE SI

SCEPTICISM
Studiu de caz

Context istoric
Numim Renastere o perioada din istoria europeana cuprinsa aproximativ intre inceputul
secolului al XV- lea si jumatatea celui de-al XVI-lea. Termenul desemneaza atat redescoperirea
culturii clasice antice grecesti si latine, cat si consecintele sale: inflorirea si dezvoltarea fara
precedent a artelor plastice, literaturii si filozofiei in Europa si mai cu seama in Italia secolului al
XV-lea, in contrast cu relativul obscurantism al Evului Mediu. Este de altfel semnificativ ca una
din primele utilizari ale termenului, in sensul pe care i-l dam astazi, apare in 1550 in cartea
pictorului si arhitectului italian Giorgio Vasari, intitulata Vietile pictorilor, sculptorilor si
arhitectilor.

Din punct de vedere cultural si istoric, Renasterea a fost o perioada remarcabila. Sfarsitul
Evului Mediu a readus in Europa, prin comtactul cu civilizatia araba, dar si prin exilul a numerosi
savanti si intelectuali dupa caderea Constantinopolului in 1453, filozofia greaca, mai cu seama
cea a lui Platon si Aristotel, dar si un numar de informatii, cu precadere din domeniul
matematicii, geometriei, stiintelor naturii si medicinei. In secolul al XV-lea, sistemul heliocentric
al astronomului polonez Copernic il inlocuieste pe cel al lui Ptolemeu (care plasa pamantul in
centrul universului). Descoperiri geografice majore creeaza primele contacte ale Europei cu
America Centrala si de Sud (prin Cristofor Columb si Juan Ponce de Leon), America de Nord
(prin John Cabot) si Africa Ecuatoriala (Vasco da Gama si Ferdinand Magellan), permitand astfel
mari deschideri comerciale si coloniale. Pe plan cultural, inventia tipaului in jurul lui 1450 de
catre Johannes Gutenberg, in conjunctie cu inlocuirea pergamentului cu hartia fac posbila
diseminarea din ce in ce mai larga si mai rapida a informatiei.

Trasaturi
Renasterea este cunoscuta ca o perioada de formidabila inflorire a artelor plastice, la
inceput in zona centrala a Italiei si in special la Florenta. La nivel filozofic, este accentuat
sincretismul: ideea unei unitati fundamentale a tuturor sistemelor filozofice si teologice. In
domeniul arhitecturii, sunt descoperite proportiile si echilibrul Greciei clasice. Expresia cea mai
elevata a spiritului epocii s-a materializat insa in umanismul renascentist: explorarea in detaliu a
naturii umane. Omul devine astfel subiectul cel mai important: artele plastice ii exploreaza in
detaliu anatomia, literatura ii scoate la iveala emotiile, iar filozofia il integreaza in creatia divina,
plasandu-l in centrul universului. Sculptura lui Michelangelo Buonarotti, de exemplu aduce
figura umana la dimensiuni titanice, redescoperind astfel clasicismul antic si accentuand
frumusetea si echilibrul corpului uman, al carui proportii dau, literalmente masura universului.
Chiar si reprezentarile religioase abandoneaza hieratismul medieval, imprimand personajelor
biblice o maretie impresionanta, dar si fundamental umana.

Omul renasterii este un demiurg, un creator cu potential nemarginit, in natura caruia se

concentreaza insusi esenta universului. Nimic nu-i este strain: asemeni lui Leonardo da Vinci
(probabil cel mai complet om al renasterii), el poate fi in acelasi timp pictor, sculptor,
anatomist, inventator preocupat de natura zborului, inginer, matematician, geometru, muzician
si arhitect.

Din Italia, ideile Renasterii -sau raspandit rapid atat spre nordul Europei (Germania,
Olanda, Anglia), cat si in sud, ajungand pana la tarile romane.
 Literatura Renasterii

Redescoperirea Antichitatii
Literatura Renașterii se referă la acea epocă din literatura europeană care a început în
Italia în secolul al XV-lea. S-a răspândit în toată Europa în secolul al XVI-lea până la începutul
secolului al XVII-lea. Secolul al XVI-lea a fost totodată perioada umanismului european, el
influențând filosofia Renașterii.

Redescoperirea Antichității a dus la secularizarea omului și a demnității umane.

Renașterea a fost o schimbare profundă în viața spirituală, schimbare care a marcat sfârșitul
Evului Mediu și începutul perioadei moderne timpurii.
Europa era caracterizată de adânci schisme politice și religioase, în primul rând între nord și
sud, despărțite de Reformațiune. Epoca a fost martora Marilor descoperiri geografice și
științifice importante. Odată cu descoperirea tehnologiei tiparului a avut loc o răspândire a
literaturii ca niciodată, din aceasta rezultând și noi genuri literare. Unii dintre cei mai mari artiști
plastici ai omenirii au trăit în această epocă.

Redescoperirea Antichității a făcut ca literatura clasică să devină accesibilă Europei,

după ce fusese pierdută sau inaccesibilă timp de sute de ani, ceea ce a dat numele epocii,
Renașterea. În anul 1488, epopeile homerice au fost din nou citite în Italia, fiind apoi traduse în
mai multe limbi europene în secolul al XVI-lea: franceză și germană în 1530, italiană în 1544,
engleză în 1581.

Epoca a fost caracterizată de frământări sociale și războaie, de contradicții politice și

religioase. Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de musulmani, islamul amenințând Europa.
Din punct de vedere religios, Europa acelei perioade a cunoscut atât reforma protestantă cât și
contrareforma. Din punct de vedere tehnologic, epoca este data de naștere a unor arme
destructive, precum pușca și tunul, și a prafului de pușcă. Statul-națiune și burghezia timpurie s-
au dezvoltat ca noi factori de putere.

Literele mobile de tipar au fost invenția lui Gutenberg, care au revoluționat

răspândirea literaturii în Europa.

Descoperirea de către Cristofor Columb a Lumii noi, America, în 1492 a schimbat total
vechea concepție despre lume. Tehnologia tiparului, inventată de Johannes Gutenberg, adică
turnatul literelor și culegerea lor, a dus la o explozie a numărului de editări literare și
răspândirea literaturii, lucru care a încurajat literatura în limba proprie și a însemnat declinul
limbilor latină și greacă ca limbi literare.

Renașterea a fost epoca umanismului, cele două concepte putând fi despărțite prin
faptul că Renașterea poate fi văzută ca epoca istorică care a legat Evul Mediu de Epoca
modernă, iar umanismul ca mișcarea de iluminism care s-a născut în această epocă. Denumirea
de Renaștere a fost folosită relativ târziu, în 1855 de către istoricul francez Jules Michelet, care
în acel an a publicat volumul 7 al Istoriei Franței, pe care l-a numit Renaissance. Denumirea a
fost popularizată prin lucrarea istoricului artei elvețian Jakob Burkhardt Die Kultur der
Renaissance in Italien în 1861.

Renașterea a fost mult mai complicată și multilaterală decât ideea lui Burkhardt. Nu a
fost o singură mișcare, ci mai multe mișcări care au avut loc în diferite locuri în perioade
diferite. Țările unde catolicismul predomina, sau acelea unde protestantismul predomina, au
avut alte experiențe în timpul Renașterii decât țările unde ortodoxismul sau islamul
predominau. Franța era un centru cultural de marcă în domeniul filosofiei și a științelor,
influențată puternic de Italia. Anglia și Flandra preluaseră de la statele-orașe italiene dominanța
în domeniul comercial. În Anglia dezvoltarea administrației de stat ajunsese cel mai departe.
Principatele germane erau încă dominate de idei feudaliste și de lupta pentru putere. Spania și
Portugalia urcaseră o treaptă în ierarhia lumii datorită descoperirilor geografice noi, la care
jucaseră un rol important. Țările nordice, aflânduse la extremitatea Europei, au făcut cunoștință
cu Renașterea mai târziu și în mai mică măsură.

Natura Renașterii
Arta tipografică și răspândirea cunoștințelor
De la începutul Vechiului Testament din biblia lui Gutenberg
În deceniul al VI-lea al secolului al XVI-lea, germanul Johannes Gutenberg a descoperit
arta tipografiei, mai întâi literele mobile și apoi cele turnate, care puteau fi folosite împreună
pentru construirea cuvintelor, și cu ajutorul cernelii negre de tipar, aceste litere puteau fi
tipărite pe hârtie. Mai târziu a descoperită și presa de tipar, lucru care în decursul a câțiva ani a
revoluționat producția de cărți în Europa. Este greu de închipuit că literatura Renașterii ar fi
cunoscut acealași avânt fără descoperirea artei tipografice. Înainte de vremea lui Gutenberg,
cărțile și manuscrisele erau multiplicate prin copiere de mână, de obicei de către călugări.

Prima carte produsă în masă în tipografia lui Gutenberg a fost Biblia în limba latină (ca.
1455), cunoscută ca Biblia Latina sau Biblia lui Gutenberg. Tirajul a fost de 200 de exemplare,
număr care poate părea mic în zilele noastre, dar care era enorm în comparație cu cărțile scrise
de mână, care fiind atât de valoroase erau deseori legate cu lanțuri în biblioteci. Au apărut
multe tipografii, în special la universități și seminarii religioase, dar și ca tipografii seculare în
orașe mai mari. Tot în aceași perioadă au înflorit și universitățile și alte școli, în special în Italia și
în Franța, ceea ce a erodat poziția absolută a teologiei în studiile academice. Se studiau și
traduceau lucrări filosofice și opere ale Antichității. Prin răspândirea mai mare a cărților și a
literaturii, acestea ajungeau în tot mai mare grad și în mâinile altora decât ale celor învățați,
care citeau și scriau în limba latină. Astfel a fost încurajat scrisul literaturii în limba maternă.

Marsilio Facino a primit pe la mijlocul secolului al XV-lea misiunea de a de a traduce

dialogurile lui Platon din greacă în latină, ceea ce a fost începutul unei mari redescoperiri a
literaturii antice. Primii umaniști au fost caracterizați de interesul lor pentru limba greacă și
pentru limbi în general, în mod indirect și pentru limba maternă, un interes care poate fi găsit și
la primii reformatori, precum Jean Calvin, Erasmus din Rotterdam și Martin Luther, și care a
deschis drumul oamenilor de rând pentru cunoașterea Bibliei.

Reforma protestantă și Biblia în limba maternă

Martin Luther, preotul german care a declanșat procesul cunoscut astăzi ca reforma
protestantă. În 1517, germanul Martin Luther a bătut în cuie pe ușa bisericii din Wittenberg cele
95 de teze ale sale, care au fost ulterior tipărite și răspândite în toată Germania. Luther ataca
comerțul cu lucrări indulgențiate, însă revolta a devenit în scurt timp vastă. Contestațiile lui
Luther au dus la studiul minuțios al Bibliei. Reacția Bisericii a făcut ca Luther să meargă un pas
mai departe și să refuteze cinci din cele șapte sacramente. Și alții aveau astfel de critici
religioase, printre ei fiind Erasmus din Rotterdam și Philipp Melanchthon, suporterul lui Luther.
În secolul al XVI-lea, conflictul dintre catolici și protestanți a dus printre altele la Războiul de
Treizeci de Ani.

Reforma protestantă a avut și o altă importanță decât cea religioasă, anume că Biblia a
fost tradusă în limba maternă, fiind de acum la îndemâna oricui. Acest lucru avea să aibă
importanță pentru limbajul traducerilor. A fost cazul traducerii în germană a lui Luther, iar
lucruri similare au avut loc în Anglia, Olanda, Danemarca, Suedia etc. Doar în Norvegia efectul a
fost negativ, prin faptul că traducerea daneză a Bibliei, fiind folosită și în Norvegia, a încetinit
dezvoltarea limbii norvegiene, lucru care a durat până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Chiar și
astăzi, norvegiana este în mare măsură influențată de limba daneză.

Reforma protestantă a venit ca un mare șoc pentru Biserica catolică, care de abia în
1545 a ținut sinodul ecumenic numit Conciliul Triendin la Trento, în apropriere de Roma. Printre
deciziile adoptate era și acela ca arta religioasă să „vrăjească”, să „farmece” poporul. Acest
lucru a dus la dezvoltarea barocului, în artele plastice stilul care a luat locul Renașterii, și care
urma să influențeze arhitectura, muzica și literatura. Unul dintre motivele pentru care reforma
protestantă nu a avut succes în țările mediterane este înclinația acestor popoare pentru mistica
religioasă, ceea ce poate fi vizualizat în opera lui Michelangelo „Judecata de Apoi” din Capela
Sixtină în Vatican. În Spania catolică, misticismul creștin a fost și mai clar definit, ceea ce poate
fi văzut în poezia bisericească lui Juan de la Cruz și în opera barocă a lui Lope de Vega. Pe de altă
parte, scriitori precum Martin Luther aveau alte forme de exprimare, mai simple și fără redări
subtile sau imagini dificile.

Miguel de Cervantes
 Cervantes s-a născut la cca 32 km de Madrid, probabil pe 29 septembrie (în ziua de San
Miguel). A fost botezat pe 9 octombrie. Era al patrulea dintre cei şapte copii ai unei familii
provenite din mica nobilime, dar care decăzuse la statutul de oameni de rând. Tatăl său era
bărbier-chirurg, reducea fracturi, efectua flebotomii şi rezolva mici probleme medicale. Familia
s-a mutat din oraş în oraş şi se ştiu puţine lucruri despre primii ani de învăţătură ai lui
Cervantes. Se presupune, pe baza unui pasaj dinPovestiri exemplare, că ar fi studiat o perioadă
sub îndrumarea iezuiţilor, deşi este puţin probabil. Spre deosebire de majoritatea scriitorilor
spanioli ai timpului, chiar şi aceia de origine umilă, se pare că Cervantes nu s-ar fi dus la
universitate.

Se ştie cu siguranţă însă că, la un moment dat, a devenit un cititor pasionat. Directorul
unei şcoli municipale din Madrid, un om influenţat de scrierile lui Erasmus din Rotterdam,
numit Juan Lopez de Hoyos, îl considera pe Miguel de Cervantes „elevul său iubit“. Acest lucru
se întâmpla în 1569, când viitorul autor avea 21 de ani, aşa că – în cazul în care este vorba de
acelaşi Cervantes – trebuie să fi fost elev care şi preda la şcoală ori să fi studiat acolo înainte sub
îndrumarea lui Lopez de Hoyos. Primul său poem publicat, la moartea tinerei soţii a lui Filip II,
Elisabeta de Valois, a apărut în această perioadă.

În acelaşi an, Cervantes a plecat în Italia. Nu se ştie dacă a făcut acest lucru pentru că
era „studentul” cu acelaşi nume urmărit pentru implicarea într-un incident în care fusese rănit
un om;dovezile sunt contradictorii. În orice caz, plecarea lui Cervantes a fost un pas pe care
mulţi tineri spanioli îl făceau pentru a înainta în carieră. Se pare că, pentru un timp, a fost
şambelan în casa cardinalului Giulio Acquaviva din Roma. Cu toate acestea, prin 1570 s-a înrolat
ca soldat într-un regiment de infanterie spaniol din Napoli, pe atunci sub conducerea coroanei
spaniole. A rămas acolo timp de aproape un an, până să fie trimis în luptă.

În septembrie 1575 s-a îmbarcat pe o corabie ce pleca spre Spania, având scrisori de
recomandare pentru rege din partea ducelui de Sessa şi a lui Don Juan însuşi, pentru
promovarea la grad de căpitan. În această călătorie, nava a fost atacată şi capturată de corsarii
berberi, iar Cervantes şi fratele său Rodrigo au fost vânduţi ca sclavi în Alger, centrul comerţului
cu sclavi creştini din lumea musulmană. Scrisorile pe care le avea la el l-au făcut mai important
în ochii răpitorilor săi. Acest lucru a avut ca efect creşterea preţului de răscumpărare,
prelungindu-i captivitatea, şi, se pare, evitarea pedepsei cu moartea, mutilarea sau tortura,
atunci când cele patru tentative îndrăzneţe de evadare au fost zădărnicite.

Stăpânii săi, renegatul Dali Mami şi, ulterior, Hasan Paşa, l-au tratat cu o indulgenţă
considerabilă în aceste condiţii, indiferent de motiv. Cervantes este menţionat în cel puţin două
documente contemporane despre viaţa prizonierilor creştini din Alger din acea vreme. Şi-a
câştigat un renume în rândul prizonierilor datorită curajului şi calităţilor de conducător. În cele
din urmă, în septembrie 1580, la trei ani după ce Rodrigo şi-a câştigat libertatea, familia lui
Miguel, cu ajutorul şi intervenţia călugărilor trinitari, a strâns 500 de scuzi de aur necesari
pentru eliberarea sa.

Aceasta s-a petrecut la timp, chiar înainte ca Hasan Paşa să navigheze spre Istanbul,
luând sclavii nevânduţi cu el. Nu este surprinzător faptul că perioada cea mai aventuroasă din
viaţa lui Cervantes a furnizat subiecte pentru câteva dintre operele sale literare – în special
pentru povestea captivului din Don Quijote, precum şi pentru două piese cu subiect algerian,
Sclavii din Alger şi Închisorile din Alger şi episoade dintr-o serie de alte scrieri cu toate că nu a
luat niciodată forma unei autobiografii.

Don Quijote de la Mancha

de Miguel de Cervantes
Romanul Don Quijote de La Mancha, opera literară a scriitorului spaniol Miguel de
Cervantes Saavedra a apărut în două volume – Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha (El
ingenioso hidalgo Don Quijote de La Mancha) publicat în 1605 și Ingeniosul cavaler Don Quijote
de La Mancha (El ingenioso caballero Don Quijote de La Mancha) în 1615 – și reprezintă o satiră
la adresa romanelor cavalerești, populare în Spania sfârșitului de secol XVI și începutului de
secol XVII, și la adresa societății spaniole a acelor vremuri. Romanul este considerat o
capodoperă a literaturii universale, fiind tradus în aproximativ 50 de limbi. Cea mai recentă
ediție a romanului Don Quijote de La Mancha a apărut la Editura Adevărul Holding, în trei
volume, în cadrul colecției 101 cărți de citit într-o viață.

La întrebarea „cum s-a născut Don Quijote?”, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra
epocii în care a trăit și a scris autorul spaniol. În Spania mijlocului de secol XVI, romanele
cavalerești erau încă foarte populare, mai ales în rândul claselor sociale inferioare, care se
delectau cu aventurile pline de elemente miraculoase ale bravilor cavaleri și cu dragostea
domnițelor virtuoase. Așa cum se întâmplă și în literatura de azi, temele și eroii acelor cărți
medievale și-au pierdut treptat valoarea literară, devenind doar o literatură puerilă, plină de
înflorituri și de melodramă ieftină. Văzând că oamenii își pierdeau timpul cu astfel de cărți, în
loc să își vadă de treburile zilnice, regele Spaniei a interzis aceste cărți. Nu doar regelui îi
displăceau aceste istorisiri ficționale, ci și Bisericii Catolice, ai cărei slujitori considerau că acele
cărți conțineau numai minciuni și erau nocive pentru oameni, astfel îndepărtându-i de morala
creștină.

Sătul de mediocritatea cărților și de ignoranța cititorilor, printre care se afla și soția sa,
Doña Catalina, o iubitoare a genului menționat mai sus, Cervantes decide să scrie un roman în
care ia în derâdere și ridiculizează cavalerismul și curtoazia. În Don Quijote de La Mancha,
intenția autorului era de a trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite și pline de insanități
din cărțile cavalerești.

Protagonistul romanului este Alonso Quijano, un hidalgo sau mic nobil de la țară, din
regiunea La Mancha. Obsedat de cărțile cavalerești, el ajunge să trăiască într-o lume imaginară,
construită pe baza lecturilor sale, o lume plină de regi, cavaleri, domnițe, vrăjitori, dragoni și
uriași. Astfel, el se crede cavaler rătăcitor, în slujba binelui și decide să pornească la drum, în
căutare aventurii, a pericolelor și, nu în ultimul rând, pentru a dobândi faimă. El își schimbă
numele în Don Quijote de La Mancha, se îmbracă într-o armură veche, își botează mârțoaga
Rocinante și împreună cu ea pornește la drum, având asupra sa arme de carton. La fel ca în
cărțile citite de el, Don Quijote se hotărăște să dedice viitoarele sale victorii, unei domnițe –
Dulcinea del Toboso – care are ca sursă de inspirație o țărancă dintr-un ținut vecin, pe numele
ei adevărat, Aldonza Lorenzo. În realitate, ea nu era nici nobilă și nici frumoasă, iar Quijano o
văzuse doar de câteva ori, cu mulți ani în urmă. Mai târziu, Don Quijote convinge un țăran
credul și fără carte, pe numele său Sancho Panza, să îi devină scutier și să i se alăture în
aventurile sale. În schimbul serviciilor sale, cavalerul rătăcitor îi promite o insulă, unde Sancho
va fi guvernator. Împins de sărăcie și naivitate, Sancho acceptă cu bucurie propunerea.

În călătoriile lor, Don Quijote și Sancho Panza întâlnesc hangii, păstori, soldați, preoți,
condamnați și nobili. Don Quijote intervine violent în povești care nu îl privesc, fapt ce duce
adesea la umilințe și bătăi, pe care atât el cât și Sancho le îndură. Din multitudinea de aventuri,
voi aminti doar câteva mai cunoscute și mai reprezentative, cu scopul de a ilustra nebunia
protagonistului.

Spre finalul romanului, după ce Don Quijote este învins de Cavalerul Albei Luni, eroul
decide să se întoarcă în satul său și să renunțe la aventuri pentru un an. El se îmbolnăvește de
friguri și cade la pat. După un somn adânc, își revine din nebunie, spune că nu mai este Don
Quijote, ci Alonso Quijano și că regretă că a citit atâtea romane cavalerești în locul cărților
valoroase. quijote 3Trezirea protagonistului la realitate anunță atât moartea lui Don Quijote,
cât și cea a lui Alonso Quijano.

William Shakespeare
William Shakespeare a fost un dramaturg și poet englez, considerat cel mai mare scriitor
al literaturii de limba engleză. Acesta s-a născut și a crescut în orasul Stratford-upon-Avon din
Anglia. Nu este știută data de naștere adevărată dar e atribuită zilei de 23 aprilie, Ziua Sfântului
George, fiind botezat la 26 aprilie 1564. La vârsta de 18 ani, s-a căsătorit cu Anne Hathaway, cu
care a avut trei copii: gemenii Hamnet și Judith și Susanna.

Lucrarile lui (aproximativ 38 de piese de teatru, 154 de sonete, 2 poeme narative,

precum și alte multe poezii ) au fost traduse în aproape fiecare limbă vorbită și sunt jucate mult
mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg. Piesele lui de început au fost în special comedii
sau drame istorice iar mai apoi a scris și tragedii.

Multe dintre piesele sale de teatru au fost publicate chiar în timpul vieții sale și au fost
montate pe scena teatrului Globe, unul din cele mai populare ale epocii Elisabetei I. Acestea
sunt populare și astăzi, fiind permanent studiate, jucate și reinterpretate în diverse contexte
culturale și politice în întreaga lume. El a contribuit la modelarea englezei folosită astăzi,
introducând aproape 300 de cuvinte și zeci de fraze bine cunoscute.

Printre operele semnificative se numără comediile „Visul unei nopți de vară”,

„Îmblânzirea scorpiei”, „Doi gentlemeni din Verona”, tragediile „Romeo și Julieta”, „Hamlet”,
„Macbeth”, piesele istorice și „Sonetele”.

Din cei trei copii ai săi, fata cea mare, Susanna, a fost căsătorită cu medicul John Hall,
Judith cu Thomas Quiney iar Hamnet a murit la vârsta de 11 ani.

Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, bănuite fiind cu John Fletcher, care i-a
succedat ca dramaturg pentru "Oamenii regelui" și a murit în anul 1616. Pe piatra lui funerară
este sculptat: Binecuvântat fie cel ce lasă în tihnă aceste pietre și blestemat fie cel ce-mi mișcă
oasele /"Blest be the man that spares these stones, and cursed be he that moves my bones", ce
semnifică un blestem sub forma unei poezii burleşti, o ameninţare ce ar fi trebuit să îi împiedice
pe jefuitorii de morminte.

Furtuna

de William Shakespeare
Furtuna este o piesă de William Shakespeare scrisă pe la 1610 - 1611, fiind considerată
de unii critici ca ultima piesă pe care Shakespeare a scris-o singur. În piesă, protagonistul
Prospero, ducele de Milan, a fost detronat de către fratele său uzurpator Antonio, ajutat de
Alonso, regele de Napoli. Prospero și fiica lui Miranda au fost puși într-o mică barcă și au fost
trimiși departe pe o insulă nelocuită. Când Prospero începe a analiza insula, el găsește acolo doi
locuitori: Ariel, un spirit și Caliban, probabil fratele acestuia. Vrăjitoarea Sycorax, mama lui
Caliban, a murit cu câțiva ani înainte de venirea lui Prospero, dar înainte de a muri l-a
întemnițat pe Ariel într-un copac. Prospero îl eliberează pe Ariel, iar acesta dorește să îl
slujească. În următorii 12 ani Prospero își practică vrăjitoria și în final face o furtuna care
cauzează ca vasul pe care se aflau Antonio, Alonso și alții și care trecea prin apropiere să ajungă
la insulă. Toată acțiunea piesei de aici încolo se petrece pe insulă.

Nu există nici o sursă evidentă unică pentru opera Furtuna, dar cercetatorii au observat
paralele între "Naufragium" Erasmus, Peter Martyr's "De orbo novo", și un raport de martor de
către William Strachey al vieții reale a naufragiatului în Sea Venture din insulele Bermude. În
plus, unul dintre discursurile lui Gonzalo este derivat din eseul lui Montaigne Din Canibales, și o
mare parte din discursul renunciative Prospero este luată cuvânt cu cuvânt dintr-un discurs de
Medeei in poemul Metamorfozele lui Ovidiu. Masca din Actul 4 poate fi o editie târzie, probabil,
în onoarea nunții prințesei Elisabeta de Boemia și V Frederick, Elector Palatine, în 1613. Piesa a
fost publicată prima dată în First Folio al lui 1623.

Povestea atrage tradiția genului romantism, și a fost influențată de tragicomedie și

probabil de masca de curte a Commedia dell'arte. Se diferențiază de alte piese de observare a
lui Shakespeare, pentru ca are un stil neoclasic mai strict si mai organizat. Criticii vedeau
"Furtuna"ca în mod explicit în cauză cu natura proprie ca o piesă de teatru, deseneaza frecvent
legăturile dintre arta lui Prospero și iluzia teatralǎ, precum și critici timpurii au vazut in Prospero
o reprezentare a lui Shakespeare, și renunțarea lui la magie, ca o semnalizare de adio a lui
Shakespeare de la o etapă. Piesa portretizează pe Prospero ca o ființă rațională, nu un ocultist,
magician oferind un contrast cu el în Sycorax: magia ei este adesea descrisa ca distructivă și
teribila, în cazul în care a lui Prospero este declaratǎ a fi minunatǎ si frumoasǎ. La începutul lui
1950, cu publicatia "Psihologia Colonizarii de către Octave Mannoni, "Furtuna" a fost vazuta
mai mult și mai mult prin prisma teriei postcoloniale-exemplificat în adaptările lui Aimé Césaire
în "Une Tempête" petrecutǎ în Haiti existand chiar si o revistă științifică privind critica post-
coloniala numita după Caliban. Miranda este de obicei văzută ca având complet internalizatǎ
ordinea patriarhală a lucrurilor, gandindu-se la ea ca o subordonată a tatăl ei.

Figuri importante ale Renașterii

• Leonardo da Vinci ( 1442- 1519)

• Michelangelo Buonarotti ( 1475- 1564)

• Rafael Sanzio ( 1483- 1520)

• Marsilio Ficino ( 1433- 1499)

• Pico della Mirandola (1463- 1498)

 • Albrecht Durer (1471- 1528)

• Hans Holbein cel Tanar (1497- 1543)

• Desiderius Erasmus (1466- 1536)

• Francois Rabelais (1494- 1553)

• Michel de Montaigne (1533- 1592)

• Thomas Morus (1478- 1535)

• Neagoe Basarab (1512- 1521)

• Nicolaus Olahus (1493- 1568)

• Miron Costin (1633- 1691)

• Anastasie Crimca (1559- 1616)

• Dimitrie Cantemir (1673- 1723)

Concluzie
Increderea nemasurata in potentialul uman se reflecta in timpul Renasterii italiene in
vocatia universalitatii. Preluand un principiu al Antichitatii greco-latine, artistii si scriitori
secolului al XV-lea echivaleaza frumusetea fizica cu performanta morala. Omul universal al
Renasterii reflecta perfectiunea creatiei divine atat din punct de vedere fizic cat si psihologic,
nimic din ce este uman sau natural nu-i este strain si fiecare dintre aceste fiinte perfecte
reprezinta un arhetip al intregii umanitati. In aceasta tendinta spre universal se incadreaza
jubilatia initiala a Renasterii, reflectata atat in arta vremii, cat si in opere literare, precum
discursul lui Pico della Mirandola.

Sfarsitul Renasterii aduce insa cu sine scepticismul, reflectat tocmai intr-o indepartare de
universal. Vocatia demiurgica a omului universal are ca revers izolarea de o societate in care
indivizii nu se pot ridica la nivelul sau. Omul Renasterii devine astfel un melancolic si un
interiorizat, iar universalitatea se transforma in individualism.