Sunteți pe pagina 1din 19

Ca urmare a efortului lor, Academia Romana aproba si oficializeaza

aceasta scriere pentru intreaga tara.


• interesul pentru literatura se manifesta inca de la infiintarea societatii si a
revistei. Inca din 1865, junimistii emit ideea publicarii primei antologii de
poezie romaneasca pentru scolari, iar in primul numar al revistei “Convorbiri
literare”, Titu Maiorescu publica studiul “O cercetare critica asupra poeziei
de la 1867”, care il va consacra definitiv ca indrumator si critic literar. In
domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja de eminescianism, este
apreciat Vasile Alecsandri si se pune accent pe poezia populara; in proza,
se remarca in mod deosebit Ioan Slavici si Ion Creanga; in dramaturgie, cel
mai valoros este Ion Luca Caragiale.
Tudor Vianu a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenul
cultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea trasaturilor
dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”, “gustul clasic si academic”,
“ironia” si “vestita zeflemea junimista”, “spiritul critic”.
In concluzie, esenta culturala junimista insumeaza spiritul filozofic si
oratoric, spiritul clasic si academic, ironia si spiritul critic.
Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a infiintat-o:
a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste.
Membrii sai sunt, in cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai
putin specialisti in domenii precise ale stiintei. Nu gustul individual, impresia
de moment ii calauzesc, ci dorinta de a construi pe o solida baza teoretica
in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului. Asa
procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.Xenopol, P.P.Carp sau,
mai tarziu, Mihail Dragomirescu.
b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste
si din opozitia impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de
echilibru, dar si din respingerea frazeologiei politice parlamentare si a betiei
de cuvinte a timpului; impune un model in care totul, de la vestimentatie la
dictie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare, masura.
Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta
compozitiei discursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la
Junimea.
c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru
inovatie. Oamenii cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin
1
dispusi sa accepte inovatiile momentului, indiferent daca acestea se
numeau simbolism sau naturalism, in literatura, impresionism, in pictura sau
muzica. Art Nouveau, in arhitectura. Astfel, clasicismul se bucura de o buna
primire la Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul
junimist se indreapta catre productia confirmata de timp.
d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de
pedanterie si morga al actiunii lor culturale. Celebra este zeflemeaua
junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice argument ridicol, care
a coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei. Ironia,
folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului. Totul
conduce spre acest mod de a intelege activitatea junimista, de la opozitia
lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli in functionarea societatii, pana la
devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine poate; de la placerea
poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani, pudicul Naum,
carul de minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la
exclamatii deloc academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota
fara haz.
e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de
seama trasatura a intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe acea
atitudine centrala impusa de Titu Maiorescu – respectul adevarului. In
numele adevarului, Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei
neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in
formele de manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui
Eminescu.
Nevoia de adevar implica si modestia, rechemand spiritele la cunostinta
limitelor si a conditiilor de fapt, pe principiul ca sarcina modesta, dar bine
implicate este superioara marilor nazuinte. De asemenea, se doreste
asezarea vietii politice si culturale pe baze autentice, respingandu-se
“formele fara fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi reperele
permanente ale junimistilor.
Toate acestea fac din actiunea junimista un moment crucial in
evolutia culturii romane, despre care E.Lovinescu va afirma cu deplina
indreptatire: ,,Cand o miscare culturala, in afara de mortarul catorva
generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti,
a dat politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei pe
M.Eminescu, prozei pe Ion Creanga, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe
A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privita
decat ca un fenomen de mare insemnatate.”**
Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii
culturale creatoare, delimitate de un spirit critic neadormit si un sentiment
2
puternic al valorilor. Junimea a realizat si a impus o astfel de directie,
aducand in atmosfera produsa de unirea romanilor din 1859 un climat de
noua intemeiere, simetrica in planul culturii, cu eforturile de consolidare
politica, sociala si economica incepute de Al.Ioan Cuza si de ministrul sau
Mihail Kogalniceanu, omul de idei al epocii pasoptiste dar si al celei
urmatoare. Junimea a determinat o directie noua si in literatura:
fundamental romantica in perioada pasoptismului, literatura romana
evolueaza in a doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un
clasicism de esenta.
Titu Maiorescu, intr-un studiu foarte important din 1868, intitulat “In
contra directiei de astazi in cultura romana”, a facut observatia ca, in epoca
moderna a istoriei noastre (de la 1821 incoace), dezvoltarea s-a facut prin
imprumutarea de la alte civilizatii europene a unor “forme” (institutii sociale
sau culturale, manifestari politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adica
spiritului profound, traditiilor, felului de viata de la noi. Formula
maioresciana a devenit celebra sub numele de “forme fara fond”.
Maiorescu vrea sa spuna ca reformele politice, sociale, economice,
culturale nu s-au bazat pe o studiere atenta a lucrurilor din tara, ci au fost
rezultatul dorintelor claselor suprapuse de la noi de a fi cu orice pret in pas
cu Apusul. Stim ca o parte din cei care au infaptuit Revolutia de la 1848 si
Unirea din 1859 au fost puternic influentati de revolutiile si de reformele
burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei atat de
nerecunoscatori ai situatiei din tara lor? Maiorescu se refera mai ales la
unele exagerari, in limbajul politic al pasoptistilor, la superficialitatea unor
schimbari etc. Teoria maioresciana se baza pe o conceptie sociala si
filozofica a timpului cunoscuta sub numele de evolutionism si care
pretindea ca orice dezvoltare sociala trebiue sa fie lenta, metodica,
incepand cu fondul si imprumutand acele forme care corespund
necesitatilor adevarate. Dar studiul istoriei arata ca uneori evolutia nu e
organica si ca imprumutarea unei forme poate juca, la randul ei, un rol
destul de mare in schimbarea fondului. Uneori simpla moda influenteaza
comportarea profunda a oamenilor. Asa cum Unirea Principatelor a fost
anticipata de uniunea vamala, de constitutia numita Regulamentul organic,
care era valabila si pentru Moldova si pentru Muntenia, adica de forme
partiale de unificare a institutiilor, orice schimbare de fond poate fi
anticipata si influentata de schimbari de forma. Maiorescu gresea mai ales
cerand ca formele noi si necorespunzatoare sa fie distruse. N-avem inca
muzica nationala (fondul), la ce ne trebuie scoala de muzica, conservatorul
(forma) se intreba el si cerea desfiintarea acesteia din urma. Dar s-a
dovedit ca muzica nationala a putut aparea in urma conservatorului si ca
3
aceasta scoala a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat
si o consecinta absolut remarcabila: introducerea in mentalitatea publica a
cultului pentru adevar. Insanatosirea vietii publice, a limbajului parlamentar
(dar si literar), combaterea exceselor de tot felul au facut posibile conditiile
pentru aparitia marii literaturi si culturi clasice, a acelor opere de valoare,
datorate lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Slavici etc., care reprezinta un
stadiu nou, evoluat, al culturii nationale.

Junimea si Convorbiri literare


Societatea Junimea si “Convorbiri literare” au jucat in literatura
romana un rol considerabil.Ele au creat un mod de a intelege cultura ,care
a primit numele de spirit junimist. Care sunt insusirile spiritului junimist?
Tudor Vianu le considera definitorii pe urmatoarele cinci:inclinatia spre
filozofie,spiritual oratoric,clasicismul,ironia si spiritual critic.
1)Junimistii sunt intelectuali cu pregatire filozofica,oameni foarte
cultivati si la curent cu evolutia stiintei si a literaturii. Inclinatia lor spre
filozofie inseamna preferinta pentru idei generale. Ei nu sunt specialisti
ingusti si isi pun problemele generale ale societatii si culturii romane. Cand
mai tinerii membri ai societatii aduc o pregatire de specialitate mai buna, ei
se lovesc de o oarecare rezistenta a fondatorilor,care prefera speculatia
genearala analizelor de specialitate stricta. De altfel,Maiorescu indruma pe
poetul Eminescu sa studieze filozofia,iar pe istoricul A. D. Xenopol, sa
studieze,pe langa istorie si drept,filozofia.
2)Oratoria junimista pleaca de la combaterea modului de a vorbi in
public a generatiei anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii
demagogii insuportabile(criticate si de Caragiale in piese sale). Junimistii isi
bazeaza vorbirea publica pe un control sever al expresiei. La “prelectiunile
populare” vorbitorul venea neobservat de ascultatori, isi facea aparitia pe
scena exact la ora fixata, vorbea 50 de minute,fara sa citeasca sau sa
rercurga la paharul de apa obisnuit,apoi disparea la fel de misterios. Tinuta
vorbitorului era ingrijita, chiar solemna. Cuvantarea era riguros intocmita.
Nimic de prisos, nici o fraza in plus. Acest sistem a fost prelungit de
junimisti, cand au intrat in politica, si in sedintele parlamentului, ei fiind
socotiti printre primii oratori parlamentari. Titu Maiorescu si Petre Carp au
creat un stil(exact,ironic,laconic) al discursului de acest gen, presarat de
formule memorabile. Maiorescu a scris un articol celebru in 1902,”Oratori,
retori si limbuti”, in care face o scurta istorie a oratoriei parlamentare
romanesti, distingand pe vorbitorii care aveau ceva de spus (adevaratii
oratori) de cei care vorbesc doar ca sa vorbeasca(limbutii); intre acestia, la
4
jumatatea distantei, se afla, dupa parerea lui Maiorescu,”retorii”,nici cu
adevarat oratori,nici numai simpli limbuti.
3)Clasicismul, in forme academice, al spiritului junimist e legat in
primul rand de vocatia pedagogica si universitara a lui Maiorescu si a
multora dintre studentii sai. Junimea si ”Convorbirile” incurajeaza literatura
clasicista, atat in sensul ca apartine curentului clasic propriu-zis, cat mai
ales in acela ca e ”clasata”, adica acceptata de cei mai multi ca valoroasa.
Dar nu e vorba doar de aceasta preferinta, ci de credinta lui Maiorescu ca o
literatura si o critica nationala trebuie sa educe spiritul public, cultivandu-i
deprinderi corecte, din care cauza ele trebuie se indeplineasca unele
conditii esentiale: literatura sa fie indiscutabila, sub raportul valorii, iar critica
sa fie academica, serioasa, metodica.
4)Dar acest academism(aceasta seriozitate fundamentala, in tot ce
intreprindea, a lui Maiorescu) nu exclude, ci, din contra, presupune ironia.
Am vazut ca cenaclul junimist cultiva gluma, anecdota, zeflemeaua.
Junimistii spuneau ca in grupul lor “intra cine vrea, ramane cine poate”
(adica cine rezista ironiilor). E vorba insa nu numai de latura aceasta hazlie
a lucrurilor, ci de o convingere mai profunda a lui Maiorescu si a celorlalti ca
nu se poate construi nimic, pe o baza noua, fara a distruge mai intai, cu
ajutorul ironiei, vechea baza, prejudecatile si ideile gresite. Junimistii au fost
mari polemisti. Ei au inceput intotdeauna prin a ironiza. De exemplu, una
din tintele ironiei lui Maiorescu a fost “betia de cuvinte”. Sub acest titlu,
Maiorescu a scris un celebru articol polemic contra delirului verbal, a
limbutiei fara continut, din multe studii de specialitate ale vremii.
5)Ironia a stat la baza acelei atitudini generale a Junimii in problemele
culturii, care este cunoscuta sub numele de spirit critic. Uneori acest spirit
critic a fost considerat ca un criticism. Criticism inseamna critica exagerata.
Spiritual junimist a fost legat adesea in trecut de exagerarea criticii si
membrii societatii, acuzati ca nu iubesc nimic, stramband din nas la tot, ca
sunt snobi etc. Este, desigur, o eroare. Ei au fost partizanii spiritului critic in
cultura, adica a acelei atitudini care priveste totul in fata, lucid, care nu se
imbata cu apa rece, cum spune proverbul, si nu admite nimic decat sub
rezerva discutie si argumentatiei temeinice. Aceasta pozitie le-a fost
inspirata junimistilor de o anumita evolutie a societatii si gandirii omenesti in
epocile precedente.

PROZATORII JUNIMII

5
1.TITU MAIORESCU (1840-1917)

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie


1917, Bucuresti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician,
filozof, pedagog, politician si scriitor roman, prim-ministru al Romaniei intre
1912 si 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Romane,
personalitate remarcabila a Romaniei sfarsitului secolului al XIX-lea si
inceputului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a
formelor fara fond, baza Junimismului politic si "piatra de fundament" pe
care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan
Slavici.

Anii 1860 au insemnat pentru Maiorescu „prelectiunile populare“


(conferinte asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public
destul de larg), intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi,
Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat,
directoratul la Scoala Normala „Vasile Lupu“ din Iasi, infiintarea, in 1867, a
revistei Convorbiri Literare.

Desi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epoca de


implinire a idealurilor pasoptiste, totusi unele accente se schimbasera,
conditiile erau altele decat pe vremea tineretii romantice a lui Heliade
Radulescu, Alecsandri sau Balcescu. Maiorescu reprezinta noua generatie,
junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si culturale romanesti.
Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei
evolutii naturale, organice si temeinic pregatite, adversar al „formelor fara
6
fond“, al caror rechizitoriu il face in articolul din 1868, In contra directiei de
astazi in cultura romana, in care condamna introducerea unor institutii
imitate dupa cele occidentale si carora nu le corespundea un fond adecvat
in mentalitatea, creatia si nivelul de cultura al poporului roman.

Inceputurile activitatii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul
aceleiasi despartiri de generatia anterioara. Spre deosebire de anii
premergatori revolutiei de la 1848, cand o nevoie acuta de literatura
originala il facea pe Heliade Radulescu sa adreseze apeluri entuziaste
pentru scrieri romanesti, deceniul al saptelea al secolului XIX ajunsese sa
cunoasca o relativa afluenta de poeti si prozatori, ale caror mijloace artistice
erau adesea mult disproportionate fata de idealurile si de pretentiile lor. Se
punea acum problema unei selectari a adevaratelor valori pe baza unor
criterii estetice si o asemenea sarcina isi asuma Maiorescu. Adversarii de
idei i-au numit depreciativ actiunea „critica judecatoreasca“, intrucat studiile
si articolele lui nu analizeaza detaliat opera literara discutata, ci contin mai
mult sentinte asupra ei. Acestea se intemeiaza pe o vasta cultura, un gust
artistic sigur si pe impresionante intuitii. Insusi mentorul Junimii considera
acest fel de critica (net afirmativa sau negativa) necesara doar acelei epoci
de confuzie a valorilor, urmand ca modalitatile ei de realizare sa se
nuanteze mai tarziu, intr-o viata literara in care marii scriitori vor fi ridicat
nivelul artistic si, implicit, vor fi facut sa sporeasca exigenta publicului.

Aceasta opera de indrumator, de luptator pentru impunerea valorilor


avea s-o duca Maiorescu intreaga viata, impartita intre activitatea politica
(in care avea sa ajunga pana la functia de prim-ministru, dar si sa piarda un
prieten din tinerete, pe P.P. Carp), universitara (ca profesor a avut si a
promovat discipoli de valoarea lui C. Radulescu-Motru, P.P. Negulescu,
Pompiliu Eliade si altii), de avocat si de critic literar. I s-a reprosat lui
Maiorescu faptul ca n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atata cat
este, opera lui de critic marcheaza profund una dintre cele mai infloritoare
epoci din istoria literaturii romane: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al
lui Maiorescu insusi, este legat de creatia si impunerea in constiinta
publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, Duiliu
Zamfirescu si altii.

In privinta comportarii, a felului de a fi i s-a reprosat lui Maiorescu


raceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiana, care parea sa ascunda un
suflet uscat; este celebra in acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga:
„Cald si frig nu i-a fost nimanui langa dansul“. Ajutorul dat de Maiorescu
7
scriitorilor din cercul Junimii si discipolilor sau, chiar adversarului sau,
Dobrogeanu-Gherea, intr-un moment important din viata acestuia, ne releva
insa un om de o mare si, in acelasi timp, discreta generozitate. Iar randurile
adresate lui Eminescu bolnav, care isi facea scrupule in legatura cu
provenienta mijloacelor materiale permitand intretinerea sa la sanatoriul de
la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabila delicatete
sufleteasca:

E o lume de mică comunitate ,ferecată în sine ,stăpânită de cutume


,vieţuind într-o armonie firească cu natura .Totul e fixat de la geneză
,oamenii repetă ca un ritual ,mereu aceleaşi esturi simple ,în ocupaţii
stiute ,moştenite din tata în fiu ,fără surprize şi posibile încălcări. Angrenaţi
în această ordine prestabilită , în care rolurile sunt bine distribuite iar textul
mereu acelaşi , oamenii sunt închişi în sine ,rostindu-se rar.

Scriitorul a trait drama unui Mos Marian ,fara a fi avut taria sa


recunoasca esecul stradaniei de a intrupa artistic o lume straina din
material pe care nu-l putea stapani.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie[1] 1852, Haimanale, judetul


Prahova, astazi I. L. Caragiale, judetul Dambovita, d. 9 iunie 1912, Berlin) a
fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare
dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost
ales membru al Academiei Romane post-mortem.
De la debutul sau in dramaturgie (1879) si pana in 1892, Caragiale
s-a bucurat de sprijinul Junimii, desi in intregul proces de afirmare a
scriitorului, Junimea insasi a fost, pana prin 1884 - 1885, tinta atacurilor
concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma ca destule dintre
adversitatile indreptate impotriva lui Caragiale se datoreaza si calitatii sale
de junimist si de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 -
1881). Prima piesa a dramaturgului, O noapte furtunoasa, bine primita de
Junimea si publicata in Convorbiri literare (1879), unde vor aparea de altfel
toate piesele sale, a beneficiat, la premiera, de atacuri deloc neglijabile.
Dupa trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras in iulie 1881 de la Timpul,
dar Comitetul Teatrului National de la Iasi, prezidat de Iacob Negruzzi, il
8
numeste director de scena, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A
participat frecvent la sedintele Junimii, iar la intalnirea din martie 1884, in
prezenta lui Alecsandri, si-a marturisit preferinta pentru poeziile lui
Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iasi, O scrisoare
pierduta reprezentata, la 13 noiembrie in prezenta reginei, cu un mare
succes. In 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului National din
Bucuresti si i-a prefatat volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat
Comediile d-lui I.L. Caragiale. In 1892, la 9 mai Caragiale a prezentat insa
la Ateneu o conferinta cu titlul Gaste si gaste literare, impotriva Junimii,
determinand, impreuna cu articolul Doua note, ruptura cu Titu Maiorescu si
incetarea colaborarii la Convorbiri literare. La 18 noiembrie 1895, Petre P.
Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinti ca a obtinut de la Titu Maiorescu
sa se ceara colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fara reluarea
insa a relatiilor personale intre critic si autorul articolului Doua note. De-abia
la 15 februarie 1908 Caragiale si-a reluat legaturile cu Titu Maiorescu,
trimitandu-i acestuia o felicitare cu prilejul aniversarii sale.
Scriind despre Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885), si referindu-se la
tipologie („Exista aceste tipuri in lumea nostra? (...) Daca sunt, atunci de la
autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod
artistic”), Titu Maiorescu il apara pe marele scriitor de acuzatia de
imoralitate. Articolul, care a provocat celebra polemica dintre Maiorescu si
Gherea, evidentiaza realismul tipurilor si al mediului social:
„Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena
cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii
lor in situatiile anume alese de autor”.
Venind in intampinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de parere ca
este necesar sa eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „fictiune
artistica”, prilej de a ne inalta „in lumea fictiunii ideale
Seful literar al Junimii a aratat mult timp fata de Caragiale o foarte vie
solicitudine, ducand, vreme de zece ani, o statornica colaborare. Piesa O
noapte furtunoasa a avut urmatoarea dedicatie: „D. Titu Maiorescu este cu
adanc respect rugat sa primeasca dedicarea acestei incercari literare, ca un
semn de recunostinta si devotamentul ce-i poarta autorul ei”. Caragiale a
citit la Titu Maiorescu drama Napasta, care a aparut la editura Haimann si a
fost dedicata, in volum, doamnei Ana T. Maiorescu. In calitate de
colaborator al revistei, dramaturgul a mentinut relatii cordiale cu toti ceilalti
membri ai Junimii, in mod special cu Iacob Negruzzi, creatorul si redactorul
Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, caruia i-a
dedicat O scrisoare pierduta, N. Gane). In anii activitatii sale la Convorbiri a
9
admirat-o pe Mite Kremnitz (cumnata lui Maiorescu), care a si tradus mai
multe texte din Caragiale, in vederea publicarii antologiei de literatura
romana in Germania. Ruptura cu Junimea a devenit definitiva in 1892, cand
si-a intrerupt colaborarea la Convorbiri literare. Ura lui impotriva vechilor
prieteni literari si a lui Titu Maiorescu a devenit obsesiva. De-abia peste
cativa ani, colaborand la Epoca (1896), fostul junimist a regretat despartirea
de Maiorescu, evidentiind marile calitati ale criticului, cu un rol de prima
marire in cultura noastra, alaturi de Hasdeu. De la Berlin, la 15 februarie
1908, de ziua de nastere a lui Maiorescu, Caragiale i-a trimis acestuia o
calduroasa telegrama:
„Din toata inima ca pe frumoasele vremi ale tineretii un batran scolar
ureaza ilustrului invatator la multi ani cu sanatate si veselie. Traiasca
Maiorescu! Caragiale.”
La raspunsul de multumire, Caragiale a revenit cu o alta urare:
„Batranul scolar este fericit ca o pornire din inima i-a fost intampinata
cu atata gratie din partea ilustrului si totdeauna neuitatului invatator. Inca o
data, la multi ani, cu sanatate si veselie, traiasca Titu Maiorescu.”
Fara sa fi reusit o reluare a colaborarii la Convorbiri literare, constient
de locul urias detinut in cultura noastra de prestigioasa revista ieseana,
Caragiale a incercat in anul urmator (1909) „o noua si ultima expresie a
unei «mea culpa»“ :
„Un scolar putin insemnat, care a stiut mai mult sa te supere decat sa
se foloseasca de invataturile dumitale, isi permite, cu tot respectul, a-ti
trimite din departare urarea sa cordiala: Sa traiasca ilustrul nostru profesor
Titu Maiorescu intru multi ani, sanatos, cuminte si vesel! asa cum din
tinerete il stie batranul scolar. I.L. Caragiale”.(Serban Cioculescu)
Maiorescu consimtise in aceste imprejurari doar o reluare a relatiilor
literare, nu si a celor personale, cu acela care-l insultase. Despre aceste
manifestari ale lui Caragiale, Titu Maiorescu a realizat o scrisoare catre
Duiliu Zamfirescu, o interesanta simbioza intre o mare inteligenta si
nestatornicia unui caracter dificil si imprevizibil:
„Convingerea ce o am despre Caragiale este ca are una dintre cele
mai vioaie inteligente ce le poate produce natura, eclectic, buna memorie,
momente in care aceasta extraordinara vibratilitate celulara a materiei
cenusii din creieri il scoate mai presus de el insusi si-l face capabil de
scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei parti a lui eu inchid ochii
la toate celelalte, pe care insa le cunosc.” (Titu Maiorescu)
Nu mai putin revelatoare, in aceasta directie, a fost si parerea lui
Duiliu Zamfirescu. Acesta credea ca spiritul malitios fata de lucrarile unor
confrati citite la Junimea ar putea fi trecute cu vederea gratie „marii lui
10
inteligente”. Dramaturgul era „o fire atat de fantastica si de muncita, in care
arama si diamantul sunt legate impreuna spre a da iluzia unui inel ducal”
(Duiliu Zamfirescu). Structura omeneasca a lui Caragiale, ca si aceea
artistica, era una duala: una de ironist si farsor, cu o rezerva nesecata in
directia manifestarilor umoristice si cinice, si alta de sentimental („Eu sunt
un sentimental, domnule!”), nelinistit si macinat de melancolii ascunse si
ciudate la un asemenea temperament

Caragiale a fost membru al Junimii, o vreme gazetar la Timpul si


apoi la Constitutionalul , s-a bucurat de interventia criticului atunci cand
opera dramatica i-a fost calomniata sau contestata , si-a publicat cele mai
reprezentative lucrari in Convorbiri Literare ,beneficiind in momentele grele
de intreg cortegiul de atentii rescris de recuzita „criticii de sustinere „care
putea fi acordat de un organism atat de puternic cum a fost Junimea..Fara
indoiala Caragiale a fost prin temperament si predispozitie un spirit
conservator ,adept al rigorii,ordiniii si masurii, neagreand prefacerile
bruscate si arderea etapelor.Aceasta , nu numai in plan estetic unde
rigoarea clasicista e peste tot evidenta( „Sunt vechi,domnilor”) , dar si in
plan socio-politic.Sobrietatea in limbaj si logica in dezvoltariel oratorice
erau intr-adevar bine reprezentate.
Ibraileanu credea ca opera lui Caragiale poate fi impartita in trei
mari perioade :cea a comediilor, cea a Napastei, a nuvelelor Faclie de pasti
si Pacat apoi in sfarsit ce a a momentelor.Lumea fixata sub ocular e aceea
pripit si deci fragil alcatuita.E lume oraseneasca compusa ,de regula din
mici amploaiati ,avocati, profesori de conditie modesta si inavutiti de data
recenta.E o lume pestrita in care vechile moravuri si habitudini nu s-au
pierdut cu totul, dra sunt apsate dispretuitor de noile reguli de
comportament ce nu au paucat sa intre in deprinderi.E in tot o lume de
mijloc de trecere ,care se vede bine nu poate sa ramana stationara pentru
ca din infruntarea antinomiilor unul dintre elemente va izbandi . Contradictia
dintre aparenta si esenta altfel spus dintre forma si fond e legea care
guverneaza dinamica acestor existente inutil aferate.

Iacob Negruzzi (1842-1932).

Al doilea fiu al lui C. Negruzzi, a urmat studii liceale in Germania si


Facultatea de Drept din Berlin, incheiata cu doctorat. A facut cariera
11
universitara (la Iasi si la Bucuresti) si o lunga cariera parlamentara. A
condus revista „Convorbiri literare” pana in 1895, a fost secretarul societatii
Junimea din 1868. Partea valoroasa a creatiei lui o reprezinta
memorialistica, Amintiri din „Junimea”, scrisa in 1889 su publicata abia
peste trei decenii. A tradus dramele lui Schiller. Secretarul „perpetuu″ al
„Junimii″ , Iacob Negruzzi (1843-1932), a scris o literatura acum uitata,
indeosebi satirica. „Copiile dupa natura″ sunt cele mai delectabile si n-au
deloc intentie naturalista, fiind niste simple „caractere″ cu model real.
Parintele Gavriil, om disimulat, care promite orice si tagaduieste, spunand
„sa fie bine″ , contele Curcano-Mirmilitziki, baronul Constantin Garla de
Afumata, ducesa Bute, nascuta Tapa, printesa Bostano Cracavetzki,
nascuta Pitrigello-Barabulla, toti acesti paraziti modern, Ionita cocovei,
burlac timid si suav, Ghita Titirez, arhivar venal si erotic, iata cateva tipuri.
Merita onorurile antologiei „Un drum la Cahul″ , tablou hazliu al sicanelor
procedurale („cacon Manalas″ , „duduca Pipita″ ) si „Cristachi
Vaicarescu″ , tragicomedia unui ipohondru suferind de toate boalele din
cauza unei fripturi de curcan.

Petre Carp (1837-1919)

S-a nascut intr-o familie de vechi boieri moldoveni, a absolvit


gimnaziul la Berlin cu note maxime, urmand Facultatea de Drept si Stiinte
Politice din Bonn. A intrat de tanar in viata politica, reprezentand marea
boierime romana. A participat la complotul impotriva lui Cuza, a fost
ministru de externe si prim-ministru, seful partidului conservator timp de 5
ani. A realizat traduceri: Macbeth si Othello de William Shakespeare. Este
trimis inca de copil la Berlin (1850) unde invata la Franzosische
Gymnasium.
In anul 1858 isi ia bacalaureatul si se inscrie la Facultatea de Drept si
Stiinte Politice din cadrul Universitatii din Bonn. In anul 1862 revine la Iasi si
contribuie la punerea bazei societatii Junimea (primavara anului 1864).
Desi a fost numit in postul de auditor onorific la Consiliul de Stat (1865) a
participat activ la indepartarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la
conducerea Romaniei. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al
Locotenentei domnesti, iar ulterior secretar al Agentiei diplomatice a
12
Romaniei la Paris (mai 1867 - iulie 1867). Adept al ideilor "junimiste" s-a
remarcat ca unul dintre fruntasii Partidului Conservator din acea perioada.
A fost ales in numeroase randuri deputat si senator in Parlamentul
Romaniei. A indeplinit numeroase functii politice in cadrul guvernelor care
au succedat la conducerea tarii dupa plecarea domnitorului Cuza (ministrul
Afacerilor Straine, ministru Cultelor si Instructiunii, ministru Agriculturii,
Industriei, Comertului si Domeniilor, ministrul Finantelor) fiind ales de doua
ori presedinte al Consiliului de Ministri.
A activat in cadrul diplomatiei romanesti indeplinind functiile de
agent diplomatic la Viena si Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) si ulterior la
Roma (aprilie - octombrie 1873). In perioada noiembrie 1882 - octombrie
1884 a fost numit Trimis extraordinar si ministru Plenipotentiar al Romaniei
la Viena. In anul 1891 gruparea "junimista" se desprinde din cadrul
Partidului Conservator si formeaza Partidul Constitutional, iar Petre P. Carp
este ales presedinte. Dupa fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice
conservatoare din Romania a fost ales presedinte al Partidului Conservator
(21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). In timpul Primului Razboi Mondial a fost
unul dintre sustinatorii ideii de intrare a Romaniei in razboi alaturi de
Puterile Centrale. A fost prim-ministru al Romaniei de doua ori (19 iulie
1900 - 27 februarie 1901 si 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea
Partidului Conservator.

Vasile Pogor (1833-1906)

S-a nascut intr-o familie de boiernasi, a facut studii juridice la Paris. A


luat parte la conspiratia impotriva lui Cuza; a fost prefect al judetului Iasi,
deputat primar al Iasului (1880-1881; 1888-1897). Era proprietarul
tipografiei ce tiparea revista Convorbiri literare si scrierile junimistilor, era
totodata „pisicherul” grupului, datorita umorului sau. A fost o figura originala
prin preocuparile si curiozitatile sale (schopen-hauerian la inceput, a
evoluat treptat spre budism). A facut prima traducere din Faust (partea I), a
tradus din Baudelaire si poe, din poezia chineza. Vasile Pogor(1833-1906)
a fost metofistelul „Junimii″ , spiritul voltairian, razand pana ce-i crapa
„camesa″ si-i sareau „dintii cei noi din gura″ . Intr-adevar, el era mai
informat decat Maiorescu in literatura moderna si traducea Baudelaire in
1870, din Sully Prudhomme in 1973, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J.
13
Richerpin. Versurile originale, putine („Sfinx egiptean″ , „Melancolia lui
Durer″ ) au factura franceza. Daca poezia „Un bal″ , semnata cu initiala
P., e de el, ea zugraveste bine indolenta poetului:
„Simt o mare fericire de-a sta singur in tacere,
Desi stricta convenienta ma sileste-a fi la Bal,
Caci sunt lenes de natura si ma legan cu placere
Intr-o dulce somnolenta pe al visurilor .”

A.D.Xenopol

Alexandru Dimitrie Xenopol (n. 23, dupa alte surse 24 martie 1847,
Iasi - d. 27 februarie 1920) a fost un academician, economist, filosof, istoric,
pedagog, sociolog si scriitor roman. Alexandru D. Xenopol este autorul
primei mari sinteze a istoriei romanilor, filozof al istoriei de talie mondiala,
cel mai mare istoric roman, dupa Nicolae Iorga.

Vasile Conta

Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindaoani, judetul Neamt;


d. 22 aprilie 1882, Iasi) a fost filozof, scriitor, ministru roman.

Junimea
de Tudor Vianu
Spiritul oratoric este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Desigur,
prin indelungata lupta a lui Maiorescu impotriva retoricii pasoptiste si a
frazeologiei politice si parlamentare, Junimea inseamna un reviriment in
sensul controlului cuvantului, ramanand ea insasi o pepiniera de talente
oratorice, reinnoite cu fiecare generatie. Nu trebuie uitat ca prima
manifestare a Junimii este aceea a conferintelor publice, stilizate in ce
priveste atitudinea oratorului si arta compozitiei lui dupa modelul
maiorescian, usor de recunoscut chiar in reeditarile lui mai noi. Oratorul,
14
imbracat in frac sau redingota, aparea ca un deus ex machina in fata
publicului care nu trebuia sa-l zareasca pana in acel moment si incepea sa
debiteze expunerea lui in formele enei distiuni impecabile, fara sprijinul
vreunei note, nu ca un savant care infatiseaza rezultatele cercetarii lui, ci ca
un artist care construieste in fata publicului incantat opera sa desavarsita.
Numeroase sunt documentele contemporane care descriu arta oratorica a
lui Maiorescu, demnitatea tinutei lui, caldura glasului muzical, marile efecte
sugestive scoase din jocul mainilor si al barbii. Alti contemporani ne-au
descris in vorbirea profesorului sau a oratorului parlamentar, comparata
uneori cu aceea a unui general care isi
reduce treptat inamicul, ironia lui nimicitoare, conciziunea lapidara a
expresiei, egalata si poate intrecuta in aceeasi vreme numai de
rasunatoarele formule ale lui Carp. Modalitatea alcatuirii unei expuneri
publice devenise traditionala la Junimea. Oratorul, ne spune Panu, trebuia
sa inceapa, dar mai cu seama sa sfaseasca, printr-o comparatie care isi
avea rostul sa puna termenii problemei, si sa ilustreze concluzia ei. Debitul
sau trebuia sa curga neintrerupt, dand impresia unei suverane stapaniri de
sine si a subiectului. Folosind prestigiosul model al initiatorilor, se constituie
la Junimea o larga traditie care produce, in generatiile urmatoare, oratoria
universala a unui Negulescu, Mehedinti, Petrovici. Nu numai de altfel in
vorbire, dar si in scris, idealul oratoric domina productia junimistilor.
Ironia este o alta trasatura a tabloului. Vestita zeflemea junimista
coalizeaza impotriva miscarii pe cei mai multi din adversarii ei. Pana la
motivele ideologice si tendintele sociale, adversarii se ridica impotriva
Junimii mai intai din pricina veseliei pe care stiau ca o trezesc in cercul ei.
„Dosarul” Junimii creste in fiecare sedinta cu excerpte din discursurile dau
articolele vorbitorilor sau scriitorilor din Iasi si de aiurea, producand o
reactie usor de inchipuit in sufletele acelora care aflau ca se bucurasera de
onoarea acestei atentii. Unele din articolele critice ale lui Maiorescu in
epoca lui ieseana sunt ca o prelungire a „dosarului” a carui faima starnise
atatea dusmanii. Singur Hasdeu intelege ca trebuie sa raspunda cu aceeasi
arma, dand prilej epocii, care rasese adesea impreuna cu Junimea, sa rada
de cateva ori impotriva ei. Ironia folosita de atatea ori ca unealta polemica
este manipulata si in interiorul cercului. Junimea este departe de a fi o
societate de admiratie mutuala. In momentele putin fericite, poetii si
prozatorii grupului isi primesc verdictul nimicitor din gura propriilor prieteni.
Intr.un colt exista grupul acela care nu luau parte la discutii, in frunte cu
matematicianul Culianu: grupul este denumit cu termenul colectiv
„caracuda”. O gluma nereusita este primita cu vociferarile intregi asistente:
„faul! faul!”. Alaturi de Carp, Pogor este ironistul cel mai acerb al grupului.
15
Nimic nu afla iertare in ochii sai. Discutiile cele mai serioase sunt intrerupte
de zeflemeaua lui necrutatoare si din coltul canapelei pe care era tolanit,
gestul sprijinind reflectia, adeseori porneste o perna in capul vreunui
nefericit preopinent. Pogor este autorul maximei dupa care anecdota
primeaza, acea anecdota in care exceleaza Caragiani si care intr-o zi va
aduce revelatia lui Creanga.

In contra directiei de astazi in cultura


romana
de Titu Maiorescu
Cufundata pana la inceputul secolului XIX in barbaria orientala,
societatea romana, pe la 1820, incepu a se trezi din letargia ei, apucata
poate de-abia atunci de miscarea contagioasa prin care ideile Revolutiunii
franceze au strabatut pana in extremitatile geografice ale Europei. Atrasa
de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre
fantanele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot
crescand si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatii
straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara! Caci nepregatiti precum erau
si sunt tinerii nostrii, uimiti de fenomenele marete ale culturii moderne, ei se
patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura
numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura
fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate acele forme
si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti
intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima aprinse de un foc prea
usor, tinerii romanii se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a
imita si de a reproduce aparentele culturii apusene, cu increderea ca in
modul cel mai grabit vor si realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si,
mai intai de toate, libertatea intr-un stat modern. Si asa des s-au repetit
aceste iluzii juvenile, incat au produs acum o adevarata atfosfera
intelectuala in societatea romana, o directie puternica, ce apuca cu tarie
egala pe cei tineri si pe cei batrani, pe cei care se duc spre a invata si pe
cei care s-au intors spre a aplica invatatura lor.
Inainte de a avea partide politice, care sa simta trebuinta unui organ,
si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat
jurnalele politice si reviste literare si am falsificat si dispretuit jurnalistica.
Inainte de a avea invatatori satesti, am facut scoli prin sate, si inainte de a

16
avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati si am falsificat
instructiunea publica.
Inainte de a avea o cultura crescuta peste marginile scolilor, am facut
atenee romane si asociatii de cultura si am depretiat spiritul de societati
literare.
Inainte de a avea o umbra macar de activitate stiintifica originala, am
facut Societatea academica romana, cu sectiunea filologica, cu sectiunea
istorico-arheologica si cu sectiunea stiintelor naturale, si am falsificat ideea
academiei. Inainte de a avea artisti trebuinciosi, am facut conservatorul de
muzica; inainte de a avea un singur pictor de valoare, am facut scoala de
bele-arte; inainte de a avea o singura piesa dramatica de merit, am fundat
teatrul national – si am depretiat si falsificat toate aceste forme de cultura.
In aparenta, dupa statistica formelor din afara, romanii posed astazi
aproape intreaga civilizatie occidentala. Avem politica si stiinta, avem
jurnale si academii, avem scolii si literatura, avem muzee, conservatorii,
avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar in realitate toate acestea sunt
productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara
adevar si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor este nula si fara
valoare, si abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi in zi mai
adanc. Singura clasa reala la noi este taranul roman, si realitatea lui este
suferinta, sub care suspina de fantasmagoriile claselor superioare. Caci din
sudoarea lui zilnica se scot mijloacele materiale pentru sustinerea edificiului
fictiv, ce-l numim cultura romana, si cu obolul cel din urma il silim sa ne
plateasca pictorii si muzicienii nostri, academicienii si atenianii din
Bucuresti, premiile literare si stiintifice de pretutindenea, si din recunostinta
cel putin nu-i producem nici o singura lucrare care sa-i inalte inima si sa-l
faca sa uite pentru un moment mizeria de toate zilele.
Junimea si Convorbiri literare au avut un rol decisiv in cultura si
literatura romana. Dupa cum este unanim recunoscut si dupa cum au
subliniat cei mai reprezentativi monografi si exegeti ai activitatii Junimii,
trebuie sa recunoastem ca, spiritul junimist a facut sa triumfe ideea conform
careia, in evaluarea operei de arta, este imperios necesar sa primeze
valoarea estetica, indiferent de ideea tematica.

17
Bibliografie :

1) G.CALINESCU,”ISTORIA LITERATURII ROMANE”,ED.MINERVA,


BUCURESTI 1987

2) EUGEN LOVINESCU,”ISTORIA LITERATURII CIVILIZATIEI ROMANE


MODERNE”,ED.MINERVA, BUCURESTI 1989

3) TUDOR VIANU, “ARTA PROZATORILOR ROMANI”, ED. MINERVA,


BUCURESTI 1988

18
4) Z.ORNEA, “JUNIMEA SI JUNIMISMUL – VOL.I; VOL. II”, BIBLIOTECA
PENTRU TOTI , ED. MINERVA, BUCURESTI 1998

5) Z. ORNEA, “JUNIMISMUL – CONTRIBUTII LA STUDIEREA


CURENTULUI” EDITURA PENTRU LITERATURA, 1966

6)DUMITRU VACARIU, „JUNIMEA SI JUNIMISTII”, ED. JUNIMEA, IASI


1973

7)Tudor Vianu, 'Junimea' in Istoria literaturii romane moderne, de Serban


Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactica si Pedagogica,
1971

8)George Calinescu, Junimea. Momentul 1870. Epoca lui Carol I, in Istoria


literaturii romane de le origini si pina in prezent, ed. a II-a revazuta si
adaugita de Alexandru Piru, Bucuresti, Editura Minerva, 1985

9)Sorin Alexandrescu, 'Junimea, discurs politic si discurs cultural', in Privind


inapoi, modernitatea, Bucuresti, Editura Univers, 1999

10)Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940),

19