CRITICISMUL JUNIMIST

-Studiu de caz-

Componența grupei: Ardelean Andreea Rafaela

Cicioc Raluca

Profesor coordonator: Ardelean Anuța Rodica

CRITICISMUL JUNIMIST

2
 Argument

Orice istorie a literaturii unui popor înscrie în succesiunea

evocărilor și momente de răscruce, exemplificate fie de un mare
scriitor, fie de un critic, fie de un moment de constituire și de afirmare a
unei direcții ideologice originale. Un astfel de moment semnifică pentru
cultura noastră, Titu Maiorescu ,personalitate multiplu reprezentativă,
teoretician și critic literar implicat în chip fundamental etapei de
consacrare a literaturii române contemporane.

În acest studiu de caz am încercat să cuprindem o parte de istorie

literară dedicație lui Titu Maiorescu (dar și altor critici), viața și
activitatea criticului în diverse sectoare ale culturii noastre ,chiar dacă
unele nu au tangenta imediativă cu fenomenul beletristic, pentru ca
astfel s-a constituit și afirmat personalitatea celui ce a dat prima ediție
a poeziilor lui Eminescu și a direcționat cu exemplara consecvență una
dintre societațile noastre literare cele mai fecunde ’’Junimea’’.

3
 CUPRINS

Premisa. Definirea problemei.........................................................5

Ce este „Junimea" ……………………………………………………………………….6
Criticismul ……………………………………………………………………………………7
Direcțiile de manifestare ale criticismului junimist........................8
Junimiști și pașoptiști......................................................................9
Obiectivele „Junimii”…………………………………………………………………..11
Etapele „Junimii”…………………………………………………………………………13
Trăsăturile „Junimii”……………………………………………………………………16

4
Istoria „Junimii”…………………………………………………………………………..18
Membrii fondatori ai „Junimii”……………………………………………………25
Direcțiile „Junimii”………………………………………………………………………42
Revista „Convorbiri Literare”..........................................................48
Titu Maiorescu: lucrările sale, teoria formelor fără fond...............49
Problemele limbii............................................................................59
Critica estetică.................................................................................60
Concluzii..........................................................................................73
Bibliografie......................................................................................74

1. Premisa. Definirea problemei

Generaţia paşoptistă a fost prima care și-a propus să reducă

diferența enormă care separa, în acel moment,cultura română de cea
europeană. Enciclopedismul, scria cândva Mircea Eliade, a fost, poate,
un destin al secolului al XIX-lea românesc, când trebuia să se creeze un
stat și să se adauge o cultură celorlalte culturi ,,surori" din Europa.
Se poate spune că anii 1821-1860 au fost singura jumătate de secol
de megalomanie română, când noi ne credeam în centrul atenției
universale.

5
 Ceea ce caracterizează întreagă această epocă este setea de
monumental, de grandios şi orientarea creatorilor români către cei mai
mari maeşteri (izvorul şi modelul erau Biblia, Homer şi Rafael).
Apoi, un sincer sentiment de colaborare; oricine era chemat și toți
erau aleşi, pentru că întregul popor român era un popor ales. Nu ți se
cerea decât să te hotărăşti; geniul şi virtuţile creatoare erau în tine,
întrucât fiecare făcea parte dintr-un popor exceptional.
Dar nu se hotărau decât foarte puțini... În acest context,
contribuția lui Mihail Kogălniceanu şi programul său cultural, schițat în
„Introducția” la „Dacia literară”, sunt capitale. Modernizarea rapidă a
societății româneşti s-a făcut însă fără necesarul spirit critic, singurul
capabil să discearnă între ceea ce era și imitaţia superficială a modelor
apusene. Va reveni, aşadar, generației următoare, junimiste.

2. Ce este „Junimea”?

„Junimea” este o societate culturală constituită la laşi în 1863-1864,

după opinia fondatorilor ei, cinci tineri intelectuali, Titu Maiorescu,
Petre Carp, lacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti pe care
afinitățile dintre personalitățile lor îi unesc într-un cenaclu în care se
dezbat public problemele culturale de seamă din epoca de după 1860:
probleme de ortografie și limbă, proiectarea unei antologii de poezie
românească, organizarea unor conferințe prin care să răspândească în
public o serie de cunoștințe istorice, politice, economice şi de cultură.
„Junimea” reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Tudor Vianu apreciază că

6
reuneşte „Junimea” cele mai mari personalități intelectuale ale vremii.
Aceasta este o societate literară cu un rol deosebit de important în
promovarea culturii române în multiple domenii de creație, a dat
naştere în permanență un interes destul de mare atât din partea
criticilor și istoricilor literari, cât şi din partea tuturor categoriilor de
cititori.
Începutul îI făcuse însă Maiorescu în 1863, care ținuse un număr de
"prelecțiuni" în sala Băncii Moldovei.
Tinerii hotărăsc continuarea lor la Universitatea din laşi (la prima sa
apariție în public. acelaşi Rosetti, gâtuit de emoție, nu va reuşi să
rostească decât Societatea modernă, societatea modernă, şi va cobori
de la tribuna), în fiecare duminică între orele unu şi două, în fața unui
public mult mai numeros.
Asociații se strângeau apoi în casa lui Pogor pentru a discuta
chestiunile tratate.

Informaţii mai bogate oferă două cărți de memorii, „Amintiri de la

Junimea”, a lui Iacob Negruzzi şi „Amintiri de la Junimea de la laşi” de G.
Panu, ca şi procesele-verbale ale şedinţelor. Odată cu sporirea
numărului de membri, întâlnirile se vor desfăşura săptămânal, succesiv
în casa lui Maiorescu şi a lui Pogor, de obicei vineri.
Procesele-verbale arată însă că la ședințe nu participau, în general,
mai mult de zece persoane și că ele erau dominate de o atitudine mai
degrabă veselă, deşi discuțile se concentrau pe probleme cât se poate
de serioase.

7
 3. Criticismul

Criticismul este o denumire dată de Kant şi de adepții săi propriei lor

doctrine filozofice, care consideră că orice filozofie şi orice cunoaştere
trebuie precedată de o critică a capacității de cunoaştere insăşi.

4. Direcțiile de manifestare ale criticismului junimist

Manifestările junimii, organizate cu scopul concretizării obiectivelor

sunt:

a. Educarea publicului prin „prelectiuni populare"- reușind să

impună o mentalitate junimistă în epocă, fără dogme şi să
dezvolte spiritul oratoric pe care-l considerau o artă;

8
 b. Unificarea limbii române literare - începe prin propunerea
junimiştilor privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin,
propunere exprimată încă din 1860.

c. Interesul pentru literatură - se manifestă încă de la înființarea

societății și a revistei. Încă din 1865, junimiştii emit ideea
publicăriilor primei antologii de poezie românească pentru școlari,
iar în primul număr al revistei „Convorbiri Literare", Titu
Maiorescu publică studiul „O cercetare critica asupra poeziei de la
1867", care îl va consacra definitiv ca îndrumător şi critic literar.

În domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja despre

eminescianism, este apreciat Vasile Alecsandri şi se pune accent pe
poézia populară: în proză, se remarcă în mod deosebit la Slavici şi Ion
Creangă;

Tudor Vianu a definit în „Istoria literaturii române moderne"

fenomenul cultural junimist, pe care l-a caracterizat prin identificarea
trăsăturilor dominante: „Spiritul filozofic", „Spiritul oratoric", „Gustul
clasic și academic", „Ironia"...Vestita zeflemea junimistă" şi .. Spiritul
critic".

9
 5. Junimiști și pașoptiști

Generația pașoptistă a avut un rol decisiv în procesul de

modernizare a societății românești, de construire a identității naționale,
atât prin participarea activă la viața politică a țării, cât şi prin cultură,
mai ales prin literatură originală cu specific național.

Paşoptiștii au întemeiat literatură română modernă, au asimilat

romantismul, preluând şi elementele neoclasice și iluministe, au fondat
speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspirație
specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit
poezia populară, valorificând în literatura cultă resursele expresive ale
limbii populare.

În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii

provoacă schimbări majore în domeniul limbii populare.
Susțin timp de 17 ani cicluri de conferințe pe teme de istorie,
filozofie, literatură prin care familiarizează auditoriul cu noile idei din
spațiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ținută
academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci şi pregătesc
un public avizat în domeniul literaturii.
Își propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect
eşuat, dar ideile esențiale ale discuțiilor privind selecția și criteriile
poeticității textelor se concretizează în studiul lui Titu Maiorescu,
„Cercetare critică asupra poeziei române de la 1867", reper teoretic
fundamental; înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creației literare

10
prin criteriul estetic; resping mediocritatea şi veleitarismul, promovând
valorile certe, judecate după originalitatea viziunii şi realizarea artistică

6. Obiectivele „Junimii”

Obiectiv general: promovarea adevărului în ştiinţă şi a frumosului în

artă;

Obiective lingvistice: înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin,

combaterea scrierii etimologice, îmbunătățirea limbii cu neologisme
preluate din limbile romanice, combaterea traducerilor mot-a-mot,
combaterea,, beției de cuvinte";

11
Obiective sociale: susținerea independenței intelectuale a poporului
român,educarea publicului prin prelecțiuni populare;

Obiective culturale: combaterea formelor fără fond.

Obiective literare: răspândirea spiritului critic, încurajarea progresului

literaturii naţionale, susţinerea originalităţii culturii şi a literaturii
române prin punerea problemei unificării limbii române literare şi prin
respectul acordat literaturii, crearea şi impunerea valorilor naţionale.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele

lui Alecu Russo, criticând tendințele latiniste ale cărturarilor
transilvaniei care propuneau curățarea limbii române de orice element

nelatin. După unire, dar mai ales după dobândirea independenţei

naționale, accentul trebuie să cadă pe calitatea artistică a literaturii, pe
idealul perfecționării ei interioare. Limba oficială, falsa erudiţie şi lipsa
de gust sunt permanent semnale şi ironizate de membrii „Junimii”.

O parte din scriitorii vremii vor deveni junimişti, vor colabora la

revista „Convorbiri Literare”, vor scrie principalele lor opere, fiind
perfect integrați acestei epoci Vasile Alecsandri, Al. Odobescu.

Reprezentanţii noii generații literare, în frunte cu Titu Maiorescu,

încep însă să domine scena. Meritul „Junimii" a fost acela că a supus la

12
o analiză lucidă, societatea şi cultura românească, semnalându-şi
slăbiciunile.

Dezbaterea de idei din interiorul „Junimii” ca şi aceea dintre

junimişti şi ceilalți intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea direct
a oamenilor de cultură în problemele societății.

Manifestările „Junimii", organizate cu scopul concretizării obiectivelor:

1. Educarea publicului prin prelecțiuni populare", reușind să impună o

mentalitate junimistă în epocă și să dezvolte spiritul oratoric pe care îl
considerau o arta;
2. Unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiştilor
privind înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată
încă din 1860;

3. Interesul pentru literatură se manifestă încă de la înființarea

societății și a revistei;

7. Etapele „Junimii”

În viața societății., Junimea" se disting trei etape:

13
 Prima dintre acestea este „etapa ieşeană" (1863-1874) care are
un pronunțat caracter polemic şi se manifestă în trei direcții: limbă,
literatură şi cultură. Se impune un nou tip de orator.
În această perioadă se elaborează principiile sociale și estetice
ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educării publicului
prin aşa-numitele prelecțiuni populare. Organizate pe teme variate, în
diverse cicluri sistematice şi ţinute întro formă academică, ele au avut
drept scop educarea publicului larg, care să înțeleagă cultura ca factor
de progres şi moralitate.
Sunt abordate probleme legate de limba română şi de ortografie,
Maiorscu publicând acum articolul său critic „Despre scrierea limbii
române" (1866). Este achiziționată o tipografic, cu ajutorul căreia se vor
tipări manuale şcolare şi cărți de ştiinţă şi literatură Titu Maiorescu
decoperă talentul lui Mihai Eminescu şi îl invită pe acesta să facă parte
din "Junimea". La rândul său, Eminescu îl va coopta pe Ion Creangă,
care prima dată va citi, în cadrul cenaclului, povestea,,Soacra cu trei
nurori".

Etapa cu dublă desfăşurare, la Iaşi şi la Bucureşti (1874-1885)

este o etapă de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă
reprezentanții de seamă ai „direcţiei noi" în poezia şi proza română, dar
şi scriitori aproape necunoscuți astăzi. Este o perioadă în care se
diminuează teoretizarea criticismului în favoarea judecăţilor de valoare.
Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu
se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne,
fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizației, dar mai ales din
domeniul limbii literare, necesare pentru că în 1860 se făcuse trecerea
de la alfabetul chirilic la cel latin.

14
 Titu Maiorescu se mută la Bucureşti, deoarece primeşte
portofoliul de Ministru al Instrucțiunii Publice, de asemenea, o mare
parte a membrilor "Junimii" intră în politică, de partea partidului
conservator. Redacţia revistei "Convorbiri literare" rămâne la Iaşi, sub
conducerea lui Jacob Negruzzi, dar şedinţele de cenaclu se vor
desfăşura în ambele părţi, la Iaşi și la Bucureşti.
Este perioada în care „Junimea" atinge apogeul faimei sale în
epoca şi în care sunt publicate operele cele mai importante ale
membrilor săi, inclusive ale Marilor clasici ai literaturii române: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici. Societatea îi va
ajuta cu burse de studiu în străinătate pe tinerii talentați, dar lipsiți de
mijloacele financiare necesare, printre aceștia s-a numărat şi Eminescu,
care a fost beneficiarul a două astfel de burse: la Berlin și la Viena. În
această perioadă, vor adera la principiile Junimii" şi vor deveni membri
importanți ai acesteia. Alți doi ,,Mari clasici" sunt Ioan Slavici şi I. L.
Caragiale.

Etapa,,bucureşteană" (după 1885) în care societatea se mută la

Bucureşti odată cu plecarea din lași a celor mai mulți dintre junimişti.
Redacția revistei „Convorbiri literare" se va muta, de asemenea, la
Bucureşti.
Aceasta este etapa în care „Junimea" cunoaşte declinul,
activitatea societății restrângându-se treptat la domeniul universitar. În
1889 se vor stinge din viață trei membri importanți ai societății
„Junimea": Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă.

Ultima etapă
15
 A cincea etapă a „Convorbirilor” cea care a început în anul 1907,
coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva
de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar
contribuțiile gânditorilor, ia începuturile lor:
Joan Petrovici
C. şi M. Antoniade
Mircea Djuvara
Mircea Florian

8. Trăsăturile „Junimii

Tudor Vianu pune în evidență cinci serii de trăsături distinctie ale

junimismului:

1. Spiritul critic este, cu siguranță, cea mai importană trăsătură

a junimismului. El se manifestă în primul rând prin respectul
pentru adevărul istoric în studierea trecutului şi prin cultivarea
simplități.

16
 Este combătută astfel falsa erudiție manifestată prin folosirea
de către mulți cărturari ai timpului a unei limbi artificiale,
considerate mai potrivită pentru a evidenţia diferenţa faţă de
omul de rând. De asemenea, se doreşte aşezarea vieții politice şi
culturale pe baze autentice, respingându-se formele fără fond".
Nevoia de claritate, rigoarea, rațiunea vor fi reperele permanente
ale junimiştilor.

2. Spiritul filozofic. Membrii săi sunt, în cea mai mare parte,

oameni de idei generale şi mai puțin specialiști în domenii precise
ale ştiinţei. Nu gustul individual, impresia de moment îi călăuzesc,
ci dorința de a construi pe o solidă bază teoretică în care
aplicațiile devin doar o urmare firească a raționamentului. Așa
procedează Titu Maiorscu şi mai târziu Mihail Dragomirescu.

3. Gustul pentru clasic şi academic, aşadar, pentru valorile

canonice şi nu pentru inovație. Oameni cu o solidă cultură
universitară, junimiştii erau prea puțin dispuşi să accepte

inovațiile momentului, indiferent dacă acestea acestea se numeau

simbolism sau naturalism, în literatură, impresionism, în pictură
sau muzică.

4. Spiritul oratoric se naşte şi din opoziția împotriva retoricii

pașoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar şi din
respingerea frazeologiei politice parlamentare şi a beției de
cuvinte a timpului; impune un model în care totul, de la
vestimentație la dicție trebuia să dovedească perfectă stăpânire
de sine, rigoare, măsură.
17
 5. Ironia care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de
pedanterie şi morgă al acțiunii lor culturale. Totul conduce spre
acest mod de a înțelege activitatea junimistă, de la opoziția lui
Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în funcționarea societății,
până la devize glumete, precum intră cine vrea, rămâne cine
poate", de la exclamații deloc academice, de genul "faul! faul!"
când se spunea câte o anecdotă fără haz.

Toate acestea fac din acțiunea junimistă un moment crucial în

evoluţia culturii române, despre care Lovinescu va afirma cu
deplină îndreptățire." Când o mişcare culturală, în afară de
moratorul câtorva generații de oameni culți, privind unitar şi
serios problemele vieții româneşti, a dat politicei pe P.P. Carp,
criticei teoretice pe T. Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei
pe Ion Creangă, teatrul lui I.L. Caragiale- acea mişcare nu poate fi
privată decât ca un fenomen de mare însemnătate"

9. Istoria „Junimii”

„Junimea” a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociație

culturală înfiinţată la laşi în anul 1863.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică,
rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători
aceloraşi înrăuriri şi subsumate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce
oamenii şi creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi rasunetul
lor s-a stins, istoricii descoperă filiații şi afinități, grupând în interiorul
18
aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalități care nu s-au
cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii". Sarcina istoricului
care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este
ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai
multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate il domină. În
afară de aceasta, „Junimea" nu este numai un curent cultural si literar,
dar şi o asociație.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea
Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) și nu
s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor
constituite. "Junimea" n-a fost atât o societate, cât o comunitate de
interese culturale dar şi socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinității viu resimţite dintre
personalitatile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă
îndelungată prin funcțiunea atractiilor şi respingerilor care alcătuiesc

caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză

potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe
care asociația ieşeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii" în
decursul existenței ei. Asociația doreşte să-şi dea o oarecare bază
materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor. câstigă noi
membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici
colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea", produsul
deliberat al voinței de a se organiza, pluteşte duhul unei înțelegeri
comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului
este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.

19
Trăsăturile spiritului junimist, sintetizate de criticul literar Tudor Vianu:
1 .înclinația spre filozofie
2. spiritul oratoric
3. spiritul clasicist
4. ironia
5. spiritul critic

Societatea „Junimea” a luat ființă la laşi în anul 1863, din

inițiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu
Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, lacob Negruzzi şi Teodor
Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri
populare. Printr-o formulă masonică, junimiştii cînd vorbeau despre
asta spuneau: „Originea „Junimii” se pierde în negura timpului". Cursul
public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând
după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în
stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei
înalte ținute academice.
Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În
cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp
si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de zece ori. Apoi
„Prelecțiunile populare" devin o lungă tradiție a "Junimii" din Iaşi. Timp
de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor
subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri
unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrion şi
Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura națională.
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale
popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează
20
preocupările la elmentele naționale ale culturii noastre şi la influențele
consecutive exercitate asupra poporului român.
Curând, prin darul basarabeanului Caşu, nepotul lui Pogor,
completat prin cotizatiile membrilor ei. „Junimea" devine proprietara
unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia înființează și o
librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea
după o scurtă funcționare. Existenţa tipografici permite „Junimii"
publicarea, începând din 1867, a unei reviste „Convorbiri literare”, puse
de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se
va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a
impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre
culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice.
Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi
ale culturii româneşti în acel moment. "Junimea" abordează problema

ortografici româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea

alfabetului chirilic la cel latin. În şedinte însufletite, ținute de obicei în
casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu şi dominate de
personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie şi limbă, se recitese poeții români în vederea
unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general
pentru producțiile care trebuiau respinse.
„Convorbirile literare” păstrează în cea mai mare parte urma
activităţii „Junimea” şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii
renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut. Programul
„Junimii” şi cercetări istorice recente ne îndreptăţesc să afirmăm că
gruparea avea o importantă dimensiune masonică. Prima etapă, numită

21
şi etapa ieşeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în
1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii
publice, se mută la Bucureşti. În această etapă predomină caracterul
polemic.
Este epoca în care se elaborează principiile sociale şi estetice
ale "Junimii", aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniştii şi
ardelenii, apoi a polemicilor cubarnuţiştii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu
şi cu revistele din Bucureşti, duse nu numai de Maiorescu, dar şi în
acţiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru
Lambrior, Vasile Burla,Alexandru Cihac. Este vremea în care "Junimea"
provoacă cele mai multe adversități, dar şi aceea în care, prin succesul
polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui
Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Între anii 1874 şi 1885 urmează a doua fază a "Junimii", epoca

în care şedinţele din Iaşi se dublează cu cele din Bucureşti, în diversele
locuințe ale lui Maiorescu şi în cele din urmă în armonioasa casă din
strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei,Despot-
vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeaşi perioadă
în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta şi Ion
Creangă. Este perioada de desăvârşire a direcţiei noi. În paginile revistei
apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
precum şi ale altor personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi
cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

22
 Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă şi lipsită de
omogenitate. Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare
măsură profilul, predominând cercetările istorice şi filozofice.
În anul 1885 lacob Negruzzi se mută la Bucureşti, luând cu sine
revista a carei conducere o pastreză singur până în 1893, pentru ca în
1895 să fie format un comitet care să îşi asume întreaga conducere a
revistei.
Intre anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au
parte de o importantă dezvoltare. În aceeaşi perioadă are loc
lupta,Junimii" cu socialiștii, acţiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de
aceea a lui Petre Missir şi de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu Mihail
Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval
Ion Luca Caragiale isi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se
deschid şi gloriei tinere a lui George Cosbuc perioada dintre 1885 şi
1900 dă grupării şi revistei un caracter universitar predominant Drumul
prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate. Este epoca în
care se stabileşte pentru trei sau patru decenii de aici înainte
configuratia Universității, mai cu seamă a celei bucureştene şi în care,
din cenaclul „Junimii", se desprind figurile cele mai proeminente ale
ştiinţei si oratorici universitare.

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind

din domeniul ştiinţelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi,
mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante şi
universitare. Animatorul comitetului este loan Bogdan care, în 1903,
devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub
conducerea lui Simion Mehedinți.

23
 Dacă până în 1900 revista îşi păstrase în primul rând traditionalul
ei caracter literar şi filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în
comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei,
Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se
disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui
Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga şi alţii. Și dacă vechile lupte ale
Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală,
acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui
Sion, ale lui Nicolae lorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescnu a mai
avut acelasi grad de popularitate ca si in anul 1980.
A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907,
coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva
de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar
contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: loan Petrovici, C. şi
M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a

cărui colaborare începuse însă de sub direcția anterioară. În latura
îndrumării critice nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieşeană
şi nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu şi a
lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescueste de scurtă
durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. „Convorbirile
literare” au avut totuşi controverse şi în această perioadă cu revistele
„Viaţa nouă” şi cu „Viața românească”.

24
 Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare,
„Convorbirile literare” încep să piardă din vechiul prestigiu până când,
în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al.
Tzigara-Samurcascare, împreună cu arhitectul Al M. Zagoritz, se
remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta
romanească veche și populară. Nici noua direcţie nu izbuteşte însă să
impună revista în rolul ei de altădată.
O viziune asupra întregii „Junimi" nu va mai fi posibilă decât
după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mişcării, dezvoltată prin
silinţele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimişti.

10. Membrii fondatori ai „Junimii”

„Junimea" a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociație

culturală înființată la faşi în anul 1863 de către Titu Maiorescu, Petre P.
Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti şi lacob Negruzzi.

Titu Maiorescu

25
 Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, Tara Românească -
d. 18 iunie 1917, Bucureşti, România) a fost un academician, avocat, critic
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român, mason, cel
de-al 23-lea prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă
a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX.
Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza
junimismului politic și ..piatra de fundament" pe care s-au construit operele
lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
A fost avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician
şi scriitor român, prim-ministru al României.

Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a
născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria
Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu.

Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine

aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din
Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de
Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin
formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un
liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne
o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc
modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor
la Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând din
soţia, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la
Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde
26
viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la
Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români
şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în
țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de preşedinte al Obşteştii
Epitropii", de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite",
profesor la Colegiul Sfântul Sava", director al ..Eforiei Instrucțiunii
Publice" și profesor la..Școala Superioară de Litere" din Bucureşti.

Studiile universitare

Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare

(după numai un an de studii la Berlin obține la Giessen doctoratul
magna cum laude", după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la
Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în
drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele
culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, Gazeta de

Transilvania" cu intenția de a servi ca prezentare a unor traduceri ale
sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi revistei. În numărul următor
intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul,
intitulată..Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la
acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureșianu în „Gazeta cărților",
nr. 1, 1934 este considerată totuşi cea dintâi încercare publicistică" a lui
T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe lângă
activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi
franceza în casa Kremnitz.
27
 Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu
Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara, Helene, Wilhelm
şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen,
magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea
doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare.
Întors în țară, publică articolul ...Măsura înălțimii prin barometru" în
revista „Isis sau natura”.

Implicarea în viața sociala

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu tine la Berlin o

conferință (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche
Musik.Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner") în folosul
monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la
Cercle des sociétés savantes" şi reluată sub formă de comunicare, la 27

aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obține la Paris diploma de licență în drept, cu
teza "Du régime dotal".
În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferințe despre
„Educațiunea în familie". Tot în decembrie se întoarce în țară şi se
stabileşte în Bucureşti. Întors în țară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu
este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent
format în urma Unirii din 1859 pe fagaşul unei vieţi culturale şi politice
de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care
era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formați în
28
şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii
o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai
târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi
vârstă, academician la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani.
Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele
încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor
aduse de adversarii săi politici, care atrǎseseră şi suspendarea lui din
toate funcțiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul
următor avea să dovedească netemeinicia acuzațiilor îndreptate
împotriva lui.
A fost inițiat în Loja masonică ieşeană Steaua României, la 26
noiembrie 1866 (al cărei Venerabil era George Sutu), iar după câteva
luni, la 11 februarie 1867, primeşte gradele de Companion şi Maestru,
în această lojă.

Fondarea „Junimii”

Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu,,prelecțiunile

populare" (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură
adresate unui public destul de larg), întemeierea „Junimii” împreună cu
prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti, începerea
activității de avocat, directoratul la Școala Normală,,Vasile Lupu" din
Iaşi, înființarea, în 1867, a revistei ,,Convorbiri Literare".

29
 Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă
de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se
schimbaseră, condițiile erau altele decât pe vremea tinereții romantice
a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu.
Maiorescu reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă
concepție asupra vieții sociale şi culturale româneşti. Pe planul
ideologici politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții
naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al,,formelor fără
fond", al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868 ,,In contra
direcției de astăzi în cultura română", în care condamnă introducerea
unor instituţii imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea
un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al
poporului român.

Misoginism

Dincolo de aventurile amoroase care au au declanşat scandaluri

colosale sau de faptul că a avut o relație bizară atât cu sora lui, Emilia,
cât şi cu cei doi copii, Liviu şi Livia, Maiorescu s-a dovedit şi una dintre
cele mai misogine personalități importante din istoria românilor.

30
 Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din
1882, susținând că femeile îşi merită locul de la marginea societății din
cauza creierului lor prea mic:
- ,,Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe
mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută
mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a
putea conduce o națiune pe calea progresului şi prosperității
materiale... Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410
grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei".

- ,,Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului

devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult
creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în
stare a-şi asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să
mişte cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a
înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească
bunul trăi al omenirii prin descoperiri şi perfecționări zilnice,
aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol

cu mult mai mărginit în mişcarea societăților culte. De aici, nici

îndoială, diferența craniană".
Discursul capătă apoi o turnură analitică, dar fals atropologică,
în sensul că Maiorescu încearcă să explice faptul că femeile n-au
nicio vină că au capacitatea craniană mai mică și că acest lucru
este un efect al administrării tiranice" a societății de către bărbați.

31
 Petre P. Carp

Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iaşi, Moldova-d. 19 iunie 1919.[1]

Tibăneşti, Iaşi. România) a fost un politician român, membru marcant al
Partidului Conservator, cel de-al 21-lea prim-ministru al României.
A fost politician, critic literar şi traducător roman.

32
Biografie
Petre P. Carp s-a născut într-o familie boierească din Moldova.
Tatăl său, Petrache Carp. era mare stolnic, iar mama sa era fiica lui
Iorgu Radu, un boier bogat din Dealu Mare, de lângă Bârlad. Şi-a
petrecut copilăria iarna la Iaşi şi vara la Tibăneşti, pe moşia familiei.
A fost trimis încă din copilărie la Berlin (1850), unde învață la
Französisches Gymnasium (..Liceul francez").
În anul 1858 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la Facultatea de
Drept și Științe Politice" din cadrul Universității din Bonn".
În anul 1862 revine la laşi şi contribuie la punerea bazei societății
Junimea" (primăvara anului 1864).
Deşi a fost numit în postul de auditor onorific la,,Consiliul de Stat"
(1865), a participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan
Cuza de la conducerea ..Principatelor Unite". La 11 februarie 1866 a
fost numit secretar intim al .,Locotenentei Domneşti", iar ulterior

secretar al..Agenției diplomatice a României" la Paris (mai 1867 - iulie

1867).
A fost inițiat în francmasonerie la 21 octombrie 1867 în Loja
Steaua României din Iaşi. iar la 19 noiembrie acelaşi an, primește gradul
de Companion.
Adept al ideilor junimiste, s-a remarcat ca unul dintre fruntaşii
conservatori din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri
deputat şi senator în Parlamentul României". A îndeplinit numeroase

33
funcții politice în cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării
după abdicarea domnitorului Cuza (ministru al Afacerilor Străine",
ministru al „Cultelor şi Instrucțiunii", ministru al Agriculturii, Industriei,
Comerțului şi Domeniilor", ministru al Finanțelor") fiind ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri".
A activat în cadrul diplomației româneşti îndeplinind funcțiile de
agent diplomatic la Viena şi Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) şi ulterior
la Roma (aprilie - octombrie 1873). În perioada noiembrie 1882-
octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar şi ministru
plenipotentiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea junimistă se
desprinde din cadrul Partidului Conservator şi formează Partidul
Constituțional, iar Petre P. Carp este ales preşedinte al acestui nou
partid. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice
conservatoare din România, a fost ales preşedinte al Partidului
Conservator (21 aprilie 1907- 14 mai 1913). A fost prim-ministru al
României de două ori (19 iulie 1900-27 februarie 1901 şi 14 ianuarie
1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.

În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de

intrare a României în război alături de Puterile Centrale.
Văzut pe scară largă ca neclintitor şi tranşant în poziția sa publică
şi respectat ca orator, P. P. Carp s-a opus curentului majoritar în diverse
dezbateri politice. Întregul său discurs a fost o alternativă la tendințele
protectioniste, antisemite și populiste ale liberalismului românesc
roşu".

34
 Salutând occidentalizarea şi comerțul liber, viziunea sa asupra
dezvoltării s-a bazat totuşi pe gradualism şi a criticat experimentele
moderne în guvernare. Cele două administrații ale lui Carp sunt
amintite pentru reformele lor fiscale, încurajarea investițiilor străine şi
tentativa lor de combatere a corupției politice.
Germanofil şi rusofob, Carp a reunit consensul pentru a conduce
Regatul României în Tripla Alianță, dar politica sa externă a devenit
complet nepopulară la începutul Primului Război Mondial. În acea
perioadă, el a fost singura persoană publică proeminentă care a cerut o
declarație de război împotriva Puterile Antantei. El a ieşit din
pensionare în timpul ocupației germane a României, când l-a inspirat pe
colegul conservator Lupu C. Kostaki să înfiinţeze un guvern teritorial
colaborativ. Acest proiect final a provocat căderea lui în dizgrație odată
ce guvernul legitim a redobândit controlul.

Vasile Pogor

Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi, Moldova-d. 20 martie 1906,

Bucium, Buciumi. Iaşi, România) a fost om politic, publicist şi poet
român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcția de primar al
municipiului Iaşi.

35
 A fost om politic, publicist şi poet român.

Biografie
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în oraşul Iaşi, ca
fiu al comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul
Malgouverne din oraşul Iași, după care (din anul 1849) şi-a continuat
studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca
membru la Tribunalul Iaşi (1857-1858) şi la Curtea de Apel Iaşi (din
1859). A participat la coaliția politică care a complotat pentru
detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea regimului politic,
Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iaşi (februarie 1866) şi
deputat în Adunarea Constituantă din 1866.
A fost inițiat la 14 martie 1866, în loja masonică ieşeană,,Steaua
României", într-o lună de zile primind gradele de Companion și Maestru
al aceleiași loji. La 5 noiembrie 1866, Marele Orient al Franței îi
eliberează o diplomă, prin care îi recunoaște gradul 18.

A deținut apoi funcția de vicepreşedinte al Curții de Apel Iaşi

(1869-1870, 1875-1876), Intră în politică, ca membru al
grupării,junimiste". După ce o scurtă perioadă deține funcția de
ministru al Cultelor şi Instrucțiunii Publice (20 aprilie - 23 mai 1870)[2],
Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iaşi
(februarie 1880-26 aprilie 1881,7 junie 1888-7 iunie 1891, 30 mai 1892-
11 noiembrie 1894).
36
 În calitate de primar al Iaşului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin
următoarele:
- a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iaşi, în perioada
administrației sale demarând lucrările de construire;
- este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate,,Iaşi-
Dorohoi direct prin Iaşi şi nu prin Cucuteni" ;
- a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie
1891, pentru asfaltarea primare străzilor, construirea noului Abator şi
ridicarea a zece şcoli primare;
- în perioada administrației sale, au demarat lucrările de
construcție a Băii Comunale şi s-a dat startul la cele de canalizare a
oraşului.

Ulterior, Vasile Pogor a fost şi deputat, devenind din anul 1891

membru fondator al Partidului Constituțional („junimist"). A trecut la
cele veşnice la data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium (astăzi
cartier al municipiului Iaşi).

Theodor Rosetti

Theodor Rosetti (n. 4 mai 1837, Iaşi, Moldova-d 17 iulie 1923,

Bucureşti, România) a fost un publicist şi om politic român, cel de-al
şaisprezecelea prim-ministru al României în perioada 1888-1889 şi
membru de onoare al Academiei Române (1891), Societății Junimea

37
(1863). Theodor Rosetti a fost,,Ministru de Finante" în 1912
şi,,Preşedinte al Senatului Român" în 1913, în guvernul Titu Maiorescu.

Biografie
Descendent al unei vechi familii boiereşti, primeşte o educație
germană în cadrul lecțiilor desfăşurate în sânul familiei. A început liceul
la Lvov şi l-a terminat la Viena, a studiat economia politică şi finanţele la
Viena şi Paris. Şi-a luat licența în drept la Paris, iar în 1860 este numit
judecător la tribunalul din Iași, numărându-se printre întemeietorii
societății,Junimea". În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu
Maiorescu, Vasile Pogor şi Iacob Negruzzi, pune bazele societăţii
culturale,Junimea" şi ale revistei sale,,Convorbiri literare", pe care o
conduce timp de 28 de ani (1867-1895). Revista îşi propunea discutarea
unor probleme lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să
răspândească idei, cunoştinţe de literatură, istorie, economie, politică şi
să promoveze noi valori din cultura românească.
Theodor Rosetti a studiat finanţele şi ştiinţele politice la Lviv şi la
Viena, precum şi dreptul la Paris. După absolvire, a devenit judecător la
Iaşi, 1864 prefect de Vaslui și profesor la Facultatea de Drept a

Universității din Iaşi. Theodor Rosetti, declarându-se un admirator al

Italici, a fost un propagandist sincer al filoitalienismului.
Ca membru al Partidului Conservator a fost de mai multe ori
preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru. A deținut funcția de
guvernator al Băncii Naționale a României în perioada 19 noiembrie
1890-21 noiembrie 1895.

38
 În calitate de guvernator a coordonat desfăşurarea şi finalizarea
negocierilor dintre B.N.R. şi statul român cu privire la schimbarea
sistemului monetar, întocmirea Regulamentului Casei de Pensiuni şi
Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., înființarea Băncii Agricole cu sprijinul
Băncii Naţionale.
În primăvara anului 1866 este ales deputat de Dorohoi şi face
parte din Adunarea Constituantă. Între anii 1866-1868, funcționează ca
preşedinte al consiliului judeţean Vaslui. Agent diplomatic al României
la Berlin, ministru al Lucrărilor Publice; la 31 martie 1876, este numit
membru al Curții de Casaţie, iar în 1884, preşedinte Face parte din
comitetul de redacție al ziarului,,Timpul", preşedinte al Consiliului de
miniştri al României în perioada 1888-1889, guvernator al Băncii
Naționale (1891-1895); director al Băncii Agricole; ministru de Finanțe,
membru al Curții Permanente de Arbitraj de la Haga. Este cunoscut
pentru lucrările: „Despre direcţiunea progresului nostru”, 1874;
„Mişcarea socială la noi”, 1885.
Invitat de Regele Carol I să participe la Consiliul de coroană din 3
august 1914 în calitate de fost conducător al guvernului României,
Theodor Rosetti, unul dintre cei doi decani de vârstă ai Consiliului,

alături de P. P. Carp (avea şaptezeci şi şapte de ani în 1914), se

pronunţă pentru neutralitate:,,Să stăm deci liniştiţi la o parte, să ne
vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm
ceea ce cu atâta trudă am agonisit". [...] decât să ne avântăm într-un
război contra simţământului public, mai bine să rămânem neutri".

39
 Theodor Rosetti a decedat la 17 iulie 1923 în Bucureşti, la vârsta
de 86 de ani.

Iacob Negruzzi

lacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842,[3][4] Iaşi, Moldova[5] - d.

6 ianuarie 1932,[3] Bucureşti, România[6]) a fost scriitor, dramaturg,
critic literar, jurist, profesor, politician, preşedinte al ,,Academiei
Române".
A fost scriitor român, membru fondator al „Junimii”.

Biografie
Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane.
În anul 1853 este trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici
face liceul, împreună cu fratele său Leon, iar din anul 1859 studiază
dreptul, obținând doctoratul (1863).

Revenit în țară, devine profesor de drept comercial la

Universitatea din Iaşi, unde va preda până în anul 1884 când, după
moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a
Universității din Bucureşti, unde profesează până în 1897, când a ieşit la
pensie.

40
 În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile
Pogor şi Theodor Rosetti, pune bazele societății culturale Junimea" şi
ale revistei sale,,Convorbiri literare", pe care o conduce timp de 28 de
ani (1867-1895). Revista își propunea discutarea unor probleme
lingvistice, organizarea unor cenacluri prin care să răspândească idei,
cunoștințe de literatură, istoric, economic, politică și să promoveze noi
valori din cultura românească.
Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un
organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al
căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.
Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru
literatura și cultura română în Bucovina". Scrie poezii lirice, balade, idila
„Miron şi Florica” (1870), satire, epistole, schițe, romanul „Mihai
Vereanu” (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii şi un volum de
memorii intitulat sugestiv „Amintiri de la Junimea” (1921).
Este inițiat în anul 1866, în Loja masonică ieşeană Steaua
României, unde primeşte în anul următor gradele de Companion și
Maestru. Iacob Negruzzi a fost Venerabilul acestei loji în 1886.

Ca membru al Partidului Conservator" a fost de mai multe ori

deputat ori senator de laşi, dar nu s-a remarcat în această calitate, este
memorabilă doar intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei
pensii viagere poetului Mihai Eminescu.

41
 Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai multe
ori vicepreşedinte al acestei prestigioase instituții, de două ori
conducând-o în calitate de preşedinte (25 mai 1910 - 25 mai 1913; 6
iunie 1923-12 iunie 1926) și secretar general (28 mai 1915 - 6 iunie
1925).
Acest „gospodar al vieţii culturale", după cum îl numea Eugen
Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin toate
scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai
adepților proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă
valoare.
Şi-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de
drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al
societății,Junimea" a condus timp de peste 28 de ani revista,,Convorbiri
literare".

11. Direcțiile „Junimii”

Rolul Junimii şi al lui Titu Maiorescu în impunerea noii direcții în

literatură română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

42
 În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură
care să ne legitimeze la nivel european se manifestă cel puțin în două
rânduri: mai întâi prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia literară, în
frunte cu Mihail Kogălniceanu (1840), apoi prin studiile lui Titu
Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi de la Societatea
Junimea.
Gruparea literară ia naştere în 1863 din inițiativa a cinci tineri cu
studii în mediile universitare franceze şi germane: Iacob Negruzzi,
Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Titu Miaorescu, cel care
va deveni mentorul cenaclului, un, spiritus rector în epocă. Rândurile
grupării vor fi îngroşate de personalităţi precum Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, I L. Caragiale, Ioan Slavici, dar societatea
permite şi accesul unor reprezentanţi ai altor domenii decât cel literar,
cum ar fi istoricul şi memorialistul Gh. Panu, lingvistul Al. Philippide,
filozoful Vasile Conta, istoricul A.D. Xenopol, conform devizei:,,intră
cine vrea, rămâne cine poate".
Ceea ce uneşte în ansamblu aceşti membri rămâne spiritul
junimist, caracterizat prin gust clasic şi academic pentru valorile
confirmate de timp, ironizarea tuturor exceselor, severitatea critică,
preferinţa filozofiei şi înclinaţia spre oratorie.

Rolul „Junimii” în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea rămâne

cel de a fi orientat cultura română spre o nouă vârstă, cea a eliminării
mediocrităţilor şi a legitimării/promovării scriitorilor de certă valoare
estetică:
43
1. Au educat gustul public în sensul disocierii unei opere originale de o
creaţie superficială şi al elaborării unor criterii ferme necesar în
evaluarea literaturii:
- junimiştii organizează timp de 17 ani nişte ..prelecțiuni populare",
conferințe pe diverse teme care au reprezentat atât modele de
oratorie, cât şi un mijloc de răspândire a ideologiei lor;
- de asemenea, junimiştii urmăresc realizarea unei antologii de
poezie a epocti, prin care să ofere astfel o suită de exemple
ilustrative pentru teoriile afirmate, operând în acelaşi timp şi o
selecție între valori şi non-valori.

2. Au încurajat literatură originală şi naţională şi au impus scriitorii de

valoare din epocă în conştiinţa contemporanilor: Eminescu, Creangă,
Cargiale, Slavici, Odobescu şi-au citit mai întâi operele la şedinţele
cenaclului, apoi le-au publicat în paginile revistei „Convorbiri literare",
apărută în 1867.
3. Au impus o limbă română literară prin impunerea principiului
fonetic și a alfabetului latin, prin combaterea beției de cuvinte și a
exceselor neologice.

Societatea Junimea şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul mai

multor etape: perioada ieşeană durează din 1863 până în 1874,
întrunirile având loc în casă lui Titu Maiorescu sau a lui Vasile Pogor, în
această etapă ideologică ei sustin prelecțiunile populare şi înființează

44
revista Convorbiri Literare, publicată în tipografia proprie. Etapa
şedinţelor duble, tinute la Iaşi şi la Bucureşti, la mică Junime", în urmă
mutării lui Maiorescu (devenit ministru al Instrucţiunii Publice), a lui
Eminescu şi a lui Slavici în capitală, se remarcă prin consolidarea noii
direcții în poezie şi proză între 1874 şi 1885: operele marilor clasici sunt
promovate în paginile revistei Junimii sau traduse în germană de Mite
Kremnitz. După 1885, întrunirile se răresc, iar revista capătă un caracter
universitar prin publicarea articolelor de specialitate din diverse
domenii (filologie, filozofie, geografie, istorie).
În centrul tuturor acestor initiative culturale se află Titu
Maiorescu, un om-orchestră tipic secolului la XIX-lea prin multitudinea
proiectelor politice şi culturale în care a fost implicat că ministru al
Instrucțiunii Publice, al Justiției şi de Externe, ca agent diplomatic la
Berlin, că director al ziarului „Timpul”, ca jurist şi profesor, dar mai ales
ca întemeietor al criticii literare estetice în cultură şi literatură română.
Într-o epocă de tranziție a culturii române, aflate în căutarea unei
identităţi, Titu Maiorescu are rol de călăuză, de mentor.
Titu Maiorescu este mai ales un critic cultural, de directivă,
preocupându-l în studiile sale indicarea unor trasee pe care atât
scriitorii, cât şi publicul larg să le urmeze.

Dintre cele mai importante prelegeri şi articole maioresciene

amintim: “O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”
(manual" de lectură a poeziei),„In contra direcției de astăzi în cultură
română ”(manifestare a unui sever criticism la adresa moravurilor
45
culturale ale epocii), „Direcția nouă în poezia și proză română” (în care
impune un posibil canon al epocii), „Comediile domnului I.L. Caragiale”
(ce cuprinde teoretizarea necesității impunerii criteriului estetic în
evaluarea operelor de artă), „Eminescu şi poeziile lui” (scris la moartea
poetului, prin care Maiorescu anticipă multe perspective ale criticii
moderne ), Poeti şi critici, Despre scrierea limbei române, Oratori, retori
şi limbuti, Neologismele (în care se manifestă preocupările criticului
pentru impunerea limbii române literare).
In studiul „In contra direcției de astăzi în cultură română” autorul
expune una dintre cele mai reprezentative idei estetice ale sale,
respectiv refuzul formelor fără fond.
Maiorescu pornește de la premisa că în toate straturile culturii
române se poate identifica viciul „neadevărului", al imitaţiei, al
superficialității, în urmă unui elan al occidentalzării. El oferă exemple
atât din domeniul literar sau lingvistic (Lexiconul de la Buda), cât şi din
istorie (lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului și a limbii
române), apoi continuă prin a afirmă lipsa de conţinut a unor instituții
din epocă precum şcolile și universităţile lipsite de dascăli competenţi
sau teatrele care funcţionează mecanic în absenţa unui repertoriu
național original şi a unor actori de prestanță.

Maiorescu numeşte aceste realități forme fără fond şi refuză preluarea

unor modele occidentale în absenţa unui fond autohton solid. Convins
că formă fără fond este de-a dreptul stricăcioasă" deoarece nimiceşte

46
cultura, Maiorescu recomandă îndepărtarea mediocrităților şi
promovarea formelor ce definesc identitatea noastră culturală.
Studiul „Comediile domnului IL Caragiale” porneşte de la
declanşarea unui scandal în presă epocii la adresa operelor dramatice
ale autorului citat, acuzat de vulgaritate a limbajului, de imoralitate și
de atac la bunele moravuri ale claselor politice şi sociale înalte, ce se
simteau vizate de conținutul Scrisorii pierdute. Maiorescu înțelege
necesitatea eliminării unor prejudecăţi în receptarea operelor literare şi
demonstrează în acest studiu inaplicabilitatea criteriului moral în artă.
La baza studiului stau lecturile autorului din Poetică lui Aristotel sau din
scrierile lui Arthur Schopenhauer: deoarece egoismul şi răul persistă în
lume (Schopenhauer), artă rămâne singură modalitate de detaşare de
contingent şi de purificare a spiritului prin intensitatea emoților
transmise (Aristotel).
Astfel, moralitatea în artă s-ar dovedi tocmai în măsura în care ea
terezeşte aceste sentimente; spre deosebire de adversarii săi din epocă,
ce acordau artei în primul rând un rol educativ, Titu Maiorescu afirmă
gratuitatea literaturii şi a artei, rolul lor nefiind unul didactic sau
moralizator, ci unul purificator, de catharsis aristotelian.
Activitatea lui Titu Maiorescu este aceea a unui intelectual
convins de necesitatea radicalismului critic într-o epocă în care confuzia
mediocrităților cu valorile devenea din ce în ce mai amenințătoare.

Chiar dacă el nu este creatorul unor studii monografice sau al unei

istorii literare, Maiorescu a realizat, prin studiile sale, cadrul propice în
care îşi vor desfăşura în deceniile următoare activitatea de critic
47
personalități precum Călinescu, Lovinescu, Tudor Vianu, Nicolae
Manolescu sau Eugen Simion.
Mentor al junimiştilor, el are nu numai meritul de a fi trasat
principalele direcții de dezvoltare a literaturii române, dar şi pe cel al
intuirii geniilor, aşa cum a dovedit-o în cazul lui Eminescu, sau pe cel al
susţinerii şi promovării valorilor.

12. Revista „Convorbiri Literare”

Scopul revistei
48
- răspandirea spiritului de critică literară autentică.
- încurajarea literaturii naţionale.
-combaterea imitațiilor operelor străine.

Perioade
1. 1867-1886 reprezintă perioada de glorie.
2. 1886-1944 apare la Bucuresti, avându-l ca redactor pe lacob
Negruzzi, predând apoi conducerea unui comitet format din fosti
elevi ai lui Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Simon Mehedinti,
P.P.Negulescu Radulescu-Motru.

Colaboratori:
- Mihai Eminescu publică majoritatea poeziilor sale.
- Jon Creanga "subpublică" primele trei părți ale "Amintirilor" și
poveşti.
- Ion Luca Caragiale "subpublică" majoritatea comediilor sale.
- Joan Slavici publică nuvele si poveşti.
- Vasile Alecsandri, George Cosbuc, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu,
I.AI. Bratescu Voinesti şi alţi scriitori reprezentativi ai vremii.

13. Titu Maiorescu: lucrările sale, teoria formelor fără fond

Lucrările lui Titu Maiorescu:

49
 Selecțiuni din opere literare de Titu Maiorescu:

„O cercetare critică asupra poeziei române" (1867);

„In contra direcției de astăzi în cultura română" (1868);
„Direcția nouă în poezia şi proza română" (1872);
„Comediile domnului Caragiale" (1885);
„Eminescu şi poeziile sale" (1889);
„Povestirile lui Sadoveanu" (1906);
„Poeziile lui Octavian Goga" (1906);
„Retori, oratori, limbuți";
„Beția de cuvinte".

Operele publicate postum Maiorescu:

„Jurnal”, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din
literatura română;
„Scrieri de logică", restituite de Alexandru Surdu, Editura științifică și
enciclopedică, 1988 "Istoria politică a României sub domnia lui Carol I"
ediție de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994;

50
„Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a
României sub domnia lui Carol I", vol. I-V, studiu introductiv, note şi
comentarii de Constantin Schifirnet, Editura Albatros, 2001-2003.

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății

Junimea", impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar în cadrul
epocii, drept un spiritus rector". Domeniile de manifestare ale spiritului
critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatură, cultură,
estetică, filozofia. Studiile sale sunt de o importanță majoră pentru
literatură română. În 1867, Maiorescu publică studiul O cercetare
critică asupra poeziei de la 1867". Din rațiuni metodologice, criticul îşi
împarte studiul în două capitole:,, Condițiunea materială a poeziei" şi
„Condițiunea ideală a poeziei".
În concepția criticului, spre deosebire de ştiinţă, care este
chemată să exprime adevărul,,,poezia este artă de a pune fantezia în
mişcare prin cuvinte", frumosul fiind ,,ideea manifestată în materie
sensibilă". De aceea, poezia trebuie să aibă două condiţiuni": una
materială”, realizată prin cuvinte că,,organ de comunicare" (figuri de
stil, tropi, licenţe poetice. expresivitate, poetul trebuind să aleagă
pentru îndeplinirea condițiunii materiale cuvântul cel mai puțin
abstract") şi una ideală", care are în vedere sentimente şi pasiuni
exprimate.
Obligația poetului este, spre deosebire de cea a omului de
ştiinţă, care susţine adevărul, este de a se expune în fața cititorului, prin
intermediul limbajului figurativ. În 1868, apare studiul,, În contra
direcţiei de astăzi în cultură română", studiu care trebuie preluat la

51
primordial, în sensul că, prin el, Titu Maiorescu raportează o realitate la
o necesitate.
Teoria,,formelor fără fond" se impune ca un grav semnal de
alarmă. Maiorescu se revoltă aici împotriva,,vițiului" existent în epocă
de a împrumuta forme ale culturii apusene fără a le adapta condițiilor
existente, remărcile lui nefiind departe de ceea ce a formulat Mihail
Kogălniceanu în ,,Introducția" revistei,,Dacia literară". Maiorescu nu
este împotriva preluării formelor culturale din exterior. Acestea trebuie,
însă, adaptate la specificul național și anticipate de crearea fondului.
Tot în 1868, Maiorescu publică studiul,,Asupra poeziei noastre
populare", în care susţine culegerea de folclor a lui Alecsandri din 1852,
mult criticată în timp. Acesta consideră această culegere drept o
,,comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă, de
notite caracteristice asupra datinilor sociale, şi, cu un cuvânt, asupra
vieţii poporului român”. În felul acesta, Maiorescu propune poezia
populară drept model pentru literatură cultă, deoarece în ea există,,cea
mai adâncă simțire".
„Direcția nouă în poezia și proză românească", lucrare publicată în
1872, aduce în discuție literatură care se caracterizează prin
simțământul natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor, ce omenirea
întreagă le datoreşte civilizaţiei apusese şi totodată prin prestarea şi
chiar accentuarea elementului naţional".
Ca reprezentanți de frunte ai direcţiei noi" sunt considerăți,
pentru poezie, Vasile Alecsandri și tânărul Mihai Eminescu, ..poet în
toată puterea cuvântului", iar pentru proză, Odobescu, Slavici, Negruzzi
etc.

52
 Studiul din 1885, Comediile d-lui Caragiale", reprezintă o replică
superioară a criticului dată unui ziar liberal, care îl atacă pe Caragiale şi
piesă să,,,D-ale carnavalului". Ziarul consideră că piesă era ,,o
stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul". Ideile
din acest ziar sunt punctul de plecare pentru studiul privitor la comedii.
Maiorescu combate prin acest studiu criticile care respinseseră
comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale. „Arta este
moralizatoare prin ea însăşi, nu prin ideile promovate” - este ideea
esențială din studiul acestuia. Atâta timp cât operele lui Caragiale au în
centru personaje, tipuri împrumutate din viaţa socială, din viaţa reală,
ele nu au cum să fie imorale.Maiorescu susţine că opera lui
Caragiale,,ne arată realitatea în partea ei comică", dar într-o manieră
atât de profundă, încât ai senzaţia că „îndărătul oricărei comedii se
ascunde o tragedie".
Studiul,,Eminescu şi poeziile lui" a fost publicat în anul morţii lui
Eminescu (1889) şi este prima lucrare de exegeză a operei eminesciene,
Maiorescu devenind astfel primul eminescolog. Despre Eminescu scrie
prima oară în „Direcția nouă în poezia și proză românească”, 1872,
analizând cele câteva poezii care apăruseră până atunci. Maiorescu îl
consideră pe tânărul Eminescu reprezentant de frunte al direcției noi şi
poet în toată puterea cuvântului, având curajul să-l aşeze imediat după
V. Alecsandri, ceea ce reprezintă un act de intuiţie extraordinară şi de
temeritate ieşită din comun. Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde
două părți: prima parte se referă la viața poetului, (vizează,,omul"
Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia.

53
 Prima parte: În partea întâi, criticul fixează sumar câteva date din
biografia lui Eminescu. Ideea de la care porneşte este că Eminescu a
fost produsul propriului său geniu: Ce a fost şi ce a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut..., evidenţiind astfel forța
interioară a unui ins de geniu care a învins prin creaţie toate
vicisitudinile existenţei. Prin această viziune, criticul a pus bazele
mitului eminescian, afirmând că biografia lui Eminescu se apropie de
cea a geniului romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar
nefericit în plan familial, neînţeles de societate.
Maiorescu realizează un portret spiritual al lui Eminescu, arătând
că poetul a trăit după firea lui şi fără nicio silă, în lumea ideilor generale,
ceea ce înseamnă că a vorbi despre mizeria materială a lui Eminescu e
fără sens. Criticul evidenţiază că trăsături definitorii: inteligenta,
memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de
cunoştinţe). cultură excepţională (cunoscător al filosofiei, al credințelor
religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii): Eminescu este un om al
timpului modern, cultură lui individuală stă la nivelul culturei europene
de astăzi; setea de cunoaştere, modestia. Pune în discuţie pesimismul
eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ (ţine deci de structura
interioară a poetului), nu unul dobândit că urmare a sărăciei în care a
trăit, a mizerici şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. Pesimismul
eminescian este metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăților
sociale, politice, dar mai ales din conştientizarea tragismului condiției
umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat acest
pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufleteşti a lui
Eminescu.

54
 Partea a doua: Criticul supune analizei câteva dintre poeziile
eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea,
comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de idei, socotit
novator în literatură română a momentului.
Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în
raport cu opera scriitorilor dinaintea să și o face inconfundabilă este
bogăţia ideilor filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice şi frumuseţea
limbajului, semnul celor aleşi" (şi-a ales întotdeauna cele mai potrivite
cuvinte pentru a exprimă exact ideile).
Exegetul analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că
poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unul prototip
irealizabil Laudă interesul acestuia pentru folclor şi faptul că a
valorificat o serie de cuvinte populare, dând versurilor o perfecţiune
aproape onomatopeică. Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirică
eminesciană. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este
indiscutabilă.
Finalul studiului aduce o profeție pe care timpul a confirmato: .pe
cât se poate omeneşte prevedea, literatură poetică română va începe
secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi formă limbii naţionale,
care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până
astăzi, va fi punctual de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetăril româneşti " Vizând limba română,
teoria,formelor fără fond" are proiecții în studii precum: Despre
scrierea limbei române" (1866), Limba română în jurnalele din Austria"
(1868), „Beţia de cuvinte" (1873), Neologismele" (1881).

55
 Maiorescu susţine în aceste studii alfabetul latin şi principiul
ortografiei fonetice impuse de Academie în 1881, îmbogățirea
vocabularului cu neologisme, dar fără exagerări.
Combate bombasticismele, etimologismele, se manifestă împotriva
stricătorilor de limbă, ridiculizează „beţia de cuvinte".
Afirmat şi combatut, venerat şi demistificat, Titu Maiorescu nu
poate fi omis din istoria noastră literară pentru că a condus o scoala de
literatură (Junimea"), o pornit direcția nouă" în scrisul nostru, a
fundamentat critică literară naţională, a impus apărarea valorilor contra
nonvalorilor. Indiferent de opțiunile urmaşilor săi din cercetarea
literaturii, această ultimă consideraţie nu poate şi nu va putea fi
niciodată anulată.
Prin urmare, Titu Maiorescu a fost, este şi va fi una dintre cele mai
importante personalităţi din cultură română.

Teoria formelor fără fond

Teoria formelor fără fond nu este o teorie despre trecut. Ea este

deosebit de actuală. Tranziţia actuală prin care trece România are multe
similarități cu perioada de început a epocii noastre moderne. Este încă
un argument că această teorie exprimă idei, conduite, mentalități
specifice oricărei tranziţii. Astăzi ne confruntăm cu forme fără fond
rezultate din idei, fapte şi mentalităţi ce ființează predominant în
această perioadă de tranziție.

56
În primul rând, trebuie amintită Constituţia adoptată în 1991.
Actul fundamental al țării a fost elaborat pentru o societate în care,
la momentul acela, dominant era modelul de viața socială și de
economie socialiste, iar societatea capitalistă practic nu ființa. Apoi,
constituția conţine o prevedere privind prioritatea reglementărilor
internaționale faţă de cele interne, premisă indiscutabilă pentru
generarea de forme fără fond.
În acelaşi mod se poate discuta și despre procesul de privatizare,
eminamente capitalist, realizat de oameni cu o formație economică
socialistă. Așa se explică multe dintre comportamentele de capitalist
sălbatic, primitiv la mulți dintre noii proprietari, ce nu au exersat relația
dintre patron și salariat, cu respectarea strictă a drepturilor elementare
ale angajatului. Funcţionarea aproape nestingherită a economici
subterane confirmă inadaptabilitatea sistemului legislativ şi a unor
instituţii la nevoile reale ale societății româneşti. Atât timp cât
societatea românească va mai cunoaşte perioade de tranziţie la
intervale mici de timp, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în ultimele
două secole, formele fără fond sunt un element peren al evoluției
noastre sociale și culturale.
Modernizarea societăţii româneşti în secolul al XIX-lea s-a
desfăşurat într-un ritm rapid, în diferență de calea organică de
dezvoltare modernă din Occident. Semnificativ, evoluția noastră
modernă a avut loc în contextul extinderii şi acţiunii modelului apusean
de schimbare socială în plan universal. Nevoia de realizare a aspirațiilor
către modernitate exista, cu siguranță, la grupuri sociale româneşti,
inclusiv la reprezentanți ai clasei boiereşti.

57
Intersectată cu exigentele principiului naționalităților, această tendinţă
a fost exprimată într-un mod diferit de fiecare dintre cele două clase
sociale dominante: boterimea şi burghezia.
Construirea precipitată a unui sistem instituțional identic cu cel
din Occident s-a datorat necesității de a înfăptui cele două mari urgente
nationale: unirea şi independenta, indisociabil, legate de existența unui
organism politico-juridic modern. Acest demers s-a făcut în lipsa unui
proiect teoretic, aşa cum se întâmplase, de pildă, în Franța, unde Marea
Revoluție din 1789 a fost precedată de o amplă și adâncă mişcare
spirituală şi culturală.
Cultura română a propus de cele mai multe ori un proiect teoretic
postfestum, adică a explicat doar efectele ce s-au produs de către un
eveniment national sau social și nu a elaborat un câmp teoretic al
evoluției societății româneşti. Ea este orientată predominant spre
trecut și în foarte mică măsură se concentrează pe gândirea de scenarii
privind evoluția și schimbările ce s-ar putea produce. Niciunul din
marile momente ale istoriei româneşti moderne, inclusiv revoluția din
decembrie 1989, nu s-a produs în temeiul unui proiect teoretic.
Presiunea veacului a determinat pe români să accelereze
procesul de modernizare și să edifice alert cadrul instituțional modern,
ceea ce a dus, inevitabil, la existenţa unor forme ce nu-şi regăseau
fondul intern. Asupra modalităților de dezvoltare modernă s-a formulat
o viziune critică şi analitică - teoria formelor fără fond. Idei despre
asemenea disfuncționalități instituționale găsim în cultura română de la

58
sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar din deceniul patru al secolului al XIX-
lea ele. sunt discutate public sau în corespondența privată.
Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a
procesului de modernizare românească este Titu Maiorescul continuată
și dezvoltată de M. Eminescu. Despre acest subiect au scris M.
Kogalniceanu, A. Russo, L.L. Caragiale N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, C.
Stere, G. Ibrăileanu, M. Manoilescu. Despre relaţia dintre formă şi fond
au discutat și autori români, care nu au avut în vedere o analiză directă
a societății româneşti. De pildă matematicianul şi sociologul Spiru Haret
a judecat această relaţie din unghiul convențiilor sociale. În acest caz,
spune savantul, se ajunge la anularea conţinutului:,,Un duşman al
progresului social este şi abuzul de convenţii şi de formule, care
reprezintă una din formele rutinei. Sub acoperişul formulelor, se ajunge
adesea la consecințe care constituie o negare a celui mai elementar bun
simt. Libertatea cuvântului este un măreţ principiu, căci ea este
consfinţirea unuia şi mai înălţător, acela al libertății de gândire. Dacă
însă cuvântul este întrebuinţat pentru atâțarea urii, atunci, în mod
evident, el va fi în opoziţie cu orice ordine.
Acest abuz de formule şi convenţii a făcut să dispară noţiunea
dreptului în haosul procedurii, ceea ce se exprimă prin dictonul: «forma
înghite fondul», o adevărată monstruozitate".

59
 14. Problemele limbii

Ceea ce priveşte problemele limbii, Maiorescu a închegat un sistem

ortografic rational prezentat în „Despre scrierea limbei române", articol
în care criticul lupta împotriva publiciștilor ardeleni şi bucovineni,
continuitori ai tradițiilor latinizate. O altă problemă lansată de Titu
Maiorescu este „Teoria formelor fără fond". Zoe Dumitrescu Buşulenga
consideră că această teorie are un dublu tăiş". Teoria se referea la ideea
că: instituțiile împrumutate din alte părți, din alte culturi, nu pot dăinui
că forme, nu pot trai decât dacă cresc din rădăcini autohton".
În privința folclorului criticul junisi vede în folclor temelia pe care
se poate înalta o cultură durabilă, plină de specific national Incepând cu
Titu Maiorescu critică literară capătă rigoare, deşi uneori ca era prea
aspră ("Intră cine vrea, rămâne cine poate"), prea judecătorească, dar a
fost necesară „într-un moment de creştere al litraturii".
În calitate de critic, Titu Maiorescu a fixat terminologia de
specialitate în critică şi estetică;analizele pe care le-a făcut operelor lui
Eminescu,Caragiale, Sadoveanu, Goga vor fi exacte şi
pertinente(adevărate), dar în teoriile generale estetice el va rămâne
într-un tărâm depășit,acela al artei pentru artă".
Eugen Lovinescu vorbind despre Titu Maiorescu consideră: critică
lui Maiorescu a fost exclusiv culturală, normativă şi s-a exercitat numai
în cadrele orientărilor generale. Ea a plecat de la constatarea unei
realități".

60
 Tudor Vianu atrage atenţia asupra justeții judecăţilor lui Maiorescu
şi asupra nuantelor pe care criticul ştia să le pună în caracterizarea unor
autori atât de diferiții ca valoare.

Ideea: deosebirea între artă şi ştiinţă rolul poeziei și al ştiinţei.

În concepția lui Maiorescu, "ideea sau obiectul exprimat prin poezie

este întotdeauna un simțământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare
exclusiv intelectuală".

Ideea: ideea din poezie este reprezentată de sentimente.

"Limba este materia prima a literaturii,aşa cum piatră sau bronzul

pentru sculptură, culorile pentru pictură, sunetele pentru muzică!".
Din punctul de vedere al lui Titu Maiorescu există cuvinte poetice şi
nepoetice. Unele trezesc imagini sensibile, altele nu.
"Observări polemice" este unul din studile critice cele mai
închegate. Autorul nu este antitraditionalist, dar critică lui Maiorescu
este pertinentă acolo unde exagerarea şi entuziasmul supervicial tind så
strambe adevărul.
"Poeţi şi critici"-unul dintre cele mai controversate ale lui Titu
Maiorescu. Esență criticului de a fi flexibil la impresile poeților. Esență
poetului este de a fi inflexibil în propria să impresie.

61
 15. Critica estetică

Studii de estetică
"O cercetare critica asupra poezie fromane de la 1867"(din prima
etapă)-un mic tratat de poetică (poetica-teoria poeziei) în care criticul
işi propune sa răspundă la întrebarea ce este poezia Acest studiu este
împărţit în două părți prima este Condițiunea materiala a poeziei care
se referă la forma poeziei,iar a doua este Condițiunea ideală a poeziei
care este dedicată continutului(fondului de sentimente pe care trebuie
să-l transmită poezia sau temele pe care trebuie să le accepte lirica).
"Comediile d-lui Caragiale"(1885-din a doua etapa)-un studiu în
care il apara pe Caragiale de acuzatia de imoralitate, criticul dezbate
două probleme esențiale din punct de vedere estetic:
- raportul arta-realitate-faptul că arta e datoare să reflecte
realitatea aşa cum e mimesis
- problema moralitătii in artă şi a efectului de chatarsis pe care-l
urmăreste opera artistică prin contemplare.

În cartea sa „T.Maiorescu şi posteritatea lui critică”, publicată în

1943, Eugen Lovinescu afirmă că „întreaga critică actuală este estetică,
adică maioresciană", considerând că acțiunea lui T.Maiorescu - punctul
iniţial al criticii româneşti - îşi va păstra actualitatea istorică, întrucît se
identifică cu însăşi linia de evoluţie a artei privită ca o existenţă
autonomă". Mentorul Junimii a

62
rămas, în conştiinţa celor trei generații de critici maiorescieni numărate
de Lovinescu până în acel moment, întemeietorul criticii estetice și
dătătorul ei de direcție.
Dar Lovinescu însuşi n-a uitat să disocieze, încă din prima pagină
a cărții, între critica culturală şi critica estetică a lui Maiorescu. El
susţine că criticul junimist a înfăptuit mai întîi o revoluție culturală"
între anii 1866 şi 1873, cînd a publicat în revista Convorbiri literare zece
articole care marchează...epoca militantă", de luptă a lui Maiorescu
pentru reformarea culturii române pe temeiul adevărului, în
compartimentele ei mai importante: limba, literatura, ştiinţa, dreptul,
învăţămîntul şi istoria. În cei şapte ani de luptă pe toate fronturile
culturii, Maiorescu a acţionat cu o autoritate nemaiegalată vreodată de
alt critic român, respingînd formele fără fond" ivite în societate și în
cultura noastră națională prin imitarea modelelor străine, care a dus la
falsificarea valorilor, şi promovînd valori pe care trecerea timpului le-a
confirmat.
Autoritatea lui s-a fundamentat pe un ascuțit spirit critic şi o
solidă cultură, exercitindu-se atit prin negație, cît şi prin afirmație, în
realizarea unei construcții care, ca o piramidă, a marcat nu numai epoca
sa ci a orientat şi mersul istoriei.

63
 Astfel, ca să ajungem pe teritoriul literaturii, după articolul „În
contra direcției de astăzi în cultura română” (1868), în care Maiorescu
critică formele fără fond, susţinînd cu tărie că zidirea naționalității
române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace
neadevărul", el a publicat „Direcția nouă în poezia şi proza română
”(1872), afirmând că noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută,
se caracterizează prin simţământ natural, prin adevăr, prin înțelegerea
ideilor, ce omenirea întreagă le datorește civilizaţiei apusene şi
totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului național", în
ritm cu procesul de modernizare a României. Și totuşi, în fruntea noii
direcții în poezie, el l-a aşezat pe un poet din „generația trecută", Vasile
Alecsandri care, deşi părea as fi terminat chemarea literară", a surprins
contemporanii prin apariția Pastelurilor. Îndată însă după Alecsandri -
scrie criticul junimist în continuarea unei sumare prezentări a
Pastelurilor - dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului este d.
Mihai Eminescu", judecată de valoare asumată în urma lecturii doar a
trei poezii publicate în „Convorbiri literare”: „Venere și Madonă”,
„Mortua est” şi „Epigonii”, asupra cărora insistă, analizîndu- le calitățile
și defectele, încât lasă impresia că direcția nouă începe, de fapt, cu
Eminescu. Intuiţie îndrăzneață ca un pariu, care avea să se confirme în
următorul deceniu de creație a genialului poet, pentru ca în articolul
„Eminescu şi poeziile lui”, publicat în 1889 la scurtă vreme după
moartea acestuia, Maiorescu să-l aşeze pe Eminescu în fruntea
canonului, afirmind categoric de la început: „Tînăra generație română
se află astăzi sub influența operei poetice a lui Eminescu".

64
 În acelaşi interval de timp, Maiorescu a trecut - susține
Lovinescu-printr-o nouă revoluţie", cea estetică, impusă de maturizarea
deplină a literaturii noastre prin operele cu adevărat valoroase ale lui
Eminescu și Caragiale. Maiorescu intrase, de fapt, în această perioadă în
lupta politică, continuînd să-şi exercite spiritul critic ca orator de la
tribuna Parlamentului României, dar sporadic şi în scris, în articole ca
„În lături!” sau „Contraziceri?”, polemizând cu criticii tineri care se
îndoiau de adevărul spuselor/ scrierilor sale, aşa cum procedează în
articolul Poeti şi critici (1886), apărîndu-l ca un avocat şi apreciind
însemnătatea lui Alecsandri" în comparație cu Eminescu, cu argumente
mai mult culturale decât estetice: Farmecul limbei române în poezia
populară -el ni l-a deschis; iubirea românească și dorul de patrie în
limitele celor mai mulți dintre noi -el le-a întrupat; frumusețea proprie a
pămîntului nostru natal și a aerului nostru -el a descris-o; cînd
societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti -el a
răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; cînd a fost
chemat poporul să-şi jertfească viața în războiul din urmă -- el singur a
încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a răsunat la
orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în
mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această
totalitate a acţiunii sale literare".
Chiar şi în articolul Comediile d-lui Caragiale (1885), care pentru
Lovinescu momentul de cristalizare a criticii estetice, Maiorescu are o
intenție polemică, acesta devine, avînd ca suport dramaturgia lui
Caragiale, o expunere a concepției sale privitoare la preeminența
eteticului între celelalte valori culturale, mai ales în relație cu eticul,

65
întrebându-se el însuși: „În ce constă dar moralitatea artei?" şi
răspunzând filosofic, în categorii clasice, aristotelice şi kantiene: „Orpe
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin
celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit,
să se uite pe sine ca persoană și să se înalțe în lumea ficțiunii ideale.
Căci dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul exagerat, atunci o stare
sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă
interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi
astfel o înălțare morală".
O critică strict estetică, Maiorescu n-a practicat poate doar în
Eminescu şi poeziile lui, atunci cînd valoarea operei lui Eminescu a
devenit o certitudine privită în încheiere cu o seninătate olimpiană, cu
care învingătorul indică de astă dată nu numai direcția de dezvoltare a
literaturii ci şi a criticii noastre: „Pe cât se poate omenește prevedea,
literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile
geniului lui, şi forma limbei naționale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire pînă astăzi, va fi punctul de plecare pentru
toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti",
explicând însă, sub influența filosofici lui Schopenhauer, sursa
frumosului artistic în suferinţa omului de geniu:,,Această scăpare a
suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă
poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte
integrantă sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viața poporului
său", care prin identificare romantică cu poporul a devenit exponetul
culturii naţionale.

Anexe

66
Membrii „Junimii”

67
Titu Maiorescu

68
Petre P. Carp

69
Vasile Pogor

70
Theodor Rosetti

71
Iacob Negruzzi

72
Sediul „Junimii”

73
 Concluzii

În concluzie, criticismul junimist reprezintă o trăsătură definitorie a

mișcării, care a influențat destinul literaturii și al culturii române.

„Junimea” și „Convorbiri literare” au avut un rol decisiv în cultura și

literatura română. După cum este unanim recunoscut și după cum au
subliniat cei mai reprezentativi monografi și exegeti ai activității Junimii,
trebuie să recunoaștem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea
conform căreia, în evaluarea operei de artă, este necesar să primeze
valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.

74
 Bibliografie

G.Călinescu-„Istoria literaturii române",

Ed. Minerva, Bucureşti 1987
Eugen Lovinescu-Istoria literaturii civilizatiei române moderne", Ed.
Minerva, Bucureşti 1989
Tudor Vianu-Arta prozatorilor români", Ed. Minerva, Bucureşti 1988
Z.Ornea, Junimea şi junimismul" - VOL.I; VOL. II", bibliotecă pentru
toţi, Ed. Minerva, Bucureşti 1998
Z. Ornea, Junimismul -contribuții la studierea curentului" Editura
pentru literatură, 1966, București
Dumitru Vacariu,,,Junimea şi junimiştii", Ed. Junimea, Iași 1973
Tudor Vianu, „Junimea” în Istoria literaturii române moderne, de
Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Editura Didactică si
Pedagogica, 1971
George Calinescu,,,Junimea". Momentul 1870. Epoca lui Carol I, in
Istoria literaturii romane de le origini si pina în prezent, ed. a II-a
revazuta si adaugita de Alexandru Piru, Bucuresti, Editura Minerva,
1985
Sorin Alexandrescu, Junimea, discurs politic si discurs cultural', in
Privind inapoi, modernitatea, Bucuresti, Editura Univers, 1999
Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940)
www.wikipedia.org

75