Rolul literaturii în perioada

pașoptistă
 Pașoptismul – noțiune,context istoric

• Caracterizată printr-o puternică manifestare a conștiinței naționale în toate provinciile românești,perioada

fixată cu aproximație între anii 1830-1860 delimitează o epocă distinctă in evoluția literaturii
române,numită in mod curent Epoca Pașoptistă.
• Perioada pașoptistă este o epocă de afirmare a literaturii naționale.
• Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală și literară cu trasături specifice epocii de avânt
revoluționar,de emancipare socială și națională,de militare pentru realizarea Unirii.
• Este perioada in care se încearcă “arderea” unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră
și care se desfașuraseră succesiv în literaturile occidentale,în decursul a mai bine de un secol și
jumatate.
 Epoca Pașoptistă
Cronologie
Această epocă înțeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade:
Prepașoptismul (1830-1840)
Pașoptismul (1840-1860)
Postpașoptismul (1860-1870)

În perioada prepașoptistă au avut loc următoarele acțiuni:

 În 1816 a avut loc prima reprezentație de teatru de la Iași;
 În 1829 apar primele ziare românești;
 În 1840 apare Dacia literară;
În perioada pașoptistă s-au realizat:
 1840 Dacia literară;
 1844 Propășirea;
 1855 România literară;
 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iași;

În perioada postpașoptistă au avut loc urmatoarele acțiuni:

 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iași;
 1863 Al.Ioan Cuza emite o lege prin care învățământul primar devine gratuit și
obligatoriu;
 1864 Apare Universitatea București;
Evoluție si reprezentanți

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni

politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină
începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de
prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi,
poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii,
genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. 

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte

sau de o intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa
faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă,
când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele
narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a
traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor
date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică a
lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor
lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii
române moderne. Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru
literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a
romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

Ideologia pașoptistă se traduce prin spirit revoluționar, nevoie de

emancipare, unire și căutarea identitații culturale. La fel de importantă
este și crearea unei literaturi originale, care să reflecte specificul
național și să permită integrarea valorilor autohtone în circuitul cultural
European.
 Ion
Vasile
Heliade Alecsandri
Rădulescu

Costache
Ion Ghica
Negruzzi

Întemeietorii
Moldova

Gheorghe Mihail
Alecu Russo
Asachi Kogălniceanu

Nicolae
Bălcescu

Andrei
Mureșanu Muntenia

Transilvania
Dimitrie Grigore
Bolintineanu Alexandrescu
Activitatea literară care se desfășoară în jurul celor trei țari române este
dominată de creatori precum: Ion Heliade Rădulescu, Grigore
Alexandrescu, Vasile Cârlova, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi,
Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile
Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu.

Noii reprezentanți ai „artei cuvântului”,nascuți în cea mai mare parte

între anii 1810 – 1820, provin de obicei din clasele de sus, însă nu din
marea aristocrație, ci din pătura boierimii mijlocii și mici, care se
dezvoltă în primele decenii ale secolului al XIX- lea.
„Cu cât scriitorul este mai mare, cu atât legaturile lui
cu trecutul și viitorul sunt mai adânci ”
( Paul Cornea - Istoria literaturii române – studii )
Vasile Alecsandri (născut pe 21 iulie 1821, în Bacău) a fost un poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru
fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al
literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei
și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat

conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg
care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică
însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent
compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care
se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții
tehnice: comedia străină și drama istorică.
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând
împreună cu Kogălniceanu și C. Negri Dorințele partidei naționale din
Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni. În 1854 apare
sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat
moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr.
Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.

Opere reprezentative:
În 1843 apare, în Albina Românească, „Tătarul”, prima poezie care va
face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile „Baba
Cloanța”, „Strunga”, „Doina”, „Hora”, „Crai nou”. În 1848 scrie poezia
„Către români”, intitulată mai târziu „Deșteptarea României”.
În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce
în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare „Toma Alimoș”,
„Blestemul”, „Șerb sărac”, „Mioara”, „Mihu Copilul”. Începe sa lucreze la
ciclul Chirițelor cu „Chirița în Iași”. Aceasta va fi urmată de „Chirița în
provincie” (1852), „Chirița în voiagiu” (1864) și „Chirița în balon” (1874).
La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă.

În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești).

Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de
teatru „Repertoriul dramatic”, care conține piesele „Iorgu de la Sadagura”,
„Iașii în carnaval”, „Peatra din casă”, „Chirița la Iași”, „Chirița în provincie”.

În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de

V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii
originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui
Kogălniceanu, poezia Hora Unirii.
Vasile Alecsandri tipărit pe un Monumentul lui Vasile Alecsandri în
timbru poștal Chişinău, Republica Moldova.
Publicate in 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui
Alecsandri reprezintă o operă de maturitate, impunând o nouă specie în
literatura română. Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru
mentalitatea scriitorului pașoptist. Opera sa se află la întretăierea
romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare,
într-un timp relativ scurt, a diferențelor dintre literatura română și cea
occidentală. Deși sunt publicate mai târziu, pastelurile reflectă o
trăsătură a literaturii pașoptiste, coexistența curentelor literare
(clasicism,romantism), și o temă specific acestei perioade, tema naturii.
„Mezul Iernei” este un pastel reprezentativ, darotită viziunii poetice
clasiciste, a compoziției (alternanța static-dinamic) și prin faptul că
înfațișează frumusețea iernii, anotimp evocat în mai multe creații ale
ciclului: „Iarna”, „Gerul”, „Viscolul”, „Bradul”.
„Dacia literară”
Este revista apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze
exclusiv pe literatură. Pe parcursul apariţiei, ea a avut următoarea
rubricaţie, marcată prin supratitluri:
Nr.1: Scene istorice din cronicile Moldaviei (text: Constantin Negruzzi,
Alexandru Lăpuşneanul), scene pitoreşti din obiceiurile poporului (M.
Kogălniceanu, Nou chip de a face curte), alegeri din alte foi româneşti
(texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul
Românesc” şi „Albina românească”), Telegraful Daciei (ştiri culturale);
Nr.2: Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi,
Cântece populare a Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul
de călătorie în Banat, Valahia şi Moldova de D. A. Damidoff, şambelan al
împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de M. Kogălniceanu),
Poezie (Cavalerul C. Stamate, A. Donici), Alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
Nr.3: Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din
Italia (Vasile Alecsandri, Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină
(continuare Damidoff), Poezie (Grigore Alexandrescu), Alegeri din alte foi
româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina românească”),
Telegraful Daciei.
Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este
suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
„Introducție”
În primul număr al revistei, sub titlul Introducţie, M. Kogălniceanu,
întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în
patru puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:

1.Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre:

îngrijorat de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra
pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către
tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretând îndemnul
din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o
literatură mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale,
pervertind gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului
unei astfel de literaturi, care elimină criteriul estetic;
2.Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii
străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie,
natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă
recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:

Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă

importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia poporală”,
defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului şi ca pe un
izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe
Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale
românilor” (1852), urmată de „Balade” (Cântice bătrâneşti). Multe dintre
poeziile volumului „Doine şi lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru
popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade şi
legende. Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice se regăseşte
însă în capodopera „Zburătorul”, de Ion Heliade–Rădulescu;
Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O plimblare
la munţi” sau „Balta Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”,
de Grigore Alexandrescu ş. a. Elogiul frumuseţilor patriei apare de
asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;

Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima

idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric
realităţile sociale. „Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face parte
dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice în proză”, în timp ce
Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”,
„Dumbrava Roşie” sau drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte gustate
în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale fabulei),
cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia
provinţialului”, de Constantin Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca
românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii
Ardelene de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă
să formuleze normele limbii literare, respingând exagerările latiniste şi
pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de
Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care
prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion
Heliade – Rădulescu scrie „Gramatica românească”, în care combate
scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu
neologisme;

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să

creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu
introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se
va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom
critica cartea, iar nu persoana.”
„N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume”, afirma
la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe
bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric,
scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai târziu, ministru de
externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru
Unirea Principatelor Române.

„Propașirea” - revista săptămânală de cultură, apărută la Iaşi între 9

ianuarie şi 29 octombrie 1844, sub redacţia lui Mihail Kogalniceanu,
Vasile Alecsandri, Ion Ghica şi Petre Balş. Primul număr, în care se
publică articolul-program, este interzis de cenzură, de aceea revista
continuă să apară sub titlul „Foaie ştiinţifică şi literară”. Propăşirea
continuă ideile „Daciei literare” pe plan literar şi cultural, venind în
sprijinul militantismului revoluționar al epocii.
Articolul - program subliniază ideea unei reviste care trebuie să se ocupe
mai puţin de treburile politice „dinafară şi dinăutru” şi mai mult de
„adevăratele materiale şi intelectuale a românilor”, care să limiteze ca şi
„Dacia literară”, mania traducerilor, „izgonind orice traduceri din scrieri
străine, care neavând niciun interes pozitiv pentru noi nu ne pot îmbogăţi
literatura”. În revistă vor fi promovate numai „compuneri originale
româneşti”, ştiintifice şi îndeosebi literare „tot felul de articole originale,
proză şi poezie, viața celor mai cunoscuţi autori, traduceri şi extrase din
cărţile publicate în ţări străine, dar al căror subiect se atinge de noi priviri
asupra limbii, bucăţi umoristice şi, în sfârşit, critica şi înştiinţarea tuturor
scrierilor noi româneşti”. „Tendinţa de căpetenie” a revistei este
„îndemnul şi răspândirea cunoştinţilor şi literaturii naţionale”.
„Junimea” a reprezentat cea mai importantă mişcare literară românească,
prin care se produce în cultura autohtonă o schimbare radicală de
mentalitate. „Societatea Junimea” a fost înfiinţată la Iaşi, în iarna anului
1864, din iniţiativa unor tineri cărturari (Petre P.Carp,Vasile Pogor,Teodor
Rosetti,Iacob Negruzzi), colegi de generaţie, strânşi în jurul lui Titu
Maiorescu, la puţin timp de la întoarcerea lor de la studii din străinătate.
În anul 1864, „Societatea Junimea” adoptă un program prin care îşi
stabilea principiile ce îi vor călăuzi activitatea culturală:
• orientarea literaturii spre specificul naţional;
• promovarea specificităţiii esteticului; susţinerea principiului de autonomie
a artei (artă pentru artă); promovarea „valorii estetice”;
• organizarea, la Iaşi, a unei serii de prelegeri publice („prelecţiuni
populare”);
 • organizarea, cu regularitate, în casa lui Vasile Pogor, a unor lecturi din
opere autohtone, producţii originale ale junimiştilor, urmate de discuţii;
• achiziţionarea unei tipografii, cu ajutorul căreia să se tipărească manuale
şcolare, cărţi de ştiinţă, literatură şi mai ales, editii ştinţifice, „cu note
explicative şi index”,ale tuturor cronicarilor şi istoriografilor români;
• abordarea problemelor limbii şi ale ortografiei, combatând tendinţa
latinizantă de promovare a ortografiei etimologice;
• alcătuirea unei antologii cu cele mai valoroase poezii autohtone, de la
poeţii Văcăreşti până la Vasile Alecsandri.
„Societatea Junimea” discută şi o multitudine de probleme filozofice,
juridice şi sociale, polemizând cu mulţi dintre contemporani. Societatea îşi
creează puternice adversităţi, deoarece contemporanii dezaprobau
tendinţa membrilor societăţii de a pune în discuţie toate aspectele
culturale ale vremii şi de a le critica foarte sever.
Din aceste polemici se naşte un program general al „Junimii”,
constând în combaterea „direcţiei de astăzi din cultura român㔺i
afirmarea necesităţii unei direcţii noi”, adică a unor schimbări profunde
în toate planurile culturii; combaterea formelor fără fond, respingerea
elementelor de impostură şi artificialitate rezultate din procesul de
import grăbit al tiparelor civilizaţiilor occidentale.

Casa Pogor, sediul Junimii și revistei Convorbiri

literare, este astăzi sediul Muzeului Literaturii
Române din Iași
„Convorbiri literare”, revistă aparută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui
Iacob Negruzzi, în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe
dintre operele marilor clasici: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Creangă,
Slavici, devine curând după apariţie cea mai importantă publicaţie a
epocii. Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,
de care s-a ocupat timp de 28 de ani. Convorbirile apar la început
bilunar, în 16 pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare. Prin comparaţie
cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în urmă „Dacia
literară”, care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine
definită de la primul număr, „Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă
modestă, amatoristă chiar”.
Revista nu este exclusiv literară. Ea acordă un spaţiu important studiilor
ştiinţifice şi general culturale, înscriindu-se în curentul epocii. Printre
autorii de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon
Negruzzi, M. Cornea, Scarlat Capsa, Th.Serbanescu , V.Pogor, Nicu
Gane, cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua linie valorică. Primul
succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri, care îşi publică
începând cu nr.20, „Cânticele comice”. Rar, revista găzduieşte şi unele
recenzii semnate de Maiorescu, Pogor, Carp sau N.Quintescu.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei
ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi
descoperim activând în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
(Caragiale, Slavici, Cosbuc, Delavrancea, Vlahuța).
Prima nuvelă istorică din literatura română, "Alexandru
Lăpuşneanul" de Costache Negruzzi (1808-1868), apare la 30 ianuarie
1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, înscriindu-se într-una
dintre direcţiile imprimate de programul acesteia, „Introductie”, conceput
de Mihail Kogălniceanu şi anume inspirarea scriitorilor din istoria patriei.
Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspiră, în principal, din
cronica lui Grigore Ureche.

Deşi literatura română se afla, pe atunci, în plin proces de formare,

Alexandru Lăpuşneanul este cea mai valoroasă nuvelă istorică,
neîntrecută până acum.

„Cel ce scrie fără de chibzuinţă şi cel ce citeşte

fără să înţeleagă pierd zadarnic o mare parte din viaţa lor.”
În nuvelă se îmbina, într-o reuşita sinteză, trasăturile a trei curente
literare: clasicismul (echilibrul compoziţiei, evoluţia conflictului, mesajul,
economia de mijloace, realizarea unor caractere, atitudinea detaşată a
autorului), romantismul (antiteza angelic-demonic, culoarea de epocă,
surse de inspiraţie, personajul principal alcătuit din contraste tari,
accentuarea unor trasături) şi realismul (caracterul pictural al unor scene,
imaginea mulţimii din capitolul al treilea).

Structural, nuvela este alcatuită din patru capitole, cu tot atâtea motto-uri:
• „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”
• „Ai să dai samă, doamna!”
• „Capul lui Moțoc vrem…”
• „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”
„Seria de opoziții ce definește personajele nuvelei
Alexandru Lăpușneanul, organizează decisiv
materialul epic și definește coerența viziunii
artistice asupra unui subiect istoric.”

„Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe

care Negruzzi o cunoaște din cronici sau din viața
imediată. Natura conflictului este de esență
psihologică și socială. Conflictul psihologic
vizează cele doua aspecte ale personajului:
Lăpușneanu cel care a fost alungat de la domnie
și aspiră la ordine și dreptate, și Lapușneanu cel
care trăiește patima răzbunării: „Cu averile
voastre” fața de momentul final când amenință cu
moartea fiului său: „Iar pe cațeaua asta […]
împreună cu țâncul ei.”
Publicată pentru prima oară în 1843, poezia „Zburătorul” ,reprezintă
capodopera liricii lui Ion Heliade Rădulescu. Sursa poeziei constă
într-o credinţă populară care a generat mitul erotic al Zburătorului. În
folclorul românesc, Zburătorul este o semidivinitate erotică, un demon
simbolizând chinurile iubirii. El este conceput ca putându-se
metamorfoza în şarpe, zmeu sau sul de foc spre a pătrunde neştiut în
casă, unde se transformă într-un tânar frumos şi pasionat, care îşi
chinuieşte victima (fată sau femeie matură), tulburănd-o până la
epuizare cu senzaţia chinuitoare a dragostei neîmplinite.În fond el apare
în vis, uneori ca semizeu acoperit cu solzi argintii şi cu aripi albe pe
umeri. Folclorul erotic consacră Zburătorului cântece lirice, farmece, vrăji
şi descântece.
Tema poeziei este zbuciumul sufletesc al unei tinere care traieşte primii
fiori ai iubirii.
„Zburatorul” este o baladă, lirismul fiind înfaţişat sub formă epică.
Compozitional, poezia este alcatuită din trei tablouri ce pot fi considerate
secvenţe epice: monologul Floricăi, tabloul înserării (pastel) şi dialogul
celor două femei care observă pătrunderea Zburătorului în casa fetei.
Partea centrală a poemului reprezintă una dintre primele mari realizări
ale pastelului în poezia românească.Este întreruptă jalea fetei de forfota
satului, urmată de instalarea gradată a liniștii și a calmului ce culminează
cu creerea momentului prielnic apariției Zburătorului. Astfel, atenția
concentrată în prima parte asupra monologului Floricăi isi lărgește
câmpul de percepție devenind receptivă la agitația satului la sfârșitul unei
zile de munca. Această agitație preia parcă zbuciumul fetei, amplificând-
ul la scara colectivitații rurale, dar opunându-i ,pe măsură ce activitatea
încetează ,calmul suprem al naturii. Poemul îl introduce pe cititor in
insuși spiritul folcloric al mitului, integrat in spațiul lui genetic, universul
rural.Textul în intregime este o scriere literară de excepție, un model
pentru ceea ce trebuie să fie inspirație folclorică.
Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările
din ţară şi din străinătate se simţise de mult. Cel dintâi care a schiţat un
program teoretic având ca scop modernizarea literaturii române a
fost Ion Heliade Rădulescu. El este fondatorul „Curierului romanesc”,
revistă în limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu
sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruşeşti, care a obţinut
aprobarea apariţiei gazetei.Este prima gazetă românească cu periodicitate
constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei
româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mişcări
literare din ţară. Apariţia „Curierului“ era săptămânală sau, uneori,
bisăptămânală. Pentru o scurtă perioadă, primul ziar românesc a apărut
de cinci ori pe săptămână. Pe frontispiciul „Curierului românesc“ scria
„Gazetă politică, comercială şi literară“.
Înainte de a fi un ziar propriu-zis, „Curierul românesc” a fost un mijloc de
întărire a identităţii naţionale. Presa de la noi s-a format în trena mişcării
iluministe de eliberare a românilor. 1829, anul în care a apărut primul
ziar românesc, coincide cu finalul dominaţiei otomane şi începutul
administraţiei militare ruse în Ţara Românească. Ion Heliade Rădulescu
şi alţi intelectuali din spaţiul românesc încercau să consacre ideea
individualităţii culturale a acestui neam. De aceea, George Călinescu îl
consideră pe Ion Heliade Rădulescu drept „cea mai importantă
personalitate literară după Cantemir.”
În „Înştiinţarea” scrisă de Ion Heliade Rădulescu ca introducere a ziarului
se arată că acesta va cuprinde „o culegere de cele mai folositoare şi
interesante lucruri din gazeturile Evropii, înştiinţări pentru cele mai
folositoare articole ale negoţului, cele dinlăuntru şi slobode săvîrşiri ale
statului nostru, precum şi judecăţi însemnate, sfaturi şi hotărâri ale
Divanului pentru îmbunătăţirea patriei”. Cu alte cuvinte, primul ziar
românesc - „Curier românesc” - se dorea a fi o gazetă de ştiri externe,
economice şi interne.
Ion Heliade Rădulescu a pornit la drum cu năzuinţe măreţe: visa că gazeta
sa va fi citită cu lacrimi de bucurie în ochi în toate casele. Tineri, bătrâni,
bărbaţi şi femei, învăţaţi şi mai de rând, cu toţii vor fi bucuroşi că ţin în
braţe o gazetă în limba lor. Chiar şi copiii – gândea Heliade Rădulescu –
vor lăsa jocurile lor şi se vor aduna împrejurul mumelor şi taţilor să
citească cu ochii lor „Curier românesc”.
Concluzie
Privită cu ochi moderni, perioada pașoptistă prezintă o serie de aspecte
actuale, multe dintre tendințe, orientari și politici fundamentale păstrandu-
și valabilitatea până în ziua de azi.

Deși moștenirea lăsată de pașoptism este atât una materială (constând

în numeroase scrieri literare de valoare, instituții culturale, învățământ),
cât și una spirituală. Cea din urmă este aceea care a generat ecourile
cele mai puternice. Spunem acest lucru întrucât înaintașii noștri ne-au
oferit un model de gândire bazat pe spirit critic, ambiție, curaj,
perseverență și dorința puternică de a progresa. Diferența dintre
progresul de azi și cel din perioada pașoptistă însă este aceea că în
trecut acesta servea poporul, scopul fiind adaptat la nevoile românilor.
Azi, în schimb, progresul se face doar de dragul progresului, omițând
uneori problemele oamenilor.
Ce ne-au invățat pașoptiștii? Ne-au invățat că adevarata evoluție poate
avea loc doar prin „complicitate” cu valorile morale, atât individuale cât și
colective.
Studiu de caz realizat de elevii:
Damian David
Hrenaru Crina
Luca Iulian
Huluță Dănuț (Sulța Power)