CRITICISMUL JUNIMIST (STUDIU DE CAZ)

INTRODUCERE
Junimea reprezinta fondarea spiritului critic modern in literatura si cultura romana, dar si o reactie impotriva lipsei de echilibru intre formele si fondul cultural mostenit de la pasoptisti. Societatea Junimea este cea mai importanta grupare ideologica si culturala din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, avand in epoca rolul de a orienta evolutia culturii romane. Criticismul junimist analizeaza si sanctioneaza urmarile adaptarii superficiale a institutiilor si a formelor civilizatiei occidentale din perioada pasoptista. Pasoptismul a intemeiat civilizatia si cultura romana moderna, cu elanul inceputurilor. Junimismul reasaza fundamentele culturii romane moderne, printr-o actiune critica vizand toate domeniile ei. Curentul cultural promovat de societatea ieseana JUNIMEA, se manifesta incepand cu anul 1863, timp de un sfert de secol, ca o miscare de modernizare profunda si de aplicare frecventa a spiritului critic. Junimistii au recunoscut contributia predecesorilor, dar s-au raportat critic la epoca pasoptista (1830-1860), si anume cea de intemeiere a literaturii noastre modern. Astfel ca junimismul include atat elemente de ruptura fata de trecut , cat si tendinte de continuitate cu directia initiata de Mihail Kogalniceanu, la Dacia literara. Idei si teme comune sunt: promovarea unei literaturi originale, cu specific romanesc, combaterea imitatiilor sterile si aplicarea principiilor valorice in actul critic. Mai departe, JUNIMEA inseamna o ideologie noua, un discurs intelectual, o raportare a modelului literar romanesc la cel european, prin largirea nivelurilor estetice la nivel universal. Criticismul junimist este legat in primul rand de activitatea lui Titu Maiorescu, mentorul societatii JUNIMEA. Seria criticilor sale in cultura romana incepe prin studii si articole din domeniul limbii, apoi al culturii (teoria formelor fara fond, pentru a trece ulterior la critica aplicata la domeniul literaturii, unde Titu Maiorescu pune bazele teoretice ale criticii estetice: Scrierile lui au fost reunite in volum sub titlu Critice.
1

 GENEZA SOCIETATII JUNIMEA O noua generatie de intelectuali se impune acum. Cativa tineri reveniti de la studii in strainatate (Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu spiritus rector al gruparii ) constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat infiintarea la Iasi., in 1863, a societatii JUNIMEA, o asociatie menita sa aduca un suflu nou in cultura romana. Circulatia ideilor junimiste in epoca este asigurata de faptul ca societatea avea o tipografie proprie, o librarie si ca editeaza revista Convorbiri literare, incepand din 1867. In paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu si operele marilor clasici: poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creanga si Ioan Slavici, comediile lui I.L.Caragiale.

ETAPELE SOCIETATII JUNIMEA a) Etapa ieseana (1863-1874) are un pronuntat caracter polemic si se manifesta in trei directii: limba, literatura si cultura. In aceasta perioada se elaboreaza principiile sociale si estetice ale junimismului. Sunt organizate asa-numitele prelectiuni populare, pe diverse teme, in diverse cicluri sistematice si tinute intr-o forma academica. Ele au avut drept scop educarea publicului larg , care sa inteleaga cultura ca factor de progres si moralitate. Tot in aceasta etapa incep cautarile febrile de modele apte sa asigure progresul la care spera Titu Maiorescu. Interesul pentru literatura se manifesta din 1865, cand se avanseaza ideea alcatuirii unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari. Aceasta i-a determinat pe junimisti sa citeasca in sedintele societatii autorii mai vechi, pe ale caror texte si-au exersat spiritul critic si gustul literar. b) A doua etapa (1874-1885) este o etapa de consolidare, in sensul ca in aceasta etapa se afirma reprezentantii de seama ai directiei noi in poezia si proza romana: EMINESCU, CREANGA, SLAVICI, CARAGIALE, dar si scriitori aproape necunoscuti astazi, precum SAMSON BODNARESCU, MATILDA CUGLER-PONI. Acum sunt elaborate studiile esentiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic intemeietor al criticii noastre literare modern. Maiorescu sustine utilitatea imbogatirii vocabularului limbii romane prin neologisme de origine romanica, intr-un studio din 1881, deoarece nu vroia sa neglijeze domeniul limbii literare. c) Etapa a treia (bucuresteana) incepe din 1885, cand revista Convorbiri literare este mutata la Bucuresti, ca si intreaga societate JUNIMEA. Aceasta etapa are un caracter preponderent universitar, prin studiile de specialitate din domeniile: istorie, filozofie, filologie,
2

geografie (Vasile Conta, Simion Mehedinti, Mihail Dragomirescu). Revista va aparea pana in 1944, dar ea nu va mai atinge gradul de popularitate din primii 20 de ani.

SPIRITUL CRITIC Este cea mai importanta trasatura a junimismului. Se manifesta prin respectul fata de adevarul istoric in studierea trecutului si prin cultivarea simplitatii. Este combatuta falsa eruditie, manifestata de catre multi carturari ai timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care sa-i diferentieze de oamenii de rand. Este respinsa nonvaluarea, identificata la nivelul limbii si la nivelul socio-politic si cultural, al institutiilor statului. Atitudinea criticista fata de directia veche se manifesta mai ales in prima etapa din evolutia Junimii (7-8 ani), cand se abordeaza polemic aspecte ale limbii romane, ale literaturii si ale culturii: discutia in problema ortografiei, discutiile pentru alcatuirea unei antologii a poeziei de pana la 1865 (finalizate in articolul O cercetare critica asupra poeziei de la 1867) si critica formelor fara fond (In contra directiei de astazi in cultura romana). Ulterior, junimismul isi afirma propria directie (directia noua), incepand cu studiul maiorescian din 1872, Directia noua in poezia si proza romana.

Din prefata cartii scrisa de Ioana Prvulescu:

Societatea Junimea n-a fost un loc, n-a fost un grup, n-a fost, in nici un caz, o instituie plicticoasa, o lecie de manual, a fost o lecie de viaa i o stare de spirit: aceea care-i insufleea pe tinerii de varste cuprinse intre vreo 20 i 30 de ani, intori de la studii din strainatate cu gandul de a umple un loc gol pe harta treburilor romaneti. (...) Norocul Junimii in anii ei cei mai buni i mai prolifici au fost scriitorii de varf, numii azi clasici, impreuna cu capul critic al Societaii, Titu Maiorescu. Insa norocul Junimii in posteritate a fost un scriitor de rang doi, dovada ca istoria literara nu se sprijina numai pe umerii giganilor. Ca sa fie i sa ramana pentru oamenii viitorului mai mult decat o pagina de dicionar, Junimea avea nevoie de un narator: prezent, activ, implicat, dar mai ales fidel, una dintre cele mai rare calitai ale scriitorilor. i indeajuns de format in spiritul carilor bune ca sa nu-i rateze misiunea. Acest om a existat, i numele lui este Iacob Negruzzi.
3

Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu isi avea originile intr-o familie de tarani din comuna Bucerdea, de langa Blaj. Tatal sau, Ioan, se numea Trifu, dar isi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia inrudirea cu Petru Maior. Dupa ce a urmat studii gimnaziale la Craiova si Brasov, tanarul a fost trimis sa studieze la Academia Theresiana din Viena. In iulie 1858 a absolvit cursurile liceale, fiind sef de promotie. In perioada liceului a inceput sa scrie Insemnari zilnice" (jurnal tinut pana in iulie 1917, din care zeci de caiete se gasesc in fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Romane). S-a inscris la Universitatea din Giessen, unde in 1859 a obtinut titlul de doctor in filosofie cu distinctia magna cum laudae". Maiorescu si-a continuat studiile in Paris, la Universitatea Sorbona, unde a obtinut licenta in litere, filosofie si drept (1861). Un an mai tarziu a revenit in tara, fiind numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfarsitul aceluiasi an s-a mutat la Iasi. Tudor Vianu a vazut in autorul teoriei formelor fara fond un spirit complex, greu de redus la formule precum traditionalist", conservator" sau antioccidental". Titu Maiorescu a fost ales deputat in 1871, pe listele gruparii conservatoare. Junimistul a fost numit ministru al Cultelor si Instructiunii Publice in mai multe cabinete. Din 1877 s-a stabilit definitiv la Bucuresti, unde a lucrat pentru ziarul conservator Timpul". Intre 1892 si 1897 a fost numit rector al Universitatii Bucuresti. Dupa fuziunea conservatorilor cu junimistii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Selectii din opera literara: O cercetare critica asupra poeziei romane" (1867), In contra directiei de astazi in cultura romana" (1868), Directia noua in poezia si proza romana" (1872), Comediile domnului Caragiale" (1885), Eminescu si poeziile sale" (1889), Poeziile lui Octavian Goga" (1906). Titu Maiorescu s-a stins din viata pe 18 iunie 1917, la varsta de 77 de ani. "Regenerarea poporului incepe de la cultivarea limbii romane; cultivarea limbii presupune studiul ei in toate scolile si incepe de la cele elementare." Titu Maiorescu

O cercetare critic asupra poeziei romne Titu Maiorescu

Conditiunea materiala a poeziei
Poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila. Este dar o conditiune elementara a fiecarei lucrari artistice de a avea un material in care sau prin care sa-si realizeze obiectul. Astfel, sculptura isi taie ideea in lemn sau in piatra, pictura si-o exprima prin culori, muzica prin sonuri. Numai poezia (si aci vedem prima ei distingere de celelalte arte) nu afla in lumea fizica un material gata pentru scopurile ei. Prima conditiune dar, o conditiune materiala sau mecanica, pentru ca sa existe o poezie in genere, fie epica, fie lirica, fie dramatica, este: ca sa se destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului, si tocmai prin aceasta poezia se deosebeste de proza ca un gen aparte, cu propria sa ratiune de a fi. Frumosul nu este o idee teoretica, ci o idee invaluita si incorporata in forma sensibila, si de aceea cuvantul poetic trebuie sa-mi reproduca aceasta forma. Poetul nu mai poate intrebuinta toate cuvintele limbii simplu, asa precum sunt admise astazi pentru insemnarea obiectelor gandirii lui, ci trebuie sa (...) aleaga, dintre toate cuvintele ce exprima aproape acelasi lucru, pe acele care cuprind cea mai mare doza de sensibilitate potrivita cu inchipuirea fanteziei sale. Un poet zice: Talia-ti nalta si subtirica Ochii tai negri de abanos, Mana ta alba si mititica Face din tine un cer stelos. Talie inalta, ochi negri si mana mica fac un cer stelos! Citim intr-o foaie noua din Iasi (septembrie 1866):
5

Ador tare adevarul, Il ador ca e frumos, Precum e in floare marul, Al livezii pom frumos. Adevarul frumos ca marul! Unul incepe: Bela copila, de gratii plina, Muza sublima, soare d-amor, Coruri de nimfe pe buza-ti lina Le vad cum joaca incetisor. Inchipuiti-va o buza pe care joaca coruri de nimfe!

Conditiunea ideala a poeziei

Frumoasele arte, si poezia mai intai, sunt repaosul inteligentei. (...) arta se stabileste ca un liman de adapost, spre a reda inteligentei agitate o liniste salutara. Dar activitatea stiintifica nu se potriveste cu aceasta chemare a poeziei. Caci stiinta provine din acea insusire innascuta a mintii noastre prin care suntem vesnic siliti a intampina orice fenomen al naturii cu cele doua intrebari omenesti: din ce cauza? spre ce efect? (...) cele trei calitati ale poeziei: 1. Poezia adevarata, ca si pasiunea si simtamantul, ne arata dar o grabnica tranzitiune de la o idee la alta si in genere o miscare abundenta a gandirii. (...) regula ce o scoatem pentru poezie din aceasta considerare a afectelor se poate exprima in mod negativ: poezia sa nu se intoarca in jurul aceleiasi idei, sa nu se repete, sa nu aiba cuvinte multe pentru gandiri putine. 2. A doua asemanare intre poezie si pasiune este un fel de exagerare a gandirii.

3. Cea din urma asemanare intre pasiune si poezie ce ne-am propus a o analiza este dezvoltarea grabnica si crescanda spre culminarea finala, ce o au amandoua deopotriva.(...) Majoritatea poetilor nu merita numele ce si-l uzurpa: din productiunile lor se vede numai o fantezie seaca de imagini originale si o inima goala de simtiri adevarate, si mai bine le-ar fi fost lor si noua daca niciodata nu ar fi luat pana in mana si nu ar fi latit in public productiunile lor nedemne de limbajul muzelor. Caci daca lipsa de orice literatura este unul din semnele de barbarie a popoarelor, o literatura falsa si urata este cel dintai pas spre degradarea culturii
6

incepande. Aci devine prima datorie a stiintei de a se opune in contra raului contagios. O critica serioasa trebuie sa arate modelele bune cate au mai ramas si sa le distinga de cele rele si, curatind astfel literatura de multimea erorilor, sa prepare junei generatiuni un camp liber pentru indreptare.

George Calinescu:

<< O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867>>

contine didactic si limpede estetica maioresciana(...). Este o estetica dogmatica si dualista: stiinta se ocupa cu adevarul, poezia cu frumosul. (...) Existenta unei idei si a unei forme sunt <<conditiile>> de temelie ale frumosului.

n contra direciei de astzi n cultura romn Titu Maiorescu

Convorbirile literare au publicat un sir de cercetari critice asupra lucrarilor mai insemnate prin care s-a caracterizat cultura romana in timpul din urma, asupra poeziei de salon si poeziei populare, asupra etimologismului d-lui Cipariu si Lepturalului d-lui Pumnul, asupra dreptului public al romanilor dupa scoala Barnutiu si asupra limbei romane in jurnalele din Austria. Aceste critice nu au ramas fara raspuns; insa toate raspunsurile, dupa obiceiul introdus la noi, erau pline de personalitati, asa incat, din respect pentru publicitate, au trebuit sa fie trecute sub tacere. Caci ce are a face in asemenea discutii persoana scriitorului! O exceptie se poate admite numai in privinta ultimului raspuns al Transilvaniei, fiindca unele observari din el dau ocazie de a caracteriza intreaga cultura romana din ziua de astazi si, prin urmare, merita sa fie relevate. Afara de aceasta, Transilvania este organul public al Asociatiunii pentru literatura si cultura poporului roman, redactat de unii din cei mai cunoscuti barbati ai nostri, de d. Barit, si, intrucat reprezinta astfel floarea dezvoltarii intelectuale din Ardeal, are drept sa ceara a nu fi ignorata. Transilvania insasi recunoaste ca jurnalele austriace scriu rau romaneste, se mira insa pentru ce si cele din Iasi scriu rau si citeaza ca exemplu niste pasaje pline de erori din Saptamana: In marele numar de proverbia romanesti este si unul care zice: satul arde, baba se piaptana. Acuma, uita-te, acuma la anul 1868 si afla d. T. Maiorescu timpul de a cere de la publicistii de dincoace stil neted, gramatica, ortografie.
7

Daca o foaie literara nu este in stare sa scrie dupa gramatica, daca se declara incapabila de a avea ortografie si stil bun, atunci de unde a luat curajul de a se mai prezenta pe arena publicitatii? Si ce folos isi inchipuieste ca va putea produce prin lucrarea ei literara?(...) Viciul radical in foile literare si politice, si, prin urmare, in toata directia de astazi a culturii noastre, este neadevarul, pentru a nu intrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public. Atrasa de lumina, junimea noastra intreprinse acea emigrare extraordinara spre fantanele stiintei din Franta si Germania, care pana astazi a mers tot crescand si care a dat mai ales Romaniei libere o parte din lustrul societatilor straine. Din nenorocire, numai lustrul dinafara! Caci nepregatiti precum erau si sunt tinerii nostri, uimiti de fenomenele marete ale culturii moderne, ei se patrunsera numai de efecte, dar nu patrunsera pana la cauze, vazura numai formele de deasupra ale civilizatiunii, dar nu intrevazura fundamentele istorice mai adanci, care au produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi putut exista. Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima prinse de un foc prea usor, tinerii romani se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a imita si a reproduce aparentele culturei apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intai de toate, libertatea intr-un stat modern. Avem de toate cu imbelsugare isi inchipuiesc ei(tinerii) si cand ii intrebi de literatura, iti citeaza cifra coalelor innegrite pe fiecare an cu litere romane si numarul tipografiilor din Bucuresti, si cand le vorbesti de stinta, isi arata societatile mai mult sau mai putin academice si programele discursurilor tinute asupra problemelor celor mai grele ale inteligentii omenesti; daca te interesezi de arta frumoasa, te duc in muzee, in pinacoteci si gliptoteci, iti arata expozitiunea artistilor in viata si se lauda cu numarul panzelor spanzurate pe parete; si daca, in fine, te indoiesti de libertate, iti prezinta hartia pe care e tiparita constitutiunea romana si iti citesc discursurile si circularile ultimului ministru care s-a intimplat sa fie la putere. (...) La 1825 apare Lexiconul de la Buda, romanesc-latinesc-unguresc-nemtesc, care se incearca sa stabileasca prin derivari de cuvinte ca limba noastra este cea mai pura romana si foarte putin amestecata cu cuvinte slavone. Cu asemenea procedare incepe stiinta noastra despre latinitatea cuvintelor romane, si primul pas se face printr-o falsificare a etimologiei.
8

La 1840 se publica Tentamen criticum in linguam romanicam. Scrisa in latineste, aceasta carte are scopul de a arata strainilor ce fel de limba curata este aceea care se vorbeste de poporul roman, insa arata o limba care nu s-a vorbit si nu se va vorbi niciodata in poporul roman. Si, astfel, gramatica romana incepe cu o falsificare a filologiei. Ceea ce surprinde Si intristeaza in aceste producte nu este eroarea lor in sine, caci aceasta se explica Si uneori se justifica prin imprejurarile timpului, dar este eroarea judecatii noastre de astazi asupra lor (...). O prima greseala, de care trebuie astazi ferita tinerimea noastra, este incurajarea blanda a mediocritatilor. Cea mai rea poezie, proza cea mai lipsita de idei, discursul cel mai de pe deasupra toate sunt primite cu lauda, sau cel putin cu indulgenta, sub cuvant ca tot este ceva si ca are sa devie mai bine. Al doilea adevar, si cel mai insemnat, de care trebuie sa ne patrundem, este acesta: forma fara fond nu numai ca nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricacioasa, fiindca nimiceste un mijloc puternic de cultura. Si prin urmare vom zice: este mai bine sa nu facem o scoala deloc decat sa facem o scoala rea, mai bine sa nu facem o pinacoteca deloc decat sa o facem lipsita de arta frumoasa; mai bine sa nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii si neonorati ai unei asociatiuni decat sa le facem fara ca spiritul propriu de asociare sa se fi manifestat cu siguranta in persoanele ce o compun; mai bine sa nu facem de loc academii, cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, cu analele pentru elaborate decat sa le facem toate aceste fara maturitatea stiintifica ce singura le da ratiunea de a fi. *+ Caci fara cultura poate inca trai un popor cu nadejdea ca in momentul firesc al dezvoltarii sale se va ivi si aceasta forma binefacatoare a vietii omenesti; dar cu o cultura falsa nu poate trai un popor, si daca staruieste in ea, atunci da un exemplu mai mult pentru vechea lege a istoriei: ca in lupta intre civilizarea adevarata si intre o natiune rezistenta se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul.

Contradicia lui Maiorescu Nicolae Manolescu

Cartea este teza de doctorat a lui Manolescu.

Capitolul I Vocatia inceputului

Maiorescu are in toate vocatia inceputului: este spiritul in care va scrie Criticele: propunand principiile ortografiei, ale poeziei, ale criticii literare, ale dreptului, ale culturii. Nu numai lingvist sau critic, sau filozof: obiectul lui e toata cultura. Criticele releva o absenta, nu o prezenta: criticul este o voce sententioasa si impersonala. Ceea ce spune nu-i apartine nici lui, nici altcuiva anume: sunt adevaruri indiscutabile si fundamentale. Polemica maioresciana nu e o invitatie la discutie, ci sfarsitul oricarei discutii. Maiorescu nu are cu cine sa discute: el e singurul imputernicit sa afirme si sa nege. Maiorescu a scris putin: scopul lui a fost de a anunta elementele - apa, aerul, focul, pamantul din care se naste lumea. Care este scopul educatiei? Nimicirea marginirii egoistice a individului si supunerea lui sub ratiunea lucrurilor, spre a-l face independent si intarit in contra pasiunilor sale proprii si influentelor exterioare.

Capitolul II Temele formatiei spirituale

Maiorescu nu este cel mai remarcabil talent, personalitatea in formatie cea mai interesanta, ci numai cel mai bun elev, cel mai silitor scolar. Lucrul acesta imi pare inuman la culme!. Fara indoiala, - zice altcineva-, copilul se revela de la inceput ca o personalitate, dar cu structura omului care va izbuti in viata, nicidecum a geniului. Nici dezordine, nici o ridicare uriasa de nori nu se observa la aceasta minte cristalina, ce naste clara de la inceput si nu mai face progrese. Maiorescu tinde catre exemplaritate. Reprimarea copilarestilor slabiciuni, a inocentei, a jocului, de aici provine. El refuza ceea ce, intr-o existenta nu este decat ceva accidental, visand sa se ridice la semnificatie. Marea tema a conceptiei lui Maiorescu despre sine apare, asadar, de la intaile randuri ale cartii lui filozofice: generalizandu-si experienta individuala, Maiorescu defineste pe omul cu spirit
10

filozofic ca pe un om constient ca exista, cat exista, intr-un raport cu ceilalti, nu a individ redus la sine insusi, ci ca individ social.

Capitolul III In contra directiei de astazi sau Formele fara fond

Structura operei lui Maiorescu nu este numai dubla, ci si contradictorie: avand vocatia inceputului absolut, Maiorescu nu construieste decat prin opozitie, el nu afirma decat dupa ce a negat. In general, prima parte a actiunii lui este integral polemica si negativa. Forme fara fond! Iata expresia ce-i trebuia lui Maiorescu si care rezuma totul; caci pentru el, tot ce s-a creat in cultura romana inaintea lui e forma fara fond. Ca sa creeze el insusi, Maiorescu are nevoie de aceasta negatie fara precedent, la capatul careia va exclama ca in fata diluviului: Ma este oare timp de scapare?.

George Calinescu Istoria literaturii romne de la origini pn n prezent

Chemarea la creatie a clasei taranesti si punerea acesteia in prezenta directa a aristocratiilor este opera Junimii. Calinescu precizeaza faptul ca Maiorescu insusi, prin originile sale, este un taran, care a primit insa o educatie princiara, la Viena, Academia Theresiana reprezenta o scoala de lux, <<scoala pentru printi>>, ai carei elevi, in buna parte, erau <<nobili>>, <<caveleri>>, <<marchizi>>, <<baroni>>, <<conti>>, tineri cu fumuri(...). Scoala ii imprumuta gustul distinctiei sociale si intr-un chip il face sa sufere de conditiile lui modeste. Este muncitor si extrem de ambitios, se considera cel mai bun si depune eforturi pentru a fi peste ceilalti de fiecare data. Din pricina aceasta, are o copilarie tulburata si izolata. George Calinescu aminteste si de obsesia lui Maiorescu pentru Goethe, a carui biografie o cerceta inca din copilarie intai cu reactiuni, apoi din ce in ce mai cucerit si de dezacordul sau total cu privire la emanciparea femeii Cum am putea sa incredintam soarta popoarelor pe mana unor fiinte a caror capacitate craniana e cu 10 la suta mai mica.

11

Titu Maiorescu este acela care la noi a facut o dogma din prejudecata <<incompatibilitatii radicale>> intre natura poetului si natura critcului: <<(...) criticul trebuie sa fie mai ales nepartinitor: artistul nu poate fi decat partinitor>>. Ceea ce se remarca numaidecat la Maiorescu este ingustimea receptiunii sale critice, saracia sufleteasca. Ingustimea insa, adaogata la o cultura solida, care ajuta izolarea repede a fenomenelor artistice de structura superioara, si la un talent de exprimare a ideilor exceptional si pentru acea vreme miraculos, face un critic mare. Maiorescu nu opera cu gustul, ci cu simtul atitudinii intelectuale, al limbii, cu cateva principii marginite, dar sanatoase. Cu asta a promovat infailibil aproape toate valorile vremii. El respingea patriotismul din arta, privita ca o cauza de frumos, admitandu-l numai intamplator. (...) nu avea placerea analizei cartilor. Pentru el critica este o datorie de cetatean pe care o indeplineste cu multa hotarare si mult talent. Opera lui Maiorescu este didactica, cuprinde un umor secret iesind din disproportia vadita intre marea intelectualitate a criticului si sfortarea de a vorbi in graiul tuturor. La 1872, cand Titu Maiorescu scrie articolul <<Directia noua in poezia si proza romana >>, literatura epocei era inca asa de nebuloasa, incat tonul didactic se impunea. Cel care l-a incantat a fost Serbanescu, sustinand ca nu cunoaste poezii care sa produca mai multa placere auzului. Valoarea polemicii lui Maiorescu nu vine din inferioritatea contemporanilor(...) ci din superioritatea mereu absoluta (...) dovedita a polemistului.

CONVORBIRI LITERARE
<<Junimea>> era o adevarata asociatie de doctori (...) majoritatea cu formatiune intelectuala germana. In programul ermetic al asociatiei sta pe primul plan actiunea politica, si in afara de Maiorescu fundatorii vor fi oameni eligibili in parlament, pentru care junimismul va insemna un
12

simplu program de stanga in doctrina conservatoare. Preocuparea de a castiga partizani politici este staruitoare si cand un membru voteaza cu adversarul el e socotit tradator. (...) a stiut sa se dedice unui scop cultural, fara a pune ingradiri ideologice. (...). Maiorescu stabili o ideologie pe care o putea accepta oricine si care se rezuma in trei puncte: 1. Absoluta potrivire intre fond si forma. Mai bine deloc universitati, licee, reviste, carti, daca reprezinta o forma goala fara implicarea continutului; 2. Inaugurarea spiritului critic in scopul de a se arunca <<in laturi>> tot ce vine ca forma goala a civilizatiei, fara cuvenitul cuprins; 3. Asezarea criticei in marginile adevarului, adica descatusarea ei de orice constrangere din afara. Aceste trei puncte dadeau un program negativ. Numai cu aparitia << Convorbirilor literare>> ( 1 martie 1867) fu cu putinta o actiune pozitiva in acelasi spirit. Temelor de imprumut, nepotrivite cu stadiul sensibilitatii romanesti, li se prefera o simtire simpla, dar adevarata. O limba curata e mai pretuita decat sfortarile artistice pretentioase. Cum lui Maiorescu, dintr-o predispozitie personala, i se pare ca poporul roman e apt numai pentru poezia cu <<sanatate sufleteasca>>, se incepe o vanatoare de poeti fara <<simtiri mestesugite>>. Aceasta e <<directia noua>>. In multe privinti <<Convorbirile literare>> continuau <<Dacia literara>> si <<Romania literara>>, cum reiese si din confuza precuvanta a lui I. Negruzzi: <<Aceste elemente reclama infiintarea unei reviste care sa aiba scopul de a reproduce si raspandi tot ce intra in cercul ocupatiunilor literare si stiintifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramura a stiintei; de a da seama despre activitatea si producerile societatilor literare, in special a celei din Iasi si de a servi ca punct de intalnire si infratire pentru autorii nationali. >> Titlul era caracteristic. Nu se va avea in vedere natia ( Dacia, Romania ), ci numai creatia in sine. In aceasta revista se faceau simple <<convorbiri>> despre literatura, fara nici o atitudine preconceputa (...). De buna seama revista nu era antinationala, caci cultiva valorile natiei, insa in marginile adevarului artistic.

JUNIMISTI:
I se va fi parut lui Maiorescu ca o compunere care trece din gura in gura curpinde o simtire adevarata pe intelesul tuturor. Genul acesta al romantelor fade este colonelul Th. Serbanescu. (...) Caricatura a artei epistolare erotice, de-a dreptul jignitoare prin ieftinatate! Era formularul <<acestui Don Juan vestit pe vremuri>>, deci nici macar sincer. Poezia ofiterului liric este la fel de bombastica (...). Tentativele de pastel sunt grotesti. Tot astfel, poeziile eroice.
13

Colonelului Neculai Schelitti (...). I se datoresc poezii naive (...). Poezia Matildei Cugler este decenta ca un inger cu mainile impreunate. E o poezie pentru albumuri de pensioane, cu pasarici, fluturasi, la modul cunviincios al domnisoarelor supravegheate de guvernante. Daca Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabila fata de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic si n-avea nici un talent. (...) lingusise strasnic pe Alecsandri, se puse in curand rau cu toata lumea si nu ramase decat cu ajutorul intamplator al unei Sturzoae de la Dulcesti, matusa dinspre mama. Samson L. Bodnarescu: Era un om bland, timid, academic, ceremonios ca toti junimistii si foarte indatoritor si in fond o fire vesela, care se supunea cu sfintenie regulei junimiste de a produce pentru petrecerea obsteasca compuneri burlesti(...). Anton Naum: Printre mediocrii poeti pe care i-a cultivat <<Junimea>> impingandu-i la Academie, este si <<rafinatul Naum>>. (...) Poeziile lui Naum sunt ale unui diletant, clasicizand superficial in modul lui Alecsandri. (...) D. Ollanescu ( Ascanio ) : Maiorescu il gasea <<secatura de caracter>> fiindca batea in ape liberale cand simtea slabi pe conservatori. M. de Bonacchi: Unui convorbirist sters si cu pretentii nobilitare, Mihai de Bonacchi, ii datoram poezii usor eminescizante(...). I. Caragiani: (...) s-a ilustrat in <<Junimea>> cu <<anecdota>> care prima asupra oricarei discutii serioase. El e, inainte de Creanga si Caragiale, debitor de <<mofturi>>(...). A lasat studii istorice foarte substantiale asupra romanilor din Peninsula balcanica. N. Gane: Gane trecu la liberali si asta ii cam supara pe convorbiristi. Eminescu si <<caracuda>> subtire aveau o rea opinie despre opera lui. Cand dupa 1900 junimistii incepusera sa se rareasca, prin supravietuire, <<maestrul>> trecu drept un stalp al cercului (...). Departe de a fi artist, el este totusi creatorul la noi al literaturii cu boieri de provincie si cocoane patriarhale in case colbaite, cu rataciri cinegetice pe baltile aburoase si in munti cu caprioare si ursi.
14

V. Pogor: <<Natangul de Pogor>> a fost metistofelul <<Junimii>>, spiritul <<voltairian>>, razand de tot ce se citea la reuniuni, stand cu picioarele pe canapea. Radea pana ce-i crapa <<camesa>> si-i sareau <<dintii cei noi din gura>>. Pogor a colaborat la <<Junimea>> prin buna sa dispozitie. Incolo era un diletant, si inca mai putin, un spectator amuzat, dar care, desi citind de toate si fara vreo constiinta literara hotarata, traducea din contemporani francezi absolut ignorati de Maiorescu(...). Miron Pompiliu: <<Caracuda>> se numea in <<Junimea>>, dupa o porecla nascocita de A.Naum, grupul tinerilor sfiosi care sedeau prin colturile salonului barfind in soapta si mai ales asteptand cu nerabdare clipa in care se iveau ceaiul si cozonacul. Peste aceasta <<caracuda>>, Miron Pompiliu stapanea ca <<prezident>>. Cu <<Ileana Cosanzeana din cosita floarea-i canta noua-mparatii asculta>>(1872) deschide seria literaturii populare la <<Convorbiri>>, urmat indata de Slavici. (...) Recenziile lui Miron Pompiliu sunt judicioase si de tinuta maioresciana. Se cade sa amintim concluzia la care ajungea, in spirit junimist, cu privire la <<Invatamantul in scoalele noastre>>: <<Numai acel invatamant incepator este rational si de folos real, care continua dezvoltarea inteligentei in acelasi mod, dupa cum o face aceasta natura insas. La <<Junimea>> veneau din devotament ori spre a se distra oameni ce n-aveau nimic de a face cu literatura. Exemplu: Ioan Mire Melic, Pavel Paicu. P.P. Carp (...) a facut oaresicare critica si a tradus <<Macbeth>>, <<Othello>>, insa rau. Critica lui impotriva dramei lui Hadeu <<Razvan-voda>> e lipsita de bun-simt. Maiorescu care multa vreme nutri ideea de a scrie o istorie a romanilor si caruia pe de alta parte problema limbii trebuia sa-i apara capitala, se stradui sa creeze filologi si istorici. In acest scop, ca ministru, trimise in 1875 la Paris pe Al. Lambrior, Gh. Panu si G.Dem.Teodorescu, iar <<Junimea>> ajuta cu bursa pe Al.Xenopol. Mult temei puneau junimistii la inceput pe Vasile Burla(...). Burla avu o epoca de celebritate anecdotica, cu efecte iconografice, cand disputa cu Cihac si Hasdeu asupra etimologiei

15

cuvantului <<rata>>. El nu raspunse asteptarilor, cu toate ca articolele lui sunt judicioase, neavand poate nici conditiile materiale pentru asemenea studii. Singurul om de stiinta serios din prima faza a <<Junimii>> este A.D.Xenopol. El a dat o teorie a istoriei, universal citita, distingand intre faptele de repetitie dintre stiintele exacte si cele de succesiune din istorie, si lui i se datoreste o <<Istorie a romanilor>> completa,mereu buna, pusa pe baze solide, care se poate oricand repara si slujeste istoricului ca urzeala sintetica. Dar in literatura A.D.Xenopol nu gaseste loc. El n-are nici o insusire artistica(...). Vasile Conta: trece drept intaiul filozof roman, ceea ce nu-i just decat daca intelegem ca e primul care simte ispita de a construi un sistem. Gandirea romana e mai veche, si Balcescu, Maiorescu, sunt mult mai filozofi.(...) Conta a fost nationalist, si e regretabil ca n-a incercat mai degraba sa gaseasca o temelie metafizica politicii lui.

Iacob Negruzzi: Amintiri din Junimea

Iacob Negruzzi - pune bazele societatii culturale Junimea si ale revistei sale Convorbiri literare, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 1895). Acest gospodar al vietii culturale, dupa cum l numea Eugen Lovinescu, a contribuit la raspandirea ideologiei junimiste prin toate scrierile lui si, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi sustinatori ai adeptilor proaspat recrutati, facand din ei scriitori de o importanta valoare. Amintiri din Junimea este o carte cu suflet despre un om cu suflet care ne-a lasat niste amintiri dintr-o lume disparuta care a insemnat enorm de mult pentru istoria culturala a romanilor. George Calinescu: Iacob Negruzzi : Secretarul <<perpetuu>>, si prin activitate si prin varsta, al <<Junimii>>, redactorul neobosit al <<Convorbirilor>> a fost Iacob Negruzzi. Se vari in << Junimea>> cu un zel nespus. Strangea infrigurat manuscrise pentru <<Convorbiri>>, trimitea apeluri disperate in toate partile pentru colaborare si abonamente, corecta si ciuntea sangeros articolele junimistilor provocand proteste, pandea pe membrii <<Junimii>> la reuniuni, sa le ia manuscrisele citite si admise. (...) Negruzzi mai avea si patima politicei, in care n-a facut cariera
16

mare, placandu-i indeosebi agitatia alegerilor. (...) rar scriitor mai dezinteresat, mai in stare de a se bucura de geniul altora si de a se eclipsa in fata lor. El iubeste <<Junimea>> cu ardoare discreta, ca o batrana sluga din alte vremuri pe stapani. (...) Iacob Negruzzi trai 90 de ani si vazu cazand in jurul lui toti marii junimisti. (...) Cu toate ca debutantii faceau mare caz de literatura lui in scrisorile catre dansul, si-l felicitau, I. Negruzzi n-a fost niciodata bine cunoscut publicului.

Amintiri de la Junimea din Iai. Gheorghe Panu

Autorul reda atmosfera de la Junimea, caracterizeaza figurile proeminente i prezinta, totodata, un interesant material anecdotic, cu o nota de nostalgie a acelei epoci atat de bogata n spiritualitate i n creaii n toate domeniile literare. Amintirile lui Gh. Panu despre Junimea sunt utile, totusi fara arta. - George Calinescu IMPORTANTA CRITICISMULUI JUNIMIST Criticismul junimist este o trasatura definitorie a miscarii, care a influentat destinul literaturii si al culturii romane. Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului fata de adevar, plasarea analizei si a interpretarii fenomenului artistic intr-o paradigma valorica universala, combaterea cu vehementa a mistificarii istoriei si a limbii romane, a lipsei de echilibru intre fondul si forma fenomenului cultural, cunt cateva dintre ideile in numele carora lupta junimistii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului national si de inlaturare a formelor fara fond, considerand ca intre 1848-1870 s-a produs o ruptura adanca intre cultura traditionala si cea moderna, prin adoptarea unor <<forme>> occidentale nepotrivite <<fondului>> romanesc. De aici si calificarea culturii romanesti contemporane drept <<forma fara fond>> si combaterea ei violenta in numele adevarului... (Stefanuta Cretu, Gabriela Dragoi, Florin Faifer, Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900.)

17